Dementa senila

Dementa senila

Pana la sfarsitul secolului al XIX- lea, dementa era un concept clinic mult mai larg. Aceasta includea boli mentale si orice tip de incapacitate psihosociala, inclusiv cele reversibile. La acel moment dementa se referea pur si simplu la oricine pierdea capacitatea de a rationa, si a fost egalata cu psihoza bolilor mentale, boli organice cum ar fi sifilisul care distruge creierul, si cu dementa asociata varstei inaintate.Dementa a fost mentionata inca din antichitate, in texte medicale. Unul dintre ele mai vechi a fost scris in secolul VII i.c. de filozofulsi matematicianul Pitagora, ce a impartit durata de viata umana in sase faze distincte: 0-6 ani- copilarie

7-21 ani- adolescenta

22-49 ani- tinerete

50-62 ani- varsta mijlocie

63-79 ani- batranete

>80 ani- varsta inaintata

Ultimele doua faze au fost descrise ca si senium, o perioada de decadere mentala si fizica, iar ultima faza a fost ca si scena existentei muritoare se inchide dupa o mare perioada de timp si care din fericire, putini oameni ajung la aceasta etapa, unde mintea se reduce la imbecilitatea din prima faza, a copilariei.

In anul 550 i.c., poetul atenian Solon sustine ca vointa unui o mar putea fi invalidate daca acesta prezinta lipsa judecatii datorita varstei inaintate. Textele medicale chineze au facut aluzii la aceasta boala, iar caracterele pentru dementa se traduc ca si batran nebun.

Aristotel si Platon, au vorbit si ei despre decaderea mentala a varstei inaintate, dar ca si un proces inevitabil care afecteaza toate persoanele in varsta si pentru care nu poti face nimic pentru a o preveni. Acestia au mai sustinut ca persoanele in varsta erau nepotrivite pentru orice pozitie de raspundere, deoarece: Nu mai au multa judecata in gandire ca in tinerete, acele caracteristici precum imaginatia, puterea de gandire si memoria.In comparatie, omul de stat Cicero a avut o opinie mult mai in concordanta cu medicina moderna de astazi. Acesta sustinea ca pierderea functiei mentale nu a fost inevitabila la batranete si ii afecta doar pe batranii slabi de vointa. El a vorbit despre cum cei ce au ramas mental activ si dornici sa invete lucruri noi ar putea evita dementa. Cu toate acestea, opiniile lui Cicero privind imbatranirea, au fost in mare parte ignorate in lumea dominate de scrierile medicale ale lui Aristotel. Ulterior, in timpul Imperiului Roman, alti medici precum Galen si Celsus au repetat convingerile lui Aristotel in timp ce mai adaugau cateva noi contributii la cunostintele medicale ale vremii.Medicii bizantini au scris uneori despre dementa si s-au inregistrat cel putin 7 imparati a caror durata de viata a depasit varsta de 70 de ani, au afisat semen de decline cognitive. In Constantinopol, existau spitale speciale pentru a-I gazdui pe cei diagnosticati cu dementa, dar spitalizarea nu se aplica si in cazul imparatilor, care erau mai presus de lege si ale caror conditii de sanatate nu se puteau face publice.Poeti, dramaturgi si alti scriitori au facut aluzii frecvente la pierderea functiei mentale la batranete. Shakespeare in special mentioneaza in unele din piesele sale cum ar fi Hamlet si Regele Lear.Dementa la varstnici a mai fost numita si dementa senila sau senilitate, si a fost privita ca un lucru normal si oarecum inevitabil al inaintarii in varsta, mai degraba decat ca fiind cauzata de anumite boli. In acelasi timp, in 1907, un tip de dementa cu debut precoce, numit boala Alzheimer, era descoperit. Acest lucru a fost asociat cu modificari microscopice la nicelul creierului, dar a fost vazuta ca o boala rara a varstei mijlocii deoarece primul pacient ce a fost diagnosticat cu boala Alzheimer a fost o femeie in varsta de 50 de ani.In timpul secolului al XIX-lea, medicii in general au ajuns sa creada ca dementa la varstnici este rezultatul aterocslerozei cerebrale, desii opiniile fluctuau intre idea ce spunea ca s-ar datora blocarii arterelor majore ce iriga creierul sau mici infarcturi ale vaselor de sangele ale cortexului cerebral. Acest punct de vedere a ramas oficial in medicina pana in prima jumatate a secolului XX, dar din anul 1960 a fost din ce in ce mai contestata pe masura ce legaturile dintre bolile neurodegenerative si declinul cognitiv asociat cu varsta au fost stabilite. Prin anii 1970, comunitatea medicala a sustinut ca dementa vasculara a fost mai rara decat se credea anterior si ca boala Alzheimer a provocat marea mojoritate a deficientelor mentale la batranete. Mai recent totusi, se crede ca dementa este adesea un amestec intre ambele conditii.Spre deosebire de alte boli asociate cu inaintarea in varsta, dementele au fost comparative rare inaintea secolului XX, datorita faptului ca acestea sunt mai frecvente la persoanele de peste 80 de ani, iar astfel de durate de viata erau mai putin frecvente in vremurile preindustriale. In schimb, dementa sifilitica a fost larg raspandita in tarile dezvoltate pana cand a fost eradicata prin administrarea de penicilina dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial. In 1976, neurologul Robert Katzmann a insinuat o legatura intre dementa senila si boala Alzheimer. Katzmann a sugerat ca o mare parte din dementele senila apar (prin definite), dupa varsta de 65 de ani, este identic patologic cu boala Alzheimer, ce apare inaintea varstei de 65 de ani si de aceea nu ar trebui sa fie tratate in mod diferit. El a mai mentionat ca faptul ca dementa senila nu a fost considerate o boala, ci mai mult o parte a procesului de imbatranire,se tineau milioane de pacienti in varsta, ce se confruntau cu ceea ce altfel a fost identic cu boala Alzheimer, departe de a fi diagnosticati. Katzmann a sugerat astfel ca boala Alzheimer, daca se produce dupa varsta de 65 de ani, este de fapt un lucru obisnuit si nu rar, si ca boala Alzheimer este a IV-a sau a V-a cauza principala de deces, desi rareori a fost specificata pe certificatele de deces din 1976. Cu aceasta sugestie s-a afirmat ca dementa nu este niciodata normala si este intotdeauna rezultatul unui proces de boala. Dezbaterea ce a urmat a dus pentru un timp la diagnosticul bolii propus de dementa senila de tip Alzheimer (SDAT) la persoanele cu varsta de peste 65 de ani, cu boala Alzheimer, diagnosticat la persoanele mai tinere de 65 de ani care au aceasi patologie. In cele din urma, cu toate acestea, s-a convenit ca limita de varsta este artificiala, si ca boala Alzheimer a fost termenul adecvat pentru persoanele cu simptome patologice ale creierului specifice in aceasta boala, indiferent de varsta persoanei diagnosticate.

In secolul 21, un numar de alte tipuri de dementa s-au diferentiat de boala Alzheimer si dementele vasculare(acestea doua fiind cele mai frecvente tipuri). Aceasta diferentiere este pe baza examinarii tesuturilor cerebrale, a simptomatologiei si prin diferite tipuri de teste de imagistica medicala (precum SPECT si PETscans) ale creierului.