Universitatea Alma Mater

DEONTOLOGIA FUNCŢIEI PUBLICE

1

CuprinsCAPITOLUL 1 NATURA DEONTOLOGIEI FUNCŢIEI PUBLICE 41.1 Domeniul deontologiei 41.2 Jurământul lui Hippocrate şi Jurământul de la Geneva 61.3 Geneza deontologiei 81.3.1 Repere din filozofia antică 81.3.2 Gândirea medievală 101.3.3 Fundamentele deontologiei moderne 111.4. Obiectul, categoriile şi definirea deontologiei funcţiei publice 141.4.1 Obiectul deontologiei funcţiei publice 141.4.2 Funcţia publică şi noţiunea de funcţionar public 151.4.3 Funcţia publică şi funcţia de demnitate publică 171.4.4 Definiţia deontologiei funcţiei publice 181.4.5 Termeni de referinţă în studiul deontologiei funcţiei publice 21

CAPITOLUL 2 ASPECTE GENERALE ALE DEONTOLOGIEI FUNCŢIONARILOR PUBLICI 232.1 Repere deontologice ale Statutului funcţionarilor publici 232.2 Impactul deontologic al conflictului de interese şi al regimului incompatibilităţilor în exercitarea funcţiei publice262.2.1. Conflictul de interese 272.2.2 Incompatibilităţi 272.2.3 Conflictul de interese şi incompatibilităţi speciale 282.3 Codul de conduita a functionarilor publici 292.3.1 Delimitări conceptuale şi principiile de conduită a funcţionarilor publici 292.3.2 Normele deontologice ale funcţionarilor publici 31

CAPITOLUL 3 DEONTOLOGIA DIFERITELOR CATEGORII DE FUNCŢIONARI PUBLICI 333.1 Aspecte deontologice ale funcţiei publice de manager public 333.1.1 Funcţia publică specifică de manager public 333.1.2 Norme deontologice ale funcţiei denumită manager public 353.2 Deontologia funcţionarilor publici din administraţia fiscală care îşi desfaşoară activitatea in domeniul asistenţei contribuabililor 373.3 Dontologia personalului contractual din cadrul autoritatilor si instituţiilor publice…….………………....1033.4 Consideraţii cu privire la deontologia personalului didactic 1073.4.1 Domeniu de aplicare şi cadrul normativ 413.4.2 Nevoia de deontologie pentru personalul didactic universitar 433.4.3 Rolul şi principiile codului etic universitar 443.5 Deontologia magistraţilor483.5.1 Domeniu de aplicare şi cadru normativ 483.5.2 Codul deontologic al magistraţilor 503.6 Deontologia funcţionarului public din domeniul militar 553.6.1 Domeniul de aplicare şi cadrul normativ 553.6.2 Îndatoriri, drepturi, interdicţii, recompense şi sancţiuni ale cadrelor militare573.6.3 Principii, reguli şi norme ale deontologiei profesiei militare 613.7. Deontologia poliţistului 683.7.1. Precizări prealabile; jurământul de credinţă al poliţistului 683.7.2 Drepturi, îndatoriri, interdicţii, recompense şi sancţiuni ale poliţiştilor 69

2

3.7.3 Corpul Naţional al Poliţiştilor 713.7.4 Codul de etică şi deontologic al poliţistului 723.8. Conotaţii deontologice ale funcţiilor de prefect şi subprefect 763.8.1 Domeniul de aplicare a principiilor, normelor şi regulilor deontologice în cadrul instituţiei prefectului 763.8.2 Aspecte deontologice ale funcţiei de prefect şi subprefect 77

CAPITOLUL 4 COORDONATE DEONTOLOGICE ALE BIROCRAŢIEI ŞI CORUPŢIEI ÎN EXERCITAREA FUNCŢIEI PUBLICE 814.1. Consideraţii deontologice cu privire la birocraţie şi birocratism 814.2. Deontologia funcţiei publice şi corupţia834.2.1 Corupţia în domeniul public 834.2.2 Rolul deontologiei funcţiei publice în combaterea corupţiei 85Bibliografie selectivă Error! Bookmark not defined.

„NUCLUM ET INFIRMUM SOCIETAS MUNIT”(Gol şi fără putere cetăţeanul este apărat de societate prin organele sale de ordine împotriva pericolelor interne şi externe)

3

CAPITOLUL 1NATURA DEONTOLOGIEI PUBLICE

1.1 Domeniul deontologiei

Etimologic noţiunea de „deontologie” îşi are geneza în greaca veche deon, deontos „ceea ce se cade”, „ceea ce este necesar” şi logos „ştiinţă”. Deontologia este o ştiinţă a moralei profesionale, a principiilor şi normelor morale specifice pe care le implică exercitarea unei profesii anumite. Ea se manifestă sub forma unui cod al moralei profesionale, care poate fi scris sau transmis prin tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicanţii unei anumite profesii.

Deontologia asigură protecţia unei anumite profesii de o serie de pericole cum ar fi corupţia, impostura, reaua credinţă, mal praxisul, minciuna, plagiatul, furtul intelectual, birocraţia şantajul, egoismul etc. Numai prin respectarea conduitei deontologice, individul poate atinge performanţă în domeniul profesional şi poate să-şi câştige prestigiu, consideraţie şi valoare în conformitate cu statutul social pe care îl are.

Direct sau indirect, prestigiul este determinat de activitatea în procesul muncii, de exercitarea profesiei. Reuşita profesională este indisolubil legată de modul în care sunt respectate regulile de conduită specifice activităţii sociale desfăşurate, de atitudinile şi comportamentul fiecăruia, sub imperiul constrângerilor legislaţiei în care trăieşte.

Trebuie să consemnăm şi faptul că în exercitarea profesiei este necesară respectarea cu stricteţe a normelor de drept existente în societate, dar acest lucru nu este suficient pentru atingerea performanţei şi prestigiului dorit. Planul respectării legislaţiei se suprapune cu cel al codului profesional, cu acel comportament moral al individului subordonat scopului binelui individual şi al servirii interesului public, în virtutea unei etici profesionale ireproşabile.

Deontologia nu se substituie justiţiei, domeniul ei cuprinde acele reguli şi principii care sunt nemijlocit legate de practicarea corectă a unei profesii, ocupaţii sau îndeletniciri.

În exercitarea profesiei omul decide între bine şi rău, moral-imoral, corect-incorect, cinstit-necinstit, loial-neloial, drept-nedrept, sincer-nesincer etc. Legalitatea este o condiţie necesară în exercitarea profesiei, dar nu şi suficientă, întrucât regulile de conduită morală nu pot fi ignorate, iar acestea aparţin deontologiei.

Deosebirile dintre drept şi deontologie au ca esenţă deosebirile dintre normele juridice şi regulile de conduită morală a unei profesii. După cum se ştie dreptul reprezintă ansamblul regulilor care stabilesc cadrul relaţiilor juridice dintre oameni, sancţionate şi impuse de puterea de stat ca expresie a intereselor fundamentale ale societăţii.

Dreptul este şi el înainte de toate, un sistem de reguli de conduită în raporturile dintre oameni. Specificul cel mai elocvent al dreptului este caracterul lui normativ sau normativitatea juridică. Dreptul a apărut ca o necesitate de a se stabili unele reguli sociale, a unor norme de conduită obligatorii. El este un instrument, pentru statornicirea în societate a unor reguli în conformitate cu anumite valori sociale.

Dreptul se prezintă ca un sistem unitar de reguli de conduită dictate de puterea de stat sau apărute în altă formă (ca obiceiul de pildă) a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Normativitatea juridică are un caracter imperativ. Obligativitatea dreptului, imperativul juridic, spre deosebire de cel moral este asigurat prin sancţiunile prevăzute a se aplica la nevoie cu ajutorul forţei coercitive a puterii publice. Cetăţenii nu sunt în situaţia de a opta între conduita prescrisă de drept şi un alt gen de conduită, ci sunt datori să o respecte pe prima. Într-o societate cu regim democratic autoritatea dreptului este atât de puternică încât nimeni nu poate ignora normele de drept.

În afara normelor de drept, de normele juridice, asupra relaţiilor sociale, asupra conduitei oamenilor acţionează o mare varietate de norme, în cele mai variate forme şi modalităţi.

Deontologia aparţine domeniului moralei. Cerinţa executării corecte a regulilor şi îndatoririlor unei profesii decurge atât din necesitatea prevenirii efectelor adverse cauzate de

4

abaterea de la acestea, cât şi din necesitatea prevenirii riscului discreditării profesiei ca urmare a unui comportament defectuos.

Morala este concepută ca o formă a conştiinţei sociale care reflectă ansamblul sentimentelor, deprinderilor, convingerilor, atitudinilor, principiilor şi normelor care privesc raporturile dintre individ şi colectiv (familie, naţiune, stat, societate) şi care se manifestă în fapte, în modul de comportare a individului în viaţa de zi cu zi.

Respectarea normelor morale, adoptarea unei conduite corecte a individului faţă de colectivitate, decurge dintr-un impuls interior al omului. Simţul moral nu este însă înnăscut, ci el se dobândeşte de om prin educaţie, însuşirea exigenţelor, moravurilor, obiceiurilor şi deprinderilor promovate de societate.

Etica (din grecescul „ethicos” care înseamnă „teoria despre virtute”) este înţeleasă ca disciplină filozofică ce studiază problemele practice şi teoretice ale moralei. Etica studiază şi generalizează moralitatea unei societăţi cu ajutorul valorilor sale specifice: bine, datorie, cinste, dreptate, omenie, onoare, demnitate etc. Cu asemenea valori, etica studiază şi promovează astăzi în România transformarea moralei sociale într-o morală a unui stat democratic, în care sunt respectate, drepturile fundamentale ale omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, onoarea şi demnitatea omului.

Aşadar morala reprezintă un ansamblu de idei, concepte, reguli cu privire la bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust. Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria conduită se bazează pe constrângerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, faţă de sine însăşi. Din ansamblul regulilor morale, deontologia le-a asimilat pe cele legate de exercitarea profesiei către nivelul de performanţă dorit. De aceea deontologia este acea parte a eticii care se ocupă de studiul datoriei morale, a originii, naturii şi formelor responsabilităţii pe care le incumbă exercitarea profesiei.

În legătură cu deosebirea dintre normele juridice şi cele deontologice trebuie să mai facem câteva sublinieri. Norma juridică fiind element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Norma juridică are mai întâi un caracter prescriptiv întrucât ea stabileşte un anumit tip de comportament, impune o anumită conduită. Prin natura sa, norma juridică are de regulă caracter general. De asemenea, norma juridică este obligatorie. Fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept, în mod necesar, regulile de drept trebuie sa aibă caracter obligatoriu, altfel n-ar mai exista certitudinea că în societate se va instaura ordinea socială stabilită de lege.

Preceptele şi normele deontologice sunt de natură morală şi ele călăuzesc conduita oamenilor care-şi raportează astfel comportamentul la valorile morale de bine şi rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral şi imoral.

Ca şi normele de drept şi normele deontologice, ca norme morale sunt şi ele obligatorii. Impunerea obligativităţii lor este însă de natură diferită faţă de cele judiciare. Normele morale sunt prevăzute cu sancţiuni de natură morală. Aceste sancţiuni pot fi exterioare subiectului ca o reacţie a mediului social (colectivităţii) faţă de fapta imorală şi, în acest caz, avem de-a face cu forme diferite de manifestare a oprobiului public. De asemenea pot fi interioare, din sfera conştiinţei subiectului, acestea fiind cele mai puternice şi eficiente sub formă de regrete, păreri de rău, mustrări de cuget sau scrupule de conştiinţă.

Normele deontologice fac parte din domeniul normelor sociale, ca şi cele juridice. Termenul de normă este o categorie generală folosită de diferite ştiinţe, inclusiv sociale (juridice, morale, economice, politice, sociologice). Jean Dabin a clasificat normele sociale, în afara celor juridice în: reguli morale, reguli de convieţuire socială proprii unui grup (de bună creştere sau comportament civilizat) sau un anumit mediu (profesional, sportiv, monden); reguli de deontologie profesională (ce ţin mai mult de uzajul profesiei ca şi de etica exercitării ei); reguli propriu-zise tehnice în exercitarea unei profesii (de exemplu, modul de conducere a autoturismului sau de a circula ca pieton în locurile şi căile publice).

În principal, deontologia ca parte a eticii are un domeniu bine definit, dar mult mai restrâns decât aceasta. Domeniul deontologic îl formează acele relaţii sociale care sunt guvernate de norme

5

şi principii referitoare la îndatoririle aferente unei profesii sau a unui status social determinat. Categoria fundamentală a deontologiei este datoria profesională, expresie de cea mai înaltă generalitate a obligaţiilor morale ale omului faţă de activitatea desfăşurată prin profesia sa.

Deontologia operează cu o serie de instrumente adecvate fiecărei profesii în parte, cum ar fi: jurământul, codurile etice, codurile deontologice, carta, excluderea.

Pe parcursul lucrării ne vom referi pe larg la aceste instrumente deontologice în care jurămintele şi codurile deontologice ocupă locul principal. În ce priveşte jurământul ca unul dintre cele mai vechi instrumente de natură deontologică, acesta poate fi depus în multe domenii ale socialului.

Astfel, se vorbeşte de jurământul militar ca un legământ solemn făcut de toţi cei care intră în rândurile forţelor armate. El este un angajament de loialitate, fidelitate şi de dăruire cu abnegaţie a cetăţeanului pentru apărarea patriei. Jurământul militar obligă pe cel care l-a prestat şi-l face responsabil de încălcarea lui, atâta vreme cât este cetăţean al ţării respective. În conţinutul jurământului militar se face trecerea de la deontologie la drept, prin faptul că viitorul militar se angajează în mod conştient şi responsabil, ca în caz de încălcare a legământului dat, să suporte consecinţele prevăzute de legislaţia în domeniu. Un alt fel de jurământ este cel prestat de martor într-un proces judiciar. Martorul promite solemn în faţa instanţei de judecată că va servi cauza prin declaraţii exacte şi complete, semnificând garanţia de sinceritate a depoziţiei sale în legătură cu actele, faptele sau împrejurările pe care le cunoaşte şi care privesc situaţia litigioasă. Pentru a crea o răspundere mai mare, în unele state jurământul martorului se face cu mâna pe biblie.Noua Constituţie a României (2003) prevede pentru funcţia de preşedinte al României, prim ministru, miniştrii şi ceilalţi membrii ai Guvernului, depunerea în mod individual, în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, şi respectiv în faţa Preşedintelui României, a următorului jurământ: „Jur să îmi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru promovarea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! „1

Depunerea jurământului de către înalţii funcţionari publici enumeraţi mai sus, reprezintă un act deontologic prin care aceştia îşi exprimă promisiunea solemnă de loialitate faţă de România şi de statul de drept instaurat în ţara noastră. Jurământul se prestează oral, iar apoi documentul ce conţine textul lui se semnează de persoana care l-a rostit şi de persoana în faţa căreia a fost depus. De fapt, în ţara noastră, aşa cum vom vedea, toţi funcţionarii publici depun un jurământ în forma şi cu procedura prevăzute de lege.Codurile deontologice sunt sisteme de norme şi principii etice, în care sunt organizate subsisteme guvernate de reguli, la care consimt toate persoanele unei entităţi care utilizează acel cod şi unde accentul cade pe îndatoriri. De aceea, domeniul codurilor deontologice aparţine dimensiunii morale a datoriei profesionale.

Dintre mulţimea de tipuri de coduri cunoscute, deontologia are în domeniul ei de studiu coduri elaborate şi restrânse, cunoscute sub denumiri de coduri etice, coduri deontologice sau coduri etice de conduită, care practic au acelaşi înţeles. Domeniul lor de cuprindere este amplu, de la organizaţii militare la partidele politice, profesii liberale, activităţi economice, de învăţământ, funcţii publice, până la unele ocupaţii insuficient profesionalizate pentru a fi asimilate în nomenclatorul ocupaţional. Toate însă au cel puţin un element comun – profilul moral al persoanei care prestează activitatea în domeniul respectiv.

1.2 Jurământul lui Hippocrate şi Jurământul de la GenevaPentru că este cel mai cunoscut, dar se pare că şi cel mai vechi jurământ de conduită profesională, o adevărată bază de plecare a ştiinţei deontologice, prezentăm mai jos conţinutul Jurământului lui Hippocrate (460-377 î.Ch.). Cel mai mare medic al antichităţii, a elaborat „Regulile morale ale artei de a vindeca”.

1 Constituţia României, 2003, art. 82; 104.6

Jurământul lui Hippocrate este un instrument atribuit medicului cu acelaşi nume, medic din Grecia antică şi cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiei sale. Multe din principiile acestui jurământ sunt şi astăzi valabile şi reprezintă puncte de reper pentru toate profesiile, inclusiv pentru funcţia publică, aşa cum vom vedea pe parcursul lucrării noastre.Jurământul medicului este unul nonmaterial, îndatoririle deontologice contau mai mult decât randamentul practicării medicinei din punct de vedere economic. Transmis pe cale orală din generaţie în generaţie, el a creat un etalon profesional, un fel de legământ absolut între maestru şi discipol, un model al normelor deontologice sau de deontologie profesională pentru toate profesiile.În multe universităţi, absolvenţii facultăţii de medicină prestează la sfârşitul studiului şi după obţinerea licenţei în domeniu, Jurământul lui Hippocrate, care are următorul conţinut:„Jur pe Appolo, medicul, pe Asklepios, pe Higeria şi pe Panacheia şi luând martori pe toţi zeii şi pe toate zeiţele, mă angajez să duc la îndeplinire, după puterile şi judecata mea, acest jurământ şi angajament scris.

Jur să socotesc ca pe egalul părinţilor mei pe acela care m-a învăţat arta medicinei, să împart cu el bunurile mele şi să-i asigur toate nevoile în caz de lipsă; să consider copii lui ca pe proprii mei fraţi şi dacă doresc să studieze această artă să îi învăţ fără înţelegere scrisă şi fără plată, să împărtăşesc preceptele generale, lecţiile prin grai viu şi tot respectul doctrinei copiilor mei, copiilor maestrului meu şi tuturor discipolilor care s-au înrolat şi au depus jurământ să slujească legea medicală şi nu alta.

Voi dispune, după puterea şi judecata mea, ca regimul dietetic să fie servit în folosul bolnavilor şi nu în dezavantajul sau spre răul lor. Si nu voi da, oricine mi-ar cere acest lucru, un drog ucigător şi nici nu voi lua iniţiativa să sugerez vreodată altceva. De asemenea, nu voi da niciodată unei femei un pesar abortiu.

Prin probitate şi prin castitate îmi voi menţine curată viaţa şi profesiunea mea. Nu voi face talia la calculoşi, lăsând această practică profesioniştilor. În orice casă va trebui să intru, voi merge acolo numai spre binele bolnavilor, evitând orice stricăciune voluntară sau act de corupere şi cu deosebire, orice raporturi venale, cu femei sau bărbaţi, fie ei oameni liberi sau sclavi.

Toate cele ce în decursul exerciţiului sau în afara exerciţiului artei mele, aş putea vedea sau auzi, privind viaţa semenilor mei şi care nu trebuie divulgate, le voi ţine pentru mine, socotind că toate acestea au dreptul la cel mai deplin secret.Dacă voi îndeplini până la capăt acest jurământ şi îl voi onora tot timpul, să îmi fie permis să mă bucur de toate plăcerile vieţii şi ale artei, cinstit fiind pentru totdeauna de către oameni. Dar, dacă voi viola şi voi deveni sperjur, să mi se întâmple tocmai contrariul”.Istoria Jurământului lui Hippocrate este continuată în fondul său atunci când juramântul a fost actualizat în raport cu progresele ştiinţei medicale şi cu cele ale limbajului obişnuit, după cum se poate observa din Jurământul de la Geneva, adoptat de Asociaţia Medicală Mondială în 1948, modificat în 1968, 1983 şi 1994.Influenţele ideilor dominante în secolul al XX-lea au marcat maniera de promovare a acestui jurământ, îndeosebi prin folosirea unor sintagme comune curentelor politice sau sociale: solidaritatea de breaslă, în serviciul umanităţii, toleranţa ş.a. În prim plan apare, însă, reputaţia profesională şi valorile morale corespunzătoare: datoria morală, onoarea, respectul faţă de pacient şi faţă de viaţă etc.Medicul se angajează să fie apărătorul vieţii şi să acţioneze în limitele legislaţiei existente. De asemenea medicul se angajează să respecte secretele celui care i le-a încredinţat, chiar şi după moartea pacientului. Jurământul de la Geneva are următorul conţinut:„În momentul în care voi fi primit în rândul membrilor profesiunii medicale:Îmi iau angajamentul solemn să îmi consacru viaţa în serviciul umanităţii;Voi păstra celor care m-au instruit recunoştinţa pe care le-o datorez;Voi exercita profesiunea mea, arta mea, cu conştiinţă şi demnitate;Voi considera sănătatea pacienţilor mei ca prima mea grijă;Voi respecta secretul celui ce mi l-a încredinţat, chiar după moartea pacientului;Voi păstra cu sfinţenie onoarea şi nobilele tradiţii ale profesiunii medicale;Colegii mei vor fi surorile şi fraţii mei;

7

Nu voi permite ca între datoria mea şi pacientul meu să se interpună consideraţii de afiliere politică, vârstă, credinţă, boală sau infirmitate, naţionalitate, origine etnică, rasă, sex, statut social, comportament sexual;Voi păstra respect absolut vieţii, de la începutul ei, chiar sub ameninţare şi nu îmi voi folosi cunoştinţele împotriva legilor umanităţii;Fac acest legământ în mod solemn, liber şi sub semnul onoarei.”

1.3 Geneza deontologiei 1.3.1 Repere din filozofia antică

Deşi termenul este relativ recent, preocupările deontologice îşi au sorgintea încă din antichitate. Geneza deontologiei publice se suprapune cu istoria eticii. În cadrul filozofiei greceşti, în care excelează Platon şi Aristotel, au fost concepute reguli şi norme după care trebuiau să se călăuzească locuitorii cetăţilor-state.

Heraclit din Efes (540-480 î.Ch.), a fost un gânditor original, o fire de aritstocrat şi mizantrop, în a cărui gândire şi-au găsit locul unele reflexii despre morală. Pentru Heraclit cele două categorii morale fundamentale binele şi răul sunt acelaşi lucru, acelaşi proces; noi nu putem şti ce este binele, dacă nu ştim ce este răul, iar adesea trecerea de la bine la rău se face pe nesimţite.

Sofistica veacului al V-lea a apărut ca urmare a prefacerilor sociale adânci. Motivele sociale ale acestor prefaceri pot fi reduse la două: în afară, izbânda grecilor asupra perşilor, sub conducerea Atenei; înăuntru, triumful ideii democratice. În acest timp, Atena victorioasă devine centrul cultural şi politic al Greciei, pritaneul filozofic al ELADEI, cum o numeşte Pericle, eroul acelor vremuri.

Victoriile de la Maraton şi Salamina revarsă asupra Atenei mari bogăţii, iar triumful democraţiei, cerea o mai largă participare a poporului la treburile obşteşti. Acest lucru a trezit conştiinţa individului şi mai cu seamă a tineretului. Tânărul atenian voia să fie un cetăţean priceput, încoronat de succese în viaţa publică, nu un savant. Ca să îndestuleze această trebuinţă apar sofiştii, dascăli ambulanţi de înţelepciune, cu cunoştinţe variate şi nedogmatice, profesori de retorică.Rezultatul a fost o dezagregare a moravurilor strămoşeşti, o afirmare a bunului plac al individului, care reclamă însă anumite reguli sau, cel puţin, reţete de a izbândi, chiar împotriva adevărului şi dincolo de bine şi rău. Asemenea reţete practice aduceau sofiştii. Sofistica nu a fost un sistem filozofic, ci mai degrabă o metodă, calea cea mai potrivită de a învăţa pe alţii anumite cunoştinţe practice şi anumite dexterităţi în viaţa publică şi privată. Sofiştii erau profesori de energie, nu de teorie, iar toate demersurile lor urmăreau izbânda în viaţă, folosul individului.Tipul sofistului din prima generaţie, stimat chiar şi de adversari ca Socrate şi Platon, a fost Protagoras din Abdera. El înţelegea omul ca individ şi nu ca specie. În genere, sofistica a reprezentat momentul de disoluţie a moralei religioase şi afirmarea unei morale întemeiate pe lumina inteligenţei. Cu toate că politica a accentuat anarhia morală a epocii, ea a constituit o adevărată universitate populară a tineretului vremurilor.Confuziile şi frământările pricinuite de sofişti au fost spulberate de un alt gânditor celebru, Socrate, cel care a răsturnat tradiţia pentru a face loc raţiunii. Confundat de contemporani cu sofiştii, ceea ce în parte era adevărat, deoarece şi el urmărea luminarea tineretului, satirizat de Aristofan şi ucis de democratica Atenă, Socrate (469-399 î.Ch.) trecea de sofişti şi deschidea noi orizonturi ale gândirii filozofice.Morala socratică se întemeiază pe cunoaşterea raţională. Pentru Socrate a lucra moral însemna a lucra după îndemnurile gândirii şi principiilor raţiunii. Virtutea este însăşi raţiunea, iar virtuţile sunt activităţi ale raţiunii. Aici apare cunoscuta disociere a lui Socrate de Iisus. La cugetarea evanghelică „fericiţi cei săraci cu duhul” raţionalismul îndrăzneţ al lui Socrate răspundea cu expresia „fericiţi cei luminaţi de raţiune”.Socrate considera aşadar, că virtutea, fiind ştiinţă, poate fi învăţată, că este destul a cunoaşte binele pentru a-l realiza. „Nimeni nu este un rău cu bună ştiinţă”, omul rău fiind un ignorant, iar omul bun este cel înţelept. Virtutea cardinală din care izvorăsc celelalte virtuţi este înţelepciunea (sophrosyne), din care decurg deductiv patru alte virtuţi: a) pietatea faţă de zei; b) dreptatea faţă de oameni; c) curajul faţă de primejdii şi d) cumpătarea, stăpânirea de sine faţă de plăcerile simţurilor.

8

Socrate este cel dintâi gânditor care dă o temelie ştiinţifică moralei, drept pentru care Diogene Laertiu îl socotea întemeietorul moralei, iar Ciccero spunea despre el că a coborât filozofia din cer, unde o înălţaseră naturaliştii.Concepţia despre virtute a lui Socrate a fost pusă în practică, din nefericire, chiar de către Socrate. La procesul său, el nu a dorit să ceară iertare celor peste 500 de judecători. Explicaţia atitudinii sale a rămas celebră. Parafrazând-o ea se poate reda astfel: mi-am jertfit viaţa pentru luminarea patriei; dacă meritele mele nu vor fi recunoscute, fără să mă apăr, înseamnă că m-am înşelat şi că trebuie să mor. El a respins cu demnitate ispita credinciosului său discipol, Criton, de a fugi din închisoare prin coruperea paznicilor.Socrate a cerut în loc de o pedeapsă mică, îngăduită de legislaţia ateniană, o răsplată naţională, fapt care a iritat peste măsură pe judecătorii săi care l-au condamnat la moarte cu o largă majoritate. Moartea lui Socrate a exercitat o înrâurire înălţătoare până astăzi.Platon (427-347î.Ch.), genialul ucenic al lui Socrate a exercitat o puternică înrâurirei asupra culturii, în aşa măsură încât fără el, cultura nu poate fi înţeleasă. Scrierile platonice, trăiesc şi astăzi prin frumuseţe neîntreruptă, ca o latură permanentă a spiritului european. Pentru demersul nostru ştiinţific, aducem în atenţie mai întâi „frumosul etern” conceput de Platon. Astfel, un corp frumos degajă un suflet frumos, iar un suflet frumos este simbolul frumosului divin şi nevăzut. În faţa frumuseţii, omul are fiorul divinităţii şi nemuririi. Când iubim, spune Platon în „Fedru”, parcă simţim cum cresc aripi sufletului şi cum ne avântăm spre o lume nevăzută, în care am trăit înainte de naştere şi în care ne vom întoarce, după ce moartea ne va dezrobi din temniţa trupului.Morala platoniană merge mână în mână cu politica. Statul ideal, conceput de Platon în dialogul „Republica” sau „Statul” (Politeia), este acela unde este regină dreptatea, iar dreptatea este cultul competenţei, adică fiecare să se ocupe de ceea ce îi este orânduit prin firea sa înnăscută şi să nu viseze că ar putea face orice, cum credea cetăţeanul democraţiei ateniene. În statul ideal există o ierarhie de clase sociale, prin naştere, inegale, corespunzătoare celor trei forţe sufleteşti: clasa muncitorilor (demiurgi), clasa războinicilor sau apărătorilor (phylakes) şi clasa conducătorilor (archontes) sau filozofilor. Prima clasă este cea a producătorilor, cea de-a doua clasă reprezintă curajul, (andreia) şi bărbăţia, iar cea de-a treia clasă, cea a filozofilor reprezintă însăşi raţiunea. Statul platonian pe care făuritorul lui a încercat fără succes a-l pune în practică în Siracuza a fost în parte realizat de călugării iezuiţi în Uruguay. Pentru ca luptătorii şi conducătorii să nu fie ispitiţi a uzurpa puterea statului, a cărui conducere absolută o au, aceştia au obligaţia de a se jertfi pentru binele statului şi nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, familie), ci totul va fi în comun (comunismul aristocratic).Cel mai original şi mai celebru discipol al lui Platon a fost marele Aristotel (384-322 î.Ch). Pentru tema noastră, din gândirea aristotelică, relevăm mai întâi răspunsul lui Aristotel, dat moraliştilor eleni despre fericire, răspuns cât se poate de ingenios, care este preţuit şi astăzi. După el, orice funcţie naturală a unei făpturi, de pildă vederea, auzul, respiraţia etc., produce o plăcere numai prin faptul că se exercită nesilit. Acestea sunt plăcerile funcţionale, de exercitare a energiei, ceea ce înseamnă că orice om pe lângă funcţii individuale, legate de profesia sa, de negustor, militar, funcţionar etc., a căror exercitare pricinuieşte plăcere, mai este dăruit cu încă una, aceeaşi la toţi, care constituie titlul de nobleţe al omului – gândirea şi conştiinţa. Suprema fericire, va fi activitatea cugetării, contemplarea adevărului.Exercitarea teoretică, practică şi tehnică a energiei gândirii, a raţiunii este o virtute şi încă o virtute desăvârşită, din care ies virtuţile numite de Aristotel dianoetice.Aristotel s-a dovedit mai realist decât dascălul său. El observă că nu este de ajuns să cunoşti binele, pentru ca să-l săvârşeşti, şi că virtutea nu se învaţă teoretic, ci presupune o natură morală (ethos), care trebuie să asculte de raţiune, adică să ferească omul de extreme (nici desfrâu, însă nici ascetism). Numai cine află deplina satisfacţie în bucuriile gândirii este sigur că nenorocirile sorţii nu-i vor răpi niciodată bunurile lăuntrice, chiar dacă i le-ar răpi pe cele din afară, lumeşti (gloria, bani, situaţie socială etc.).Morala aristotelică merge ca şi la Platon alături de politică, pentru că numai în societate (polis) fapta morală îşi vădeşte puterea şi preţul său. Direcţia virtuţii este ceea ce numim educaţie, statul

9

aristotelic fiind un institut de educaţie morală, o „comunitate de virtuoşi, pentru exercitarea şi apărarea virtuţii”.

Aristotel cere ca fiecare cetăţean, potrivit cu vârsta şi capacităţile sale, să îndeplinească o slujbă politică în stat, sub conducerea celor mai virtuoşi, care alcătuiesc o aristocraţie morală şi intelectuală. Mai pe scurt, statul aristotelic este o îmbinare de aristocraţie, monarhie şi democraţie, cele trei forme de guvernământ. La toate cele trei forme de guvernământ scopul este interesul obştesc, urmărit fie de un conducător (monarhie), fie de mai mulţi (aristocraţie), fie de tot poporul (democraţie).Celor trei forme de guvernământ li se opun trei forme vicioase, în care fie un singur conducător (tiranie), care este forma cea mai rea, fie câţiva (oligarhie), fie toţi (timocraţie) pun interesul statului în slujba intereselor egoiste. Aristotel este şi el ostil democraţiei ateniene, pe care a studiat-o migălos în „Constituţia ateniană”, operă tipărită abia în anul 1892, de Kenyon, cel care a descoperit-o pe un papirus din Egipt.O dată cu extinderea imperiului roman şi limitarea, chiar desfiinţarea micilor state greceşti care asigurau existenţa numeroaselor şcoli şi curente, sistemele filozofice ale acestei lungi perioade au putut fi distribuite în două categorii, după cum precumpăneşte interesul moral sau cel religios. În contextul de mai sus stoicismul (sec IV î.Ch - sec. III d.Ch) reprezintă una dintre cele mai tipice filozofii din perioada elinistă-română. El începe cu Zenon la finele veacului IV î.Ch. şi se sfârşeşte cu cel din urmă mare reprezentant, un cap încoronat, Marc Aureliu. Stoicul este socotit şi în limbajul modern un exemplu de răbdare, renunţare şi virtute sublimă. Şi pentru stoici ţinta vieţii este fericirea, dar fericirea stoicilor nu stă în plăcere, ci în virtutea sublimă, care la rândul ei, poate produce şi plăcere, însă o plăcere pură, care nu se confundă cu scopurile noastre. Virtutea este secretul lumii, iar viciul este rădăcina răului şi a suferinţei.Încă din secolul al II-lea î.Ch stoicismul pătrunde în austera Romă, unde este primit cu entuziasm. La Roma era chiar un obicei ca fiecare om mai avut să aibă lângă el un sfătuitor, un filozof stoic. Mai târziu, stoicismul a devenit o armă de luptă a republicanilor împotriva corupţiei şi tiraniei imperiale. Cei mai mari reprezentanţi ai stoicismului roman au fost Seneca, Epictet şi Marc Aureliu.

L. Annaeus Seneca din Cordoba (Spania), mort în anul 65 d.Ch, considera idealul înţeleptului stoic lipsit de vigurozitatea cunoscută stoicismului vechi; el se mulţumeşte să ceară dreptate faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de sclavi, eliberarea de pasiuni şi cultivarea fricii de moarte, lucru pe care l-a dovedit luându-şi singur viaţa, din ordinul lui Nero. În opera sa, „Manual şi cuvântări”, Epictet, un fost sclav eliberat şi paralitic, degaja forţa personalităţii, ascultarea de raţiune şi apropierea de Dumnezeu. Ca şi Seneca, stoicismul lui Epictet are o puternică corolatură religioasă.

În opera sa, „Către mine însumi”, Marc Aureliu Antonin, 161-138 d.Ch. ajuns pe tronul cezarilor, printr-un jurnal filozofic se ridică până la culmile mistice ale rugăciunii creştine, deşi, el însuşi fusese un mare prigonitor al creştinismului. El avansează administrarea unei doctrine amare a suferinţei în scopul însănătoşirii sufletului.„Grădina lui Epicur” a fost o şcoală filozofică întemeiată de Epicur( 341-270 î.Ch) într-o faimoasă grădină din nord-vestul Atenei. Discipolii săi, între care se aflau şi femei, îl adorau ca pe un zeu, ceea ce măgulea grozav nemăsurata sa vanitate. Epicur propune patru leacuri (tetrapharmakos) suverane împotriva tulburărilor sufleteşti: a) divinitatea nu este ceva de care să ne temem, căci lumea ascultă numai de legi necesare; b) moartea nu este de temut, fiindcă e totuna cu nesimţirea (când simţim trăim); c) binele poate fi lesne procurat; d) răul poate fi lesne suportat. Liniştea fiind ţinta vieţii, Epicur recomandă adepţilor săi dispreţul faţă de viaţa publică, glorie, onoruri, distincţii, bogăţie. „Trăieşte retras”, bene vixit qui bene latuit, zicea el. Plăcerea sacrificiului pentru alţii nu intră în gândirea epicuriană.

1.3.2 Gândirea medievală

Istoria filozofiei demonstrează că nu există graniţe între filozofia greacă şi filozofia creştină medievală. Trecerea la gândirea creştină se face pe nesimţite şi în afară de noul ferment spiritual adus de credinţa creştină, gândirea medievală se hrăneşte din substanţa filozofiei greceşti. Biserica a reluat astfel programul antichităţii al idealului unei comunităţi umane fondate pe morala universală.

10

În continuare vom încerca să sintetizăm câteva dintre ideile care au influenţat morala şi o dată cu ea deontologia publică. O dată cu împotrivirea faţă de păgâni şi gnostici, „părinţii bisericii” sau „apologeţii” (gânditorii) creştinismului au pus bazele dogmelor şi teologiei creştine. În această grea lucrare, ei au izbutit pentru că au apelat la filozofia greacă, îndeosebi la platonism şi stoicism. Biruinţa creştinismului apare mai degrabă ca un regres, ca o înfrângere.

Aureliu Augustin (354-430 d.Ch.) după o lungă perioadă a vieţii sale de retur păgân a fost atras de credinţa eretică manihee (lupta dintre bine şi rău în om). Pentru Augustin, Dumnezeu este izvorul adevărului şi principiul binelui. Opusă lui Dumnezeu este numai nonexistenţa, neantul care este rădăcina răului. Aşadar, răul nu este un principiu pozitiv ci o îngrădire a omului.

Stăruinţa de a împăca credinţa cu ştiinţa a fost o idee fundamentală a scolasticii, care atinge punctul culminant cu Toma d’Aquino (1225-1274), teolog şi filozof medieval care este cel mai de seamă reprezentant al scolasticii catolice oficiale. Călugăr dominican, discipol al lui Albertus Magrus el a încercat să unească gândirea lui Aristotel cu cea creştină şi să dea filozofiei catolicismului o aparenţă raţionalistă. Ştiinţa şi filozofia tind spre adevărul unic care ar fi adevărul religiei. Ideile fundamentale ale gândirii lui Toma d’Aquino sunt reluate în filozofia contemporană sub forma neotomismului. Menţionăm că începând cu anul 1879 sistemul lui filozofic a fost declarat de papa Leon al XIII-lea filozofia oficială a bisericii catolice.În ce priveşte morala, Tom d’Aquino dezvoltă deosebirea aristotelică între virtuţile etice, practice (curajul, cumpătarea, dreptatea, înţelepciunea) şi virtuţile dianoetice, mai înalte (contemplarea esenţei divine). Cunoaşterea este o virtute mai înaltă decât fapta. La virtuţile păgâne Toma adaugă cele trei virtuţi teologice sau creştine: credinţa, iubirea, speranţa, mai presus decât toate celelalte, pentru că vin de la Dumnezeu. Spre deosebire de Aristotel, Toma admite ca voinţa este liberă, omul se mişcă între bine şi rău, iar atunci când alege binele, trebuie să fie sprijinit de harul divin. În domeniul public, Toma dezvoltă şi susţine ideea augustiniană a superiorităţii împărăţiei divine (civitas dei) asupra celei pământeşti, asupra statului lumesc. Interesele lumii înfăţişate de principii, trebuie subordonate intereselor spirituale, reprezentate de papă (teocraţie). Toma dezvoltă şi o nouă idee politică, aceea de preţuire a statului lumesc, care apare ca un produs necesar al naturii, deoarece „omul este o făptură socială.”Marele succes al tomismului este acela al măiestriei cu care făuritorul său ştie a împăca cele două extreme ale scolasticii: raţionalismul sec şi misticismul vag. Prin Toma d’Aquino catolicismul îşi atinge idealul de a întocmi o filozofie eternă care armonizează deplin raţiunea naturală cu revelaţia supranaturală sau credinţa. Raţiunea este liberă să demonstreze dogmele cu singura condiţie ca raţiunea să nu intre în conflict cu aceste dogme, iar dacă izbucneşte conflictul, ea să fie de acord că rătăceşte şi că trebuie să se închine în faţa credinţei.În concluzie, pentru bazele deontologiei de mai târziu putem spune că în evul mediu se afirmă demnitatea umană ca un corolar al nemuririi sufletului. Întreaga viaţă socială este în evul mediu dominată de un spirit practic şi anume, reglarea vieţii individuale şi colective de învăţătura moralei creştine. În acelaşi timp, în evul mediu se afirmă proclamarea muncii ca un principiu al tuturor oamenilor, de ordin divin formulat în Geneză. Inegalităţile sociale trebuie acceptate întrucât ele sunt sursa virtuţilor. Morala creştină propovăduieşte, de asemenea, detaşarea de bogăţie, omul trebuind să lucreze pentru a putea trăi şi nu trebuie să fie preocupat de câştig. Viaţa omului trebuie caracterizată de ideea imperativă de moderaţie dominată de voinţă, într-o ordine stabilită de divinitate.

1.3.3 Fundamentele deontologiei moderne

O dată cu amurgul evului mediu se naşte o nouă vârstă în istoria spiritului omenesc, fundamentul pe care s-a clădit rostul culturii moderne.

Credem că cea mai relevantă personalitate pentru domeniul de care ne ocupăm a fost Niccolo Machiavelli (1469-1527), filozof, gânditor politic, istoric şi scriitor italian din perioada Renaşterii, socotit întemeietor al ştiinţei politice moderne. În lucrarea sa „Discursuri asupra primei decade a lui Tit Liviu” (1520) a elaborat sistemul gândirii sale politice, accentuând asupra superiorităţii statului popular (republica democrată). Două sunt operele lui N. Machiavelli cu deosebită rezonanţe pentru rădăcinile istorice ale deontologiei şi în special a celei publice. Prima

11

lucrare la care dorim să ne referim este intitulată „Dialogurile privitoare la arta războiului” (Dell arte della guerra) care conţine reguli de organizare, dotare şi pregătire a unei armate, precum şi unele reguli de conducere a acţiunilor militare în scopul apropierii victoriei în război.Între cele mai importante sfaturi , reguli sau cugetări, privind arta războiului, date de Machiavelli interlocutorului său Fabrizio2 în lucrarea cu titlul de mai sus menţionăm:un stat bine constituit trebuie să ordone cetăţenilor săi însuşirea artei războiului ca un exerciţiu la pace şi ca o necesitate la război;nu există o armată pe care poţi conta mai mult decât pe cea a propriei ţări;războiul făcut ca profesie nu poate fi practicat corect de către particulari, niciodată; războiul trebuie să fie numai treaba guvernelor, republicilor sau regatelor;cel mai bun mijloc de a câştiga încrederea popoarelor este acela de a le oferi exemplu de justiţie şi de moderaţie;un stat nu-şi poate întemeia securitatea decât pe propriile arme;constrângerile nu au generat niciodată soldaţi buni;celui care câştigă o bătălie i se iartă toate greşelile;nu este suficient să ştii a comanda o armată deja formată, trebuie să fi în stare de a o crea înainte de a o conduce;soldaţii, armele, banii, pâinea: iată vigoarea războiului; din aceste patru obiecte, primele două sunt cele mai necesare deoarece cu soldaţii şi armele găsim pâine şi banii, în timp ce cu banii şi pâinea nu găsim nici armele, nici soldaţii.Întregul volum poate fi socotit ca o culegere de principii, norme , reguli ce pot face şi astăzi parte, printre altele, din deontologia modernă a oamenilor politici cu rol decizional în domeniul securităţii şi apărării statale.Lucrarea care l-a consacrat pe Machiavelli este însă „Principele” (Il Principe). Ea este de fapt un adevărat cod deontologic pentru conducătorul unui stat. Scris în 1513 Principele se pare că a circulat în timpul vieţii autorului în mai multe copii manuscrise, atât la Florenţa cât şi la Roma, fiind o lucrare puţin voluminoasă. Iată cum autorul înţelege să trateze despre căile şi purtările unui principe cu supuşii şi amicii săi: „Dorind să scriu ceva folositor pentru cine se pricepe, mi s-a părut mai potrivit să merg direct la adevărul real al lucrului decât la închipuirea lui… deoarece este atâta deosebire între felul în care se trăieşte şi acela cum ar trebui să se trăiască, încât acela care lasă ceea ce se face pentru ceea ce ar trebui să se facă îşi pregăteşte mai degrabă ruina decât apărarea. De aceea, un om care ar vrea să se arate pretutindeni bun merge la pierzanie printre atâţia alţii care nu-s buni” (cap. XV)Pentru Machiavelli omul este rău, în esenţa lui: ingrat, schimbător, prefăcut, lacom de câştig, temător de primejdii… „Per esser gli uomini tristi” repeta el continuu şi făcea din această convingere un postulat al politicii. Regulile de conducere ale Principelui trebuiau să conducă la îndeplinirea misiunii acestuia, consolidarea şi salvare statului, cel mai înalt obiectiv moral.Deasupra statului nu există nimic, legea supremă este, ca şi la romani, salvarea lui, iar Principele ca personificare a statului trebuie să-i consacre toate preocupările sale, chiar moralitatea lui personală. În continuare prezentăm câteva reguli cuprinse în ceea ce considerăm a fi Codul de conduită al Principelui (n.n) aşa cum a fost conceput de Machiavelli:să fie mai degrabă crud decât milos, totdeauna mai temut decât iubit;să nu se ţină de cuvânt dacă nu este nevoie, să fie simulator şi disimulator, căci arta de a guverna nu este numai arta de a face, ci şi arta de a se preface;nu e necesar ca principele să aibă toate calităţile pe care oamenii le preţuiesc, dar este necesar să pară că le are;să lucreze deseori pentru binele statului, contra bunei credinţe, contra iubirii, contra omeniei, contra religiei; să nu se depărteze de bine, dar să ştie la nevoie să facă rău;să se ferească a face acte care i-ar putea atrage ura şi dispreţul oamenilor;să fie adevărat prieten şi adevărat duşman, totdeauna hotărât şi categoric;să aprecieze meritele, să onoreze pe artiştii mari, să asigure comerţul şi agricultura, să încurajeze industriile şi să dea atenţie petrecerilor poporului;

2 Fabrizio poate fi interpretat aici ca un înalt funcţionar public ce participa la luarea deciziilor în stat.12

să ştie să-şi aleagă miniştrii şi să fugă de linguşitori.În capitolul al XXV-lea Machiavelli schiţează întreaga teorie filozofică despre soartă şi

virtute. Deşi recomandă o serie de mijloace politice tiranice şi amorale, el îşi exprimă şi admiraţia şi simpatia faţă de marile principii ce stau la baza statelor moderne: dreptatea, libertatea şi egalitatea considerându-le drept condiţii ale unei organizări sociale superioare. Machiavelli este şi va rămâne o sursă de inspiraţie pentru deontologie, iar machiavellismul expresia unui geniu bărbătesc, pătrunzător, fin şi hotărât, clarvăzător, pasionat şi cultivat.

Baruch Spinoza (1623-1677), filozof raţional olandez, în lucrarea sa fundamentală „Etica demonstrată în mod geometric” tratează subiecte deosebit de importante: despre Dumnezeu, despre natura şi originea sufletului, despre originea şi natura pasiunilor, despre servitutea umană şi despre libertatea umană. Filozofia lui a influenţat pe luminiştii şi materialiştii francezi din secolul XVIII, în mod deosebit, pe Lessing şi Göethe.Spinoza considera că omul este atât de mult sclavul întâmplării, încât adeseori este constrâns să urmeze şi să facă ce este rău, deşi vede ce este bine. De fapt e bun ceea ce ne duce la înţelegerea lucrurilor şi este rău ceea ce este un obstacol la această înţelegere. Supremul bine este cunoaşterea lui Dumnezeu. Libertatea omului constă în înţelegerea necesităţii. Un comportament liber înseamnă acela care înţelege cu ajutorul raţiunii înlănţuirea necesară a lucrurilor, numai astfel omul îşi măreşte puterea, atât asupra naturii exterioare, cât şi asupra propriilor sale afecte (pasiuni) de a căror dominaţie se eliberează.După Spinoza suprema fericire hărăzită omului este rezultatul ridicării lui pe cea mai înaltă treaptă a libertăţii (a înţelegerii), care îi dă sentimentul comuniunii cu natura şi cu eternitatea, denumită de el „iubirea intelectuală a lui Dumnezeu”. Aderând la teoria „contractului social” urmându-l pe Hobes s-a pronunţat, spre deosebire de acesta, pentru o formă democratică de guvernare, în care individul se poate împlini pe sine.John Locke (1632-1704) sub aspectul accentului pe care l-a pus pe gnoseologie şi al scopului cunoaşterii a fost socotit un precursor al lui Kant. El considera că în om există o continuă aspiraţie spre fericire, dar această tendinţă dominantă trebuie să fie dirijată raţional. Binele nu este numai o simplă satisfacţie a necesităţilor noastre imperioase, dar şi un acord al acestora cu legea. Ideea că omul se mişcă în cadrul unor anumite legi instituite şi sancţionate de autoritatea divină, leagă morala de religie. Legea are diferite izvoare: legea divină care desparte păcatul de datorie; legea civilă care opune acţiunea inocentă celei criminale, iar opinia publică scindează acţiunile umane în două categorii – virtuţi şi vicii. J. Locke este reprezentativ pentru spiritul englez. Pentru el statul se naşte dint-un pact, dintr-o înţelegere reciprocă, iar funcţia lui este să facă legi, să le execute şi să protejeze societatea împotriva violenţelor extreme. Puterea supremă aparţine poporului, iar puterea regală nu este nici absolută şi nici de drept divin. Locke lanseză principiul separaţiei puterilor în stat. Toţi cetăţenii unui stat trăiesc într-o anumită ordine legală, care poate fi răsturnată numai prin intervenţia poporului. Deosebit de interesantă este observaţia făcută privind comportamentul regelui faţă de religie. Un rege nu are dreptul de a impune o credinţă religioasă sau o formă de cult. Acest comportament este valabil şi pentru codul etic al altor înalţi funcţionari publici. Puterea politică este limitată şi se desparte de cea religioasă. Toleranţa însă este limitată şi implică limitele interesului social-politic: până la „papism” care presupune amestecul unei puteri străine şi până la „ateism” care negând pe Dumnezeu, respinge principiul însuşi al legilor naturale. Filozofia liberalistă a lui Locke a avut un mare răsunet, fiind continuată în Franţa de Montesquieu şi Rousseau.Abordarea raţionalistă a comportamentului moral îşi găseşte o înaltă expresie în sistemul filozofic al lui Immanuel Kant (1724-1804), întemeietorul filozofiei clasice germane, unul dintre cei mai importanţi gânditori ai epocii moderne. În anul 1797, Kant publică „Metafizica moravurilor” alcătuită din două părţi, potrivit celor două moduri de a se conforma moravurilor: „principiile metafizice ale teoriei dreptului” şi „principiile metafizice ale teoriei virtuţii”. De o parte legalitatea şi de altă parte moralitatea, tocmai esenţa oricărui demers deontologic.Legalitatea este conformitatea externă cu datoria şi ca atare ea nu se ocupă de mobilele acţiunii (interes, frică, respectul datoriei); moralitatea este conformitatea internă cu datoria, întrucât mobilul acţiunii e întotdeauna respectul pentru datorie.

13

Adevărate fundamente ştiinţifice pentru deontologie le reprezintă teoretizarea de către Kant a noţiunilor de morală a datoriei şi voinţă bună. Termenul de bun este echivoc. Bune sunt şi însuşirile naturale ca talentul, curajul, puterea sau calităţile sociale ca banii, gloria etc., însuşiri şi calităţi utile şi producătoare de fericire. Toate acestea însă reprezintă un bine condiţionat, întrucât pot fi puse şi în slujba răului. Un om talentat, curajos, bogat etc., poate fi un mizerabil. Voinţa bună este bună în sine şi necondiţionată, independentă de utilitate sau fericire; voinţa e bună prin direcţia ei şi prin intenţia ei.Conceptul de voinţă bună include la Kant obligaţia sau datoria. În raport cu datoria, acţiunile omului se împart în două; contrare datoriei şi conforme datoriei. De aici Kant, deduce că datoria este „necesitatea unei acţiuni din respect pentru lege” şi chiar împotriva înclinaţiilor naturale.

Analizând metafizica moravurilor, Kant o asimilează cu deducerea raţională a datoriei sau legii morale. Voinţa este facultatea de a lucra potrivit legilor obiective ale raţiunii. Dacă voinţa nu lucrează conform raţiunii ea se lasă influenţată de alte mobile, adică de înclinaţii. Faţă de o astfel de voinţă, subordonată înclinaţiilor, legea morală se înfăţişează ca o „poruncă” sau un „imperativ”, deci ca o constrângere deosebită de cea naturală.

Din conceptul unei legislaţii universale şi din acela al persoanei scop în sine, Kant deduce ideea unei „împărăţii a scopurilor”, la care e părtaşă orice fiinţă raţională”. Ocupându-se de metafizica libertăţii Kant face deosebirea dintre legalitate şi moralitate. Dacă voinţa e determinată potrivit legii morale, dar nu din cauza legii, avem legalitate, dacă voinţa e nu numai potrivită legii, ci şi determinată nemijlocit de lege, avem moralitate. Astfel, legea morală este şi mobilul voinţei. Lucrăm din datorie şi nu din înclinare, iar uneori chiar contra înclinărilor. Vorbind de „datoriile de virtute” cum le numeşte el, Kant consemnează că acestea nu pot fi obţinute prin constrângere sau penalitate. Ele se bazează pe forul interior al conştiinţei, adică pe legea morală ca mobil şi nu pe egoism. Tăria de a rezista tuturor ispitelor egoiste se cheamă virtute.Omul are două feluri de datorii: faţă de sine şi faţă de alţii. De aceea morala se reduce la „propria perfecţionare şi fericirea celorlalţi”***Cele câteva repere teoretice privind rădăcinile deontologiei sunt edificatoare pentru a demonstra că această ştiinţă este pe cât de nouă sub aspectul termenului folosit în zilele noastre, pe atât de veche, ca şi morala din care s-a desprins şi pe care se suprapune cu obiectul, domeniul şi metodele de cercetare. Succinta incursiune făcută în istoria filozofiei şi mai cu seamă într-una din componentele sale fundamentale care este morala sau etica, nu epuizează nici pe departe subiectul. Într-o abordare mai cuprinzătoare se poate completa paleta gânditorilor moderni ale căror creaţii au tangenţă cu tema lucrării noastre cum ar fi: Montesquieu, J.J. Rousseau, G. W. Leibniz, F. Hegel, A. Schopenhauer, JS Mill, S. Kierkegaard, M. Heidegger, W. James şi mulţi alţii.

1.4. Obiectul, categoriile şi definirea deontologiei funcţiei publice1.4.1 Obiectul deontologiei funcţiei publice

Termenul de deontologie este introdus în limbajul ştiinţific de Jeremy Bentham (1748-1832) filozof şi jurist englez, teoretician al liberalismului şi promotor în etică a utilitarismului. În lucrarea sa „Deontologia sau ştiinţa moralei” publicată după moartea autorului în 1933 se arată că deontologia este „ştiinţa a ceea ce trebuie să faci în orice împrejurare” şi aceasta echivalează pentru autor cu ştiinţa producerii fericirii.J. Bentham nu a fost un spirit filozofic în adevăratul înţeles al cuvântului, dar gândirea sa se caracterizează prin insistenţa cu care, pornind de la un anumit principiu general, caută să rezolve o multitudine de probleme practice într-o deplină consecvenţă. Cu această calitate, el se impune, cum spunea John Stuart Mill, nu ca un mare filozof, ci ca un mare reformator al filozofiei. Despre „Deontologia” lui Bentham, acelaşi autor spunea că ar fi trebuit să nu apară niciodată. Ea tratează acea „petiţie morală” care e indispensabilă în raporturile comerciale.Semnificaţia deontologiei lui J. Bentham nu putea să nu capete conţinut utilitar, formaţia sa filozofică. În doctrina sa etică, deontologia apare ca o disciplină al cărui scop este evaluarea preliminară a consecinţelor unei acţiuni, pentru a putea stabili, în funcţie de cantitatea de plăcere sau durere pe care acea acţiune o provoacă, dacă ea merită sau nu să fie îndeplinită.

14

Ulterior, deontologia a fost separată de axiologie. Aceasta ( grecescul axia „valoare” şi „logos” „cuvânt” „teorie”) a rămas ca teorie generală a valorii. Ca disciplină filozofică, axiologia are ca obiect de studiu geneza, structura, interacţiunea, cunoaşterea şi ierarhizarea valorilor în viaţa socială. Ea operează cu conceptul de valoare, prin care subsumează toate notele generale şi esenţiale ale diferitelor specii de valori (etice, teoretice, estetice, politice, juridice, economice etc.). Obiectul axiologiei s-a constituit ca disciplină filozofică de sine stătătoare relativ târziu atunci când a apărut necesitatea şi posibilitatea elaborării unei teorii de ansamblu asupra valorilor culturii, teorie menită să pună în evidenţă criteriile de distingere şi de ierarhizare a valorilor. Spre deosebire de axiologie deontologia are ca obiect de studiu acţiunile ce decurg în special din datoria morală. Ea este o parte a moralei (eticii) al cărui obiect îl reprezintă, în principal, tocmai studiul datoriei morale, al naturii şi formelor acesteia. În sfera conceptului de morală sunt cuprinse conştiinţa morală (convingeri, concepţii, idealuri morale), norme, principii şi relaţii morale, acestea din urmă fiind convertite (obiectivate) cu fapte şi acţiuni eficiente social. Atât faptele morale, cât şi atitudinile sau normele se apreciază în funcţie de categoriile fundamentale ale moralei (binele şi răul, datoria, responsabilitatea etc.). Ca parte a moralei, deontologia reprezintă un ansamblu de deprinderi, sentimente, atitudini şi mentalităţi, principii, norme şi precepte, valori şi idealuri care privesc raporturile omului în legătură cu exercitarea unei profesii.Obiectul deontologiei îl reprezintă, aşadar, acele reguli şi îndatoriri aferente unei anumite profesii, ocupaţii sau îndeletniciri, care reprezintă baza datoriei morale în practicarea licită şi corectă a acesteia.

Deontologia este astăzi acceptată ca o „doctrină” a moralei profesionale. Dicţionarul Larousse prezintă deontologia ca fiind „ensemble des regles et des devoirs qui regissent une profession, la conduite de ceux l’exercent, les raports entre ceux-ci et leurs clients ou le public” (ansamblul de reguli şi datorii sau obligaţii ale unei profesii, relaţiile dintre cei care o exercită, dintre aceştia şi restul populaţiei).Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că deontologia funcţiei publice este o parte a deontologiei generale şi are ca obiect de studiu ansamblul de reguli de conduită specifice funcţionarilor publici. Deontologia funcţiei publice cercetează regulile, normele, principiile, preceptele, deprinderile, sentimentele şi convingerile, atitudinile şi mentalităţile care privesc practicarea legală, autorizată şi corectă a unei profesii specifice, aceea de funcţionar public.Obiectul deontologiei funcţiei publice este însăşi conduita morală a exercitării unei profesii publice, sub constrângerile legislaţiei în vigoare, dar fără a se suprapune acesteia în scopul realizării binelui colectiv şi individual în servirea cu competenţă a interesului public.

Pentru a înţelege mai bine obiectul deontologiei funcţiei publice, delimitarea acesteia în cadrul deontologiei generale, precum şi categoriile cu care operează facem în continuare câteva precizări şi comentarii cu privire la profesia publică.

1.4.2 Funcţia publică şi noţiunea de funcţionar public

Orice stat, organele sale locale şi centrale au ca îndatoriri fundamentale asigurarea teritoriul asupra căruia îşi exercită suveranitatea, a vieţii şi bunurilor membrilor societăţii, satisfacerea necesităţilor de instruire, cultură şi sănătate a populaţiei, asigurarea fondurilor necesare bunei funcţionări a organelor, serviciilor publice, precum şi a instituţiilor publice de învăţământ, cultură, sănătate etc.Statul îşi exercită atribuţiile publice printr-o serie întreagă de organisme care au obligaţia de a le înfăptui în practică, în favoarea şi pentru întreaga populaţie. Organismele create de stat pentru a-şi putea executa atribuţiile se numesc servicii publice.Atributele statului modern sunt realizate cu ajutorul serviciului public de legiferare, serviciului public judiciar şi serviciilor publice administrative. Profesorul P Negulescu sintetizând obligaţiile statului pentru satisfacerea intereselor generale ale societăţii arată că „statul trebuie să faciliteze transportul persoanelor şi mărfurilor, construind căi de comunicaţii, să asigure ordinea publică, să apere colectivitatea împotriva atacurilor din afară, să caute să dezvolte individul, prin răspândirea culturii şi artei, să ia toate măsurile ca indivizii să aibă posibilitatea de a se hrăni, să aibă o

15

bunăstare sanitară”3. Toate aceste interese se satisfac de serviciile publice administrative ale statului şi în condiţiile legii, de particulari.Pentru a fi în prezenţa unui serviciu public trebuie ca acel organism înfiinţat prin lege sau pe baza legii să satisfacă în mod continuu şi ritmic interesele membrilor societăţii. De asemenea, serviciile publice sunt dotate, încă de la înfiinţare cu funcţii publice, care sunt ocupate în condiţiile legii, de persoane fizice cu o pregătire de specialitate adecvată, iar baza lor materială este asigurată de către stat sau organele administrativ-teritoriale ale statului.Serviciile publice sunt organizate sub forma ministerelor, agenţiilor naţionale, autorităţilor naţionale, comisiilor naţionale, instituţiilor naţionale şi oficiilor naţionale.După cum am mai arătat, interesele generale ale societăţii sunt satisfăcute nu numai de stat, prin serviciile publice pe care le înfiinţează, ci şi de particulari, prin crearea în condiţiile legii, a unor instituţii ce urmăresc, prin activitatea ce o desfăşoară, satisfacerea unor interese generale ale societăţii. În literatura de specialitate asemenea instituţii private, create din iniţiativă privată, cu fonduri private şi nonprofit, pentru satisfacerea unui interes general sunt cunoscute, aşa cum le-a numit profesorul P. Negulescu „stabilimente de utilitate publică”. În România, modul de înfiinţare şi de dizolvare a stabilimentelor de utilitate publică este reglementat de O.G. nr.26/ 2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii.Trebuie să facem precizarea că statul poate înfiinţa şi servicii publice care funcţionează în regie proprie. Aceste servicii au fost şi mai sunt încă denumite stabilimente publice. Regiile autonome sau diferite companii, în măsura în care obiectul lor de activitate este satisfacerea unor interese speciale şi specifice ale membrilor societăţii, pot fi considerate stabilimente publice, care au drept scop obţinerea de profit.Deosebirea esenţială constă în ce ne priveşte în calitatea pe care o are personalul de specialitate încadrat în cele două tipuri de instituţii. În cadrul asociaţiilor şi fundaţiilor, stabilimentelor de utilitate publică, reglementate de O.G. nr. 26/ 2000 personalul de specialitate încadrat nu are calitatea de funcţionar public şi deci, iese din sfera de preocupare a temei noastre.

Stabilimentele publice sunt dotate cu funcţionari publici, iar persoanele fizice care ocupă, în condiţiile legii o funcţie publică sunt funcţionari publici (Legea nr. 215/2001).Noţiunea de funcţionar public o întâlnim în Constituţie şi legi, dar şi în diferite acte normative de salarizare, altele decât legile, precum şi în acte administrative de autoritate, de înfiinţare, organizare şi funcţionare a unor servicii publice, precum şi în statele de funcţii ale acestora.

Prin funcţie publică înţelegem un ansamblu complex de puteri, obligaţii, responsabilităţi şi competenţe, stabilite în cadrul unui serviciu public, în scopul satisfacerii în mod continuu şi ritmic a intereselor generale ale societăţii. Acelaşi prof. P. Negulescu, personalitatea cea mai autorizată în materie arată că: „…funcţia publică este complexul de puteri şi competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupat, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi) persoană fizică, şi care, exercitând puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţia”4

În esenţă funcţia publică are următoarele trăsături:este un ansamblu de puteri, obligaţii, răspunderi şi competenţe stabilite la înfiinţarea serviciului public;este exercitată de personalul încadrat care îndeplineşte condiţiile de studii şi stagiu cerute de lege şi de statul de funcţii al serviciului public respectiv;puterile, atribuţiile şi competenţele funcţiei publice sunt exercitate ritmic şi continuu;funcţiile publice ale unui serviciu public sunt stabilite în statul de funcţii, întocmit şi aprobat potrivit legii;funcţionarul public primeşte un salariu şi alte drepturi băneşti prevăzute de lege în schimbul activităţii prestate în funcţia publică în care este încadrat;funcţia publică se înfiinţează şi desfiinţează de către anumite autorităţi şi prin acte administrative stabilite de lege.

3 P. Negulescu – Tratat de drept internaţional, ediţia a IV-a Bucureşti, 1934, pg. 119. 4 P. Negulescu – op.cit. pg. 531

16

Profesia de funcţionar public este ca orice altă profesie şi un domeniu de studiu al deontologiei, în care caz, avem de a face cu deontologia funcţiei publice sau a profesiei de funcţionar public.Cu excepţia funcţiilor de specialitate (de conducere sau de execuţie), pe care le întâlnim numai la aparatul de lucru al celor două camere ale Parlamentului României, la Administraţia Prezidenţială şi la Guvern, celelalte funcţii publice cu care sunt dotate serviciile publice se împart în: funcţii publice ocupate de înalţi funcţionari publici, funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere şi funcţii publice corespunzătoare categoriilor funcţionarilor publici de execuţie.O altă clasificare a funcţiilor publice este dată de Legea nr. 188/ 1999 privind Statutul funcţionarilor publici modificată prin Legea nr. 161/ 2003. Potrivit celor două acte normative funcţiile publice se clasifică astfel:funcţii publice generale, care reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor;funcţii publice specifice, cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor specifice; funcţii publice din clasa I, pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;funcţii din clasa a II-a, pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;funcţii publice din clasa a III-a, pentru a căror ocupare se cer studii medii, liceale, absolvite cu diplomă.Pe parcursul lucrării noastre vom avea posibilitatea de a ne mai referi la noţiunile prezentate, prilej cu care vom detalia unele aspecte relevante pentru subiectul analizat. Cele prezentate până acum le considerăm cunoştinţe minime pentru a înţelege sfera de cuprindere a profesiei de funcţionar public şi pentru a putea ajunge astfel la definirea deontologiei funcţiei publice.

1.4.3 Funcţia publică şi funcţia de demnitate publică

În scopul eliminării confuziilor se impun câteva precizări. Constituţia României face distincţie între funcţia publică şi cea de demnitate publică, stabilindu-le şi factorul comun astfel: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”5

Funcţia de demnitate publică se ocupă prin mandat direct sau prin numire, potrivit legii. Funcţia de demnitate publică nu corespunde definiţiei funcţiei publice pe care am prezentat-o în subcapitolul precedent. Una din condiţiile definitorii ale funcţiei publice este aceea că se exercită în mod continuu, ceea ce nu se realizează în cazul funcţiei demnitatii publice. Astfel, senatorii şi deputaţii, consilierii judeţeni şi consilierii locali, îşi desfăşoară activitatea numai în sesiuni, respectiv şedinţe, precum şi în comisiile permanente de specialitate (ale celor două Camere ale Parlamentului) ori în comisiile de specialitate în principalele domenii de activitate pentru consilieri.O altă deosebire fundamentală dintre funcţia publică şi cea de demnitate publică are ca temei faptul că funcţiile de demnitate publică se ocupă fie prin mandat obţinut direct prin alegeri organizate (senatori, deputaţi, consilieri judeţeni şi locali, precum şi primari), fie prin numire de către organele competente ale statului: Preşedintele României, Guvernul României şi Primul-ministru al Guvernului României. O întrebare care s-ar putea pune este accea de a ştii, dacă persoana care deţine o funcţie de demnitate publică este sau nu funcţionar public. Dacă avem în vedere că funcţionarul public este caracterizat prin continuitate şi stabilitate în funcţia publică, observăm că demnitarul ocupă o funcţie politică, neîntrunind caracteristicile funcţionarilor publici de carieră al căror regim juridic este dat de o legislaţie adecvată.

5 Constituţia României, 2003, art. 16, alin 3. 17

În ceea ce ne priveşte achiesăm întrutotul la opiniile potrivit cărora persoana care ocupă o funcţie de demnitate publică este un demnitar şi nu un funcţionar public.O clasificare, după criteriul teritorial a demnitarilor ar putea fi următoarea:A. Demnitarii naţionali:Preşedintele României;Parlamentarii;Membrii guvernului (primul ministru, miniştrii şi ceilalţi membrii ai guvernului)Conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.B. Demnitarii judeţeni: Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene;Consilierii consiliului judeţean;Prefecţii şi subprefecţii.C. Demnitarii locali:Primarii şi viceprimarii municipiilor, oraşelor şi comunelor;Consilierii consiliilor locale, municipale şi comunale.Persoanele care ocupă funcţiile mai sus menţionate sunt demnitari, au atribuţii şi responsabilităţi precise şi sunt aleşi sau numiţi în funcţiile respective. Aceste funcţii (cu unele excepţii) au caracter politic. În unele acte normative mai vechi, aşa cum a fost Statutul funcţionarilor publici din 1923, această categorie de salariaţi era considerată funcţionari politici.Demnitatea publică se exercită de persoane cu apartenenţă politică (sau susţinere politică), în urma alegerilor sau prin numire, la propunerea forţelor politice îndreptăţite.Deţin funcţii de demnitate publică alese:Preşedintele României;Senatorii şi deputaţii Parlamentului României;Consilierii consiliilor judeţene şi locale (municipale, orăşeneşti şi comunale).Preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene şi viceprimarii sunt aleşi de consilierii consiliilor judeţene şi locale, situaţii în care cei care deţin astfel de demnităţi publice, nu fac parte din categoria celor aleşi.Cele mai importante persoane care deţin funcţii de demnitate publică în România sunt:Primul ministru şi membrii guvernului;Conducătorii celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea Guvernului sau ministerelor şi adjuncţii acestora;Conducătorii, adjuncţii şi unii membrii ai autorităţilor administrative autonome;Membrii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii acestuia;Procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie şi adjuncţii acestuia;Preşedintele şi judecătorii Curţii constituţionale;Preşedintele şi preşedinţii de secţii ai Consiliului Legislativ;Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia;Preşedintele, vicepreşedinţii, preşedinţii de secţie, consilierii de conturi şi procurorul general financiar ai Curţii de Conturi;Consilierii Administraţiei Prezidenţiale;Preşedintele, vicepreşedintele şi consilierii de concurenţă ai Consiliului Concurenţei; Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;Preşedintele şi membrii consiliului Naţional al Audiovizualului;Prefecţii şi subprefecţii;Conducătorii şi adjuncţii Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciului de Comunicaţii Speciale,Guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguverna-torul Băncii Naţionale a României;

1.4.4 Definiţia deontologiei funcţiei publice

Funcţia exercitată de o persoană în domeniul public aparţine unei profesii distincte, profesia de funcţionar public. Exercitarea profesiei de funcţionar public presupune cunoaşterea şi aplicarea unor

18

principii şi reguli care se transformă în atitudini şi comportamente în scopul satisfacerii nevoilor de bine individual şi al servirii interesului public.Deontologia funcţiei publice se utilizează limbajul etic general, dominat de concepte etice fundamentale adaptate domeniului în care lucrătorul dintr-o funcţie publică munceşte. Ea foloseşte conceptele fundamentale de bine-rău, moral-imoral, corect-incorect, cinstit-necinstit, exact-inexact, drept-nedrept etc. pentru a identifica, formula şi propune reguli şi îndatoriri aferente profesiilor publice.

Cerinţa îndeplinirii corecte, exigente, morale, drepte etc., a activităţii în domeniul de referinţă al profesiei publice presupune exercitarea regulilor, principiilor şi atribuţiilor adecvate unei funcţii publice pentru:prevenirea efectelor adverse cauzate de acestea;prevenirea riscului ştirbirii prestigiului profesiei publice, profesie cu un mare impact social.

Deontologia funcţiei publice nu se substituie legislaţiei în domeniu, ci furnizează elementele morale specifice legate de practicarea corectă a funcţiilor din domeniu public.

Cu riscul de a ne repeta considerăm foarte importantă înţelegerea distincţiei ce trebuie făcută între normele de drept şi cele morale, preluate de deontologie. Principalele deosebiri dintre normele de drept care reglementează juridic relaţiile ce se stabilesc între oameni, în legătură cu îndeplinirea funcţiilor publice şi cele de conduită morală, deontologice sunt, în general, următoarele:normele de drept au un caracter general, întrucât se aplică în acelaşi mod, tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa lor; normele şi principiile deontologiei funcţiei publice se concentrează numai pe conduita morală şi numai în legătură cu exercitarea funcţiei publice, deci au un caracter particular;norma juridică este abstractă, fiind rezultatul trecerii de la particular la general, întrucât dă expresie trăsăturilor esenţiale şi caracteristice ce trebuie reflectate în conduita prescrisă; norma deontologică publică este rezultatul prelucrării de la generalul moralei, la particularul deontologiei publice şi la individualul profesiei publice; deci normele deontologiei publice au un caracter concret;norma juridică are un caracter obligatoriu, deoarece conduita subiecţilor, a lucrătorilor din domeniul public în speţă, trebuie să se conformeze unor reguli care asigură ordinea de drept; conformarea faţă de norma de drept este dublată de forţa de constrângere a statului, în procesul aplicării dreptului; normele şi regulile deontologiei funcţiei publice sunt prescriptive, orientative, indicative; ele se impun prin educaţie, iar singura sancţiune este „blamul” (oprobriul) opiniei publice; numai sub acest aspect putem înţelege obligativitatea normelor deontologiei.

Pe de altă parte, între normele de drept ce reglementează domeniul public şi normele deontologiei funcţiei publice există importante asemănări:ambele sunt reguli de conduită socială ce acţionează numai în cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizii în cadrul domeniului public;ambele tipuri de norme se adresează conduitei umane şi nu obiectelor sau funcţiilor publice: relaţiile nu se stabilesc între oameni şi obiecte materiale sau diferite funcţii publice, ci între oameni referitor la obiecte materiale sau la exercitarea funcţiilor publice;atât norma juridică cât şi norma deontologică publică reglementează interese sociale fundamentale în domeniu care dau viaţă voinţei generale, indiferent dacă aceste reguli sunt cuprinse în acte normative sau în coduri de conduită deontologice.

Reluând unele aprecieri din filozofia clasică germană nu putem să facem distincţie între dreptul public şi deontologia funcţiei publice dacă nu luăm în considerare raportul legalitate-moralitate, analizat de Imanuel Kant, în celebra sa „Metafizica moravurilor” (1797). Această genială lucrare este alcătuită din două părţi potrivit celor două moduri de a se conforma moravurilor: „principiile metafizice ale teoriei dreptului” şi „principiile metafizice ale teoriei virtuţii”. Aşa apare la Kant comparaţia dintre cele două noţiuni analizate: pe de o parte legalitatea conformitatea externă cu datoria şi, ca atare, ea nu se preocupă de mobilul acţiunii (interes, teamă, respect), iar pe de altă parte moralitatea, adică conformitatea internă cu datoria, întrucât mobilul acţiunii e întotdeauna respectul pentru datorie.

De aici o altă importantă deosebire între drept şi morală cu urmări deontologice care trebuie examinate. Dacă dreptul are în centrul obiectului său de studiu comportamentul licit sau ilicit, deontologia operează în principal cu morala datoriei profesionale.

19

Datoria morală nu poate fi obţinută prin constrângere sau penalitate ca cea juridică. Ea se bazează pe forul interior al conştiinţei, adică pe norma morală ca mobil, nu pe egoism. Datoria morală presupune rezistenţa în faţa ispitelor egoiste pentru a ajunge la virtute, valoare morală cu implicaţii de substanţa şi în domeniul deontologiei funcţiei publice.

Datoria morală faţă de îndeplinirea profesiei publice este la rândul ei împărţită în datorie faţă de sine şi datorie faţă de alţii. În concepţia lui Kant datoriile faţă de sine pot fi „perfecte” sau negative ori „imperfecte” sau pozitive. Datoriile perfecte care sunt negative, fiindcă interzic sunt datorii de conservare de sine, fie faţă de eul fizic, fie faţă de eul moral. Faţă de eul fizic, morala interzice: sinuciderea, mutilarea, plăcerea nenaturală, mâncarea, băutura excesive etc. Faţă de eul moral se interzice degradarea lui prin minciună, avariţie şi servilism. Kant spunea că minciuna este rădăcina oricărui rău moral. Minciuna este o autodegradare. Datoriile imperfecte (imprecise) se referă la propria perfecţionare, fie a dispoziţiilor naturale (forţele corpului, sufletului, personalitatea), fie a celor morale (puritate desăvârşită a conştiinţei).

Datoria faţă de alţii se împarte în două: datoria de iubire şi datoria de respect. Datoriile de iubire sunt: datorii de binefacere, de recunoştinţă şi de simpatie. Opuse bunăvoinţei sau bunătăţii este invidia (întristarea în faţa fericirii altora). Ea se asociază cu ingratitudinea, ca şi cu viciul opus simpatiei.

Datoria de respect se bazează pe demnitatea umană, care nu poate fi refuzată nici celui mai vicios. Dacă datoria faţă de sine are o valoare egală pentru orice profesie, se pare că pentru funcţionarul public, datoria faţă de alţii este esenţa datoriei sale morale. Funcţionarul public este întotdeauna pus să slujească pe alţii şi nu pe sine, binele general, interesul public, dar şi pe al fiecărui cetăţean în parte.Respectul faţă de cei în slujba cărora se găseşte (cetăţenii în cazul funcţionarului public) poate fi lezat prin trei vicii: orgoliul (ne considerăm superiori celor cu care venim în contact), bârfa (micşorăm răutăcios valoarea altuia) şi calomnia (aduce bârfa până la batjocură). Să mai spunem că orgoliului bazat pe vanitate şi exagerat până la nebunie i se opune mândria îndreptăţită. Din unirea bunăvoinţei şi respectului ies virtuţiile „homiletice”, de raporturi sociale având ca formă desăvârşită prietenia.Actele de conduită, inclusiv în domeniul deontologic, nu se produc niciodată mecanic, gratuit. La baza lor există un dispozitiv energetic, o constelaţie de sensuri, care face ca ele să varieze calitativ, în funcţie de persoană, moment şi situaţie. De aceea, trebuie să mai vorbim înainte de a defini deontologia funcţiei publice şi de motivaţie, concept fundamental în ştiinţele social-umane.Pentru deontologia funcţiei publice motivaţia este ansamblul acelor factori care-l desăvârşesc pe lucrătorul din domeniul public să îndeplinească atribuţiile funcţiei în care este încadrat, pentru ca funcţia să-şi atingă scopul pentru care a fost creată. Funcţionarul public este animat de un ansamblu de mobiluri, trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri etc., care susţin respectarea de către acesta a regulilor practicării funcţiei respective. Refuzul recunoaşterii îndatoririlor creează premisele punerii în primejdie a situaţiei acelui funcţionar, precum şi punerea în primejdie a prestigiului funcţiei publice în care este încadrat.Deontologia funcţiei publice se regăseşte în categoriile profesionale recunoscute ca specializări concrete (uneori vocaţionale )şi autorizate, inelastice sau cu elasticitate scăzută la recalificare şi reconversie profesională. Practicarea profesiei de funcţionar public presupune atât un anumit nivel de specializare, cât şi o conduită socotită normală în raport cu scopul social al creării funcţiilor publice respective, conduită care apare de cele mai multe ori sub forma de regulamente de funcţionare, coduri, cartă etc.Codurile etice sau codurile deontologice din domeniul public sistematizează reguli şi norme ale comunităţii în cazul particular al profesiei de funcţionar public. Nerespectarea regulilor sau încălcarea îndatoririlor deontologice implică atât răspunderea disciplinară şi juridică a funcţionarului public, cât şi morală, deontologică. Spre deosebire de răspunderea juridică, răspunderea deontologică se bazează pe aspectul moral: pe apărarea onoarei, demnităţii şi prestigiului profesiei de funcţionar din domeniul public.Deontologia funcţiei publice poate fi definită ca fiind un ansamblu de reguli, norme şi principii ce vizează în principal, datoria morală, de atitudini şi comportamente motivate moral, aferente persoanelor numite într-o funcţie publică prevăzută cu atribuţii şi responsabilităţi în temeiul

20

legii, în scopul servirii corecte a interesului general public şi al fiecărui cetăţean, precum şi al menţinerii şi sporirii autorităţii, demnităţii şi prestigiului profesiei de funcţionar public.În conformitate cu cele prezentate până acum, în continuarea lucrării noastre vom încerca să identificăm câteva aspecte ale deontologiei funcţiei publice, a statutelor şi codurilor celor mai reprezentative categorii de funcţionari publici. Lucrarea se adresează în mod deosebit studenţilor, în primul rând celor din administraţia publică, dar şi altor studenţi care după absolvire vor ocupa o funcţie sau alta în domeniul public. Vom prezenta, de asemenea, aspecte deontologice legate de fenomene antisociale, cum ar fi corupţia şi birocratismul care trebuie sesizate şi controlate conform prevederilor legale, dar şi rapoarte la constrângerile de ordin juridic, moral şi deontologic, cum ar fi: conflictul de interese, incompatibilităţi, restricţii şi interdicţii precum şi la valorile etice legate de profesia de funcţionar în serviciul public. De asemenea, lucrarea se adresează populaţiei care vine în contact cu personalul din domeniul public pentru a ştii la ce trebuie să se aştepte privind comportamentul etic al acestora, atunci când execută o funcţie publică. Exigenţa populaţiei are o mare înrâurire asupra întăririi răspunderii funcţionarilor publici în respectarea deontologiei lor profesionale.

1.4.5 Termeni de referinţă în studiul deontologiei funcţiei publice

Ca ştiinţă care studiază modele etice profesionale, către care tinde individul pentru a exercita legitim şi corect o anumită ocupaţie, recunoscută social, deontologia foloseşte termeni morali, psihologici şi psiho-sociali, între care comportamentul şi atitudinea ocupă un loc central. De aceea, considerăm necesare unele explicaţii şi specificări pentru a înţelege accepţiunea ştiinţifică pe care deontologia funcţiei publice o atribuie în demersurile sale unor termeni specifici şi altor ştiinţe.

Personalitatea6 umană este o construcţie foarte complexă dar unitară, funcţionând ca un ansamblu de determinări interne care mediază reflectarea psihică şi conduita omului. Psihologia generală studiază personalitatea punând accentul pe:trăsături: onestitate, hărnicie, altruism, egoism, independenţă, responsabilitate, autocontrol etc.;fenomene psihice: cogniţia, afectivitatea, motivaţia, voinţa; componente: temperamentul, caracterul, aptitudinile.

Psihologia socială studiază personalitatea în cadrul interacţiunii sociale, având drept coordonate de definiţie ale ei statusurile şi rolurile.

Statusul social reprezintă poziţia unui individ sau a unui grup în cadrul unui sistem social, implicând un ansamblu legitim de aşteptări faţă de cei care ocupă alte poziţii în cadrul aceluiaşi sistem. El este un concept fundamental în psihologia socială, antropologie socială, cultură, sociologie şi, spunem noi, deontologie.

Funcţia publică este ocupată de o persoană numită funcţionar public, care are un status social foarte bine definit. Termenul a fost preluat din filozofia socială a lui Hobbes, Locke şi Smith. În deontologia funcţiei publice, preocupată de problemele funcţionarilor din instituţiile şi autorităţile publice în vederea ridicarii prestigiului profesiunii lor, statusul are o mare importanţă în decelarea îndatoririlor şi drepturilor, a puterii pe care le au persoanele aflate în serviciul public.

Comportamentul reprezintă totalitatea faptelor, actelor, reacţiilor (motorii, verbale, afective) prin care o persoană răspunde solicitărilor de ordin fizic sau social ale lumii exterioare. În deontologia funcţiei publice, ca şi în general în psihologia socială, se are în vedere, ca sistem de referinţă specific pentru comportamentul uman, situaţia socială în care este amplasată persoana, în cazul nostru, funcţionarul public şi căreia trebuie să-i răspundă prin comportamentul său.La nivelul persoanei, comportamentul apare ca un traducător de atitudini, cei doi termeni aflându-se în raporturi de complementaritate. Atitudinea este o variabilă psihologică latentă, stabilă, structurată în timp, în cadrul relaţiilor dintre o persoană şi ambianţa sa.

6 Personalitatea reprezintă esenţa omului ca obiect şi subiect al procesului social istoric. Termenul este utilizat cu nuanţe semantice diferite în filozofie, etică, sociologie, istorie, pedagogie, psihologie. Accepţiunea cea mai larga i-o da psihologia. Din multitudinea de definiţii (peste 100) reţinem ca atribute fundamentale ale personalităţii:unitatea, integrarea ierarhică a funcţiilor, proceselor, stărilor şi conduitelor, invariaţia structurii, dinamismul, orientarea şi finalitatea acţiunilor. Personalitatea exprimă calitatea de ansamblu a organizării individului uman ca membru al societăţii ca element al unui complex sistem de relaţiişi interacţiuni sociale.

21

Atitudinile se situează la intersecţia mai multor categorii de fenomene psihice (cognitive, afective, voliţionale) fiind expresia organizării lor selective într-o structură, care permite intuirea modului cum vor funcţiona procesele psihice ale unei persoane şi anticiparea conduitei posibile într-o anumită situaţie. Atitudinea este o organizare durabilă de motive, emoţii, percepţii în raport cu un anumit aspect al universului individual ( Krech şi Crutchfield).Fiind cheia înţelegerii organizării comportamentului pe termen lung, atitudinea nu se confundă cu comportamentul, între cele două categorii neexistând o relaţie directă şi liniară. Atitudinea este un comportament virtual, iar comportamentul la rândul său, este o atitudine explicită. Atitudinea se manifestă probabilistic în comportament, ceea ce în deontologie, de exemplu, face să devină necesară elaborarea unor coduri etice sau deontologice, ca modele de concordanţă în exercitarea unei profesii anume.Deontologia funcţiei publice utilizează termenul de atitudine atât în raport cu funcţionarul public concret, dar, mai ales, în raport cu întreaga categorie de funcţionari publici care trebuie să urmeze anumite modele deontologice, ori un anumit grup din cadrul acestora cum ar fi: funcţionarii publici din administraţia de stat, militarii, poliţiştii etc.Deşi esenţială pentru înţelegerea organizării comportamentului, atitudinea nu este singura variabila internă reprezentată în comportament. Deosebit de importantă pentru înţelegerea comportamentului etic sunt motivele, cu rolul lor de suport energetic şi scopurile, ca modele ce prefigurează şi orientează anticipat comportamentul uman.Motivaţia este un concept fundamental în psihologie şi în general, în ştiinţele despre om, cum este şi deontologia. El exprimă faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri (trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri) care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini. Aceste mobiluri reprezintă condiţii interne interpuse între stimulii mediului şi reacţiile organismului, mediind, cerând, întreţinând un comportament sau altul.Motivele arată că actele de conduită nu se produc niciodată mecanic, întâmplător şi gratuit. La baza lor există un complicat dispozitiv energetic, o constelaţie de sensuri care face ca ele să varieze calitativ, în funcţie de persoană, moment şi situaţie. Aceasta reprezintă variabila motivaţională care explică modul diferit de comportare în situaţii similare ale omului.Deontologia operează cu forma cea mai înaltă a motivaţiei, cea internă, care se naşte atunci când activitatea, statusul profesional cu care interacţionează subiectul, devine el însuşi o necesitate. O astfel de motivaţie (internă) condensează în sine trebuinţa de exercitare a unei profesii, valorificarea socială a activităţii cu care se ocupă el şi conştiinţa fecundităţii sociale a muncii individuale.Activitatea profesională oferă posibilitatea realizării de sine, generează din interior satisfacţii, cu alte cuvinte, se realizează automotivaţia, omul contopindu-se tot mai mult cu sarcinile în care se obiectivează.

Scopurile sunt o reprezentare anticipată a rezultatelor acţiunii umane. Scopul exercitării unei anumite profesii urmăreşte satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale oamenilor. Fără a intra în detalii spunem că deontologia face distincţie între scopurile individuale şi scopurile sociale ale existenţei şi exercitării unei anumite profesii.Termenul de scop poate fi utilizat şi pentru adoptarea unui anumit comportament etic. Adeziunea individului la anumite norme, reguli şi principii morale referitoare la profesia sa se transformă într-un scop în sine. În teoriile organizaţionale, scopul ca reprezentare mintală a unei stări viitoare, care orientează activitatea membrilor unui anumit grup social este una din caracteristicile fundamentale a organizaţiilor.Uneori între scopurile declarate şi cele reale ale organizaţiilor pot exista discrepanţe. De asemenea, există şi posibilitatea deplasării scopurilor. Cel mai frecvent caz îl constituie inversarea raporturilor scop-mijloc, acesta din urmă devenind prioritar. O formă benignă de schimbare a scopurilor o constituie multiplicarea şi extensiunea lor în vederea adaptării organizaţiei la comandamentele sociale.În cadrul unor organizaţii statale cum sunt instituţiile şi autorităţile publice urmărirea scopurilor este obligatorie. Aceste organizaţii pot face uz de coerciţie materială sau morală după specificul şi profilul lor. În realizarea scopurilor pentru care au fost create, statul şi organizaţiile de tipul instituţiilor şi autorităţilor publice apelează atât la coerciţie disciplinară sau juridică cât şi la

22

normele, principiile şi regulile deontologice, morale cum ar fi recunoaşterea colectivă aprecierea pozitivă, emulaţia, blamul etc. Şi în domeniul public şi mai ales aici, există un sistem de autocontrol, care asigură în permanenţă îndeplinirea scopurilor, rezolvă disfuncţiile apărute şi elimină pe acei membrii, care dintr-un motiv sau altul nu acţionează în mod corespunzător, potrivit statusurilor sau încalcă normele, codurile, statutele etc. În ce priveşte caracterul, o altă componentă a personalităţii, acesta reprezintă un ansamblu al însuşirilor esenţiale şi calitativ specifice, psiho-morale ale omului, care se manifestă în comportamentul şi în acţiunile sale, în atitudinea faţă de mediu şi de propria persoană.Caracterul este o componentă durabilă a personalităţii determinând un mod constant de manifestări ale acesteia. Important de reţinut este că el se formează în procesul integrării individului într-un anumit sistem de relaţii sociale.

În structura caracterului intră aspecte variate ale activităţii psihice, cognitive, afective, volitive. Devin trăsături reale de caracter numai acele însuşiri, care deţin un loc dominant în structura persoanei şi exercită o influenţă constantă asupra modului de a gândi, simţi şi acţiona ale omului.Trăsăturile de caracter pe care şi le propune să le dezvolte deontologia funcţiei publice sunt însuşiri superioare şi absolut necesare lucrătorului cu publicul: colectivismul, spiritul european (comunitar), umanismul, corectitudinea, sociabili-tatea, disponibilitatea, sinceritatea etc. Aceste trăsături care trebuie să domine caracterul funcţionarului public dintr-o ţară membră a Uniunii Europene cum este şi România, se opun celor negative ca: individualismul, indiferenţa, nesinceritatea, egoismul, grandomania etc. Trăsăturile de caracter nu sunt înnăscute, ci reprezintă acea parte dominantă a personalităţii, care permit omului, fără a medita prea mult, să-şi exprime constant personalitatea în orice situaţie. Dar, fiecare individ uman are o „dotare iniţială” care îşi va pune pecetea asupra personalităţii sale şi asupra felului de a se comporta în viitor de-a lungul vieţii.Caracterul omului se materializează în comportamentul său în diferite împrejurări. De cele mai multe ori, caracterul nu se dezvăluie în mod automat, întrucât scopul omului de a se prezenta oamenilor este simulat „în permanenţă sub o mască prietenoasă”.7

A. Adler este autorul conceptului de „ideal al Eului” model sau prototip de perfecţiune umană la care aspiră un individ. Prin instrumentele sale, în special codurile etice, deontologia se raportează întotdeauna la un ideal etic.Idealul este un model superior de realizare umană către care aspiră orice individ sau generaţie, cel mai înalt grad de desăvârşire concepută în plan material, psihic, mintal şi spiritual, constituind ţelul fundamental ce motivează acţiunea oamenilor în toate domeniile. Astfel, putem vorbi de idealul divin, idealul amoros, idealul estetic, idealul moral etc. şi, spunem noi, idealul deontologic.

CAPITOLUL 2ASPECTE GENERALE ALE DEONTOLOGIEI ALE FUNCŢIONARILOR PUBLICI

2.1 Repere deontologice ale Statutului funcţionarilor publici

Statutul este prin conţinutul său un act juridic normativ, prin care se impun anumite măsuri şi dispoziţii în virtutea dreptului de comandă a statului. Statutul reprezintă voinţa statului de a reglementa, în mod autoritar, o anumită categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice. Fără a diminua esenţa sa juridică, “Statutul funcţionarilor publici” din România8 conţine principii, norme, reguli şi constrângeri care au nu numai valoare juridică, ci şi morală, deontologică.

Rezonanţa deontologică a statutului începe cu prezentarea scopului apariţiei sale care îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.

7 A. Adler – Cunoaşterea omului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991 sau editura I.R.I., Bucureşti, 1996, pg.169. 88 Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

23

Statutul defineşte noţiunile de funcţie publică şi funcţionar public. Astfel, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor potrivit prevederilor legale, creată în scopul realizării prerogativelor administraţiei publice centrale şi locale, de putere publică. Funcţionarul public este persoana numită în condiţiile statutului funcţionarului public, într-o funcţie publică. Corpul de rezervă a funcţionarilor publici este format din persoanele cărora din motive neimputabile lor au încetat raportul de serviciu, ei rămânând în continuare cu această calitate.

Funcţionarii publici sunt aşadar persoane angajate care exercită prerogativele de putere publică prin următoarele atribuţii: punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative; elaborarea proiectelor de acte normative şi a celorlalte reglementări, precum şi avizarea acestora;9

elaborarea documentaţiilor privind aplicarea şi executarea legilor necesare realizării competenţei autorităţii şi instituţiilor publice; consilierea, controlul şi auditul public intern; gestionarea resurselor umane şi financiare; colectarea creanţelor bugetare; reprezentarea intereselor autorităţii publice în raporturile interne, internaţionale şi în justiţie; realizarea strategiei de informatizare a administraţiei publice. Funcţionarii publici sunt constituiţi în Corpul funcţionarilor publici care reprezintă totalitatea funcţionarilor din administraţia publică centrală şi locală. Principiile care stau la baza exercitării autorizate şi corecte a profesiei de funcţionar public sunt următoarele: principiul legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii; transparenţa; principiul eficienţei şi eficacităţii; responsabilitatea, în conformitate cu prevederile legale, precum şi cu normele morale; principiul orientării către cetăţean; principiul stabilităţii în exercitarea corectă a funcţiei; principiul subordonării ierarhice. Statutul funcţionarilor publici se aplică tuturor categoriilor de funcţionari, care formează, aşa cum am arătat, împreună, corpul acestor categorii de salariaţi. Legea nr.188/1999 prevede faptul că pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice: structurilor de specialitate ale Parlamentului României; structurilor de specialitate din Administraţia Prezidenţială;10 structurilor speciale din Consiliul Legislativ;11 serviciilor diplomatice şi consulare; autorităţii vamale; poliţiei şi altor structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor;12 altor servicii publice stabilite prin lege. Privind segmentul de salariaţi la care ne referim când discutăm de deontologia funcţiei publice, reţinem o precizare făcută de Statutul funcţionarilor publici. Astfel, salariaţii din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice, care efectuează activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere, reparaţii şi de deservire, şi este angajat cu contract individual de muncă nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii. Aşa cum am mai arătat în capitolul anterior, funcţiile publice se clasifică pe categorii de funcţionari publici. La cele arătate, adăugăm o categorie aparte de funcţionari publici pentru care deontologia are reguli şi norme mult mai aspre, întrucât aceşti funcţionari au funcţii de decizie importante şi au rol mare în exercitarea şi prestigiul profesional public. Este vorba de înalţii funcţionari publici care

99 Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (M.O.nr.777/25.08.2004). 1010 Legea nr.47/94 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată (M.O.nr.210/25.04.2001) cu modificările şi completările ulterioare.1111 Legea nr.269/20031212 Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului (M.O.nr.440/24.06.2002) cu modificările şi completările ulterioare.

24

pe lângă condiţiile generale prevăzute de lege pentru cariera fiecărui funcţionar public, ei trebuie să îndeplinească cumulativ şi următoarele condiţii: au studii superioare de lungă durată şi diplomă de licenţă (echivalentă); sunt absolvenţi ai programelor de formare şi perfecţionare organizate de instituţii specializate (cum ar fi Institutul Naţional de Administraţie) ori au dobândit titlul de doctor în specialitatea funcţiei publice respective; au cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei ca: secretar general al guvernului şi secretar adjunct; consilieri de stat; secretar general şi adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect, subprefect, secretar general al prefecturii; directori generali din ministere şi organe centrale; a promovat concursul pentru ocuparea funcţiei publice respective. Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial s-a înfiinţat în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, care are următoarele funcţii mai importante din punct de vedere deontologic: elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici; elaborează reglementări comune aplicabile tuturor autorităţilor publice, privind funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei în domeniul funcţionarilor publici; stabileşte criteriile de evaluare a activităţii funcţionarilor publici; aprobă, avizează şi monitorizează condiţiile de participare şi procedura de selecţie şi recrutare pentru funcţiile publice generale şi speciale.

Menţionăm de asemenea, faptul că Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici are legitimitate procesuală activă şi poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă cu privire la: actele de încălcare a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici; refuzul autorităţilor de a aplica prevederile legale în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici. Funcţionarilor publici nu li se poate cere un comportament moral exigent, demn şi corect în exercitarea funcţiilor publice fără a li se asigura drepturile corelative. Statutul funcţionarilor publici garantează dreptul la opinie, la nediscriminare de nici un fel, la informarea cu privire la deciziile care se iau în aplicarea legilor şi care vizează în mod direct persoana în cauză. De asemenea, funcţionarul public are dreptul la asociere sindicală şi la grevă în condiţiile legii cu respectarea principiului continuităţii şi celerităţii serviciului public. Pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus potrivit prevederilor legale, la prime şi la alte drepturi băneşti. Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit. Alte drepturi ale funcţionarilor publici se referă la pregătirea profesională, la durata timpului de lucru de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână, la concediu de odihnă, concedii medicale, alte concedii, la drepturi de ocrotirea sănătăţii etc. Statutul funcţionarilor publici stabileşte şi îndatoririle acestora între care următoarele au o deosebită valoare deontologică: îndeplinirea îndatoririlor de serviciu cu profesionalism, imparţialitate, în conformitate cu legea şi cu abţinerea de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii altor persoane ori prestigiului corpului funcţionarilor publici, art.42 (1); funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege, art.42 (3); în exercitarea profesiei funcţionarilor publici le este interzisă exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor politice, precum şi participarea la activităţi politice în timpul programului de lucru, art.43 (1); respectarea ierarhiei şi dispoziţiilor superioare potrivit legii; păstrarea secretului de stat, de serviciu şi confidenţialitatea; funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte. direct sau indirect, daruri sau alte avantaje;

25

la numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raporturilor de muncă, funcţionarul public are obligaţia prezentării declaraţiei de avere în conformitate cu legea şi actualizarea anuală a acesteia; funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al compatibilităţilor potrivit legii. O mare importanţă deontologică, pentru creşterea performanţelor profesionale, întăririi răspunderii juridice şi morale a funcţionarilor publici, o are evaluarea anuală a performanţelor profesionale a acestora. Procedura de evaluare are ca scop: - avansarea sau retrogradarea în gradele de salarizare; promovarea într-o funcţie superioară; eliberarea din funcţia publică; - stabilirea cerinţelor de formare profesională.De reţinut că metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se aprobă prin hotărârea Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, după consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici, reprezentativă la nivel naţional.13 Funcţionarii publici care nu îşi exercită corect şi cu responsabilitate profesia sunt supuşi sancţiunilor disciplinare. Astfel, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală după caz. Încălcarea deontologiei funcţiei publice, săvârşirea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege, constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. Pentru ştiinţa deontologiei au relevanţă mustrarea scrisă şi destituirea, deşi ultima este o sancţiune disciplinară care poate avea urmări mult mai grave. În cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice se constituie comisii de disciplină, care sunt competente să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să propună sancţiuni aplicabile funcţionarilor publici de către organul competent, conducătorul instituţiilor sau autorităţilor publice. Deontologia funcţiei publice cere conducătorului care aplică o sancţiune disciplinară să o individualizeze şi să ţină seama de:cauzele şi gravitatea abaterii;împrejurările în care a fost săvârşită;gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii;comportamentul general al funcţionarului public în timpul exercitării serviciului şi antecedentele acestuia.

2.2 Impactul deontologic al conflictului de interese şi al regimului incompatibilităţilor în exercitarea funcţiei publice

Sediul materiei se găseşte în Legea nr.161/19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediu de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Această lege a fost modificată şi completată ulterior cu: Legea nr.114/2004; Legea nr.280/2004; Legea nr.171/2004; şi O.U.G.nr.14/2005.

Conflictul de interese ca şi incompatibilităţile, nu sunt numai chestiuni de drept. Deontologia funcţiei publice nu se opune legii, justiţiei, ci le completează cu datoria morală legată de practicarea corectă a profesiei de funcţionar public. Important pentru funcţionarul public este să cunoască prevederile legale ale existenţei conflictului de interese pentru persoana sa şi pentru funcţionarii din subordine. Utilizând normele deontologice ale funcţiei publice, orice funcţionar public care respectă onoarea, demnitatea şi prestigiul său şi al profesiei, are obligaţia morală şi legală de a-şi rezolva în termenele stabilite de lege conflictul de interese şi incompatibilităţile pe care le are, fie şi din simpla realizare conştientă a consecinţelor antisociale pe care le îmbină.

Totodată, în funcţia publică pe care o ocupă, mai mult sau mai puţin importantă pe treapta ierarhiei sociale, trebuie să se alăture politicilor de eliminare din viaţa publică a oricăror abateri de la normele legale şi morale. Deontologia îl obligă la exemplaritate în acest sens.

1313 Anexa nr.3 la H.G.nr.1209/200326

Prevederile legale referitoare la conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor ce pot interveni în executarea autorizată şi corectă a demnităţilor şi funcţiilor publice sunt aplicabile:preşedintelui României;deputaţilor şi senatorilor;consilierilor prezidenţiali; primului ministru, secretarilor de stat, miniştrilor, subsecretarilor de stat şi funcţiilor asimilate acestora;prefecţilor şi subprefecţilor;magistraţilor, aleşilor locali şi funcţionarilor publici, categorie de salariaţi care interesează studiul pentru lucrarea noastră.

2.2.1. Conflictul de interese

Noţiunea de conflict de interese desemnează situaţia în care persoana ce exercită o demnitate sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce îi revin potrivit prevederilor legale.

Din punct de vedere deontologic capătă o mare importanţă activitatea desfăşurată pentru prevenirea conflictului de interese care are la bază următoarele principii: imparţialitatea; integritatea; transparenţa deciziei; supremaţia interesului public. Legea distinge între conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al guvernului şi a altor funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală, conflictul de interese privind aleşii locali şi cel ce priveşte funcţionarii publici. În ce ne priveşte, pentru subiectul temei noastre, prezentăm în continuare câteva aspecte care au conotaţii deontologice ale conflictului de interese privind funcţionarii publici. Astfel, funcţionarul public se află în situaţia conflictului de interese în unul din următoarele cazuri: ia sau participă la luarea deciziilor ori are îndrituirea să rezolve cereri cu privire la persoane fizice şi juridice cu care are relaţii patrimoniale; este membru în aceleaşi comisii, constituite pe baza prevederilor legale, cu alţi funcţionari publici care au calitatea de soţ sau rude de gradul I ale sale; deciziile pe care trebuie să le ia pot fi influenţate de interesele patrimoniale ale soţului sau rudelor sale de gradul I. Atunci când funcţionarul public se găseşte într-una din situaţiile de mai sus el are obligaţia juridică, dar şi deontologică de a se abţine de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea deciziei şi să-l informeze de îndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. La rândul lui funcţionarul care a primit o asemenea informaţie de la alt funcţionar care îi este subordonat este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparţialitate a funcţiei publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă. Pentru toate cazurile în care se poate găsi funcţionarul public în conflict de interese, conducătorul instituţiei sau autorităţii publice, la propunerea şefului ierarhic căruia îi este subordonat direct funcţionarul public în cauză, va desemna un alt funcţionar public, care are aceeaşi pregătire şi nivel de experienţă să rezolve problemele respective. Legea mai prevede că pentru încălcarea dispoziţiunilor prevăzute pentru conflictul de interese, funcţionarul public va răspunde după caz, disciplinar, administrativ, civil sau penal. Noi adăugăm faptul că în această situaţie, funcţionarul şi-a încălcat deontologia profesiei sale şi poate fi supus şi judecăţii opiniei publice.

2.2.2 Incompatibilităţi

Incompatibilităţile sunt prevăzute de Constituţie şi de actele normative aplicabile autorităţii sau instituţiilor publice în care persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică îţi desfăşoară activitatea.

La fel ca şi în cazul conflictului de interese, legea prevede incompatibilităţile privind calitatea de parlamentar, funcţiile de membrii ai guvernului şi alte funcţii publice de autoritate din

27

administraţia publică centrală şi locală, precum şi incompatibilităţile pentru aleşii locali şi funcţionarii publici.

În ce ne priveşte, relevând aspectele deontologice ce interesează incompatibilităţile funcţionarului public, arătăm mai întâi că profesia de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică.

O dată numit într-o funcţie publică, funcţionarul public nu poate deţine alte funcţii şi nu poate desfăşura alte activităţi, indiferent dacă sunt sau nu remunerate, în următoarele domenii:

a) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice; b) în cadrul cabinetului demnitarului; se admite ocuparea unei funcţii prevăzute într-un

cabinet de demnitar numai în cazul în care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică şi, numai pe durata numirii sale14;

c) în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată;

d) în cadrul unui grup de interes economic. De la aceste 4 incompatibilităţi se exceptează cazul în care funcţionarul public a fost desemnat printr-un act administrativ, emis în condiţiile legii, să reprezinte sau să participe în cadrul unor organisme sau organe colective de conducere, constituite în temeiul legii.

Dacă funcţionarul public aflat într-o funcţie publică a executat activităţi de monitorizare şi control cu privire la societăţile comerciale sau alte unităţi cu scop lucrativ, nu poate să fie încadrat în aceste unităţi sau are interdicţia de a acorda consultanţă de specialitate acestora, timp de 3 ani după ieşirea din corpul funcţionarilor publici.

De asemenea, funcţionarul public nu poate fi mandatar al unei persoane pentru efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o îndeplineşte.

Raporturile ierarhice directe dintre funcţionarii publici soţ şi soţie sau rude de gradul I nu sunt permise. Această incompatibilitate se aplică şi în cazul în care şeful ierarhic direct are calitatea de demnitar. Funcţionarii publici care se află în această situaţie au obligaţia ca în termen de 60 de zile să opteze pentru încetarea raporturilor ierarhice directe sau renunţarea la calitatea de demnitar.

Pentru funcţionarii publici nu sunt incompatibilităţi în desfăşurarea de activităţi în domeniul învăţământului şi cercetării ştiinţifice, precum şi al creaţiei literar artistice. În aceste situaţii documentele care alcătuiesc dosarul profesional sunt gestionate de către autoritatea sau instituţia publică la care aceştia sunt numiţi.

O altă problemă de interes deontologic o reprezintă, candidarea funcţionarului public pentru o funcţie eligibilă sau numirea sa într-o asemenea funcţie după ce a fost ales. În aceste situaţii raportul de serviciu al funcţionarului public se suspendă pe durata campaniei electorale ori până la încetarea funcţiei eligibile sau a funcţiei de demnitate publică, în cazul în care funcţionarul public a fost ales sau numit.

Încheiem prezentarea incompatibilităţilor cu precizarea că funcţionarilor publici le este permisă aderarea la partide politice legal constituite. Interdicţia se referă la interzicerea funcţionarilor publici de a face parte din organele de conducere ale partidelor politice şi să exprime sau să spună în mod public poziţiile unui partid politic. De asemenea, facem precizarea că numai înalţilor funcţionari publici le este interzis să fie membri ai partidelor politice, sub sancţiunea destituirii din funcţia publică.

2.2.3 Conflictul de interese şi incompatibilităţi speciale

14 La încheierea mandatului demnitarului, funcţionarul public este reîncadrat în funcţia publică deţinută sau într-o funcţie similară. Gradul de rudenie se stabileşte astfel:

a) în linie dreaptă după numărul naşterilor; astfel, fiul şi tatăl sunt rude de gradul I, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al II-lea;

b) în linie colaterală, după numărul naşterilor; urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude în gradul al II-lea; unchiul şi nepotul gradul III, verii primari gradul IV.

28

Întrucât există unele particularităţi cu privire la conflictele de interese şi incompatibilităţi pentru unele demnităţi publice şi funcţii publice considerăm să facem câteva referiri la acestea. Este vorba de persoanele care ocupă unele demnităţi şi funcţii publice de autoritate în cadrul instituţiilor şi autorităţilor aflate exclusiv sub control parlamentar. Aceste persoane sunt următoarele: – membri Curţii de Conturi; – preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţie; – Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; – membri Consiliului Concurenţei; – membri Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare; – angajaţii cu funcţii de conducere ai Băncii Naţionale a României; – directorii şi adjuncţii Serviciului Român de Informaţii şi Serviciului Român de Informaţii Externe; – membri Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi ai Consiliului Naţional al Audiovizualului; membri consiliilor de administraţie şi ai comitetelor directoare ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune; membri Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Consiliului Director al Agenţiei Naţionale de Presă – ROMPRES. Persoanele enumerate pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar artistice. În cazul în care o persoană din această categorie se află într-un caz de incompatibilitate va informa, în termen de 15 zile, Biroul Permanent al Camerei Daputaţilor sau Senatului. Adăugăm la cele arătate şi faptul că aceste persoane au obligaţia ca în termen de 60 zile de la expirarea termenului consemnat mai sus (15 zile) să-şi exprime opţiunea între funcţia ocupată şi cele care sunt incompatibile cu aceasta, demisionând din funcţia care a generat cazul de incompatibilitate. În acest moment trebuie să-şi facă efectul obligaţiile deontologice pentru aceşti demnitari şi funcţionari publici. În caz contrar, atunci când vanitatea, orgoliul sau interesul de orice natură opreşte persoana respectivă să demisioneze, aceasta este considerată ca fiind demisionată. Demisia se aduce la cunoştinţa celor două Camere ale Parlamentului care constată demisia, după care se publică în Monitorul Oficial, partea I. Pentru consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din Administraţia Prezidenţială sunt aplicabile prevederile referitoare la incompatibilităţi, incidente miniştrilor, respectiv secretarilor de stat. Ca o excepţie pentru persoanele în discuţie birourile permanente ale Camerelor reunite, pot aproba, la sesizarea Preşedintelui României îndeplinirea în continuare a funcţiei publice care a generat cazul de incompatibilitate, dacă un interes public impune această măsură.

2.3 Codul de conduita a functionarilor publici2.3.1 Delimitări conceptuale şi principiile de conduită a

funcţionarilor publici

Pentru România, sediul materiei se găseşte în Legea nr.7/18.02.2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, publicată în M.Of.nr.157/23.02.2004. Deşi termenul „deontologic” nu apare în denumirea acestui document, el este fără îndoială, atât un cod deontologic, cât şi un act normativ, codul având atât valoare juridică declarată în însăşi conţinutul legii, cât şi o puternică valoare deontologică, întrucât el cuprinde atât norme juridice, cât şi norme morale ce privesc buna îndeplinire a profesiei de funcţionar public.

Obiectul Codului de conduită a funcţionarilor publici, pe care îl vom numi în continuare Cod, îl constituie reglementarea juridică şi morală a conduitei funcţionarului public în exercitarea funcţiei publice.

Scopurile Codului sunt: stabilirea unor norme şi standarde profesionale în spiritul cărora trebuie, instruite şi educate persoanele care îndeplinesc funcţii publice; informarea cetăţenilor despre conduita pe care trebuie să o aibă funcţionarii publici în vederea sporirii calităţii serviciului public; evenirea şi ţinerea sub control a birocraţiei şi corupţiei în administraţia publică; crearea unui climat de încredere al cetăţenilor în autoritatea publică;

29

creşterea prestigiului profesiei de funcţionar public, sporirea exigenţei, onoarei şi demnităţii în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale a lucrătorului cu calitatea de funcţionar public. Normele de conduită profesională prevăzute de Cod sunt aplicabile tuturor funcţionarilor publici precum şi persoanelor care ocupă temporar o funcţie publică din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Acesta fiind domeniul de aplicare al Codului. Codul utilizează noţiuni şi termeni de specialitate. În afara termenilor pe care i-am elucidat în conţinutul lucrării noastre şi la care nu ne mai referim; prezentăm numai pe următorii: interes public – termenul se referă la implicarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi convenţiile (tratatele) internaţionale la care România este parte; interes personal – termenul se referă la avantajele materiale şi de altă natură urmărit sau obţinut, direct sau indirect, pentru sine sau pentru alţii, ca urmare a exercitării funcţiei publice; informaţie de interes public – termen care semnifică orice informaţie care priveşte activitatea sau care rezultă din activităţile unei autorităţi publice; informaţii cu privire la date personale – reprezintă orice informaţie cu privire la datele personale cu care o persoană poate fi identificată sau identificabilă. În exercitarea funcţiei publice funcţionarul public trebuie să se călăuzească de următoarele principii generale: Legalitatea. Potrivit acestui principiu în exercitarea funcţiei ce-i revine, funcţionarul public trebuie să respecte supremaţia Constituţiei şi a celorlalte acte normative, inclusiv convenţiile (tratatele) internaţionale la care România este parte; el trebuie să acţioneze în orice împrejurare în conformitate cu prevederile legale, indicaţiile legitime ale superiorilor şi normelor de conduită. Imparţialitatea şi independenţa. Funcţionarul public trebuie să aibă o atitudine neutră, obiectivă, bazată pe respect, conştinciozitate, corectitudine şi amabilitate în relaţiile sale cu publicul, precum şi în relaţiile cu şefii ierarhici, colegii şi subordonaţii. Funcţionarul public este obligat să întreprindă acţiuni în cadrul exercitării funcţiei, nediscriminatorii, echidistante, egale, fără a acorda prioritate unor persoane sau grupuri, în funcţie de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. În virtutea funcţiei deţinute, funcţionarul public nu trebuie să influenţeze alte persoane sau alţi funcţionari publici.

În ce priveşte independenţa, mai adăugăm şi faptul că, pentru acel funcţionar care este membru al unui partid politic, legal constituit, apartenenţa sa politică, nu trebuie să-i influenţeze comportamentul şi deciziile în exercitarea funcţiei publice. Prioritatea interesului public faţă de interesul personal, presupune situarea întotdeauna şi în orice împrejurare a interesului public, deasupra celor personale; prioritatea servirii ţării şi cetăţeanului trebuie să fie deviză de conduită profesională. Profesionalismul. Funcţionarul public are obligaţia de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, promptitufâdine şi corectitudine. De asemenea, el este responsabil pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţionale faţă de conducătorul său nemijlocit, conducătorul ierarhic superior şi autoritatea publică. Deschidere şi transparenţă. Conform acestui principiu funcţionarul public este obligat să-şi desfăşoare activitatea profesională în mod public, activitate care poate fi supusă monitoriză rii; el este obligat însă să respecte secretul de stat sau de serviciu conform legii. Integritatea morală. Funcţionarii publici trebuie să dea dovadă în exercitarea funcţiilor încredinţate de cinste şi corectitudine, adică să fie de bună-credinţă. De asemenea, integritatea morală, interzice funcţionarului public să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie. Loialitatea. Acest principiu are un pronunţat caracter deontologic, întrucât ca şi integritatea morală, este foarte greu de apreciat (măsurat), iar respectarea lui are consecinţa mai mult morale decât legale. Loialitatea presupune servirea cu bună credinţă autoritatea publică în care activează funcţionarul, abţinerea de la orice act sau fapt care poate prejudicia prestigiul, imaginea sau interesele legale ale autorităţii publice. Loialitatea se exprimă în raport cu statul, autoritatea sau instituţia în care îndeplineşte funcţia publică. Loialitatea este opusă cosmopolitismului.

30

2.3.2 Normele deontologice ale funcţionarilor publici

Prezentăm în continuare pe scurt conţinutul principalelor norme de conduită preofesională a funcţiilor publice, pe domenii principale de activitate. În ce priveşte asigurarea unui serviciu public de caliate şi participarea la luarea deciziilor: asigurarea unui serviciu public de calitate în beneficiul cetăţenilor; participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică, în scopul realizării competenţelor autorităţilor şi ale instituţiilor publice; în procesul de luare a deciziilor, toate acţiunile întreprinse să fie în conformitate cu prevederile legale, iar capacitatea de apreciere să se exercite în mod fundamentat şi imparţial; interzicerea promiterii luării unei decizii de către autoritatea sau instituţia publică, în care sunt încadraţi funcţionarii publici respectivi, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat; asigurarea transparenţei administrative, pentru câştigarea şi menţinerea încrederii cetăţenilor în autorităţile şi instituţiile publice.

În ce priveşte loialiatea: respectarea Constituţiei şi legilor ţării, punerea în aplicare a prevederilor legale, în conformitate cu atribuţiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale; conformarea prevederilor legale privind restrân-gerea unor drepturi, datorită incompatibilităţii acestora cu funcţia publică deţinută; apărarea în mod loial a prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea; funcţionarilor publici le este interzis: să exprime în mod public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorităţii sau instituţiilor publice în care lucrează; să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de rezolvare şi în care instituţia în care sunt încadraţi are calitatea de parte; să acorde asistenţă sau consultanţă persoanelor în vederea promovării de acţiuni juridice ori de altă natură, împotriva statului ori autorităţilor sau instituţiei din care face parte.

Cu privire la accesul la informaţii: asigurarea informării active, corecte şi la timp a cetăţenilor asupra chestiunilor de interes public şi personal (pentru persoana vizată); asigurarea accesului liber la informaţie coroborată cu limitarea acesteia în cazurile precizate de lege în scopul protejării informaţiei confidenţiale, vieţii private şi securităţii naţionale; interzicerea dezvăluirii de informaţii care nu au caracter public, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege; dezvăluirea informaţiilor care nu au caracter public la solicitarea reprezentanţilor altor autorităţi sau instituţii publice, numai cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei în care funcţionarul public respectiv îşi desfăşoară activitatea; respectarea restricţiilor privind informaţiile nu pot fi interpretate ca o derogare de la obligaţia legală a funcţionarilor publici de a furniza informaţii de interes public celor interesaţi, în condiţiile prevăzute de lege.

Privind libertatea opiniilor, activitatea publică şi folosirera imaginii proprii: respectarea demnităţii funcţiei publice deţinute, corelarea libertăţii dialogului cu promovarea interesului autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat; respectarea principiului libertăţii opiniilor, promovarea unei atitudini conciliante şi evitarea conflictelor în schimbul de păreri; asigurarea relaţiilor cu mijloacele de informare în masă numai de către funcţionarii publici desemnaţi în acest sens de către conducătorul instituţiei sau autorităţii publice, conform legii; respectarea de către persoanele de mai sus a mandatului de reprezentare încredinţat de conducătorul instituţiei sau autorităţii publice respective; aducerea la cunoştinţa celor interesaţi a opiniilor exprimate în activităţi sau dezbateri publice, că acestea nu reprezintă un punct de vedere oficial al autorităţii sau instituţiei al cărei salariat este; interzicerea utilizării numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale.

În ce priveşte activitatea politică, funcţionarului public îi este interzis: 31

să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice; să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică; să colaboreze cu persoane fizice sau juridice, care fac donaţii sau sponsorizări partidelor politice, în afara relaţiilor de serviciu; să afişeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne sau obiecte inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora.

Privind conduita în relaţiile interne şi internaţionale cu diferite persoane, pentru exercitarea funcţiei: promovarea unui comportament bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi amabilitate; abţinerea de a aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor cu care intră în relaţii de serviciu prin folosirea de expresii vulgare şi jignitoare, dezvăluirea unor aspecte din viaţa privată şi formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase; adoptarea unei atitudini imparţiale şi justificate pentru rezolvarea clară şi eficientă a problemelor cetăţenilor; respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi autorităţii publice, prin: promovarea unor soluţii similare pentru aceleaşi categorii de situaţii de fapt; eliminarea tuturor formelor de discriminare. interzicerea acceptării de cadouri, servicii şi alte avantaje, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de natură politică şi care le pot influenţa imparţialitatea, onoarea şi prestigiul; promovarea în relaţiile internaţionale a unei imagini favorabile ţării şi autorităţii sau instituţiei publice pe care o reprezintă; interzicerea de a exprima opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale, în relaţiile internaţionale; adoptarea unei conduite corespunzătoare, în deplasările pe plan extern, respectării regulilor de protocol, a legilor şi obiceiurilor ţării gazdă.

Cu privire la utilizarea resurselor publice de către funcţionarii publici: asigurarea ocrotirii proprietăţii publice şi private a statului, evitându-se producerea oricărui prejudiciu; folosirea timpului de lucru şi a patrimoniului autorităţilor ori instituţiilor publice numai pentru îndeplinirea atribuţiunilor funcţionale; asigurarea folosirii utile şi eficiente a banilor publici, conform prevederilor legale; interzicerea achiziţionării unui bun aflat în proprietatea privată a statului dacă funcţionarul public: ştia ca urmare a atribuţiilor de serviciu despre valoarea sau calitatea bunurilor care urmau să fie vândute; a participat, ca urmare a funcţiei deţinute, la organizarea vânzării bunurilor respective; poate influenţa, prin natura funcţiei, operaţiunile de vânzare-cumpărare sau dacă deţine informaţii, la care persoanele interesate de cumpărarea bunurilor nu au avut acces; interzicerea furnizării informaţiilor referitoare la bunuri poroprietate publică sau privată a statului supuse operaţiunilor de vânzare-cumpărare, concesionare, închiriere, în alte condiţii decât cele legale. În coordonarea şi controlul aplicării normelor de conduită profesională rolul cel mai important revine Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici la care ne-am mai referit în lucrarea noastră. Procedura cu privire la sancţionarea încălcării normelor de conduită a funcţionarilor publici, sesizarea, soluţionarea sesizării şi publicitatea cazurilor sunt prevăzute expres de Legea nr.7/2004. Aceasta reprezintă latura juridică a Codului de conduită profesională. Conotaţiile deontologice ale Codului se reduc, în esenţă, la cunoaşterea, însuşirea şi aplicarea lui de către funcţionarii publici, conştientizarea importanţei sociale a respectării normelor prezentate, transpunerea lor în comportamentul etic al fiecărui funcţionar în scopul îndeplinirii corecte a funcţiei publice pe care o deţine. Deontologia funcţiei publice descrie ansamblul de norme şi reguli de conduită specifice funcţionarilor publici în diferite împrejurări ale exercitării atribuţiilor profesiei, aşa cum le-am prezentat şi noi, fără a se ajunge la sancţiunile prevăzute de lege.

32

Important din punct de vedere deontologic este ca acest ansamblu de principii, reguli şi norme să ducă la formarea unor astfel de atitudini şi comportamente ale funcţionarilor publici, încât sub constrângerile legislaţiei în vigoare, dar fără a se suprapune acesteia, să determine realizarea scopului binelui individual şi al servirii interesului public, în virtutea eticii profesionale. Dacă funcţionarii publici încalcă normele descrise ei sunt ţinuţi să răspundă disciplinar. În acest sens comisiile de disciplină au competenţa de a cerceta încălcarea prevederilor Codului de conduită şi de a propune aplicarea sancţiunilor disciplinare în condiţiile legii. Sancţiunile disciplinare au valoare deontologică aşa după cum am mai arătat. Fără îndoială, că în cazurile în care, faptele savârşite întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni, vor fi sesizate organele de urmărire penală competente în condiţiile legii. Persoanele care au calitatea de funcţionari publici răspund potrivit legii în cazurile în care, încălcând normele de conduită profesională, crează prejudicii persoanelor fizice sau juridice. Încălcarea normelor Codului de conduită de către funcţionarul public este situaţia de excepţie în procesul respectării deontologiei profesionale, aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional, doar în cazul existenţei infracţiunilor sau delictelor. Această stare se explică prin faptul că în imensa majoritate a cazurilor între interesele funcţionarului public şi interesele sociale nu există niciun fel de contradicţie, situaţie propice promovării legalităţii şi ordinii de drept. Pe de altă parte deontologia funcţiei publice se bazează pe respectarea dreptului de către funcţionarii publici, iar rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicate în cazul nerespectării legii, constituie o pârghie importantă în practicarea autorizată şi corectă a profesiei. Cu toate acestea, nici un Cod de conduită profesională nu exclude posibilitatea ca în anumite situaţii, funcţionarii publici să încalce normele Codului profesional de conduită, uneori în mod repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite. În aceste cazuri valoarea deontologică a intervenţiei statului este atât de prevenire a acestor încălcări, cât şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute de legi pentru nerespectarea conduitei din dispoziţiile lor, deontologia beneficiind de caracterul educativ al sancţiunilor aplicate pentru încălcarea dreptului.

CAPITOLUL 3 DEONTOLOGIA DIFERITELOR CATEGORII DE

FUNCŢIONARI PUBLICI

3.1 Aspecte deontologice ale funcţiei publice de manager public 3.1.1 Funcţia publică specifică de manager public

În cadrul procesului de reformă a administraţiei publice a cărui componentă esenţială o reprezintă înfiinţarea şi dezvoltarea unui corp profesionist de funcţionari publici, comparabilă cu cel existent în ţările Uniunii Europene, în România au fost intreprinse măsurile în vederea creării funcţiei publice de manager public, având o bază normativă adecvată.1 Managerul public execută o funcţie publică specifică, ce are un statut special şi beneficiază de o carieră, un sistem de promovare specială şi un nivel de salarizare motivant.În exercitarea funcţiei publice managerul public are rolul de a asigura sprijin pentru politicile de reformă ale Guvernului României, pentru proiectarea, managementul şi implementarea, de la nivelurile strategice la cele operaţionale, a procedurilor şi acţiunilor care vizează integrarea în structurile Uniunii Europene, precum şi implementarea legislaţiei româneşti cu acquisul comunitar.

14 Legea nr. 157/ 2004 privind instituirea bursei speciale „Guvernul României” pentru formarea managerilor din sectorul public; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 56/ 2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public, denumit manager public, actualizată;Legea nr. 452/ 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 56/2004;Legea nr. 156/ 2005 privind Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 6/ 2005;Hotărârea Guvernului nr. 1175/ 2004 privind bursele cursanţilor şi stagiarilor la programele de formare specializată pentru manageri publici.

33

Funcţia de manager public presupune coordonarea de programe, proiecte şi activităţi menite să evalueze modernizarea administraţiei publice în vederea armonizării acestora cu standardele Uniunii Europene.Legislaţia în domeniu stabileşte repere specifice privind recrutarea, formarea, numirea, evaluarea, remunerarea şi promovarea rapidă în categoria funcţionarilor publici de conducere, precum şi modalitatea de acces în categoria înalţilor funcţionari publici a managerilor publici. Dintre aceste prevederi legale vom prezenta pe cele mai semnificative, pentru ca cititorul nostru să fie informat cu baza juridică şi instituţională a obiectului deontologiei funcţiei publice în domeniul managerilor publici.În scopul creării unui cadru instituţional adecvat s-a creat Comisia pentru manageri publici, ca organism independent, de interes general în domeniu. Comisia asigură accesul la funcţia de manager şi la mecanismul de promovare rapidă urmând realizarea supremaţiei interesului public, transparenţa, imparţialitatea reprezentativitatea, şi obiectivitatea în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.

Formele de pregătire destinate instruirii persoanelor care doresc să acceadă într-o funcţie publică de manager public sunt asigurate de Institutul Naţional de Administraţie şi constau în:programe de formare specializată cu durata de 2 ani;programe de formare specializată cu durata de un an, specifice pentru tinerii funcţionari publici în vârstă de până la 35 de ani.

Posturile corespunzătoare funcţiilor publice specifice de manageri publici se înfiinţează de autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală cu avizul sau la solicitarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Aceste posturi se pot înfiinţa şi de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Mecanismul de înfiinţare a posturilor corespunzătoare funcţiilor publice specifice de manager public constă în trasformarea funcţiilor publice de execuţie vacante în funcţii publice specifice de manager public, ale căror grade sunt echivalente funcţiilor publice de conducere sau, prin crearea de noi posturi, în condiţiile legii.

Selecţia persoanelor pentru programele de formare specializată se realizează de către Institutul Naţional de Administraţie în colaborare cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi este monitorizată de Comisia pentru manageri publici.

Persoanele care au fost admise la unul din programele de formare, semnează un angajament cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin care se obligă să lucreze minimum 5 ani dupa încheierea programelor de formare, sub sancţiunea rambursării cheltuielilor de şcolarizare.

Persoanele care au absolvit programele de formare specializată de doi şi un an, precum şi absolvenţii programului de burse speciale “Guvernul României” pot ocupa o funcţie publică de manager public. Funcţia publică de manager public are 3 trepte profesionale:treapta I, corespunzătoare sistemului de promovare foarte rapidă;treapta a II a, corespunzătoare sistemului de promovare rapidă;treapta a III a, corespunzătoare sistemului de promovare accelerată.Funcţia publică specifică de manager public este structurată pe grade peofesionale, astfel:asistent, echivalent cel puţin funcţiei publice de şef de birou;special, echivalent cel puţin funcţiei publice de şef de serviciu;principal, echivalent cel puţin funcţiei publice de director adjunct;superior, echivalent cel puţin funcţiei publice de director general adjunct.

Promovarea managerului public treapta I începe cu gradul de manager public special. Iar pentru celelalte trepte începe cu gradul manager public asistent.

Criteriile de selecţie a candidaţilor pentru programele de formare specializată sunt:vârsta maximă 35 de ani;studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;cunoaşterea unei limbi de circulaţie europeană;cetăţenie română;domiciliul în România;lipsa restricţiilor privind călătoriile în străinătate.

34

Actul administrativ de numire în funcţie a managerului public conţine prevedrile legale cerute pentru funcţionarii publici şi, în plus, numele şi funcţia superiorului ierarhic sub a cărui directă coordonare îşi desfăşoară activitatea managerul public respectiv. Acesta stabileşte fişa postului cu consultarea Comisiei pentru manageri publici şi cu respectarea prevederilor legale.

3.1.2 Norme deontologice ale funcţiei denumită manager public

În perioada stagiilor în administraţia publică din cadrul programelor de formare specializată, cursanţii şi stagiarii sunt sprijiniţi şi coordonaţi de către funcţionari publici, care ocupă funcţii publice de conducere şi care se numesc mentori.Pot fi mentori funcţionarii publici care îndeplinesc următoarele condiţii:cunosc în detaliu structura organizatorică şi activităţile desfăşurate în cadrul autorităţii sau instituţiei publice respective;au abilităţi de comunicare şi relaţionare cu personalul autorităţii sau instituţiei publice respective;posedă experienţă în lucrul în echipă şi în acţiuni de formare (instruire);au capabilităţi de a motiva şi îndruma, în spirit novator şi reformator alte persoane;nu sunt sancţionate disciplinar;nu sunt rude până la gradul al IV-lea inclusiv, nici soţ/ soţie sau afin cu participantul la stagiu.

Principalele norme deontologice ale mentorului sunt:asigurarea bunei desfăşurări a activităţii participantului la programele de formare specializate;întocmirea raportului de evaluare la sfârşitul stagiului care să fie cât mai corect, principial şi reprezentativ;monitorizarea obiectivelor stagiului şi respectarea domeniilor şi tipurilor de activităţi specifice;

Drepturile şi obligaţiile în detaliu ce decurg din calitatea de mentor sunt stabilite prin contractul individual de muncă.

Conduita etică a managerului public trebuie să conducă la asigurarea eficienţei atribuţiilor şi creşterea responsabilităţii în exercitarea cu demnitate a funcţiei. Prin întregul său comportament, managerul public contribuie la continuitatea reformei în administraţia publică, de la nivelurile strategice la cele operaţionale, precum şi la integrarea cât mai curând în structurile Uniunii Europene.

Managerul public, conduce, coordonează sau asistă la coordonarea unor activităţi care, prin natura lor, necesită o pregătire mai cuprinzătoare a problemelor esenţiale şi a relaţiilor dintre acestea, precum şi un nivel de expertiză specifice faţă de cele avute de celălalte categorii de funcţionari publici.

Nivelul responsabilităţilor şi complexitatea atribuţiilor funcţiei publice specifice de manager public sunt determinate de gradul profesional deţinut.Managerii publici trebuie să dispună de următoarele abilităţi generale:capacitate de a îndeplini rolul de agent al schimbării;orientare spre rezultat ; planificare şi priorităţi orientate spre soluţionare, rezistenţă la factori externi, personalitate proactivă şi responsabilă;disponibilitate de autoperfecţionare;adaptabilitate;gândire critică şi analitică;capacitate de evaluare a riscurilor;capacitate de a identifica şi a implementa soluţii;creativitate şi inovativitate;capacitate de a stabili relaţii profesionale eficiente;abilităţi de comunicare, inclusiv mediere şi negociere;capacitate de a lucra eficient în echipă;oricare alte abilităţi generale relevante pentru post.

Managerul public trebuie sa posede următoarele cunoştinţe specifice:reviziurea şi formularea procedurilor şi regulamentelor activităţii cerute în conformitate cu standardele Uniunii Europene de calitate şi eficienţă;

35

aplicarea de principii şi tehnici moderne privind bugetarea şi managementul financiar din sectorul public;aplicarea de principii şi tehnici moderne de management operaţional, supervizare şi control al calităţii;aplicarea de principii şi tehnici de management al resurselor umane;aplicarea de principii şi tehnici moderne de management de proiect.

Domenii de competenţă şi de aplicare a normelor deontologice pentru managerii publici sunt următoarele:utilizarea eficientă în calitate de coordonator sau membru pe termen lung, mediu sau scurt în echipe de proiect, grupuri de lucru sau reţele interinstituţionale, pentru a stimula abordările creative şi fezabile vizând soluţionarea problemelor şi modernizarea practicilor din sectorul public;îmbunătăţirea sectorului de resurse umane, a metodelor existente în cadrul instituţiilor administraţiei publice;evaluarea şi revizuirea practicilor curente şi elaborarea de propuneri pentru îmbunătăţirea acestora;folosirea tehnicilor şi instrumentelor manageriale în administraţia publică;propuneri de politici, strategii şi proceduri noi, actualizate sau îmbunătăţite;elaborarea de planuri de acţiune pentru implementarea de politici şi strategii;gestionarea resurselor umane, financiare, tehnici, materiale;asigurarea managementului sistematic al informaţiei;elaborarea şi utilizarea de planuri şi strategii de comunicare internă şi externă.

Sfera relaţională a managerului public:lucrează sub directa coordonare a unui înalt funcţionar public sau în caz că nu există o asemenea persoană, a funcţionarului public de conducere situat cu funcţia pe cel mai înalt nivel din cadrul autorităţii ori instituţiei respective;coordonează lucrul persoanelor implicate în derularea proiectelor şi activităţilor din responsabilitatea lui;colaborează cu compartimentele din structura autorităţilor sau instituţiei publice respective şi din unităţile subordonate (dacă este cazul);dezvoltă relaţii de verificare şi documentare în domeniul activităţilor coordonate;are relaţii de reprezentare, la cererea conducătorului instituţiei sau autorităţii publice;colaborează cu alte autorităţi sau instituţii publice, organizaţii şi instituţii naţionale şi internaţionale.

Din cele descrise până acum, având în vedere caracterul de noutate pentru administraţia publică românească, apariţia acestei noi categorii de funcţionari, finalitatea regulilor şi normelor deontologice în domeniu constă într-o nouă atitudine faţă de atribuţii şi responsabilităţi ale managementului public.Reformele promovate până acum în România nu au răspuns decât parţial exigenţelor comunitare în materie de deontologia administraţiei publice. În direcţia armonizării structurilor publice cu cele comunitare s-a adoptat, printre altele şi Statutul managerului public de care ne ocupăm.

Între cele mai frecvente cauze ale încălcării bunei conduite din partea managerului public considerăm a fi următoarele: conflictul de interese, discriminarea, ignoranţa, impostura, diletantismul, minciuna, rigiditatea, incultura ş.a.

Deontologia funcţiei de manager public are în vedere tocmai diminuarea şi eventual eradicarea birocraţiei, a politizării administraţiei publice şi lupta împotriva corupţiei în exercitarea de către managerul public a atribuţiilor şi responsabilităţilor generale şi specifice minimale.

In continuare vom prezenta cele mai importante atribuţii şi responsabilităţi ale managerilor publici.A. Atribuţii şi responsabilităţi generale ale managerilor publici aplicate cu respectarea normelor şi principiilor deontologice: coordonează activităţi, proiecte, compartimente, alte structuri funcţionale sau servicii publice;descoperă domenii care ar putea beneficia de o asistenţă externă privind reforma administraţiei publice, precum şi proiecte corespunzătoare;susţine prezentări publice privind reforma administraţiei publice şi integrarea europeană, precum şi alte domenii de activitate în legătură cu executarea profesiei;elaborează documente legate de problematica integrării europene;

36

analizează şi evaluează impactul măsurilor ce se dispun de conducerea autorităţii sau instituţiei publice respective.

B) Atribuţii şi responsabilităţi specifice minimale ale managerilor publici; care implică aplicarea normelor, regulilor şi principiilor deontologice: analizează, evaluează şi propune recomandări privind simplificarea, modernizarea şi îmbunătăţirea modalităţilor de prestare a serviciilor publice în relaţiile cu beneficiarii ;elaborează şi propune strategii de comunicare şi management la nivel intra şi internaţional;elaborează şi propune metodologii de monitorizare continuă şi controlul calităţii activităţilor de integrare europeană;înaintează rapoarte asupra activităţilor cheie din sectoarele privind reforma administraţiei publice şi integrare europeană.

Calitatea de manager public se poate pierde în cazul încălcării normelor deontologice, obţinerii unor rezultate nesatisfăcătoare la evaluările performanţelor profesionale individuale periodice, în cazul săvârşirii de abateri disciplinare, precum şi în celelalte condiţii stabilite de lege pentru toţi funcţionarii publici din administraţia publică.

Mai menţionăm faptul că managerilor publici care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege şi obţin gradul de manager public superior sau de manager public general, după trecerea în categoria înalţilor funcţionari publici prin concurs le sunt aplicabile prevederile legii, normele şi principiile deontologice care se referă la înalţii funcţionari publici.

3.2 Deontologia funcţionarilor publici din administraţia fiscală care îşi desfaşoară activitatea in domeniul asistenţei contribuabililor

În baza prevederilor Statutului funcţionarilor publici (Legea nr.188/1999 cu modificările şi completările ulterioare) ţinând seama de importanţa deosebită a funcţionarilor publici din domeniul asistenţei contribuabililor a fost elaborat Codul etic al funcţionarului public din administraţia fiscală, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul asistenţei contribuabililor.15

Necesitatea stabilirii unor principii, norme şi reguli cu caracter deontologic pentru această categorie aparte de funcţionari publici a fost generată de nevoia perfecţionării pregătirii personalului fiscal din aparatul central şi teritorial al Ministerului Finanţelor Publice, a creşterii calităţii asistenţei şi îmbunătăţirii relaţiei dintre administraţia fiscală şi contribuabili.

Importanţa deontologică a Codului etic al funcţionarului public din administraţia fiscală rezidă în stabilirea obligaţiilor pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi în unităţile sale subordonate, formularea obiectivelor şi a principiilor fundamentale care trebuie respectate de către toţi funcţionarii publici fiscali din cadrul structurilor de asistenţă pentru contribuabili.

Scopul general urmărit a fost creşterea încrederii în autoritatea fiscală şi a prestigiului acesteia în rândul populaţiei.

Obligaţiile deontologice ale funcţionarilor fiscali au în vedere atât pregătirea lor profesională, cât şi încadrarea funcţiei lor în sfera unor norme şi principii etice, care să le guverneze acţiunile profesionale de asistenţă fiscală a contribuabililor.

La baza comportamentului deontologic al funcţionarului fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi al unităţilor sale subordonate stau Constituţia României, Statutul Funcţionarilor Publici, regulamentul de organizare şi funcţionare al unităţii din care face parte şi a celorlalte dispoziţii ce-i reglementează conduita profesională.

Obiectivele deontologiei funcţiei publice fiscale sunt următoarele: promovarea atitudinii de orientare către contribuabili; contribuabilul trebuie privit ca un partener egal al administraţiei fiscale, care se conformează voluntar obligaţiilor fiscale; utilizarea celor mai diverse forme şi mijloace pentru informarea contribuabililor; elaborarea unor programe de asistenţă adecvate în concordanţă cu nevoile contribuabililor şi urmărirea satisfacerii nevoilor acestora; folosirea cu eficienţă de mijloace diversificate: corespondenţa scrisă, poşta electronică, telefon, mass media, publicitate etc.

1515 Ordinul pentru aprobarea Codului etic al funcţionarului public din administraţia fiscală, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul asistenţei contribuabililor, nr.137/19 ianuarie 2004/M.Of.nr.66/27 ianuarie 2004.

37

mesaje către contribuabili accesibile, rezolvarea problemelor fiscale ale contribuabililor în cadrul unui singur contract cu organul fiscal; mesajele transmise de administraţia fiscală trebuie să fie clare, simple, cuprinzătoare şi complete; răspunsurile la întrebările puse trebuie să fie competente, complete şi convingătoare. Principiile deontologice ale exercitării funcţiilor publice fiscale, de asistenţă a contribuabililor, în opinia noastră sunt următoarele: legalitatea; întreaga activitate fiscală trebuie să se întemeieze pe litera şi spiritul legii; funcţionarii fiscali îşi desfăşoară activitatea pe baza prevederilor actelor normative din domeniu, dar şi a Constituţiei şi celorlalte acte normative, onorându-şi îndatoririle şi asigurând respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor cu care vin în contact; egalitatea şi nediscriminarea; cetăţenii sunt egali în faţa legilor şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări; nimeni nu este mai presus de lege; nici un contribuabil, beneficiar al asistenţei fiscale să nu fie pus într-o situaţie de inferioritate faţă de alţi contribuabili în ce priveşte condiţia socială, etnia, sexul, convingerile politice, filozofice, religioase etc. gratuitatea asistenţei fiscale a contribuabililor; accesul la informaţiile de interes public16 şi asistarea contribuabililor se acordă în mod gratuit de către personalul care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu; de asemenea, exercitarea dreptului la petiţionare este scutită de taxe; transparenţa şi confidenţialitatea asistenţei fiscale a contribuabililor derivă mai întâi din dreptul la informare al cetăţenilor potrivit actului normativ menţionat, dar şi articolului 31 din Constituţia României, republicată; transparenţa presupune existenţa dialogului şi controlul administraţiei fiscale exercitat de către contribuabili; transparenţa trebuie corelată cu dreptul la confidenţialitate al contribuabilului;17 toate informaţiile oferite de contribuabil autorităţilor fiscale trebuie să rămână confidenţiale; ele nu pot fi transcrise în nici o circumstanţă către altă persoană, cu excepţia cazului în care se obţine permisiunea contribuabilului sau în situaţia în care legea prevede altfel; respectul şi consideraţia faţă de contribuabil; funcţionarii fiscali trebuie să adopte un comportament bazat pe respect şi consideraţie faţă de contribuabili; ei trebuie să manifeste solicitudine, să folosească un limbaj civilizat, să evite situaţiile conflictuale, să fie politicoşi şi corecţi. Deontologia funcţiei publice fiscale presupune norme pe care funcţionarul public din acest domeniu are obligaţia legală şi morală de a le respecta. Redăm în continuare principalele obligaţii deontologice ale funcţionarului fiscal: În domeniul creşterii competenţei profesionale: să-şi perfecţioneze permanent pregătirea profesională pentru a putea răspunde tuturor întrebărilor referitoare la sistemul de impozite şi taxe prevăzute de lege; autoinstruirea permanentă în ce priveşte conţinutul reglementărilor în materie fiscală; să participe la programele de specializare a funcţionarilor fiscali pe grupe de impozite şi taxe; să-şi dezvolte capacitatea de a furniza toate informaţiile pe care contribuabilii le solicită; să-i ajute pe aceştia să identifice formularele de declaraţii fiscale, în concordanţă cu situaţia fiscală particulară a fiecăruia; să asimileze cunoştinţele necesare pentru a răspunde tuturor întrebărilor formulate de contribuabili în legătură cu modul de completare a declaraţiilor fiscale, termene, cuantumul taxelor şi impozitelor, consecinţele neîndeplinirii obligaţiilor fiscale etc. În domeniul dezvoltării aptitudinilor de comunicare: să depună întregul efort pentru a aprecia cât mai corect nivelul de înţelegere şi starea emoţională a contribuabilului şi totodată, pentru a înţelege cât mai corect întrebarea sau problema ridicată, în scopul oferirii unui răspuns corect şi inteligibil; să posede informaţii complete şi relevante de la contribuabili, în vederea încadrării legale a speţelor prezentate şi a oferirii unor răspunsuri competente în întâmpinarea aşteptărilor contribuabilului; să aducă la cunoştinţă contribuabulului procedurile necesare a fi întreprinse de către acesta, pentru a se conforma reglementărilor şi normelor fiscale în vigoare;

1616 Legea nr.544/2001 privind accesul liber la informaţiile de interes public, în M.Of.nr.633/23 octombrie 2004. 1717 Legea nr.502/2001, în M.Of.nr.727/12august 2004.

38

să ia toate măsurile pentru depăşirea obstacolelor care pot afecta comunicarea cu contribuabilii, de natura nivelului de pregătire al contribuabilului, lipsei de interes sau dificultăţilor în exprimare din partea acestuia ori lipsa de încredere în sine, emoţiile necontrolate şi incompatibilitate pentru susţinerea dialogului din partea funcţionarului fiscal. În activitatea desfăşurată funcţionarul fiscal va ţine seama de calitatea sa de funcţionar public, care impune respectarea următoarelor norme etice:18

să facă cunoscute contribuabililor datele proprii de identificare (numele, prenumele, funcţia şi locul de muncă), prin intermediul unui ecuson, purtat în mod vizibil asupra sa. În situaţia în care îşi desfăşoară activitatea la ghişeul de acordare a asistenţei, ghişeul de informaţii sau la alte ghişee de relaţii cu publicul, funcţionarul fiscal va face cunoscute, prin afişare la loc vizibil, datele sale de identificare; să aibă o ţinută decentă, corespunzătoare demnităţii şi prestigiului funcţiei; să dea dovadă de disciplină atât în relaţiile cu contribuabilii, cât şi în cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea; să rămână calm, politicos şi respectuos pe întreaga durată de acordare a asistenţei; să manifeste o atitudine pozitivă şi răbdare în relaţia cu contribuabilii; să folosească un limbaj corect din punct de vedere gramatical; să nu utilizeze un limbaj neadecvat situaţiei (argou sau limbaj de strictă specialitate); să păstreze confidenţialitatea tuturor informaţiilor relevante obţinute de la contribuabil; să depună întregul efort pentru a răspunde la solicitările contribuabilului; să acorde întreaga sa atenţie contribuabilului pe parcursul desfăşurării asistenţei fiscale; să ofere răspunsuri complete şi corecte contribuabilului; să se asigure că răspunsurile oferite sunt înţelese de către contribuabili; să îndrume contribuabilii la direcţia (serviciul) de specialitate, în vederea obţinerii de informaţii detaliate care depăşesc competenţele strcturii de asistenţă; să mulţumească contribuabilului pentru faptul că a contactat serviciul de asistenţă pentru contribuabili şi să-l asigure de întreaga disponibilitate profesională a administraţiei fiscale; să păstreze neştirbită autoritatea instituţiei pe care o reprezintă faţă de contribuabili. Întreruperea acordării asistenţei, se înscrie de asemenea ca norme deontologice ale conduitei funcţionarului public fiscal. Astfel, situaţiile în care este permisă întreruperea acordării asistenţei, după o avertizare prealabilă a contribuabilului, sunt următoarele: folosirea de către contribuabil a unui limbaj trivial; ameninţări la adresa funcţionarului fiscal; utilizarea de către contribuabil a violenţei verbale şi/sau fizice. Contribuabilul trebuie avertizat că, în cazul în care nu îşi revizuieşte comportamentul, discuţia cu acesta se va încheia. În astfel de cazuri funcţionarul fiscal va întrerupe imediat discuţia cu contribuabilul şi va solicita, după caz, informaţii de identificare a contribuabilului şi sprijinul organelor de ordine pentru propria protecţia. Cunoaşterea şi aplicarea obiectivelor, principiilor şi normelor deontologice ale funcţionarului public fiscal trebuie să conducă la îmbunătăţirea pregătirii lui profesionale, a perfecţionării aptitudinilor de comunicare şi modelării corespunzătoare a comportamentului său în raport cu exercitarea autorizată, corectă şi demnă a funcţiei pe care o încadrează. De aceea, de acest proces complex de însuşire şi respectare a normelor deontologice în exercitarea atribuţiilor de serviciu răspunde nu numai funcţionarul public fiscal, ci şi conducerea tuturor unităţilor fiscale. Desigur că deontologia are în vedere procesul de conformare a funcţionarului fiscal privind respectarea obiectivelor, principiilor şi normelor prezentate, care trebuie să-i guverneze conduita profesională. Nerespectarea însă a prevederilor prevăzute atrage suportarea de măsuri disciplinare, cu efecte negative asupra carierei profesionale a celor implicaţi. Mai mult, în cazurile în care există indicii că faptele săvârşite de funcţionarii publici fiscali, încalcă normele de drept penal, întrunind elementele constitutive ale unor intracţiuni, se vor lua măsurile

1818 Ordinul nr.137/19 ianuarie 2004 pentru aprobarea Codului etic al funcţionarului public din administraţia fiscală care îşi desfăşoară activitatea în domeniul asistenţei.

39

legale corespunzătoare în vederea atragerii răspunderii penale. De asemenea şi răspunderea materială poate fi invocată ca urmare a unor fapte din activitatea de asistenţă, care poate atrage o asemenea răspundere, potrivit legislaţiei în domeniu.

3.3 Deontologia personalului contractual din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice

După apariţia Legii nr.7/2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, ca un cadru legal şi moral pentru personalul încadrat în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice au fost identificate fapte generatoare de lipsă de integritate morală, de încălcare a deontologiei funcţiei publice în rândul consilierilor încadraţi la cabinetul demnitarului, altor categorii de persoane care nu intrau sub incidenţa principiilor, regulilor şi normelor Codului în discuţie.

Ca urmare, făcându-se aplicarea Recomandărilor nr.10/2000 ale Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei şi din dorinţa de a extinde aplicarea adecvată a Codului de conduită a funcţionarilor publici şi asupra altor persoane cu statut asemănător şi care îndeplinesc funcţii publice de mare răspundere, a fost elaborată Legea nr.477 din 08 noiembrie 2004 privind Codul de Conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, numit în continuare Cod de conduită.

Codul de conduită a personalului contractual foloseşte o serie de expresii şi termeni care trebuie înţeleşi conform precizărilor următoare; chiar dacă la unele ne-am mai referit: personal contractual (angajat contractual) – reprezintă persoanele numite într-o funcţie în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice în condiţiile Legii nr.53/2003 Codul Muncii, publicată în M.Of.nr.72/05.02.03, cu modificările ulterioare; funcţia – este ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii şi în fişa postului; interes public – este interesul care presupune respectarea şi garantarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor recunoscute prin actele normative din dreptul intern şi tratatele (convenţiile) la care România este parte, precum şi respectarea deontologiei funcţiei publice; interes personal – reprezintă avantajele de orice natură, urmărite sau obţinute, în mod direct sau indirect, pentru sine sau pentru alţii, de către personalul contractual ca urmare a exercitării funcţiei în care este încadrat; conflict de interese – este situaţia în care interesul personal al angajatului contractual contravine interesului public, încât afectează sau ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea sa în luarea deciziilor ori îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor care îi revin în exercitarea funcţiei deţinute; informaţii de interes public – sunt informaţiile de orice fel în legătură cu activităţile unei autorităţi publice ori instituţii publice; informaţii cu privire la date personale – reprezintă informaţiile de orice fel care privesc o persoană identificată sau identificabilă. Observăm că termenii uzitaţi sunt aproape identici cu cei utilizaţi în general în literatura de specialitate pentru funcţionarii publici şi pe care i-am prezentat şi noi în lucrarea de faţă, cu unele mici particularităţi ce decurg din specificul funcţiilor personalului contractual. Codul de conduită urmăreşte să sporească valenţele calităţii serviciului public şi să asigure o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie. Principalele obiective sunt: elaborarea normelor de conduită profesională corespunzătoare creării şi menţinerii la un înalt nivel a prestigiului funcţiilor publice deţinute de personalul contractual; avizarea opiniei publice cu privire la conduita personalului contractual la care să se aştepte; instaurarea climatului de respect şi încredere între cetăţeni şi personalul contractual din administraţia publică, între cetăţeni şi autorităţile administrative publice. Principiile generale care guvernează conduita profesională a personalului contractual sunt următoarele: supremaţia interesului public; considerarea interesului public, mai presus decât orice interes personal, politic, de grup, religios etc.;

40

profesionalismul – conform căruia personalul contractual trebuie să respecte deontologia funcţiei şi profesiei sale cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate; imparţialitatea şi nediscriminarea – principiu conform căruia personalul contractual trebuie să asigure egalitatea de tratament a cetăţenilor, să manifeste o atitudine obiectivă, neutră şi echidistantă faţă de orice interes politic, economic, religios, de vârstă, sex, etnic etc., în exercitarea atribuţiilor funcţiei; integritatea morală – principiu conform căruia personalul contractual trebuie să manifeste cinste şi corectitudine în exercitarea funcţiei, fiindu-i interzisă solicitarea sau acceptarea, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, a vreunui avantaj ori folos moral sau material; libertatea gândirii şi exprimării – principiu conform căruia personalul contractual poate să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea bunelor moravuri şi a ordinii de drept existentă; transparenţa şi deschiderea – principiul care presupune ca activităţile desfăşurate de categoria de salariaţi în discuţie pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu să fie supuse monitorizării cetăţenilor. În continuare, Codul de conduită prezintă conţinutul principalelor norme de conduită profesională a personalului contractual, pe domenii de exercitare a atribuţiilor funcţionale. Aceste norme sunt identice cu cele prezentate în subcapitolul precedent care sunt aplicabile funcţionarilor publici, pe următoarele domenii: asigurarea unui serviciu public de calitate; loialitatea faţă de Constituţie şi lege; loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile publice; libertatea opiniilor; activitatea publică; activitatea politică; folosirea imaginii proprii; cadrul relaţiilor în exercitarea funcţiei publice; conduita în cadrul relaţiilor internaţionale; interdicţia privind acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor; participarea la procesul de luarea deciziilor; folosirea prerogativelor de putere publică; utilizarea resurselor publice; limitarea participării la achiziţii, concesionări sau închirieri. Privind coordonarea şi controlul aplicării normelor de conduită profesională pentru personalul contractual spre deosebire de funcţionarii publici, aici rolul acestor activităţi revine Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Afacerilor Externe şi Autorităţii Naţionale de Control. Detalii privind modul concret de executare a rolului organelor enumerate, precum şi procedurile de sesizare, soluţionare a sesizării şi publicitatea cazurilor sunt prevăzute în lege. Încălcarea normelor de conduită profesională prevăzute în Codul de conduită etică pentru personalul contractual atrage răspunderea disciplinară a funcţionarilor din această categorie de personal. Comentariile pe care le-am făcut cu ocazia prezentării Codului de conduită a funcţionarilor publici sunt valabile şi în acest caz. Organele cu atribuţii disciplinare au competenţa de a cerceta încălcarea prevederilor Codului şi de a propune aplicarea sancţiunilor disciplinare în condiţiile Legii nr.53/2003 Codul Muncii, cu modificările ulterioare. Personalul contractual poate răspunde şi patrimonial, potrivit legii, în cazurile în care, prin faptele săvârşite cu încălcarea normelor deontologice ale funcţiei publice, a adus prejudicii persoanelor fizice sau juridice.

3.4 Consideraţii cu privire la deontologia personalului didactic3.4.1 Domeniu de aplicare şi cadrul normativ

Conform precizărilor făcute în prima parte a lucrării noastre în care au fost definite funcţia publică şi noţiunea de funcţionar public, calitatea de funcţionar public o are personalul didactic din

41

învăţământul de stat. Aşadar, per a contrario personalul didactic din învăţământul particular nu are calitatea de funcţionar public.

Cu toate acestea ne exprimăm opinia că regulile, principiile şi normele deontologice aplicabile personalului didactic din învăţământul de stat sunt valabile şi pentru personalul didactic din învăţământul particular, întrucât: - personalul didactic din învăţământul particular are aceeaşi pregătire şi desfăşoară aceeaşi muncă în condiţii profesionale identice ca şi personalul didactic din învăţământul de stat; - ambele categorii de personal îşi desfăşoară activitatea pe baza aceloraşi acte normative şi le sunt aplicabile aceleaşi norme etice. Aşadar, deontologia nu face deosebire între domeniile public sau privat în care activează cadrele didactice. Legea învăţământului nr.84/1995. Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, H.G.României nr.1418/11 octombrie 2006 cu privire la Metodologia de evaluare externă a standardelor de referinţă şi a listei indicatorilor de performanţă a Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), celelalte acte normative din domeniu nu fac distincţie între învăţământul de stat şi cel privat. Personalul didactic cuprinde persoanele din sistemul de învăţământ responsabile cu instrucţia şi educaţia. Din personalul didactic fac parte persoanele care îndeplinesc condiţiile de studii prevăzute de lege, care au capacitatea de exercitare deplină a drepturilor şi o conduită morală conformă deontologiei profesionale. Toate cadrele didactice trebuie să fie apte din punct de vedere medical pentru îndeplinirea funcţiei. Deontologia profesională prevede şi unele incompabibilităţi. Astfel, nu pot ocupa posturi didactice persoanele care desfăşoară activităţi incompatibile cu demnitatea funcţiei didactice, cum sunt: prestaţii comerciale în incinta instituţiei de învăţământ sau în zona limitrofă; comerţul cu materiale obscene sau pornografice, scrise, audio sau vizuale; etalarea în public a unor activităţi cu componenţă lubrică sau altele care implică exhibarea, în manieră obscenă a corpului. În învăţământul preuniversitar activează personal didactic ce ocupă următoarele funcţii:19 educator, institutor, învăţător, profesor, profesor pedagog şi maistru instructor sau cu diferite alte denumiri în funcţie de domeniile de învăţământ în care activează: învăţământ preşcolar, învăţământ primar, învăţământ secundar, învăţământ special şi în comisiile de expertiză complexă. De asemenea, cadre didactice activează şi în cadrul unităţilor conexe învăţământului preuniversitar, respectiv în casele de copii, în centrele şi cabinetele de asistenţă psihopedagogică, în centrele logopedice interşcolare şi în cabinetele şcolare, în casele corpului didactic, în cluburile sportive şcolare şi în unităţi cu activităţi extraşcolare. Legea nr.128/1997 prevede normele pentru ocuparea funcţiilor didactice pe categorii de personal didactic şi pe funcţii specifice celor de conducere, îndrumare sau de control, normele privind perfecţionarea pregătirii personalului didactic precum şi normele didactice şi condiţiile de salarizare. În învăţământul superior funcţiile didactice sunt: preparator universitar, asistent universitar, lector universitar, şef de lucrări, conferenţiar universitar, profesor universitar şi profesor universiar consultant. De asemenea, potrivit legii, în învăţământul superior funcţionează personal didactic asociat pentru funcţiile enumerate mai sus. Profesorii din învăţământul superior, pensionaţi la limită de vârstă, pot fi testaţi de senatele universitare să continue unele activităţi didactice ca profesori consultanţi. Atunci când situaţia impune, instituţiile de învăţământ superior pot chema la catedră specialişti cu valoare recunoscută în domeniu, din ţară sau străinătate, care să desfăşoare activităţi didactice în calitate de profesori asociaţi invitaţi, pe o durată determinată. Ca şi pentru învăţământul preuniversitar Legea nr.128/1997 stabileşte normele (condiţiile) pentru ocuparea funcţiilor didactice, cele de conducere a învăţământului superior, de perfecţionare a pregătirii personalului didactic precum şi normele didactice şi condiţiile de salarizare a personalului didactic din învăţământul superior.

1919 Legea nr.128/12 iulie 1997, privind Statutul personalului didactic, art.5,6. 42

În ce priveşte drepturile şi obligaţiile personalului didactic acestea decurg din prevederile actului normativ la care ne referim (Legea 128/1997). De asemenea, legea prevede consecinţele disciplinare şi juridice ce decurg din încălcarea îndatoririlor ce revin personalului didactic, înscrise în actele normative din domeniu şi contractul individual de muncă. Demersul nostru se referă cu precădere la încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului, prestigiului instituţiei şi profesiei, adică acelea de natură deontologică.

3.4.2 Nevoia de deontologie pentru personalul didactic universitar

Numitorul comun al perioadei de după evenimentele din 1989 îl constituie, pentru universităţi, schimbarea normativă: legislaţie nouă, reglementări noi, Cartă universitară, politici educaţionale noi, forme noi de proprietate asupra resurselor universitare, Metodologie de evaluare externă a standardelor de referinţă şi a listei indicatorilor de performanţă a Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior. (acest ultim document îl vom numi în continuare Metodologie).20

Întreaga lume universitară este în schimbare, proces care are un caracter permanent. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că schimbările sunt continue, atât din nevoia de a semăna cu mediul occidental cât şi din însăşi instabilitatea notorie a mediului universitar.

Universităţile trebuie să se aşeze în avangarda schimbărilor întrucât ele au menirea de a pregăti „know-how”-ul proaspăt, deschis unei lumi dinamice.

Viaţa publică din România, inclusiv cea din universităţi operează într-o lume relativă, încărcată cu valori la care trebuie să ne raportăm permanent. Trebuie să acceptăm constante etico-politice sub impactul aderării la drepturile omului a respectului demnităţii şi libertăţii umane, la dreptul la autoafirmare.

Oricât de grea ar fi situaţia din punct de vedere economic nu avem voie să abdicăm de la calitatea studiilor şi de la etica universitară. Dacă instituţiile de învăţământ superior nu oferă studii de calitate şi mediu universitar educaţional corect, atunci suprastructura ştiinţifică şi morală nu are eficienţă, învăţământul universitar căpătând reputaţia de prestatori de servicii educaţionale slabe, periclitând iremediabil încrederea populaţiei.

Universităţile trebuie să ofere o cultură instituţională cât mai aproape de exemplaritate, fiindcă pe aceasta vor tinde să o reproducă absolvenţii, în calitate de profesionişti, cetăţeni sau persoane private. Acest lucru nu este cu putinţă fără transformarea integrităţii academice în plan comportamental.

În momentul editării acestei cărţi, aproape toate universităţile româneşti au coduri de etică, mai mult sau mai puţin sistematizate, operante, cu principii adecvate. De asemenea, fiecare din aceste instituţiişi-au creat Comisii sau Consilii de etică, depăşindu-se în multe părţi monopolul conducerii asupra acestor organisme.

Proiectarea codurilor de etică universitară a plecat de la existenţa unor probleme etice reale şi importante ale universităţilor româneşti: favoritismul; hărţuirea sexuală pe linie ierarhică; relaţiile erotice între studenţi şi profesori; relaţiile de tip clică la nivel universitar (prietenie, afaceri, rudenie); politizarea învăţământului universitar; utilizarea unui limbaj ofensator de către cadrele didactice; nerespectarea şanselor la angajări; neinformarea la timp a studenţilor etc.

Pe baza unor studii de cercetare sociologică având ca temă etica universitară a rezultat că toţi respondenţii (studenţi, doctoranzi, masteranzi, profesori, cadre de conducere sau administrative) sunt de părere că cea mai gravă problemă etică este favoritismul, indiferent de motivele care stau la baza acestei practici. De o gravitate similară este percepută hărţuirea sexuală, pe linie ierarhică şi apoi toate celelalte mai sus menţionate.

Faţă de toate problemele etice existente în învăţământul actual universitar trebuie să se întreprindă cele mai adecvate măsuri în vederea intrării într-o stare de normalitate, în care întreaga situaţie să fie sub control. Acest lucru nu poate fi făcut decât dacă universitatea este o instituţie dinamică ce constă în esenţă în următoarele:

2020 Hotărârea Guvernului României, nr.1418/11 octombrie 2006, în M.Of.Partea I, nr.865/23 octombrie 2006. 43

- dispune de un corp de cadre realist, critic, condiţie absolut necesară începerii de proiecte şi asigurării unui grad de dinamism şi adaptare la schimbări; - dispune de un corp administrativ, secretariat, care funcţionează real, în reţele de comunicare şi care atitudinal susţine conducerea prin realism, fără să pozitiveze informaţiile; - are un nivel funcţional, corp profesoral cu o atitudine pozitivă, chiar un nivel ridicat de satisfacţie în raport cu instituţia în care lucrează, cu activism ridicat în raport cu sarcinile definite de cadrul instituţional şi pasivitate în raport cu elementele care nu sunt definite de acest cadru.Remarcăm faptul că pasivitismul este definit funcţional sau nefuncţional prin raportare la cumulul de coduri normative ale instituţiei. După cum am mai arătat, universităţile sunt comunităţi care oferă servicii de educaţie superioară şi cercetare. Această dublă ipostază, de comunitate profesională şi de instituţie ofertantă de servicii, generează probleme specifice, dar şi multe probleme comune. Unele dintre aceste probleme sunt de natură etică. Important este ca acestea să fie sesizate şi rezolvate: calitatea studiilor, managementul eficient, satisfacţia studenţilor în privinţa calităţii studiilor şi a absolvenţilor în privinţa relevanţei experienţei universitare. Rolul experienţei universitare este crucial în maturizarea intelectuală, profesională şi, nu în ultimul rând, morală. Oricum am privi lucrurile, deprinderile dobândite în perioada studiilor universitare nu sunt doar de natură intelectuală, ci ţin şi de comportamentul etic viitor al absolventului. Ei pot învăţa la universitate respectul pentru libertate, autonomie, merit, concurenţă loială, colaborare, respect pentru ceilalţi. Sau, dimpotrivă pot deprinde manipularea, paternalismul, furtul intelectual, tentaţia fraudei, a favoritismului, rezolvările de culise, comportamentul de clică, egoismul etc. Un cod de etică este menit să sprijine personalul şi studenţii, să identifice şi să rezolve probleme de natură morală care se pot ivi în perioada angajării sau studiilor. El are, de asemenea, menirea să ghideze relaţiile cadrului universitar cu colegii, cu studenţii, cu instituţia universitară, cu partenerii instituţionali, precum şi cu comunitatea locală, naţională şi internaţională. Comunitatea universitară este formată din personal didactic, personal didactic auxiliar, personal de cercetare ştiinţifică, de proiectare, personal tehnic şi administrativ, angajat cu normă de bază şi studenţi. Esenţial este ca relaţiile care se formează între membrii comunităţii universitare să se bucure de recunoaştere şi respect. Toţi membri trebuie să se bucure de exercitarea drepturilor şi responsabilităţilor proprii, cât şi de responsabilităţi şi grijă faţă de colegi şi superiori. Deontologia funcţiei didactice universitare nu exclude, ci presupune toate celelalte reguli, norme şi principii ce reglementează activitatea în instituţiile de învăţământ superior. De aceea este necesar să se reţină: - Codul de etică şi aplicarea sa nu exclud şi nu înlocuiesc drepturile şi obligaţiile legale care revin membrilor personalului didactic; răspunderea deontologică nu exclude angajarea şi a altor forme de răspundere: disciplinară, penală, administrativă, civilă; - Codul de etică universitară nu se poate substitui codurilor pentru cercetarea ştiinţifică de profil şi nici nu le suplineşte pe acestea; - fiecare universitate poate avea (şi trebuie să aibă) şi probleme specifice pe care să le includă în Codul etic propriu.

3.4.3 Rolul şi principiile codului etic universitar

Codul etic universitar este instrumentul fundamental al deontologiei funcţiei de cadru didactic ce activează în învăţământul superior. Rolul unui cod etic universitar, rezidă în următoarele aspecte: sistematizează în scris idealurile, valorile, principiile şi normele morale pe care le consimt să le respecte şi să le urmeze membrii unei colectivităţi universitare; reprezintă un contract moral între studenţi şi profesori; promovează un climat bazat pe coeziune, încredere, ataşament şi responsabilitate în cadrul comunităţii academice (universitare); formulează un model de comportament care să protejeze universitatea de comportamente necinstite, incorecte, oportuniste şi egoiste;

44

oferă un cadru de referinţă în elaborarea deciziilor, rezolvarea dilemelor şi de angajament faţă de valorile şi normele de etică universitară. promovează o imagine pozitivă a universităţii, contribuie la reputaţia acesteia şi la respectul de care trebuie să se bucure în societate. Un cod etic bine elaborat şi structurat conduce prin cunoaşterea şi respectarea lui la creşterea adeziunii şi devotamentului colaboratorilor, cum ar fi alte universităţi, firme, societăţi comerciale, persoane particulare, parteneri externi etc. De asemenea este foarte important să se reţină că un cod etic permite existenţa unui cadru normativ pentru condiţiile nesupunerii membrilor comunităţii universitare faţă de deciziile neetice ale celor care deţin diferite grade de putere. La capitolul „Capacitate instituţională”, Metodologia (de care am mai vorbit) are unele referiri de o deosebită relevanţă deontologică pe care vom încerca să le integrăm în conţinutul demersului nostru. Astfel, orice universitate trebuie să-şi formuleze misiunea şi obiectivele în concordanţă cu un set de valori de referinţă, care să producă şi transmită cunoaşterea, în concordanţă cu valorile libertăţii academice şi ale integrităţii etice. De asemenea, criteriile şi standardele actuale de evaluare academică prevăd că orice instituţie de învăţământ superior trebuie să dispună de un cod al eticii şi integrităţii academice prin care apără valorile libertăţii acedemice, autonomiei universitare şi integrităţii etice; instituţia trebuie să dispună de practici şi mecanisme clare pentru aplicarea codului elaborat. Mai mult, instituţia nu numai că trebuie să aibă un astfel de cod şi practici asociate, dar ea controlează şi trebuie să facă dovada aplicării lor, în cadrul activităţilor de conducere, cercetare, predare sau examinare. Rezultatele controalelor trebuie făcute publice. Principiile generale ale deontologiei funcţiei didactice universitare sunt: libertatea academică, autonomia personală, dreptatea şi echitatea, meritul, profesionismul, onestitatea şi corectitudinea intelectuală, transparenţa, respectul şi toleranţa, responsabilitatea, bunăvoinţa şi grija.

Libertatea academicăMembrii comunităţii universitare care au calitatea de funcţionari publici (de care ne ocupăm) sunt protejaţi faţă de cenzură, manipulări, persecuţii, în condiţiile respectării standardelor ştiinţifice şi a responsabilităţilor profesionale. Orice membru al comunităţii universitare trebuie să evite lezarea libertăţii celorlalţi, pe baza respectului pentru diferenţe; se încurajează abordarea critică, parteneriatul intelectual şi cooperarea, indiferent de opiniile politice sau de credinţele religioase. Chiar şi în condiţiile democraţiei sunt posibile ingerinţe politice sau religioase ca urmare a rezultatelor cercetării sau unor publicaţii universitare, care au observaţii critice asupra unor ideologii politice sau credinţe. Universitatea nu trebuie să cedeze presiunilor spre ascundere şi obiedienţă la care poate fi supusă, mai ales de către puterea politică. Obiectivitatea ştiinţifică nu trebuie să fie afectată de condiţionări financiare, indiferent de surse. Faptul că o mare parte din resursele unor universităţi provin de la bugetul de stat nu trebuie să intimideze membrii comunităţii universitare şi să-i transforme în persoane obiediente. Bugetul rezultă din banii contribuabililor, nu ai membrilor cabinetelor aflate la putere. Chiar şi în situaţia în care banii provin şi din surse private, universităţile nu au dreptul moral să cedeze în privinţa standardelor ştiinţifice şi etice ori să fabrice rezultate sau cunoaşteri denaturate. Deontologia academică nu se manifestă în context ideal. Ea poate fi limitată prin existenţa unor valori culturale împătăşite. Abordarea potrivită a unor astfel de situaţii este deliberarea raţională şi democratică. Nu se poate admite din punct de vedere etic ca libertatea academică să fie folosită drept pavăză impotriva criticilor ştiinţifice şi etice. Credinţele politice, ataşamentele politice, alte categorii de credinţe sunt în spaţiul universitar, o problemă privată a membrilor comunităţii academice. Ele nu pot fi impuse altora, prin abuz de putere şi autoritate, spaţiul universitar fiind prin excelenţă un spaţiu laic. Ca urmare, cadrele universitare nu au dreptul să manipuleze, îndoctrineze şi să educe dogmatic în interiorul spaţiului universitar şi, prin aceasta, să încalce dreptul studenţilor la cunoaştere şi la formarea propriilor idealuri ştiinţifice, politice etc.

45

Denaturarea conţinutului ştiinţific al cursurilor, fabricarea rezultatelor cercetării în sensul obedienţei faţă de grupuri politice, religioase, economice etc. trebuie sancţionate, funcţie de gravitatea faptei de la atenţionare şi avertisment, până la excluderea din universitate. Funcţionarii publici din mediul universitar au libertatea în selectarea şi discutarea subiectelor relevante, în exprimarea critică a valorilor, normelor instituţiilor şi practicilor sociale în spiritul onestităţii intelectuale şi al responsabilităţii pentru producerea şi răspândirea cunoaşterii. Legată de autonomia universitară este protejarea dreptului la confidenţialitate. Membrii comunităţii universitare au obligaţia să respecte confidenţialitatea care ţine de viaţa privată a studenţilor, să nu furnizeze informaţii decât cu aprobarea decanatului sau rectoratului şi numai atunci când există motive foarte serioase. Această regulă este valabilă şi în cazul cererilor personale referitoare la păstrarea confidenţialităţii în privinţa statutului marital, orientării sexuale sau disabilităţilor ascunse, domiciliului, apartenenţei politico-religioase etc. Încălcarea regulilor de confidenţialitate se sancţionează.

Autonomia personalăUniversitatea trebuie să creeze un asemenea mediu la exercitarea autonomiei personale, încât fiecare membru al universităţii să poată lua decizii în legătură cu propria sa persoană. Exercitarea autonomiei personale în spaţiul universitar înseamnă posibilitatea de a alege individual, în cunoştinţă de cauză, programele de studiu şi cercetare, traseele de carieră academică, oportunităţile, nivelul de excelenţă la care doreşte să acceadă fiecare din membrii comunităţii respective. Universitatea are obligaţia de a oferi toate informaţiile de interes pentru membrii comunităţii academice, şi pentru publicul larg, în special în ceea ce priveşte standardele academice, programele de studiu şi cercetare, evaluarea, accesul la avansare şi promovare a personalului etc. Încălcarea autonomiei personale conduce la sancţiuni pentru cei responsabili de asigurarea acesteia.

Dreptatea şi echitatea Universitatea trebuie să adopte măsuri de nediscriminare şi egalitate de şanse în acces la angajare, studii şi la programe, pentru eliminarea conflictelor de interese, în scopul prevenirii şi combaterii oricărei forme de corupţie, favoritism şi nepotism. Respectarea principiului nediscriminării şi egalităţii de şanse în mediul universitar are o puternică încărcătură deontologică. Discriminarea în mediul academic înseamnă tratamentul inegal al unei persoane, tratament care urmăreşte încălcarea ori limitarea drepturilor persoanei respective pe criterii de sex, rasă, vârstă, disabilităţii, orientării sexuale, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială, stări materiale sau mediul social. Discriminarea poate avea şi forme indirecte, mai subtile şi mai greu de sesizat, în evaluarea defavorităţii de facto a anumitor persoane în funcţie de criteriile enumerate mai sus. Iată de exemplu unele reguli de susţinere a examenelor, deşi sunt aceleaşi pentru toţi studenţii, ar putea să defavorizeze practic persoanele cu disabilităţi (care de pildă nu pot intra sau nu pot să aştepte mai multe ore pentru a intra în ordinea cerută de profesor). Exemplele ar putea continua prin planificarea (orarul) unor cadre didactice la activităţi care să nu permită respectarea unor ritualuri religioase, defavorizarea pe motiv de sarcină a personalului feminin etc. Discriminarea directă se sancţionează potrivit legii. Discriminările indirecte sunt sancţionate instituţional, în funcţie de gravitatea faptei. De dreptate şi echitate aparţine şi eliminarea conflictelor de interese. Astfel, personalul didactic şi nedidactic trebuie să ia măsurile necesare în scopul evitării sau soluţionării adecvate a situaţiilor în care pot să apară conflicte de interese care ar putea compromite, direct sau indirect, îndeplinirea îndatoririlor. Unele conflicte de interese decurg din relaţiile personale cum ar fi: cazuri în care din comisiile de evaluare, la examene, licenţe, disertaţii, doctorate, precum şi la acordări de granturi, angajare sau promovare, evaluarea performanţei academice şi manageriale, audit etc. fac parte persoane aflate într-o relaţie de rudenie de gradul I sau II cu candidaţii sau persoanele ce urmează a fi evaluate; cazuri în care cadrele didactice îşi supervizează în mod direct rudele de gradul I şi II, la susţinerea examenelor şi concursurilor. Se recomandă evitarea unor asemenea cazuri sau altele asemănătoare.

46

Persoanele aflate în conflict de interese trebuie să se autorecureze din comisia de evaluare sau supervizare, iar dacă refuză, să fie recuzate de către ceilalţi membrii ai comisiilor. Alte conflicte de interese decurg din rolurile multiple deţinute în instituţia de învăţământ superior, astfel încât să se afecteze deciziile sau alte capacităţi. Exemple în acest sens: atunci când o persoană cu rol de conducere este şi membru al unei comisii interne de evaluare; atunci când o persoană care ia decizii cu privire la împărţirea granturilor de cercetare sau a altor resurse se află într-o echipă care solicită finanţare etc. Conflicte de interese pot să apară ca urmare a unor interese de ordin material. Acestea se pot ivi în relaţiile unui membru al universităţii cu membrii unor societăţi comerciale sau alţi furnizori cu care universitatea se află în relaţii de colaborare. Aceste persoane nu trebuie să participe la negocietea relaţiilor dintre asemenea instituţii şi universitate. În sfârşit, la cele de mai sus mai putem adăuga numeroase conflicte de interese ce se pot ivi în legătură cu colaborările externe ale universităţii. Încheiem cu o scurtă referire la prevenirea şi combaterea corupţiei în mediul universitar. Vicierea climatului universitar poate avea drept sursă principală corupţia. Aceasta generează tratament inechitabil, nedreptăţi şi favoritisme, subminează aplicarea principiului meritului şi crează suspiciune şi neîncredere în valoarea diplomelor şi competenţa profesională. Corupţia nesancţionată devine endemică şi conduce de cele mai multe ori la o cultură instituţională coruptă. De aceea universitatea trebuie să contracareze acest fenomen şi să pedepsească pe cei care îl promovează. Din punct de vedere deontologic, consemnăm că unele fapte de corupţie nu sunt prevăzute de actele normative în materie, dar fac parte din categoria acelora care atrag într-un cerc vicios universităţile, de către persoane particulare, persoane juridice sau grupuri de interese care deţin puterea şi distribuie clienţilor resursele materiale: dotări, prime, burse, vizite peste hotare, facilităţi familiare sau de grup etc.

MeritulSingura ierarhizare acceptabilă într-o universitate este meritul. Pentru studenţi meritul este stabilit de personalul didactic în contextul unor criterii de evaluare a performanţelor la cursuri, seminarii şi laboratoare, la concursuri profesionale, la licenţe şi disertaţii, în implicaţii în viaţa asociativă, acţiuni civice etc. În cazul cadrelor didactice şi cercetătorilor meritul se stabileşte de obicei după: calitatea cursurilor, seminariilor, activităţilor de îndrumare a studenţilor, publicaţiilor ştiinţifice, câştigătorii de granturi de dezvoltare şi cercetare individuală şi instituţională, evaluarea făcută de către studenţi, implicarea în dezvoltarea instituţiei, prestigiul profesional etc. Evaluarea meritului nu se face după promisiuni, ci după rezultate. Dacă meritul este viciat, universitatea devine profesional şi moral anomică.

ProfesionismulÎntre cele mai importante trăsături deontologice ale funcţiei publice universitare, profesionismul se distinge, în principiu, prin: - autoritate epistecnică în exercitarea funcţiei (competenţă); - protecţia împotriva imposturii, diletantismului şi amatorismului; - pasiunea faţă de profesie; - obligarea conştientă de a lucra în serviciul studenţilor; - solidaritatea colegială şi competiţia loială. Universitatea încurajează carierele academice şi descurajează „turismul instituţional”, folosirea sa ca simplă sinecură de titlu şi status.

Onestitatea şi corectitudinea intelectualăOnestitatea şi corectitudinea intelectuală implică respectul proprietăţii intelectuale, a invenţiilor şi drepturilor de autor pentru diferite categorii de lucrări. Lipsa de onestitate academică semnifică toate tipurile de activităţi care impiedică educaţia, dezvoltarea cunoaşterii, evaluarea corectă a performanţei studenţilor, cadrelor didactice şi altor categorii de angajaţi. Cele mai frecvente exemple sunt: înşelăciunea, fabricarea datelor, autoplagiatul, plagiatul, furtul în cadrul examenelor scrise sau orale (copiatul) etc.

47

TransparenţaTransparenţa la admitere, evaluare şi promovare presupune accesul la informaţii privind atât condiţiile cât şi criteriile pe baza cărora se evaluează meritele candidaţilor, respectându-se principiul nediscriminării şi egalităţii de şanse. Universitatea acordă candidaţilor pentru admitere, angajare, promovare sau absolvire, gradaţie salarială, premiere, tratament corect şi egal, cultivă diversitatea în mediul academic prin măsuri pozitive adresate categoriilor defavorizate sau subreprezentate, fără încălcarea principiului meritului. O latură importantă a transparenţei se referă la cea în utilizarea resurselor materiale puse la dispoziţia instituţiei. Universitatea trebuie să utilizeze fondurile în strictă conformitate cu scopurile şi regulile în funcţie de care au fost alocate.

Respectul şi toleranţaRespectul faţă de ceilalţi se demonstrează prin aceea că disputele se rezolvă prin argumente raţionale şi nu prin utilizarea unor tipuri de limbaj sau acţiuni, care reprezintă atacuri la persoană. În universitate nu se îngăduie nicio formă de hărţuire, cum ar fi: misogismul, sexismul, rasismul, şovinismul, xenofobia, homofobia etc. Persoanele hărţuite se simt excluse şi îşi pierd stima de sine şi încrederea în instituţie. Atunci când este făcută de persoane cu funcţii de conducere superioare victimei, atunci când este executată de personalul didactic asupra studenţilor sau de evaluatori asupra persoanelor evaluate, hărţuirea presupune abuzul de putere, care constituie o circumstanţă agravantă.

ResponsabilitateaPrincipiul deontologic al responsabilităţii personale şi profesionale cere ca oamenii să evite să-şi facă rău unul altuia şi, totodată, să aibă un comportament respectuos în scopul instaurării unui bine comun. În mediul universitar, responsabilitatea se manifestă faţă de studenţi, faţă de subordonaţi, de angajaţi, ca responsabilitate colegială, responsabilitate faţă de persoanele şi instituţiile cu care universitatea are relaţii, precum şi faţă de comunitatea mai largă: locală, regională, internaţională. Membrii comunităţii universitare au dreptul moral la critică şi insubordonare exprimată public, dacă au argumente şi probe că sunt încălcate standardele ştiinţifice, pedagogice, etice sau legale. Sunt supuse sancţionării: dezinformarea, calomnierea, denigrarea publică, a programelor şi persoanelor din propria instituţie şi din alte instituţii universitare, de către membrii propriei comunităţi academice.

Bunăvoinţa şi grijaBunăvoinţa şi grija sunt valori indezirabile în lumea universitară, manifestându-se faţă de membrii comunităţii academice şi faţă de orice persoană sau grupuri aflate în nevoie. Pot să fie sancţionate: indiferenţa sistemică faţă de nevoile studenţilor şi cadrelor didactice, nepăsarea în cazuri în care aceasta afectează major desfăşurarea procesului de învăţământ sau cercetării etc. În situaţii de crize şi calamităţi membrilor comunităţilor academice, în special conducerilor şi profesorilor li se cer altruism şi autosacrificiu.

3.5 Deontologia magistraţilor3.5.1 Domeniu de aplicare şi cadru normativ

Prevederile Constituţiei României (art. 16, alin 3 sau art. 40, alin. 3) ne dă prilejul să constatăm că au calitatea de funcţionari publici:21. judecătorii, procurorii şi magistraţii – asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe care legea îi numeste magistraţi şi, împreuna fac parte din corpul magistraţilor.22

2121 Valentin I. Prisăcaru – Funcţionarii publici, op. cit. pag. 212222 Legea nr.303/2004 privind Statutul Magistraţilor, art.2, în M.Of.Partea I, nr.576/29 iunie 2004.

48

Recrutarea magistraţilor se face pe bază de concurs în funcţie de competenţa profesională, aptitudini şi a bunei reputaţii. Recrutarea şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de magistrat se realizează prin Institutul Naţional al Magistraturii. Concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii se face cu respectarea principiilor transparenţei şi egalităţii. Condiţiile necesare înscrierii la concursul pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii sunt următoarele: cetăţenia rămână, domiciliul în România şi capacitate de exerciţiu deplină; licenţă în drept; lipsa antecedentelor penale şi a cazierului; bună reputaţie; cunoaşterea limbii romane; stare de sănătate adecvată exercitării funcţiei de magistrat. Persoanele admise la concurs devin cursanţi ai Institutului Naţional al Magistraturii pe o durată de doi ani şi au calitatea de auditori de justiţie. După absolvire devin judecători sau procurori şi sunt obligaţi să îndeplinească timp de 6 ani funcţii de magistraţi.

Judecătorii şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţii de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire al Institutului Naţional al Magistraturii.

În perioada stagiului judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să continue formarea profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror anume desemnat de preşedintele judecătoriei sau de prim-procurorul parchetului.

După încheierea perioadei de stagiu, magistraţii stagiari sunt obligaţi să se prezinte la examenul de capacitate, care se organizează anual de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii. Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate, au dreptul în ordinea mediilor să-şi aleagă posturile, fiecare în specialitatea în care s-a pregătit, de judecător, respectiv de procuror.

Judecătorii inamovibili şi procurorii sunt numiţi în funcţii de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii; propunerile şi numirile se fac în cel mult 3 luni de la data validării examenului de capacitate.

Potrivit legii nr.303/2004 privind Statutul magistraţilor, pot fi numite în magistratură, pe bază de concurs şi persoane de specialitate juridică asimilată magistraţilor, precum avocaţii, notarii, asistenţii judiciari, consilierii juridici, persoane care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului legislativ, cu o vechime în specialitate de cel puţin 5 ani. Această prevedere legală este destul de mult controversată în literatura de specialitate.

După numirea în funcţie, persoanele mai sus menţionate sunt obligate, să urmeze un curs de formare profesională, cu o durată de 6 luni în Institutul Naţional al Magistraturii.

Adăugăm şi faptul că potrivit art.31 alin.(5) al Statutului magistraţilor, profesorii universitari din învăţământul juridic superior, acreditat, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de magistrat sau de magistrat asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cel puţin 5 ani de la numirea în condiţiile legii, pot fi numiţi în magistratură fără concurs.

Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun următorul jurământ: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire”. Menţionăm că drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sunt prevăzute în Constituţia României la art.15-21. Refuzul depunerii jurământului atrage de drept nulitatea numirii în funcţie.

Jurământul magistratului se depune într-o şedinţă solemnă în faţa magistraţilor instanţei sau parchetului după citirea decretului de numire în funcţie. Jurământul are o puternică valoare deontologică pe lângă cea juridică. Depunerea sa se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de conducătorul instituţiei şi de către doi martori magistraţi prezenţi, precum şi de titularul în cauză.

Funcţiile de judecător şi procuror, magistrat asistent şi asistent judiciar prezintă o serie de incompatibilităţi şi interdicţii. Astfel, funcţiile de magistraţi sunt incompatibile cu orice alte funcţii

49

publice sau juridice, deşi în sectorul privat nu sunt funcţii precum cele din sectorul public, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

În condiţiile legii, magistraţii au următoarele interdicţii: să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse; să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură; să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrative sau de control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome; să aibă calitatea de membru al unui grup de interese economice. Alte interdicţii se referă la interzicerea magistraţilor de a face parte din partide sau formaţiuni politice sau de a desfăşura activităţi cu caracter politic. Magistraţii sunt obligaţi ca în exercitarea obligaţiilor de serviciu să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice. Ei nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul. De asemenea, magistraţilor nu le este permisă comentarea sau justificarea în presă (mas-media) a hotărârilor sau soluţiilor date în dosarele rezolvate de ei; magistraţii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase şi nu pot îndeplini activităţi avocăţeşti. Legea prevede norme clare pentru: formarea profesională continuă şi evaluarea periodică a magistraţilor; promovarea şi accesul la funcţii de conducere în magistratură; promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi accesul la funcţiile de conducere în cadrul acesteia; delegarea, detaşarea şi transferul magistraţilor; suspendarea din funcţie şi încetarea funcţiei de magistrat; dispoziţii speciale pentru magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; drepturile, îndatoririle şi răspunderea magistraţilor; atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor; dispoziţii speciale pentru asistenţii judiciari. Cu privire la această ultimă categorie de funcţionari publici din justiţie, legea nu prevede expres că asistenţii judiciari sunt magistraţi. Cu toate acestea, prevederile legale ce-i privesc referitoare la interdicţii şi incompatibilităţi, abateri şi sancţiuni disciplinare sunt identice cu cele prevăzute pentru magistraţi. Încheiem această scurtă prezentare a statutului de magistrat cu precizările legale potrivit cărora magistraţii nu pot fi perchiziţionaţi, reţinuţi sau amendaţi preventiv, decât numai cu încuviinţarea Consiliului Superior al Magistraturii. În cazul unor infracţiuni flagrante, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, Consiliul Suprem al Magistraturii fiind informat în acest caz, neîntârziat de către organul care a dispus reţinerea sau percheziţia. Dispoziţiile pe care le-am prezentat se aplică în mod corespunzător şi magistraţilor militari.

3.5.2 Codul deontologic al magistraţilor23

Ca şi în alte domenii de exercitare a funcţiei publice, în ultimul timp, ca urmare a progreselor înregistrate de integrarea României din ce în ce mai profund în rândul statelor de drept ale Europei şi lumii contemporane, a fost elaborat şi în domeniul magistraturii din ţara noastră un Cod deontologic al acestei importante profesii publice.

Codul deontologic al magistraţilor, elaborat prin hotărâre a Consiliului Suprem al Magistraturii are drept moto o constatare deosebit de valoroasă pentru domeniul lucrării de faţă: „Rolul unui cod deontologic este acela de a forma conduite, de a înfăţişa ce înseamnă onoare şi respect în profesie. A-ţi respecta profesia înseamnă a te respecta pe tine însuţi, respectându-i pe ceilalţi. De aceea, orice cod deontologic se adresează în primul rând omului şi conştiinţei lui, iar acceptarea lui trebuie să fie liber consimţită.”

2323 Hotărârea nr.144/26 aprilie 2005, a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în M.Of., Partea I, nr.382/06 mai 2005.

50

Codul deontologic al magistraţilor are rolul declarat de a formula standarde ale conduitei magistratului, pentru ca aceasta să fie conformă cu onoarea, cinstea şi demnitatea profesiei sale, pusă în slujba adevărului.

Calitatea de magistrat implică respectarea conştientă a standardelor de conduită cuprinse în Codul deontologic al magistraţilor. Încălcarea normelor de conduită, constatată şi evaluată de organele competente prevăzute de lege, conduce la angajarea răspunderii disciplinare a magistraţilor.

Codul deontologic, se adresează persoanelor care au calitatea de magistrat, adică judecătorilor de la instanţele judecătoreşti, procurorilor din cadrul parchetelor şi magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Justiţia a ocupat şi ocupă un loc esenţial în orice societate fundamentată pe principiile statului de drept, iar magistraţilor le aparţine o putere, şi corelativ, o responsabilitate cu totul specială. În exercitarea acestora, în raporturile cu justiţiabilii, cu ceilalţi participanţi la activitatea de judecată, cu societatea în ansamblul ei, a cărei încredere în independenţa şi corectitudinea justiţiei este prioritară, magistraţilor le revin drepturile recunoscute prin lege şi obligaţii reglementate de asemenea, prin lege.

În continuare prezentăm principiile deontologice ale profesiei de magistrat, precum şi unele norme şi reguli necesare exercitării cu corectitudine, demnitate, onoare şi responsabilitate a atribuţiilor ce revin magistraţilor aflaţi în serviciul public.

Independenţa justiţiei şi imparţialitatea magistraţilor

Magistraţii trebuie să-şi exercite funcţiile cu obiectivitate şi imparţialitate. Unicul temei în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale este respectarea legii şi principiile generale ale dreptului, fără a da curs influenţelor exterioare, indiferent de direcţia din acare acestea provin. La baza comportamentului etic al magistraţilor stă apărarea independenţei justiţiei, nu ca pe un privilegiu, ci ca pe o garanţie pentru sistemul social global în general. Statul de drept nu poate să existe în afara dreptului, respectarea ordinii de drept constituind principiul fundamental al existenţei sale. În exercitarea funcţiei magistraţii trebuie să aibă un comportament care să nu pună în nici un fel în pericol încrederea în independenţa lor. Magistraţii sunt obligaţi să desfăşoare activitatea judiciară în mod independent, dând dovadă de o conduită imparţială şi să respecte secretul profesional. Magistraţii nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor politice. Ei nu pot să facă parte din partide politice şi nu pot să desfăşoare activităţi cu caracter politic. Magistraţii sunt obligaţi ca în exercitarea obligaţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor politice. Ei participă la reuniuni publice numai în măsura în care nu îşi exprimă în acest cadru convingeri politice. De asemenea, magistraţii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o formaţiune politică sau alta, nu pot participa la colectarea fondurilor pentru formaţiunile politice şi nu pot permite folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri. Pe de altă parte, ei nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la o funcţie publică cu caracter politic. Procurorii, judecătorii şi magistraţii-asistenţi au îndatorirea de a contribui cu toate mijloacele aflate la îndemâna lor pentru ca participarea la viaţa politică a rudelor apropiate să nu le afecteze integritatea şi să elimine orice aparenţă că aceasta le-ar putea afecta imarţialitatea în îndeplinirea îndatoririlor profesionale. Ei pot să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cazurile lor personale, ale ascendenţilor sau descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în asemenea situaţii magistraţilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se creea aparenţe ce ar putea influenţa în orice fel soluţia. Menţionăm şi faptul că magistraţii pot participa la elaborarea de publicaţii sau studii de specialitate, a unor lucrări literare sau ştiinţifice ori la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic.

51

Magistraţii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea funcţiilor pentru a-şi exprima convingerile politice. Ei nu-se pot exprima public cu privire la procesele aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul. Ca urmare, magistraţilor nu le este permis să comenteze sau să justifice în presă sau în emisiunile audiovizuale hotărârile sau soluţiile date în dosarele rezolvate de ei. Mai mult, magistraţii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instituţii sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat. Participarea, în condiţiile permise de lege, a magistraţilor la diverse consilii sau comitete pentru elaborarea proiectelor de legi, tratate sau convenţii internaţionale sau în orice alt tip de comisii, precum şi consultarea acestora cu privire la elaborarea unor proiecte nu trebuie să le afecteze independenţa şi imparţialitatea, nici să creeze suspiciunea unei asemenea aparenţe că acestea ar putea fi afectate. Participarea la asemenea acţiuni se face cu acordul conducătorului instanţei sau parchetului. Consemnăm şi faptul că pentru a-şi putea păstra independenţa, funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau juridice cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, în condiţiile prevăzute de lege.

Supremaţia legii

O cugetare celebră a lui Cicero spune: „Legum ministri magistratus; legum interpretes judices; legum denigue idcirco omnes servi sumus ut Liberi esse possimus.” (Legiuitorii sunt miniştrii legilor; judecătorii sunt interpreţii legilor; cu toţii suntem robii legilor spre a putea trăi liberi). Adevărul incontestabil exprimat de Cicero rezidă în aceea că libertatea se naşte din stricta aplicare a legilor, iar un popor nu poate să fie cu adevărat liber dacă legalitatea nu este respectată şi aplicată. Dacă „lex est cui omnes abtemperare convenit, lex est omnius divinarum et humanarum rerum regina<” (Legea este regina tuturor lucrurilor divine şi umane), judecătorul are obligaţia să judece după legi, în litera şi spiritul lor. Codul deontologic al magistraţilor prevede îndatorirea acestora de a contribui la garantarea supremaţiei legii şi a statului de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.”24 În procesele penale magistraţii trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie şi să nu-şi exprime opinia asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane decât în formele şi prin mijloacele cerute de lege. Nici un magistrat nu are dreptul să refuze soluţionarea unei cauze pe motiv că legea nu prevede, este neîndestulătoare sau neclară. Această obligaţie este corelativă accesului liber la justiţie a fiecărui cetăţean. Astfel, potrivit Constituţiei României25 cetăţenii au dreptul de a se adresa justiţiei pentru a-şi apăra drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime, iar justiţia trebuie să le ofere un proces echitabil şi să le soluţioneze cauzele în termene rezonabile, fără nicio discriminare. „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”26 În exercitarea demnităţilor publice pe care le exercită prin funcţiile ocupate, magistraţii sunt datori să nu manifeste discriminări de niciun fel, sub niciun motiv, legate de rasă, naţionalitate, sex, religie, status socio-economic şi cultural al unei persoane. Ei trebuie să protejeze şi să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, asigurându-le un serviciu de specialitate nediscriminatoriu, bazat pe respectul demnităţii umane, integrităţii fizice şi morale a tuturor persoanelor care participă în orice calitate, la procedurile judiciare. Nici un motiv nu poate să justifice recurgerea la tratamente degradante inumane, înjositoare ori lezarea integrităţii fizice, a sănătăţii şi demnităţii persoanelor. Legile nu se fac în interesul câtorva persoane, ci în interesul obştesc. Fiecare cetăţean are dreptul de a cere de la justiţie dreptatea legitimă la care este îndreptăţit, întrucât „justitia est constans et perpetu voluntas jus suum cuigue tribuendi” (justiţia este voinţa statornică şi veşnică de a da fiecăruia ceea ce este al său). 2424 Constituţia României, 2003, art.124. 2525 Constituţia României, 2003, art.21. 2626 Constituţia României, 2003, art.16.

52

Exercitarea cu profesionalism a îndatotirilor în serviciul public

Magistraţii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate. Relaţiile lor la locul de muncă şi în societate se bazează pe respect şi buna credinţă. Magistraţii sunt chemaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi corectitudine îndatoririle profesionale ce le revin şi să-şi respecte obligaţiile cu caracter administrativ stabilite prin legi şi ordine sau reglementări interne. Magistraţii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenul stabilit cu celeritate şi să soluţionaze cauzele în termene rezonabile, în funcţie de complexitatea acestora. (în cazul în care legea nu prevede, înăntrul unor termene se pot stabili etape rezonabile pentru rezolvarea lucrărilor care le revin, conform repartizării). Totodată, ei sunt obligaţi să respecte programul de lucru şi să nu se angajeze în activităţi a căror desfăşurare ar afecta timpul pe care ar trebui să-l aloce îndeplinirii îndatoririlor profesionale şi a celor de serviciu. Dacă, totuşi apare un asemenea risc, magistraţii trebuie să renunţe la alte activităţi, pentru a nu prejudicia interesele părţilor şi imaginea justiţiei în societate. În soluţionarea cauzelor, magistraţii trebuie să impună ordine şi decenţă printr-o conduită demnă, civilizată şi respectuoasă faţă de părţi, avocaţi, martori, experţi şi celelalte persoane cu care intră în contact prin natura funcţiilor pe care le îndeplinesc. Secretul profesional impune magistraţilor să nu dezvăluie sau să nu folosească pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei. Lucrările cu caracter confidenţial se păstrează în incinta instanţei sau parchetului, iar magistraţii nu trebuie să permită consultarea lor, decât în cazurile prevăzute de lege. Magistraţii au datoria de a utiliza mijloacele materiale şi financiare puse la dispoziţie exclusiv în interesul instituţiei. În acest sens ei trebuie să menţină în bună stare de funcţionare mijloacele şi dotările care le-au fost încredinţate şi să le restituie în momentul în care li se solicită sau la încetarea activităţii. Actualizarea permanentă a cunoştinţelor profesionale, menţinerea la un nivel ridicat a competenţei constituie garanţia independenţei şi imparţialităţii în exercitarea funcţiilor de magistraţi. Perfecţionarea pregătirii profesionale trebuie să ţină seama de dinamica procesului legislativ şi constă, în principal, în cunoaşterea şi aprofundarea legislaţiei interne, a documentelor europene şi internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, a dreptului comparat, a normelor deontologice ale profesiei de magistrat, precum şi a abordării multidisciplinare a instituţiilor cu caracter de noutate. În acest scop, magistraţii participă cel puţin o dată la 3 ani la programe de formare profesională continuă organizate de Institutul Naţional al Magistraturii, de instituţii de învăţământ superior din ţară sau străinătate ori la alte forme de perfecţionare profesională. Consiliul Superior al Magistraturii oferă anual, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii, programul de formare profesională continuă a magistraţilor. Opinăm că în aceste programe vor trebui să fie cuprinse şi cursuri de deontologie profesională într-o măsură mai mare decât până în prezent.Magistraţii care îndeplinesc funcţii de conducere au datoria de a verifica orice informaţii în legătură cu neregulile în activităţile desfăşurate şi de a lua măsurile ce se impun, inclusiv de sancţionare, precum şi de a sesiza autorităţile superioare, atunci când măsurile ce trebuie luate depăşesc competenţele la nivelul lor ierarhic. Propunerile de promovare şi accesul la funcţii de conducere trebuie să se facă având la bază recunoaşterea performanţelor profesionale ale magistraţilor. Promovarea magistraţilor se face numai cu consimţământul acestora, pe bază de concurs şi cu respectarea întocmai a procedurilor legale. Magistraţii cu funcţii de conducere nu pot folosi prerogativele acestor funcţii pentru a interveni altfel decât le este permis prin lege, în desfăşurarea proceselor în curs ori pentru a influenţa soluţia viitoare.

53

Respectul demnităţii şi onoarei profesiei de magistrat

Magistraţii nu au voie să ceară sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, daruri, foloase materiale, favoruri, împrumuturi sau, promisiuni din toate astea, în exercitarea sau în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu. În relaţiile cu justiţiabilii, cu colegii, cu reprezentanţii celorlalte organe ale statului, magistraţii trebuie să apere prestigiul puterii judecătoreşti printr-o comportare adecvată. Lor nu le este îngăduit să pretindă sau să accepte să-şi rezolve problemele personale, familiare sau ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, fiindu-le interzis cu desăvârşire să se folosească de calitatea lor de magistraţi, pentru a obţine avantaje sau priorităţi în rezolvarea unor astfel de interese; ei nu au voie să intervină pentru a influenţa în vreun fel deciziile sau să accepte ca alţii să o facă în interesul lor, atunci când aspiră la o promovare, transfer sau o desemnare de orice natură. Relaţiile magistraţilor cu colegii trebuie să fie exemplare, bazete pe respect şi buna credinţă, indiferent de funcţia acestora. Magistraţii nu îşi pot exprima păreri personale cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor cu excepţia situaţiilor în care aceasta afectează imaginea justiţiei, acţionând împreună cu persoanele însărcinate cu atribuţii de conducere şi control în cadrul instanţei sau Ministerului Justiţiei, respectiv al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Între faptele care ar putea compromite sau leza onoarea şi demnitatea de magistrat ori prestigiul deontologic al profesiei, pot fi: acordarea de recompense nemeritate sau aplicarea de sancţiuni nejustificate subordonaţilor; abuzul de autoritate, împrumuturi de bani, dezinformarea sau ascunderea unor fapte de indisciplină săvârşite în instituţie; lipsa de sinceritate sau a curajului răspunderii pentru faptele comise; săvârşirea unor fapte imorale sau incompatibile cu calitatea de magistrat; prezentarea la program şi desfăşurarea activităţilor profesionale sub influenţa băuturilor alcoolice sau consumul acestora în timpul serviciului, în afara unui cadru organizat; nerespectarea normelor de convieţuire în instituţie, familie şi societate etc.

Activităţi incompatibile cu calitatea de magistrat

Chiar cu riscul de a ne repeta cu unele referiri făcute la incompatibilităţi, trebuie să arătăm că acest capitol figurează în Codul deontologic al magistraţilor pe care l-am prezentat. Magistraţii nu pot cumula această calitate cu nici o altă funcţie publică sau de natură privată; excepţia de la această normă este exercitarea funcţiei didactice în învîţământul universitar de stat sau privat. Funcţiile didactice pot fi exercitate de către magistraţi cu toată libertatea, mai puţin funcţiile de conducere administrativă din învăţământul superior. În cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, magistraţii pot participa ca formatori, în baza programului stabilit de acestea cu conducerile instanţelor sau parchetelor în care formatorii îşi desfăşoară activitatea. Codul deontologic al magistraţilor prevede şi interzicerea participării magistraţilor atât direct, cât şi prin persoane interpuse, la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile legii. În concluzie, deontologia funcţiei publice din magistratură asigură o conduită etică corespunzătoare pentru persoanele care îndeplinesc funcţii de magistrat. Între cele mai profunde norme care se desprind din Codul deontologic al magistraţilor deosebim: magistraţii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influenţelor de orice natură; datoria de onoare a magistraţilor este de a asigura supremaţia legii şi a statului de drept, a drepturile şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor; magistraţii trebuie să aibă în cursul procedurilor judiciare o atitudine echidistantă, fără discriminări, fără influenţă de rasă, sex, religie, naţionalitate, statut socio-economic, politic şi cultural al oricărei persoane;

54

magistraţii au datoria de a proteja egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, de a respecta şi apăra demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă în orice calitate, la procedurile judiciare; atât în cadrul instituţiilor, cât şi în afara lor, magistraţii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în exercitarea funcţiei şi în societate.

3.6 Deontologia funcţionarului public din domeniul militar 3.6.1 Domeniul de aplicare şi cadrul normativ

În sens larg, prin armată se înţeleg totalitatea forţelor militare terestre navale şi aeriene ale unui stat. Armata s-a constituit ca instituţie permanentă odată cu apariţia statului, servind drept instrument principal de apărare împotriva duşmanului extern şi, în general, ca mijloc principal de purtare a războaielor.De-a lungul istoriei armata a fost privită ca scutul şi sabia statului. Din studiile efectuate la nivel internaţional rezultă că doar un număr mic de state nu au armată. Acestea sunt ţări mici, iar cele mai multe dintre ele dispun de unităţi paramilitare cum sunt de pildă gărzile naţionale şi grănicerii. Schimbările din ultimul timp petrecute în societatea internaţională au generat şi transformări în sectorul apărării şi securităţii, mai ales de la sfârşitul Războiului rece încoace, care privesc şi armata. Aceasta a primit noi sarcini şi i s-a cerut să îşi exercite vechile atribuţii într-o nouă manieră.Armata României nu mai este o instituţie a unui stat comunist, membră a Tratatului de la Varşovia. România a devenit membră a NATO şi a Uniunii Europene. Funcţiile armatei române au devenit următoarele:protecţia independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţăriiparticiparea la misiuni internaţionale de menţinere sau de impunere a păcii;asistenţă în caz de calamităţi;îndeplinirea unor sarcini interne (asistenţă pentru menţinerea ordinii publice în cazuri excepţionale);participarea la construcţia naţiunii (funcţia socială).

Funcţiile de mai sus sunt atribuite armatelor statelor democratice. Gradul în care o armată îndeplineşte aceste funcţii variază de la un stat la altul, depinzând de cadrul legislativ naţional şi de percepţia asupra securităţii fiecărui stat.Apărarea patriei este obligaţia fiecărui cetăţean al României indiferent de naţionalitate, convingeri politice sau religioase. Chiar dacă în România începând cu anul 2007 serviciul militar nu mai este obligatoriu pe timp de pace, Constituţia României prevede la articolul 55 faptul că cetăţenii ţării au dreptul şi obligaţia să apere ţara, iar condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.După cum se cunoaşte, în literatura de specialitate se susţine faptul că armata constituie în timp de pace un serviciu public destinat să apere existenţa statului. Pe timp de război armata este guvernată de normele dreptului internaţional public, iar pe timp de pace acţiunile militare se supun ordinii juridice27.Fiind un serviciu public, armata şi subdiviziunile sale sunt dotate cu funcţii publice specifice de natura pregătirii populaţiei pentru apărare, evidenţa celor care au făcut sau urmează să facă serviciul militar, mobilizarea, înzestrarea şi alte funcţii publice specifice armatei. Aceste servicii publice sunt dotate încă de la înfiinţare cu funcţii publice în care sunt numiţi funcţionari publici – cadre militare28.

Reglementările cu privire la cadrele militare aflate în serviciul militar public permanent sunt date de Statutul cadrelor militare29, alte acte normative cu referiri la apărarea patriei şi domeniul militar, precum şi de ordinele şi de regulamentele militare.Cadrele militare sunt cetăţeni români care au grade militare în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile legii. Prin termenul de militar se înţelege: cadrul militar în activitate; cadrul militar în rezervă sau retragere pe timpul cât poartă uniforma militară sau este concentrat (mobilizat); militar în termen; militar în termen redus; militar voluntar; militar angajat pe bază de 27 P. Negulescu – op.cit. pg. 55728 Valentin I. Prisacariu – op.cit. pg. 265. 29 Legea nr. 80/1995. M. Of. Partea I nr. 155/20.07.1995 cu modificările şi completările ulterioare.

55

contract; student sau elev al instituţiilor militare de învăţământ (cu excepţia elevilor colegiilor militare liceale). În cele ce urmează vom face referiri la militari în general, dar în mod deosebit ne vom referi la cadrele militare care au calitatea de funcţionari publici.Relaţiile între militari se bazează pe încredere şi respect, se statornicesc printr-un sistem propriu de conexiuni umane şi se consolidează prin îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Specificul relaţiilor militare constă în subordonarea ierarhică şi desfăşurarea tuturor activităţilor pe temeiul ordinului, instrument exclusiv al practicii militare şi expresia nemijlocită a legii.După funcţia publică pe care o îndeplinesc, militarii sunt unii faţă de alţii, comandanţi, subordonaţi şi egali în funcţie. Comandanţii sunt militarii cărora li se subordonează, chiar şi temporar alţi militari pe linie de serviciu.După gradele pe care le au militarii sunt unii faţă de alţii superiori, egali sau inferiori în grad. Gradele pe care le au cadrele militare sunt constituite în corpul maiştrilor militari şi subofiţerilor şi corpul ofiţerilor, astfel:A) Corpul ofiţerilora) ofiţeri cu grade inferioare:- sublocotenent, respectiv aspirant pentru marina militară;- locotenent;- căpitan.b) ofiţeri cu grade superioare:- maior, respectiv locotenent comandor pentru aviaţia şi marina militară;- locotenent-colonel respectiv comandor pentru aviaţia şi marina militară;- colonel, respectiv comandor pentru aviaţia şi marina militară.c) generali si amirali:- general de brigadă (o stea), respectiv general de flotilă aeriană pentru aviaţie şi contraamiral de flotilă pentru marina militară;- general maior (două stele), respectiv contraamiral pentru marina militară;- general locotenent (trei stele), respectiv viceamiral pentru marina militară;- general (patru stele), respectiv amiral pentru marina militară.

În afara acestor grade pentru merite militare excepţionale în timp de război, Preşedintele României poate acorda generalilor de armată gradul de mareşal care este cel mai înalt grad militar în legislaţia României.B) Corpul maiştrilor militari şi subofiţerilor:- maistru militar clasa a V a, respectiv sergent;- maistru militar clasa a IV a, respectiv sergent major;- maistru militar clasa a III a, respectiv plutonier;- maistru militar clasa a II a, respectiv plutonier major;- maistru militar clasa I, respectiv plutonier adjutant;- maistru militar principal, respectiv plutonier adjutant principal.Gradele militare sunt un drept al titularului şi reprezintă o recunoaştere în plan social a calităţii de cadru militar. Gradul de ofiţer, maistru militar sau subofiţer nu se pierde decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.Cadrele militare se pot afla:în activitate, când ocupă o funcţie militară, de ofiţer, maistru militar sau subofiţer; pot ocupa aceste funcţii persoanele care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară;30

în rezervă, când nu ocupă o funcţie militară, dar întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi chemate să îndeplinească serviciul militar ca rezervişti, concentraţi sau mobilizaţi, iar la nevoie, în calitate de cadru militar în activitate;în retragere, când potrivit legii nu mai pot fi chemate pentru îndeplinirea serviciului militar.Ofiţerii maiştrii militari şi subofiţerii sunt militari profesionişti. Profesia de cadru militar incumbă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea ori restrângerea unor drepturi şi libertăţi, conform legii. Pentru aplicarea prevederilor legale cu privire la accesul în profesie şi evoluţia ulterioară a

30 Legea nr. 286/200456

cadrelor militare în carieră se elaborează Ghidul carierei cadrelor militare, aprobat prin hotărâre a Guvernului.31

În exercitarea atribuţiilor funcţionale, potrivit legii, ordinelor şi regulamentelor militare, ofiţerii maiştrii şi subofiţerii sunt investiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie conform legii.Ofiţerii în activitate provin din:- absolvenţii cu diplomă de licenţă ai instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea ofiţerilor;- absolvenţii anilor IV ai instituţiilor militare de învăţământ superior cu durata studiilor mai mare de 4 ani;- absolvenţii instituţiilor militare de învăţământ din alte state, recunoscute de statul nostru;- ofiţerii de rezervă care îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru chemare în activitate;- maiştrii militari şi subofiţerii în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă a instituţiilor civile de învăţământ superior în profilul specialităţilor militare, care au vârste de cel mult 35 de ani;- maiştrii militari şi subofiţerii care în timp de război, îndeplinesc cel puţin 3 luni funcţia de ofiţeri cu rezultate foarte bune şi bune, în zonele de operaţii militare.În cadrul structurilor specializate ale Ministerului Administraţiei si Internelor şi Ministerului Justiţiei, ofiţerii mai pot proveni şi dintre:- persoanele care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al ministrului, sau după caz, al şefilor instituţiilor menţionate şi care sunt absolvente, cu diplomă de licenţă, ale unor instituţii de învăţământ superior; bărbaţii trebuie să aibă serviciul militar îndeplinit;- maiştrii militari şi subofiţerii în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor de învăţământ superior din sistemul de învăţământ al acestora.Maiştrii militari în activitate provin din:- absolvenţii cu diplomă ai instituţiilor de învăţământ pentru formarea maiştrilor militari;- subofiţerii în activitate în vârstă de cel mult 45 de ani, care au un stagiu neîntrerupt de cel puţin 5 ani în funcţii prevăzute pentru maiştrii militari; au promovat examenele cerute şi îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute în dispoziţiile Statului Major General;- maiştrii militari în rezervă care au promovat examenele şi îndeplinesc condiţiile legale pentru chemare în activitate.Subofiţerii în activitate provin din:- absolvenţii cu diplomă ai instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea subofiţerilor;- militarii angajaţi pe bază de contract care au promovat testele de aptitudini şi examenele cerute pentru promovarea în corpul subofiţerilor;- militarii în rezervă care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii pentru a fi rechemaţi în activitate;- militarii angajaţi pe bază de contract care au îndeplinit în timp de război funcţii prevăzute pentru subofiţeri, în zonele de operaţii militare.Ca şi în cazul ofiţerilor, în cadrul instituţiilor de stat cu atribuţii în domeniul apărării şi siguranţei naţionale, precum şi în structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Ministerului Justiţiei, subofiţerii în activitate pot proveni şi din rândul persoanelor care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al miniştrilor sau al şefilor instituţiilor menţionate, care au pregătire de nivel liceal, postliceal sau superior; bărbaţii trebuie să aibă serviciul militar satisfăcut.

3.6.2 Îndatoriri, drepturi, interdicţii, recompense şi sancţiuni ale cadrelor militare

Cadrele militare au aceleaşi drepturi, îndatoriri şi libertăţi prevăzute în Constituţie şi celelalte acte normative ale României, pentru toţi cetăţenii, în speţă pentru funcţionrii publici. Cu toate acestea, deontologia funcţiei publice militare incumbă îndatoriri suplimentare precum şi interzicerea sau restrângerea unor drepturi şi libertăţi, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

31 H.G. nr. 582/2001 pentru aprobarea Ghidului carierei militare, în M. Of. Nr. 371, partea I din 10 iulie 2001. 57

Principalele îndatoriri ale cadrelor militare prevăzute de art.8 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare sunt:să fie loiale şi devotate statului român şi forţelor sale armate, să lupte pentru apărarea României, la nevoie până la sacrificiul vieţii, să respecte şi să apere valorile democraţiei constituţionale;să respecte jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare; să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi ale şefilor, fiind responsabile de modul în care îşi îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate; cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte; neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a subordonaţilor; să preţuiască onoarea şi gloria de luptă ale forţelor armate ale României, ale armei şi unităţii din care fac parte, precum şi demnitatea gradului şi a uniformei militare pe care le poartă;să-şi perfecţioneze pregătirea profesională, să asigure instruirea temeinică şi educarea subordonaţilor şi să apere drepturile acestora;să acţioneze pentru întreţinerea regulamentară şi menţinerea în stare de operativitate a tehnicii, armamentului şi pentru folosirea şi administrarea eficientă a bunurilor din dotare;să păstreze cu stricteţe secretul militar, de stat şi de serviciu, precum şi caracterul confidenţial al unor activităţi şi documente.Fără a le dezvolta şi comenta conţinutul, care nu prezintă interes prea mare pentru tema noastră, decât ca temei moral pentru respectarea normelor, regulilor şi principiilor deontologice, menţionăm mai jos principalele drepturi ale cadrelor militare, prevăzute în acelaşi act normativ (Legea nr. 80/1995 cu completările ulterioare), astfel;Cadrele militare în activitate (prevede art. 9) au dreptul la:soldă lunară, compusă din solda de funcţie, gradaţii şi indemnizaţii, precum şi la prime, premii, sporuri şi alte drepturi băneşti, ale căror cuantumuri se stabilesc prin hotărâre a Guvernului României;echipament, hrană, asistenţă medicală, medicamente, locuinţe de serviciu gratuite, concedii şi scutiri medicale plătite, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României;reduceri sau scutiri de impozit pe venit şi ale cuantumului chiriei, ajutoare şi alte drepturi, potrivit reglementărilor în vigoare;documente de transport gratuit pentru efectuarea concediului de odihnă sau în cazul mutării dintr-o garnizoană în alta, potrivit reglementărilor în vigoare.Aşa cum spuneam, calităţii de cadru militar îi incumbă şi unele interdicţii pe care legea le prevede şi care se referă la interzicerea unor drepturi pe de o parte şi la restrângerea exercitării altor drepturi, pe de altă parte. Aceste interdicţii au nu numai un caracter juridic, ci şi un pronunţat caracter deontologic.Potrivit art. 28 al Legii nr. 80/ 1995, cadrelor militare le este interzisă exercitarea următoarelor drepturi:să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice ori să desfăşoare propagandă prin orice mijloace sau alte activităţi în favoarea acestora ori a unui candidat independent pentru funcţii şi indemnizaţii publice;să candideze pentru a fi ales în administraţia publică locală şi în Parlamentul României, precum şi în funcţia de Preşedinte al României;să declare sau să participe la grevă.De asemenea, cadrelor militare în activitate, dispune art. 29, le este restrânsă exercitarea unor drepturi şi libertăţi, astfel:opiniile politice pot fi exprimate numai în afara serviciului;exprimarea în public a unor opinii contrare intereselor României şi forţelor armate nu este permisă;condiţiile în care cadrele militare în activitate vor putea să prezinte public informaţii militare se stabilesc prin ordin al ministrului apărării naţionale;aderarea la culte religioase este liberă, mai puţin la cele care, potrivit legii, contravin normelor de păstrare a ordinii publice, precum şi la cele care încalcă bunele moravuri sau afectează exercitarea profesiei;constituirea în diferite forme de asociere cu caracter profesional, tehnico-ştiinţific, cultural, sportiv-recreativ sau caritabil cu excepţia celor sindicale ori care contravin comenzii unice, ordinii şi

58

disciplinei specifice instituţiei armatei, este permisă în condiţiile stabilite prin regulamentele militare;încheierea căsătoriei este liberă în condiţiile legii; căsătoria cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română este condiţionată de obţinerea aprobării prealabile a ministrului apărării naţionale;participarea la mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau întruniri cu caracter politic ori sindical este interzisă, cu excepţia activităţilor la care se participă în misiune;cadrele militare în activitate se pot deplasa în străinătate în condiţiile ce se stabilesc prin ordin al ministrului apărării naţionale.O normă deontologică importantă a cadrelor militare este aceea potrivit căreia ofiţerii, maiştri militari şi subofiţerii în activitate au obligaţia, prevede alin. (1) al art. 30 de a nu efectua activităţi care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare.Cadrelor militare în activitate, stipulează alin (2) al aceluiaşi articol le este interzis:să îndeplinească alte funcţii decât cele în care sunt încadrate, cu excepţia cumulului prevăzut de lege, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale;să fie asociate unice ori să participe direct la administrarea sau conducerea unor organizaţii ori societăţi comerciale, cu excepţia celor numite în consiliile de administraţie ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, din cadrul industriei de apărare sau în legătură cu acestea.Menţionăm şi faptul că ofiţerii, maiştri militari şi subofiţerii în rezervă pe timpul cât sunt concentraţi sau mobilizaţi în unităţi militare pot, dispune art.31, rămâne membri de partid ai formaţiunilor sau organizaţiilor politice, precum şi ai sindicatelor din care fac parte, dar le este interzisă desfăşurarea oricăror activităţi cu caracter politic sau sindical în unităţile militare.Spre deosebire de alte domenii ale socialului, domeniul militar se particularizează prin existenţa ordinului. Ordinul in sens larg reprezintă o dispoziţie obligatorie, scrisă sau verbală, dată de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai.În armată, ordinul este o prevedere imperativă dată în conformitate cu legea şi prevederile regulamentelor militare care stă la baza oricărei acţiuni militare. El este cel mai important mijloc de funcţionare a sistemului militar.Comandantul are dreptul de a da ordine şi este obligat în acelaşi timp să controleze executarea lor; el poartă întreaga răspundere pentru legalitatea şi urmările ordinelor date. Ordinul care nu este în conformitate cu legea şi care contravine ordinii de drept şi regulamentelor militare este un ordin ilegal. Cu privire la executarea ordinelor ilegale, regulamentele militare fac referiri vagi fără a se lămuri cu claritate situaţia. Cine răspunde de executarea unor ordine ilegale? Ce este mai important să respecţi legea sau să execuţi ordinul? Legea nr. 80/ 1995 prevede la art.8 pe care l-am redat în întregime, faptul că militarilor nu li se pot ordona şi le este interzis să execute acte contra legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. În aceste condiţii neexecutarea unor ordine ilegale nu atrage răspunderea militarilor. O asemenea prevedere nu exista în perioada comunistă, fapt ce a determinat unele acţiuni violente, deosebit de dramatice în timpul evenimentelor din decembrie 1989. După opinia noastră, nici acum regulamentele militare, în mod deosebit Regulamentul de ordine interioară (R.G.1) şi Regulamentul disciplinei militare (R.G.3) nu sunt suficient de explicite cu privire la ordinele ilicite. În altă ordine de idei, regulamentele militare prevăd faptul că ordinele trebuie să fie scurte, clare şi precise, ele se execută întocmai şi la timp. Comandantul trebuie sa-i informeze pe subordonaţi asupra gradului de dificultate al executării ordinelor, să permită manifestarea iniţiativei în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale şi să intervină atunci când constată că se încalcă prevederile actelor normative în vigoare.Pentru acte de eroism, curaj şi devotament în executarea unei misiuni, precum şi pentru merite deosebite în îndeplinirea îndatoririlor ce le revin, ofiţerilor, maiştrilor militari si subofiţerilor li se pot conferi decoraţii şi titluri de onoare.

59

Pentru vechime în armată şi rezultate meritorii, cadrelor militare li se conferă medalii şi ordine militare. Pentru îndeplinirea exemplară a îndatoririlor de serviciu cadrelor militare li se pot acorda recompense materiale şi morale.Pentru abateri de la disciplina militară, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, încălcarea normelor de conduită militară, şi a regulilor de convieţuire socială, cadrelor militare li se pot aplica următoarele sancţiuni disciplinare: a) avertisment;b) mustrare scrisă; c) consemnare;d) retrogradare în funcţie;e) amânarea înaintării în gradul următor pe timp de 1-2 ani.Prin abatere disciplinară se înţelege încălcarea principiilor şi normelor cuprinse în regulamentele militare, care produc disfuncţii în activitatea unităţii militare, afectează ordinea şi disciplina, lezează demnitatea şi onoarea militară. În armată există şi noţiunea de abatere gravă, care constă în încălcarea cu consecinţe grave a normelor şi principiilor regulamentare, a demnităţii şi onoarei militare, abatere care se sancţionează cu toată asprimea.Recompensele şi pedepsele (sancţiunile) disciplinare se acordă, respectiv se aplică potrivit regulamentelor militare.În apărarea onoarei, demnităţii şi prestigiului de cadru militar, pentru evitarea abuzurilor, cercetarea şi judecarea abaterilor disciplinare, în armată fiinţează două organisme specifice: Consiliile de onoare şi Consiliile de judecată. Organizarea şi funcţionarea acestora sunt stabilite prin regulamente militare. Cadrele militare judecate în organele menţionate mai sus au dreptul la audienţă, apărare şi petiţie.Cadrele militare sancţionate disciplinar nu sunt absolvite de răspunderea penală dacă faptele lor constituie potrivit legii, infracţiuni.Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate condamnaţi prin hotărâre judecătorească la pedeapsa închisorii cu executarea acesteia, precum şi cei condamnaţi pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării ori cu amendă se trec în rezervă sau direct în retragere.Cadrele militare arestate se suspendă din funcţie, iar cele care sunt cercetate şi judecate în stare de libertate sau eliberate pe cauţiune se pun la dispoziţie. Pe timpul suspendării din funcţie, ofiţerii maiştrii militari si subofiţerii nu beneficiază de nici un drept de la Ministerul Apărării Naţionale. Cei puşi la dispoziţie îndeplinesc activităţile stabilite de comandanţii unităţilor din care fac parte şi beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului pe care îl au, la minimum.Cadrele militare condamnate care au fost suspendate din funcţii se trec în rezervă începând cu data suspendării. În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, cadrele militare sunt repuse în toate drepturile avute la data suspendării din funcţie, respectiv punerii la dispoziţie.Repunerea în drepturi se poate dispune şi în cazul încetării urmăririi penale ori a procesului penal.Pe lângă toate acestea militarii mai pot fi supuşi sancţiunii de degradare militară. Aceasta se aplică în condiţiile prevăzute de legea penală, cadrelor militare în activitate, rezervă sau retragere, condamnate la pedeapsa complementară a degradării militare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.Din cele prezentate rezultă că interdicţiile, sancţiunile militarilor, cadrelor militare în speţă sunt destul de dure în comparaţie cu alte categorii de funcţionari publici. Din acest unghi, respectarea regulilor, principiilor şi normelor deontologiei profesionale de cadrul militar devine deosebit de importantă şi are drept scop printre altele educarea morală a militarilor, întărirea ordinii şi disciplinei militare, prevenirea abaterilor disciplinare, a delictelor şi infracţiunilor.Reţinem în încheiere că Legea nr. 80/ 1995 cu completările ulterioare mai reglementează şi alte aspecte cu privire la cadrele militare cum ar fi:acordarea gradelor şi înaintarea cadrelor militare în gradele următoare;scoaterea din evidenţă şi reluarea în evidenţă a cadrelor militare;aprecierea, încadrarea şi promovarea în funcţie a cadrelor militare;trecerea în rezervă sau direct în retragere a cadrelor militare;

60

limitele de vârstă şi stagiile minime în grad;dispoziţii finale şi tranzitorii.

3.6.3 Principii, reguli şi norme ale deontologiei profesiei militare

Profesia de cadru militar asigură un loc de muncă stabil şi onorant, o carieră de prestigiu, posibilitatea de afirmare şi perfecţionare, un mediu de lucru competiţional, un trai decent, iar atunci când se încheie activitatea militară se creează posibilitatea unei noi cariere.Deontologia profesiei de cadru militar cere în schimb responsabilitate, competenţă, pasiune, încredere în sine, integritate, adaptabilitate, disciplină, voinţă, loialitate, respect faţă de lege şi ordin, capacitatea de a lucra în echipă etc.Până la momentul apariţiei acestei cărţi (2007) instituţia militară din ţara noastră nu dispunea de un cod etic sau deontologic vizând profesia de cadru militar. Studiind legislaţia în domeniu, ordinele şi regulamentele militare, vom reda în continuare ceea ce credem că aparţine deontologiei funcţiilor publice, exercitate de cadrele militare.Deontologia profesiei militare, aşează după părerea noastră la baza exercitării atribuţiilor de serviciu a cadrelor militare următoarele principii:A – Respectarea întocmai a jurământului militarB – Supremaţia legii şi ordinului licitC – Politeţea şi comportarea civilizată în toate împrejurărileD – ProfesionalismulE – Disponibilitatea pentru îndeplinirea datoriei militareF – Întărirea ordinii şi disciplinei militareG – Egalitatea, imparţialitatea şi nediscriminarea faţă de subordonaţi şi alte persoaneH – Integritatea morală a cadrelor militareI – Patriotismul şi loialitateaJ – Păstrarea cu stricteţe a secretului potrivit legii şi regulamentelor militarePrincipiile enumerate nu sunt într-o ierarhie strictă, riguroasă. Ele sunt deopotrivă importante, respectarea lor fiind obligatorie. Unele dintre ele se găsesc şi în alte coduri etice sau deontologice ale diferitelor categorii de funcţionari publici la care ne-am referit sau urmează să ne referim. Trebuie să spunem însă că aceste principii îşi găsesc expresia alături de regulile şi normele deontologice specifice vieţii militare, pe care încercăm să le sintetizăm în cele ce urmează.

A. Respectarea întocmai a jurământului militarJurământul militar se depune de fiecare militar la intrarea sa în rândul forţelor armate, după

ce şi-a însuşit principalele îndatoriri ce revin militarilor şi cerinţele disciplinei militare. El însoţeşte cadrul militar pe parcursul întregii sale cariere şi are următorul conţinut:„Eu……… jur credinţă patriei mele, România.Jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii.Jur să respect legile tării şi regulamentele militare.Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”Scurt şi cuprinzător, Jurământul militar este înainte de toate un instrument deontologic ce încadrează profesia de militar între cele de maximă responsabilitate. Militarul se angajează de bunăvoie să fie credincios României şi să-şi apere ţara, obligaţie şi datorie constituţională.Ceea ce separă jurământul militar de un alt fel de legământ solemn este caracterul sau suprem şi total. Militarul se obligă ca la nevoie să plătească cu preţul vieţii sale îndeplinirea misiunilor încredinţate.Intensitatea etică, deontologică a jurământului militar este amplificată de legământul în faţa divinităţii şi sacralizarea actului de depunere a jurământului militar printr-un serviciu religios specific prevazut în regulamentele militare.

61

B. Supremaţia legii şi ordinului licitÎn calitatea sa de membru al forţelor armate militarul este dator să aplice în întreaga activitate legile ţării şi prevederile ordinelor, instrucţiunilor, dispoziţiilor şi regulamentelor militare. Aşa cum am prezentat mai sus, această datorie este consacrată de jurământul militar pe care îl depune orice cetăţean înainte de a ocupa o funcţie în serviciul militar.Militarii sunt obligaţi să cunoască şi să aplice în activitatea lor actele normative şi să apere interesele profesionale ale armatei. Ei iniţiază, conduc şi sprijină acţiunile organizate pentru cunoaşterea şi aplicarea legislaţiei în vigoare, a conţinutului, ordinelor şi regulamentelor militare prin activităţi specifice unităţilor militare. Supremaţia legii, care este şi unul din principiile de bază ale Constituţiei României include şi faptul că orice instituţie a statului funcţionează potrivit legii. Armata nu poate face excepţie şi, mai mult, acest principiu se completează cu ordinul, fundament al relaţiilor militare. Militarii sunt obligaţi să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor. Pentru a fi executat ordinul trebuie să fie însă licit. Ordinele comandanţilor nu trebuie să contravină legilor, actelor normative, convenţiilor internaţionale la care România este parte şi normelor de drept internaţional. La aceste aspecte ne-am mai referit pe parcurs. Menţionăm faptul că militarii sunt obligaţi să cunoască şi să respecte prevederile dreptului internaţional, normele, regulile, principiile şi instituţiile acestuia de ducere a războiului; se disting aici prevederile dreptului umanitar internaţional (dreptul conflictelor armate) şi numeroasele prevederi ale convenţiilor internaţionale la care România este parte sau pe care le recunoaşte.Militarii sunt obligaţi de asemenea să cunoască şi să respecte normele de protecţie a muncii, de apărare împotriva incendiilor precum şi normele de protecţie a mediului.În afară de faptul că sunt militari, funcţionari publici într-un domeniu specializat al apărării naţionale, militarii sunt şi cetăţeni. De aceea lor le incumbă aceleaşi obligaţii ce revin funcţionarilor publici, tuturor cetăţenilor pe linia cunoaşterii respectării şi aplicării actelor normative, care reglementează activitatea politică, economică şi socială a ţării.

C. Politeţea şi comportarea civilizată în toate împrejurărileMilitarii sunt obligaţi sa se comporte civilizat respectând regulile de convieţuire socială, precum si bunele maniere recunoscute de societate. În plus deontologia profesiei militare impune si alte reguli specifice numai militarilor. Astfel darea salutului şi onorului militar sunt obligatorii în relaţiile dintre militari. Salutul este un semn de respect şi demnitate personală, de politeţe militară şi onoare. Formulele de salut folosite de militari în relaţiile dintre ei sunt precizate în regulamentele militare („Să trăiţi...”, „Am onoarea să vă salut...”, „Vă salut...”, „Bună ziua domnule...)”.În relaţiile dintre ei militarii sunt obligaţi să respecte, întotdeauna regulile de politeţe militară. În funcţie de gradul militar, militarii se adresează unul altuia cu dumneavoastră sau dumneata după caz. Când se află în societate, militarii trebuie să se prezinte reciproc, în mod discret, respectându-se şi aici ierarhia gradelor militare. Militarii nu au voie să ţină mâinile în buzunar, să se aşeze sau să fumeze în faţa unui comandant (superior), fără a cere şi a obţine permisiunea acestuia. Militarii în uniformă nu au voie să transporte sacoşe sau pachete voluminoase când sunt în uniformă militară.Cu ocazia unor evenimente legate de serviciu sau personale militarii au voie să-şi adreseze felicitări. Primirea de cadouri de la subordonaţi şi de la inferiori în grad este interzisă. Militarilor le este de asemenea interzisă primirea de cadouri şi atenţii de orice fel cu prilejul activităţilor care implică armata. Se exceptează cadourile cu valoare de simbol în cadrul unor activităţi oficiale. În aceste cazuri sunt incidente normele prevăzute pentru funcţionarii publici şi demnitari publici.Deontologia profesională incumbă militarilor anumite reguli privind ţinuta militară. Astfel, ţinuta militară trebuie să fie bine ajustată, întreţinută şi permanent curată. Uniformele cadrelor militare sunt prevăzute în regulamente de specialitate.Indiferent de uniformă, militarii sunt obligaţi să poarte semnele distinctive ale gradului şi armei din care fac parte, insignele şi decoraţiile potrivit regulilor stabilite.Alte reguli şi norme de conduită ale militarilor se referă la îngrijirea frizurii şi feţei. Astfel frizura bărbaţilor militari trebuie să fie decentă, cu părul tăiat scurt în regiunea feţei şi a tâmplelor, iar perciunii să nu fie exageraţi. Bărbieritul se face ori de câte ori este nevoie pentru ca obrazul să fie proaspăt ras. Barba şi mustaţa se poartă facultativ şi nu trebuie să fie exagerate.

62

Militarilor femei, pe timpul cât poartă uniforma militară le este interzisă purtarea părului sub formă de plete sau coadă împletită, vopsitul părului în culori stridente, prinderea părului cu obiecte inestetice, purtarea perucilor, unghiilor false sau exagerat de lungi şi machierea stridentă. Detaliile privind toate aceste reguli sunt înscrise în regulamentele militare.Tot de comportamentul civilizat aparţin unele reguli deontologice de igienă şi asistenţă medicală (prevazute în detaliu de regulamentele militare), ţinându-se cont că militarii trăiesc în grupuri unde se pune problema respectării regulilor elementare de igienă personală şi colectivă.

D. ProfesionalismulCadrele militare trebuie să manifeste iniţiativă şi să dovedească spirit de răspundere în îndeplinirea îndatoririlor ce le revin, ele trebuind să-şi cultive spiritul performanţei, dorinţa şi voinţa de a fi mai buni.Întrucât comandanţii sunt cadrele militare investite cu răspunderea conducerii pe diferite trepte ierarhice vom prezenta principalele norme deontologice ale acestora, în calitatea lor de deţinători ai unor funcţii publice în cadrul unui serviciu public special, care este armata.Comandantul, pe timp de pace, este autoritatea investită legal cu dreptul să exercite comanda asupra întregului personal al structurii subordonate. El trebuie să fie model de pregătire profesională, exigenţă, moralitate, fermitate, iniţiativă, îndrăzneală şi principialitate.

De o deosebită importanţă deontologică este angajamentul de luare în primire a comenzii unităţii de către comandant.Astfel, în documentul administrativ care se întocmeşte cu această ocazie, numit pe scurt „angajament”, comandantul îşi asumă întreaga răspundere pentru asigurarea desfăşurării activităţilor în unitate conform prevederilor legale şi regulamentelor militare, ordinelor eşaloanelor superioare şi se obligă:să fie ferm pentru menţinerea în permanenţă a unei înalte capacităţi de luptă a unităţii;să întreprindă toate măsurile pentru asigurarea utilizării integrale şi cu eficienţă maximă a resurselor umane, materiale şi financiare în vederea realizării planului de pregătire;să menţină în unitate disciplina militară regulamentară;să asigure integritatea patrimoniului unităţii;să urmărească menţinerea în permanenţă în stare de funcţionare a tehnicii şi armamentului din dotare.Profesionalismul funcţiei publice de comandant militar implică răspunderea pentru asigurarea în permanenţă a capacităţii de luptă, executarea planului şi programelor de pregătire a personalului, analizarea rezultatelor obţinute şi întreprinderea de măsuri de perfecţionare a pregătirii profesionale a cadrelor militare. El conduce activitatea de resurse umane şi de perfecţionare a pregătirii profesionale, ştiinţifice şi tehnice. De asemenea, comandanţii desfăşoară o muncă permanentă de apreciere (promovare) a subordonaţilor, desfăşoară acţiuni de cunoaştere a calităţilor profesionale şi morale ale acestora, manifestând atenţia cuvenită pentru ca militarii din subordine să fie adevăraţi profesionişti militari.

Profesionalismul comandanţilor, respectiv cadrelor militare, presupune transformarea acestora în ceea ce literatura de specialitate numeşte „lideri militari”. Noţiunea de lider militar desemnează acea personalitate militară, cu un caracter puternic pozitiv ataşată etici şi deontologiei militare.Comandantul este obligat să apere şi să respecte onoarea şi demnitatea subordonaţilor să-i folosească numai la activităţile prevăzute în program, iar aprecierea făcută acestora să reflecte realitatea.

Profesionalismul comandantului presupune de asemenea răspunderea pentru creşterea capabilităţiior sale şi ale subordonaţilor, întărirea ordinii militare şi a stării morale a unităţii, păstrarea patrimoniului armatei.

E. Disponibilitatea pentru îndeplinirea datoriei militareÎn nici un alt domeniu social, valorile etice ale datoriei nu se exprimă mai clar şi mai

convingător ca în domeniul militar. După cum se cunoaşte, datoria ocupă un loc central în sistemul categoriilor etice, defineşte un moment esenţial în evantaiul valorilor morale şi sociale.

63

Prin conţinutul ei datoria este nu numai valoare socială, ci şi deontologică. Datoria reprezintă obligativitatea normelor de conduită civică şi militară, o cerinţă a necesităţii în domeniul deontologic, instrumentul de exercitare a funcţiei normative a moralei profesionale, factorul ce orientează conduita şi atitudinile oamenilor. Din punct de vedere deontologic, datoria militară depăşeşte nivelul normativ obligatoriu ridicând resorturile intime ale bunului simt la rangul de virtute.Disponibilitatea voluntară dar conştientă a cadrului militar pentru serviciul public în forţele armate nu poate fi aplicată în afara datoriei militare. În deontologie, datoria trebuie identificată ca cel mai înalt sentiment uman, întemeiat pe profunde convingeri sociale, izvorâte din conştiinţa răspunderii sociale, din necesitatea raportării permanente şi subordonării intereselor individuale la cele generale ale statului şi naţiunii.În raport cu necesităţile obiective şi subiective, cu cerinţele sociale, conţinutul şi înţelegerea conceptului de datorie militară, au diferit de la o epocă la alta. Indiferent la ce perioadă istorică de dezvoltare a omenirii ne-am referi, criteriile de ierarhizare a valorilor datoriei şi obligaţiilor militare sunt generate de interesele sociale generale, de îndeplinirea unor obligaţii şi misiuni legate de purtarea războaielor. Cerinţele datoriei militare au oglindit întotdeauna interese şi aspiraţii generale sau de grup, norme şi idealuri, relaţii juridice, politice, etice şi, spunem noi, deontologice, existente la un moment dat în societate.

Asupra conceptului de datorie militară s-au aplecat numeroşi gânditori şi cercetători români, oameni politici, de cultură, filozofi, psihologi şi sociologi între care vom menţiona: Nicolae Bălcescu, Tudor Vladimirescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Iorga, Vasile Conta, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu etc.Ţara, iubirea de neam şi patrie, datoria de a le apăra au fost privite într-o strânsă legătură. În îndelungata istorie a poporului român, datoria militară a însemnat aproape întotdeauna apărarea patriei împotriva cotropitorilor. Recentele evenimente social politice radicale din viaţa României impun unele reflexii şi asupra conceptului de datorie militară.Aderarea României la NATO şi la Uniunea Europeană schimbă viziunea privind apărarea ţării. Pentru prima dată România nu va mai fi singură în faţa duşmanului. Apărarea patriei nu mai este un atribut exclusiv al armatei române, ci al unei coaliţii de armate, aparţinând statelor aliate. Pe de altă parte, sarcinile militare ale coaliţiei sunt şi ale armatei noastre.

Iată de ce datoria militară a cadrelor militare în actuala conjunctură militară a României are o dublă semnificaţie: una pentru România şi armata sa şi alta pentru coaliţia politico-militară a statelor faţă de care România este aliată.Datoria militară semnifică o cauză sfântă, aceea de apărare a intereselor supreme ale României. Pentru cadrele militare, datoria exprimă o atitudine, o conduită, un sentiment profund afectiv fiind, totodată, un criteriu semnificativ al modului de înţelegere şi îndeplinire a îndatoririlor profesionale. Datoria militară, element definitoriu în sistemul eticii, al datoriei sociale se află, cum este şi firesc, în strânsă corelaţie cu întregul sistem al îndatoririlor şi obligaţiilor morale ale sistemului social global. Datoria militară constituie trăsătura caracteristică a vieţii şi activităţii cadrelor militare. Prin conţinutul etico-social, datorită militară îşi pune amprenta asupra întregii activităţi de exercitare a profesiei militare.A acţiona în spiritul datoriei militare, înseamnă pentru cadrele militare exercitarea activităţilor funcţionale pe baza cerinţelor jurământului militar şi regulamentelor militare, însuşirea temeinică a cunoştinţelor ostăşeşti de specialitate, îngrijirea şi mânuirea cu pricepere a armamentului şi tehnicii şi, în general, respectarea şi aplicarea principiilor deontologiei profesiei militare. La rândul ei, datoria împlinită cu toată răspunderea, creează un fond interior de echilibru şi optimism, care generează forţă şi energie în activitatea viitoare, noi iniţiative, obligaţii şi îndatoriri asumate în mod conştient de către fiecare cadru militar.Datoria militară, categorie fundamentală a deontologiei profesiei militare este un ansamblu de exigenţe de ordin social, moral psihologic şi militar. Astfel, datoria militară înseamnă asumarea conştientă a îndatoririlor ce revin cadrelor militare, disponibilitate maximă pentru executarea atribuţiilor în serviciul militar, situarea interesului militar public deasupra tuturor altor interese de grup sau personale.

64

Datoria militară scoate în evidenţă înalte calităţi morale: bărbăţia, curajul, priceperea, iniţiativa, dăruirea, voinţa, devotamentul, competenţa, autoperfecţionarea, măiestria etc. Cadrul militar activ trebuie să înţeleagă şi să-şi înşusască deplin cerinţele datoriei militare, exigenţele deontologice ale profesiei alese.

F. Întărirea ordinii şi disciplinei militareServiciul public executat de cadrele militare impune respectarea cu stricteţe a disciplinei militare şi suportarea rigorilor vieţii ostăşeşti.Disciplina militară constă în respectarea de către militari a normelor de ordine şi de comportare obligatorii în vederea realizării stării funcţionale a structurilor militare şi a bunei desfăşurări a activităţilor din armată.Disciplina militară constituie unul din factorii determinanţi ai capacităţii de luptă ai unei armate. Ea se bazează nu numai pe coerciţia ce se aplică conform prevederilor normelor în situaţia nerespectării acestora, ci şi pe forţa deontologică a executării atribuţiilor de către militari, respectiv pe acceptarea conştientă a normelor de comportare stabilite.De aceea, pentru cadrele militare disciplina militară impune subordonarea necondiţionată în îndeplinirea profesiei, în respectarea normelor de ordine şi comportare ostăşească şi civică, precum şi asumarea răspunderii pentru faptele proprii.Deontologia profesiei de cadru militar impune, printre altele, pentru realizarea disciplinei militare:lupta împotriva manifestărilor de amatorism, a lipsei de profesionalism şi a superficialităţii;implementarea în toate structurile şi relaţiile funcţionale a autorităţii legii, regulamentului militar şi a ordinului licit, a profesionalismului real al fiecărui cadru militar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu;acceptarea conştientă a argumentelor performanţelor profesionale individuale, rezultate din îndeplinirea normelor şi baremelor regulamentare, combaterea tendinţelor de acoperire a lipsei de performanţă individuală cu cea colectivă;încrederea în onoarea legalitatea şi moralitatea actului de comandă;promovarea disciplinei conştiente, acceptarea constrângerilor şi sacrificiilor profesiei de cadru militar;întărirea coeziunii dintre militari, lupta împotriva libertinajului comportamental;întărirea şi apărarea prestigiului şi onoarei personale şi ale armatei;impunerea exemplului personal al cadrelor militare în relaţiile de serviciu şi în societate;aplicarea cu discernământ a măsurilor stimulative şi a celor coercitive.În cazul cadrelor militare autoritatea publică se identifică cu autoritatea militară. Aceasta este reprezentată de comandant care este persoana investită cu răspunderea şi atribuţiile prevăzute în actele normative specifice. Drepturile şi îndatoririle comandanţilor privind exercitarea autorităţii sunt corespunzătoare gradului şi funcţiei pe care le are acesta.Dintre obligaţiile deontologice ale comandanţilor pentru întărirea disciplinei militare consemnăm:să cunoască şi să aplice în toate împrejurările legislaţia şi regulamentele militare;să dea ordine clare, precise, licite şi posibile asigurând condiţiile necesare executării lor şi asumarea răspunderii personale privind legitimitatea şi consecinţele ordinelor date;să cultive sentimentul demnităţii şi onoarei militare; să determine asumarea răspunderii personale faţă de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu din partea subordonaţilor;să respecte drepturile, personalitatea şi demnitatea subordonaţilor;să rezolve cererile subordonaţilor;să fie principial, drept şi exigent şi să aprecieze corect efortul militarilor din subordine;să prevină şi să combată abaterile disciplinare şi practicile neregulamentare;să acorde recompense şi să aplice pedepse fără să îngrădească drepturile şi îndatoririle militarilor;să permită subordonaţilor să argumenteze faptele ce le sunt reproşate etc.

G. Egalitatea, imparţialitatea şi nediscriminarea faţă de subordonaţi şi alte persoaneAcest principiu general al deontologiei se aplică în mod corespunzător şi în armată. Cadrele militare, prin natura funcţiilor pe care le ocupă au în subordine alţi militari mai mici în grad şi

65

funcţie şi salariaţi civili. De asemenea, ei intră în relaţii de serviciu cu diferite alte persoane publice sau particulare.Ca şi în celelalte domenii de activitate unde îţi exercită atribuţiile funcţionari publici, cadrele militare sunt obligate să aplice tratamente egale tuturor persoanelor, atât militari, cât şi civili luând măsuri similare pentru situaţii identice. Cadrele militare nu trebuie să se lase influenţate de considerente etnice, politice, naţionale, rasiale, religioase sau de vârstă, sex, orientare sexuală avere etc. în exercitarea atribuţiilor funcţiilor pe care le deţin. Sancţiunile disciplinare se stabilesc individual şi se aplică după ce s-a dovedit vinovăţia celui în cauză. La stabilirea sancţiunii disciplinare cadrele militare, trebuie să aplice măsurile legale în baza respectării deontologiei profesionale în gestionarea resurselor umane. Astfel, sancţiunea sau măsura disciplinară trebuie să aibă la bază tratamentul egal şi nediscriminatoriu ţinându-se seama de: condiţiile în care a avut loc abaterea, urmările acesteia, gradul de vinovăţie, comportarea anterioară a făptuitorului, circumstanţe agravante sau atenuante etc.Sancţiunile disciplinare se aplică fără părtinire, corect, cu calm, obiectivitate, imparţialitate, fără intenţia de răzbunare şi fără a se adresa cuvinte ofensatoare care să lezeze demnitatea subordonatului.

H. Integritatea morală a cadrelor militareDeontologia funcţiilor profesiei militare cere cadrelor militare standarde morale în vederea exercitării atribuţiilor funcţionale. Integritatea morală a cadrelor militare presupune adoptarea unui comportament conform normelor etice, acceptate şi practicate în societate.Militarii sunt obligaţi să fie disciplinaţi şi corecţi în toate împrejurările. Ei trebuie să fie curajoşi, politicoşi oneşti, drepţi, cinstiţi, sinceri şi respectuoşi, atât între ei, cât şi cu populaţia civilă cu care intră în contact pe linie de serviciu sau individual.Deontologia profesiei de cadru militar cere din partea acestuia să manifeste iniţiativă şi să dovedească spirit de răspundere în îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin. De asemenea, cadrele militare trebuie să fie demne, să îşi apere onoarea şi personalitatea şi să le respecte, atât pe cele ale camarazilor, cât şi pe cele ale adversarului.Militarii au obligaţia de a fi omenoşi, principiali, să nu tolereze minciuna, lăcomia, egoismul şi ipocrizia. Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii trebuie să dovedească şi să cultive, în toate împrejurările, spiritul activ, hotărârea şi dârzenia; ei au datoria de a-şi respecta camarazii de arme şi de a-i reţine de la săvârşirea unor fapte nedemne.Alte reguli deontologice ale profesiei de cadru militar impun preţuirea de către acesta a onoarei şi tradiţiilor de luptă ale armatei, armei şi unităţii din care face parte, precum şi suportarea cu tărie a greutăţilor şi servituţilor serviciului militar. Tăinuirea faptelor nedemne este incompatibilă cu calitatea de cadru militar, fiecare fiind obligat să le raporteze comandanţilor indiferent de persoanele care le-au săvârşit.Integritatea morală a cadrelor militare este probată de respectarea normelor şi principiilor deontologie pe care le-am prezentat mai sus. Este de remarcat că înainte de a fi primiţi în rândul cadrelor militare, candidaţii sunt testaţi şi asupra calităţilor morale, iar pe parcursul carierei militare, menţinerea şi dezvoltarea integrităţii morale este un criteriu fundamental în avansarea sau promovarea în grade superioare, respectiv în funcţii de conducere.

I. Patriotismul şi loialitatea În ultima perioadă de timp, în urma evenimentelor petrecute după decembrie 1989, noţiunile de patriotism şi loialitate au cunoscut încercări de deturnare de la înţelesul lor firesc. Acest lucru s-a datorat în mare parte indentificării lor cu vechile categorii etice ale comunismului sau a confiscării lor de unele forţe naţionalist-şovine, extremiste sau care au reuşit demonetizarea şi deturnarea noţiunilor în discuţie, spre atingerea unor scopuri ideologice reacţionare, înguste şi de moment.Întotdeauna armata noastră nu a fost numai un instrument de pregătire militară a cetăţenilor, ci şi o instituţie de educaţie patriotică. Armata are obligaţia să cultive nobilele sentimente ale patriotismului, loialitatea şi devotamentul faţă de ţara şi poporul român.Toţi militarii, indiferent de armata din care fac parte au obligaţia de a fi loiali armatei şi statului din care fac parte. În ce priveşte România fidelitatea faţă de ţară este îndatorirea fundamentală a

66

cetăţenilor. „Fidelitatea faţă de ţară este sacră. Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii (s.n.), răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin, şi în acest sens, vor depune jurământul cerut de lege”32

Deontologia funcţiilor cadrelor militare şi regulamentele militare impun ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor să fie devotaţi poporului român, gata oricând să-şi facă datoria. Armata română este expresia voinţei generale a societăţii noastre şi ea acţionează în numele poporului, căruia îi este subordonată. „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.”33 Potrivit prevederilor Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, ofiţeri, maiştrii militari şi subofiţeri nu pot fi decât cetăţeni români. Patriotismul militarilor români se manifestă faţă de România. Cadrele militare au obligaţia deontologică, dar şi regulamentară, acţionând în baza cerinţelor datoriei militare, a înaltei responsabilităţi faţă de interesele poporului român, să fie buni patrioţi şi să educe subordonaţii lor în spirit patriotic, al devotamentului faţă de poporul din care fac parte.Cadrele militare trebuie să cunoască şi să-şi asume trecutul progresist al neamului nostru „Patriotismul – spunea Mihai Eminescu – nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară”. Principiul deontologic al patriotismului se opune cosmopolitismului şi nu nesocoteşte meritele altor popoare. Un alt mare patriot şi scriitor român, Mihail Sadoveanu, spunea despre patriotism că acesta „nu înseamnă ura faţă de alte neamuri, ci datoria către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

J. Păstrarea cu sfinţenie a secretului potrivit legii şi regulamentelor militareDeontologia profesiei de cadru militar impune acestuia să păstreze şi să apere secretul de stat şi de serviciu şi să dea dovadă, permanent de vigilenţă. În sens larg, prin secret de stat se înţeleg informaţiile protejate de stat în domeniul activităţii militare, economice, tehnico-ştiinţifice, de politică externă, de contrainformaţie etc. a căror răspândire, divulgare, predare, sustragere sau distrugere poate periclita apărarea şi securitatea României.Secretul militar este o subdiviziune a secretului de stat şi poate fi interpretat ca fiind acele date şi informaţii din domeniul militar, a căror răspândire poate periclita apărarea naţională, siguranţa şi securitatea României. Prin activitatea desfăşurată, cadrele militare intră în posesia unor date şi informaţii care au caracter secret, de stat, militar sau care nu sunt publice.Clasificarea informaţiilor şi datelor cu caracter secret, regimul juridic al acestora, obligaţiile ce revin persoanelor cu privire la păstrarea secretului sunt stabilite prin lege. În afara actelor normative referitoare la păstrarea secretului, în armată există regulamente militare, ordine şi instrucţiuni precise care se referă la acest important principiu al deontologiei profesiei militare.Neglijenţa în aplicarea regulilor de păstrare a secretului de stat şi de serviciu sau deţinerea ilegală de documente secrete de stat, de serviciu şi de uz intern, constituie una din abaterile disciplinare şi deontologice foarte grave şi se sancţionează cu toată asprimea.

Pentru informarea cititorilor noştri precizăm că în România a fost elaborată Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în M. Of. Partea I nr. 248/12 aprilie 2002. Consemnăm, de asemenea, faptul că Ordonanţa de Urgenţă nr. 207/15 noiembrie 2000, publicată în M. Of. Partea I nr. 294/ 22 noiembrie 2000, prevede că neglijenţa în păstrarea secretului de stat, care are ca urmare, distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat prilej altei persoane să afle un asemenea secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului, constituie infracţiune şi deci atrage răspunderea penală a vinovaţilor (art. 252). Aceste norme se adresează tuturor funcţionarilor publici inclusiv cadrelor militare şi sunt menite să exprime reacţia socială faţă de activităţi ce aduc atingere interesului public.

32 Constituţia României, 2003, art. 54. 33 Constituţia României 2003, art. 118

67

3.7. Deontologia poliţistului3.7.1. Precizări prealabile; jurământul de credinţă al poliţistului

Poliţiştii sunt o categorie aparte de funcţionari publici care îşi desfăşoară activitatea în virtutea unor acte normative ce le stabilesc locul şi rolul în cadrul societăţii34. În cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor au fost elaborate reglementări interne, din care, în ce interesează tematica demersului nostru, consemnăm Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 588/06.04.2005 pentru aprobarea Ghidului carierei personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor. De asemenea, prin Hotărârea nr. 991/25.08.2005 Guvernul României a adoptat Codul de etică şi deontologie al poliţistului, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 813/07.09.2005.Potrivit legii, poliţistul este funcţionar public civil, înarmat, cu un statut special care poartă de regulă uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română, prin lege. Poliţistul este autorizat să exercite autoritatea publică pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu, în baza competenţelor stabilite prin lege. Profesia de poliţist poate fi exercitată numai de către persoana care a dobândit această calitate.Poliţiştii provin de regulă din rândul absolvenţilor instituţiilor de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Ofiţerii de poliţie mai pot proveni şi din rândul agenţilor de poliţie, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor de învăţământ superior ale Ministerului Administraţiei şi Internelor sau ai altor instituţii de învăţământ superior cu profilul specialităţilor necesare poliţiei.Pentru unele funcţii pot fi transferaţi sau încadraţi direct din instituţiile publice de apărare şi siguranţă naţională, specialişti cu studii corespunzătoare cerinţelor postului. Candidaţii pentru admiterea prin concurs in instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:să fie apţi medical, fizic şi psihic;să nu aibă antecedente penale sau să nu fie în curs de urmărire penală ori de judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni;să aibă un comportament corespunzător cerinţelor de conduită admise şi practicate în societate.Dacă au promovat concursul de admitere, candidaţii, precum şi persoanele care urmează să fie încadrate (numite) direct în poliţie nu trebuie să aibă calitatea de membru al vreunui partid politic sau organizaţie politică.În raport cu studiile pe care le au poliţiştii sunt de două categorii: categoria A şi categoria B.Poliţiştii din categoria A, reprezintă Corpul ofiţerilor de poliţie, sunt poliţişti cu studii superioare şi au următoarele grade profesionale:chestor general de poliţie, chestor şef de poliţie, chestor principal de poliţie şi chestor de poliţie;comisar şef de poliţie, comisar de poliţie, subcomisar de poliţie; inspector principal de poliţie, inspector de poliţie, subinspector de poliţie.Poliţiştii din categoria B, formează Corpul agenţilor de poliţie. Acest corp este format din agenţii de poliţie cu studii liceale sau postliceale cu diplomă şi au următoarele grade profesionale:agent şef principal de poliţie;agent şef de poliţie;agent şef adjunct de poliţie;agent principal de poliţie;agent de poliţie;Legea prevede metodologia avansării în grade profesionale, ocuparea funcţiilor, selecţionarea şi pregătirea poliţiştilor. La acordarea primului grad profesional, absolventul sau poliţistul încadrat

3434 Legea nr. 360 din 06.iunie.2002 privind Statutul poliţistului, actualizată şi completată pană la data editării acestui volum de:-OUG nr. 89/2003 aprobată cu modificări prin Legea nr. 101/ 2004;- Legea nr. 281/2003;-OUG nr. 102/2004 aprobată cu modificări prin Legea nr24/ 2005;- Legea nr. 562/2004.

68

direct depune jurământul de credinţă în faţa şefului instituţiei de învăţământ sau a şefului unităţii de poliţie şi în prezenţa a doi poliţişti. Jurământul de credinţă are următorul conţinut:„ Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic in mod corect şi fără părtinire legile tării, să-mi îndeplinesc cu răspundere şi bună credinţă îndatoririle ce-mi revin potrivit funcţiei şi să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”Pentru a respecta libertatea credinţei, legea prevede că jurământul se poate depune şi fără formula religioasă de încheiere. Jurământul de credinţă este semnat de către poliţistul în cauză, de şeful instituţiei, precum şi de către poliţiştii asistenţi; el este contrasemnat de ministrul administraţiei şi internelor; se păstrează la dosarul personal al poliţistului, iar o copie de pe înscris se înmânează acestuia. Mai consemnăm şi faptul că semnarea jurământului de credinţă presupune şi acordul implicit al poliţistului pentru testarea fidelităţii şi integrităţii sale profesionale, prin efectuarea unor verificări de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege. Ca şi în cazul celorlalte categorii de funcţionari publici opinăm că jurământul de credinţă al poliţistului este un instrument deontologic al profesiei de poliţist de o deosebită importanţă pentru întreaga carieră a oricărui poliţist.

3.7.2 Drepturi, îndatoriri, interdicţii, recompense şi sancţiuni ale poliţiştilor

Întrucât drepturile, îndatoririle, interdicţiile, recompensele şi sancţiunile poliţiştilor, au puternice conotaţii deontologice le redăm pe scurt în continuare, pentru a fi cunoscute de cei care studiază deontologia funcţiei publice şi aplică regulile, normele şi principiile acesteia în domeniul aflat în discuţie.

Astfel, poliţistul are următoarele drepturi acordate de lege:salariu lunar, compus din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri, premii şi prime, ale căror cuantumuri se stabilesc prin lege; salariul de bază cuprinde salariul corespunzător funcţiei îndeplinite gradului profesional deţinut, gradaţiile, sporurile pentru misiune permanentă şi, după caz, indemnizaţia de conducere şi salariul de merit;ajutoare şi drepturi băneşti al căror cuantum se stabileşte prin lege;uniformă, echipamente specifice, alocaţii pentru hrană, asistenţă medicală şi psihologică, proteze, precum şi medicamente gratuite, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României;locuinţă de intervenţie, de serviciu, socială sau de protocol, după caz, în condiţiile legii;concedii de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concedii fără plată, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României;concedii medicale pentru: caz de boală, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii, accidente produse în timpul şi din cauza serviciului; concedii de maternitate, pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani, îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, precum şi în alte situaţii, în condiţiile stabilite prin lege;bilete de odihnă, tratament şi recuperare, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României;pensii în condiţiile stabilite prin lege;indemnizaţii de instalare, de mutare, de delegare sau de detaşare, precum şi decontarea cheltuielilor de cazare, în condiţiile stabilite prin lege;decontarea cheltuielilor de transport în cazul deplasării în interesul serviciului, mutării în alte localităţi şi o dată pe an, pentru efectuarea concediului de odihnă, precum şi în alte situaţii, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României;încadrarea activităţii în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă, potrivit legii;portul permanent al armamentului din dotare sau achiziţionat personal, în condiţiile legii;asigurare de viaţă, sănătate şi bunuri, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României.tratament medical în străinătate pentru afecţiuni contractate în timpul exercitării profesiei, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României.consultanţă juridică asigurată de unitate, la cerere.Pentru activitatea desfăşurată poliţiştilor li se conferă ordine şi medalii, potrivit legii.Principalele îndatoriri ale poliţistului sunt următoarele:să fie loial instituţiei din care face parte, să respecte principiile statului de drept şi să apere valorile democraţiei;

69

să dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană, în special faţă de grupurile vulnerabile, să îşi consacre activitatea profesională îndeplinirii cu competenţă, integritate, corectitudine şi conştiinciozitate a îndatoririlor specifice prevăzute de lege;să îşi perfecţioneze nivelul de instruire profesională şi generală;să fie disciplinat şi să dovedească probitate profesională şi morală în întreaga activitate;să fie respectuos, cuviincios şi corect faţă de şefi, colegi sau subalterni;să acorde sprijin colegilor în executarea atribuţiilor de serviciu;să informeze şeful ierarhic şi celelalte autorităţi cu privire la faptele de corupţie săvârşite de alţi poliţişti, de care a luat cunoştinţă;prin întregul sau comportament să se arate demn de consideraţie şi încrederea impuse de profesia de poliţist.Poliţistul are în principal următoarele obligaţii:să păstreze secretul profesional, precum şi confidenţialitatea datelor dobândite în timpul desfăşurării activităţii, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor în care îndeplinirea sarcinilor de serviciu, nevoile justiţiei sau legea impun dezvăluirea acestora;să manifeste corectitudine în rezolvarea problemelor personale, în aşa fel încât să nu beneficieze şi nici să nu lase impresia că beneficiază de date confidenţiale obţinute în calitatea sa oficială;să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal ale acestora, potrivit competenţelor legale stabilite;să aibă o conduită corectă, să nu abuzeze de calitatea oficială şi să nu compromită, prin activitatea sa publică ori privată, prestigiul funcţiei sau al instituţiei din care face parte.Poliţistului îi este interzis, în orice împrejurare:să primească, să solicite, să accepte direct sau indirect, ori să facă să i se promită pentru sine sau pentru alţii, în considerarea calităţii sale oficiale, daruri sau alte avantaje;să rezolve cereri care nu sunt de competenţa sa ori care nu i-au fost repartizate de şefii ierarhici sau să intervină pentru soluţionarea unor asemenea cereri, în scopurile prevăzute la lit a);să folosească forţa, altfel decât în condiţiile legii;să provoace unei persoane suferinţe fizice ori psihice cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori asupra unei terţe persoane;să colecteze sume de bani de la persoane fizice sau juridice;să redacteze, să imprime sau să difuzeze materiale sau publicaţii cu caracter politic, imoral sau care instiga la indisciplină;să aibă, direct sau prin intermediari, într-o unitate supusă controlului unităţii de poliţie din care face parte, interese de natură să compromită imparţialitatea şi independenţa acestuia .

Legea nr. 360/ 2002 privind Statutul poliţistului cu completările pe care le-am prezentat, lege pe care o reproducem în subcapitolul de faţă, prevede ca şi pentru cadrele militare, o serie de constrângeri în exercitarea de către poliţist a unor drepturi şi libertăţi. Astfel, poliţistului îi este interzis:să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice ori să desfăşoare propagandă în favoarea acestora;să exprime opinii sau preferinţe politice la locul de muncă sau în public;să candideze pentru autorităţile administraţiei publice locale, Parlamentul României, şi pentru funcţia de Preşedinte al României;să exprime în public opinii contrare intereselor României;să declare sau să participe la greve, precum şi la mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau orice alte întruniri cu caracter politic;să adere la secte, organizaţii religioase sau la alte organizaţii interzise de lege;să efectueze, direct sau prin persoane interpuse, activităţi de comerţ ori să participe la administrarea sau conducerea unor societăţi comerciale, cu excepţia calităţii de acţionar;să exercite activităţi cu scop lucrativ de natură să lezeze onoarea şi demnitatea poliţistului sau a instituţiei din care face parte;

70

să deţină orice altă funcţie publică sau privată pentru care este retribuit, cu excepţia funcţiilor didactice din cadrul instituţiilor de învăţământ, a activităţii de cercetare ştiinţifică şi creaţie literar-artistică.Potrivit articolului 54 din Legea nr. 360/2002, pentru îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor de serviciu, poliţiştilor li se pot acorda recompense morale – decoraţii prevăzute de lege – sau materiale în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor. În acest sens, pentru acţiuni deosebite care determină aducerea de venituri la bugetul de stat, poliţistul poate fi recompensat cu până la 1% din cuantumul acestora, dar nu mai mult decât venitul său brut anual, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

Pentru merite excepţionale în atingerea unor obiective deosebite în activitatea poliţiei, poliţistul poate fi avansat în gradul profesional următor, înaintea îndeplinirii stagiului minim, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.În acelaşi timp, pentru încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu, poliţistul răspunde disciplinar, material civil sau penal, după caz. Poliţistul este exonerat de răspundere dacă, prin exercitarea în limitele legii, a atribuţiilor de serviciu, a cauzat suferinţa sau vătămarea unor persoane ori a adus prejudicii patrimoniale.Pentru abaterile săvârşite poliţistului i se pot aplica următoarele sancţiuni: mustrare scrisă;diminuarea drepturilor salariale;amânarea promovării în gradele profesionale sau funcţii superioare;destituirea din poliţie.Angajarea răspunderii materiale, civile sau penale a poliţiştilor se face conform legii, după regulile generale aplicabile oricăror categorii de funcţionari publici.Încheiem scurta noastră prezentare cu menţiunea că la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei fiinţează Consiliul superior de disciplină, iar la Direcţia Generală de Poliţie a municipiului Bucureşti inspectoratele judeţene de poliţie, unităţile teritoriale şi instituţiile de învăţământ ale poliţiei, Comisii de disciplină care îşi desfăşoară activitatea în baza ordinelor emise de ministrul administraţiei şi internelor.

3.7.3 Corpul Naţional al Poliţiştilor

Din punctul de vedere al deontologiei acest organism are o mare importanţă întrucât reprezintă forma de organizare pe criteriul profesional autonom, apolitic şi nonprofit a poliţiştilor. Corpul promovează interesele poliţiştilor şi apără drepturile acestora. Organizarea şi funcţionarea Corpului se realizează pe principiile teritorialităţii, eligibilităţii, mutualităţii şi ierarhiei structurilor de conducere.Principalele atribuţii ale Corpului pe linia cunoaşterii şi respectării deontologiei profesionale sunt:întreprinde măsuri pentru asigurarea integrităţii morale şi profesionale a poliţiştilor, precum şi a desfăşurării unor activităţi eficiente de către aceştia;oferă consultanţă la elaborarea propunerilor de acte normative care se referă la activitatea poliţiei sau la statutul poliţistului;face propuneri pentru numirea în funcţii de conducere sau de destituire a poliţiştilor;reprezintă, la cerere, interesele poliţiştilor împotriva cărora au fost dispuse sancţiuni disciplinare, considerate nedrepte;participă la elaborarea Codului de etică şi deontologie a poliţistului, ale cărui prevederi sunt obligatorii în exercitarea profesiei de poliţist;participă la susţinerea examenelor de capacitate pentru titularizarea poliţiştilor stagiari şi a celor încadraţi direct;reprezintă profesia de poliţist, împreună cu Inspectoratul General al Poliţiei, în raporturile cu organismele guvernamentale, foruri profesionale ştiinţifice, instituţii publice, precum şi cu alte persoane juridice şi fizice;promovează pe plan extern relaţii cu organizaţii şi instituţii profesionale similare.Corpul Naţional al Poliţiştilor este constituit şi îşi exercită atribuţiile în scopul promovării intereselor profesionale, sociale, culturale şi sportive ale membrilor săi, prevăzute de legislaţia în

71

domeniu, precum şi al apărării drepturilor legitime ale acestora. El poate fi socotit unul dintre cele mai importante instituţii de promovare şi respectare a deontologiei profesiei de poliţist.Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor se stabileşte potrivit legii, prin hotărâre a Guvernului României.3.7.4 Codul de etică şi deontologic al poliţistului

Aşa după cum am mai arătat, Ministerul Administraţiei şi Internelor dispune de propriul instrument deontologic cu denumirea de Codul de etică şi deontologie a poliţistului adoptat prin Hotărârea Guvernului nr 991/25 august 200535. În continuare vom reda şi comenta acest cod făcând unele precizări pe care le considerăm necesare.Prezentările şi comentariile făcute asupra altor coduri deontologice din prezenta lucrare sunt puţin diferite faţă de cel la care urmează să ne referim, aspect datorat după părerea noastră unei înţelegeri a ştiinţei deontologice, puţin mai aparte de către autori.La începutul lucrării de faţă am prezentat obiectul şi definiţia deontologiei care, în opinia noastră, constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită specifice, de atitudini şi comportamente sub constrângerile legislaţiei în vigoare, dar fără a le include, aferente unei profesii sau ocupaţii în legătură cu practicarea acesteia.Deontologia se regăseşte în categoriile profesionale recunoscute ca specializări stricte, cum sunt funcţionarii publici din care fac parte şi poliţiştii. În toate segmentele funcţiei publice există un element comun: nerespectarea regulilor practicării atribuţiilor funcţionale sau refuzul recunoaşterii îndatoririlor creează premisele punerii în primejdie a interesului public. De aceea, la mai toate categoriile de funcţionari publici s-au instituit reguli şi norme deontologice conţinute în regulamentele de funcţionare, coduri, statute etc.De fapt, codurile deontologice sunt expresia aşteptărilor sociale în cazul particular al unei profesii. Nerespectarea regulilor sau încălcările îndatoririlor implică, atât un aspect juridic cât şi moral. Deontologia se axează pe aspectul moral: pe apărarea onoarei şi prestigiului profesiei, a demnităţii şi corectitudinii exercitării acesteia.În cazul poliţistului, deontologia este ştiinţa bunei conduite, a exerecitării corecte a îndatoririlor pe care le incumbă profesia de poliţist, ca ocupaţie, îndeletnicire sau meserie în cadrul funcţiilor publice. Ea priveşte de fapt două planuri: exercitarea corectă a îndatoririlor de către poliţist conform legislaţiei în vigoare şi, cel de-al doilea plan vizează capacitatea profesională şi morală a persoanei care îndeplineşte funcţia de poliţist.De aceea, nu putem fi de acord cu opinia care identifică deontologia profesiei de poliţist numai cu problematica datoriei. Conform acestei teorii, deontologia poliţienească nu cuprinde întreaga problematică a moralei poliţieneşti, lucru pe care îl realizează numai etica profesiei de poliţist. Deontologia ar interesa doar etica profesională din sfera datoriei morale şi ar cuprinde în plus, faţă de etică şi morală, o serie de norme tehnice, reguli administrative, juridice etc.Deontologia este identică, după părerea noastră cu etica profesională, incluzând datoria profesională, dar nereducându-se la aceasta şi diferenţiindu-se net de normele juridice (penale, civile, administrative etc.).Cu aceste precizări din respect pentru Ministerul Administraţiei şi Internelor, şi faţă de poliţişti, vom menţine titulatura şi succesiunea prezentării documentului, aşa cum a fost el dat publicităţii, propunând ca înţelegerea termenilor ce definesc deontologia şi etica profesiei de poliţist să fie în sensul dat de lucrarea noastră.Codul de etică şi deontologie a poliţistului a fost elaborat pentru a statua principiile şi regulile care guvernează conduita poliţiştilor, în cadrul Poliţiei Române precum şi modul de comportare al acestora în situaţii speciale cum ar fi: relaţia cu publicul, recurgerea la forţă sau activitatea de cercetare a suspecţilor şi a faptelor ilicite.În cazurile în care intervenţia poliţistului impune restrângerea temporară a exercitării unor drepturi şi libertăţi persoanelor, au fost prevăzute reguli care să asigure reducerea atingerii acestora la timpul minim necesar îndeplinirii obiectivelor legitime, care l-au determinat să adopte anumite măsuri poliţieneşti.

3535 Monitorul Oficial Partea I, nr. 813/07 septembrie 2005. 72

Codul face referiri la poliţie, ca instituţie, pentru a reliefa faptul că poliţistul funcţionează în cadrul unui sistem organizat care are o prestanţă deontologică recunoscută şi care are nevoie de credibilitate şi de aprecieri pozitive din partea populaţie, Codul nu este un instrument disciplinar, ci unul deontologic fiind susţinut de prevederile actelor normative care reglementează organizarea şi funcţionarea poliţiei ca instituţie în serviciul public precum şi de normele, principiile şi instituţiile etice general acceptate de societate.Autorii codului l-au structurat astfel încât regulile pe care le prevede să poată fi identificate cu uşurinţă după titlurile articolelor care le includ. Apreciem că adoptarea Codului de etică si deontologie a poliţistului este un pas important în procesul de profesionalizare a poliţiei şi contribuie la formarea atitudinilor necesare eliminării corupţiei, a birocraţiei şi a altor fenomene nocive manifestate în poliţie.În acelaşi timp, Codul este important pentru a fi cunoscut de populaţie pentru ca aceasta să fie informată cu comandamentele deontologice sub auspiciile cărora trebuie să funcţioneze serviciile poliţieneşti. Numai aşa populaţia va putea să pretindă, în cunoştinţă de cauză, un comportament corect din partea personalului însărcinat cu aplicarea legii în poliţie.Codul este totodată un îndreptar comportamental al poliţistului destinat să ofere acestuia protecţia unor norme deontologice concrete aplicabile atât întregului sistem, cât şi fiecărui poliţist. Respectarea principiilor, regulilor şi normelor prevăzute de Cod este o datorie de onoare a poliţistului.Privind domeniul de aplicare, Codul stabileşte regulile de conduită ale poliţistului în exercitarea atribuţiilor funcţionale; orice persoană poate pretinde poliţistului respectarea regulilor de conduită în raporturile cu acesta.Scopul elaborării Codului îl reprezintă asigurarea conduitei etice a poliţistului prin formarea şi promovarea unei culturi profesionale adecvată, prevenirea abaterilor comportamentale, îmbunătăţirea calităţii muncii prestate de poliţişti, protecţia persoanelor şi a poliţiştilor.Poliţia exercită un serviciu public specializat care se realizează în interesul comunităţii şi a persoanei. Principalele funcţii ale poliţiei sunt următoarele:apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, a proprietăţii private şi publice;prevenirea, descoperirea şi combaterea actelor şi faptelor infracţionale;asigurarea ordinii şi siguranţei publice;securizarea frontierelor de stat.Poliţia se află sub controlul extern, eficace, exercitat de către puterile legislativă, executivă şi judecătorească, potrivit prevederilor legale. Prin îndeplinirea funcţiilor sale, poliţia promovează încrederea reciprocă, respectul şi dezvoltarea democratică a societăţii.Conduita profesională a poliţistului este guvernată de următoarele principii:Legalitatea; poliţistul este obligat să respecte prevederile legale, drepturile şi libertăţile constituţionale ale cetăţenilor.Egalitatea, imparţialitatea, nediscriminarea; principiul constă în aplicarea de tratamente egale tuturor persoanelor, aplicarea de măsuri identice pentru cazuri similare, respingerea considerentelor etnice, de naţionalitate, rasă, religie, opinie politică, vârstă, sex, orientare sexuală, avere, origine naţională, socială şi alte criterii de discriminare.Transparenţa; poliţistul trebuie să manifeste deschidere faţă de populaţie în limitele legii.Capacitatea şi datoria de exprimare; reprezintă capabilităţile poliţistului de a analiza situaţiile ivite şi de a-şi exprima opinia potrivit pregătirii şi experienţei lui pentru a îmbunătăţi calitatea şi eficacitatea serviciului poliţienesc.Disponibilitatea; poliţistul trebuie să intervină în orice activitate în care ia cunoştinţă despre atingerile aduse valorilor apărate de lege, indiferent de moment, el trebuind să asculte şi să rezolve problemele celor aflaţi în dificultate sau să înştiinţeze organele complementare în caz că situaţia depăşeşte competenţa lui.Prioritatea interesului public; pentru exercitarea atribuţiilor poliţistul acordă întâietate realizării serviciului în folosul comunităţii.Profesionalismul; presupune aplicarea de către poliţist, corect şi responsabil a cunoştinţelor şi deprinderilor pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu.

73

Confidenţialitatea; presupune garantarea datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea funcţiilor publice, care nu sunt publicabile; în plus respectarea secretului de stat şi de serviciu.Respectul; se manifestă prin consideraţia pe care poliţistul trebuie să o adopte faţă de alte persoane, colegi, superiori, subalterni; presupune, de asemenea, respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor, a instituţiilor, legilor, valorilor sociale, normelor etice şi deontologice.Integritatea morală; presupune adoptarea de către poliţist a unui comportament conform normelor etice acceptate şi practicate în societate.Independenţa operaţională; se manifestă prin îndeplinirea atribuţiilor şi misiunilor potrivit competenţelor stabilite pentru nivelul ierarhic pe care-l ocupă în cadrul poliţiei, fără influenţa altor poliţişti, persoane sau autorităţi.Loialitatea; constă în ataşamentul faţă de instituţie şi valorile promovate de către aceasta; adeziunea conştientă manifestată de către poliţist, din proprie iniţiativă faţă de obiectivele instituţiei, respectul faţă de ierarhie, onestitate, respect pentru dreptate şi adevăr, conştiinciozitate în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor şi datelor obţinute potrivit prevederilor legale.

În exercitarea atribuţiilor de serviciu poliţistul trebuie să respecte următoarele norme şi reguli:conformarea dreptului intern, convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte;aplicarea actelor normative cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie asigurând persoanelor exercitarea deplină şi efectivă a drepturilor ce le revin, în condiţiile precizate de lege;acţionarea într-o manieră echitabilă şi obiectivă cu respectarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei consacrate de Constituţia României şi prin alte legi în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Codul European de Etică al Poliţiei şi cu dispoziţiile tratatelor la care România este parte;conlucrarea cu populaţia într-un parteneriat permanent şi acordarea protecţiei persoanelor, asistenţă de specialitate pe care acestea sunt îndreptăţite să o primească şi servicii conform misiunilor şi atribuţiilor poliţiei.În situaţiile care impun folosirea forţei, poliţistul are următoarele obligaţii:considerarea acestor acţiuni ca măsuri excepţionale şi utilizarea forţei în strictă conformitate cu legea şi numai în situaţii de absolută necesitate pentru îndeplinirea unui obiectiv legitim;respectarea principiilor necesităţii, gradualităţii şi proporţionalităţii;folosirea mijloacelor din dotare, inclusiv armamentului numai in situaţii de necesitate absolută cu respectarea strictă a prevederilor legale;încetarea exercitării acţiunii de forţă în momentul realizării obiectivului legitim;respectarea în permanenţă a demnităţii umane;intervenirea cu fermitate în limitele permise de lege, pentru restabilirea ordinii, în cazul în care poliţistul este confruntat cu violenţa fizică ori cu ameninţări reale de folosire a forţei fizice împotriva sa sau împotriva altor persoane.Norme privind măsurile poliţieneşti:recurgerea la măsurile ce presupun privarea de libertate a unei persoane se face numai în cazul în care există cel puţin indicii cu privire la iminenţa producerii unei infracţiuni, cu respectarea procedurii prevăzute de lege şi nu vor depăşi perioada de timp strict necesară îndeplinirii scopului;informarea persoanelor care fac obiectul unor măsuri poliţieneşti cu privire la motivele privării de libertate, procedura aplicabilă situaţiei respective şi asigurarea posibilităţii exercitării drepturilor corespunzătoare calităţilor pe care o au persoanele în cauză în funcţie de situaţia creată;evaluarea şi întreprinderea măsurilor necesare pentru siguranţa persoanei, monitorizarea stării de sănătate, realizarea condiţiilor de igienă şi alimentaţie corespunzătoare, pe timpul aplicării măsurilor poliţieneşti;respectarea cu stricteţe a normelor procedurale aplicate persoanelor asupra cărora s-au dispus măsuri privative de libertate, în contactele realizate cu aceste persoane, precum şi pe timpul desfăşurării cercetărilor.Norme cu privire la relaţia poliţistului cu diferite categorii de persoane:acordarea de sprijin conform competenţelor legale, victimelor infracţiunilor, dacă poliţistul intră în contact cu asemenea persoane pe timpul când îşi îndeplineşte serviciul sau în afara acestuia;

74

îndrumarea victimelor către serviciile specializate şi acordarea de asistenţă privind modalităţile de soluţionare a situaţiei create;respectarea drepturilor şi libertăţilor martorilor, ale membrilor lor de familie, cu precădere a celor care vizează viaţa, integritatea corporală sau libertatea acestora;acordarea unei atenţii deosebite nevoilor specifice ale unor categorii speciale sau vulnerabile de populaţie, cum ar fi copiii, femeile, bătrânii şi persoanele cu handicap.Alte norme de conduită profesională ale poliţistului:să răspundă la orice solicitare de serviciu; să evite comportamentul care ar putea afecta încrederea populaţiei; să fie disciplinat şi să apere prestigiul profesional; să se comporte civilizat; să fie amabil; să manifeste solicitudine; să fie politicos şi ferm; să dovedească stăpânire de sine, capacitate de comunicare, abilităţi de gestionarea situaţiilor conflictuale, dezvoltându-şi capabilităţile profesionale;în uniformă, trebuie să poarte însemnele distinctive şi echipamentul pentru a fi protejat şi recunoscut pe timpul misiunilor;să-şi facă cunoscută identitatea în legătură cu competenţele cu care este investit;să furnizeze membrilor comunităţii informaţii privind legislaţia şi activitatea profesională a poliţistului, în limita competenţelor ce-i revin, fără a ignora principiul confidenţialităţii; să asigure bune raporturi fără discriminare, între poliţie şi comunitate, promovând cooperarea efectivă cu autorităţile, organizaţiile neguvernamentale şi ale populaţiei, a grupurilor minoritare inclusiv cele etnice;să păstreze secretul de stat şi secretul de serviciu, asigurând confidenţialitatea deplină a datelor şi informaţiilor pe care le deţine fără a le utiliza abuziv sau în folos personal; să culeagă, stocheze şi utilizeze date cu caracter personal strict limitat, numai pentru realizarea obiectivelor legitime şi specifice poliţiei;să nu aplice, să nu încurajeze şi să nu tolereze acte de tortură, tratamente şi pedepse inumane sau degradante, constrângeri fizice şi psihice;să ia măsurile care se impun atunci când ia cunoştinţă despre săvârşirea de către alt poliţist a unor fapte de tortură, acţionând pentru încetarea acelui comportament şi informând organele competente cu situaţia respectivă.Codul de etică şi deontologie al poliţistului prevede următoarele norme anticorupţie:poliţistul nu are voie să tolereze actele de corupţie şi să utilizeze abuziv autoritatea publică pe care i-o conferă funcţia pe care o îndeplineşte;poliţistului îi este interzis să pretindă sau să accepte bani, bunuri, valori în scopul de a îndeplini sau de a nu îndeplini atribuţiile profesionale şi să primească sarcini, misiuni sau lucrări care exced competenţele stabilite prin fişa postului;poliţistul trebuie să se opună actelor de corupţie manifestate în cadrul instituţiilor, având obligaţia de a informa superiorii şi alte organe competente cu privire la cazurile de corupţie despre care a luat cunoştinţă;poliţistul nu poate să uzeze de calitatea sa sau de funcţia îndeplinită, pentru rezolvarea unor interese de ordin personal.

Normele şi regulile la care ne-am referit mai sus sunt supuse unor evaluări periodice de către structurile competente în domeniu. Principiile, normele şi regulile prezentate se aplică personalului aflat sub incidenţa Statutului poliţistului, precum şi în mod corespunzător personalului Jandarmeriei Române conform statutului profesional, indiferent de structura în care este încadrat şi funcţia ocupată.

Dispoziţiunile deontologice ale Codului sunt obligatorii pe toată durata participării, potrivit prevederilor legale, la acţiunile poliţiei şi pentru celelalte categorii de personal, care îndeplinesc misiuni în cooperare cu poliţia.

Elaborarea, cunoaşterea şi aplicarea Codului de etică şi deontologie a poliţistului a fost o măsură prevăzută în cadrul Programului Naţional de Prevenire şi Planului Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei. Profesionalizarea corpurilor poliţieneşti a fost şi un angajament al României în cadrul capitolului de negocieri „Justiţie şi Afaceri Interne” în vederea aderării la Uniunea Europeană.

75

3.8. Conotaţii deontologice ale funcţiilor de prefect şi subprefect

Instituţia prefecturii nu poate rămâne în afara obiectului deontologiei funcţiei publice. În lipsa unui cod deontologic sau etic de conduită, în lucrarea de faţă vom face câteva referiri, comentarii şi precizări, atât cu scopul de a se face cunoscut conţinutul deontologic al funcţiilor de prefect şi subprefect, cât şi de a identifica domeniul de aplicare şi aşteptările populaţiei în ce priveşte conduita etică a persoanelor ce încadrează aceste funcţii publice.

3.8.1 Domeniul de aplicare a principiilor, normelor şi regulilor deontologice în cadrul instituţiei prefectului

Instituţia prefectului este organizată şi funcţionează ca instituţie publică cu personalitate juridică şi are rolul de a îndeplini atribuţiile şi prerogativele conferite prefectului judeţului prin Constituţia României, Legea nr. 340 / 2004 privind instituţia prefectului, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179 / 2005 şi prin Hotărârea Guvernului României nr. 460 / 2006 privind aplicarea unor prevederi ale Legii 340 / 2004 privind Prefectul şi Instituţia Prefectului.

Instituţia prefectului urmăreşte modul de realizare în judeţ a strategiei şi obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare şi propune adoptarea de măsuri corespunzătoare.

Instituţia prefectului este compusă dintr-un aparat de specialitate format din funcţionari publici, funcţionari publici cu statut special şi personal contractual, care este condus de către prefect. Numirea, respectiv încadrarea, precum şi eliberarea din funcţie a personalului din aparatul de specialitate se efectuează prin ordin al prefectului, în condiţiile legii.

Potrivit legii, instituţia prefectului are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. Prefectul este ordonator de credite.

Fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti, au câte un prefect, numit de guvern, la propunerea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Sediul instituţiei prefectului se numeşte prefectură şi se găseşte în municipiul reşedinţă de judeţ, într-un imobil proprietate publică a statului, judeţului sau a municipiului.

Structura organizatorică a aparatului de specialitate al prefectului este prevăzută de lege, dar compartimentele cuprinse în cadrul acestei structuri, se pot organiza, prin ordin al prefectului la nivel de direcţii, servicii şi birouri, în funcţie de specificul fiecărei activităţi.

Pe baza regulamentului de organizare şi funcţionare a aparatului de specialitate, se întocmeşte fişa fiecărui post din statul de funcţii. Pentru a realiza întinderea sferei de acţiune a deontologiei funcţiilor de prefect şi subprefect, redăm mai jos domeniile atribuţiilor principale ale aparatului de specialitate aflat în subordinea prefectului judeţului36:– aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a celorlalte acte normative;– conducerea activităţilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ teritoriale;– verificarea legalităţii actelor administrative adoptate sau emise de consiliul judeţean, de consiliul local sau de primar şi contenciosul administrativ;– realizarea politicilor naţionale, a celor de integrare europeană şi a planului de măsuri pentru integrare europeană şi intensificarea relaţiilor externe;– buna organizare şi desfăşurare a activităţilor pentru situaţii de urgenţă, precum şi de pregătire şi ducere la îndeplinire a măsurilor de apărare, care nu au caracter militar;– conducerea în cele mai bune condiţii a activităţii de eliberare şi de evidenţă a paşapoartelor simple;– conducerea cu responsabilitate şi profesionalism a activităţilor pe linia regimului permiselor de conducere, al certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor şi al plăcilor cu numere de înmatriculare.

3636 Hotărârea Guvernului privind aparatul de specialitate al prefectului, nr. 1844 din 28 octombrie 2004, în Monitorul Oficial nr. 1079 din 19 noiembrie 2004, art. 5 şi 6.

76

Menţionăm faptul că prefectul poate stabili prin ordin şi alte sarcini pentru aparatul de specialitate, în vederea îndeplinirii în cele mai bune condiţii, corect şi responsabil a atribuţiilor ce i-au fost conferite prin lege.Să mai arătăm şi faptul că în cadrul aparatului de specialitate al prefectului se pot organiza, în condiţiile legii, oficii prefectorale. Acestea, asigură îndeplinirea atribuţiilor specifice aparatului de specialitate al prefectului în unităţile administrativ-teritoriale situate în raza lor de competenţă.Din punct de vedere al demersului nostru, personalului din aparatul de specialitate al prefectului, format din funcţionari publici, li se aplică normele, principiile şi regulile de conduită examinate pentru toţi funcţionarii publici la care ne-am referit pe larg în lucrarea noastră.

În continuare ne vom referi la prefecţi şi subprefecţi, a căror deontologie este fundamentală pentru instituţie, comportamentul lor fiind reprezentativ şi determinant.

Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. Condiţiile pentru ocuparea funcţiilor de prefect, respectiv subprefect sunt următoarele:vârsta cel puţin 30 de ani pentru prefect şi 27 de ani pentru subprefect;întrunesc condiţiile specifice, prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei publice, pe care le-am arătat cu prilejul prezentării statutului funcţionarului public;sunt absolvenţi de studii superioare de lungă durată, cu diplomă de licenţă sau echivalenţă şi o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect, respectiv 3 ani pentru subprefect;au absolvit programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică, organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate din ţară sau străinătate ori au dobândit titlul de doctor în ştiinţe juridice sau administrative ori au exercitat cel puţin 1 mandat complet de parlamentar.

Îndeplinirea condiţiilor de ocupare a funcţiilor de prefect şi subprefect ridică o serie de probleme deontologice. Astfel, neexistând o prevedere legală cu privire la aceste condiţii, puţini din prefecţii numiţi înainte de apariţia Legii nr. 340 / 2004, îndeplineau condiţiile de vârstă, studii şi experienţă cerute pentru ca o persoană să poată executa cu profesionalism şi coerent aceste funcţii din categoria înalţilor funcţionari publici.

Apariţia legii în discuţie a avut un efect benefic pentru instituţia prefectului, dar ea nu a modificat prea mult în bine situaţia existentă. Puterea instaurată după alegerile din 2004 a luat măsura de a depolitiza instituţia prefectului, impunând prefecţilor şi subprefecţilor în funcţie să demisioneze din partidele din care făceau parte. Mai mult a fost organizată o campanie de pregătire şi apoi numire pe bază de concurs a noilor prefecţi şi subprefecţi, aşa cum prevede legea.

Din păcate, aproape fără excepţie, persoanele care deţineau înainte funcţiile în discuţie au fost numite în continuare „prin concurs” pe aceste funcţii, punând sub semnul întrebării corectitudinea şi credibilitatea măsurilor întreprinse pentru aplicarea legii în domeniul de care ne ocupăm. Aşa se face că şi în momentul de faţă, multe dintre persoanele care deţin funcţiile de prefect şi subprefect nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege, pe care le-am prezentat.

Opinăm că pe măsura consolidării democraţiei noastre şi a statului de drept, în funcţiile de prefect şi subprefect vor fi numite persoane care îndeplinesc condiţiile legale, au o conduită morală corespunzătoare, sunt echidistanţi din punct de vedere politic, buni manageri şi apropiaţi de nevoile cetăţeanului. Numai aşa ei vor putea corespunde şi deontologic înaltelor funcţii publice din administraţia publică locală pe care le îndeplinesc.

3.8.2 Aspecte deontologice ale funcţiei de prefect şi subprefect

În conformitate cu prevederile Legii nr. 188 / 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, după nivelul atribuţiilor titularului funcţiei, funcţiile publice se împart în următoarele categorii:funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie37.

Potrivit art. 11 al aceluiaşi act normativ, categoria înalţilor funcţionari publici este formată din persoanele care îndeplinesc una din următoarele funcţii publice:

3737 Legea nr. 188 / 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 9 (1)77

secretar general şi secretar general adjunct al guvernului;consilierii de stat;secretarii generali şi adjuncţii acestora din ministere şi organele centrale de specialitate din administraţia publică;prerefect;subprefect;secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti;director general din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

Numirea persoanelor în funcţiile de prefect se face de către guvern, în funcţiile de subprefect de către primul ministru, iar în funcţiile de secretar general al prefecturii, al judeţului şi al municipiului Bucureşti, de către ministrul internelor şi reformei administrative.

Pentru numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se desemnează o comisie de concurs, formată din cinci personalităţi, numite prin decizie a primului ministru, la propunerea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Deontologia funcţiei publice cere în opinia noastră ca personalităţile ce compun comisia de mai sus, să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii:sunt recunoscute ca specialişti în administraţia publică;sunt apolitice;au o înaltă conduită morală şi civică;nu sunt în incompatibilitate cu persoanele care candidează, potrivit legii.

Prefectul judeţului (municipiului Bucureşti) conduce serviciile pentru deconcentrare ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

Legea nr. 340 / 2004 privind instituţia prefectului consacră următoarele principii privind îndeplinirea funcţiei de prefect şi subprefect:

A. LegalitateaB. ImparţialitateaC. ObiectivitateaD. TransparenţaE. EficienţaF. ResponsabilitateaG. Orientarea către cetăţeanNu vom mai comenta şi explica principiile de mai sus, întrucât referirile şi precizările făcute

de noi pe parcursul lucrării pentru diferite categorii de funcţionari publici sunt pe deplin valabile şi în cazul funcţiilor de prefect şi subprefect.

De o deosebită valoare deontologică este jurământul pe care persoanele nou numite în funcţiile de prefect şi subprefect au obligaţia de a-l depune. Astfel, potrivit art. 10 din actul normativ la care ne referim (Legea nr. 340 / 2004) la numirea în funcţie, cele două persoane, prefectul şi subprefectul, depun în faţa guvernului, respectiv a primului ministru, un jurământ solemn care are următorul conţinut:

„Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac cu bună credinţă tot ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor judeţului / municipiului ... Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Jurământul se depune cu sau fără formula religioasă consemnată mai sus. Legea aplică aici principiul nediscriminării de care am vorbit în demersul nostru. Jurământul este în primul rând un act solemn cu caracter deontologic. El are însă şi puternice efecte juridice. Legea condiţionează depunerea jurământului de însăşi valabilitatea actului administrativ de numire în funcţie. Refuzul depunerii jurământului, atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţie, deci jurământul nu este facultativ, ci obligatoriu.

Un aspect deontologic deosebit de important pentru funcţiile de prefect şi subprefect se referă la domeniul relaţiilor dintre cei doi înalţi funcţionari publici pe care le realizează cu organele locale. Legea nr. 340 / 2004 prevede foarte clar că între prefecţi şi subprefecţi pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există nici un fel de raporturi de subordonare.

78

Această prevedere legală amplifică rolul deontologiei funcţiei de prefect şi subprefect. Iată de ce persoanele care îndeplinesc cele două înalte funcţii publice trebuie să posede calităţile morale şi profesionale, de a putea realiza relaţii de înaltă calitate morală şi profesională cu organele locale.

Nu detaliem comportamentul etic al celor două persoane în raport cu personalul propriu, aflat în subordinea lor, întrucât aceştia trebuie să se conformeze Codului de conduită al funcţionarilor publici, pe deplin aplicabil şi funcţiilor de prefect şi subprefect. Considerăm să facem, câteva scurte comentarii, pe marginea unor aspecte deontologice specifice.

În exercitarea funcţiei de prefect şi subprefect, deontologia funcţiei publice ţine seama de metodele moderne ale conducerii, aplicând o sinteză a conducerii ca funcţie a persoanei, ca funcţiei a situaţiei sau ca funcţie a relaţiei dintre persoane şi situaţie.

Nu mai este astăzi un secret pentru nimeni că de particularităţile stilului de muncă al conducătorilor depinde buna funcţionare a oricărei organizaţii, însăşi productivitatea ei. Un prefect (subprefect) sociabil, adaptabil, politicos, bine pregătit sub aspectul nivelului de instruire, corect, demn, dinamic, încrezător în forţele proprii etc., care îşi face din toate calităţile arătate un adevărat stil de comportament etic, va obţine rezultate mult mai bune decât un altul nesociabil, nepopular, distant, morocănos, instabil, nestăpânit, subiectiv, taciturn.

Un prefect (subprefect) uman, sociabil, echilibrat, exigent, va fi mult mai eficient decât altul gălăgios, certăreţ, mărunt în fapte, îngâmfat, ce se prezintă ca victimă a neînţelegerii şi relei-credinţe, ce se crede singurul apărător şi deţinător al adevărului şi dreptăţii în judeţ, care îşi atribuie o condiţie fals eroică şi providenţială.Stilul de conducere este o variabilă pur interioară legată de structurile de bază ale personalităţii omului, şi de aceea, aproape imposibil de schimbat. Tocmai de aceea el este identificat de cele mai multe ori cu comportamentul caracterial. De aceea comisia şi organele prevăzute de lege pentru numirea în funcţie a prefectului (subprefectului) au obligaţia deontologică de a ţine seama ca persoanele ce aspiră la aceste funcţii să posede calităţile psiho-comportamentale şi profesionale adecvate unei asemenea înalte funcţii publice.

Referitor la evaluarea eficienţei stilului de conducere în funcţiile publice, apreciem criteriul situaţional ca cel mai bun criteriu deontologic de evaluare a eficienţei stilurilor de conducere a unui prefect (subprefect). Aceasta întrucât mai toate cercetările întreprinse au arătat că stilurile de conducere sunt inegal productive tocmai în funcţie de particularităţile situaţie practicate. Aceasta înseamnă că unele stiluri sunt mai potrivite pentru anumite situaţii în timp ce alte stiluri, pentru alte situaţii.

Astfel, considerăm că prefectul (subprefectul) trebuie să adopte un stil de muncă preponderent autoritar în relaţiile cu subordonaţii, cu luarea deciziilor rapide, în situaţii de criză şi de urgenţă ş.a., şi un stil de conducere cooperator, de conlucrare, mai democrat în relaţiile cu organele locale ale puterii şi administraţiei de stat. Deontologia cere prefectului (subprefectului) nu simpla coabitare între instituţia prefectului şi celelalte organe şi instituţii locale, ci o eficientă cooperare şi conlucrare cu acestea. Mai mult, el este persoana chemată să dea tonul bunei funcţionări a sistemului democratic al statului în teritoriu.

Deontologia funcţiei publice înglobează stilul de conducere al prefectului (subprefectului) ca o veritabilă cheie în elaborarea unei strategii eficiente de conducere. Nici pentru prefect, ca şi pentru orice lider, nu există un stil de conducere universal eficient, pentru ca situaţiile în care-l pun îndeplinirea cu bună credinţă a îndatoririlor de serviciu sunt extrem de diverse şi mobile. Comportamentul său deontologic îl obligă la adaptare, transformare, imaginaţie, creaţie.

Dacă este imposibil să se atingă perfecţiunea unui comportament în vederea îndeplinirii cu credinţă, bună intenţie şi profesionalism a unei înalte funcţii publice, aşa cum este cea de prefect (subprefect), ştiinţa deontologiei ne spune că trebuie căutate toate căile spre cristalizarea şi generalizarea unui model etic în acest sens.

Între atribuţiile prefectului cu puternice conotaţii deontologice menţionăm următoarele:realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei şi legilor, ordonanţelor şi hotărârilor guvernului şi a ordinii publice, în zona de responsabilitate;asigurarea punerii în aplicare şi realizarea programului de guvernare;conducerea cu profesionalism şi bună credinţă a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe din administraţia publică;

79

prevenirea tensiunilor sociale, asigurarea climatului de pace socială şi menţinerea unui contact permanent cu toate nivelurile instituţionale şi sociale;verificarea cu înaltă răspundere şi profesionalism a legalităţii actelor administrative emise de organele locale, cu excepţia actelor de gestiune;asigurarea măsurilor de apărare care nu au caracter militar, precum şi a celor de protecţie civilă;dispunerea măsurilor de prevenire a infracţiunilor, apărarea drepturilor şi siguranţei cetăţenilor.

În efortul de îndeplinire a jurământului depus, prefectul poate îndeplini şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelalte acte normative, precum şi dispoziţii stabilite de guvern, pentru binele locuitorilor judeţului (municipiului).

Actele prefectului sunt ordinele cu caracter individual sau normativ, în condiţiile legii. Deontologia funcţiei publice vizează ca actele emise de prefect să fie concrete, licite şi posibile.

Subprefectul îndeplineşte atribuţiile care îi sunt date prin acte normative, cele delegate prin ordin al prefectului, precum şi cele deontologice, în principal în următoarele domenii:integrare europeană;relaţiile cu sindicatele şi patronatele;respectarea ordinelor şi a celorlalte acte normative;asigurarea ordinii publice şi apărarea drepturilor cetăţenilor.

În lipsa prefectului, subprefectul îndeplineşte, în numele prefectului, atribuţiile ce-i revin acestuia. De aceea aspectele deontologice ale exercitării funcţiei de subprefect, sunt identice în mod similar cu cele ale prefectului, pe care le-am prezentat.

Trebuie să mai arătăm că potrivit legii s-au constituit la nivel naţional Corpul prefecţilor şi Corpul subprefecţilor. Intrarea în cele două corpuri se face la numirea în funcţia de prefect, respectiv de subprefect, în urma concursului organizat în condiţiile legii. La încetarea exercitării funcţiilor deţinute, prefecţii şi subprefecţii fac parte din Corpul de rezervă al prefecţilor, respectiv al subprefecţilor, cu excepţia cazurilor de încetare a exercitării funcţiilor din motive imputabile persoanelor în cauză.

Legea şi deontologia exercitării funcţiei de prefect şi subprefect obligă membrii Corpului prefecţilor şi Corpului subprefecţilor, precum şi pe cei care fac parte din rezerva celor două corpuri, să efectueze cel puţin o dată la 3 ani, stagii de perfecţionare profesională la Institutul Naţional al Administraţiei ori la instituţii de învăţământ superior din ţară sau străinătate.

Membrii Corpului prefecţilor, respectiv al Corpului subprefecţilor, sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi societate, precum şi de la participarea la acţiuni politice.

Membrilor Corpului prefecţilor respectiv al subprefecţilor le sunt aplicabile prevederile referitoare la incompatibilităţi şi conflictul de interese, prevăzute pentru funcţionari publici. Deontologia, dar şi legea, interzice prefectului şi subprefectului să fie membrii ai unui partid politic, sub sancţiunea eliberării lor din funcţie. De „Lege Ferenda” opinăm că persoanele în discuţie, să nu mai fie recrutate din rândul unui partid politic şi în urma concursului să-şi dea apoi demisia, aşa cum s-a procedat până acum, din varii motive, mai ales sub aspect deontologic.

Evaluarea performanţelor profesionale ale prefecţilor şi subprefecţilor se face în condiţiile similare prevăzute de lege pentru înalţii funcţionari publici. Astfel, evaluarea se face de către o comisie, compusă din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti în administraţia publică, propusă de ministrul internelor şi reformei administrative şi numite prin decizia primului ministru.

Încălcarea regulilor, normelor şi principiilor deontologice incumbă pentru prefect şi subprefect, alături de sancţiunile morale cunoscute şi aplicarea de sancţiuni disciplinare. Acestea din urmă se aplică prin decizie a primului ministru sau ordin al ministrului internelor şi reformei administrative.

Comisia de disciplină pentru prefecţi şi subprefecţi este aceeaşi ca şi pentru înalţi funcţionari publici. Ea este compusă din 7 înalţi funcţionari publici, constituită prin decizia primului ministru, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Încetarea de drept a executării funcţiei de prefect şi subprefect intervine în următoarele situaţii:demisie;nerespectarea prevederilor legale cu privire la compromiterea onoarei şi demnităţii;

80

participarea la acţiuni politice;condamnare la pedeapsă privativă de libertate, rămasă definitivă;pierderea drepturilor electorale;împlinirea vârstei de 65 de ani.

Lăsăm la latitudinea cititorilor comentariile cu caracter deontologic a situaţiilor de mai sus, în spiritul celor făcute de noi în lucrare pentru alte funcţii publice din administraţia statului nostru.

De o deosebită valoare deontologică pentru prefect, respectiv subprefect, o au situaţiile de la punctele a, b şi c, pentru care sugerăm, dezbateri, comentarii şi opinii în cadrul sesiunilor cu studenţii.

CAPITOLUL 4 COORDONATE DEONTOLOGICE ALE BIROCRAŢIEI ŞI CORUPŢIEI ÎN EXERCITAREA FUNCŢIEI PUBLICE

4.1. Consideraţii deontologice cu privire la birocraţie şi birocratism Termenul de birocraţie a fost utilizat mai întâi pentru a descrie activitatea funcţionarilor guvernamentali. Mai târziu, treptat, termenul a început să fie utilizat în cadrul tuturor organizaţiilor mari. După unii autori, de Gournay a folosit pentru prima dată acest termen, prin adăugarea cuvântului grecesc „kratos” (putere, conducere) la francezul „bureau” (birou), desemnând puterea sau conducerea exercitată de funcţionarii publici.

De-a lungul istoriei, de la marile imperii până la dictaturile şi democraţiile moderne, nici un stat nu a putut şi nu poate supravieţui fără o structură organizată a funcţionarilor săi, care să îndeplinească sarcini diverse, absolut necesare, pentru asigurarea bunului mers al societăţii.

Cu toate acestea, birocraţia a cunoscut o dezvoltare conceptuală de abia în zilele noastre, deşi organizaţii similare pot fi întâlnite oricând în istorie. Birocraţia joacă un rol important în viaţa omului modern, motiv pentru care interesul pentru studierea acestui tip de organizare devine actual pentru aproape toate ştiinţele social-politice.

Pentru deontologia funcţiei publice, studiul birocraţiei interesează în vederea identificării acelor norme, reguli şi principii pe care funcţionarul public le are de îndeplinit în cadrul sistemului birocratic în care îşi desfăşoară activitatea. Birocraţia nu este numai o sursă de comportări negative ale funcţionarului public, ci şi un mod concret de mediu social în care acesta lucrează.

Deşi birocraţia a fost utilizată în epocă, chiar de la apariţie, cu sens peiorativ, unii autori, cum ar fi de pildă Max Weber a atribuit termenului de birocraţie şi valenţele pozitive, fără să cadă nici în extrema acceptării exclusiv pozitiviste acestuia.

Birocraţia lui Weber38 desemnează tipul ideal de organizare caracterizat prin autonomia funcţiilor în raport cu persoanele ce le îndeplinesc şi prin proceduri tehnice raţionaliste. În această accepţiune, idealul nu semnifică dezirabilitate socială, ci o formă pură a organizării birotice.

În opinia lui Weber, o caracteristică esenţială a tuturor organizaţiilor de mare întindere este tendinţa acestora de a deveni birocratice. Birocraţia se afirmă, prin urmare, ca fiind unicul mod de a organiza în mod eficient masele largi de oameni, motiv pentru care aceasta se dezvoltă o dată cu economia şi politica statelor şi a oricărei organizaţii. Birocraţia a cunoscut dezvoltare, alături de revoluţia tehnico ştiinţifică fiind un proces de raţionalizare în vederea organizării vieţii sociale şi economice, conform principiilor eficienţei.

Principalele caracteristici ale birocraţiei identificate de Max Weber sunt următoarele:– Ierarhia. Birocraţia este o construcţie de tip piramidal, în vârf situându-se cea mai mare autoritate. În cadrul ierarhiei fiecare nivel şi funcţionar sunt supravegheaţi de nivelul ierarhic superior.– Reglementare. Comportamentul funcţionarului este reglementat prin norme şi reguli precise care au scopul de a asigura stabilitatea şi predictibilitatea activităţilor.

38 Max Weber (1864-1920) gânditor politic german, întemeietorul unei gândiri liberaliste, marcată de conştiinţa fatalităţii, a cărei imagine este „cuşca de fier”, o lume în care libertatea personală şi responsabilitatea morală au fost înlocuite de birocraţie şi rutinizare. Între operele lui amintim două: „Etica protestantă şi spiritul capitalismului ”, (Bucureşti, Humanitas, 1998) şi „Essays in Sociology”, (ed. Hans H. Gerth şi Wright Mills, New York, Oxford University Press, 1946).

81

– Specializarea. Organizaţiile şi funcţionarii sunt specializate, respectiv specializaţi, în domenii clar delimitate, iar funcţionarii trebuie să posede competenţele necesare pentru a-şi îndeplini sarcinile şi promova pe baza competenţei şi experienţei fiecăruia.– Impersonalitatea. Funcţionarul are un rol oficial, viaţa sa personală fiind separată de sarcinile de muncă. Rolul oficial al funcţionarului îl obligă să intre în relaţii cu publicul fără a se implica sentimental, respectând regulile şi regulamentele organizaţiei.– Resursele materiale. Funcţionarul operează cu resurse materiale care nu se află în posesia sa şi care aparţin organizaţiei. Din această cauză utilizarea resurselor materiale ale organizaţiei de către funcţionar este limitată la exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Max Weber nu a ezitat să-şi exprime îngrijorarea cu privire la pericolul reprezentat pentru democraţie, perspectiva guvernării de către funcţionari impersonali. Deşi considera birocraţia drept cea mai eficientă formă de organizare, el scoate în evidenţă şi limitele sale. Iată de ce, problema ridicată de Weber are o mare importanţă deontologică. Ea se referă la contradicţia care apare între necesitatea existenţei birocraţiei, puterea crescândă a acesteia şi comportamentul funcţionarului în exercitarea atribuţiilor sale.

În acest mod se ajunge de la birocraţie la birocratism, o categorie cu care operează şi deontologia funcţiei publice de care ne ocupăm. În practică, dar şi într-o mare parte din literatura social-politică, birocraţia a dobândit un sens peiorativ echivalent cu munca de rutină, lipsită de iniţiativă şi inovaţie. Pentru a face distincţie între birocraţie, aşa cum a fost ea concepută de Weber şi înţelesul său de acţiune negativă s-a elaborat termenul de birocratism, la care vom face câteva referiri în cele ce urmează.

Dicţionarele de specialitate au consacrat birocratismul ca fiind un sistem sau o metodă de conducere sau de activitate a unui organism politic, de stat, administrativ, economic etc., care se caracterizează prin izolarea de populaţie şi de realităţile concrete, indiferenţă faţă de cererile şi propunerile oamenilor, nesocotirea intereselor acestora.

Birocratismul este pentru funcţionarul public o stare în care se adoptă un stil de muncă formalist, dominat de preocupare exagerată pentru lucrările de birou, pentru aspectele secundare ale problemelor, în dauna esenţialului.

Birocratismul semnifică procesul de proliferare şi centralizare a birocraţiei până la transformarea acesteia într-un factor de frână a activităţii sociale pe care trebuie să o servească. El schimbă în mod radical semnificaţiile trăsăturilor birocraţiei pe care le-am prezentat mai sus.

De pildă, reglementarea necesară devine o reglementare excesivă care, uneori se constituie într-o piedică pentru atingerea scopurilor organizaţiei, generând tocmai ineficienţă. Din acest motiv, încălcându-şi propria deontologie, funcţionarul public ocoleşte cu bună ştiinţă prea multele reguli instituite, de cele mai multe ori cu acordul tacit al şefilor. Aceste eludări de la reguli şi norme au loc în vederea rezolvării mai rapide şi mai eficiente, a unor cazuri mai puţin tipice. Ierarhia, poate conduce de asemenea la întârzieri, eludări şi rezolvări pripite, rezultatele acţiunii fiind tocmai opusului principiilor birocraţiei înţeleasă ca acţiune pozitivă.

Amplificarea relaţiilor informale constituie, de asemenea, temeiul denaturării scopurilor organizaţiei spre satisfacerea unor interese personale şi de grup. Birocratismul, construieşte adevărate „clanuri” în interiorul organizaţiei, ceea ce are ca urmare îndepărtarea din ce în ce mai mult de la scopurile iniţiale ale organizaţiei, până la ceea ce sociologii denumesc înlocuirea scopurilor.Deontologia funcţiei publice este grav afectată prin constituirea oligarhiilor descrise de Robert Michels (1876-1936), unul din adepţii lui Weber. În acest caz deontologia este de fapt eliminată întrucât autoritatea şi decizia se concentrează la nivelul unui mic număr de indivizi, elitele, punându-se în pericol însăşi democraţia în esenţa ei.

Michels susţinea că oligarhia derivă din felul în care organizaţiile îi separă pe simplii membri de mijloacele puterii colective. Astfel, organizaţia contestă şi retrage treptat membrilor ei şansele de participare la luarea deciziilor şi, depărtându-i de principiile deontologice, îi educă să fie supuşi şi serviabili elitelor. În acest mod elitele îşi exercită controlul asupra organizaţiilor, dominaţia elitelor este după cum rezuma Michels legea de fier a oligarhiei, „cine spune organizaţie, spune oligarhie”.

82

Normele, principiile şi regulile deontologiei funcţiei publice pot fi un factor important în contracararea birocratismului din domeniul public, deziderat prezent şi în legislaţia românească. De aceea „obiectivele prezentului cod de conduită urmăresc să asigure creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi să contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie (s.n) din administraţie publică…”39

Prin respectarea deontologiei profesionale de către funcţionarul public nimănui nu ar trebui să i se întâmple, spre exemplu, să aibă nevoie de anumite acte şi să se lovească de indolenţa unor funcţionari publici ori să fie informat greşit sau chiar dezinformat sau să îi se recunoască un drept, să fie nevoit să umble zile, săptămâni şi luni pentru a i se elibera o adeverinţă etc.

În vederea contracarării tendinţelor de birocratism, care din păcate se manifestă din plin în România, la baza formării unui comportament etic, civilizat şi eficient a salariatului care exercită o funcţie publică, deontologia funcţiei publice, propune în principal, următoarele măsuri:– îmbunătăţirea permanentă a reglementărilor de conduită profesională a tuturor categoriilor de funcţionari publici în scopul creării şi menţinerii la un nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei publice şi a funcţionarului public;– informarea pe orice cale a populaţiei cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţită să se aştepte, din partea funcţionarilor publici în exercitarea atribuţiilor pe care le are;– crearea unui climat de încredere şi respect între populaţie şi funcţionarii publici, între cetăţeni, instituţiile şi autorităţile publice;– respectarea principiilor şi normelor generale de conduită a funcţionarilor publici, prevăzute în „Codul de conduită a funcţionarilor publici”;– respectarea obligaţiilor ca în cadrul relaţiilor cu populaţia, funcţionarul public să nu aducă atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii cetăţenilor;– adoptarea în orice împrejurare, de către funcţionarii publici, a unui comportament bazat pe respect, bună credinţă, corectitudine şi amabilitate;– manifestarea în relaţiile de serviciu a unei atitudini imparţiale şi justificate, pentru rezolvarea la timp, clară şi eficientă a problemelor cetăţenilor.

Birocratismul şi corupţia sunt în prezent cele mai semnificative flageluri de care pot suferi administraţia publică şi funcţionarii publici. Problema se pune atât la nivel instituţional, de organizaţie, dar şi la nivel individual, al persoanelor care îndeplinesc funcţii publice sau la nivel de categorii specifice de funcţionari publici sau demnitari publici.

De la 1 ianuarie 2007 România este membră a Uniunii Europene. Următoarea perioadă pentru administraţia românească este o etapă de integrare în structurile comunitare. În acest complex proces, lupta împotriva birocratismului şi corupţiei are semnificaţie de postulat. Ne place sau nu, România „poartă amprenta unui birocratism puternic, în care letargia se îmbină cu aroganţa, iar corupţia continuă să înflorească”, susţinea în 2006 Wilfrid Grüber ambasadorul Germaniei la Bucureşti. Pe aceleaşi coordonate neajunsurile din administraţia României „reprezintă o barieră pentru lupta împotriva corupţiei”, considera în acelaşi an şi şeful Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, Jonathan Scheele.

În continuare vom analiza câteva aspecte legate de corupţie, care afectează funcţiile şi demnităţile publice, împotriva căreia, deontologia funcţiei publice este chemată să lupte cu armele şi instrumentele sale.

4.2. Deontologia funcţiei publice şi corupţia 4.2.1 Corupţia în domeniul public

Termenul de „corupţie” este în general recunoscut ca reprezentând una din marile probleme ale societăţii moderne, cu suficientă putere pentru a putea pune în pericol stabilitatea şi siguranţa statului de drept, valorile democratice şi morale ale umanităţii.

Corupţia reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice pentru obţinerea de foloase personale necuvenite prin: mituire, traficare de influenţă, abuz de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fraude economico-financiare, extorcare, nepotism, favoritism, însuşirea de fonduri şi foloase

39 Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, M.Of. nr. 157/2004, art. 2.83

nemeritate, conflict de interese prin angajarea în tranzacţii sau dobândirea unei poziţii ori a unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul şi îndatoririle oficiale etc.

Pentru funcţionarul public corupţia se manifestă atât prin nesocotirea unor norme juridice (darea şi luarea de mită, trafic de influenţă etc.) cât şi a unor norme morale, deontologice (vicii, desfrâu, depravare, setea de bogăţie, parvenitismul etc.).

Legislaţia penală română actuală, spre deosebire de cea din alte state, utilizează noţiunea de corupţie pentru a incrimina doar unele acte prin care se urmăreşte obţinerea de avantaje pe căi ilicite. Astfel, în dreptul penal român, corupţia înţeleasă în mod strict include doar unele infracţiuni din categoria celor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Este vorba de luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, care sunt infracţiuni de serviciu, darea de mită şi traficul de influenţă care sunt infracţiuni în legătură cu serviciul. Acesta este înţelesul restrâns al noţiunii de corupţie.40

Corupţia a devenit astăzi un fenomen global, generalizat, foarte greu de descoperit, monitorizat şi stăpânit. Victimele corupţiei sunt toţi membrii unei societăţi, iar în unele cazuri, corupţia afectează însăţi viaţa comunităţii internaţionale. Corupţia este un fenomen mondial şi a-l restrânge numai la ţările sărace ar însemna luarea unei atitudini inacceptabil de optimistă.

În accepţiunea generală, corupţiei nu i se poate da o definiţie universal valabilă, întrucât ea are un pronunţat caracter concret. Formularea conceptului fiind de multe ori evazivă, ambiguă sau reducţionistă.

În majoritatea statelor corupţia este un concept prioritar normativ, desemnând încălcarea normelor juridice şi morale (deontologice) referitoare la îndatoririle funcţionarului public, agenţilor economici sau persoanelor care efectuează diferite operaţiuni financiare sau bancare, în scopul obţinerii unor avantaje de ordin personal.

Într-o asemenea accepţiune corupţia desemnează diferite acte sau fapte ilicite şi morale, săvârşite prin utilizarea abuzivă şi frauduloasă a puterii (politice, administrative, judecătoreşti) în scopul obţinerii unor avantaje personale de către funcţionari publici, salariaţi, magistraţi, militari, poliţişti, lideri economici etc.

În literatura de specialitate internaţională, în sfera infracţiunilor de corupţie ca abuz al puterii publice în scopul unui profit privat, intră şi alte fapte: extorcarea, nepotismul, evaziunea fiscală, aranjamente fiscale, furtul, achiziţii publice etc. În sensul cel mai larg, literatura juridică internaţională asociază conceptului de corupţie şi alte fapte antisociale numite generic „criminalitate organizată”. Corupţia în identităţi diferite a fost şi este prezentă în toate timpurile şi la toate statele, în forme şi intensităţi diferite.

Desigur, ca fenomen complex, corupţia poate fi analizată din diverse puncte de vedere: economic, politic, juridic, sociologic, filozofic, psihologic, moral sau deontologic. Corupţia este determinată economic în primul rând, dar este influenţată şi de alţi factori, care ţin de structura psihică a diferitelor persoane predispuse la acte de corupţie. Corupţia este totodată influenţată de factori morali, sociali şi politici concreţi, de cultura şi educaţia oamenilor, precum şi de influenţele normelor interne şi internaţionale în domeniu.

Analiza deontologică a corupţiei face apel la multitudinea factorilor morali (etici), în strânsă legătură cu toţi ceilalţi factori care definesc fenomenul. Din punct de vedere deontologic, corupţia este înainte de toate o abatere de la deontologia profesională. Funcţionarul public foloseşte în mod abuziv funcţia publică, pentru a acorda celui care corupe sau comunităţii de interese pe care o reprezintă, un avantaj economic sau administrativ în schimbul unei sume de bani, a unor cadouri, a unor vacanţe sau voiajuri turistice, excursii, concedii sau distracţii sau a primirii unor proprietăţi.

De asemenea, corupţie mai înseamnă şi folosirea de către o persoană a funcţiei sau poziţiei sale publice, pentru a eluda legea sau a evita îndeplinirea unor norme, bareme sau proceduri legale, în vederea obţinerii în folosul ei a unor avantaje materiale sau a unor funcţii profesionale sau administrative.

Istoria corupţiei este tot atât de veche ca şi statul. Începând din antichitate, corupţia a reprezentat unul dintre modelele comportamentale dintre cele mai nocive, dar, în acelaşi timp,

40 Eugen Popescu – Drept internaţional public – principii şi standarde, instituţii şi organizaţii de protecţie a victimelor, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2006, pg. 144-145

84

extrem de răspândite în rândul funcţionarilor publici, a salariaţilor oficiali sau reprezentanţilor aleşi ai comunităţii. În ultimul timp, ea a atins şi comportamentul unor persoane din domeniul privat.

Comportamentul corupt al funcţionarilor publici nu este un model recent, nici în România, întrucât corupţia nu este un produs al relaţiilor sociale şi economice apărute după 1989. Corupţia a existat şi în timpul regimului totalitar, aspect care îi conferă anumite elemente de continuitate în evoluţia sa din ţara noastră.

Comportamentul corupt se întâlneşte mai întâi în ceea ce se numeşte corupţie clasică sau de mică anvergură. Aici avem de-a face cu acea corupţie endemică din România care se circumscrie micilor acte de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă etc., întâlnite la simplii cetăţeni: de la micul funcţionar de la ghişeu, la conductorul de tren, faimosul „naş” la cadrul medical sau profesorul care pretinde bani sau alte „atenţii” pentru serviciile prestate.

Lumea acestor mici „şpăgari” este o palidă reflexie a unui alt tip de corupţie, mult mai consistentă şi deosebit de nocivă, coerentă şi amplă, pe care cei mai mulţi o denumesc marea corupţie: corupţia instituţionalizată sau de stat, în care sunt implicaţi, din păcate funcţionari publici, înalţi funcţionari sau demnitari publici.

Indivizii corupţi, ignoră cele mai elementare reguli ale deontologiei profesionale şi, ce este mai grav în ţara noastră, aceste comportamente nocive, indiferent de capacitatea lor intelectuală, aptitudini sau realizări manageriale sunt susţinute de sistem.

Ce este deosebit de grav se referă la faptul că aceste persoane devin lent dar sigur, nişte stâlpi ai unor centre sociale de putere. Moralitatea lor este sub orice critică, ei sunt mai presus de lege, nu există instituţii de stat care să-i poată trage la răspundere. În cadrul sistemului de care aminteam, puterea judecătorească se înclină, ministerul public tărăgănează sau dă soluţii de neîncepere a urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărirea penală, iar poliţia stă umilă la mâna infractorului, care dă la timp telefoane acolo unde trebuie.

Uneori se ajunge, după părerea noastră, la formarea unei complicităţi perverse între funcţionari din administraţia de stat, poliţie, parchet, justiţie, curte de conturi, putere legislativă, servicii de informaţii etc., care se sprijină reciproc, iar sistemul acesta de tip mafiot, funcţionează din păcate aproape ireproşabil. Aceasta este cel puţin situaţia alarmantă de la noi până în momentul apariţiei acestui volum.

Victima corupţiei devine fiecare membru al societăţii. Implicaţiile economico-sociale ale comportamentelor profesionale corupte pot fi catastrofale mai cu seamă în domeniul public. Astfel, corupţia estompează creşterea economică, afectează investiţiile străine directe, finanţele publice şi în ultimă instanţă încrederea populaţiei în stat. Nu ne propunem să facem o analiză asupra acestor efecte, ci să subliniem doar că prevenirea şi combaterea corupţiei reprezintă o necesitate obiectivă a timpurilor noastre, măsurile luate de statul nostru trebuind să vină în întâmpinarea celor internaţionale.

4.2.2 Rolul deontologiei funcţiei publice în combaterea corupţiei

Strategiile anticorupţie cuprind în mod tradiţional măsuri de reducere a corupţiei funcţionarilor şi demnitarilor publici prin reformarea administraţiei şi finanţelor publice.

Soluţiile eficiente de prevenire şi combatere a corupţiei trebuie să conducă atât la înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care generează acte de corupţie în diferite sectoare, la diversificarea sistemului de sancţiuni şi pedepse aplicate indivizilor cu comportamente corupte, cât şi la modelarea deontologică a persoanelor care exercită funcţii şi demnităţi publice coruptibile.

Pentru a fi eficientă şi a se bucura de succes, lupta împotriva corupţiei trebuie, după părerea noastră să se ducă cel puţin pe patru planuri: social-cultural, juridic, politic şi moral (deontologic). Ultimul interesează demersul nostru.

În ultimul timp, deontologia a început să-şi facă loc din ce în ce mai mult şi în societatea românească, iar lupta împotriva corupţiei se duce şi pe plan deontologic. Elaborarea şi strădania de aplicare a diferitelor coduri etice sau deontologice în domeniul public sunt fără îndoială cel mai convingător exemplu în acest sens. La unele din aceste instrumente deontologice ne-am referit şi

85

noi în lucrarea de faţă, notând că însuşirea şi respectarea lor reprezintă aportul deontologiei la efortul general de luptă împotriva corupţiei.

Considerăm de o deosebită importanţă să facem o precizare. Unii autori folosesc adesea expresii referitoare la eradicarea sau eliminarea corupţiei din viaţa socială. Considerăm şi se poate demonstra, că atâta timp cât vor exista contrariile din societate stat-cetăţean, domeniul public-domeniul privat, interes public-interes individual etc., corupţia va continua şi ea să existe, bineînţeles în forme şi proporţii diferite.

Ori, contrariile enumerate, la fel ca şi altele, reprezintă de fapt izvorul dezvoltării sociale, componentele inerente şi absolut obligatorii ale existenţei sociale. Prin urmare, corupţia va exista atâta timp cât va exista societatea sub forma celei cunoscute de noi astăzi.

Acest lucru nu trebuie sa ducă la resemnare, la un comportament fatalist faţă de flagelul corupţiei. Statul poate să acţioneze în scopul identificării corupţiei şi comportamentelor corupte, prevenirii şi diminuării corupţiei, educării şi eliminării persoanelor legate de acest fenomen. Statul, poate şi trebuie să ţină sub control corupţia, pe corupători şi pe corupţi. El trebuie de asemenea, să sancţioneze dur pe corupţi, printr-o legislaţie adecvată. Ideea este de a menţine corupţia sub control social şi în limitele cele mai scazute posibil.

Prevenirea şi diminuarea corupţiei contribuie la creşterea veniturilor, la îmbunătăţirea serviciilor publice, la stimularea încrederii şi participării populaţiei la viaţa publică, la creşterea calităţii vieţii.

Deontologia funcţiei publice vine în sprijinul funcţionarilor publici şi cetăţenilor pentru diagnosticarea, cercetarea şi prevenirea cazurilor de corupţie şi de comportament ilicit şi imoral. Deşi corupţia face obiectul unor pasionate schimburi de opinie şi poartă o încărcătură deontologică aparte, prevenirea ei necesită o strategie foarte bine elaborată şi aplicată. În această strategie, deontologia trebuie să treacă dincolo de disputa moralizatoare sau de labirintul legislativ, care susţine că dacă cu toţii ne-am face datoria, corupţia nu ar mai exista.

Deontologia funcţiei publice studiază corupţia şi se alătură frontului anticorupţie în baza obiectului ei de studiu, care are în centru funcţionarul public, personalitatea sa. Este adevărat că oameni diferiţi reacţionează în mod diferit la tentaţia corupţiei şi, că mulţi oficiali din sectorul public sau privat rezistă tentaţiei, chiar şi când aceasta este puternică.

Factori precum şcoala, familia, colectivele de muncă, religia, activitatea economică, etnia, situaţia internaţională îşi pun amprenta asupra tentaţiei corupţiei. La nivelul individului se mai pot menţiona drept cauze ale corupţiei şi consumul de alcool, activitatea extraconjugală, pierderile provocate de speculaţiile financiare, jocurile de noroc, dorinţa de îmbogăţire rapidă, vanitatea etc.

Efortul propriu trebuie conjugat în România cu experienţa internaţională în domeniul combaterii corupţiei. Un cadru de analiză al politicilor de prevenire a corupţiei în domeniul funcţiilor publice din administraţia de stat, pentru instituţiile şi autorităţile din domeniu, ar putea fi următorul41:

A. Selectarea agenţilorEliminaţi-i prin triere pe cei necinstiţi (pe bază de CV, teste, sau elemente de predicţie a onestităţii).Încurajaţi angajările pe merit şi împiedicaţi nepotismul.

Exploataţi „garanţiile” externe de onestitate (folosind reţelele de depistare a agenţilor de încredere şi asigurând menţinerea onestităţii lor).

B. Stabilirea recompenselor şi penalizărilor pentru agenţiModificarea recompenselor:

a.1. creşteţi salariile pentru a reduce nevoia de venituri ilicite; a.2. recompensaţi acţiunile specifice şi agenţii care contribuie la scăderea corupţiei; a.3. îmbunătăţiţi perspectivele de promovare în carieră în funcţie de performanţele obţinute; a.4. utilizaţi contractele de contingenţă pentru recompensarea agenţilor pe baza succeselor ulterioare (de exemplu, dreptul la pensie suplimentară condiţionată sau titluri pe bază de merit);

41 Robert KLITGAARD, Ronald Maclean ABAROA, H. LINDSEY PARRIS – Oraşe corupte, ghid practic de tratament şi prevenire, Humanitas, Bucureşti, 2006, pg. 134-136; 154.

86

a.5 legaţi recompensele nepecuniare de performanţele obţinute (instruire, transferări, gratuităţi, deplasări, publicitate sau aprecieri).

b. Penalizarea comportamentului corupt:b.1. înăspriţi penalizările formale; b.2. întăriţi autoritatea şefilor în ce priveşte

aplicarea de penalizări; b.3. calibraţi penalizările în funcţie de efectele descurajante şi de posibilitatea de distrugere a culturii corupţiei; b.4. utilizaţi o gamă largă de penalizări (instruire, transferări, publicitate, marginalizare, şi pierdere a statutului profesional, a gratuităţilor şi deplasărilor).C. Obţinerea de informaţii cu privire la eforturi şi rezultatea. Îmbunătăţirea auditului şi a sistemelor informatice de management:

a.1. culegeţi dovezi despre posibile acte de corupţie (cu ajutorul steguleţelor roşii al analizei statistice, analizei unor eşantioane aleatorii de lucrări şi al inspecţiilor); a.2.efectuaţi „evaluări ale vulnerabilităţii”.b. Întărirea agenţilor de informaţii:

b.1. întăriţi personalul de specialitate (auditori, specialişti în computere, investigatori, supraveghetori şi agenţi de securitate internă); b.2. creaţi un climat în care agenţii (de exemplu, informatorii) să fie încurajaţi să raporteze neregulile; b.3. creaţi noi unităţi (avocaţi ai poporului, comitete speciale de investigaţii, agenţii anticorupţie sau comisii de anchetă).c. Colectaţi informaţii de la terţi (presă, bănci).d. Colectaţi informaţii de la clienţi şi de la publicul larg (inclusiv asociaţii profesionale).e. Schimbaţi subiectul obligaţiei de a proba, astfel încât persoanele potenţial corupte (de exemplu funcţionarii publici cu averi mari) să trebuiască să-şi dovedească nevinovăţia.D. Restructurarea relaţiei şef-agent-client pentru a slăbi monopolul de putere, a limita puterea discreţionară şi spori responsabilizareaa. Provocarea concurenţei în furnizarea unor servicii de calitate (prin privatizare, concurenţă public-privat şi concurenţă între agenţii publici);b. Limitarea puterii discreţionare a agenţilor:

b.1. definiţi mai clar obiectivele, regulile, procedurile şi faceţi-le cunoscute.b.2. distribuiţi agenţii în echipe de lucru şi impuneţi supravegherea lor pe cale ierarhică;b.3. împărţiţi deciziile mari în sarcini mai mici;b.4. clarificaţi şi delimitaţi influenţa exercitată de agenţi în deciziile importante (schimbaţi

regulile de luare a deciziei, schimbaţi factorii de decizie şi modificaţi stimulentele);Rotiţi agenţii în funcţii şi deplasaţi-i geografic.Schimbaţi misiunea organizaţiei, produsele sau tehnologia acestei, pentru a o face mai puţin vulnerabilă în faţa corupţiei.Organizaţi grupuri de clienţi care să îi facă mai puţin susceptibili faţă de corupţie pentru promovarea schimbului de informaţii şi crearea, astfel, a unui lobby anticorupţie.E. Creşterea „costurilor morale” ale corupţieiRecurgeţi la instruire, programe educative şi exemplul personal.Promulgaţi un cod etic (pentru funcţionarii publici, profesii sau agenţii).Schimbaţi cultura corporaţiei.

Corelativ, redăm în continuare şi un model de analiză concret având ca exemplu achiziţiile publice, prezentat de aceiaşi autori

Cadru de analiză a politicilor pentru a descuraja înţelegerile ilegale în achiziţiile publice A. Selectarea ofertanţilorVerificaţi onestitatea (prin supraveghere, menită să depistează dacă există înţelegeri, verificarea istoricului contractorilor şi a îndeplinirii ultimelor contracte).Exploataţi „garanţiile” externe de onestitate în licitare şi execuţia de bună credinţă.Acceptaţi o singură firmă la licitaţie şi negociaţi acerb cu ea.

87

B. Modificarea recompenselor şi penalizărilor pentru ofertanţiFavorizaţi prin recompense numai ofertanţii oneşti (plata mai târziu, în funcţie de costuri şi calitate; contracte cu măsuri stimulative).Modificaţi penalităţile astfel încât înţelegerile să devină mai puţin tentante (descalificarea firmelor ce stabilesc înţelegeri; aplicarea de sancţiuni pentru infracţiuni; compromiterea firmei prin publicitate negativă).C. Utilizarea unor strategii informaţionale care să mărească probabilitatea detectării şi pedepsirii înţelegerilor oneroaseUtilizaţi sisteme de detectare a înţelegerilor. Daţi putere agenţilor, pentru a culege informaţii (activate sub acoperire, supraveghere, preţul pieţei şi devize de estimare a costurilor).Implicaţi terţi pentru obţinerea unor informaţii credibile (buletine informative din ramura de activitate şi consultanţi, calcularea devizelor de cost în mod independent sau folosirea auditorilor).Utilizaţi ofertanţii ca sursă de informaţii (angajaţi nemulţumiţi, ofertanţi perdanţi, cei care se retrag de la licitaţie).D. Restructurarea relaţiei achizitor-ofertantÎncurajaţi concurenţa între ofertanţi (firme noi, publicitate mai largă, barieră de acces coborâtă, contracte cu împărţirea riscurilor şi cerinţa de a comunica informaţii privind contractul).Limitaţi puterea discreţionară a agenţilor proprii (reguli cu privire la schimbarea comenzilor, adăugarea de clauze, „urgenţe”, oferte sigilate, reguli de luare a deciziei în favoarea unui ofertant şi analiza ierarhică a deciziilor).Rotiţi agenţii proprii.Redefiniţi „produsul” organizaţiei (bunuri standardizate cu preţ de piaţă; alegerea materiilor prime, a rezultatelor şi modalităţilor de plată, acordând atenţie elementului coruptibil; integrare pe verticală – mai bine produci, decât să cumperi).E. Schimbarea atitudinii faţă de înţelegerile oneroaseFaceţi distincţie între înţelegerile oneroase şi practicile acceptabile (de exemplu, cartelurile pentru export) şi scopurile acceptabile (cum ar fi maximizarea câştigului din schimb valutar).Educaţi contractorii cu privire la desfăşurarea licitaţiilor în alte ţări.Încurajaţi identificarea ofertantului cu scopul social sau public al lucrărilor.

La o simplă parcurgere a cadrului de analiză de mai sus, putem observa că deontologia funcţiei publice este prezentă în proporţii diferite peste tot, atât în ce priveşte selectarea agenţilor (în cazul nostru deţinătorii funcţiilor publice, adică funcţionarii publici), cât şi a celorlalte componente din care evidenţiem: îmbunătăţirea stimulentelor pozitive; înăsprirea penalizărilor pentru corupţie; limitarea monopolurilor (în sensul promovării concurenţei în sectoarele publice şi private; evitarea reglementărilor prin care se creează monopol, ori de câte ori este posibil); clarificarea puterilor discreţionare (prin simplificarea reglementărilor,a regulilor şi normelor şi prin delimitarea mai clară a atribuţiilor şi competenţelor); îmbunătăţirea responsabilizării şi transparenţei.

Codul de conduită a funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 7/ 2004, pe care l-am prezentat şi comentat în prezentul volum, precizează dintr-o perspectivă morală relaţia funcţionarului public cu sine, cu sursele de informare, cu instituţia sau autoritatea publică unde munceşte, cu publicul larg. Cu excepţia câtorva norme etice a căror încălcare reprezintă în acelaşi timp infracţiuni sau contravenţii, sancţiunile nerespectării normelor deontologice sunt de ordin moral.

Ca obiectiv, Codul de conduită al funcţionarilor publici, are printre altele, şi eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică. Elaborarea, respectarea şi aplicarea normelor deontologiei funcţiei publice, pentru combaterea corupţiei, are loc în cadrul unui proces mult mai complex. În cadrul strategiei naţionale de luptă împotriva corupţiei, deontologia funcţiei publice trebuie stimulată şi aşezată într-un cadru normativ juridic şi moral adecvat, pe care după părerea noastră, l-am putea jalona astfel:lupta împotriva corupţiei nu trebuie considerată un scop în sine, ci un principiu călăuzitor pentru reforma administraţiei publice din ţara noastră în sensul grăbirii procesului de integrare în structurile comunitare a României; promovarea unei legislaţii adecvate în paralel cu simplificarea

88

şi clasificarea regulilor, normelor şi regulamentelor existente; îmbunătăţirea şi aplicarea unui sistem bine definit de promovare în carieră a funcţionarilor publici; asigurarea de salarii bune, decente, promovarea pe merit şi o carieră bine conturată; angajarea mai fermă în lupta împotriva corupţiei a tuturor instituţiilor democratice, a presei libere care trebuie să devină mai agresivă; alianţa organelor statului cu forţele favorabile; promovarea unor condiţii de concurenţă ori de câte ori este posibil; încurajarea situaţiilor concurenţiale în domeniul public, care va elimina unele oportunităţi de apariţie a comportamentului corupt; utilizarea unor strategii informaţionale care să măsoare probabilitatea detectării şi pedepsirii înţelegerilor oneroase; identificarea, diagnosticarea şi analizarea cu mai mult curaj a sistemelor corupte şi acţiunea hotărâtă pentru reformarea lor;implicarea sectorului privat şi al cetăţenilor; pentru fiecare funcţionar public corupt, există cineva din sectorul privat care l-a corupt; sectorul privat şi cetăţenii pot ajuta prin informaţii, prin diagnosticarea sistemelor corupte şi prin contribuţia la controlul comportamentului propriilor reprezentanţi; colaborarea tuturor factorilor implicaţi pentru prevenirea, stoparea, detectarea sau aducerea cazurilor în instanţă şi pedepsirea faptelor, într-un proces judiciar transparent şi credibil (profesiile vizate pentru cooperare sunt: funcţionari şi contabili, personal tehnico-ingineresc, experţi etc.); distrugerea culturii impunităţii; opinia publică a auzit de vorbe frumoase împotriva corupţilor, dar nu se întâmplă nimic; dacă impunitatea este persistentă îşi face loc credinţa că cei de la nivel înalt sunt intangibili; se impune „prinderea peştilor mari”, marea corupţie trebuie în primul rând combătută, astfel încât populaţia să fie convinsă că mişcarea anticorupţie nu se opreşte la vorbe; campania împotriva corupţiei nu trebuie confundată cu o campanie împotriva opoziţiei, devine decisiv ca identificarea şi sancţionarea marilor corupţi să înceapă cu partidul aflat la putere; lupta anticorupţie trebuie să câştige credibilitate şi publicitate; lupta anticorupţie din sistemul public trebuie să se desfăşoare împreună cu funcţionarii publici şi nu împotriva lor; liderii nu trebuie să-şi atace proprii funcţionari şi propriile instituţii, chiar dacă se ştie că acestea sunt viciate; nu se poate accepta ideea că toţi funcţionarii sunt corupţi; punerea accentului pe infuzia de informaţii şi măsuri stimulative; îmbunătăţirea sistemelor de informare şi evaluare şi punerea lor la îndemâna organelor în drept şi populaţiei; îmbunătăţirea sistemelor stimulatoare: bani, promovare, instruiri, deplasări, însărcinări speciale, premii, recunoaşterea meritelor etc.întărirea responsabilizării şi transparenţei; utilizarea sistemelor moderne de audit şi control financiar; folosirea eficientă a inspecţiilor şi investigărilor; (analiza asistată de computer, depistează comportamentele ilicite şi introduc transparenţa; aceste măsuri intimidează corupţia).

Pe plan mondial lupta împotriva corupţiei s-a materializat în numeroase instituţii de drept internaţional, adoptate de state în cadrul ONU, Organizaţiei pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică (O.C.D.E.), Consiliului Europei, F.M.I etc.

Ca expresie a internaţionalizării actelor de corupţie asistăm astăzi la o îngemănare a corupţiei cu infracţiuni antisociale internaţionale, care fac parte din „crima organizată”: comerţ de droguri, trafic de maşini furate, de femei şi copii, prostituţie, terorism, spălare de bani etc.Constituirea de reţele formale şi informale de organizaţii şi comportamente corupte şi care corup, demonstrează că acest flagel deosebit de nociv a căpătat un caracter organizat, specializat, profesionalizat şi generalizat.

Analiza deontologică a funcţiilor publice evidenţiază că reprezentanţi ai unor instituţii şi autorităţi ale statului, investiţi cu competenţă şi putere publică, încalcă normele pe care sunt obligaţi prin natura serviciului şi profesiei să le apere, în scopul obţinerii unor foloase materiale sau avantaje personale.

Profesorul Joseph S Nye de la Universitatea Harvard din SUA a redat o formulă remarcabilă corupţiei, des folosită astăzi în literatura social-politică internaţională, pe care o redăm şi noi în încheiere: „Corupţia este comportamentul care deviază de la îndatoririle normale ale unui rol public sau violează legi împotriva exercitării anumitor tipuri de influenţă specifică, cum ar fi mita, nepotismul, deturnarea de fonduri”42

Combaterea corupţiei se bazează atât pe cunoaşterea multidisciplinara a acestui flagel, cât şi prin adoptarea unor măsuri ferme pe plan naţional şi internaţional.

42 Compendium of U.N.: Standards and Norms in Crime prevention and Criminal Justice nr. 4, 1992. 89