Decizia nr.611

din 3 octombrie 2017

referitoare la cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, cereri formulate de Preşedinții Senatului și Camerei Deputaților

Valer Dorneanu - preşedinte Marian Enache - judecător Mircea Ştefan Minea - judecător Daniel Marius Morar - judecător Mona-Maria Pivniceru - judecător Livia Doina Stanciu - judecător Simona-Maya Teodoroiu - judecător Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent şef 1. Pe rol se află examinarea cererilor de soluţionare a conflictelor juridice

de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, cereri

formulate de Preşedinții Senatului și Camerei Deputaților. Sesizările se întemeiază pe

prevederile art.146 lit.e) din Constituţie şi ale art.11 alin.(1) pct.A lit.e), ale art.34, 35

şi 36 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

au fost înregistrate la Curtea Constituţională sub nr.9686 și nr.9687 din 13 septembrie

2017 şi formează obiectul Dosarului nr.2428E/2017, respectiv al Dosarului

nr.2429E/2017.

2. Ședința de dezbateri publice a avut loc în data de 26 septembrie 2017, cu

participarea reprezentanților Camerei Deputaților, domnul deputat Eugen Nicolicea și

doamna deputat Oana Consuela Florea, a reprezentantului Senatului României,

domnul Cristian Ionescu, consilier în cadrul Cabinetului Președintelui Senatului, și a

reprezentantului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, doamna procuror șef al Secției judiciare Iuliana Nedelcu. Conexarea celor 1

două cauze a fost dispusă în ședința publică, după punerea în discuția părților, iar

dezbaterile pe fond au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când,

având nevoie de timp pentru studiul problemelor complexe pe care le ridică sesizările

formulate și aspectele de drept incidente, Curtea a amânat deliberările pentru data de

3 octombrie 2017, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Cererea cu nr. I 2480 din 13 septembrie 2017, Preşedintele

Senatului a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui

conflict juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte,

și Ministerul Public, componentă a autorității judecătorești, pe de altă parte.

4. Prin Cererea cu nr.1/4505/LD din 13 septembrie 2017, Preşedintele

Camerei Deputaților a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra

existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României,

pe de o parte, și Ministerul Public, componentă a autorității judecătorești, pe de altă

parte.

5. În motivarea sesizărilor, cu conținut identic, Preşedinții Senatului și

Camerei Deputaților arată că, prin cererile lor, doresc stabilirea întinderii

competenței/atribuțiilor constituționale ale Parlamentului, pe de-o parte, și ale

Ministerului Public, pe de altă parte, în legătură cu realizarea anchetelor parlamentare.

Conflictul este determinat de refuzul procurorului șef al Direcției Naționale

Anticorupție de a se prezenta în fața comisiei de anchetă a Parlamentului României,

de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție de a lua măsuri împotriva procurorului șef al D.N.A. cu privire la încălcarea

prevederilor legale și refuzul procurorului general de a înainta comisiei de anchetă o

copie de pe Dosarul de urmărire penală nr.213/P/2017, înregistrat pe rolul Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție. Autorul sesizării apreciază că refuzul procurorului general şi cel al

2

procurorului șef al D.N.A. se referă la activitatea organului reprezentativ suprem al

poporului român, echivalând cu refuzul celor două persoane care reprezintă Ministerul

Public de a ţine cont de solicitările unei comisii parlamentare de anchetă, comisie

recunoscută constituţional, cu consecința punerii în imposibilitate a Parlamentului de

a adopta o hotărâre.

6. În concret, la data de 11 mai 2017, Plenul reunit al celor două Camere a

adoptat Hotărârea nr.39/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.355 din 12 mai 2017, privind constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului

şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor

din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial. Adoptarea acestei hotărâri a fost

determinată de informaţiile apărute în spaţiul public cu privire la faptul că, în alegerile

prezidențiale desfășurate în decembrie 2009, respectiv în derularea procesului

electoral, s-ar fi implicat unele autorități publice și/sau persoane, altele decât cele

prevăzute de lege, cu consecința vicierii rezultatului acestor alegeri. Scopul înfiinţării

comisiei de anchetă l-a constituit elucidarea circumstanţelor producerii acestor

evenimente şi stabilirea măsurilor ce ar putea fi dispuse. Prevederile Hotărârii

nr.39/2017 au precizat condiţiile privind audierea unor persoane angajate sau nu în

cadrul Guvernului sau administraţiei publice, precum şi eventualele măsuri care ar

putea fi luate împotriva unor persoane care obstrucţionează sau împiedică aflarea

adevărului.

7. Anterior adoptării de către Parlament a Hotărârii nr.39/2017, Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a anunţat, printr-un comunicat de presă,

că a deschis un dosar penal în care se efectuează cercetări in rem sub aspectul săvârşirii

infracţiunilor de abuz în serviciu şi falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale

care vizează alegerile prezidenţiale din 2009. Ulterior adoptării Hotărârii nr.39/2017,

tot printr-un comunicat de presă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a anunţat că dosarul a fost clasat.

3

8. Comisia de anchetă şi-a început activitatea în mai 2017, procedând la

audierea unor persoane şi solicitând de la mai multe autorităţi documente care ar fi

avut legătură cu alegerile din 2009, în temeiul prevederilor art.76 alin.(5) din

Regulamentul Camerei Deputaților, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr.481 din data de 28 iunie 2016, potrivit cărora „dispozițiile legii referitoare la

citarea, prezentarea și ascultarea martorilor, precum și cele privitoare la prezentarea

obiectelor ori înscrisurilor sau efectuarea expertizelor se aplică în mod

corespunzător”. Acest text se referă la procedurile prevăzute în Legea nr.134/2010

privind Codul de procedură civilă.

9. În acest context, printre persoanele care au fost invitate, în mai multe

rânduri, în fața comisiei ”a fost şi procurorul șef al D.N.A., Laura Codruţa Kövesi,

care a refuzat să se prezinte, susținând, pe de o parte, că este o problemă personală,

iar, pe de altă parte, că procurorii nu se pot prezenta în fața niciunui organ al statului,

invocând, cu rea-credință, o falsă hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii”. ”S-

a susținut de către procurorul general și de către procurorul șef al D.N.A. că nicio

comisie nu poate ancheta magistrații, deși, potrivit art. 8-10 și 98-99 din Legea nr.

303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor și art.4, 5, 9 și 17 din Hotărârea

nr.328/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor,

competența C.S.M. sau a organelor de urmărire penală cu privire la magistrați se aplică

doar atunci când aceștia săvârșesc o abatere în exercitarea unor atribuții de serviciu

sau sunt implicați în calitate de martori ori suspecți în săvârșirea unor fapte penale”.

10. În acelaşi timp, ”procurorul general, Augustin Lazăr, nu numai că a

refuzat să ia măsuri împotriva procurorului șef al D.N.A., care a ignorat solicitările

comisiei de anchetă, dar, după ce s-a comunicat de către Biroul de Informare și Relații

Publice al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție că dosarul a fost

clasat, a refuzat să înainteze, la solicitarea comisiei, copii de pe actele aflate în dosarul

de urmărire penală, așa cum rezultă din Adresa nr.1792/c/2017 din 14 iulie 2017.

Comisia de anchetă a insistat prin mai multe adrese ca procurorul general să înainteze

4

copii de pe dosar, să ia măsuri pentru a-l determina pe procurorul șef al D.N.A. să se

prezinte la comisie și să răspundă la întrebarea <<în seara alegerilor a fost sau nu în

casa lui Gabriel Oprea?>>. Or, refuzul procurorului general, ca și refuzul procurorului

șef al D.N.A., și, în general, neprezentarea unui judecător sau procuror la audierile

organizate în cadrul comisiilor parlamentare de anchetă, audieri care nu privesc

activitatea jurisdicţională a persoanelor invitate, precum şi refuzul de a înainta acte

întocmite într-un dosar de urmărire penală clasat încalcă autoritatea Parlamentului

României, organ reprezentativ al poporului, şi împiedică desfăşurarea activităţii

Parlamentului însuşi, sub aspectul funcției sale de control. În acelaşi timp, încalcă

principiul loialităţii care ar trebui să existe între instituţiile şi autorităţile publice într-

un stat democratic.

11. În susținerea existenței conflictului juridic de natură constituțională

dintre autoritățile statului, Preşedinții Senatului și Camerei Deputaților invocă o serie

de decizii ale Curții Constituționale (Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994, Decizia

nr.1231/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.759 din 6

noiembrie 2009, Decizia nr.209/2012, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.188 din 22 martie 2012 sau Decizia nr.924/2012, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.787 din 22 noiembrie 2012) cu privire la rolul

comisiilor de anchetă ale Parlamentului, prin care s-a statuat că „Ancheta

parlamentară este o expresie a funcţiei de control pe care o are Parlamentul în cadrul

democraţiei constituţionale. Acest tip de control parlamentar se poate efectua prin

intermediul unei comisii de anchetă constituite ad-hoc sau prin mijlocirea unei comisii

permanente”.

12. De asemenea, este invocată Decizia nr.430 din 21 iunie 2017, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.655 din 9 august 2017, în care Curtea a

constatat că ”simplele audieri de persoane, modalitățile de citare/invitare a

persoanelor, respectiv propunerile din raportul comisiei de anchetă nu califică

5

activitatea acesteia ca fiind una jurisdicțională. Curtea constată că textul criticat

realizează o evidentă distincție, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se

prezinte în fața comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea

instituțiilor/autorităților din care fac parte sunt sub control parlamentar și care sunt

citate în acest sens și, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care

reprezintă, în virtutea funcției lor de conducere autorități/instituții publice ce nu se află

sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între

instituțiile/autoritățile statului, au obligația să ia parte la lucrările comisiei în toate

cazurile și indiferent de obiectul anchetei parlamentare sau alte persoane, care, spre

exemplu, pot să nu aibă nicio tangență cu instituțiile statului, caz în care participarea

acestora este la latitudinea lor.”

13. În concluzie, Preşedinții Senatului și Camerei Deputaților solicită Curții

Constituționale ca, prin decizia pe care o va pronunța, să constate existența unui

conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și

Ministerul Public, pe de altă parte, conflict generat de refuzul procurorului general de

a înainta Comisiei parlamentare de anchetă copii de pe un dosar de urmărire penală

clasat, respectiv a Dosarului nr.213/P/2017, precum și de refuzul procurorului șef al

D.N.A. de a răspunde, personal sau în scris, la întrebarea formulată de Comisia

parlamentară de anchetă, și, în conformitate cu prevederile constituționale și legale,

”să oblige Ministerul Public să transmită de îndată Comisei parlamentare de anchetă

copia Dosarului nr. 213/P/2017, iar pe procurorul șef al D.N.A. să răspundă la

întrebarea formulată de comisie”.

14. În conformitate cu dispoziţiile art.35 alin.(1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererea a fost comunicată

Parlamentului României – Camera Deputaților și Senatul, și Ministerului Public –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională

Anticorupție, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului

6

conflictului juridic de natură constituţională şi a eventualelor căi de soluţionare a

acestuia.

15. Camera Deputaților a transmis punctul său de vedere, în Dosarul

nr.2429E/2017, prin Adresa nr.3-c/2/76 din 18 septembrie 2017, înregistrată la Curtea

Constituțională cu nr.9798 din 19 februarie 2017. Arată că, în ceea ce privește

autoritățile publice implicate în conflictul de natură constituțională supus analizei,

acestea sunt Parlamentul, format din Camera Deputaților și Senat, prin Comisia

specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor

ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial și

Ministerul Public, prin procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție și procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În situația

prezentată în cererea formulată de autorul sesizării, Parlamentul este în imposibilitatea

de a-și exercita atribuțiile constituționale, respectiv de a lua act și de a decide cu privire

la activitatea comisiei speciale de anchetă, constituită în temeiul dispozițiilor art.64

alin.(4), coroborate cu cele ale art.69 alin.(1) din Constituție, care nu a depus raportul

de activitate în scopul căreia a fost creată, întrucât procurorul șef al Direcției Naționale

Anticorupție a refuzat să se prezinte în fața comisiei parlamentare de anchetă, nu a

răspuns, în mod direct ori în scris, la întrebările adresate de comisie, iar procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a transmis copii

de pe Dosarul de urmărire penală nr. 213/P/2017, soluționat prin clasare.

16. Ancheta parlamentară este una dintre modalitățile constituționale prin

care Parlamentul exercită în mod nemijlocit funcția de control parlamentar și,

subsecvent, poate avea implicații directe asupra funcției de legiferare, funcții

reglementate de Legea fundamentală în sarcina Parlamentului, ca unică autoritate

legiuitoare. Ancheta parlamentară, conexată principiului democratic al

reprezentativității, are drept obiectiv cercetarea, documentarea și controlul

problemelor de interes public, intrinsec legate de binele comun și de apărarea

interesului național. Aceleași considerente se desprind și din jurisprudența constantă

7

a Curții Constituționale, potrivit Deciziei nr. 1231/2009, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, Deciziei nr. 924/2012,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012,

Deciziei nr. 430/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655

din 9 august 2017.

17. În ceea ce privește textele legale asupra cărora poartă conflictul dedus

analizei Curții Constituționale, din perspectiva prevederilor art.34 alin.(2) din Legea

nr.47/1992, Camera Deputaților susține că, prin conduita procurorului șef al Direcției

Naționale Anticorupție și a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, care reprezintă Ministerul Public, se aduce atingere dispozițiilor

art. 69 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 64 alin. (4), precum și dispozițiilor art.1

alin. (4) și (5) din Constituția României.

18. Astfel, controlul parlamentar reglementat în Legea fundamentală și

exercitat inclusiv prin intermediul comisiilor de anchetă constituite ad-hoc, este o

instituție juridică care nu trebuie izolată de principiul constituțional al colaborării

loiale între instituțiile și autoritățile statului și nici de principiul loialității față de

Constituție, ci trebuie coroborată și corelată cu aceste principii. Din această

perspectivă, prin Decizia nr. 430/2017, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 655 din 9 august 2017, Curtea Constituțională a stabilit că ”este evident

că reprezentanții instituțiilor trebuie să colaboreze în realizarea anchetelor

parlamentare, în această formulă concretizându-se și principiul echilibrului între

puterile statului”.

19. În ceea ce privește legislația infraconstituțională care reglementează

competența Camerelor Parlamentului de a organiza comisii de anchetă, sunt iterate

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevederi înscrise și în

Hotărârea Parlamentului nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din

Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Aceste

8

dispoziții legale și regulamentare au fost supuse examinării Curții Constituționale,

care a stabilit că sunt în concordanță cu dispozițiile constituționale.

20. Camera Deputaților arată că, deși a fost invitat de trei ori pentru a se

prezenta în fața comisiei de anchetă și a răspunde la întrebarea “dacă a fost în seara

alegerilor în locuința lui Gabriel Oprea”, procurorul șef al Direcției Naționale

Anticorupție a refuzat să se prezinte, împiedicând aflarea adevărului prin faptul că nu

a răspuns, în mod direct ori în scris, conform legii și regulamentelor parlamentare, la

întrebarea adresată de comisia de anchetă. Pe de altă parte, procurorul general nu a

transmis documentele solicitate de comisie, respectiv copii de pe Dosarul

nr.213/P/2017, soluționat prin clasare. Această împrejurare este în contradicție cu

prevederile art.27 alin.(3) din Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din

România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 482 din 1 iunie 2012, cu modificările şi completările aduse prin

Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.573 din 6 mai 2014 și

nr.376 din 17 decembrie 2015, potrivit cărora ”(3) În cazul soluţiilor de clasare sau

de renunţare la urmărirea penală, se pot elibera, la cerere copii, din care în prealabil

au fost eliminate datele cu caracter personal, pasajele din care rezultă informaţii prin

a căror divulgare se încalcă dreptul la respectarea vieţii private, precum şi cele care

se referă la conţinutul unor probe şi măsuri dispuse, dacă prin menţionarea acestora

se periclitează desfăşurarea procesului penal în alte cauze. Cererea se aprobă de

către purtătorul de cuvânt, cu consultarea conducătorului parchetului.”

21. Potrivit prevederilor art.9 din Hotărârea Parlamentului nr.39/2017,

constatările, concluziile și propunerile Comisiei parlamentare de anchetă fac obiectul

unui raport final, care, până la data de 8 septembrie 2017, trebuia depus la Birourile

permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, în vederea înaintării către

grupurile parlamentare și înscrierii pe ordinea de zi a plenului reunit al celor două

Camere, pentru a fi supus dezbaterii. În împrejurările date, Comisia specială de

anchetă nu a putut finaliza raportul în termenul prevăzut, acesta fiind prelungit cu încă

9

60 de zile (termen maxim) prin Hotărârea Parlamentului nr. 44/2017. Așadar,

Parlamentul, cu toate diligențele depuse, este în continuare în imposibilitatea de a lua

act și de a decide cu privire la activitatea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi

Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din

2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, respectiv de a-și îndeplini obligațiile

înscrise în art. 64 alin. (4) și art. 69 alin. (1) din Constituție și puse în aplicare prin

Hotărârea Parlamentului nr.39/2017, cu modificările și completările ulterioare.

22. Pentru argumentele prezentate, Camera Deputaților apreciază că, atât în

drept, cât și în fapt, sunt întrunite condițiile cumulative rezultate din jurisprudența

Curții Constituționale în sensul existenței unui conflict juridic de natură

constituţională între Parlamentul României, pe de-o parte, și Ministerul Public, parte

a autorității judecătorești, pe de altă parte, iar prin soluţionarea acestuia se vor înlătura

blocajelor instituţionale dintre cele două autorităţi publice constituţionale.

23. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție a transmis punctul său de vedere prin

Adresa nr.1404/C/2017 din 19 septembrie 2017, înregistrată la Curtea Constituțională

cu nr.9808 din 19 septembrie 2017. Examinând cererile formulate, din punct de vedere

al admisibilităţii sesizărilor, apreciază că acestea, în raport de jurisprudenţa Curţii

Constituţionale, nu sunt admisibile. În cauză, deşi prin însăşi cererea formulată s-a

precizat ca autoritate publică aflată în conflict juridic de natură constituţională,

Parlamentul României, în fapt, sesizarea priveşte existenţa unui conflict juridic de

natură constituţională între o comisie parlamentară de anchetă şi Ministerul Public,

motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale

art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională nu este legal sesizată

şi nici nu este competentă a se pronunţa asupra acestei sesizări. Mai mult, autorii

sesizării nu precizează în mod expres textele legale asupra cărora poartă conflictul.

Curtea nu se poate pronunţa pe aspectele invocate de autorii sesizării, deoarece acestea

vizează procedura de lucru care a avut loc în cadrul comisiei parlamentare de anchetă,

10

modul de organizare şi funcţionare al unei comisii parlamentare, şi nu acte sau acţiuni

concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe,

care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi

publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte

care intră în obligaţiile lor". Or, ”modalitatea de organizare şi funcţionare a unei

comisii parlamentare nu poate forma obiect al unui conflict juridic de natură

constituţională”.

24. Cu privire la atribuţiile acestor comisii, din coroborarea textelor

constituţionale rezultă că, în faţa comisiilor, în mod obligatoriu, trebuie să compară

numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu

Parlamentul potrivit titlului III, capitolul IV din Constituţie, intitulat Raporturile

Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la

dezbaterile din faţa comisiilor.

25. Având în vedere considerentele expuse, Ministerul Public – Direcția

Națională Anticorupție apreciază că instituirea obligaţiei persoanelor de drept public,

altele decât cele prevăzute de art. 111 din Constituţie, a persoanelor juridice private şi

a persoanelor fizice de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în

faţa comisiilor parlamentare contravine rolului şi scopului acestor comisii şi, în mod

implicit, rolului constituţional de autoritate legiuitoare a Parlamentului, cu încălcarea

principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art.

1 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, motivul invocat de Preşedinții Senatului și

Camerei Deputaților ca fiind generator al unui conflict, respectiv refuzul procurorului

şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa membrilor comisiei, nu

există în fapt, deoarece nu vizează existenţa unei obligaţii juridice a acestuia,

prevăzute de Constituţie şi de legile de organizare judiciară.

26. În acest context, „subiectelor de drept care nu sunt în raporturi

constituţionale cu Parlamentul, mai precis sub controlul acestora, nu li se poate

impune obligaţia de a se prezenta în faţa comisiilor de anchetă în temeiul vreunui

11

raport de subordonare sau control politic, ci numai de a colabora cu acestea astfel încât

să se asigure realizarea scopului pentru care sunt constituite, în virtutea principiului

colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului”. În aplicarea acestui principiu

al colaborării instituţionale statuat pe cale jurisprudenţială, procurorul şef al Direcţiei

Naţionale Anticorupţie a răspuns în scris la întrebarea formulată de către membrii

Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea

aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului

prezidenţial, începând cu data de 7 iulie 2017, continuând cu data de 11 august 2017,

sens în care a precizat în mod expres că nu a avut și nu are cunoștință despre aspecte

de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activității

Comisiei.

27. Într-o atare situaţie, nu se poate imputa Ministerului Public - Direcţia

Naţională Anticorupţie o eventuală blocare a activităţii comisiei parlamentare,

deoarece procurorul șef a colaborat cu membrii comisiei şi a comunicat în scris un

punct de vedere referitor la obiectul anchetei parlamentare.

28. În raport de argumentele expuse, Ministerul Public – Direcția Națională

Anticorupție apreciază că ”nu există un conflict juridic de natură constituţională între

Parlamentul României - Comisia parlamentară de anchetă şi Ministerul Public -

Direcţia Naţională Anticorupţie, deoarece în cauză nu au existat presupuse acte sau

acţiuni concrete prin care procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi-a arogat

puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi

publice, de asemenea, nu şi-a declinat competenţa şi nici nu a refuzat a îndeplini

anumite acte care intră în drepturile şi obligaţiile Ministerului Public - Direcţia

Naţională Anticorupţie şi nici nu a omis să răspundă solicitărilor Comisiei speciale de

anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de

organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial”.

29. Un asemenea conflict juridic de natură constituţională ”nu poate exista

nici măcar la nivel declarativ, deoarece nu a produs niciun efect juridic”. În condiţiile

12

în care nu există o obligaţie juridică, impusă de Constituţie şi de legile de organizare

judiciară procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a se prezenta în faţa

membrilor comisiei, ”modalitatea în care s-a răspuns în scris solicitărilor comisiei

speciale de anchetă este aptă să servească lămuririi împrejurărilor ce fac obiectul

analizei comisiei şi scopului pentru care aceasta a fost constituită şi nu este de natură

a obstrucționa activitatea comisiei de anchetă”.

30. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a transmis punctul său de vedere prin Adresele nr.2256/C/416/III-13/2017 și

nr.2257/C/416/III-13/2017 din 20 septembrie 2017, înregistrate la Curtea

Constituțională cu nr.9892 din 20 septembrie 2017. Face o delimitare a celor susținute

de autorii sesizării, configurând conflictul pe două paliere. Primul ar avea ca surse:

”refuzul procurorului șef al D.N.A. de a se prezenta în fața comisiei de anchetă a

Parlamentului României”, ”refuzul procurorului șef al D.N.A. de a răspunde, personal

sau în scris, la întrebarea formulată”, ”neprezentarea unui judecător sau procuror la

audierile organizate în comisiile de anchetă, audieri care nu privesc activitatea

jurisdicțională” și ”refuzul procurorului general de a lua măsuri împotriva

procurorului șef al D.N.A. cu privire la încălcarea prevederilor legale”. Al doilea

palier vizează ”refuzul procurorului general de a înainta comisiei de anchetă o copie

de pe dosarul de urmărire penală”, ”refuzul de a se înainta acte întocmite într-un dosar

de urmărire penală clasat” și ”refuzul de a se înainta comisiei parlamentare de anchetă

un dosar clasat”.

31. Referitor la primul palier de configurare a conflictului, Ministerul Public

– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție arată că între primele trei

aserțiuni ale titularilor sesizării nu există identitate. Astfel, ar exista, pe de o parte,

refuzul procurorului șef al D.N.A. de a se prezenta în fața comisiei de anchetă ori

refuzul de a răspunde, personal sau în scris, la întrebarea formulată, iar pe de altă parte,

se invocă neprezentarea unui magistrat (judecător sau procuror) la audierile organizate

în comisiile de anchetă, precizându-se că este vorba de audieri care nu privesc

13

activitatea jurisdicțională. În condițiile lipsei de identitate a aserțiunilor care

configurează conflictul, în opinia autorilor sesizării, și, întemeiat pe conduita

obiectivată în manifestările concrete care a materializat până în prezent relațiile dintre

comisia de anchetă și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție apreciază că ”analiza unui eventual conflict trebuie circumscrisă și, prin

urmare, limitată la poziția procurorului șef al D.N.A.”.

32. În continuare, se arată că, admițând că eventualul conflict ar fi

reprezentat de poziția procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, trebuie

observat faptul că ”acesta pare că se referă nu la persoana care ocupă funcția

menționată și comportamentul său personal, ci la funcția acestei persoane – magistrat

cu funcție de conducere a unei structuri specializate a Ministerului Public/componentă

a autorității judecătorești și comportamentul său în funcția publică menționată”. Or,

realitatea este cu totul alta, întrucât, procurorului șef al Direcției Naționale

Anticorupție i se cere să răspundă la întrebarea ”dacă în seara alegerilor a fost sau

nu în casa lui Gabriel Oprea”. Mai mult, autorii sesizării precizând expres (în acord

cu jurisprudența Curții Constituționale) că solicitările adresate nu vizează activitatea

jurisdicțională, ”nu rezultă decât că întrebarea/solicitarea nu vizează funcția persoanei

căreia îi este adresată – magistrat cu funcție de conducere a unei structuri specializate

a Ministerului Public/componentă a autorității judecătorești și comportamentul său în

funcția publică menționată, ci o chestiune de ordin personal. În asemenea condiții, nu

există niciun raport între persoana vizată de o solicitare cu privire la o chestiune

personală și Ministerul Public în care aceeași persoană ocupă funcția de procuror șef

al Direcției Naționale Anticorupție”.

33. Din această perspectivă, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție consideră că nu sunt îndeplinite condițiile formale ale unui

conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public și cele două Camere

ale Parlamentului.

14

34. Chiar și în ipoteza în care s-ar admite contrariul, Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că nu există un

conflict juridic de natură constituțională. Astfel, un magistrat face parte din categoria

persoanelor invitate în fața comisiei [art.8 alin.(3) din Hotărârea nr. 39/2017 pentru

constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru

verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul

scrutinului prezidențial; art. 9 alin.(5) din Legea nr.96/2006 privind Statutul

deputaților și senatorilor], persoane care au opțiunea de a accepta sau nu invitația. În

condițiile unui drept de opțiune, recunoscut legal, nu se poate discuta despre o

sancțiune pentru ipoteza neacceptării invitației, cu atât mai mult despre existența unui

conflict juridic de natură constituțională. Problematica sancțiunii intervine exclusiv în

ipoteza în care persoana invitată a acceptat invitația și, acceptând-o, nu furnizează

informațiile solicitate de comisia de anchetă, iar sancțiunea este posibil a fi

concretizată pe calea unui instrument juridic pus la dispoziția comisiei de anchetă,

respectiv posibilitatea acesteia de a sesiza organele de urmărire penală (Decizia nr.

411 din 14 iunie 2017, par.49). Prin urmare, aflându-ne în ipoteza în care persoana

invitată nu a acceptat invitația, nu există dreptul de a fi sancționată și, cu atât mai mult,

nu se poate reține un conflict juridic de natură constituțională.

35. Pentru ipoteza inexistentă în cauză - acceptarea invitației, urmată de

refuzul de a furniza informațiile solicitate de comisia de anchetă - nu există decât

posibilitatea sesizării organelor de urmărire penală. Din această perspectivă,

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție consideră

că ”este nesusținută poziția autorilor sesizării privind generarea conflictului, printre

altele, și de refuzul procurorului general de a lua măsuri împotriva procurorului șef al

D.N.A. cu privire la încălcarea prevederilor legale”. Așadar, nici sub acest aspect nu

există un conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public și

Parlamentul României.

15

36. Referitor la al doilea palier de configurare a conflictului, Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține că se impun

mai multe observații. La data de 6 iunie 2017, Comisia specială de anchetă a Senatului

și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor

din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial, constituită prin Hotărârea

Parlamentului nr. 39 din 11 mai 2017, a solicitat Ministerului Public să comunice dacă

pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție există un dosar care

să aibă ca obiect aspecte ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul

scrutinului prezidențial, care sunt infracțiunile ce fac obiectul cercetărilor, și care este

calitatea următoarelor persoane: Oprea Gabriel, Onțanu Neculai, Iordănescu Aurel,

Maior George-Cristian, Coldea Florin, Kövesi Laura-Codruța. Ca urmare a acestei

solicitări, la 9 iunie 2017, s-a comunicat comisiei că pe rolul Secției de urmărire penală

și criminalistică a fost înregistrată cauza penală cu nr. 213/P/2017, în care s-a început

urmărirea penală in rem sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de

art.297 alin.(1) din Codul penal cu aplicarea art.5 din Codul penal, și de falsificare a

documentelor și evidențelor electorale, prevăzută de art. 391 alin. (3) și (4) din Codul

penal cu aplicarea art.5 din Codul penal, și că toate persoanele audiate până la acel

moment procesual au calitate de martor.

37. La data de 13 iunie 2017, comisia specială de anchetă a revenit la adresa

din 6 iunie 2017, solicitând “un răspuns cu celeritate”, având în vedere prevederile art.

9 alin. (1) ale Hotărârii Parlamentului nr. 39/2017 prin care s-a stabilit termenul de 60

de zile de la data înființării comisiei Parlamentului pentru depunerea raportului final,

la Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului. Această revenire

la adresa din 6 iunie 2017 a fost conexată la lucrarea inițială, întrucât, între timp, a

fost comunicat răspunsul menționat anterior.

38. Prin comunicatul Biroului de informare și relații publice din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din 27 iunie 2017 s-a adus

16

la cunoștința opiniei publice că, în cauza cunoscută sub denumirea “Alegerile din

decembrie 2009”, s-a dispus clasarea.

39. La 11 iulie 2017, comisia specială de anchetă a formulat o cerere, prin

care a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să-i fie remisă

o copie de pe Dosarul nr. 213/P/2017, precum și declarațiile persoanelor audiate.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la 14 iulie 2017, a răspuns că,

în conformitate cu prevederile art. 285 din Codul de procedură penală, coroborat cu

art. 111 din Constituția României, nu se poate da curs solicitării. Aceasta întrucât, pe

de o parte, activitățile de urmărire penală sunt nepublice, iar pe de altă parte, potrivit

Deciziilor Curții Constituționale nr.45/1994 și nr.317/2006, în lipsa unor raporturi de

drept constituțional, documentele deținute de alte autorități publice decât Guvernul și

organele administrației publice, chiar și în situația în care acestea sunt considerate

mijloace de probă necesare activității comisiei parlamentare nu pot fi transmise

acesteia. Totodată, s-a precizat că, în urma materialului probator administrat în cauză

nu a rezultat niciun element sau indiciu de natură să conducă la presupunerea

rezonabilă că s-ar fi comis o faptă prevăzută de legea penală.

40. La 26 iulie 2017, comisia specială de anchetă a revenit cu solicitarea de

a se înainta copia Dosarului nr.213/P/2017 și declarațiile persoanelor audiate. A fost

invocat principiul colaborării loiale între instituțiile și autoritățile statului, precum și

faptul că, odată cu adoptarea unei soluții de clasare, dosarul nu se mai află în faza

nepublică. În urma acestei solicitări, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii pentru un punct de vedere, în

calitate de garant al independenței justiției, referitor la faptul dacă poate fi trimis

comisiei Parlamentului, în copie, un dosar, și, totodată, să aprecieze cu privire la

necesitatea sesizării Curții Constituționale a României, în baza art. 146 lit. e) din

Constituția României, cu o cerere de constatare a existenței unui conflict juridic de

natură constituțională între autoritatea legislativă și autoritatea judecătorească.

17

41. Demersurile Ministerului Public, anterior menționate, inclusiv cele

adresate Consiliului Superior al Magistraturii nu neagă principiul colaborării loiale

între autoritățile statului; în condițiile în care jurisprudența Curții Constituționale, așa

cum s-a arătat anterior, fixează repere de principiu pentru derularea raporturilor create

în cadrul acestei colaborări, intervenția Consiliului Superior al Magistraturii, în

calitate de garant al independenței justiției, a fost solicitată pentru asigurarea aplicării

în concret și în mod unitar a deciziilor Curții (nr. 428/2017 și nr.430/2017), la nivelul

întregului sistem judiciar întrucât situațiile juridice care au stat la baza pronunțării

acestuia prezintă un caracter de noutate absolută pentru acest sistem. De asemenea

solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție către Consiliul

Superior al Magistraturii a avut în vedere și stabilirea unor repere de principiu care să

pregătească sistemul judiciar pentru soluționarea unor viitoare cereri similare, de

natură a asigura un just echilibru între principii și drepturi fundamentale.

42. În data de 7 august 2017, Consiliul Superior al Magistraturii, cu privire

la solicitarea de a se implica, în calitatea de garant al independenței justiției, în

identificarea unor soluții concrete, adaptate și specifice sistemului judiciar în raport

cu solicitările comisiei parlamentare și-a declinat competența, considerând că

“soluționarea concretă a solicitării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție […] ar determina o extindere excesivă a instrumentelor juridice prin care se

realizează exercitarea acestei componente”. Cu privire la solicitarea de sesizare a

Curții Constituționale cu un conflict de natură constituțională raportat la situația

semnalată, Consiliul Superior al Magistraturii susține că nu se pune problema

încălcării unor competențe sau a neîndeplinirii unor acte privind obligații ce derivă

strict din dispozițiile Constituției și nu a fost creat niciun blocaj instituțional, prin

urmare nu sunt întrunite cerințele legale pentru sesizarea Curții Constituționale.

43. Ca urmare a răspunsului primit de la Consiliul Superior al Magistraturii

și a unei noi adrese formulate de comisia specială de anchetă, Ministerul Public, prin

structurile sale, a reanalizat solicitarea. Concluzia unanimă a acestui nou demers a fost

18

în sensul inexistenței temeiului legal care să permită transmiterea in integrum a

dosarului penal comisiei parlamentare. S-a concluzionat că dispozițiile legale în

vigoare nu acoperă această posibilitate. Ministerul Public își exercită atribuțiile cu

respectarea Constituției și a legilor în vigoare, colaborează cu orice autoritate,

instituție sau persoană, dar consideră că loialitatea constă tocmai în respectarea

cadrului constituțional, a principiului separației puterilor în stat. În opinia Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de esența caracterului loial al colaborării

este respectarea cadrului constituțional și legal. Autoritățile datorează loialitate

principiului statului de drept și normelor care îl guvernează.

44. La data de 4 septembrie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, aplicând in extenso principiul colaborării loiale între instituțiile și

autoritățile statului, și pentru realizarea obiectivelor propuse de comisia parlamentară,

a comunicat acesteia soluția emisă (prin care se reține că faptele de pretinsă fraudare

a alegerilor nu există în materialitatea lor), temeiul de fapt și de drept și motivarea

ordonanței de clasare dispuse în cauză, informații apreciate ca fiind de natură a ajuta

comisia în anchetarea faptelor și împrejurărilor avute în vedere.

45. Totodată, în ședința Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție din 5 septembrie 2017, a fost supusă discuției aceeași

chestiune de drept, de interes pentru Ministerul Public, respectiv problema condițiilor

în care un dosar judiciar poate fi pus la dispoziția altor autorități sau instituții, în afara

celor cu atribuții privind soluționarea ori verificarea lui. Aceasta întrucât, în viitor,

situații similare se pot ivi și la alte parchete și, în egală măsură, instanțe. În urma

dezbaterilor, cu unanimitate de voturi, Colegiul de conducere a apreciat că nu pot fi

comunicate copii ale unor acte de urmărire penală decât în condițiile strict și limitativ

prevăzute de Codul de procedură penală.

46. În același sens, al identificării unor practici mutual acceptate care să

permită ”evitarea crizelor sau depășirea lor cu seninătate”, Ministerul Public a

procedat la verificări privind existența unor situații identice ori similare (trimiterea

19

unor dosare penale în copie către alte instituții sau autorități), rezultând că, exceptând

solicitările formulate de către Agentul Guvernamental pentru Curtea Europeană a

Drepturilor Omului din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, nu au fost identificate

astfel de cereri din partea altor instituții/autorități. Or, în ceea ce privește Agentul

Guvernamental există un cadru normativ expres [art. 6 alin. (2) din Ordonanța nr.

94/1999 privind participarea României la procedurile în fața Curții Europene a

Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului Europei].

47. În contextul expus, nu rezultă decât că ”poziția Ministerului Public s-a

circumscris eforturilor de identificare a unor repere concrete menite să pună în practică

colaborarea loială și, totodată, de natură a asigura un just echilibru între principiile și

drepturile fundamentale aflate în discuție. Prin urmare, poziția Ministerului Public nu

reprezintă o abdicare de la principiul colaborării loiale, ci, dimpotrivă, un proces de

configurare a acesteia, în condițiile absenței oricărui precedent clarificator. O

asemenea poziție denotă interes și bună-credință în raport cu toate aspectele implicate

și nu poate fi calificată drept generatoare a unui conflict”.

48. În consecință, instituțiile/autoritățile puse în situația de a colabora trebuie

să contribuie la configurarea principiul loialității (acestora le revine, în principal,

această sarcină). Această configurare se va realiza în raport cu competențele

constituționale ale fiecăreia dintre instituțiile/autoritățile aflate în colaborare, cu

valorile și principiile constituționale incidente respectivei colaborări; colaborarea

trebuie să fie făcută în formele prevăzute de lege. În condițiile în care formele nu sunt

prevăzute de lege (de exemplu, nu există dispoziții legale care să normeze transferul

unui dosar judiciar către o comisie parlamentară de anchetă), entitățile aflate în

colaborare trebuie, cu bună-credință, să identifice și să stabilească acele forme ce nu

prejudiciază principiile constituționale care caracterizează fiecare entitate în parte (de

pildă, independența justiției) sau care sunt incidente în raport cu particularitățile

colaborării respective (de pildă, dreptul la viață privată, la imagine al persoanelor

implicate).

20

49. Din această perspectivă, poziția Ministerului Public privind solicitarea

unui dosar de urmărire penală este circumscrisă unor demersuri derulate cu bună-

credință, de identificare a formelor de colaborare loială aplicabile cazului concret și

nu poate fi caracterizată (decât, poate, dintr-o perspectivă unilaterală și

simplificatoare) drept generatoare a unui conflict juridic de natură constituțională.

Aceasta cu atât mai mult cu cât obligația de loialitatea este o obligație imperfectă, fără

sancțiune. Loialitatea încetează la granița normei explicite (de pildă, acolo unde legea

prevede că accesul la dosar este recunoscut anumitor titulari, loialitatea încetează).

Mai mult, loialitatea se invocă în relație cu cineva, iar nu împotriva cuiva.

50. În considerarea celor anterior expuse, Ministerul Public – Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține că nu și-a arogat puteri, atribuţii sau

competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice și, nefiind

învestit cu o cauză având același obiect cu cel al comisiei parlamentare, nu și-a

declinat o competență inexistentă. De asemenea, nu a omis sau a refuzat să

îndeplinească o obligaţie constituţională, legală sau regulamentară, de natură a genera

un blocaj instituțional, după cum nu a creat nici orice alt conflict juridic de natură

constituțională. Prin urmare, solicită Curții Constituționale să constate că nu există

niciun conflict juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României și

Ministerul Public.

51. În conformitate cu dispoziţiile art.35 alin.(3) din Legea nr.47/1992

privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora ”(3)

Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de

sesizare, a punctelor de vedere prezentate potrivit alin.(1), a probelor administrate şi

a susţinerilor părţilor”, coroborate cu cele ale art.76 din Legea nr.47/1992, în temeiul

cărora ”Autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi

orice alte organizaţii sunt obligate să comunice informaţiile, documentele şi actele pe

care le deţin, cerute de Curtea Constituţională pentru realizarea atribuţiilor sale”,

Curtea a apreciat utile cauzei și a solicitat comunicarea, în copii certificate, a unor

21

documente din dosarul Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei

Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi

de rezultatul scrutinului prezidenţial, respectiv a actelor prin care s-a solicitat

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție transmiterea copiei după

dosarul de urmărire penală aflat pe rolul acestui parchet și a răspunsurilor primite la

această solicitare, a actelor prin care procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție

a fost invitat la audiere în fața comisiei parlamentare de anchetă și a răspunsurilor la

această invitație, precum și a actului care conține răspunsul în scris al procurorului șef

al Direcției Naționale Anticorupție, care nu a acceptat să fie audiat, la întrebările

formulate de comisia de anchetă. De asemenea, a fost solicitată comunicarea unor

documente din dosarul de urmărire penală înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție (Dosarul nr.213/P/2017), respectiv a actului de

sesizare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (plângere, denunț

sau act de sesizare din oficiu), a ordonanțelor de începere a urmăririi penale in rem/in

personam, precum și a ordonanței de clasare pronunțate de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție în dosarul sus-menționat.

52. Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor

pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de

rezultatul scrutinului prezidenţial a transmis, prin Adresa 4C – 30/111 din 20

septembrie 2017, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr.9858 din 20 septembrie

2017, documentele solicitate de Curte.

53. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a transmis, prin Adresa nr.2269/C/2017, înregistrată la Curtea Constituțională

cu nr.9841 din 20 septembrie 2017, actul de sesizare din oficiu a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică,

ordonanța de începere a urmăririi penale in rem, precum și ordonanța de clasare a

cauzei penale, acte din Dosarul nr.213/P/2017, înregistrat pe rolul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică.

22

54. Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit

dispozițiilor art.146 lit.e) din Constituţie, precum şi ale art.1, 10, 34 şi 35 din Legea

nr.47/1992, să se pronunţe asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre

autorităţile publice.

55. De asemenea, la dosarele cauzei au fost depuse două înscrisuri, sub

titulatura amicus curiae: primul, din partea Asociației Romanian Community

Coalition, prin care se susține sesizările formulate de Președinții Senatului și Camerei

Deputaților și se aduc argumente cu privire la existența unui conflict juridic de natură

constituțională între autoritățile publice, și al doilea, din partea Mișcării Civice

Inițiativa România, care solicită respingerea sesizărilor formulate și constatarea

inexistenței conflictului juridic de natură constituțională.

CURTEA

examinând cererile de soluționare a conflictelor juridice de natură constituţională

dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, cereri formulate de Preşedinții

Senatului și Camerei Deputaților, punctele de vedere ale Camerei Deputaților,

Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție, actele depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-

raportor, susţinerile reprezentanților părților prezente, prevederile Constituţiei şi ale

Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine

următoarele:

56. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizărilor, în conformitate cu

dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională „soluţionează

conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice”.

57. Pentru exercitarea competenţei prevăzute de Constituţie, Curtea este

sesizată la cererea “Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două

Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al

23

Magistraturii”. Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza

Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum

autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea.

În aceste condiții, Curtea constată că Președintele Senatului și Președintele Camerei

Deputaților sunt în drept să formuleze cereri privind soluţionarea unui conflict juridic

de natură constituţională.

58. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, autorităţi publice

care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai

cele cuprinse în Titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera

Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală,

Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale,

precum şi organele autorităţii judecătoreşti.

59. În speța de față, autorii sesizărilor, identice sub aspectul conținutului,

reclamă existența unui conflict între Parlamentul României și Ministerul Public,

generat, pe de o parte, de refuzul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție

de a se prezenta și de a răspunde, personal sau în scris, la întrebările formulate de

Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea

aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului

prezidenţial, iar, pe de altă parte, de refuzul procurorului general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de ”a sancționa neprezentarea” procurorului

șef al Direcției Naționale Anticorupție în fața comisiei de anchetă, și, în fine, de

refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a înainta copia

unui dosar de urmărire penală (Dosarul nr.213/P/2017) comisiei speciale de anchetă.

Cu alte cuvinte, întrucât elementele materiale care constituie sursa pretinsului conflict

reprezintă trei conduite distincte (refuzul unei persoane de a se prezenta la audiere în

fața unei comisii parlamentare de anchetă și de a răspunde, personal sau în scris, la

întrebările formulate de aceasta, refuzul procurorului general de ”a sancționa

neprezentarea” unui procuror aflat în subordinea sa în fața unei comisii parlamentare

24

de anchetă, respectiv refuzul de a înainta copia unui dosar de urmărire penală),

conduite adoptate de reprezentanții Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Curtea constată că, în realitate, cererile formulate de

Președinții Senatului și Camerei Deputaților vizează trei conflicte juridice de natură

constituțională între autorități publice. Astfel, pe de o parte, este conflictul între

Parlamentul României și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, generat de refuzul procurorului șef al Direcției Naționale

Anticorupție de a se prezenta și de a răspunde, personal sau în scris, la întrebările

formulate de comisia specială de anchetă, pe de altă parte, este conflictul generat de

refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție de ”a sancționa neprezentarea” procurorului șef al Direcției Naționale

Anticorupție în fața comisiei de anchetă, și, în fine, este conflictul generat de refuzul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a înainta copia unui dosar

de urmărire penală. Toate autoritățile implicate în conflict sunt susceptibile a avea

calitatea de părţi într-un conflict juridic de natură constituţională. În ceea ce privește

Parlamentul României și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, aceste autorități au consacrare constituțională expresă, în vreme ce,

în temeiul art.1 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.43/2002, Direcția

Națională Anticorupție este “structură cu personalitate juridică, în cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”. Art.1 alin.(3) din același

act normativ prevede că “Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție conduce Direcția Națională Anticorupție prin intermediul

procurorului șef al acestei direcții.[…]” Așadar, acest parchet specializat e parte

componentă a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și, implicit, parte a autorității judecătorești.

60. Cu privire la părțile aflate în conflict, Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție susține, în

punctul de vedere transmis Curții Constituționale, că, în cauză, deşi prin sesizarea

25

adresată instanței constituționale s-a precizat că Ministerul Public și Parlamentul

României sunt autoritățile publice aflate în conflictul juridic de natură constituţională,

în realitate, părțile implicate în conflict sunt Ministerul Public și comisia parlamentară

specială de anchetă, împrejurare ce determină nelegalitatea sesizării şi necompetența

Curții Constituționale.

61. Referitor la aceste susțineri, Curtea reține că autonomia regulamentară de

care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor

constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu

privire la propria organizare şi la procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare.

Regulamentele parlamentare, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale

Parlamentului, care sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite, în

calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie.

Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine-stătător,

în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie. Normele regulamentare

reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în

scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate

reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în

conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie (a se vedea Decizia nr.209

din 7 martie 2012, pct.4 din considerente). Una dintre funcțiile Parlamentului este cea

de control, iar atribuția corespunzătoare acestei funcții este cea realizată prin

intermediul comisiilor permanente sau de anchetă. În acest sens, art. 64 alin. (4) teza

întâi din Constituţie prevede că ”Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi

poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale”. Fiind reglementate la

nivel constituţional, nici legea şi nici regulamentul parlamentar nu pot ignora această

realitate constituţională. Prin urmare, aceste acte normative trebuie să le reglementeze

în mod expres şi să instituie proceduri, instrumente şi mijloace suficiente, care să dea

substanţă prevederii constituţionale (a se vedea Decizia nr.430 din 21 iunie 2017,

par.27). În același sens sunt şi cele statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 48

26

din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21

mai 1994. Astfel, în virtutea ”poziţiei preeminente a Parlamentului în sistemul

autorităţilor publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate

pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii naţionale

rezultată din alegerile parlamentare. [...] Acestui rol şi acestor finalităţi le sunt

consacrate organizarea şi funcţionarea comisiilor parlamentare, privite şi definite ca

organe de lucru ale Camerelor, care se înfiinţează cu scopul de a îndeplini însărcinările

care le sunt încredinţate tocmai în vederea pregătirii lucrărilor lor”.

62. Autoritatea specifică activităţii Parlamentului se ataşează, prin urmare, şi

activităţii comisiei de anchetă parlamentară, pentru ca obiectivele în vederea cărora a

fost instituită aceasta din urmă să fie atinse. Curtea observă, în acest sens, prevederile

din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cap. I - Organizarea Camerei Deputaţilor,

secţiunea a 5-a - Comisiile Camerei Deputaţilor, care, la art.39, dispun următoarele:

”Comisiile Camerei Deputaţilor sunt organisme de lucru ale acesteia, înfiinţate cu

scopul de a îndeplini atribuţiile prevăzute de lege şi de prezentul regulament.

Comisiile Camerei Deputaţilor pregătesc documentele de lucru pentru lucrările în

plen ale acesteia şi exercită controlul parlamentar”. Potrivit art.40 din același

regulament, comisiile Camerei Deputaţilor sunt comisiile permanente, comisii de

mediere sau alte comisii comune cu Senatul, putând fi instituite comisii de anchetă

sau alte comisii speciale. Punctul 4 din secţiunea a 5-a a cap. I din Regulamentul

Camerei Deputaţilor, intitulată Comisii de anchetă ale Camerei Deputaţilor, conţine

reglementări (art.73-79) în privinţa instituirii şi modalităţii de desfăşurare a activităţii

unei comisii de anchetă parlamentară, în condiţiile în care Camera Deputaţilor

consideră necesară clarificarea cauzelor şi împrejurărilor în care s-au produs

evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea

concluziilor, răspunderilor şi măsurilor ce se impun. Norme cu un conţinut juridic

relativ similar se regăsesc în Regulamentul Senatului (cap. I secţiunea a 4-a, art. 79 şi

27

80) şi în Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului (art.

4, 9, 13, 75-77 şi 81) (Decizia nr.411 din 14 iunie 2017, par.33).

63. Aşadar, elementele ce configurează conceptul de comisie parlamentară

sunt caracterul pregătitor, prealabil, al lucrărilor lor, aspectul de organ intern al

Camerelor destinat ca, prin activitatea lui, să poată oferi acestora toate elementele

necesare luării unei decizii. Ele trebuie să dispună de toate condiţiile pentru a culege

şi a oferi acele date necesare plenului unei Camere sau Parlamentului spre a-şi fonda,

în mod optim, luarea unei decizii. Dispoziţiile constituţionale nu fac decât să exprime

acest rol subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei

lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile art. 64 alin. (4) din Constituţie. Parlamentul ”nu

poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne, pe care chiar

el şi le înfiinţează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui - şi cu atât mai

puţin unui grup de parlamentari - suveranitatea naţională cu care electoratul l-a

împuternicit în urma alegerilor parlamentare. Pentru ca un control parlamentar să fie

autentic, el trebuie să fie deplin, adică Parlamentul ţării trebuie să dispună de

posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da conţinut acestei plenitudini”. Mai mult,

”deplasarea [...] unui centru de decizie constituţional (Parlamentul) la comisii ale

acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi”, exprimată clar în prevederile

constituționale (a se vedea Decizia nr.209 din 7 martie 2012, pct.4 din considerente).

64. Având în vedere aceste argumente, Curtea apreciază că, în exercitarea

funcției de control, Parlamentul este îndreptățit să utilizeze toate instrumentele

juridice pe care Constituția, legea și propriile regulamente de organizare și funcționare

i le pune la dispoziție, comisiile parlamentare, deși consacrate constituțional, având

doar un rol auxiliar în formarea deciziei finale a forului legislativ. Comisia

parlamentară acționează potrivit scopului în care a fost constituită de Camerele

Parlamentului, în numele acestora, fără a le putea substitui în relația cu terții.

65. Prin urmare, întrucât orice act, acțiune sau conduită a comisiei

parlamentare angajează Camera Parlamentului în cadrul căreia a fost constituită sau

28

Parlamentul, în ansamblu său, după caz, în raporturile juridice cu alte autorități

publice, rezultă că numai Camera Deputaților și Senatul, separat sau împreună, pot

avea calitate procesuală în fața Curții Constituționale, în procedura de soluționare a

conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice.

66. Pe de altă parte, în punctul de vedere transmis Curții Constituționale,

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține că

împrejurările concrete în care a fost invocată existența unui presupus conflict între

autorități publice nu întrunesc condițiile formale ale unui conflict juridic de natură

constituțională între Ministerul Public și Parlament. Aceasta deoarece, din

coroborarea faptului că procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție i s-a cerut

să răspundă la întrebarea "dacă în seara alegerilor a fost sau nu în casa lui Gabriel

Oprea" cu precizarea expresă (în acord cu jurisprudența Curții Constituționale) că

solicitările adresate nu vizează activitatea sa jurisdicțională, ”nu rezultă decât că

întrebarea/solicitarea nu vizează funcția persoanei căreia îi este adresată - magistrat

cu funcție de conducere a unei structuri specializate a Ministerului Public/componentă

a autorității judecătorești și comportamentul său în funcția publică menționată, ci o

chestiune de ordin personal. În asemenea condiții, nu există niciun raport între

persoana vizată de o solicitare cu privire la o chestiune personală și Ministerul Public

în care aceeași persoană ocupă funcția de procuror șef al Direcției Naționale

Anticorupție.”

67. Analizând această susținere, Curtea constată că este neîntemeiată. Astfel,

având în vedere cauza care a determinat constituirea unei comisii de anchetă a

Parlamentului - informaţiile făcute publice în mass-media, conform cărora există

suspiciuni că în procesul electoral din decembrie 2009 s-au implicat unele autorități

publice și/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege (informații grave care au

determinat și declanșarea unei anchete penale, din oficiu), precum și scopul declarat

al constituirii comisiei speciale de anchetă - verificarea aspectelor ce ţin de

organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, în virtutea

29

funcției sale de control, comisia specială de anchetă a dispus măsurile pe care le-a

apreciat oportune în realizarea acestui scop. Printre aceste măsuri, a fost dispusă

invitarea, pentru audiere în fața comisiei, a doamnei Laura Codruța Kövesi, care, la

data la care s-au petrecut faptele a căror verificare face obiectul anchetei, deținea

funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, și care, potrivit informațiilor vehiculate în mass-media, ar fi fost prezentă în

seara zilei de 6 decembrie 2009, dată la care s-a desfășurat scrutinul național pentru

alegerea Președintelui României, alături de alte persoane care dețineau funcții publice

(directorul Serviciului Român de Informații, directorul adjunct al Serviciului Român

de Informații, senatori), în locuința domnului senator Gabriel Oprea. Curtea constată,

așadar, că doamna Laura Codruța Kövesi a fost invitată în fața comisiei speciale de

anchetă în virtutea calității pe care aceasta o deținea la data la care a avut loc

evenimentul investigat, pentru lămurirea unor chestiuni de interes public legate de

suspiciunile referitoare la implicarea, în procesul electoral aflat în desfășurare, a unor

autorități publice fără competențe legale în acest domeniu.

68. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, ”reglementările

constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească, Curtea de Conturi sau Curtea

Constituţională nu se opun ca, spre exemplu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, procurorul-general al României, preşedintele Consiliului Superior al

Magistraturii, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Curţii Constituţionale să ia

parte la lucrările comisiei de anchetă. Însă, aceleaşi reglementări se opun participării

persoanelor care compun aceste autorităţi în faţa comisiilor de anchetă în legătură cu

activitatea lor jurisdicţională, judiciară, de urmărire penală sau de audit, după caz”

(Decizia nr.430 din 21 iunie 2017, par.37).

69. În virtutea calității de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, persoana care ocupă această funcție conduce acest parchet,

coordonează activitatea parchetelor din subordine, stabilește raporturi constituționale

cu toate celelalte autorități și îndeplinește o serie de atribuții care nu au legătură cu

30

activitatea judiciară. Astfel, potrivit art.71 din Legea nr.304/2004 privind organizarea

judiciată, ”Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu

orice persoane juridice sau fizice, din ţară sau din străinătate”, iar în temeiul art.70

alin.(4) ”Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie este ordonator principal de credite”, în virtutea rolului de coordonare pe care

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl are cu privire la activitatea

parchetelor din subordine și de gestionare a bugetului Ministerului Public. Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ”exercită, direct

sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor” (art.72

din lege), iar în temeiul dispozițiilor Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor

şi procurorilor, procurorul general îndeplinește atribuții legate de cariera procurorilor

din subordine (promovare, delegare).

70. Prin urmare, nu se poate susține că, din coroborarea faptului că doamnei

Laura Codruța Kövesi i s-a cerut să răspundă la întrebarea "dacă în seara alegerilor

a fost sau nu în casa lui Gabriel Oprea?" cu interdicția expresă, consacrată în

jurisprudența Curții Constituționale, că solicitările adresate unui procuror nu trebuie

să vizeze activitatea jurisdicțională a acestuia, ar rezulta că obiectul anchetei

parlamentare privește o chestiune de ordin personal, care nu implică autoritatea

publică în reprezentarea căreia persoana invitată la audieri a activat sau activează. De

altfel, însăși doamna Laura Codruța Kövesi a comunicat Parlamentului, prin Adresa

din 11 august 2017, că, ”în urmă cu 9 ani, în luna decembrie 2009, ocupa funcția de

procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și exercita

prerogativele prevăzute de legile în vigoare”.

71. Mai mult, în măsura în care ab initio cu privire la faptele cercetate s-au

formulat acuzații că excedează cadrului legal al atribuțiilor autorităților/persoanelor

implicate, este evident că acestea nu vizează activitatea jurisdicțională a doamnei

procuror, care reprezintă o atribuție legală (recte activitatea de urmărire penală sau

31

activitatea judiciară în fața instanțelor judecătorești, respectiv de control ierarhic pe

care o presupune funcția de conducere a unui procuror).

72. Pe de altă parte, este de menționat și faptul că, din analiza întregii

corespondențe dintre Parlamentul României - Comisia specială de anchetă a Senatului

şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor

din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial și doamna Laura Codruța Kövesi,

corespondență aflată în copie în prezentul dosar, nu rezultă ca doamna Laura Codruța

Kövesi să fi invocat ”chestiuni de ordin personal” în motivarea refuzurilor de a da curs

invitațiilor la audieri sau de a răspunde întrebărilor formulate de comisia parlamentară.

Din contră, aceasta s-a prevalat de calitatea de procuror (în Adresa nr.1404/C/2017

din 8 iunie 2017 a comunicat că nu se va prezenta în data de 14 iunie 2017 la şedinţa

comisiei speciale de anchetă, invocând Hotărârea din 24 mai 2007 a Consiliului

Superior al Magistraturii, potrivit căreia ”procurorii nu pot fi citați și obligați să se

prezinte în calitate de martori în fața Comisiilor parlamentare […]”), precum și de

actuala funcție deținută în cadrul Ministerului Public, respectiv aceea de procuror șef

al Direcției Naționale Anticorupție (toată corespondența este semnată în această

calitate și poartă antetul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -

Direcția Națională Anticorupție).

73. Pentru toate aceste argumente, având în vedere elementele concrete care

conturează conduita doamnei Laura Codruța Kövesi, faptul că, în prezent, aceasta

ocupă funcția de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție și că, pe toată durată

anchetei parlamentare, a acționat în această calitate, Curtea constată că doamna

procuror șef a angajat Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie într-un raport juridic de drept constituțional cu Parlamentul României, raport

juridic care urmează a fi supus analizei Curții Constituționale în vederea constatării

existenței sau inexistenței unui conflict juridic de natură constituțională între cele două

autorități publice.

32

74. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă,

potrivit art.146 lit.e) din Constituţie, precum şi art.1, 10, 34 şi 35 din Legea

nr.47/1992, să se pronunţe asupra conflictelor juridice de natură constituţională dintre

autorităţile publice.

75. Prezentarea situaţiei de fapt. La data de 24 aprilie 2017, ca urmare a

informaţiilor făcute publice în mass-media, conform cărora există suspiciuni că în

procesul electoral din decembrie 2009 s-au implicat unele autorități publice și/sau

persoane, altele decât cele prevăzute de lege, pe rolul Secţiei de urmărire penală şi

criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiție, a

fost înregistrat, din oficiu, un dosar penal în care au fost începute cercetări in rem sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzute de art.297 alin.(1) cu

aplicarea art.5 din Codul penal (art.248 raportat la art.2481 din vechiul Cod penal),

și de falsificare a documentelor și evidențelor electorale, prevăzute de art.391 alin.(3)

și (4) din Codul penal cu aplicarea art.5 din Codul penal [fost art.62 alin.(3) și (4) din

Legea nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României].

76. La data de 2 mai 2017, doi deputați au inițiat propunerea legislativă privind

completarea art.9 din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Potrivit expunerii de motive, modificările vizau instituirea de ”reguli clare pentru

organizarea și funcționarea comisiilor de anchetă”. Astfel, sunt reglementate regulile

aplicabile în situația citării persoanelor care lucrează în cadrul Guvernului sau în

cadrul celorlalte organe ale administrației publice, precum și cele aplicabile situației

invitării oricăror altor persoane care pot avea cunoștință despre o faptă sau o

împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează

obiectul activităţii comisiei și care acceptă să fie audiate, precum și măsurile în cazul

refuzului acestora. La data de 11 mai 2017, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor

şi a Senatului, Parlamentul adoptă Legea pentru completarea art. 9 din Legea nr.

96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. În termenul legal, la data de 18

mai 2017, împotriva legii adoptate, un număr de 81 de deputaţi aparţinând grupurilor

33

parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România formulează

obiecție de neconstituționalitate, sesizarea fiind transmisă Curții Constituționale.

77. Pe de altă parte, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului

din aceeași dată, 11 mai 2017, cu respectarea prevederilor art.76 alin.(1) din

Constituţie, Parlamentul a adoptat Hotărârea nr.38/2017 privind modificarea şi

completarea art.9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi

Senatului, care este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.355 din

12 mai 2017. Noile dispoziții regulamentare preiau dispozițiile modificate ale Legii

nr.96/2006, care prevăd dreptul comisiei de anchetă parlamentară de a cita orice

persoană care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale

administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare

de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii

comisiei, precum și dreptul comisiei de a invita orice altă persoană care poate avea

cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului

şi care acceptă să fie audiată, pe de o parte, și drepturile și obligațiile corelative ale

persoanelor citate sau invitate, pe de altă parte. Împotriva dispoziţiilor Hotărârii

Parlamentului nr.38/2017, un număr de 91 de deputaţi aparţinând grupurilor

parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România formulează

sesizare de neconstituționalitate, care este înregistrată pe rolul Curții Constituționale

în data de 29 mai 2017.

78. În aceeași ședință comună a Camerelor Parlamentului din 11 mai 2017,

având în vedere informaţiile apărute în spaţiul public cu privire la o posibilă viciere a

rezultatului votului pentru alegerea Preşedintelui României, în cadrul scrutinului

desfăşurat în anul 2009, în scopul elucidării circumstanţelor producerii acestor

evenimente şi pentru stabilirea măsurilor ce ar putea fi dispuse, în temeiul prevederilor

art.64 alin.(4) din Constituţie şi ale noilor dispoziții ale art.9 din Regulamentul

activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, Parlamentul României a

adoptat Hotărârea nr.39/2017 pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a

34

Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea

alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.355 din 12 mai 2017.

79. Potrivit art.1 alin.(1) din Hotărârea Parlamentului nr.39/2017, Comisia

parlamentară de anchetă are următoarele obiective:

”a) verificarea dispoziţiilor legale cu privire la organizarea şi desfăşurarea

alegerilor prezidenţiale din anul 2009;

b) determinarea implicării unor instituţii şi/sau persoane, altele decât cele

prevăzute de lege, în organizarea şi desfăşurarea procesului electoral sau în decizii

politice ce excedează atribuţiilor stabilite prin lege pentru aceste instituţii, în cadrul

procesului electoral;

c) verificarea posibilei existenţe a unor mecanisme paralele de influenţare

şi/sau de viciere a rezultatului votului, precum şi determinarea instituţiilor şi/sau

persoanelor care au contribuit la realizarea acestora;

d) determinarea practică a capacităţii de procesare în timp real a solicitanţilor

care au votat în unele secţii de vot, în special din afara graniţelor;

e) verificarea legalităţii achiziţionării aplicaţiilor şi/sau serviciilor informatice

utilizate de către Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării la

alegerile prezidenţiale din anul 2009, precum şi verificarea modalităţii prin care s-a

asigurat transparenţa şi cunoaşterea de către reprezentanţii partidelor politice a

acestor aplicaţii;

f) verificarea corectitudinii centralizării rezultatelor votării;

g) verificarea modului în care Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a asigurat

serviciile de telefonie specială - voce şi transmitere de date-, precum şi posibile

interferenţe nelegitime în procesul electoral;

h) verificarea modului în care au fost soluţionate de către instituţiile statului

plângerile/sesizările ori au fost valorificate informaţiile privind oferirea sau darea de

35

bani, bunuri şi alte foloase, în scopul determinării alegătorilor să voteze ori să nu

voteze un anumit candidat;

i) verificarea modului în care au fost stabiliţi preşedinţii şi locţiitorii acestora

pentru secţiile de vot din străinătate, precum şi modul în care au fost constituite

birourile secţiilor de vot din străinătate;

j) verificarea documentelor primite de la Autoritatea Electorală Permanentă,

de la Biroul Electoral Central, în vederea arhivării electronice de către furnizorul de

servicii de arhivare electronică, selectat atât pentru secţiile de vot din ţară, cât şi

pentru cele din străinătate;

k) verificarea modului în care au fost desemnaţi preşedinţii birourilor

electorale ale secţiilor de votare şi locţiitorii acestora şi dacă aceste persoane au

îndeplinit condiţiile prevăzute de lege;

l) verificarea modului în care au fost constituite birourile electorale pentru

secţiile de votare din ţară şi străinătate;

m) verificarea modului în care Ministerul Afacerilor Externe a distribuit către

birourile electorale ale secţiilor de vot din străinătate buletinele de vot, ştampilele de

control, precum şi cele cu menţiunea "votat", a celorlalte materiale necesare

procesului electoral, numărul de buletine de vot, transmise către fiecare secţie de vot

din străinătate, precum şi algoritmul pe baza căruia s-a decis ce număr de buletine

de vot să fie transmis fiecărei secţii de vot din străinătate;

n) verificarea modului în care şi-au exercitat dreptul de vot persoanele care nu

au fost înscrise în lista electorală permanentă, în special la secţiile de vot din

străinătate, determinarea practică a capacităţii de procesare a solicitărilor de vot în

unele secţii de vot din străinătate, precum şi a celor care şi-au exprimat votul prin

intermediul urnei speciale;

o) verificarea modului în care au fost securizate rezultatele votării în

circumscripţiile din străinătate, precum şi a modului în care au fost transmise

informaţiile către Biroul Electoral Central.”

36

80. Hotărârea Parlamentului menționează expres la art.1 alin.(3) că ”Nu

constituie obiect al Comisiei parlamentare de anchetă elementele ce ţin de

infracţiunile de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 5 din

Codul penal şi de falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale, prevăzute de

art. 391 alin. (3) şi (4) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal, infracţiuni

pentru care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie efectuează

cercetări in rem, conform comunicatelor din data de 24 aprilie 2017, respectiv 26

aprilie 2017”.

81. La data de 14 iunie 2017, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia

nr.411 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.588

din 21 iulie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate

şi a constatat că Legea privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006

privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu completările ulterioare,

este constituţională în raport cu criticile formulate (devenită Legea nr.195/2017,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.598 din 25 iulie 2017). De

asemenea, prin Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.655 din 9 august 2017, instanța constituțională a respins, ca

neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile Hotărârii

Parlamentului României nr.38/2017 privind modificarea şi completarea art.9 din

Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt

constituţionale.

82. După constituirea comisiei speciale de anchetă, întrucât existau

suspiciuni privind implicarea unor instituţii şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute

de lege, în organizarea şi desfăşurarea procesului electoral sau în decizii politice ce

excedează atribuţiilor stabilite prin lege pentru aceste instituţii, prin Adresele din 7

iunie 2017, 13 iunie 2017 și 6 iulie 2017, comisia a invitat-o pe doamna Laura Codruța

Kövesi (care, la data consumării evenimentelor cercetate, avea calitatea de procuror

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), să participe la

37

ședințele comisiei din 14 iunie 2017, 20 iunie 2017, și, respectiv, 10 iulie 2017, pentru

lămurirea unor chestiuni de interes public în vederea stabilirii concluziilor și

propunerilor ce se impun. Prin Adresa din 8 iunie 2017, doamna Laura Codruța Kövesi

a răspuns că nu se va prezenta în fața comisiei, întrucât nu are această obligație legală,

iar prin Adresele din 19 iunie 2017 și 10 iulie 2017, răspunde că nu se va prezenta în

fața comisiei, deoarece ”nu are cunoștință despre aspecte de natură să servească la

aflarea adevărului” și ”nu deține mijloace de probă referitoare la împrejurările și

cauzele în care s-au produs evenimentele supuse cercetării”.

83. În acest context, comisia specială de anchetă a revenit cu o nouă Adresă,

în data de 27 iulie 2017, prin care a adresat doamnei Laura Codruța Kövesi două

întrebări: prima – ”dacă ați fost acasă la domnul Gabriel Oprea în seara zilei de 6

decembrie 2009”, și a doua – ”dacă răspunsul este afirmativ, vă rugăm să ne precizați

motivul vizitei dumneavoastră acasă la domnul Gabriel Oprea și ce persoane au mai

fost prezente”. Răspunsul la acest nou demers a fost formulat în data de 11 august

2017, când doamna Laura Codruța Kövesi, invocând jurisprudența Curții

Constituționale în domeniul normelor legale și regulamentare referitoare la comisiile

de anchetă, a arătat că, în urmă cu 9 ani, în luna decembrie 2009, ocupa funcția de

procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și exercita

prerogativele prevăzute de legile în vigoare. De asemenea, a menționat faptul că

funcția de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție o ocupă doar din data 16

mai 2013. Așa cum comunicase și anterior Comisiei speciale, a precizat că nu a

răspuns invitației de a lua parte la lucrările acesteia, deoarece „nu a avut și nu are

cunoștință despre aspecte de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care

formează obiectul activității Comisiei”. Astfel, datorită atribuțiilor conferite de lege,

nu a avut și nu are prerogative sau cunoștință de niciunul dintre aspectele care fac

obiectul anchetei parlamentare, astfel că ”face cunoscut că nici în exercitarea

atribuțiilor sale de serviciu și nici în timpul său liber nu a luat cunoștință de situații ori

împrejurări potrivit cărora în alegerile prezidențiale din decembrie 2009 s-ar implica

38

unele autorități publice și/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, respectiv

în derularea procesului electoral, cu consecința vicierii rezultatului acestor alegeri.”

84. Concomitent cu corespondența purtată cu doamna Laura Codruța Kövesi,

comisia specială de anchetă a invitat mai multe persoane să participe la ședințele

comisiei. Acestea au refuzat să se prezinte sau, dacă s-au prezentat, au refuzat să

coopereze cu comisia, motivând că, în paralel, se desfășoară o anchetă judiciară

penală, în care au fost solicitate să dea declarații în calitate de martori, astfel că se află

sub incidența dispozițiilor art.285 alin.(2) din Codul de procedură penală referitoare

la caracterul nepublic al procedurii de urmărire penală.

85. Pe de altă parte, comisia specială de anchetă a desfășurat o corespondență

cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Adresele din 6 și 13

iunie 2017, a solicitat parchetului să comunice comisiei dacă există un dosar pe rolul

său care să vizeze aspecte ce ţin de organizarea alegerilor prezidenţiale din 2009,

precum și calitatea anumitor persoane, enumerate expres, în dosarul penal. Prin

Adresa din 9 iunie 2017, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie și Justiţie a

răspuns comisiei că, în cauză, s-a început urmărirea penală in rem, toate persoanele

audiate până la acel moment procesual (fără a le nominaliza) având calitatea de

martori.

86. La data de 27 iunie 2017, potrivit comunicatului Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie și Justiție, ”procurorii Secției de urmărire penală și

criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au

dispus clasarea cauzei menționate anterior, întrucât - din coroborarea probelor

administrate - s-a stabilit că nu s-a decelat niciun element/indiciu de natură să conducă

la presupunerea rezonabilă că s-ar fi încercat/inițiat de către persoanele nominalizate,

acte/acțiuni ce ar intersecta sfera ilicitului penal, respectiv ce ar contura textul

incriminator al infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art.297 alin.(1) din Codul

penal cu aplicarea art.5 din Codul penal (art.248 raportat la art.2481 din vechiul Cod

penal) și al infracțiunii de falsificare a documentelor și evidențelor electorale,

39

prevăzute de art.391 alin.(3) și (4) din Codul penal cu aplicarea art.5 din Codul penal

[fost art.62 alin.(3) și (4) din Legea nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui

României]”.

87. Ca urmare a acestei comunicări publice, comisia specială de anchetă a

solicitat printr-o nouă Adresă, în data de 11 iulie 2017, ”transmiterea unei copii a

Dosarului nr.213/P/2017, înregistrat pe rolul Secției de urmărire penală și

criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției,

precum și declarațiile persoanelor audiate, acestea fiind necesare la aflarea adevărului

în cauza care formează obiectul activității comisiei”. La această cerere a răspuns

domnul Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, comunicând că, în conformitate cu art.285 din Codul de procedură

penală, coroborat cu prevederile art.111 din Constituție, nu poate da curs solicitării. A

invocat Deciziile Curții Constituționale nr.45 din 17 mai 1994 și nr.317 din 13 aprilie

2006, în care se precizează că, ”în lipsa unor raporturi de drept constituțional,

documentele deținute de alte autorități publice decât Guvernul și organele

administrației publice, - chiar și în situația în care acestea sunt considerate mijloace

de probă necesare activității Comisiei parlamentare -, nu pot fi transmise acesteia”. În

plus, a mai arătat că „Codul de procedură penală prevede în mod expres și limitativ

persoanele care au acces la dosarul penal și care pot obține fotocopii, comisiile

parlamentare neregăsindu-se printre acestea”. Totodată, a precizat că, în urma

administrării materialului probator în cauză, nu a rezultat niciun element sau indiciu

de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că s-ar fi comis o faptă prevăzută de

legea penală.

88. Comisia specială de anchetă a revenit cu o nouă cerere, în data de 26 iulie

2017, motivând că, în considerarea principiului colaborării loiale între

instituțiile/autoritățile statului, principiu ce derivă din prevederile constituționale ale

art.1 alin.(4) și (5), are dreptul să ceară informații de interes public „pentru clarificarea

unor aspecte de mare importanță pentru viața publică a comunității”. A arătat că scopul

40

activității procurorilor, în calitatea lor de reprezentanți ai întregii societăți, este de a

acționa în vederea protejării interesului public și a respectării jurământului de credință

depus înainte de începerea exercitării funcției. Comisia a invocat, de asemenea,

dispozițiile art.12 lit.e) din Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de

interes public, arătând că, chiar dacă conținutul dosarului ar avea caracter nepublic,

acesta nu devine public prin prezentarea la comisia de anchetă, deoarece conform art.8

alin.(7) din Regulamentul comisiei parlamentare de anchetă, „Până la data aprobării

raportului final, niciun membru al Comisiei nu se poate ante pronunța în legătură cu

faptele, informațiile și împrejurările în cauza care formează obiectul anchetei

parlamentare și nu vor face publice documentele aflate la dispoziția Comisiei”. Mai

mult, a arătat că Regulamentul Comisiei parlamentare de anchetă se completează cu

prevederile art.76 alin.(7) din Regulamentul Camerei Deputaților, care menționează

dreptul comisiei de a solicita, în cursul investigațiilor, și accesul, în condițiile legii, la

informații clasificate.

89. În data de 27 iulie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și

Justiție a dat un comunicat de presă prin care arată că ”solicitarea Comisiei

parlamentare de anchetă a unor aspecte privind alegerile electorale din 2009 este în

analiză, urmând să fie clarificată în perioada următoare. Cererea ridică o problemă de

drept, respectiv definirea limitelor legale și a cadrului cooperării loiale, care trebuie

să se facă cu respectarea Constituției și a legilor în vigoare, având în vedere specificul

activității judiciare.” Ulterior, în data de 31 iulie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate

de garant al independenței justiției, pentru un punct de vedere referitor la posibilitatea

trimiterii unui dosar judiciar, în copie, unei comisii a Parlamentului, și, totodată,

pentru a aprecia cu privire la necesitatea sesizării Curții Constituționale, în baza art.

146 lit. e) din Constituție, cu o cerere de soluționare a unui conflict juridic de natură

constituțională între autoritatea legislativă și autoritatea judecătorească. Consiliul

Superior al Magistraturii a răspuns în data de 7 august 2017, prin declinarea

41

competenței cu privire la cererea de a se implica, în calitate de garant al independenței

justiției, în identificarea unei soluții în relația sistemului judiciar în raport cu

solicitările unei comisii parlamentare, considerând că “soluționarea concretă a

solicitării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (…) ar determina

o extindere excesivă a instrumentelor juridice prin care se realizează exercitarea

acestei componente”. Cu privire la solicitarea de sesizare a Curții Constituționale,

Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că nu sunt întrunite cerințele legale

pentru sesizarea instanței constituționale.

90. În paralel, la data de 4 august 2017, comisia specială de anchetă a adresat

o cerere celor doi președinți ai Camerelor Parlamentului prin care solicita ca, în

temeiul art.146 lit.e) din Constituție și al art.34 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, să promoveze o cerere de

soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea legislativă

(comisia parlamentară specială de anchetă) și autoritatea judecătorească (Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție).

91. Ulterior, în data de 16 august 2017, comisia specială de anchetă a

formulat o nouă cerere prin care a solicitat transmiterea unei copii a Dosarului

nr.213/P/2017, clasat, înregistrat pe rolul Secției de urmărire penală și criminalistică

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând

prevederile constituționale ale art.1 alin.(5), art.54 alin.(2), art.61 alin.(1) și ale art.131

alin.(1), principiul cooperării loiale între instituții, principiul loialității față de

Constituție, precum și Deciziile Curții Constituționale nr.411/2017, nr.428/2017 și

nr.430/2017. Prin aceeași adresă, comisia a comunicat că l-a informat pe Ministrul

Justiției despre situația creată, adresându-i rugămintea de a uza de autoritatea sa pentru

a debloca situația pe baza principiilor enunțate și cerându-i in extremis, în calitate de

titular al acțiunii disciplinare, să sesizeze inspecția judiciară în legătură cu modul de

exercitare, de către domnul Augustin Lazăr, a funcției de procuror general în relația

cu comisia parlamentară de anchetă.

42

92. În data de 4 septembrie 2017, procurorul general a răspuns solicitărilor

comisiei speciale de anchetă, susținând că actele de urmărire penală își păstrează

caracterul nepublic și după terminarea fazei de urmărire penală și adoptarea unei

soluții în cauză. Accesul oricărei persoane fizice sau juridice, fie aceasta și o autoritate

publică, la dosarul judiciar nu se poate realiza decât în condițiile legii. Comunicarea

actelor de urmărire penală, circuitul și păstrarea dosarelor sunt expres și limitativ

reglementate de art.94, art.285, art.315 din Codul de procedură penală, Regulamentul

de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul nr.2632/C/2014 al Ministrului

Justiției, completat cu Ordinul Ministrului Justiției nr.1650/C/2015 și Ghidul privind

relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media, aprobat prin Hotărârea

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482 din 1 iunie 2012, cu modificările

și completările Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 573 din 6

mai 2014. Față de cele menționate, în lipsa unor reglementări exprese privind

comunicarea dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

Parlamentul României, ”aplicând in extenso principiul cooperării loiale”, procurorul

general apreciază că este în măsură să facă o prezentare a activităților efectuate în

cadrul urmăririi penale și a probelor administrate în cauza ce formează obiectul

Dosarului nr. 213/P/2017, concluzionând că, ”din coroborarea probelor administrate

a rezultat că persoanele prezente în seara zilei de 6 decembrie 2009 la locuința lui

Oprea Gabriel au participat la un eveniment privat la invitația acestuia, nefiind inițiată

nicio operațiune de fraudare/viciere a rezultatelor alegerilor prezidențiale. […] având

în vedere că nu există niciun indiciu de natură să conducă la presupunerea rezonabilă

că s-ar fi inițiat acțiuni ce ar interesa sfera ilicitului penal, în temeiul art.315 alin.(1)

lit.b) raportat la art.16 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură penală, s-a dispus clasarea

cauzei, întrucât pretinsele fapte penale nu există în materialitatea lor”.

93. La data de 7 septembrie 2017, comisia specială de anchetă a înaintat

Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului Raportul parțial,

care, la secțiunea Concluzii, arată că <<Aflarea adevărului în privința acuzației publice

43

de implicare a S.R.I. și P.Î.C.C.J. în favorizarea fraudării alegerilor, ca urmare a

prezenței conducătorilor acestor instituții în locuința domnului Gabriel Oprea în seara

alegerilor, nu s-a putut realiza, deoarece activitatea Comisiei parlamentare de anchetă

a fost blocată, prin: refuzul persoanelor audiate care nu au răspuns la toate întrebările

comisiei motivând că ”există o anchetă în desfășurare”; refuzul persoanelor care au

transmis în scris că nu pot da curs solicitărilor comisiei motivând că ”există o anchetă

în desfășurare”; refuzul doamnei Laura Codruta Kövesi, procuror șef al Direcției

Naționale Anticorupție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de a

răspunde la întrebarea dacă a fost prezentă în seara de 6 decembrie 2009 în casa

domnului Gabriel Oprea; refuzul domnului Augustin Lazăr - procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de a răspunde afirmativ

solicitării Comisiei parlamentare de anchetă de a transmite o copie după Dosarul

nr.213/P/2017, dosar care fusese clasat între timp. Dosarul conține toate informațiile

necesare în vederea stabilirii adevărului cu privire la aspecte ce țin de organizarea

alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial>>.

94. Pe cale de consecință, susține că ”1. Comisia de anchetă nu a putut

clarifica toate aspectele, activitatea fiind blocată de către persoanele sus menționate.

2. Comisia de anchetă va adopta raportul parțial pe care îl va prezenta Birourilor

Permanente Reunite pentru a fi supus spre dezbatere plenului reunit al celor două

Camere pentru ca acesta să adopte o hotărâre care va reflecta conținutul raportului

parțial. […]”

95. În data de 13 septembrie 2017, ținând cont de solicitarea de prelungire

cu un termen de 60 de zile a activităţii comisiei, cauzată de ”blocarea activităţii prin

refuzul domnului Augustin Lazăr, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, de a pune la dispoziţia Comisiei parlamentare de anchetă

Dosarul nr. 213/P/2017, clasat, precum şi de refuzul doamnei Laura Codruţa Kövesi,

procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, de a răspunde la întrebarea adresată”, prin Hotărârea nr.61/2017,

44

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.745 din 15 septembrie 2017,

cele două Camere ale Parlamentului, în ședință comună, prelungesc cu 60 de zile

termenul prevăzut la art. 9 alin. (1) din Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2017

pentru constituirea Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor

pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul

scrutinului prezidenţial, cu modificările şi completările ulterioare.

96. În aceeași zi, 13 septembrie 2017, Președinții celor două Camere au

formulat două cereri prin care solicită Curții Constituționale soluționarea conflictului

juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României și Ministerul Public,

cereri care formează obiectul prezentelor două cauze.

97. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură

constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a statuat, prin

Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune “acte sau acţiuni concrete prin

care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care,

potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi

publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte

care intră în obligaţiile lor”. De asemenea, prin Decizia nr.97 din 7 februarie 2008,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 5 martie 2008, Curtea

a reţinut: „Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe

autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din

Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau

negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.” În sfârşit, Curtea a mai statuat că

textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în

fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar

nu numai conflictele de competenţă născute între acestea”. Prin urmare, noţiunea de

conflict juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a

căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei” (a se vedea Decizia Curţii

45

Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).

98. Pentru soluţionarea cererilor ce formează obiectul cauzelor de faţă,

Curtea Constituţională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală

incidente şi, prin interpretarea dată, să desluşească intenţia legiuitorului constituant,

astfel încât, în final, să ajungă la soluţionarea conflictelor instituţionale reclamate.

Textele constituționale invocate sunt art.1 alin.(5) și art.64.

99. Faţă de circumstanţierea realizată în jurisprudenţa citată cu privire la

atribuţia conferită Curţii Constituţionale de art.146 lit.e) din Constituţie, rezultă că în

prezentele cauze Curtea va decide dacă aspectele sesizate în cererile Preşedinților

Senatului și Camerei Deputaților întrunesc elementele constitutive ale unor conflicte

juridice de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă

parte, urmând a analiza dacă:

- prin refuzul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție de a se

prezenta și de a răspunde, personal sau în scris, la întrebările formulate de Comisia

specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor

ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial,

Ministerul Public - Direcția Națională Anticorupție încalcă autoritatea Parlamentului

României, organ reprezentativ al poporului, şi împiedică desfăşurarea activităţii

Parlamentului;

- prin refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție de ”a sancționa neprezentarea” procurorului șef al Direcției

Naționale Anticorupție în fața comisiei speciale de anchetă;

- prin refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de

a transmite o copie după dosarul de urmărire penală aflat pe rolul acestui parchet

Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea

aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului

46

prezidenţial, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție încalcă autoritatea Parlamentului României, organ reprezentativ al poporului,

şi împiedică desfăşurarea activităţii Parlamentului.

100. Principiul colaborării loiale și al respectului reciproc între

autoritățile/instituțiile statului. Incidența acestui principiu, fără consacrare

constituțională expresă, dar a cărui importanță în cadrul mecanismelor inerente

statului de drept a fost relevată printr-o jurisprudență constantă a instanței

constituționale1, în materia controlului parlamentar a fost stabilită expres prin Decizia

nr.430 din 21 iunie 2017, par.36: ”Subiectelor de drept care nu sunt în raporturi

constituţionale cu Parlamentul, mai precis sub controlul acestuia, nu li se poate

impune obligaţia de a se prezenta în faţa comisiilor de anchetă în temeiul vreunui

raport de subordonare sau control politic, ci numai în virtutea principiului colaborării

loiale între instituţiile şi autorităţile statului”, astfel că acest principiu ”presupune

exercitarea cu bună-credinţă atât a competenţelor inerente funcţiei de anchetă a

Parlamentului, cât şi a calităţii de reprezentant al unei instituţii publice”.

101. În considerentele acestei decizii, Curtea ”accentuează în mod deosebit o

nouă dimensiune a dispoziţiilor art.1 alin.(5) din Constituţie, în sensul ataşării

conţinutului său normativ a principiului colaborării loiale între instituţiile şi

autorităţile statului”, statuând că ”instituţia controlului parlamentar nu trebuie izolată

de principiul constituţional al colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului

şi de cel al loialităţii faţă de Constituţie, ci coroborată şi corelată cu acestea. Prin

urmare, este evident că reprezentanţii instituţiilor trebuie să colaboreze în realizarea

1 A se vedea, cu titlu exemplificativ, în special, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragrafele 270 şi 286, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 30, Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 48, sau Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 58

47

anchetelor parlamentare, în această formulă concretizându-se şi principiul echilibrului

între puterile statului.”

102. Având această consacrare jurisprudențială și constituțională implicită, în

cuprinsul art.1 alin.(5), principiul colaborării loiale între autoritățile/instituțiile

statului a fost invocat în prezentele cauze ca temei al unor obligații pe care acesta le-

ar naște în sarcina autorităților cu care comisiile parlamentare de anchetă intră în

raporturi de drept infraconstituțional. În acest context, s-a solicitat Curții

Constituționale lămurirea conceptului de colaborare loială.

103. De-a lungul timpului, jurisprudența Curții Constituționale a stabilit, în

cazuri punctuale, repere concrete pe baza cărora autoritățile/instituțiile să-și poată

configura, din perspectiva loialității, raporturile lor specifice de colaborare. Curtea nu

a oferit o definiție cuprinzătoare conceptului, menită să acopere toate particularitățile

colaborării dintre instituții/autorități, acest demers fiind, de altfel, și dificil de realizat,

motiv pentru care Curtea va stabili criterii și repere, cu aplicabilitate generală.

104. În realizarea scopului propus, Curtea are ca premisă considerentele avute

în vedere de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la

Veneția) în elaborarea Avizului privind compatibilitatea cu principiile constituționale

și statul de drept a acțiunilor Guvernului României cu privire la alte instituții ale

statului și Ordonanța de urgență a Guvernului de modificare a Legii nr.47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și Ordonanța de urgență a

Guvernului de modificare și completare a Legii nr.3/2000 privind organizarea și

desfășurarea referendumului în România, aviz adoptat de la cea de-a 93-a Sesiune

Plenară/Veneția, 14—15 decembrie 2012.

105. Astfel, în paragrafele 72-73 ale avizului, Comisia de la Veneția arată că

”72. Respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a

prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Aceasta implică, de

asemenea, comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze conformitatea

48

cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între

acestea.

73. În România culturile politice şi constituţionale trebuie dezvoltate.

Demnitarii nu urmăresc întotdeauna interesele statului ca un întreg. În primul rând,

a existat o lipsă de respect faţă de instituţii. Instituţiile nu sunt privite separat de

persoanele care le conduc. Acest lucru se reflectă în modul în care demnitarii au fost

trataţi ca reprezentanţi ai forţelor politice care i-au desemnat sau au votat pentru ca

aceştia să deţină respectiva funcţie. Este de aşteptat ca demnitarii să favorizeze

poziţiile partidelor politice respective, precum şi ca noua majoritate parlamentară să

poată considera justificată demiterea demnitarilor numiţi de fosta majoritate. O astfel

de lipsă de respect faţă de instituţii este strâns legată de o altă problemă în cultura

politică şi constituţională şi anume încălcarea principiului cooperării loiale între

instituţii. Acest principiu este de o importanţă deosebită în cazurile în care funcţii

precum, de exemplu, cea de Preşedinte şi cea de Prim-ministru, sunt deţinute de

persoane cu convingeri politice diferite. Numai respectul reciproc poate duce la

stabilirea unor practici mutual acceptate, care sunt în conformitate cu patrimoniul

constituţional european şi care permit unei ţări să evite şi să depăşească crizele cu

seninătate.”

106. Curtea Constituțională constată, așadar, că o primă componentă a statului

de drept o reprezintă punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi

ale Constituţiei. Cu alte cuvinte, sub aspectul colaborării loiale între

instituţiile/autorităţile statului, o primă semnificație a conceptului o constituie

respectarea normelor de drept pozitiv, aflate în vigoare într-o anumită perioadă

temporală, care reglementează în mod expres sau implicit competențe, prerogative,

atribuții, obligații sau îndatoriri ale instituţiilor/autorităţilor statului.

107. În continuare, Curtea constată că respectarea statului de drept nu se

limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităților publice,

comportamente şi practici constituţionale, care își au sorgintea în ordinea normativă

49

constituțională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile

sociale, politice, juridice ale unei societăți. Altfel spus, această ordine normativă

constituțională are o semnificație mai amplă decât normele pozitive edictate de

legiuitor, constituind cultura constituțională specifică unei comunități naționale. Prin

urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul

reciproc al autorităților/instituțiilor statului, ca expresie a unor valori constituționale

asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului.

Loialitatea constituțională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu

intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între

autoritățile/instituţiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituţiei.

108. ”Respectul pentru Constituţie nu poate fi limitat la executarea literală a

dispoziţiilor sale operaţionale. Constituţia prin însăşi natura sa, în plus faţă de

garantarea drepturilor omului, oferă un cadru pentru instituţiile statului, stabileşte

atribuţiile şi obligaţiile acestora. Scopul acestor dispoziţii este de a permite buna

funcţionare a instituţiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea. Şeful statului,

Parlamentul, Guvernul, sistemul judiciar, toate servesc scopului comun de a promova

interesele ţării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituţii sau ale unui

partid politic care a desemnat titularul funcţiei. Chiar dacă o instituţie este într-o

situaţie de putere, atunci când este în măsură să influenţeze alte instituţii ale statului,

trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg, inclusiv, ca

o consecinţă, interesele celorlalte instituţii şi cele ale minorităţii parlamentare”

(Avizul Comisiei de la Veneția, precitat, paragraful 87).

109. Conduita instituțională care se circumscrie colaborării loiale are, prin

urmare, o componentă extra legem, întemeiată pe practici constituționale, care au ca

finalitate primordială buna funcționare a autorităților statului, buna administrare a

intereselor publice și respectul față de drepturile și libertățile fundamentale ale

cetățenilor. Finalitatea secundară este evitarea conflictelor inter-instituționale și

înlăturarea blocajelor în exercițiul prerogativelor lor legale. Instrumentele care

50

concură la realizarea acestor finalități și care fac dovada unui comportament loial față

de valorile constituționale sunt dialogul instituțional și stabilirea unor practici reciproc

acceptate. Aceste instrumente trebuie să constituie fundamentele soluționării

”împreună”, ”prin acordul părților”, iar nu ”împotriva”, ”în detrimentul” uneia sau

alteia, a eventualelor diferende ivite în raporturile dintre autorități, cauzate de situații

de fapt sau de drept confuze, echivoce. În virtutea principiului cooperării loiale între

autorități este, astfel, necesar ca fiecare dintre acestea să depună diligențe raționale și

sporite în cadrul dialogului instituțional legal pentru evitarea pe cât cu putință a

generării de conflicte juridice de natură constituțională.

110. În mod indiscutabil, cooperarea loială nu presupune decât soluții în acord

cu ordinea normativă constituțională, întrucât temeiul acestora poate fi extra legem,

dar nicidecum contra legem. Astfel, nu poate fi calificată drept colaborare loială

conduita părților care, pentru a evita un conflict, adoptă o soluție care contravine

normelor legale sau constituționale în vigoare.

111. Este evident că un cadru legislativ clar, riguros, previzibil și exhaustiv

este de natură a înlătura posibile astfel de conflicte inter-instituționale, însă

legiuitorului, chiar și celui constituțional, nu i se poate imputa faptul că soluțiile

legislative adoptate nu cuprind în ipotezele lor normative toate posibilele situații pe

care realitatea (socială, politică, juridică), muabilă în esența ei, le poate genera.

112. În această lumină, noțiunea de colaborare loială nu poate avea un conținut

stabil, concret, cuantificabil, ci, dimpotrivă acesta este unul dinamic, variabil de la un

caz la altul, în funcție de actorii implicați, dar și de la o epocă la alta, în funcție de

evoluția cadrului legislativ care reglementează relațiile inter-instituționale sau de

existența unor bune practici/cutume care guvernează aceste relații. Însă, ceea ce poate

fi stabilit cu caracter peremptoriu este faptul că loialitatea instituțiilor/autorităților

statului trebuie manifestată întotdeauna față de principii și valori constituționale,

în vreme ce relațiile inter-instituționale trebuie guvernate de dialog, de echilibru și

de respect reciproc.

51

113. Având în vedere aceste considerente, Curtea observă că rolul de a

contribui la configurarea principiului colaborării loiale și al respectului reciproc îl au,

în principal, instituțiile/autoritățile puse în situația de a colabora. Acestora le revine

sarcina de a contura/structura posibilele forme pe care le poate adopta o conduită

loială, în raport cu competențele legale ale fiecăreia dintre instituțiile/autoritățile aflate

în colaborare și în raport cu valorile și principiile constituționale incidente respectivei

colaborări. Colaborarea trebuie să fie făcută în formele prevăzute de lege, iar acolo

unde legea tace, autoritățile publice trebuie să identifice și să stabilească, cu bună-

credință, acele forme de colaborare care valorizează ordinea normativă constituțională

și care nu prejudiciază principiile constituționale sub imperiul cărora ele funcționează

și relaționează și nici drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor în serviciul

cărora își desfășoară activitatea. Buna-credință trebuie manifestată, deci, în scopul

găsirii de soluții care să surmonteze eventualele blocaje instituționale și care să asigure

funcționarea eficientă a fiecărei autorități în parte, potrivit competențelor atribuite de

lege. În situația în care identificarea acestor bune practici este dificil de realizat și

rezolvarea diferendelor inter-instituționale eșuează, autoritățile publice au

posibilitatea de a apela la instrumentele constituționale de mediere, respectiv la

procedura soluționării conflictelor de natură constituțională, prevăzută de art.146 lit.e)

din Constituție, care are ca scop tocmai restabilirea ordinii normative constituționale,

prin interpretarea normelor Legii fundamentale incidente și stabilirea reperelor

concrete de conduită loială față de valorile și principiile constituționale.

114. Cadrul legal în materia controlului parlamentar. Manifestarea

suveranităţii cu care este învestit Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al

poporului român constă, în esenţă, în exercitarea puterii legislative - ca unică autoritate

legiuitoare a ţării, însă, în virtutea principiului constituţional al separaţiei şi

echilibrului puterilor în stat - consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie - Parlamentul

are şi alte funcţii, aflate, desigur, în strânsă şi directă legătură cu rolul său de unic

legiuitor. În realizarea funcţiilor sale constituţionale, Constituţia conferă mandatului

52

parlamentar caracter reprezentativ, art. 69 dispunând că "(1) În exercitarea

mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului." Garanţia supremă a

independenţei de care se bucură, în exercitarea mandatului, orice parlamentar, este

înscrisă în alin. (2) al art. 69 din Legea fundamentală, în sensul că "Orice mandat

imperativ este nul." (Decizia nr.411 din 14 iunie 2017, par.29)

115. În acord cu cele statuate în jurisprudenţa sa în materie2, Curtea constată

că izvorul de drept al reglementării unei comisii de anchetă parlamentară constă în

însăşi Legea fundamentală care, la titlul III - Autorităţi publice, cap. I - Parlamentul,

secţiunea 1 - Organizare şi funcţionare, art. 64 alin. (4), cu denumirea marginală

"Organizarea internă", prevede: "(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii

permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele

îşi pot constitui comisii comune."

116. Aşa cum Curtea Constituţională a arătat în Decizia nr. 1.231 din 29

septembrie 2009, ancheta parlamentară este o expresie a funcţiei de control pe care o

are Parlamentul în cadrul democraţiei constituţionale. Funcţia de control a

Parlamentului derivă în mod direct din calitatea sa de organ reprezentativ suprem al

poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, atribute conferite de art. 61 alin.

(1) din Constituţie. Parlamentarii, exercitându-şi mandatul în serviciul poporului,

trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea, dezbaterea şi rezolvarea

problemelor comunităţii şi nicidecum să le ignore. Una dintre modalităţile prevăzute

de Constituţie pentru realizarea acestui obiectiv îl constituie comisia de anchetă

parlamentară, al cărei obiect de activitate constă în analiza sau clarificarea unor situaţii

de fapt, a unor aspecte sau fenomene sociale relevante, justificat de interesul public

2 A se vedea Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006, Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994.

53

de a cunoaşte anumite realităţi cu reverberaţii în plan social, juridic sau politic. O

astfel de activitate de cercetare a unor aspecte din viaţa publică a comunităţii este

absolut indispensabilă realizării rolului constituţional al unui parlamentar, acela de

reprezentant al electoratului şi al intereselor cetăţenilor, având în vedere că legea, ca

act normativ al Parlamentului, reprezintă modalitatea prin care sunt reglementate, în

cadrul anumitor raporturi sociale, regulile de conduită, drepturile şi obligaţiile

cetăţenilor, iar aceste reglementări trebuie să fie cât mai bine adaptate realităţilor

juridice, sociale şi politice ale comunităţii şi să reflecte cât mai fidel interesele acelei

comunităţi în planul politicii legislative. Prin urmare, nicio autoritate sau instituţie

publică nu poate limita sau nega acest principiu, deputaţii şi senatorii exercitându-şi

mandatul în conformitate cu interesul superior al comunităţii şi cu respectarea

competenţelor strict determinate prin Constituţie [în acest sens, a se vedea şi Decizia

nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

787 din 22 noiembrie 2012].

117. În contextul normativ și jurisprudențial prezentat în prealabil, Curtea

apreciază necesară menționarea unor considerente din Memoriul amicus curiae în

Cauza Rywin împotriva Poloniei înregistrată pe rolul Curții Europene a Drepturilor

Omului (privind comisiile parlamentare de anchetă), adoptat de Comisia de la Veneția

cu ocazia celei de-a 98-a Sesiuni Plenare (Veneția, 21-22 martie 2014). În urma unei

analize de drept comparat, se concluzionează că ”Comisiile parlamentare de anchetă

au atribuții și competențe de investigație foarte variate […]. Totuși, în majoritatea

statelor analizate, acestora li se conferă o parte din sau toate atribuțiile conferite în

mod obișnuit judecătorului de instrucție. În anumite cazuri, ele pot cita în mod formal

martori și solicita documente sau alte tipuri de probe, ca în cazul unei proceduri

judiciare; în alte cazuri, acestea pot doar solicita informații, fără a beneficia de

autoritatea de a impune acest lucru. […] Există, de asemenea, diferențe în ceea ce

privește persoanele care pot face obiectul unor astfel de investigații. Comisia de

anchetă poate oricând ancheta (și audia) persoanele care ocupă funcții publice, precum

54

miniștrii și (cel mai adesea) funcționarii publici: aceasta este esența rolului său.

Obligația persoanelor private, a simplilor indivizi, de a se prezenta în fața unei comisii

de anchetă diferă mult de la o țară la alta, deși în toate statele analizate, cu excepția

unuia [n.r. Austria], comisia de anchetă poate ancheta astfel de persoane. Și în ceea ce

privește raporturile dintre comisiile de anchetă și autoritățile judiciare există diferențe

mari” (paragrafele 11 și 13).

118. ”În ciuda acestei eterogenități, majoritatea țărilor au recurs la practica

comisiilor parlamentare de anchetă. Justificările pentru existența unor astfel de comisii

– în special în cele în care dețin competențe de investigare de tip judiciar – sunt

comparabile. În primul rând, este vorba de consolidarea controlului parlamentar

asupra Guvernului și, astfel, asupra administrației. Prin urmare, este vorba despre

funcția de control al activității guvernamentale care este subliniată aici. În afară de

această justificare principală, se urmărește și facilitarea funcției legislative, prin

obținerea de informații utile pentru noua legislație, sau verificând dacă legislația în

vigoare se aplică în mod corespunzător. Această trimitere la funcția legislativă lărgește

considerabil sfera cauzelor cu privire la care se poate constitui o comisie de anchetă.

În astfel de cazuri, respectiva comisie nu verifică doar relația dintre Parlament și

Executiv, ci orice subiect de interes pentru societate. […]. Prin înființarea unei comisii

de anchetă, Parlamentul se afirmă la nivel politic ca cea dintâi putere a statului, cea

care soluționează în ultimă instanță îngrijorările populației. Această poziție simbolică

de forță (deși uneori foarte reală) este întărită și mai mult de publicitatea acordată

lucrărilor anumitor comisii de anchetă, în special când sunt transmise în direct; în

astfel de situații, ele pot agita întreaga societate, reprezentând un instrument de o mare

eficacitate, dar care se poate dovedi periculos” (paragrafele 16 și 17).

119. ”Procedura desfășurată de comisia parlamentară de anchetă are un

caracter esențial politic, care nu trebuie confundat cu anchetele sau urmăririle penale.

Aceste comisii nu trebuie să emită aprecieri sau să se pronunțe asupra chestiunilor

legate de răspunderea penală a persoanelor anchetate – competență rezervată

55

Ministerului Public și instanțelor. În același timp, ține de natura scandalurilor

(presupuse) politice ca ele să genereze proceduri paralele: o cauză care face obiectul

unei anchete parlamentare poate face, în același timp, obiectul unor anchete sau

proceduri administrative și/sau judiciare. Nu este nimic neobișnuit sau ilegal în asta.

Totuși, o astfel de situație impune ca toate părțile implicate să depună toate eforturile

pentru a se păstra o distanță corespunzătoare între ancheta parlamentară (politică) și

anchetele penale și procedurile judiciare în fața instanțelor. […] Procedura comisiilor

parlamentare de anchetă nu intră în mod clar sub incidența art. 6 din CEDO, după cum

a declarat Curtea în cauza Montera împotriva Italiei (2002) și în alte cauze. Pentru ca

o astfel de procedură să aducă atingere drepturilor garantate de art. 6, ar trebui ca

aceste comisii să interfereze cu activitatea justiției și să influențeze negativ procedura

în fața instanțelor, ceea ce ar impune o analiză specifică a situației, de o cu totul altă

natură” (paragrafele 19-21). ” […] suspiciunea cu privire la comiterea unei infracțiuni

ar trebui să determine comisia parlamentară să fie și mai circumspectă în demersul său

și să dea dovadă de înțelepciune și prudență lăsând parchetului și instanțelor aspectele

cauzei cu privire la care există o suspiciune penală. Dar acest lucru nu înseamnă

neapărat că are obligația legală, în temeiul dreptului internațional sau european, de a

se desesiza. Totuși, anumite state (Franța și România) interzic existența paralelă a unei

comisii de anchetă și a unei comisii de anchetă penală cu privire la aceleași chestiuni;

altele (Polonia) autorizează în mod expres comisia de anchetă să își suspende lucrările

până la finalizarea instrumentării cauzei. Conform Comisiei de la Veneția, trebuie să

se plece de la principiul că nimeni nu poate împiedica Parlamentul – instituție

autonomă distinctă de justiție – să își desfășoare propria anchetă. Componența unei

comisii parlamentare este întotdeauna o alegere politică. Mandatul său este, în

principiu, temporar. Chiar dacă ancheta sa vizează conduita unor persoane ce au putut

comite infracțiuni, aceasta are un caracter esențial politic, fără a fi asimilată unei

anchete sau proceduri penale. Rezultatele sale nu produc niciun fel de efecte pentru

ordinea juridică. Raportul prin care se încheie nu este decât o incitare la dezbatere

56

parlamentară. Scopul final al anchetei comisiei îl reprezintă transparența, informarea

publicului cu privire la chestiuni care afectează res publica (binele public)”

(paragrafele 27 și 28).

120. Comisia de la Veneția consideră că ”faptul de a ști dacă și în ce măsură

audierile în fața unei comisii parlamentare de anchetă sunt publice ține în primul rând

și înainte de toate de dreptul național, independent de faptul că martorii citați sunt

persoane private sau persoane care ocupă funcții oficiale (miniștri sau funcționari).

[…] din punct de vedere juridic, singura problemă care poate să apară este dacă

informații clasificate sau secrete sunt astfel divulgate, sau dacă persoanele care

compar ca martori ar fi obligate să divulge informații a căror confidențialitate este

protejată prin lege, sau dacă s-ar aduce atingere dreptului lor la viață privată, garantat

de dreptul național sau european” (paragrafele 34 și 36).

121. ”În general, comisia parlamentară de anchetă are posibilitatea de a

organiza audieri publice, care sunt uneori transmise în direct prin intermediul mass-

media. Cu toate acestea, este destul de frecvent ca astfel de audieri să se desfășoare,

parțial sau în totalitate, cu ușile închise, în funcție de natura cauzei și de caracterul mai

mult sau mai puțin secret sau confidențial al informației care se dorește a fi primită”.

”[…] lucrările Parlamentului sunt în principiu publice, cu excepția unor considerente

specifice (precum securitatea națională sau dreptul la viață privată), care să justifice

caracterul secret și confidențialitatea acestora”. (paragrafele 13 și 22) ”În cazul în care

s-a decis desfășurarea unei ședințe cu ușile închise, parlamentarii membri ai comisiei

de anchetă sunt, de obicei, obligați să păstreze secretul, fiind sancționați dacă

dezvăluie elemente ale lucrărilor. Documentele conținând transcrierea mărturiilor nu

pot fi transmise niciunei autorități, iar mărturiile nu pot să figureze ca atare în raportul

final” (paragraful 43).

122. Curtea reține că acesta este cadrul legal intern și european în care

Parlamentul României a adoptat Legea nr.195/2017 privind completarea dispoziţiilor

57

art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.598 din 25 iulie 2017.

123. Efectuând controlul de constituționalitate asupra acestei legi, prin

Decizia nr.411 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr.588 din 21 iulie 2017, Curtea a constatat că, în plus faţă de soluţiile legislative

prevăzute în cadrul regulamentelor parlamentare cu privire la comisiile de anchetă,

art.9 din Legea nr.96/2006 reglementează inclusiv posibilitatea invitării în faţa

comisiei a oricărei alte persoane [în afara celor care lucrează în cadrul Guvernului sau

a celorlalte organe ale administraţiei publice, la care se referă alin. (3) şi (4) ale art.9]

care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la

aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă

să fie audiată [alin. (5) şi (6) ale art.9]. Scopul instituirii comisiei de anchetă, dar şi

natura acestui organ de lucru al Parlamentului, precum şi obiectivele propuse - ce

răspund imperativului politic şi social de a clarifica anumite aspecte de mare

importanţă pentru viaţa publică a comunităţii [fiind incidente, astfel, prevederile art.

2, art. 61 şi art. 69 alin. (2) din Legea fundamentală] urmăresc să asigure Parlamentului

posibilitatea reală de exercitare concretă a funcţiei de control, în sensul de a putea avea

acces la informaţiile necesare elucidării unor aspecte de interes public. Or, dacă o

astfel de activitate nu ar dispune de mijloace adecvate şi nu ar fi înzestrată cu o

anumită autoritate, obiectivul propus nu ar putea fi atins, iar comisia de anchetă

parlamentară şi-ar reduce rolul la unul teoretic sau chiar decorativ, lipsit de orice

eficienţă. Intenţia legiuitorului a fost, însă, de a asigura comisiei de anchetă o arie mai

cuprinzătoare de acţiune, în sensul de a putea obţine informaţii şi de la alte persoane

decât subiectele de drept ce se circumscriu raporturilor constituţionale dintre

Parlament şi Guvern (a se vedea în acest sens Decizia nr.411 din 14 iunie 2017,

par.49).

124. Curtea a statuat, în acest context, că lipsirea comisiei de anchetă de o

asemenea posibilitate sau limitarea sferei sale de acţiune ar afecta obiectivul pe care

58

comisia de anchetă şi l-a propus, ar afecta însuşi scopul instituirii ei şi ar goli de

conţinut textele constituţionale pe care se fundamentează înfiinţarea, funcţionarea şi

rolul acestei comisii de anchetă parlamentară. Prin urmare, pentru a fi garantată

respectarea obligaţiei persoanelor citate şi a celor invitate, care au acceptat să fie

audiate, de a furniza informaţiile solicitate de comisia de anchetă, legea pune la

dispoziţia acesteia un instrument juridic, constând în posibilitatea comisiei de anchetă

de a sesiza fie conducătorul unităţii sau instituţiei unde îşi desfăşoară activitatea

persoana citată, fie organele de urmărire penală.

125. În privinţa terţilor (alte persoane decât cele care lucrează în cadrul

Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice), procedura de a

obţine informaţii demarează cu o invitaţie, şi nu o citaţie, aceasta din urmă fiind

adresată numai subiectelor de drept care, în temeiul art. 111 din Constituţie, au

obligaţia constituţională de a prezenta comisiei informaţiile solicitate. În acest sens,

alin. (5) al art. 9 din Legea nr. 96/2006 precizează o condiţie suplimentară, care ţine

de acordul de voinţă al persoanei invitate, şi anume acceptarea acesteia de a fi audiată.

Persoana invitată are posibilitatea de a răspunde şi în scris comisiei de anchetă

parlamentară, furnizând informaţiile solicitate, sau poate transmite prin poştă

documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deţine şi care sunt utile comisiei

de anchetă (Decizia nr.411 din 14 iunie 2017, par.52).

126. O altă diferenţă de tratament juridic între cele două categorii de persoane

(citate, respectiv invitate) priveşte şi consecinţa refuzului persoanei invitate şi care, în

prealabil, a acceptat să fie audiată, de a furniza informaţiile solicitate de comisia de

anchetă. Întrucât acestea nu se află sub imperiul obligaţiei (de sorginte constituţională)

de a se supune solicitării comisiei de anchetă, şi pentru că, totuşi, legiuitorul a urmărit

să confere comisiei de anchetă mijloace şi instrumente eficiente de lucru, care să-i

imprime acesteia o anumită autoritate în scopul atingerii finalităţii propuse, comisia

de anchetă nu poate decât să sesizeze organele de urmărire penală, cu referire la aceste

persoane invitate, care, iniţial, au acceptat să colaboreze, şi apoi refuză să ofere

59

informaţiile solicitate, deoarece acest tip de comportament este de natură să

obstrucţioneze sau să împiedice aflarea adevărului (Decizia nr.411 din 14 iunie 2017,

par.53).

127. În acest context, Curtea a constatat că dispozițiile art.9 din Legea

nr.96/2006 realizează o evidentă distincţie, pe de o parte, între persoanele care trebuie

să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea

instituţiilor/autorităţilor din care fac parte sunt sub control parlamentar şi care sunt

citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care

reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere, autorităţi/instituţii publice ce nu se

află sub control parlamentar, și care, în considerarea principiului colaborării loiale

între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în

toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare, sau alte persoane, care,

spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care

participarea acestora este la latitudinea lor (Decizia nr.411 din 14 iunie 2017, par.55).

128. În raport cu considerentele de principiu de mai sus, Curtea reține că

prevederile art.9 din Legea nr.96/2006 exprimă fără echivoc regulile de conduită ale

subiectelor de drept vizate, acestea putând să prefigureze, cu uşurinţă, consecinţele

nerespectării acestora.

129. Compatibilitatea controlului parlamentar cu procedurile judiciare

pendinte. În urma adoptării noului Cod de procedură penală, deschiderea unei

proceduri judiciare se realizează potrivit art. 305 alin. (1) din Codul de procedură

penală, conform căruia ”când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de

lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta

săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau

cunoscut”. De asemenea, art. 305 alin. (3) din acelaşi cod prevede că ”atunci când

există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit

fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile

prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală

60

să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect”. Cu

alte cuvinte, orice anchetă judiciară penală presupune ab initio declanşarea unei

urmăriri penale in rem. Forma anterioară a art. 74 din Regulamentul Camerei

Deputaţilor (introdusă prin art. I pct. 88 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr.

34/2005 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 26 octombrie 2005)

prevedea că ori de câte ori se declanşa o anchetă parlamentară, aceasta ar fi încetat

imediat ce ar fi fost depus un act de sesizare al organului de urmărire penală şi s-ar fi

început urmărirea penală in rem. Curtea a reținut că, într-o atare împrejurare, ”se

ajungea la golirea de conţinut a demersului parlamentar atunci când era sesizat organul

de urmărire penală (prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de

constatare prevăzute de lege) sau dacă acesta se sesiza din oficiu. Or, o asemenea

abordare şi înţelegere simplistă a anchetei parlamentare nu pot fi acceptate. Controlul

parlamentar exercitat prin intermediul comisiilor, fie ele permanente sau speciale, ad-

hoc, de anchetă, nu poate fi considerat ca fiind doar o funcţie decorativă pe care

Parlamentul ar exercita-o” (Decizia nr.428 din 21 iunie 2017, par.25).

130. Pe de altă parte, Curtea a observat că normele legale care instituie

prerogativele comisiei parlamentare de anchetă nu pun în discuţie drepturi şi libertăţi

fundamentale ale cetăţenilor, care să fie afectate în substanţa lor ca urmare a unei

eventuale interpretări arbitrare cu prilejul aplicării acestora de către comisia de

anchetă, deoarece aceasta din urmă nu are vocaţia de juris dictio, în sensul că nu

pronunţă hotărâri definitive cu privire la vinovăţia unei persoane, iar orice măsură

rezultată ca urmare a sesizării pe care o poate înainta comisia de anchetă către

persoanele sau organele abilitate să ia anumite măsuri este supusă, la rândul său,

controlului instanţelor judecătoreşti, persoana vizată beneficiind de toate garanţiile

specifice unui proces echitabil (Decizia nr.411 din 14 iunie 2017, par.44).

131. Prin urmare, analizând natura juridică a celor două categorii de anchete,

Curtea a constatat că aceasta este diferită, astfel că acestea nu sunt incompatibile, ci

61

ele pot coexista în ideea unei cooperări şi colaborări loiale între instituţiile statului,

chiar dacă acelaşi segment al realităţii este cercetat şi documentat. De aceea, nu este

nici necesară şi nici de dorit încetarea anchetei parlamentare în condiţiile demarării

unei anchete judiciare, astfel încât, din această perspectivă, nu se poate reţine

încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie (Decizia nr.428 din 21 iunie 2017, par.26).

De altfel, la această concluzie ajunsese în 2014 și Comisia de la Veneția în Memoriul

amicus curiae privind comisiile parlamentare de anchetă, precitat, atunci când a

reținut cele două cazuri izolate (al României și al Franței) în ceea ce privește

interzicerea existenței paralele a unei comisii de anchetă și a unei comisii de anchetă

penală cu privire la aceleași chestiuni.

132. În concluzie, având în vedere faptul că obiectivul comisiei de anchetă îl

reprezintă clarificarea unor aspecte legate de anumite evenimente sau fenomene cu un

major impact negativ în plan social, politic sau juridic şi că aflarea adevărului se

înscrie în sfera interesului public, obligaţia de bună-credinţă se impune a fi respectată,

astfel că fiecare persoană, în urma invitaţiei primite, trebuie să adopte un

comportament activ, pozitiv. În caz contrar, atitudinea sa poate fi calificată drept

potrivnică aflării adevărului şi poate constitui obiect de sesizare a organelor de

urmărire penală, fără ca prin aceasta să fie încălcate drepturile şi libertăţile sale

individuale sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

133. Analiza conflictului juridic de natură constituțională dintre

Parlamentul României și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, generat de refuzul procurorului șef al Direcției Naționale

Anticorupție de a se prezenta și de a răspunde, personal sau în scris, la întrebările

formulate de comisia specială de anchetă. Potrivit prevederilor Hotărârii

Parlamentului nr.39/2017, printre obiectivele comisiei speciale de anchetă s-au aflat

și determinarea implicării unor instituţii şi/sau persoane, altele decât cele prevăzute de

lege, în organizarea şi desfăşurarea procesului electoral sau în decizii politice ce

excedează atribuţiilor stabilite prin lege pentru aceste instituţii, în cadrul procesului

62

electoral, precum și verificarea posibilei existenţe a unor mecanisme paralele de

influenţare şi/sau de viciere a rezultatului votului, precum şi determinarea instituţiilor

şi/sau persoanelor care au contribuit la realizarea acestora [art.1 alin.(1) pct.b) și c)

din hotărâre]. Pentru realizarea investigației, comisia a apreciat necesară verificarea

împrejurărilor în care persoane care ocupau funcții publice în cadrul unor instituții ale

statului ar fi putut avea o implicare în fenomenul investigat (procesul pentru alegerea

președintelui României, din 2009) sau ar fi putut influența prin diferite modalități

rezultatul scrutinului electoral. Scopul cercetării a fost acela de a lămuri, de a clarifica

împrejurările şi cauzele în care s-au produs anumite evenimente sau dacă au avut loc

acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor şi măsurilor ce se impun.

Cu alte cuvinte, cercetarea nu a urmărit stabilirea vinovăţiei unor persoane, ci doar

constatarea existenţei sau inexistenţei unor stări de fapt, care ulterior, eventual, pot

constitui elemente probatorii susceptibile a antrena răspunderea administrativă,

materială, disciplinară sau penală a persoanelor implicate.

134. În acest context, comisia specială de anchetă, în virtutea prerogativelor

legale, a invitat mai multe persoane care ocupau sau ocupă funcții publice pentru a fi

audiate în legătură cu evenimentele și faptele alegate în spațiul public referitoare la o

posibilă fraudare a alegerilor prezidențiale din anul 2009, persoane care fie nu s-au

prezentat în fața comisiei, fie s-au prezentat, dar au refuzat cooperarea sau nu au

răspuns la toate întrebările comisiei, motivând că "există o anchetă penală în

desfășurare", în care au fost solicitate să dea declarații în calitate de martori, astfel că

se află sub incidența dispozițiilor art.285 alin.(2) din Codul de procedură penală

referitoare la caracterul nepublic al procedurii de urmărire penală.

135. În ceea ce o privește pe doamna Laura Codruța Kövesi, aceasta, în

calitate de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție, a refuzat să dea curs celor

trei invitații și să se prezinte în fața comisiei speciale de anchetă, iar la solicitarea

comisiei de a răspunde, în scris, la întrebările ”dacă ați fost acasă la domnul Gabriel

Oprea în seara zilei de 6 decembrie 2009” și ”dacă răspunsul este afirmativ, vă

63

rugăm să ne precizați motivul vizitei dumneavoastră acasă la domnul Gabriel Oprea

și ce persoane au mai fost prezente”, doamna Laura Codruța Kövesi a răspuns că nu

a dat curs invitației de a lua parte la lucrările comisiei, deoarece nu a avut și nu are

cunoștință despre aspecte de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care

formează obiectul activității Comisiei, datorită atribuțiilor conferite de lege, nu a avut

și nu are prerogative sau cunoștință de niciunul dintre aspectele care fac obiectul

anchetei parlamentare, ”nici în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu și nici în timpul

său liber nu a luat cunoștință de situații ori împrejurări potrivit cărora în alegerile

prezidențiale din decembrie 2009 s-ar implica unele autorități publice și/sau persoane,

altele decât cele prevăzute de lege, respectiv în derularea procesului electoral cu

consecința vicierii rezultatului acestor alegeri.”

136. Răspunsul astfel formulat nu conține elementele care să concure la

stabilirea situației de fapt pe care comisia specială de anchetă o are în investigare, în

sensul că doamna Laura Codruța Kövesi nici nu a negat, nici nu a confirmat o stare

de fapt concretă, limitându-se la a susține că nu deține informații necesare cauzei.

Curtea constată că, de fapt, doamna Laura Codruța Kövesi nu a răspuns la cele

două întrebări formulate de comisia specială de anchetă. Mai mult, această situație

coroborată cu imposibilitatea comisiei de a stabili adevărul, deși a întreprins mai multe

demersuri în vederea audierii și altor persoane care ar fi putut avea cunoștință despre

evenimentele cercetate, dar care au refuzat cooperarea motivat de faptul că au fost

citate în calitate de martori într-un dosar de urmărire penală aflat pe rolul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împrejurare care nu constituie un

impediment legal pentru continuarea anchetei parlamentare, sunt de natură a crea un

blocaj în activitatea comisiei speciale de anchetă (aspect menționat și în Raportul

parțial întocmit în cauză), blocaj care a determinat Parlamentul României să adopte o

hotărâre prin care prelungește termenul de activitate al comisiei cu 60 de zile, în

vederea continuării demersurilor legale pentru realizarea obiectivelor în scopul cărora

a fost declanșat controlul parlamentar.

64

137. Pe de altă parte, în condițiile în care persoana invitată să participe la

ședințele comisiei de anchetă este o persoană care reprezintă, în virtutea funcţiei sale

de conducere, o autoritate publică care nu se află sub control parlamentar – Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în aplicarea

principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, aceasta are

obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul

anchetei parlamentare (a se vedea în acest sens Decizia nr.411 din 14 iunie 2017,

par.55). Împrejurarea că, în speță, comisia specială de anchetă a formulat solicitarea

unui răspuns, în scris, la anumite întrebări, nu derobează persoana care ocupă o funcție

de conducere într-o autoritate a statului român de a se prezenta în fața unei comisii

parlamentare. Aceasta cu atât mai mult cu cât răspunsul transmis evită să furnizeze

orice informație pe care comisia parlamentară o poate valorifica în stabilirea realității

factuale pe care o investighează. Prin conduita sa, procurorul șef al Direcției Naționale

Anticorupție nu numai că înlătură a priori orice colaborare loială cu autoritatea care

exercită suveranitatea poporului – Parlamentul României, ci refuză să participe la

clarificarea unor aspecte legate de un eveniment de interes public (participarea în seara

zilei de 6 decembrie 2009, dată la care s-a desfășurat scrutinul național pentru alegerea

Președintelui României, alături de alte persoane care dețineau funcții publice -

directorul Serviciului Român de Informații, directorul adjunct al Serviciului Român

de Informații și senatori, în locuința domnului senator Gabriel Oprea) care, dacă s-ar

dovedi real, ar avea un impact major negativ în plan social, politic și juridic,

prezervând, astfel, o stare de incertitudine cu privire la veridicitatea evenimentelor

cercetate.

138. Or, prin activitatea și atitudinea sa, persoana care ocupă o funcție de

conducere într-o autoritate publică a statului trebuie să asigure prestigiul funcţiei

exercitate, care impune o conduită legală, socială şi morală în acord cu rangul

demnităţii publice, cu gradul de reprezentare şi cu încrederea oferită de cetăţeni în

autoritatea statului. Exercitarea funcţiilor publice de conducere, ca de altfel a oricărei

65

funcții publice în stat, nu poate fi rezumată doar la îndeplinirea drepturilor, obligațiilor

și îndatoririlor pe care le impune mandatul deținut, ci presupune a priori loialitate faţă

de toate valorile și principiile consacrate prin Constituție și respect față de celelalte

autorități publice cu care intră în raporturi de colaborare. Din acest context rezultă

obligația principială a oricărui reprezentant al autorităților publice de a se prezenta și

de a oferi documentele/înscrisurile sau informațiile utile și concludente în fața

comisiilor parlamentare de anchetă în scopul clarificării unor împrejurări de fapt care

să conducă la aflarea adevărului într-o chestiune de interes public.

În concluzie, Curtea constată că, prin refuzul procurorului șef al Direcției

Naționale Anticorupție de a se prezenta în fața Comisiei speciale de anchetă a

Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de

organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial și de a

furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţie celelalte documente sau

mijloace de probă deţinute, utile activităţii comisiei, este încălcată autoritatea

Parlamentului României, organ reprezentativ al poporului, şi este împiedicată

desfăşurarea activităţii sale, sub aspectul îndeplinirii atribuțiilor de control prin

intermediul comisiilor parlamentare.

139. Odată constatat acest conflict, Curtea Constituţională, în virtutea

dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora ea "este garantul

supremaţiei Constituţiei", are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în

acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se

conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5)

din Constituţie, în conformitate cu care România este stat de drept, organizat potrivit

principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi

judecătorească, stat în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este

obligatorie, iar colaborarea între autoritățile/instituțiile statului se fundamentează pe

principiul colaborării loiale și al respectului reciproc. Așa fiind, Curtea constată

obligația doamnei Laura Codruța Kövesi de a se prezenta în fața Parlamentului

66

României – Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor

pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de

rezultatul scrutinului prezidenţial și de a furniza informaţiile solicitate sau de a

pune la dispoziţie celelalte documente sau mijloace de probă deţinute, utile

activităţii comisiei.

140. Analiza conflictului juridic de natură constituțională dintre

Parlamentul României și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, generat de refuzul procurorului general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de ”a sancționa neprezentarea”

procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție în fața Comisiei speciale de

anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de

organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial. Dispozițiile

Legii nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Capitolul IV: Atribuţiile

Consiliului Superior al Magistraturii, Secţiunea 4: Atribuţiile Consiliului Superior al

Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, prevăd la art.44

alin.(4) că ”Acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de procurori se

exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, iar

alin.(6) stabilește că ”În vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie

efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară”. Consiliul

Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată

în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, soluţionând

acţiunea disciplinară printr-o hotărâre. Așa fiind, potrivit legii, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este decât titular al

acțiunii disciplinare declanșate împotriva unui procuror, sancțiunea disciplinară fiind

aplicată de secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul

art.50 din Legea nr.317/2004.

67

141. Având în vedere dispozițiile legale menționate și conținutul cererii de

soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice,

Curtea reține că, în realitate, ceea ce se impută procurorului general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este refuzul de a exercita acțiunea

disciplinară împotriva Procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, aflat în

subordinea sa.

142. Așa cum s-a arătat în prealabil, normele art.9 din Legea nr.96/2006

instituie mijloacele sau instrumentele prin care comisia de anchetă parlamentară îşi

poate realiza scopul pentru care a fost instituită, şi anume citarea oricărei persoane

care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale

administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare

de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii

comisiei, respectiv invitarea oricărei alte persoane care poate avea cunoştinţă despre

o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care

formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată.

143. Dispozițiile legale reglementează, deci, regulile de conduită ale

subiectelor de drept vizate, acestea putând să prefigureze, cu uşurinţă, consecinţele

nerespectării lor. Astfel, în privinţa subiectelor de drept vizate de alin. (3) şi (4) ale

art.9 din lege, care au obligaţia de natură constituţională ca, în cadrul raporturilor

dintre Parlament şi Guvern şi al exercitării funcţiei de control parlamentar a comisiei

de anchetă, să furnizeze informaţiile solicitate de aceasta, şi care refuză nemotivat să

respecte această obligaţie, comisia de anchetă poate propune sesizarea conducătorului

autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea

aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi

funcţionare a instituţiei respective sau poate propune sesizarea organelor de urmărire

penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul

penal. Într-o atare ipoteză, comisia de anchetă nu are decât posibilitatea, facultatea sau

prerogativa sesizării persoanelor sau organelor care, prin natura funcţiilor sau

68

atribuţiilor lor, au competenţa legală de a examina respectiva sesizare şi de a aplica,

dacă apreciază justificat, prin propriile acte de autoritate, sancţiunile prevăzute de

legislaţia incidentă. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că sesizarea înaintată de comisia

de anchetă fie conducătorului autorităţii/instituţiei publice, fie organelor de urmărire

penală nu reprezintă decât actul declanşator al unei cercetări disciplinare sau al unei

anchete penale, după caz, activitate ce se desfăşoară după propriile reguli şi procedura

prevăzute de lege şi care poate determina stabilirea unei sancţiuni disciplinare,

administrative, materiale sau penale, măsură ce poate fi contestată în faţa instanţei de

judecată, în condiţiile legii aplicabile (Decizia nr.411 din 14 iunie 2017, par.51).

144. Pe de altă parte, Curtea a constatat că dispozițiile art.9 din lege realizează

o distincţie între persoanele din categoria menționată mai sus (subiectele de drept

aflate în raporturi constituționale cu Parlamentul) şi persoanele care sunt invitate,

respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere, autorităţi/instituţii

publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului

colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la

lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare, sau

alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului,

caz în care participarea acestora este la latitudinea lor, persoane care cad sub incidența

dispozițiilor art.9 alin.(5) și (6) din Legea nr.96/2006. Întrucât acestea nu se află sub

imperiul obligaţiei de a se supune solicitării comisiei de anchetă, şi pentru că, totuşi,

legiuitorul a urmărit să confere comisiei de anchetă mijloace şi instrumente eficiente

de lucru, care să-i imprime acesteia o anumită autoritate în scopul atingerii finalităţii

propuse, comisia de anchetă nu poate decât să sesizeze organele de urmărire penală,

cu referire la aceste persoane invitate, care, iniţial, au acceptat să colaboreze, şi apoi

refuză să ofere informaţiile solicitate, deoarece acest tip de comportament este de

natură să obstrucţioneze sau să împiedice aflarea adevărului. (Decizia nr.411 din 14

iunie 2017, par.53)

69

145. În concluzie, posibilitatea sesizării conducătorului instituției în vederea

aplicării prevederilor regulamentelor de organizare și funcționare a instituției

respective pentru a aplica, dacă consideră justificat, prin propriile acte de autoritate,

sancțiunile prevăzute de lege nu este incidentă decât în cazul persoanelor citate. Or,

așa cum s-a reținut în prealabil, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție face

parte din categoria persoanelor invitate, iar nu citate. Potrivit distincției operate în

jurisprudența Curții Constituționale, în virtutea funcţiei sale de conducere a unei

autorităţi publice ce nu se află sub control parlamentar, acesta are obligaţia să ia parte

la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare,

în considerarea principiului colaborării loiale și al respectului reciproc între

instituţiile/autorităţile statului. Consecința unei conduite contrare poate atrage

sesizarea Curții Constituționale cu cererea de soluționare a unui conflict juridic între

autoritățile statului, determinat de încălcarea principiului menționat (aspect tratat

supra), și/sau, în cazul în care, din coroborarea datelor existente, rezultă indicii cu

privire la săvârșirea unei infracțiuni, comisia poate sesiza organele de urmărire penală

în vederea declanșării unei cercetări penale.

146. Pentru aceste argumente, Curtea constată că nu există un conflict

juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe

de altă parte, generat de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție de a exercita acțiunea disciplinară împotriva

procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție pentru neprezentarea în fața

Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru

verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul

scrutinului prezidenţial.

147. Analiza conflictului juridic de natură constituțională dintre

Parlamentul României și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, generat de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

70

Casație și Justiție de a transmite comisiei de anchetă o copie după dosarul de

urmărire penală aflat pe rolul acestui parchet. Din analiza dispozițiilor art.9 alin.(3)-

(6) din Legea nr.96/2006, rezultă că normele reglementează mijloacele sau

instrumentele prin care comisia de anchetă parlamentară îşi poate realiza scopul pentru

care a fost instituită, acestea având o sferă de incidență care se limitează la citarea

oricărei persoane care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe

ale administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o

împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează

obiectul activităţii comisiei, respectiv la invitarea oricărei alte persoane care poate

avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea

adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie

audiată.

148. De asemenea, sunt reglementate şi consecinţele refuzului persoanelor

citate de a da curs solicitării comisiei de anchetă - comisia poate propune sesizarea

conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în

vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi

funcţionare a instituţiei respective sau poate propune sesizarea organelor de urmărire

penală pentru infracţiunea prevăzută de art.267 din Legea nr.286/2009 privind Codul

penal, cu modificările şi completările ulterioare, precum și ale refuzului persoanelor

invitate care, acceptând să fie audiate, nu cooperează în sensul precizat de comisia de

anchetă - în cazul în care, din coroborarea datelor existente, rezultă indicii cu privire

la săvârșirea unei infracțiuni, comisia poate sesiza organele de urmărire penală pentru

obstrucţionarea sau împiedicarea aflării adevărului.

149. Din analiza conținutului normativ al art.9 alin.(3)-(6), nu rezultă dreptul

comisiei de anchetă de a solicita acte, documente sau alte informații de la terțe

persoane, altele decât cele citate sau invitate la ședințele comisiei, și nici dreptul de

a solicita acte, documente sau alte informații de la autorități publice ale statului. În

mod corelativ, reglementarea legală nu instituie nicio obligație în sarcina persoanelor

71

sau autorităților menționate de a transmite acte, documente sau de a furniza alte

informații pe care comisia le-ar aprecia utile în aflarea adevărului.

150. Pe de altă parte, Curtea constată că, acolo unde a apreciat oportun,

legiuitorul a prevăzut în mod expres dreptul unor autorității/instituții publice de a cere

actele, datele, documentele și informațiile necesare realizării atribuțiilor lor și

obligația corelativă a terților de a răspunde la asemenea solicitări. Astfel de prevederi

legale exprese sunt cele cuprinse în: art.76 din Legea nr.47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora ”Autoritățile publice, instituțiile,

regiile autonome, societățile comerciale și orice alte organizații sunt obligate să

comunice informațiile, documentele și actele pe care le dețin, cerute de Curtea

Constituțională pentru realizarea atribuțiilor sale”; art.4 și art.22 alin.(1) din Legea

nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, în

conformitate cu care ”Autoritățile publice sunt obligate să comunice sau, după caz,

să pună la dispoziția instituției Avocatul Poporului, în condițiile legii, informațiile,

documentele sau actele pe care le dețin în legătură cu petițiile care au fost adresate

instituției Avocatul Poporului, precum și cele referitoare la sesizările din oficiu și la

vizitele anunțate sau inopinate pe care aceasta le efectuează pentru îndeplinirea

atribuțiilor specifice Mecanismului național de prevenire a torturii în locurile de

detenție, acordându-i sprijin pentru exercitarea atribuțiilor sale”, respectiv

”Avocatul Poporului, adjuncții acestuia, precum și personalul de specialitate al

instituției Avocatul Poporului au dreptul să facă anchete proprii, să ceară

autorităților administrației publice orice informații sau documente necesare anchetei,

să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice și

de la orice funcționar care poate da informațiile necesare soluționării petiției, în

condițiile prezentei legi”; art.6 alin.(2) din Ordonanța Guvernului nr. 94/1999 privind

participarea României la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și

a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului Europei, care prevede că “Instanțele

judecătorești [...], Ministerul Public [...] au obligația să trimită agentului

72

guvernamental, la cererea și în termenul stabilit de acesta, pe lângă actele, datele și

informațiile prevăzute la alin. 1, și actele privind procedurile aflate în curs de

desfășurare în fața acestora, indiferent de stadiul în care se află, cu respectarea

celerității procedurilor interne în curs”; art.5 alin.(1) din Ordonanţă de urgenţă a

Guvernului nr.11/2017 privind organizarea şi funcţionarea Agentului guvernamental

pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi pentru Curtea de Justiţie a

Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, în baza căruia, ”În scopul reprezentării

juridice, autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să trimită, la cererea şi în

termenul stabilit de Agentul guvernamental, precum şi de structura specializată în

contenciosul UE, toate actele, datele şi informaţiile solicitate”.

151. Așa fiind, Curtea constată că, deși intenția legiuitorului manifestată prin

adoptarea Legii nr.195/2017 pentru completarea art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind

Statutul deputaţilor şi al senatorilor a fost aceea de a consacra mijloacele sau

instrumentele prin care comisia de anchetă parlamentară să-şi poată realiza scopul

pentru care a fost instituită, legea în vigoare s-a limitat să reglementeze ca mijloace și

instrumente de lucru ale comisiei doar posibilitatea citării sau invitării, după caz, a

unor persoane în vederea audierii lor. Legea nu a instituit prerogativa comisiei de

anchetă de a solicita acte, date, documente și informații de la autorități/instituții ale

statului sau de la persoane private, fizice sau juridice, și cu atât mai puțin obligația

acestora din urmă de a da curs unor asemenea solicitări.

152. Cu privire la aceste chestiuni, Curtea apreciază necesară prezentarea unor

aspecte de drept comparat. În Austria, constituirea şi funcţionarea comisiilor de

anchetă este reglementată prin Regulamentul de procedură privind comisiile

parlamentare de anchetă. Potrivit art.24 din regulament, ordinul de a depune probe

obligă organele federale şi locale ale statului, precum şi alte instituţii, să predea toate

dosarele şi documentele necesare investigaţiei. Această prevedere nu se aplică

probelor a căror dezvăluire ar compromite sursele. Art.27 precizează că dosarele şi

documentele referitoare la activitatea organelor de urmărire penală trebuie predate de

73

către ministrul federal al justiţiei. Dacă ordinul de furnizare de probe nu a fost

respectat sau a fost respectat doar parţial, comisia de anchetă trebuie să fie informată

în scris cu privire la motivele refuzului. Dacă, în opinia comisiei de anchetă, un organ

public nu şi-a respectat obligaţia de a furniza toate informaţiile cerute, alin.4 statuează

că i se poate acorda de către comisie un termen de 2 săptămâni pentru îndeplinirea

acestei obligaţii. Alin.5 prevede că, după expirarea termenului de mai sus, comisia sau

organul public vizat se poate adresa Curţii Constituţionale, care va decide cu privire

la legalitatea refuzului total sau parţial de a furniza probe. Potrivit alin.6, dacă sunt

predate dosare şi documente clasificate, comisia de anchetă trebuie să fie informată în

scris cu privire la momentul şi motivele secretizării. În Franța, conform prevederilor

Ordonanţei nr.58-1100 din 17 noiembrie 1958 privind adunările parlamentare,

comisiile de anchetă sunt create fie pentru colectarea de informaţii cu privire la fapte

determinate, fie cu privire la gestionarea serviciilor publice sau organismelor

naţionale. Orice persoană a cărei audiere este considerată utilă de către o comisie de

anchetă trebuie să răspundă convocării care îi este transmisă, la solicitarea

preşedintelui comisiei. Cu excepţia minorilor, audierea se face sub jurământ. În caz

de neprezentare, de refuz de depunere a jurământului în faţa unei comisii de anchetă,

sau de refuz de a comunica documentele de serviciu, fapta se pedepseşte cu 2 ani

închisoare şi cu amenda de 7500 euro. În caz de mărturie falsă se aplică dispoziţiile

Codului penal francez. În Germania, art.44 alin.1 din Legea fundamentală stabileşte

că Bundestagul are dreptul şi, la propunerea unei pătrimi a membrilor săi, obligaţia de

a înfiinţa o comisie de anchetă care să obţină dovezile necesare în cadrul audierilor

publice. Audierile pot avea loc şi în şedinţe secrete. Conform alin.2, prevederile de

procedură penală se aplică mutatis mutandis obţinerii de probe. Confidenţialitatea

corespondenţei, a poştei şi a telecomunicaţiilor nu este afectată. Alin.3 precizează că

instanţele şi autorităţile administrative trebuie să acorde asistenţă juridică şi

administrativă. Alin.4 statuează că deciziile comisiilor de anchetă nu se supun

controlului judiciar. Instanţele sunt libere să evalueze şi să decidă asupra faptelor care

74

au făcut obiectul investigaţiei. În Italia, art.82 din Constituție prevede că fiecare

Cameră a Parlamentului poate dispune efectuarea unor investigații privind probleme

de interes public. În acest scop, Camera desemnează o comisie din rândul membrilor

săi, formată astfel încât să asigure o componență proporțională cu reprezentarea

grupurilor parlamentare existente. O comisie de anchetă poate desfășura investigații

și examinări, având aceleași competențe și limitări precum cele ale autorităților

judiciare. În temeiul prevederilor Regulamentului Camerei Deputaților și ale

Regulamentului Senatului, cu acordul președintelui Camerei, comisiile pot solicita

obținerea de informații și documente care sunt considerate utile în desfășurarea

investigației. Comisiile pot invita orice persoană în măsură să furnizeze informații

utile cu privire la investigațiile în cauză. Comisiile de anchetă parlamentară pot

solicita informații și documentația necesară pentru desfășurarea investigației, la fel ca

autoritățile judiciare, de la orice organism. Cât privește un eventual refuz de

colaborare din partea unor persoane/organisme, referitor la furnizarea de

informații/documente, sunt aplicabile dispozițiile art.198 din Codul de procedură

penală italian, care prevăd obligativitatea martorului de a se prezenta în fața

judecătorului.

153. Relevante pentru soluționarea conflictului juridic de natură

constituțională sunt și câteva cazuri de speță, soluționate de Curtea Constituțională

Federală a Germaniei. Astfel, prin Hotărârea nr.2 BvE 2/15 din 13 octombrie 2016,

Curtea Constituţională Federală a stabilit că dreptul unei comisii parlamentare de

anchetă de a colecta probe este supus limitărilor constituţionale, acestea putând fi

stabilite şi prin reglementări ordinare. Însă obligaţiile care izvorăsc din dreptul

internaţional public nu pot limita dreptul Parlamentului de a colecta probe. Speţa

privea secrete ale Statelor Unite ale Americii care nu se aflau la dispoziţia exclusivă

a Guvernului german. Curtea nu a contestat argumentul Guvernului conform căruia

predarea acestor informaţii secrete, cu nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate

asumate de Germania şi fără aprobarea autorităților Statelor Unite ale Americii, ar

75

submina în mod semnificativ funcţionarea serviciilor de informaţii germane, precum

şi abilitatea acestora de a coopera cu alte state, afectând grav capacitatea Guvernului

german de a acţiona în politica externă şi de securitate. Aşadar, Curtea a ajuns la

concluzia că interesul Guvernului de a păstra secretul primează asupra interesului de

informare al Parlamentului. Pe de altă parte, aceeaşi instanţă, prin Hotărârea nr.2 BvE

3/07 din 17 iunie 2009, a constatat că limitarea permisiunii funcţionarilor publici de a

depune mărturie în faţa unei comisii parlamentare de anchetă care investiga activităţile

suspecte ale serviciilor secrete americane şi germane în legătură cu transportarea unor

terorişti la bordul avioanelor germane s-a produs cu încălcarea art.44 din Constituţie.

Aceeaşi concluzie s-a aplicat şi refuzului de a preda documente. O motivare vagă şi

stereotipă referitoare la periclitarea intereselor statului nu lămureşte de ce

documentele specifice solicitate sunt relevante pentru securitatea naţională. În fine,

prin Hotărârea BVerfGE 67/100, hotărârea celei de-a Doua Camere din 15 mai 1984

(Cauza Flick) referitoare la comisiile parlamentare de anchetă, Curtea Constituțională

Federală a reținut că ”Bundestag-ul şi-a stabilit în detaliu condițiile de păstrare a

secretului de serviciu în vederea exercitării atribuţiilor Bundestag-ului, prin normele

speciale privind securitatea documentelor (GSO), care fac parte din propriul

Regulament. [...] Obligația de păstrare a secretului în baza normelor din regulamentele

parlamentare este întărită de sancțiunea penală prevăzută la art.353 b (2) pct. 1 Cod

Penal. Principiul publicităţii a devenit tot mai extins odată cu dezvoltarea dreptului

comisiilor parlamentare de anchetă”. În continuare, Curtea Constituțională Federală a

constatat că ”de regulă, datele fiscale nu sunt de interes public, în sensul pe care îl

implică o investigaţie efectuată de Bundestag, printr-o comisie de anchetă. [...] Pe de

altă parte, dacă acest secret fiscal ar fi integral opozabil şi comisiei de anchetă, atunci

un domeniu deosebit de sensibil la atacurile îndreptate în privinţa integrității și

incoruptibilităţii executivului ar fi sustras controlului parlamentar. Un astfel de

rezultat ar fi incompatibil cu drepturile Bundestag-ului în raport cu Guvernul, dar și

incompatibil cu responsabilitatea ce îi revine acestuia în calitate de organ care

76

reprezintă în mod direct poporul. Normele referitoare la secretul fiscal prevăzute de

art. 30 din Codul fiscal general conțin, de asemenea, exceptări privind divulgarea de

date supuse secretului fiscal. [...] Această normă de excepţie trebuie interpretată în

înţelesul său constituțional, în sensul că vizează şi cazul când se solicită documente

de către o comisie de anchetă, prin intermediul căreia Bundestag-ul cercetează aspecte

îndoielnice legate de credibilitatea executivului, devenite publice, de natură să

submineze moralul cetățeanului contribuabil prin efecte de durată”. Sub acest aspect,

Curtea Constituțională Federală a reținut că ”Comisiile parlamentare de anchetă

exercită autoritatea publică. Dincolo de limitele prevăzute la art. 44 alin. (2) teza 2 din

Legea fundamentală (GG), ele trebuie să respecte drepturile fundamentale, în

conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.”

154. Raportat la speța dedusă judecății Curții Constituționale în prezenta

cauză, Curtea constată că dispozițiile legale interne (Constituția, legea privind statutul

senatorilor și deputaților sau regulamentele parlamentare) nu reglementează dreptul

comisiei de anchetă de a solicita dosare judiciare (copii de pe actele din acestea),

indiferent de stadiul procesual în care acestea se află, în condițiile în care regimul

juridic al unor asemenea documente este strict determinat de lege. Astfel, dosarul de

urmărire penală aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiție

- Secția de urmărire penală și criminalistică, independent de stadiul în care acesta se

află (faza de urmărire penală în desfășurare sau cauză soluționată prin clasare) cade

sub incidența dispozițiilor art.285 alin.(2) din Codul de procedură penală, potrivit

cărora ”Procedura din cursul urmării penale este nepublică”. Mai mult, caracterul

nepublic al informațiilor conținute într-un dosar de urmărire penală este confirmat de

un alt act normativ, Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes

public, care, la art.12 alin.(1), prevede că ”Se exceptează de la accesul liber al

cetăţenilor, prevăzut la art. 1 (n.r. accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice

informaţii de interes public), următoarele informaţii: [...] e) informaţiile privind

procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul

77

anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea

corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de

desfăşurare; f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora

aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia

dintre părţile implicate în proces [...].” Din interpretarea per a contrario a textului

legal, rezultă că pot constitui informații de interes public, deci care pot fi accesate în

condițiile legii, doar informațiile privind procedura în timpul anchetei penale, care nu

periclitează rezultatul anchetei, nu dezvăluie surse confidenţiale ori nu pun în pericol

viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în

curs de desfăşurare, precum și informaţiile privind procedurile judiciare, a căror

publicitate nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al

oricăreia dintre părţile implicate în proces. Legea face vorbire despre caracterul public

al unor ”informații privind procedura în timpul anchetei penale”, respectiv al unor

”informaţii privind procedurile judiciare”, deci al unor aspecte punctuale (privind, de

exemplu, evoluția procedurilor într-o cauză penală, stadiul lor sau eventualele măsuri

procedurale dispuse), nicidecum despre caracterul public al dosarului de urmărire

penală sau al dosarului aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, în integralitatea sa,

care rămâne guvernat de regimul juridic al informațiilor nepublice. Mai mult, chiar în

cadrul categoriilor ”informații privind procedura în timpul anchetei penale”,

respectiv ”informaţii privind procedurile judiciare”, stabilind criteriile în funcție de

care acestea dobândesc caracter public sau își prezervă caracterul nepublic (respectiv

periclitarea rezultatului anchetei, dezvăluirea unor surse confidenţiale, punerea în

pericol a vieții, integrității corporale sau sănătății unei persoane, afectarea unui proces

echitabil ori a interesului legitim al unei părţi implicate în proces), legea

reglementează răspunderea pentru aplicarea întocmai a acestor măsuri de protejare a

informaţiilor în sarcina persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de

informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea

informaţiilor.

78

155. Așa fiind, în lipsa unei reglementări exprese privind obligația de a

transmite, la cerere, informații cu caracter nepublic referitoare la proceduri

judiciare, persoanele şi autoritățile publice care dețin astfel de informații sunt ținute

să respecte cadrul legislativ în vigoare, care le impune măsuri de protecție a

informaţiilor aparţinând categoriilor menționate. În acest context, răspunsul

formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 4

septembrie 2017 (prin care procurorul general arată că actele de urmărire penală își

păstrează caracterul nepublic și după terminarea fazei de urmărire penală și adoptarea

unei soluții în cauză, și, aplicând dispozițiile legale, face o prezentare a activităților

efectuate în cadrul urmăririi penale și a probelor administrate în cauza ce formează

obiectul Dosarului nr. 213/P/2017, prezentând și soluția dispusă în cauză), este în

acord cu prevederile legale în vigoare.

156. Prin urmare, de vreme ce autoritatea publică este supusă unui anumit

regim legal sub aspectul protejării informațiilor nepublice la care are acces în

exercitarea competențelor constituționale și legale, nu i se poate imputa nerespectarea

principiului colaborării loiale și al respectului reciproc între autoritățile statului, prin

refuzul de a transmite acele informații care cad sub incidența interdicției legale. Așa

cum s-a arătat în prealabil, principiul colaborării loiale operează atâta timp cât ”legea

tace” și devin aplicabile bune practici inter-instituționale, iar nu atunci când legea

reglementează în mod expres domeniul disputat, stabilind interdicții clare, pe care,

dacă ar da curs solicitărilor primite, autoritatea publică le-ar încălca cu bună-știință,

expunându-se sancțiunilor legale.

157. În această lumină, Curtea observă că împrejurarea care a generat starea

conflictuală între cele două autorități publice implicate, Parlamentul României, pe de

o parte, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

pe de altă parte, este lipsa unei reglementări legale care să consacre dreptul

comisiilor parlamentare de a solicita terților, persoane private sau

autorități/instituții publice, actele, datele și informațiile necesare realizării

79

obiectivelor în vederea cărora au fost constituite, precum și obligația corelativă a

terților de a răspunde la asemenea solicitări. Mai mult, având în vedere natura

informațiilor solicitate în cauza care face obiectul dosarelor deduse judecății instanței

constituționale, legea ar trebui să prevadă garanțiile necesare și suficiente cu privire

la accesul, păstrarea și utilizarea unor informații cu caracter nepublic la care

comisiile parlamentare vor avea acces în virtutea atribuțiilor legale și constituționale.

Aceasta cu atât mai mult cu cât comisia de anchetă nu îndeplineşte rolul unui organ

de jurisdicţie, ci doar împrumută unele dintre instrumentele autorităţii judecătoreşti

(citează, strânge şi administrează probe pentru aflarea adevărului asupra unei situaţii

care vizează interesul superior al comunității), fără a se identifica cu specificul

activităţii jurisdicţionale, întregul demers având relevanţă exclusiv în plan politic.

158. Prin urmare, revine Parlamentului României, în exercitarea funcției sale

de legiferare, sarcina de a adopta reglementările legale prin care să consacre în mod

expres instrumentele necesare îndeplinirii funcției sale de control, respectiv norme

clare, previzibile prin care să asigure comisiilor parlamentare prerogativele inerente

scopului pentru care sunt create, respectiv garanțiile/obligațiile de care acestea sunt

ținute în activitatea pe care o desfășoară.

159. Pe cale de consecință, Curtea constată că nu există un conflict juridic de

natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte,

generat de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a

transmite o copie a dosarului de urmărire penală, aflat pe rolul acestui parchet,

Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea

aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului

prezidenţial.

160. Având în vedere considerentele expuse, dispozițiile art.146 lit.e) din

Constituție, precum și prevederile art.11 alin.(1) lit.A.e), ale art.34 și 35 din Legea

nr.47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce privește pct.1 și pct.2 din dispozitivul

80

prezentei decizii, și cu unanimitate de voturi, în ceea ce privește pct.3 din același

dispozitiv,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constată că există un conflict juridic de natură constituţională între

Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de refuzul procurorului șef al

Direcției Naționale Anticorupție de a se prezenta în fața Comisiei speciale de anchetă

a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea

alegerilor din 2009 şi de rezultatul scrutinului prezidenţial.

2. Constată obligația doamnei Laura Codruța Kövesi de a se prezenta în fața

Parlamentului României – Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei

Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi

de rezultatul scrutinului prezidenţial și de a furniza informaţiile solicitate sau de a

pune la dispoziţie celelalte documente sau mijloace de probă deţinute, utile activităţii

comisiei.

3. Constată că nu există un conflict juridic de natură constituţională între

Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de refuzul procurorului general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a exercita acțiunea

disciplinară împotriva procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție pentru

neprezentarea în fața Comisiei speciale de anchetă a Senatului şi Camerei Deputaţilor

pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi de rezultatul

scrutinului prezidenţial, și de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție de a transmite comisiei speciale de anchetă o copie după dosarul de urmărire

penală aflat pe rolul acestui parchet.

Definitivă şi general obligatorie.

81

Decizia se comunică Președintelui Senatului României, Președintelui Camerei

Deputaților, Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie și Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

- Direcția Națională Anticorupție și se publică în Monitorul Oficial al României,

Partea I.

Pronunțată în ședința din 3 octombrie 2017.

OPINIE SEPARATĂ

Sunt de acord numai în parte cu decizia de mai sus, respectiv în ceea ce

privește constatarea inexistenței unui conflict juridic de natură constituțională între

Parlamentul României – reprezentat prin Comisia de anchetă și Ministerul public –

reprezentat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Apreciez însă – în dezacord cu punctele 1 și 2 din dispozitivul deciziei și cu

considerentele aferente acestora – că între Parlament (reprezentat prin Comisia de

anchetă înființată prin Hotărârea Parlamentului nr.39/2017) și Ministerul Public

(reprezentat prin Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție) nu a existat și

nu există niciun conflict juridic de natură constituțională între autorități.

Este de reținut mai întâi, ca fiind remarcabil, faptul că – deși și-a nuanțat

poziția în timp – Curtea Constituțională nu s-a îndepărtat în mod esențial prin

jurisprudența sa de primele statuări în materie. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe,

conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice presupun acte

sau acțiuni concrete prin care o autoritate publică sau mai multe autorități își arogă

puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități

publice, ori omisiunea unor autorități publice constând în declinarea competenței sau

82

în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor3. Conflictele juridice

de natură constituțională nu se limitează la conflictele de competență, pozitive sau

negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice

conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției4.

Conform susținerilor autorilor sesizării, conflictul juridic de natură

constituțională dintre autorități a rezultat din: 1) refuzul Procurorului Șef al Direcției

Naționale Anticorupție de a se prezenta în fața Comisiei de anchetă constituită de

Parlament; 2) refuzul Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție de a

răspunde, personal sau în scris, la întrebarea formulată; 3) neprezentarea unui

judecător sau procuror la audierile organizate de Comisia de anchetă, audieri care nu

privesc activitatea jurisdicțională.

În concret, în prezenta cauză se impută doamnei Laura Codruța Kövesi –

Procuror Șef al D. N. A. refuzul de a se prezenta (în 2017) la Comisia parlamentară

de anchetă pentru a fi audiată în legătură cu presupuse fapte petrecute în anul 2009.

Indiferent de calitatea în care a fost chemată/invitată la Comisie (aceea de Procuror

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție – funcție pe

care o deținea în anul 2009, de simplă persoană fizică ori de Procuror Șef al D. N.

A. – funcție pe care o deține în prezent), specificându-se prin invitație faptul că

audierea nu privește activitatea jurisdicțională, nici instituția pe care a condus-o

și nici instituția pe care o conduce în prezent nu sunt implicate în vreun conflict

juridic de natură constituțională. Într-adevăr, relatarea personală făcută de o

persoană (sau refuzul acesteia de a răspunde invitației) nu poate avea ca efect

antrenarea instituției pe care respectiva persoană o conduce într-un conflict juridic

de natură constituțională între autorități care nu se află în niciun fel de raporturi.

3 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.53/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr.144 din 17 februarie 2005. 4 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.901/2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr.503 din 21 iulie 2009.

83

Împrejurarea că Procurorul Șef al D. N. A. a fost invitat la Comisia parlamentară în

această calitate (precum și faptul că persoana invitată a răspuns Comisiei printr-un

script care purta antetul instituției) nu poate fi de natură să antreneze Ministerul

Public – Direcția Națională Anticorupție într-un conflict juridic de natură

constituțională, de vreme ce audierea ar fi urmat să privească fapte fără nicio legătură

cu activitatea jurisdicțională a instituției incriminate5.

În analiza presupusului conflict juridic de natură constituțională între

autorități publice nu este lipsit de importanță nici faptul că, prin dispozitivul deciziei,

Curtea constată obligația doamnei Laura Codruța Kövesi de a se prezenta în fața

Parlamentului României – Comisia specială de anchetă a Senatului şi Camerei

Deputaţilor pentru verificarea aspectelor ce ţin de organizarea alegerilor din 2009 şi

de rezultatul scrutinului prezidenţial și de a furniza informaţiile solicitate sau de a

pune la dispoziţie celelalte documente sau mijloace de probă deţinute, utile activităţii

comisiei. Așadar, rezultă chiar și din constatarea de mai sus că nu poate fi stabilită

nicio legătură între instituția D. N. A. (condusă de doamna Laura Codruța Kövesi

din anul 2013) și presupusele fapte, petrecute în anul 2009, cercetate în 2017 de

Comisia parlamentară de anchetă.

În fine, în chiar Raportul Comisiei parlamentare de anchetă se reține faptul că

nu au putut fi clarificate toate aspectele (pretinse de obiectivele stabilite prin

Hotărârea Parlamentului nr.39/2017) pentru că activitatea a fost blocată de

persoanele care nu s-au prezentat la audiere sau nu au răspuns la toate întrebările

care le-au fost adresate. Din concluzia cuprinsă în raportul menționat rezultă

indubitabil că la audierea solicitată de Comisie interesa persoana fizică –

5 Poate că în ipoteza (puțin probabilă, dar – în concret – exclusă) în care Direcția Națională Anticorupție i-ar fi interzis conducătorului ei (nu-mi pot imagina în ce mod !) să se prezinte la Comisia parlamentară s-ar fi putut întrevedea un eventual conflict juridic de natură constituțională între autorități, concretizat în obstrucționarea de către D. N. A. a activității comisiei. Un astfel de lucru, însă, nu rezultă din dosar că s-ar fi petrecut !

84

respectiv declarațiile/relatările sale – și nu instituția însăși (pe care persoana

chemată la audiere o conduce în prezent).

Așa fiind, comportamentul personal (care nu privește activitatea

jurisdicțională) al conducătorului unei autorități publice în relația sa directă cu o altă

autoritate publică nu poate antrena răspunderea/implicarea instituției într-un conflict

juridic de natură constituțională, atât timp cât respectivul comportament nu vizează

o situație juridică specială, conflictuală a cărei naștere să rezide în mod direct

în textul Constituției6.

Apreciez, pe baza celor de mai sus, că soluția corectă era constatarea

inexistenței unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament –

reprezentat prin Comisia de anchetă constituită în baza Hotărârii nr.39/2017 și

Ministerul Public – Direcția Națională Anticorupție.

JUDECĂTOR

Prof.univ.dr. Mircea Ștefan MINEA

Opinie separată la Decizia Curţii Constituţionale a României nr.611 din 3 octombrie 2017

1.În conformitate cu prevederile art.146 lit.e) din Constituţia României, Curtea Constituţională „soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două

6 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.901/2009 cit.supra. 85

Camere, a primului-ministru sau a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”.

2.În cauză, prin cererile adresate Curţii Constituţionale de preşedinţii celor două camere ale Parlamentului, s-a solicitat constatarea unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public, parte a autorităţii judecătoreşti, pe de altă parte, conflict determinat, între altele, de „refuzul Procurorului Şef al DNA de a se prezenta în faţa Comisiei de anchetă a Parlamentului României”, instituite prin Hotărârea nr.39/2017 a Plenului celor două camere parlamentare.

3.Consider că aceste cereri trebuiau respinse în principal ca inadmisibile şi în subsidiar ca neîntemeiate, din următoarele considerente:

3.1.Curtea Constituţională s-a pronunţat deja cu privire la existenţa sau inexistenţa unei obligaţii de a răspunde solicitărilor unei comisii de anchetă a Parlamentului României, arătând că trebuie realizată o „evidentă distincţie între persoanele care trebuie să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituţiilor/autorităţilor din care fac parte sunt sub control parlamentar, şi care sunt citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere autorităţi/instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei, în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare sau alte persoane care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor” (par.43 al Deciziei nr.430 din 21 iunie 2017, publicate în Monitorul Oficial nr.655 din 09.08.2017).

3.2.Considerentele mai-sus citate ale Deciziei CCR nr.430 din 21 iunie 2017, trebuie interpretate în coroborare cu art.9 pct.(5) al Legii nr.195 din 24 iulie 2017 pentru completarea art.9 din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor (publicate în Monitorul Oficial nr.598 din 25 iulie 2017), care arată că persoana invitată „poate răspunde şi în scris comisiei de anchetă

86

parlamentară, furnizând informaţiile solicitate, sau poate transmite prin poştă documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deţine, şi care sunt utile comisiei de anchetă”. Prin urmare, „obligaţia de a lua parte la lucrările comisiei de anchetă parlamentară” consacrată exclusiv pe calea unei ample şi generoase dezvoltări jurisprudenţiale a principiului colaborării loiale între instituţii şi/sau autorităţi publice, nu trebuie şi nu poate fi înţeleasă ca fiind obligarea persoanei respective de a participa în mod fizic, respectiv prezenţă fizică la lucrările comisiei, câtă vreme nu se află într-una din situaţiile în raport cu care prezenţa în faţa comisiei este obligatorie, în condiţiile legii (persoanele care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul autorităţilor administraţiei publice).

3.3.Dreptul constituţional la apărare, garantat de art.24 al Constituţiei României, funcţionează şi în raporturile cu toate instituţiile şi/sau autorităţile publice, nu numai cu cele ale autorităţii judecătoreşti. De aceea, nu se poate pretinde unei persoane să facă declaraţii pe care nu le doreşte, chiar numai pentru că i-ar putea afecta drepturile, interesele sau propria imagine, în caz contrar respectiva instituţie publică situându-se în afara exerciţiului competenţei sale legitime, în raporturile cu persoana respectivă.

3.4.Analizând succesiunea împrejurărilor, din anul 2009 până în prezent, constatăm că d-na Laura Codruţa Kovesi nu deţinea în anul 2009 funcţia de Procuror Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie(DNA), ci o altă funcţie publică – cea de Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie(PÎCCJ), fiind, la momentul actual, o terţă persoană faţă de raporturile constituţionale dintre Parlament şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent dacă în prezent persoana respectivă funcţionează în cadrul unei structuri a PÎCCJ.

3.5.Prin urmare, nu este relevantă calitatea actuală, de Procuror Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în raport cu aspectele care fac obiectul comisiei parlamentare de anchetă, anume alegerile prezidenţiale din 2009. Incident în cauză este doar al.(5) al art.9 mai-sus citat, potrivit căruia persoana respectivă putea fi invitată la comisia parlamentară de anchetă în calitate de „persoană care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul

87

comisiei şi care acceptă să fie audiată” sau care „poate răspunde şi în scris comisiei parlamentare de anchetă”. Din analiza documentelor aflate la dosarul cauzei se constată că au fost trimise d-nei Kovesi, în calitatea sa de Procuror Şef al DNA, mai multe adrese, în perioada 07.06.2017 – 27.07.2017. La fiecare dintre aceste adrese a fost formulat un răspuns scris, fiind exclusiv de competenţa comisiei parlamentare de anchetă să aprecieze conţinutul răspunsului, respectiv dacă acesta este edificator şi suficient pentru a formula concluzii - singur sau împreună cu alte documente aflate la dispoziţia comisiei, ori este nevoie să adreseze întrebări suplimentare persoanei respective.

3.6.Având în vedere cele mai-sus precizate, nu poate fi acceptată întemeierea sau „translatarea” în prezent a unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi o instituţie publică – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, exclusiv pe baza conduitei prezente, în raport cu comisia parlamentară de anchetă, a unei persoane care în trecut a ocupat funcţia de Procuror General al PÎCCJ. În mod evident, nu s-ar putea susţine nici existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între o autoritate publică – Parlamentul şi o persoană fizică – d-na Kovesi, acesta fiind posibil doar între instituţii şi/sau autorităţi, potrivit prevederilor constituţionale cuprinse în art.146 lit.e) şi deciziilor CCR în materie.

4.În orice caz, motivele pentru care comisia de anchetă consideră răspunsul formulat de persoana respectivă ca fiind edificator sau nu, trebuie să fie suficient de clare şi transparente, dacă avem în vedere că Parlamentul exercită un control politic (nu unul jurisdicţional, care are temeiuri legale de strictă aplicare şi interpretare), în scopul de a obţine informaţii necesare activităţii sale (de legiferare). Prin urmare, această activitate trebuie să fie pe deplin transparentă şi în totală concordanţă cu interesele generale ale statului. Transparenţa este necesară şi pentru a distinge mai bine conţinutul politic al anchetei parlamentare de conţinutul judiciar al anchetei pe care o desfăşoară doar autorităţile judiciare. În acest sens, chiar Decizia nr.611/2017, faţă de care este formulată prezenta opinie separată, citează, în paragraful 108, un Aviz al Comisiei de la Veneţia, care precizează: „Chiar dacă o instituţie este într-o situaţie de putere,

88

atunci când este în măsură să influenţeze alte instituţii ale statului, trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg, inclusiv, ca o consecinţă, interesele celorlalte instituţii (ale statului n.n.) şi cele ale minorităţii parlamentare.”

5.În consecinţă, principiul colaborării loiale anterior menţionat presupune participarea cu bună credinţă şi în mod transparent a instituţiilor publice în activităţile etatice, fără exercitarea vreunei presiuni ori crearea unor dezechilibre între puterile statului.

Judecător, Conf.univ.dr.Simona-Maya Teodoroiu

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția pronunțată cu majoritate de voturi de Curtea

Constituțională la punctele 1 și 2 din dispozitivul hotărârii, considerăm că instanța

de contencios constituțional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat un

conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o

parte și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, pe de altă parte, generat – așa cum au susținut autorii sesizării – de

refuzul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție de a se prezenta în

fața Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru

verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul

scrutinului prezidențial, întrucât actele și lucrările dosarului au demonstrat, cu

prisosință, că în așa zisul conflict nu s-au aflat două autorități publice –

Parlamentul României, pe de o parte și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție,

condiție absolut necesară pentru existența unui conflict juridic de natură

constituțională, activitatea Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei 89

Deputaților determinând formarea doar a unui raport juridic între o autoritate

publică, Parlamentul României - Comisia specială de anchetă a Senatului și

Camerei Deputaților și un cetățean al României – doamna Laura Codruța

Kovesi – invitat la Comisia parlamentară în calitate de persoană fizică vizată

de o solicitare cu privire la o chestiune personală (de ordin privat).

Motive:

I.Noțiunea de conflict juridic de natură constituțională. Cadrul legal

Potrivit dispozițiilor articolului 146 lit.e) din Constituția României, Curtea

Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre

autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții

celor două Camere, a Primului ministru sau a Președintelui Consiliului Superior al

Magistraturii.

Concretizarea legislativă a acestei prevederi constituționale o regăsim în

dispozițiile art.34 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, conform cărora:

(1) Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură

constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a

unuia dintre președinții celor două Camere, a Primului ministru sau a Președintelui

Consiliului Superior al Magistraturii.

(2) Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățile publice

aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea

poziției părților și opinia autorului cererii.

II. Interpretarea sintagmei ”conflict juridic de natură constituțională”

90

Reamintim, mai întâi, jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a definit

sintagma ”conflict juridic de natură constituțională” dintre autorități publice, pentru

a proceda, apoi, la examinarea situației dedusă judecății, în raport de cadrul fixat

chiar de instanța constituțională pentru acest tip de cauze.

Astfel, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie

2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.144 din 17 februarie

2005, că un conflict juridic de natură constituțională presupune „acte sau

acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții

sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori

omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în

refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor”.

De asemenea, prin Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.169 din 5 martie 2008, Curtea a reținut: „Conflictul

juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și

poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție,

ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative,

și care pot crea blocaje instituționale.”

În sfârșit, Curtea a mai statuat că textul art.146 lit.e) din Constituție

„stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de

natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de

competență născute între acestea”. Prin urmare, noțiunea de conflict juridic de

natură constituțională „vizează orice situații juridice conflictuale a căror

naștere rezidă în mod direct din textul Constituției” (a se vedea Decizia Curții

Constituționale nr.901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.503 din 21 iulie 2009).

91

Din cele expuse mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezența unui conflict

juridic de natură constituțională, Curtea trebuie să circumscrie analizei sale

următoarele aspecte:

• să verifice dacă există o situație conflictuală între două autorități

publice;

• în ipoteza constatării existenței unei situații conflictuale între două

autorități publice să verifice dacă aceasta rezultă, în mod direct, din

textul Constituției (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr.1525

din 24 noiembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.818 din 7 decembrie 2010, punctul II).

III. Motivarea Președinților Senatului și Camerei Deputaților, autori ai

sesizărilor. Obiectul verificărilor Curții Constituționale în cadrul cererilor de

soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională.

În esență, prin cererile formulate în prezenta cauză, identice sub aspectul

conținutului (pentru palierul de configurare a conflictului juridic care a determinat

formularea Opiniei separate), autorii sesizărilor au solicitat instanței de contencios

constituțional să constate existența unui conflict juridic de natură constituțională

între Parlamentul României, pe de o parte și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de refuzul procurorului

șef al Direcției Naționale Anticorupție de a se prezenta și de a răspunde, personal

sau în scris, la întrebările formulate de Comisia specială de anchetă a Senatului și

Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor

din 2009 pentru funcția de Președinte al României și de rezultatul scrutinului

prezidențial.

92

Față de aceste solicitări și, în raport de cadrul specific de soluționare a unui

conflict juridic de natură constituțională, s-ar fi impus ca instanța de contencios

constituțional:

- să verifice dacă actele concrete realizate de comisia de anchetă

parlamentară și care au vizat-o pe doamna Laura Codruța Kovesi au depășit

sau nu competența pe care legea o conferă unei astfel de comisii și dacă ele

au avut aptitudinea de a determina sau nu un conflict juridic de natură

constituțională;

- să clarifice, în raport de prevederile legale care reglementează activitatea

comisiilor de anchetă parlamentară în ce calitate putea fi chemată

(invitată) la Comisie doamna Laura Codruța Kovesi:

• în calitate de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție sau

• în calitate de cetățean al României

și ce obligații îi incumbau sub acest aspect, respectiv dacă doamna Laura Codruța

Kovesi s-a conformat sau nu prescripțiilor legale.

Vom examina așadar în continuare actele și lucrările dosarului cu raportare

la competențele și acțiunile concrete întreprinse de cele două părți pretins a fi într-

un conflict juridic de natură constituțională, pentru a conchide asupra modului în

care au fost respectate aceste competențe și a soluției pe care Curtea ar fi trebuit, în

consecință, să o pronunțe.

IV. Comisiile parlamentare

IV.1 Clasificare. Scopul constituirii lor

Dispozițiile art. 61 alin.(1) teza a II-a din Constituția României conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a țării. În unanimitate, doctrina a considerat că Parlamentul României deține un monopol legislativ, în

93

sensul că nicio altă autoritate publică nu poate emite norme juridice cu caracter de lege.

Principiul statuat în cadrul art.1 alin (4) din Constituția României care prevede că ”statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale” implică atât separarea în cadrul puterii de stat a celor trei funcții esențiale ale acesteia, respectiv funcția legislativă, executivă și judecătorească, cât mai ales realizarea unui echilibru între organele prin intermediul cărora se exercită puterile statului.

În virtutea principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor în stat, Parlamentul are și alte funcții, aflate în strânsă și directă legătură cu rolul său de unic legiuitor, printre care funcția de control al executivului. Această funcție nu presupune că organul prin care se exercită puterea executivă, respectiv Guvernul s-ar afla în subordinea forului legislativ suprem, ci reprezintă doar o modalitate de conlucrare între aceste instituții ale unui stat democratic.

De altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr.48 din 17 mai 1994 publicată în Monitorul Oficial nr.125 din 21 mai 1994 a statuat că, plenitudinea funcției de control a Parlamentului trebuie exercitată cu respectarea competențelor strict determinate de Constituție.

Ca atare, deși necesar, controlul parlamentar nu este totuși nelimitat. El se exercită în cadrul general al competenței constituționale a Parlamentului, deci cu respectarea regimului de separație a autorităților publice în exercitarea statală a puterii.

Parlamentul nu are și nu trebuie să exercite însă o funcție jurisdicțională.

În temeiul art.64 alin.(4) și (5) din Constituție fiecare Cameră a Parlamentului – Camera Deputaților și Senatul - își constituie comisii permanente și poate institui comisii temporare (ad-hoc).

Din punct de vedere al duratei activității lor, comisiile parlamentare pot fi clasificate în: comisii permanente și comisii temporare.

Comisiile permanente sunt organisme de lucru ale Parlamentului care pregătesc lucrările fiecărei camere sau ale ședințelor comune și își exercită activitatea pe toată durata mandatului parlamentar.

94

Comisiile temporare (ad-hoc) sunt comisii înființate doar pe o anumită durată de timp, determinat de problema care li se repartizează spre studiu, avizare sau control și reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de control parlamentar asupra Guvernului și a celoralte organe ale administrației publice. Ele pot fi comisii speciale, comisii de anchetă, comisii de mediere și comisii de control. Aceste comisii sunt instituite, fie pentru redactarea unor proiecte de lege, fie pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate.

Necesitatea creării acestor organe interne de lucru ale Parlamentului a fost impusă de asigurarea eficienței activității acestui corp deliberativ numeros. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul ședințelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize, natura juridică a acestora fiind aceea a unui act preliminar cu caracter de recomandare. Ca urmare, soluțiile propuse de comisii nu au caracter obligatoriu, putând fi însușite sau nu de Parlament, Senatul și Camera Deputaților fiind singurele corpuri deliberative prin care forul legislativ își îndeplinește atribuțiile constituționale (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr.209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.188 din 22 martie 2012 și Decizia Curții Constituționale nr.81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr.136 din 14 martie 2013).

IV.2 Comisiile de anchetă parlamentară

În ceea ce privește natura acestor forme organizatorice, se cuvine să menționăm că din întregul text constituțional rezultă că nu sunt subiecte de drept independente, ci acționează din împuternicirea sau în numele Camerei care le-a instituit și potrivit competențelor ce se stabilesc prin regulamente.

Comisia de anchetă parlamentară nu poate avea ca obiect investigarea unor fapte sau activități care fac sau au făcut obiectul unor anchete judiciare. Parlamentul – prin intermediul comisiilor de anchetă apreciază doar dacă – din punct de vedere politic și al legislației – s-au produs sau nu nereguli, eventuale încălcări.

Scopul constituirii comisiilor parlamentare trebuie să fie circumscris rolului puterii legislative de a face legi, ele trebuie să cerceteze situații, circumstanțe care să ducă la concluzii privind proiecte legislative și să nu desfășoare activități prin care să se instituie o justiție paralelă.

95

IV.3 Scurtă trecere în revistă a jurisprudenței Curții Constituționale referitoare la obiectul activității comisiilor de anchetă parlamentară și cu privire la persoanele care pot fi chemate în fața acestor comisii

În considerarea dispozițiilor constituționale ale art.64 alin.(4) și (5), instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr.924 din 1 noiembrie 2012 publicată în Monitorul Oficial al României nr.787 din 22 noiembrie 2012 (par.7.2.1.) a statuat că "Ancheta parlamentară este o expresie a funcţiei de control pe care o are Parlamentul în cadrul democraţiei constituţionale. Acest tip de control parlamentar se poate efectua prin intermediul unei comisii de anchetă constituite ad-hoc sau prin mijlocirea unei comisii permanente" (Decizia nr.1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.759 din 6 noiembrie 2009), "priveşte subiectele supuse controlului prin art.110 [devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei -, art.111 din Constituţie" (a se vedea Decizia nr.45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131 din 27 mai 1994) şi "se exercită asupra activităţii Guvernului şi asupra celorlalte organe ale administraţiei publice, iar nu şi asupra oricărei autorităţi publice centrale" (Decizia nr.317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.446 din 23 mai 2006). Totodată, se exercită şi cu privire la activitatea serviciilor publice (Decizia nr.46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131 din 27 mai 1994).

Prin Decizia nr.45 din 17 mai 1994 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.50 din 25 februarie 1994 Curtea Constituțională a statuat că, prevederile regulamentului propriu fiecărei Camere "nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi [sau senatori, după caz, - s.n.], precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera". Curtea a mai arătat că "anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi însă controlaţi prin comisiile de anchetă, deoarece Constituţia, stabilind raporturile juridice dintre autorităţile publice, instituie reguli distincte". În consecinţă, "orice dispoziţie regulamentară care ar implica posibilitatea citării unui judecător în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc [...] separaţia puterilor în stat şi, desigur, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. De asemenea, citarea unui cetăţean în faţa unei comisii parlamentare, ca martor sau în orice altă calitate, contravine dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile

96

cetăţeneşti şi justiţia. Desigur, nimic nu împiedică comisiile parlamentare să invite anumite persoane pentru a da relaţii în legătură cu obiectul anchetei".

Aşadar, instanța de contencios constituțional a subliniat faptul că, prin regulament nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afara Camerei respective, subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului (a se vedea Decizia nr.1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României Nr.759 din 6 noiembrie 2009).

Prin Decizia nr.1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României Nr.759 din 6 noiembrie 2009, Curtea a arătat expressis verbis că "în faţa comisiilor de anchetă, în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul potrivit titlului III, cap.IV din Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor de anchetă, fără a exista însă vreo obligaţie corelativă din partea acestora de a da curs invitaţiei" (a se vedea în același sens Decizia Curții Constituționale nr.46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131 din 27 mai 1994 și Decizia Curții Constituționale nr.602 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1027 din 18 noiembrie 2005 ).

Prin aceeaşi decizie, Curtea a stabilit că aceste comisii de anchetă ”nu au un caracter jurisdicțional. Ele nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar". Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimentele supuse cercetării. "Este, prin urmare, de forţa evidenţei faptul că aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca scop constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia de anchetă, fără a stabili cu titlu de certitudine răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane". Aceste comisii nu au competenţa de a da un verdict, ci aceea de a întocmi un raport cu privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le-a consultat şi a audierilor efectuate.

Ulterior, prin Decizia nr.411 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, Nr.588 din 21 iulie 2017 (par.49), cu privire la

97

comisiile de anchetă parlamentară, Curtea Constituțională a reținut în plus, față de cele constatate prin Decizia nr.1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României Nr.759 din 6 noiembrie 2009, că modificările care au fost aduse dispozițiilor art.9 din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor permit posibilitatea invitării în fața comisiei a oricărei altei persoane [în afara celor care lucrează în cadrul Guvernului sau a celorlalte organe ale administrației publice] care poate avea cunoștință despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activității comisiei și care acceptă să fie audiată.

Prin aceeași decizie (par.52 - 55), Curtea a mai constatat că textul art.9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor realizează o evidentă distincție, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se prezinte în fața comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituțiilor/autorităților din care fac parte sunt sub control parlamentar și care sunt citate în acest sens și, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcției lor de conducere autorități/instituții publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituțiile/autoritățile statului, au obligația să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile și indiferent de obiectul anchetei parlamentare, sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangență cu instituțiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor.

În privința terților (alte persoane decât cele care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administrației publice), procedura de a obține informații demarează cu o invitație, și nu o citație, aceasta din urmă fiind adresată numai subiectelor de drept care, în temeiul art.111 din Constituție, au obligația constituțională de a prezenta comisiei informațiile solicitate. În acest sens, art.9 alin.(5) din Legea nr.96/2006 precizează o condiție suplimentară, care ține de acordul de voință al persoanei invitate, și anume acceptarea acesteia de a fi audiată. Persoana invitată are posibilitatea de a răspunde și în scris comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informațiile solicitate, sau poate transmite prin poștă documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deține și care sunt utile comisiei de anchetă.

O altă diferență de tratament juridic între cele două categorii de persoane (citate, respectiv invitate) privește și consecința refuzului persoanei invitate și care, în prealabil, a acceptat să fie audiată, de a furniza informațiile solicitate de comisia

98

de anchetă. Întrucât acestea nu se află sub imperiul obligației (de sorginte constituțională) de a se supune solicitării comisiei de anchetă, și pentru că, totuși, legiuitorul a urmărit să confere comisiei de anchetă mijloace și instrumente eficiente de lucru, care să-i imprime acesteia o anumită autoritate în scopul atingerii finalității propuse, comisia de anchetă nu poate decât să sesizeze organele de urmărire penală, cu referire la aceste persoane invitate, care, inițial, au acceptat să colaboreze, și apoi refuză să ofere informațiile solicitate, deoarece acest tip de comportament este de natură să obstrucționeze sau să împiedice aflarea adevărului.

Aceste persoane nu pot fi invitate în calitatea lor profesională — cum ar fi categoria profesională a magistraților —, ci în raport cu calitatea lor de cetățeni care pot avea legătură cu acele fapte/aspecte ce constituie obiectul anchetei parlamentare și care excedează unei anchete judiciare, neavând legătură cu exercitarea activității lor de magistrați (în acest sens a se vedea Decizia nr.924/2012, precitată). Ca cetățeni ai României, aceste persoane au, potrivit art.57 din Legea fundamentală, obligația exercitării drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Buna-credință înseamnă, în acest caz, nu doar exprimarea acceptului persoanei invitate de a fi audiată de către comisia de anchetă, ceea ce echivalează, practic, cu recunoașterea implicită a faptului că are o minimă legătură cu obiectul anchetei desfășurate de comisie, astfel cum rezultă din conținutul invitației, ci și colaborarea în concret cu organul de lucru al Parlamentului, în sensul oferirii informațiilor deținute și solicitate. Având în vedere faptul că obiectivul comisiei de anchetă îl reprezintă clarificarea unor aspecte legate de anumite evenimente sau fenomene cu un major impact negativ în plan social, politic sau juridic și că aflarea adevărului se înscrie în sfera interesului public, obligația de bună-credință se impune a fi respectată, astfel că fiecare cetățean, în urma invitației primite, trebuie să adopte un comportament activ, pozitiv. În caz contrar, atitudinea sa poate fi calificată drept potrivnică aflării adevărului și poate constitui obiect de sesizare a organelor de urmărire penală, fără ca prin aceasta să fie încălcate drepturile și libertățile sale individuale sau principiul separației și echilibrului puterilor în stat.

De asemenea, prin Decizia nr.430 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr.655 din 9 august 2017, (par. 36 - 38) Curtea Constituțională a reținut că, ”prin invitarea reprezentanților autorității judecătorești, a Curții de Conturi sau a Curții Constituționale la lucrările comisiilor de anchetă se pot determina problemele sistemice cu care aceste instituții

99

se confruntă [funcționare, gestiune, supraîncărcarea activității, insuficiența personalului, celeritatea soluționării cauzelor, eficiența activității, criminalitate în creștere, tipologii frecvente de infracțiuni comise, probleme în privința restituirii imobilelor] ori soluțiile care pot fi preconizate, inclusiv prin exercitarea competenței de legiferare a Parlamentului. Prin urmare, principiul colaborării loiale între instituțiile și autoritățile statului presupune exercitarea cu bună-credință atât a competențelor inerente funcției de anchetă a Parlamentului, cât și a calității de reprezentant al unei instituții publice. Subiectelor de drept care nu sunt în raporturi constituționale cu Parlamentul, mai precis sub controlul acestora, nu li se poate impune obligația de a se prezenta în fața comisiilor de anchetă în temeiul vreunui raport de subordonare sau control politic, ci numai în virtutea principiului colaborării loiale între instituțiile și autoritățile statului.

De aceea, Curtea constată că reglementările constituționale referitoare la autoritatea judecătorească, Curtea de Conturi sau Curtea Constituțională nu se opun ca, spre exemplu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurorul-general al României, președintele Consiliului Superior al Magistraturii, președintele Curții de Conturi, președintele Curții Constituționale să ia parte la lucrările comisiei de anchetă. Însă, aceleași reglementări se opun participării persoanelor care compun aceste autorități în fața comisiilor de anchetă în legătură cu activitatea lor jurisdicțională, judiciară, de urmărire penală sau de audit, după caz.”

Prin prisma celor menționate mai sus este evident că activitatea unei comisii de anchetă nu trebuie să aibă nicio tangență cu o anchetă judiciară.

Comisia de anchetă parlamentară nu se poate substitui procurorului, indiferent de atribuția în exercitarea căreia își desfășoară activitatea.

Activitatea Comisiei de anchetă parlamentară nu poate avea semnificația încălcării competenței altei autorități publice (Ministerul Public), de aceea ancheta pe care o poate efectua comisia trebuie să fie circumscrisă normelor și principiilor constituționale și nu trebuie să transgreseze în a analiza fapte sau acțiuni cu privire la care Ministerul Public a fost sesizat și cu privire la care s-a dat o soluție în cauză. Acceptarea ideii contrare ar însemna acceptarea încălcării chiar de către Parlamentul României – Comisia specială de anchetă a competenței altei autorități publice, respectiv cea a Ministeului Public.

100

IV.4 Comisia specială de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților a cărei activitate a generat sesizarea Curții Constituționale de către Parlamentul României cu un posibil conflict juridic de natură constituțională

Prin Hotărârea Parlamentului României nr.39 din 11 mai 2017 publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.355 din 12 mai 2017 a fost constituită Comisia parlamentară de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru a verifica aspectele apărute în mass-media privind organizarea alegerilor din 2009 și rezultatul scrutinului prezidențial, denumită în continuare Comisia parlamentară de anchetă, având următoarele obiective:

a) verificarea dispozițiilor legale cu privire la organizarea și desfășurarea alegerilor prezidențiale din anul 2009;

b) determinarea implicării unor instituții și/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, în organizarea și desfășurarea procesului electoral sau în decizii politice ce excedează atribuțiilor stabilite prin lege pentru aceste instituții, în cadrul procesului electoral;

c) verificarea posibilei existențe a unor mecanisme paralele de influențare și/sau de viciere a rezultatului votului, precum și determinarea instituțiilor și/sau persoanelor care au contribuit la realizarea acestora;

d) determinarea practică a capacității de procesare în timp real a solicitanților care au votat în unele secții de vot, în special din afara granițelor;

e) verificarea legalității achiziționării aplicațiilor și/sau serviciilor informatice utilizate de către Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării la alegerile prezidențiale din anul 2009, precum și verificarea modalității prin care s-a asigurat transparența și cunoașterea de către reprezentanții partidelor politice a acestor aplicații;

f) verificarea corectitudinii centralizării rezultatelor votării;

g) verificarea modului în care Serviciul de Telecomunicații Speciale a asigurat serviciile de telefonie specială - voce și transmitere de date -, precum și posibile interferențe nelegitime în procesul electoral;

h) verificarea modului în care au fost soluționate de către instituțiile statului plângerile/sesizările ori au fost valorificate informațiile privind oferirea sau darea de

101

bani, bunuri și alte foloase, în scopul determinării alegătorilor să voteze ori să nu voteze un anumit candidat;

i) verificarea modului în care au fost stabiliți președinții și locțiitorii acestora pentru secțiile de vot din străinătate, precum și modul în care au fost constituite birourile secțiilor de vot din străinătate;

j) verificarea documentelor primite de la Autoritatea Electorală Permanentă, de la Biroul Electoral Central, în vederea arhivării electronice de către furnizorul de servicii de arhivare electronică, selectat atât pentru secțiile de vot din țară, cât și pentru cele din străinătate;

k) verificarea modului în care au fost desemnați președinții birourilor electorale ale secțiilor de votare și locțiitorii acestora și dacă aceste persoane au îndeplinit condițiile prevăzute de lege;

l) verificarea modului în care au fost constituite birourile electorale pentru secțiile de votare din țară și străinătate;

m) verificarea modului în care Ministerul Afacerilor Externe a distribuit către birourile electorale ale secțiilor de vot din străinătate buletinele de vot, ștampilele de control, precum și cele cu mențiunea "votat", a celorlalte materiale necesare procesului electoral, numărul de buletine de vot, transmise către fiecare secție de vot din străinătate, precum și algoritmul pe baza căruia s-a decis ce număr de buletine de vot să fie transmis fiecărei secții de vot din străinătate;

n) verificarea modului în care și-au exercitat dreptul de vot persoanele care nu au fost înscrise în lista electorală permanentă, în special la secțiile de vot din străinătate, determinarea practică a capacității de procesare a solicitărilor de vot în unele secții de vot din străinătate, precum și a celor care și-au exprimat votul prin intermediul urnei speciale;

o) verificarea modului în care au fost securizate rezultatele votării în circumscripțiile din străinătate, precum și a modului în care au fost transmise informațiile către Biroul Electoral Central.

Ca o condiție prealabilă constatării existenței unui conflict juridic de natură constituțională, Curtea ar fi trebuit să verifice dacă Hotărârea Parlamentului României nr.39 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.355 din 12 mai 2017, în temeiul căreia și-a desfășurat activitatea Comisia

102

specială de anchetă parlamentară este viciată de neconstituționalitate în ansamblul său, respectiv dacă:

- obiectul de activitate al Comisiei contravine sau nu dispozițiilor art.(1) alin.4) din Constituția României referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat;

- dacă prin Hotărârea de înființare a acestei comisii s-a realizat sau nu, de fapt, o implicare a puterii legislative, prin Comisia de anchetă, în activitatea autorității judecătorești din care face parte și Ministerul Public, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art.132 alin.(1) din Constituție, ce vizează activitatea procurorilor (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr.924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr.787 din 22 noiembrie 2012).

- dacă Comisia de anchetă parlamentară putea efectua verificări, cercetări vizând eventuala fraudare a alegerilor din anul 2009 pentru funcția de Președinte al României în condițiile în care:

• acest gen de cercetare, verificare face obiectul doar a unei anchete penale, anchetă care, de altfel, a fost efectuată în cauză de către parchet;

• prin hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr.924 din 30 decembrie 2009 a fost respinsă cererea de anulare a alegerilor desfăşurate în turul doi de scrutin la data de 6 decembrie 2009 pentru funcţia de Preşedinte al României, cerere formulată de Partidul Social Democrat şi Partidul Conservator.

În sprijinul celor menționate mai sus sunt și considerentele din paragraful 35 al Deciziei Curții Constituționale nr.430 din 21 iunie 2017, în care instanța de contencios constituțional a reținut că ”dacă o hotărâre parlamentară privind constituirea unei comisii de anchetă depășește limitele constituționale antereferite (s.n.-art.64 alin.(4) și (5) din Constituția României), ea poate fi supusă, în mod individual și punctual, controlului de constituționalitate, în temeiul art.148 lit.l) din Constituție coroborat cu art.27 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale”.

103

Cu privire la ancheta penală efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, vizând alegerile prezidențiale desfășurate în decembrie 2009, prin Ordonanța cu nr.213/P/2017 din 20 iunie 2017 s-a dispus clasarea cauzei penale, întrucât faptele nu există în materialitatea lor.

În motivarea soluției de clasare adoptată, parchetul a reținut următoarele: La data de 24.04.2017 s-a dispus, în temeiul art.288 rap. la art.292 și art.40

din Codul procedură penală, sesizarea din oficiu cu privire la dezbaterile apărute

în spațiul public audio-vizual, presa scrisă și agenții de presă, generate de jurnalistul DAN ANDRONIC care a afirmat în numeroase interviuri și în articole de presă că în alegerile prezidențiale desfășurate în decembrie 2009 s-ar fi implicat unele autoritați publice și/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, în derularea procesului electoral cu consecința vicierii rezultatului acestor alegeri.

În concret, acesta a susținut că, în seara zilei de 6 decembrie 2009, la locuința lui GABRIEL OPREA – senator - a avut loc o întâlnire între mai multe persoane ce ocupau funcții publice, printre care i-a indicat pe GEORGE MAIOR – directorul S.R.I., FLORIAN COLDEA - prim-adjunctul directorului S.R.I., LAURA CODRUȚA KOVESI - procurorul general al Romaniei, VASILE DÂNCU, NECULAI ONȚANU - primar al sectorului 2 București și ANGHEL IORDANESCU - senator, acreditând versiunea că aceștia ar fi inițiat acte/acțiuni de natură a genera fraudarea rezultatelor alegerilor prezidențiale.

Sesizarea s-a inregistrat pe rolul Secției de urmărire penală și criminalistică sub numarul 213/P/2017.

Prin ordonanța din 24 aprilie 2017 s-a început urmărirea penala in rem cu

privire la infracțiunile de abuz în serviciu, prev. de art.297 alin.(1) Cod penal cu aplic. art.5 Cod penal (art.248 rap. la art.2481 din vechiul Cod penal) și al infracțiunii de falsificarea documentelor și evidențelor electorale, prev. de art.391 alin.(3) și (4) din Codul penal cu aplic. art.5 Cod penal (fost art.62 alin. (3) și (4) din Legea nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României) și art.38 alin.(l) Cod penal, în raport de starea de fapt reținută în sesizarea din oficiu.

Parchetul a mai reținut că, prin Hotărârea nr.39 din 14 decembrie 2009, privind cererea de anulare a alegerilor desfășurate în turul doi de scrutin la data de 6 decembrie 2009, pentru funcția de Președinte al României, formulată de Partidul Social Democrat si Partidul Conservator, Curtea Constituțională a decis respingerea acesteia.

104

Din considerentele hotărârii pronunțată de instanța de contencios constituțional rezultă, între altele, că: „(...) examinarea proceselor-verbale întocmite de birourile electorale ale secțiilor de votare nu au relevat existența unei fraude (...), ci a unor erori materiale, respectiv, în unele cazuri, a unor erori aritmetice, care au fost corectate și atestate potrivit legii. (...) cele două tururi de scrutin pentru alegerea Președintelui României din anul 2009 s-au organizat și s-au desfășurat pe fondul unei crize politice, economice și sociale, agravată de instabilitatea guvernamentală a țării(...) atât în turul intâi cât și în turul al doilea de scrutin, au fost semnalate un număr mare de incidente, precum și o exprimare mai accentuată decât cu alte prilejuri, a unei lipse de încredere a cetățenilor în corectitudinea procesului electoral. Acest fapt nu poate fi ignorat, fenomenele arătate fiind generate, în principal, de deficiențele legislației electorale, de natură să genereze insecuritate juridică. Curtea observând în acest sens că, Legea nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României a fost modificată în mod substanțial cu câteva luni înainte de data organizării alegerilor (...) Această modificare ridicând o serie de probleme, dintre care cea mai evidentă vizează respectarea bunelor practici în materie electorală. (...) Se constată, de asemenea, o serie de imperfecțiuni ale legii, astfel cum a fost modificată, de exemplu în ceea ce privește organizarea votării în secțiile speciale (care a generat suspiciuni referitoare la exercitarea unor practici de tipul „turism electoral") sau în ceea ce privește modul de reglementare a intervalului orar în care are loc votarea, fără a se distinge cu privire la străinatate, ceea ce a permis votarea în afara granițelor țării - după ce, în țară, acest proces se încheiase și fuseseră anunțate primele rezultate.

In acest context, Curtea Constituțională subliniază necesitatea ca întreaga legislație electorală (...) să fie reexaminată (...).

Observațiile expuse nu sunt însă de natură să determine o altă concluzie decât aceea la care a condus examinarea susținerilor formulate și a probelor prezentate de autorii cererii pentru anularea alegerilor. Frauda invocată constituie, în realitate, așa cum rezultă din aceste probe, o serie de elemente secvențiale care nu au format un fenomen cu vocația de a schimba voința alegătorilor, în sensul unei modificări a atribuirii mandatului(...) ".

Prin adresa nr.5954/09.05.2017 Autoritatea Electorală Permanentă a comunicat parchetului, în format electronic, totalitatea procesele verbale întocmite la nivelul secțiilor de votare din țară și străinătate.

Prin adresa nr.370/22.05.2017 Serviciul de Telecomunicații Speciale a comunicat parchetului că, pentru turul II al alegerilor prezidențiale din anul 2009 au fost asigurate mai multe tipuri de servicii, respectiv:

- de telefonie specială și de comunicații de date necesare Biroului Electoral Central, biroului electoral pentru secțiile de votare din străinatate, birourilor electorale județene și ale sectoarelor municipiului București;

105

- de comunicații de voce și date tip SMS pentru birourile electorale ale secțiilor de votare;

- de furnizare comunicații de date securizate între stațiile de prelucrare organizate pe lângă Biroul Electoral Central, biroul electoral pentru secțiile de votare din străinatate, birourile electorale județene și birourile electorale ale sectoarelor municipiului București, pe o rețea privată de arie extinsă;

- de infrastructură - http, ftp, mail, DNS în cadrul rețelei private; - informatice și aplicații - sistem de colectare și validare a datelor transmise

prin SMS referitoare la prezența la vot. Au fost colectate date prin SMS de la un eșantion extras de INS format din 2.652 secții de votare și din toate cele 3.359 secții speciale;

- de asistență tehnică de specialitate pe toată durata desfășurării alegerilor; - de informare tip Carte de telefon, pentru birourile electorale. De asemenea, s-au făcut verificări în evidențele grefei Secției de urmărire

penală și criminalistică privitoare la dosarele soluționate având ca obiect infracțiuni săvârșite cu ocazia alegerilor prezidențiale din anul 2009. Aceleași verificări au fost solicitate de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Astfel, pe rolul Secției de urmărire penală și criminalistică au fost înregistrate un număr de 15 cauze penale, din care un număr de 11 cauze au avut ca obiect infracțiunea de mită electorală, prev. de art.264 din OUG nr.95/2009 privind modificarea și completarea Legii nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României, 2 cauze au avut ca obiect infracțiunea de abuz în serviciu, prev.de art.248 din vechiul Cod penal și 2 cauze au avut ca obiect infracțiunea de ultraj, prev. de art.239 din vechiul Cod penal. În toate aceste cauze s-au adoptat soluții de netrimitere în judecată.

La nivelul Parchetului de pe langa Curtea de Apel București și al unităților de parchet subordonate au fost înregistrate un numar de 145 cauze penale având ca obiect infracțiunea de mită electorală, prev. de art.264 din OUG nr.95/2009 privind modificarea și completarea Legii nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României. În toate aceste cauze, de asemenea, s-au adoptat soluții de netrimitere în judecată.

Parchetul a mai reținut că, probele testimoniale administrate în cursul

urmăririi penale au relevat, în mod indubitabil, că persoanele prezente în seara zilei de 6 decembrie 2009 la locuința martorului Oprea Gabriel, respectiv George Maior, Vasile Dincu, Florian Coldea, Laura Codruta Kovesi, Onțanu Neculai și Iordănescu Anghel au participat la un eveniment de natură privată, la invitația acestuia, nefiind inițiată nicio operațiune de fraudare/viciere a rezultatelor alegerilor prezidențiale.

Astfel, depoziția făcută în fața procurorului de către martorul OPREA GABRIEL relevă, între altele, că : „ (...) Subliniez încă o dată faptul că a fost o

106

simplă cină, însă datorită mediului exploziv din societate, se poate transforma în orice (...)" sau depoziția făcută de către martorul DÂNCU VASILE, în sensul că:„(...) toți cei prezenți m-au întrebat despre rezultatele exit-poll-urilor, prin prisma profesiei mele de sociolog, niciunul dintre aceștia nediscutând aspecte plecând de la premisa funcției pe care o detineau la momentul respectiv, ci, pur și simplu, așa cum am spus anterior, discuții firești, comune, între prieteni. (...) Cred că eu am vorbit cel mai mult dintre persoanele prezente și am încercat să explic cum a fost posibil ca cele 12 procente care făceau diferența în favoarea candidatului Mircea Geoană după primul tur să fie pierdute, astfel că eu am punctat, din punctul meu de vedere, patru momente care au condus la această pierdere (...) Subliniez faptul că asocierea acelei intâlniri cu caracter privat și vicierea rezultatului alegerilor este o pură fantezie și nimic din comportamentul celor prezenți la masă nu trădează niciun fel de amestec al instituțiilor în respectivele alegeri (...) ".

De asemenea, martorul IORDĂNESCU ANGHEL a susținut, între altele, că:„ (...) A fost o cină la care s-a comentat pe seama exit-poll-urilor, respectiv pe teme fotbalistice. Nu mi s-a părut, din discuțiile purtate între persoanele prezente, ceva dubios, ilegal(...) ", iar martorul ANDRONIC DAN a relevat, între altele, că: (...)Nu am spus și nici nu am nici o dovadă în acest sens că persoanele prezente la acea întâlnire din seara de 6 decembrie 2009 la locuința lui GABRIEL OPREA au participat la vreo operațiune de fraudare, viciere a rezultatelor alegerilor prezidențiale.

Am precizat și în aparițiile publice că nu am pus în niciun moment în discuție posibilitatea fraudării sau vicierii alegerilor prezidențiale. (...) Repet incă o dată că eu, personal, nu am niciun element concret că persoanele prezente în acea seară participau la un proces de viciere a rezultatului alegerilor. Elementul comun pentru care am fost prezenți în casa lui GABRIEL OPREA în acea seară l-a reprezentat tocmai persoana acestuia (...) ".

Totodată, din adresa nr.370/22.05.2017 a Serviciului de Telecomunicații Speciale rezultă că nu au existat interferențe sau intruziuni, de niciun fel, în activitatea desfășurată de acest serviciu, pentru turul II al alegerilor prezidențiale din anul 2009.

Așadar din coroborarea tuturor probelor administrate, parchetul a conchis că nu s-a decelat niciun element/indiciu de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că s-ar fi încercat/inițiat de către persoanele nominalizate, acte/actiuni ce ar intersecta sfera ilicitului penal, respectiv ce ar contura textul incriminator al infractiunii de abuz în serviciu, prev. de art.297 alin. (1) Cod penal cu aplic. art.5 Cod penal (art 248 rap. la art.2481 din vechiul Cod penal) și al infracțiunii de falsificarea documentelor și evidențelor electorale, prev. de art.391 alin.(3) și (4) din Codul penal cu aplic. art.5 Cod

107

penal (fost art.62 alin. (3) și (4) din Legea nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României).

De altfel, Curtea Constituțională – așa cum a reținut și parchetul în

motivarea ordonanței de clasare - a ajuns la concluzii similare în Hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr.924 din 30 decembrie 2009, prin care a fost respinsă cererea de anulare a alegerilor desfăşurate în turul doi de scrutin la data de 6 decembrie 2009 pentru funcţia de Preşedinte al României, formulată de Partidul Social Democrat şi Partidul Conservator.

Instanța de contencios constituțional a reținut în considerentele Hotărârii nr.39 din 14 decembrie 2009 că, potrivit dispoziţiilor art.24 alin.(1) din Legea nr.370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României ”Curtea Constituţională anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor.”

A mai statuat Curtea că: - anularea alegerilor poate să intervină numai în cazul în care votarea şi

stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă; - nu orice fraudă din procesul electoral este echivalentă cu fraudarea

alegerilor, ci numai frauda care este de natură să modifice atribuirea mandatului (sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin);

Or, examinând susținerile autorilor cererii de anulare a alegerilor și dovezile pe care aceștia le-au prezentat, în raport cu dispozițiile legale mai sus menționate, Curtea Constituțională a constatat că nu sunt întemeiate și nu au fost probate susținerile formulate de autorii sesizărilor referitoare la:

• fraudarea alegerilor, prin anularea de buletine de vot valabile; • fraudarea alegerilor prin vot nelegal, ce rezultă din numărul

extrem de mare de voturi exprimate în secțiile de votare speciale și în secțiile de vot din străinătate;

108

• fraudarea rezultatelor la nivelul secțiilor de vot, prin modificarea datelor înscrise în procesele-verbale întocmite de birourile electorale ale secțiilor de votare;

• fraudarea rezultatelor la nivelul secțiilor de vot, prin determinarea semnării în alb a proceselor-verbale privind consemnarea rezultatelor votării pentru alegerea Președintelui României. x

x x

Examinând natura juridică a activităților descrise în art.1 din Hotărârea

Parlamentului României nr.39 din 11 mai 2017 (de înființare a Comisiei speciale de anchetă parlamentară), prin raportare, pe de o parte, la actele concrete realizate în cauză de procuror în cadrul anchetei penale, și, pe de altă parte, la verificările efectuate de instanța de contencios constituțional cu prilejul analizei cererii formulate de Partidul Social Democrat și Partidul Conservator privind anularea alegerilor desfășurate în turul II de scrutin la data de 6 decembrie 2009 pentru funcția de Președinte al României (a se vedea Hotărârea nr.39 din 14 decembrie 2009 a Curții Constituționale), se poate lesne constata că, toate atribuțiile menționate în Hotărârea nr.39/2017 a Parlamentul României, ca reprezentând obiective ce trebuie să le urmărească în activitatea sa Comisia specială de anchetă parlamentară, au de fapt, caracter jurisdicțional, echivalente actelor de cercetare efectuate de procuror, acest aspect fiind, de altfel, dovedit de activitatea concretă realizată de comisie până în prezent.

Prin atribuțiile și procedurile urmate, Comisia specială de anchetă parlamentară s-a plasat în afara Constituției, hotărârea de înființare a acesteia contravenind, prin conținutul său normativ, Legii fundamentale și normelor statului de drept consacrate prin Constituție.

Nu sunt deloc de neglijat verdictele ce pot fi date de astfel de comisii, care se subrogă activității de jurisdicție și care pot fi contrare soluțiilor pe care procurorul le adoptă în urma anchetei penale efectuate.

Această confuzie pe care o face Parlamentul între funcția de anchetă efectuată de procuror și funcția de control parlamentar contravine art.124 alin.(2) din Constituție și principiilor statului de drept.

109

Curtea ar fi trebuit să constate că, prin aceste abateri de la statutul constituțional al justiției, prin liberul arbitru în administrarea și aprecierea probelor, precum și prin posibilitatea de a da în aceleași cauze verdicte diferite, contrare celor adoptate de procuror (ex: soluția de clasare din cauza de față) și validate prin deciziile definitive ale instanțelor judecătorești, jurisdicția efectuată de Comisia specială de anchetă parlamentară se definește ca o jurisdicție extraordinară, interzisă de art.126 alin.(5) din Constituția României.

Comisia specială de anchetă parlamentară nu se putea substitui activității ce se derulează în cadrul unei anchete penale efectuate de parchet, anchetă care a stabilit – așa cum s-a menționat anterior – că, din coroborarea probelor administrate, nu s-a decelat niciun element/indiciu de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că s-ar fi încercat/inițiat de către persoanele nominalizate, acte/acțiuni ce ar intersecta sfera ilicitului penal.

De altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr.430 din 21 iunie 2017

(paragraful 32, fraza ultimă), a statuat că, activitatea unei comisii de anchetă parlamentară nu trebuie să aibă nici o tangență cu o anchetă judiciară, ea obiectivându-se mai degrabă întrun material documentar și de studiu.

IV.5 Calitatea în care putea fi chemată (invitată) la Comisia de anchetă

parlamentară doamna Laura Codruța Koveși, în raport de obiectul de activitate al comisiei și de jurisprudența Curții Constituționale

Așa cum s-a arătat anterior, prin Decizia nr.411 din 14 iunie 2017, (par.49),

Curtea Constituțională a reținut în plus, față de cele constatate prin Decizia nr.1.231 din 29 septembrie 2009, că modificările care au fost aduse dispozițiilor art.9 din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor permit posibilitatea invitării în fața comisiei a oricărei altei persoane [în afara celor care lucrează în cadrul Guvernului sau a celorlalte organe ale administrației publice] care poate avea cunoștință despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activității comisiei și care acceptă să fie audiată.

Prin aceeași decizie (par.52 - 55), Curtea a mai constatat că textul art.9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor realizează o evidentă distincție, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se prezinte în fața

110

comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituțiilor/autorităților din care fac parte sunt sub control parlamentar și care sunt citate în acest sens și, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcției lor de conducere autorități/instituții publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituțiile/autoritățile statului, au obligația să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile și indiferent de obiectul anchetei parlamentare, sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangență cu instituțiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor.

Se mai relevă în Decizia nr.411/2017 a Curții Constituționale că, aceste persoane (respectiv cele invitate și care sunt alte persoane decât cele care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administrației publice) nu pot fi chemate în calitatea lor profesională - cum ar fi categoria profesională a magistraților -, ci în raport cu calitatea lor de cetățeni care pot avea legătură cu acele fapte/aspecte ce constituie obiectul anchetei parlamentare și care excedează unei anchete judiciare, neavând legătură cu exercitarea activității lor de magistrați (în acest sens a se vedea și Decizia nr.924/2012, precitată). Ca cetățeni ai României, aceste persoane au, potrivit art.57 din Legea fundamentală, obligația exercitării drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Buna-credință înseamnă, în acest caz, nu doar exprimarea acceptului persoanei invitate de a fi audiată de către comisia de anchetă, ceea ce echivalează, practic, cu recunoașterea implicită a faptului că are o minimă legătură cu obiectul anchetei desfășurate de comisie, astfel cum rezultă din conținutul invitației, ci și colaborarea în concret cu organul de lucru al Parlamentului, în sensul oferirii informațiilor deținute și solicitate. Având în vedere faptul că obiectivul comisiei de anchetă îl reprezintă clarificarea unor aspecte legate de anumite evenimente sau fenomene cu un major impact negativ în plan social, politic sau juridic și că aflarea adevărului se înscrie în sfera interesului public, obligația de bună-credință se impune a fi respectată, astfel că fiecare cetățean, în urma invitației primite, trebuie să adopte un comportament activ, pozitiv. În caz contrar, atitudinea sa poate fi calificată drept potrivnică aflării adevărului și poate constitui obiect de sesizare a organelor de urmărire penală, fără ca prin aceasta să fie încălcate drepturile și libertățile sale individuale sau principiul separației și echilibrului puterilor în stat.

111

Din cele expuse anterior rezultă că, invitarea, chemarea unui magistrat – judecător sau procuror ori a unui magistrat cu funcție de conducere în instanțe sau parchete în fața unei comisii de anchetă parlamentară este subsumată îndeplinirii mai multor condiții:

• magistratul judecător sau procuror nu poate fi invitat să dea explicații, lămuriri cu privire la activitatea sa jurisdicțională, în cauzele pe care le instrumentează – de urmărire penală ori de judecată în fața instanțelor judecătorești – ori cu privire la activitatea de control ierarhic pe care o presupune funcția de conducere a unui procuror;

• magistratul judecător sau procuror nu poate fi invitat să dea explicații, lămuriri cu privire la o eventuală implicare a sa în presupuse fapte de natură penală, cercetările sub acest aspect fiind numai de competența procurorului și nu a comisiei de anchetă parlamentară.

Drept urmare, magistratul poate fi invitat la comisia de anchetă parlamentară doar în raport de calitatea sa de cetățean al României, cetățean care poate avea legătură cu faptele, aspectele ce constituie, în mod legal, obiectul unei anchete parlamentare și care excedează unei anchete judiciare, neavând legătură cu exercitarea activității sale de magistrat (a se vedea în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr.924/2012, precitată).

Niciun element din datele obiective ale prezentei cauze nu permit aducerea în discuție a faptului că doamna Laura Codruța Kovesi a fost invitată la comisie în calitate de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție, ci dimpotrivă toate datele demonstrează că această Comisie specială – în raport de obiectul prevăzut de lege al activității unei comisii de anchetă parlamentară și de faptele concrete pe care le investiga – nu putea să o invite pe doamna Laura Codruța Kovesi în calitatea oficială de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție, ci doar în calitate de cetățean al României.

Motivul invocat de Președintele Senatului și al Camerei Deputaților ca fiind generator al unui conflict juridic de natură constituțională, respectiv refuzul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție de a se prezenta în fața membrilor Comisiei de anchetă parlamentară, nu există în fapt, deoarece nu vizează existența unei obligații juridice a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție stabilită de Constituție și legile de organizare judiciară în sensul solicitării.

112

De altfel, din conținutul întrebării adresată în scris doamnei Laura Codruța Kovesi ”dacă în seara alegerilor a fost sau nu în casa lui Gabriel Oprea?” rezultă, cu claritate, că întrebarea nu a vizat funcția persoanei căreia i s-a adresat – magistrat cu funcție de conducere a unei structuri specializate a Ministerului Public, componentă a autorității judecătorești și nici comportamentul său în funcția publică menționată, ci a vizat o chestiune de ordin personal, care nu implica în nici un mod autoritatea publică în reprezentarea căreia persoana invitată la audieri a activat sau activează.

Or, în calitate de cetățean al României invitat la o Comisie de anchetă parlamentară, doamna Laura Codruța Kovesi și-a respectat obligațiile care îi incumbau potrivit legii. Astfel, conform art.9 alin.(5) din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, persoana invitată are un drept de opțiune:

-fie de a se prezenta în fața Comisiei de anchetă parlamentară; -fie de a răspunde în scris Comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informațiile solicitate sau poate transmite prin poștă

documente sau mijloace de probă pe care le deține și care sunt utile comisiei de anchetă.

Or, doamna Laura Codruța Kovesi și-a îndeplinit aceste obligații

răspunzând în scris întrebărilor punctuale ce i-au fost adresate de membrii comisiei de anchetă parlamentară, întrebări care, de altfel, prin conținutul lor au depășit competențele pe care legea le conferă unor astfel de comisii.

Astfel, în răspunsurile transmise comisiei doamna Laura Codruța Kovesi a precizat în mod expres următoarele:

"a. Nu am avut și nu am prerogative de verificare a dispozițiilor legale cu privire la organizarea și desfășurarea alegerilor prezidențiale din anul 2009; b. Nu am avut și nu am cunoștință despre implicarea unor instituții și/sau persoane, altele decât cele prevăzute de lege, în organizarea și desfășurarea procesului electoral sau în decizii politice ce excedează atribuțiilor stabilite prin lege pentru aceste instituții, în cadrul procesului electoral; c. Nu am avut și nu am cunostință despre posibila existență a unor mecanisme paralele de influențare și/sau de viciere a rezultatului votului;

113

d. Nu am avut și nu am atribuții/ cunoștințe practice despre capacitatea de procesare în timp real a solicitanților care au votat în unele secții de vot, în special în afara granițelor; e. Nu am avut și nu am cunoștință despre existența achiziționării aplicațiilor și/sau serviciilor informatice utilizate de catre Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării la alegerile prezidențiale din anul 2009 și eventuala modalitate prin care s-a asigurat transparența și cunoașterea de către reprezentanții partidelor politice a acestor aplicații; f. Nu am avut și nu am atribuții referitoare la centralizarea rezultatelor votării; g. Nu am avut și nu am cunostință despre modul în care Serviciul Telecomunicații Speciale a asigurat serviciile de telefonie specială - voce și transmitere de date -, precum și posibile interferențe nelegitime în procesul electoral; h. În exercitarea atribuțiilor de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție am dispus toate măsurile necesare pentru soluționarea cu celeritate a tuturor cauzelor privind oferirea sau darea de bani, bunuri și alte foloase, în scopul determinării alegătorilor să voteze ori să nu voteze un anumit candidat; i. Nu am avut și nu am atribuții ori cunoștință despre modul în care au fost stabiliți președinții și locțiitorii acestora pentru secțiile de vot din străinătate, precum și modul în care au fost constituite birourile secțiilor de vot din străinătate; j. Nu am avut și nu am atribuții ori cunoștință despre documentele primite de la Autoritatea Electorală Permanentă, de la Biroul Electoral Central, în vederea arhivării electronice de către furnizorul de servicii de arhivare electronică, selectat atât pentru secțiile de vot din țară, cât și pentru cele din străinătate; k. Nu am avut și nu am atribuții ori cunoștință despre modul în care au fost desemnați președinții birourilor electorale ale secțiilor de votare și locțiitorii acestora și dacă aceste persoane au îndeplinit condițiile prevăzute de lege; I. Nu am avut și nu am atribuții ori cunoștință despre modul în care au fost constituite birourile electorale pentru secțiile de votare din țară și străinătate; m. Nu am avut și nu am atribuții ori cunoștință despre modul în care Ministerul Afacerilor Externe a distribuit către birourile electorale ale secțiilor de vot din străinătate buletinele de vot, ștampilele de control, precum și cele cu mențiunea „votat", a celorlalte materiale necesare procesului electoral, numărul de buletine de vot, transmise către fiecare secție de vot din străinatate, precum și algoritmul pe baza căruia s-a decis ce număr de buletine de vot să fie transmis fiecărei secții de vot din străinătate;

114

n. Nu am avut și nu am atribuții ori cunoștință despre modul în care și-au exercitat dreptul de vot persoanele care nu au fost înscrise în lista electorală permanentă, în special la secțiile de vot din străinătate, pentru a vă putea ajuta la determinarea practică a capacității de procesare a solicitărilor de vot în unele secții de vot din străinătate, precum și a celor care și-au exprimat votul prin intermediul urnei speciale; o. Nu am avut și nu am atribuții ori cunoștință despre modul în care au fost securizate rezultatele votării în circumscripțiile din străinătate, precum și a modului în care au fost transmise informațiile către Biroul Electoral Central."

În aceste împrejurări, constatăm că nu sunt îndeplinite condițiile formale pentru existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României – Comisia specială de anchetă, pe de o parte și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, pe de altă parte, neexistând practic un raport juridic între două autorități publice, ci doar un raport juridic între o autoritate publică, Parlamentul României – Comisia specială de anchetă și un cetățean al României – doamna Laura Codruța Kovesi, invitat la comisia parlamentară în calitate de persoană fizică vizată de o solicitare cu privire la o chestiune personală, de ordin privat, persoană cu drepturi și obligații conferite de lege și pe care le vom analiza în continuare. Faptul că doamna Laura Codruța Kovesi, prin răspunsurile punctuale transmise comisiei a învederat că, nici în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu și nici în timpul său liber nu a luat cunoștință de implicarea vreunei persoane – altele decât cele prevăzute de lege – în alegerile prezidențiale din 2009 nu poate conduce la concluzia, îmbrățișată de opinia majoritară, în sensul că aceasta s-a prevalat de calitatea sa de procuror ori de Procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție sau că a acționat în această calitate pe toată durata anchetei parlamentare și care să determine existența unui raport juridic de drept constituțional între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și Parlamentul României.

Doamna Laura Codruța Kovesi nu a făcut altceva decât să răspundă întrebărilor punctuale ce i-au fost adresate de comisie, prin aceste întrebări comisia neefectuând nici o delimitare, deși legea o obliga – pentru a nu intra în sfera competențelor unei anchete penale efectuate de procuror – să cunoască calitatea în

115

care putea fi invitată la audieri doamna Laura Codruța Kovesi, respectiv aceea de cetățean al României și nu de magistrat ori de magistrat cu funcție de conducere.

De altfel, acesta a fost și motivul pentru care, deși inițial comisia a invitat-o pe doamna Laura Codruța Kovesi să dea lămuriri cu privire la o eventuală implicare a sa în calitate de reprezentant al unei autorități publice (fost Procuror general al României și actualmente Procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție) în procesul electoral aflat în desfășurare în anul 2009, aceasta, prin adresa din 8 iunie 2017 a răspuns că nu se va prezenta în fața comisiei, întrucât nu are această obligație legală, invocând jurisprudența Curții Constituționale în domeniul normelor legale și regulamentare referitoare la comisiile de anchetă și cu privire la persoanele care pot fi invitate în fața acestor comisii și la calitatea în care pot fi chemate (invitate).

De asemenea, nu este deloc de neglijat împrejurarea că, la data la care s-au petrecut faptele a căror verificare a făcut obiectul anchetei parlamentare, doamna Laura Codruța Kovesi deținea funcția de Procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Doamna Laura Codruța Kovesi nu putea fi invitată în fața Comisiei de anchetă parlamentară, nici în virtutea calității pe care aceasta o deținuse în anul 2009, data la care a avut loc evenimentul investigat și nici în virtutea calității de Procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție, pentru că invitația în astfel de calități a reprezentanților unor autorități publice ce nu se află sub control parlamentar, trebuie să se circumscrie – așa cum a arătat instanța de contencios constituțional în Decizia nr.430 din 21 iunie 2017, paragraful 36 – ”lămuririi unor chestiuni de interes public ce vizează problemele sistemice cu care aceste instituții se confruntă [funcționare, gestiune, supraîncărcarea activității, insuficiența personalului, celeritatea soluționării cauzelor, eficiența activității, criminalitate în creștere, tipologii frecvente de infracțiuni comise, probleme în privința restituirii imobilelor]” și nu pentru lămurirea unor chestiuni legate de suspiciuni referitoare la o eventuală implicare într-un proces electoral în desfășurare a reprezentanților unor astfel de autorități publice, acest gen de verificări făcând obiectul doar a unei anchete penale a procurorului - ceea ce s-a și realizat în cauză de către parchet - și nu a unei anchete parlamentare.

În raport de argumentele expuse apreciem că, în cauză nu există un conflict juridic de natură constituțională, întrucât nu a existat un conflict între două autorități publice, actele și lucrările dosarului conturând existența doar a unui raport juridic

116

între o autoritate publică, Parlamentul României – Comisia specială de anchetă și un cetățean al României – doamna Laura Codruța Kovesi.

Drept urmare, nu se poate pune în discuție și analiza o eventuală încălcare a principiului colaborării loiale, dezvoltat în jurisprudența recentă a Curții Constituționale ca reprezentând noua dimensiune a art.1 alin.(5) din Constituția României, și invocat în opinia majoritară, întrucât acest principiu funcționează doar între instituțiile și autoritățile statului și nu între o autoritate a statului (Parlamentul României) și un cetățean al României, cetățean care, de altfel, și-a respectat obligațiile legale formulând un răspuns scris la întrebările adresate de comisie, răspuns pe care l-a și trimis acesteia.

Pe de altă parte, în condițiile în care Curtea Constituțională – în opinie majoritară – a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională - generat de refuzul Procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție de a se prezenta în fața Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial – s-ar fi impus, la punctul 2 al dispozitivului hotărârii să instituie, să stabilească, ca o consecință a constatării existenței conflictului, conduita în raport cu prevederile constituționale la care autoritatea publică trebuia să se conformeze, respectiv obligația Procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție și nu a doamnei Laura Codruța Kovesi, respectiv a cetățeanului Laura Codruța Kovesi (așa cum s-a consemnat în dispozitivul hotărârii) de a se prezenta în fața Parlamentului României – Comisia specială de anchetă.

O astfel de formulare (din dispozitivul hotărârii, respectiv obligația doamnei Laura Codruța Kovesi și nu a Procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție) nu face decât să întărească argumentele expuse anterior în Opinia separată că nu a existat un conflict juridic de natură constituțională, întrucât în conflict nu s-au aflat două autorități publice, ci o autoritate publică, Parlamentul României – Comisia specială de anchetă parlamentară și un cetățean al României – doamna Laura Codruța Kovesi, raport juridic care nu întrunește condițiile prevăzute în art.146 lit.e) din Constituția României și în art.34 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru a ne afla în prezența unui conflict juridic de natură constituțională.

117

Pe de altă parte, dreptului Comisiei speciale de anchetă parlamentară de a invita orice persoană care are cunoștință despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza ce formează obiectul activității comisiei, nu-i poate corespunde doar obligația prezenței la audieri a unei astfel de persoane, care are asemenea cunoștințe ori obligația reprezentanților instituțiilor și organizațiilor de a se prezenta în fața Comisiei de anchetă, deoarece o astfel de obligație s-ar stabili în sarcina unor persoane fizice sau juridice care nu sunt în raporturi constituționale cu Parlamentul, mai precis nu sunt sub controlul acestuia, nici politic și nici în temeiul vreunui raport de subordonare.

Aceasta este și rațiunea pentru care, prin dispozițiile art.9 alin.(5) din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor s-a prevăzut un drept de opțiune pentru persoana invitată, fie de a se prezenta în fața Comisiei, fie de a răspunde în scris solicitărilor Comisiei și de a pune la dispoziția acesteia eventualele mijloace de probă pe care le deține (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr.317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr.446 din 23 mai 2006 și Deciziile nr.411 din 14 iunie 2017 și nr.430 din 21 iunie 2017, precitate).

Stabilind - în opinie majoritară - doar obligația doamnei Laura Codruța Kovesi de a se prezenta în fața Parlamentului României – Comisia specială de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial și de a furniza informațiile solicitate sau de a pune la dispoziție celelalte documente sau mijloace de probă deținute, utile activității comisiei – instanța de contencios constituțional a omis că, potrivit dispozițiilor art.9 alin.(5) din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, doamna Laura Codruța Kovesi – indiferent că ar fi fost chemată la comisie în calitate de reprezentant al unei autorități publice (Procuror șef Direcția Națională Anticorupție sau fost Procuror General al României) ori în calitate de cetățean, face parte din categoria persoanelor invitate, care au un drept de opțiune conferit de lege, drept ce nu îi poate fi încălcat de nici o autoritate, respectiv:

• fie de a se prezenta în fața comisiei de anchetă parlamentară; • fie de a răspunde în scris comisiei de anchetă.

Curtea Constituțională nu putea să încalce acest drept persoanei invitate și să stabilească doar obligația acesteia de a se prezenta în fața comisiei, statutul

118

de persoană invitată atrăgându-i doar o unică obligație: aceea de a alege între a se prezenta în fața comisiei ori a formula un răspuns scris.

Mai mult, chiar comisia de anchetă parlamentară – în condițiile în care a constatat că doamna Laura Codruța Kovesi nu s-a prezentat în fața comisiei – i-a adresat o solicitare de formulare a unui răspuns scris, știind că legea îi conferă persoanei invitate un astfel de drept.

Pentru toate aceste motive considerăm că, instanța de contencios

constituțional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic

de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte și

Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe

de altă parte, generat – așa cum au susținut autorii sesizării – de refuzul

procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție de a se prezenta în fața

Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru

verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul

scrutinului prezidențial, întrucât actele și lucrările dosarului au demonstrat, cu

prisosință, că în așa zisul conflict nu s-au aflat două autorități publice –

Parlamentul României, pe de o parte și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție,

condiție absolut necesară pentru existența unui conflict juridic de natură

constituțională, activitatea Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei

Deputaților determinând formarea doar a unui raport juridic între o autoritate

publică, Parlamentul României - Comisia specială de anchetă a Senatului și

Camerei Deputaților și un cetățean al României – doamna Laura Codruța

Kovesi – invitat la Comisia parlamentară în calitate de persoană fizică vizată

de o solicitare cu privire la o chestiune personală (de ordin privat).

119

JUDECĂTOR,

Dr. LIVIA DOINA STANCIU

120