Desenului familiei în mişcareFolosirea Desenului familiei în mişcare (Kinetic Family Drawings) în psihodiagnozăVass Zoltán - Catedra de Psihologia Sănătăţii şi PersonalităţiiLucrarea prezintă experienţa autohtonă în folosirea clinică a Desenului familiei în mişcare (Kinetic Family Drawings), cu scopul de a ajuta încorporarea acestei tehnici în setul de instrumente diagnostice folosite în psihologia clinică, şi în psihologia respectiv psihiatria pediatrică. După parcurgera istoricului şi tipurilor Desenului familiei, articolul prezintă tehnica Desenului familiei în mişcare, apoi face o introducere a procesului de interpretare a desenului, prezentând şi interpretările din practica autorului considerate cele mai folositoare. Folosirea Desenului familiei în mişcare este apoi ilustrată într-un studiu de caz, în care tipurile de Desen al familiei (Desenul familiei clasic, Desenului familiei în mişcare şi Desenul familiei animale în mişcare) sunt comparate. Lucrarea se încheie cu evaluarea psihometrică a desenului familiei în mişcare (fidelitate şi validitate de construct), respectiv cu perspectivele cercetării, în care autorul, face diferenţă între cele 2 moduri de folosire a desenului familiei în mişcare: instrument pentru generarea de ipoteze şi test psihometric. În primul mod de utilizare, desenului familiei în mişcare pentru clinician are rol în formularea de ipoteze psihodiagnostice, care se cer în continuare verificate. Utilizat strict ca test, este nevoie de elaborarea de norme care să ţină cont de principalele variabile moderatoare şi de efectuarea de studii bine elaborate privind validitatea şi fidelitatea testului. Ementele de bază ale validităţii şi fidelităţii suntmodalităţile de evaluare obiective, reproductibile, evaluarea holistică, precum şicartografierea patternurilor complexe în locul elementelor grafice individuale. Conformconcluziilor acestei lucrări, desenului familiei în mişcare este pozitiv evaluată în literatura internaţională de specialitate: metoda poate fi bine folosită atât în domeniu clinic cât şi în cercetare.Cuvinte cheie: psihodiagnostic, analiza desenului, desene proiective, desenul familiei, desenul copilului. Desenul familiei în mişcare (Kinetic Family Drawings, KFD; BURNS, KAUFMAN, 1970) este o metodă de analiză proiectivă a desenului, care poate fi folosită în psihodiagnoza copilului, în consiliere, terapia de familie, şi în investigarea psihlogică şi psihatrică a adolescenţilor şi adulţilor. În străinătate metoda preia tot mai des locul desenului de familie clasic, se publică manuale de interpretare, se publică rezultate empirice care să sprijine valaditatea psihometrică, precum şi recenzii, la noi este însă puţin inclusă în repertoriul testelor psihologice. Autorul ar dori să atragă atenţia asupra acestei metode, prezentând câteva experienţe autohtone de folosire clinică a desenului familiei în mişcare (şi a desenului familiei de animale n mişcare), pentru a ajuta astfel integrarea metodei în pihologia clinică, psihologia pediatrică şi psihiatria pediatrică autohtonă. Pentru aceasta după trecerea în revistă a tipurilor de desene de familie şi a istoriei acestora, autorul ne prezintă tehnica desenului de familie în mişcare, apoi ne introduce în procesul de interpretare al desenului de familie în mişcare. Folosirea practică este ilustrată printr-un studiu de caz, comparând concluziile dintre folosirea desenului de familie clasic, desenului de familie în mişcare şi familia animală în mişcare. Lucrarea se încheie cu evaluarea psihometrică a desenului de familie în mişcare (fidelitate, validitatea de construct şi şi metoda de cercetare). Istoricul şi tipurile de desen al familieiDesenul familiei în mişcare este o variantă relativ a nouă a desenului familiei, des folosit în SUA, la noi (şi mai ales în Europa, vezi Schety, 1974), fiind o variantă mai puţin răspândită. Se cunosc mai multe tipuri ale desenului familiei, numitorul comun fiind format din 3 tipuri:1. desenul propriei familii,2. desenul unei (altei) familii,3. desenul familiei transformate.

Din punct de vedere cronologic, primul grup a apărut mai întâi. Literatura aminteşte numele lui Trude Traube în anul 1937, apoi a autoarei franceze Minkowska care a cerea să se deseneze nu numai familia proprie, ci şi pe copilul însuşi şi desenul casei (Widlöcher, 1965). Literature de specialitate anglosaxonă aminteşte de obicei studiile lui Hulse (1951, 1952), ca deschizătoare de drumuri, sub numele de Draw-A-Family (DAF). Hulse pentru simplificarea primului interviu pedopsihiatric, cerea copilui după un prim desen liber, să îşi deseneze familia proprie. Interpretări individuale a făcut puţine, se pot citi de la el mai mult, studii de caz. A pornit în primul rand de la interpretarea omuleţului a lui Goodenough (1926) şi Machover (1949), accentuând interpretarea ca un întreg a desenului conform principiilor gestaltice, interpretarea psihanalitică a simbolurilor.Judecând după lucrările publicate, desenului familiei i s-a acordat mai multă atenţie în Franţa şi Germania, decât în SUA. Porot (1965), punea să fie desenată propria familie, Borelli-Vincent (1965), respectiv Crocq şi Suziot (1968) au cerut să se deseneze mai întâi o familie, apoi desenul familiei proprii, comparându-le pe cele două.

Rămânând la autorii francezi, din istoria desenului familiei trebuie să amintim munca lui Corman (1964, 1965). Corman în locul indicaţiilor² folosite până atunci “desenează familia ta” Corman (1965, 68.) propune forma “desenează o familie, aşa cum ţi-o închipui tu” (“dessin une famille, une famille de ton invention”), pentru că acest instructaj dădea mai multă libertatea procesului de proiecţie, decât desenul propriei familii. Din experienţă reiese că şi în acest caz copilul îşi desenează tot familia proprie actuală. Metoda lui Corman este foarteedificatoare: după terminarea desenului îi cere totdeauna copilului să povestească despre familia care a desenat-o, întreabă unde sunt membrii familiei, şi ce fac acolo.

După Corman din conversaţia avută cu copilul trebuie să facă parte 4 întrebări: cine e persoana cea mai drăguţă din această familie, cine e persoana cea mai puţin drăguţă, cine e persoana cea mai fericită şi cine e mai puţin fericită (la fiecare răspuns trebuie întrebat şi de ce). În sfârşit trebuie de asemenea să aflăm de la copil cine i-ar plăcea să fie cel mai mult în familia desenată.

Conform propunerii lui Shearn şi Russel (1969) merită să se ceară să deseneze nu numai copilul ci şi părinţii. Din experienţa autorilor, la compararea desenelor între ele apar elemente de dinamică familială care nu apar în desenele individuale. O gândire asemănătoare găsim şi în munca lui Bierman (1962), care consideră acest instrument ca folositor la explorarea nevroze familiale (nevroza de de caracter transmisă din copilăria părinţilor, care apoi include toată familia deci şi copilul).

Munca lui Schetty (1974) trebuie amintită, pentru că prin analiza formală a desenelor copiilor de 8-10 ani, a strâns în mod empiric caracteristicilegrafice ale familiilor neurotice. În desenele copiilor cu tulburări de comportament, de învăţare, cu simptome nevrotice în comparaţie cu desenele copiilor sănătoşi nu apar elemente auxiliare cum ar fi cerul, soarele, florile. Desenul în ansamblu este sărac în detalii, figurile umane au puţine detalii specifice. Este frecventă reprezentarea din profil, familia se organizează într-un grup lejer. Copiii nevrotici folosesc puţine culori, evită culoarea portocalie, dar preferă în schimb culoarea mov. Pentru reprezentarea nuaţelor mai închise folosesc negrul, spre deosebire de copiii bine integraţi, care folosesc în acest scop culoarea gri în locul negrului. Culorile folosite sunt în general mai puţin realiste. Folosesc mai puţin spaţiu pe foaia de hârtie (desenul va fi mai mic), este frecventă înghesuirea figurilor pe marginea hârtiei cu nedesenarea liniei solului. La desenarea omului, capul este mai mare ca în cazul copiilor sănătoşi, nu desenează mâinile şi degetele, lipsesc umerii, iar labele picioarelor sunt nesigur reprezentate.

În Germania, în afara prezentării muncii autorilor francezi (de ex. Abegg, 1973), au apărut şi cărţi de sine stătătoare care au dezvoltat metoda. Familia de animale (Brem-Gräser, 1957) ca tehnică proiectivă s-a dezvoltat în educaţie şi consilierea psihologică şcolară; este un desen al familiei indirect, în care copilul îşi reprezintă familia prin animale ("zeichne deine Familie in Tieren" , 11).

Familia vrăjită (Kos, Biermann, 1973), foloseşte în mod accentuat un mod de interpretare, scopul modificării instructajului original dat pentru desenul famililiei esteaccesarea inconştientului, ocolirea indirectă a cenzurii. Instructajul este următorul: “Acum o să visăm un pic. Sigur ştii poveşti. Acum vom face împreună propria poveste…. Închipuieţi că vine un vrăjitor şi vrăjeşte pe fiecare dintr-o familie, mic şi mare deopotrivă… ai aici o foaie de hârtie şi un creion, desenează-mi ce se întâmplă cu fiecare!“ (,,Wir wollen jetzt miteinander ein wenig dichten. Du kennst doch Marchen? Wir werden nun ein eigenes Marchen machen... Steil Dir vor, es kommt ein Zauberer and verzaubert eine Familie, and zwar alle Menschen dieser Familie, Grof3e and Kleine... Da 'hast Du ein Blatt Papier and einen Bleistift, and nun zeichne, was da geschehen fist!", 15).

Desenele Mama şi copilul (Mother and Child Drawing) au un rol (din păcate neglijat în literatura de specialitate) similar cu desenele familiei. Gillespie (1989) propune desenulMama şi copilul la copiii care au dobândit deja capacitatea de reprezentare mentală, cu următorul instructaj simplu “desenează o mamă şi un copil” (“draw a mother and a child”, 166). Un punct de vedere interesant al evaluării este compararea asemănărilor dintre mamă şi copil cu diferenţierea celor 2 figuri, pe care autorul le interpretează din perspectiva relaţiilor cu obiectul ca indicator al diferenţierii dintre Eu şi obiect (luând în considerare vârsta şi capacitatea de reprezentare mentală). Scopul desenului Mama şi copilul este proiecţia inconştientă a relaţiei internalizate cu obiectul, rolul menţinerii disocierii, negării, şi a identificării proiective, sprijinindu-se în special pe teoria lui Mahler despe separare-individualizare.

O altă metodă este cea propusă de Kaiser (1996) care folosind o metodă indirectă de explorare a relaţiilor familiale, a ataşamentelor timpurii cere să se deseneze un cuib de pasăre (Bird's Nest Drawing, BND). Simbolul face apel la relaţia timpurie mamă-copil, mai precis proiecţia inconştientă a relaţiilor sigure şi nesigure de ataşament. Interpretarea se bazează pe elemente cum ar fi cuibul gol versus prezenţa de ouă sau pui în cuib; cuibul care pluteşte în aer versus aşezat sigur în pom; prezenţa păsării mamă, dacă, cuibul are fund, dacă cuibul are neajunsuri, dacă pot cade ouăle din cuib.

Din literature maghiară a desenului familiei trebuie subliniate lucrările lui Harsányi (1968), Feuer (1992) şi Halász (1993). O nouă variantă a desenului familiei: desenul familiei în mişcare (Kinetic Family Drawing, KFD). Variantele de desen al familiei prezentate mai sus au în comun că familia este reprezentată static. Burns şi Kaufman în 1970 au introdus în instructaj o modificare aparent minoră, cerând copilului, să reprezinte membrii familiei chiar în momentul când sunt implicaţi într-o activitate, rezultatul “este reprezentarea foarte sugestivă a dinamicii familiale, prezentând o imagine clară despreinteracţiunile şi relaţiile emoţionale familiale” (Handler, Habenicht, 1994, 441). Părerea lui Ames oglindeşte fecunditatea metodei, în viziunea căruia “este rar ca un test să spună aşa de repede aşa de mult despre persoana studiată” (Ames, 1972). În desenul familiei kinetic copilul exprimă cum se simte în mediul familial, cum percepe şi se reprezintă în lumea sa interioară pe sine şi pe familia sa- ceea ce determină dezvoltare personalităţii sale, formarea atitudinilor, a încrederii în lume.

Desenul familiei în mişcare poate fi folosit de la vârsta de aproximativ de 5 ani. Se poate folosi şi la testarea adolescenţilor şi a adulţilor (de ex. Scala de depresie a lui Wright şi McIntyre, vezi mai jos). Poate fi inclusă în conslierea educaţională, în  interviurile clinice şi explorările din cabinetele de psihologie, psihiatrie şi psihoterapie, completeză bine instrumentele psihoterapiei pediatrice, consilierii şi terapiei de familie.

Poate fi folosit în mai multe scopuri:

1. ca în general testele sub formă de desen, pot reduce anxietatea situaţională a copilului, deoarece desenul este o activitate obişnuită, familiară;2. ca model de reacţie, arată modalitatea de comportament al copilului, în mediu nou, semistructurat;3. ca tehnică proiectivă prezintă acele straturi ale personalităţii care nu ar fi explorabile în alt fel;4. la copiii mai mici, care formulează mai greu cuvinte, înlocuieşte comunicarea verbală;5. când raportul dintre cele 2 comuncări nu e suficient de bun, poate corecta chiar pune sub semnul întrebării comunicarea verbală;6. dincolo de conţinutul actual, ca introducere pentru interviuri clinice mai profunde, formuează un cadru de tranziţie pentru abordarea (discutarea) unor întrebări care implică mai mult Eul;7. folosită ca metodă longitudinală de analiză a desenului (mai pe larg vezi Hárdi, 1983) este utilă în consiliere sau psihoterapie pentru urmărirea schimbărilor terapeutice, la obiectivarea lor;8. în sfârşit, suprafaţa de lucru specifică face posibilă analiza sa, cum îşi percepe copilul membrii familiei, interacţiunile cu grupul de referinţă, şi dintre alte persoane importante pentru copil, raporturile dintre ele.Ca în general investigaţiile desenelor, desenul familiei în mişcare poate fi considerat un test psihometric, respectiv proces euristic de generare de ipoteze. Amândouă abordări au atât susţinători şi antipatizanţi, ciocnirea celor 2 abordări a determinat dispute literare acerbe (vezi Vass, 1999c). Din punctul de vedere al autorului modul de utilizare corect al desenelor proiective, este evaluarea standardizată (mai pe larg vezi Sehringer, 1983, 1989, 1999; Vass, 2000b, 2000c, 2000d). Pentru aceasta este nevoie de o aplicare individuală a testului, deoarece datele grafice trebuie completate cu date referitoare la comportament,verbale, anamnestice, luând în considerare variabilele de schimbare a cursului desenuluişi cele mai importante variabile moderatoare. Într-o altă formulare, mai întâi trebuie să aducem în desen cunoştinţele noastrea anterioare pentru ca apoi să descifrămdin ele informaţii mai multe, mai bogate, mai profunde (Hamer, 1969; Vass, în publicare).Burns şi Kaufman (1972) foloseşte desenul familiei în mişcare împreună cu un alt desenDesenul şcolii în mişcare(Kinetic School Drawing, KSD) elaborat de Prout şi Phillips (1974) formând Kinetic Drawing System. În desenul şcolii în mişcare copilul desenează o şcoală, în care apare el însuşi, cu profesorul şi cu unul sau 2 prieteni, în aşa fel încâtfiecare să facă ceva. (I'd like you to draw a school picture. Put yourself, your teacher, and afriend or two in the picture. Make everyone doing something. Try to draw whole people and make the best drawing you can. Remember, draw yourself, your teacher, and a friend or two, and make everyone doing something", Knoff, Prout, 1985, 4.). Scopul desenului şcolii în mişcare este evaluare conflictelor legate de şcoală, cu autoritatea, cu performanţa,cu relaţiile cu semenii. Interpretarea desenului se bazează pe punctele principale ale interpretării desenului completate cu câteva interacţiuni specifice. Lucrarea de faţă nudezvoltă pe larg desenul şcolii în mişcare.