DE LA COMPORTAMENT ABERANT LA COMPORTAMENT PROSOCIAL

8/7/2019 DE LA COMPORTAMENT ABERANT LA COMPORTAMENT PROSOCIAL

http://slidepdf.com/reader/full/de-la-comportament-aberant-la-comportament-prosocial 1/5

DE LA COMPORTAMENT ABERANT LA COMPORTAMENT PROSOCIAL

“Teoriile atribuirii studiază modul în care oamenii, la nivelul simţului comun, interpretează atât

comportamentele celorlalţi, cât şi propriul comportament în termeni de cauze interne sau externe.Interpretarea dată va avea efecte în plan comportamental.”1

„Atribuirea evenimentelor unor surse cauzale are o mare importanţă pentru imaginea noastră

asupra mediului social.”2

Fritz Heider, considerat părintele teoriei atribuirii, sugerează că atribuirea este o nevoie cognitivă.

„Unul dintre conceptele de bază ale teoriei cognitive – analizat de Fritz Heider în 1958 – este

“Psihologia bunului simţ”, prin care oamenii explică evenimentele din viaţa de zi cu zi. Acest concept

subliniază tendinţa oamenilor de a atribui comportamentul cuiva, fie unor cauze interne –

dispoziţionale (caracteristici ale persoanei), fie unor cauze externe – situaţionale (condiţii fizice şi

socio – culturale în care se află persoana).”3

Cu ajutorul teoriei atribuirii, voi incerca să estimez cauzele comportamentului propriu.

Una dintre manifestările esenţiale ale vieţii psihice a omului este limbajul. Fără limbaj nu poate fi

concepută existenţa omului ca persoană. Omul este singura fiinţă vorbitoare. Atunci când limbajul

suferă de un anumit handicap, întreaga viaţă socială poate fi afectată.

Un astfel de handicap a fost marcant în viaţa mea. Am avut parte de un handicap de vorbire -

denumit de psihologi mutism electiv sau voluntar. Este o formă gravă de bâlbăială (balbism), care “se

manifestă printr-o muţenie temporală, parţială sau totală şi apare mai frecvent la copiii hipersensibili.

Se manifestă prin refuzul de a comunica pe o anumită perioadă de timp numai cu unele persoane, iar

când este mai accentuat, refuzul se extinde faţă de toate persoanele.”4 În cazul meu, persoanele cu care

refuzam să comunic erau parinţii mei, iar acest refuz s-a transformat într-o neputinţă de a comunica şi

într-un handicap serios.

“Cu cât handicapurile de limbaj sunt mai grave, cu atât se manifestă o mai mare simplitate şi

uniformitate la nivelul conduitei verbale. La dificultăţile de mai sus se adaugă cele din planul

pesonalităţii, timiditate exagerată, frustrare, anxietate. Toate acestea se reflectă în slaba integrare

socială şi şcolară şi de asemenea în manifestarea unor comportamente aberante şi o adaptabilitate

redusă.”5

1 Moldoveanu, Andreea, Fenomenul atribuirii. În Chelcea, Septimiu (coord.),Psihosociologie: teorii, cercetări, aplicaţii,ed. a 2-a, Polirom, Iaşi, 2008, p.2872

Idem, p. 2883 Zamfir, Elena, Curs Sociologie socială aplicată 4 Golu, Pantelimon, Psihologia copilului, Manual pentru clasa a XI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994,p.1895 Idem, p.187



În timpul şcolii, am avut parte de trairi intense ale unor momente de-a dreptul ridicole pentru mine

la acel moment. Câteva exemple în sensul acesta descriu gravitatea handicapului. În clasa a zecea am

fost scos împreună cu alţi colegi în faţa clasei pentru a fi ascultat la ora de franceză. Puteam citi tot

atât de bine ca şi cei mai buni din clasă, însă atunci când mi-a venit rândul, din cauza fricii, nu am

putut timp de 2-3 minute sa pronunţ nimic, cu toate ca aş fi putut să citesc cursiv dacă eram singur. În

plus, mascam acest handicap şi dădeam impresia că nu ştiu să citesc. Mă chinuiam să trec peste primul

cuvânt (pentru că atunci când aveam un start bun nimeni nu ştia că aş fi bâlbâit), dorindu-mi în acele

momente mai bine să intru în pământ. Neputând să spun absolut nimic, profesoara m-a trimis iritată în

bancă punându-mi nota 4. Zilnic aveam parte de astfel de momente care mă măcinau extrem de

dureros. O altă situaţie care m-a afectat puternic a fost în clasa a opta, când, deja de la începutul orei

aveam nevoie să merg la toaletă şi 50 de minute m-am luptat cu mine însumi să ridic două degete şi să

spun formula standard “ Tovaraşa profesoară, vă rog…”. Simţeam că nu pot să trec peste primul

cuvânt şi mă vedeam ridicat în picioare schimonosindu-mă în încercarea de a spune ce doresc,

neacceptând privirile colegilor aţintite asupra mea. După o luptă chinuitoare, atât psihică, cât şi fizică,

nu am acceptat ruşinea de a mă bâlbâi şi, nemairezistând, am urinat pe mine în bancă. Singura

motivaţie pentru care m-am mai întors a doua zi la şcoală a fost punerea în calcul că, fiind ultima oră

în acea zi, banca fiind în spatele clasei, ce nu era luminat bine, colega de bancă să nu fi obsevat. Erau

situaţii când nu puteam să-mi spun nici măcar numele. Doamna dirigintă făcea prezenţa, nu strigând

catalogul, ci lăsându-ne pe noi să ne spunem singuri numele în ordine, ştiind fiecare poziţia în catalog.

De când începea cel cu A, mă apuca teama de eşec, iar atunci când îmi venea rândul eram transpirat şi

mă înroşeam şi după multe eforturi cu ajutorul unor gesturi din mâini reuşeam “să fiu prezent”, nimeni

neştiind câtă luptă s-a dat în spatele unei simple rostiri a numelui. Toate aceste lucruri le mascam şi nu

ştia nimeni ca aş fi bâlbâit. Parinţii nu ştiau cu ce mă confrunt pentru că refuzam să vorbesc cu ei.

Deşi de multe ori lăsam impresia că nu ştiu lecţia şi luam notă mică, sau uneori, aflând că este oral

verificarea respectivă, mi-era frică să o mai şi învăţ, nivelul la învăţătură era unul bun.

Sunt teorii care atribuie un rol important factorilor sociali. Dintre factorii psiho-sociali care au

un rol important în declanşarea bâlbâielii putem enumera perturbările emotive, starea de anxietate,fobia, atitudinea negativă faţă de vorbire, tulburările comportamentale, greşelile de educaţie,stările de

stres.

Cu toate că nu existau probleme din cauza alcoolului, nici din cauza sărăciei, totuşi lipsa de

respect a părinţilor unul faţă de celălalt ducea la certuri frecvente în casă. Climatul conflictual

permanent din familie a avut un rol important în apariţia şi dezvoltarea acestui handicap.

Aşa cum cel mai bun lucru pe care poate să-l facă un tată pentru copiii săi este să le

iubească mama, respectiv o mamă să le respecte tatăl, tot aşa neîndeplinirea acestor condiţii duce laproducerea unui mare rău.



“Cu cât handicapul devine mai conştientizat, cu atât cel care suferă de acest handicap îl

trăieşte ca pe o dramă interioară, ce se poate transforma în logonevroză. Aceasta afecteaza intreaga

personalitate.”6

“Tulburările de limbaj accentuează complexul de inferioritate . Se refuză colaborarea şi se

manifestă ostilitate faţă de cei din jur, repulsie pentru activitatea şcolară, sunt instabili afectiv,

depresivi şi impulsivi, intră în conflict cu familia şi au dificultăţi de integrare în viaţa socială.”7

Din cauza complexului de inferioritate accentuat, am început să adopt un comportament

aberant şi anume furtul. “Studiile din domeniul psihologiei delincvenţiei juvenile evidenţiază faptul că

la baza majorităţii furturilor se află un sentiment de frustrare cu pronunţate note de anxietate.” 8 Furam

în fiecare zi câte ceva, la început lucruri minore, însă la un moment dat un gând a pus stăpânire pe

mine. Pe drumul de la şcoală spre casă treceam pe langă un magazin din cartier şi îmi doream să-l

sparg fără să mă prindă nimeni. Mărturisesc că eram extrem de timid atunci când puneam în calcul

astfel de fapte, iar seara la culcare, gândul de a sparge magazinul din cartier nu-mi dădea pace. “ Ai

grijă ce-ţi doreşti căci s-ar putea să ţi se implineasca!” În vacanţa dintre clasa a opta şi a noua am furat

prima maşina, a tatălui unui prieten, de data aceea cu chei. Au urmat şi alte furturi în faţa blocului pe

care le comiteam din spirit de aventură, nerealizând atunci pentru ce mă antrenam şi în ce direcţie

urma să merg. Îmi alimentam mintea cu romane poliţiste şi cu filme cu spargeri. Consider că se poate

atribui comportamentul de infractor în mare măsură şi influenţei televizorului.”Televiziunea nu este

responsabilă doar de incompetenţa profesională a ultimei generaţii, ci şi de alterarea filoyofiei de viaţă,

a emoţiilor, a voinţei şi a comportamentului.”9 Chiar şi desenele animate cu Tom şi Jeri m-au influeţtat

foarte mult. Felul în care şoricelul fură caşcavalul , metodele ingenioase de a scăpa de sub urmărirea

motanului, au trezit în mine gândul că aş putea să fac lucruri pe care alţii nu le pot face şi-mi doream

să-mi dovedesc că pot. Astfel, din copilul timid si fricos am ajuns să îmi fac din infracţiune un stil de

viaţă, iar gândul de a sparge magazinul din cartier s-a materializat în spargerea multor magazine. Un

infractor este în devenire a unui infractor mai mare, astfel că de la pixurile furate de la colegii de clasă

la scoală şi banii furaţi din buzunarele parinţilor, am ajuns să fur maşini, de data aceasta chiar şi

propria maşină preferam să o pornesc ca şi cum nu aş fi avut cheile în buzunar, să comit jafuri la oraînchiderii la vreun restaurant, ajungând în cele din urmă să plănuiesc jaf armat la o bancă într-un sat în

Germania.

“

În profilul psihologic al celui cu conduită antisocială intră de asemenea şi dezechilibrul

existenţial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosire absurdă a banilor. Pentru a fi apreciat în

6 Idem7 Idem8 Idem, p. 1919 Gheorghe, Virgiliu, Stiinţa şi războiul sfârşitului lumii, Prodromos, Bucureşti, 2007



grupul de infractori, vorbeam foarte urât, aveam vicii precum fumatul şi consumul de alcool, iar

ocazional de droguri.

Conform teoriei atribuirii, pe fondul unei imaturităţi afective, datorate relaţiei cu părinţii în

copilărie, am dobândit un comportament pervers , plin de tot felul de patimi si de relaţii.

Ca orice infractor, mi-am găsit repede locul, în închisoare, de mai multe ori în Germania şi

Grecia, în total aproape 6 ani.

În perioada detenţiei am manifestat o conduită duplicitară. De exemplu, într-o situaţie am manifestat

un comportament agresiv, bătând un alt deţinut neamţ pentru a impresiona (pozitiv- datorită culturii

mediului) pe ceilalţi, în contextul ]n care atitudinea mea interioar[ era una de milă faţă de persoana

respectivă. Un alt exemplu de conduită duplicitară erau situaţiile când manifestam un comportament

deviant, automutilându-mă, făcându-mi tăieturi cu lama pe corp, scopul fiind doar simularea pentru a

impresiona în vederea obţinerii unor drepturi.

Trecerea de la comportamentul aberant la comportamentul prosocial a fost determinată de

contactul cu Biblia, carte care m-a făcut conştient de sistemul de valori răsturnat din mintea mea.

Întalnirea cu Isus de pe paginile Scripturii, a făcut posibilă schimbarea atitudinii faţă de mine însumi

şi faţă de lumea din jur. Relaţia cu Isus, ca un Dumnezeu real şi viu, nu doar m-a ajutat să cunosc

motivele pentru care mă comportam într-un anumit fel, dar mi-a satisfăcut şi nevoia de a primi şi de a

oferi dragoste în mod inteligent.

“Motivaţia actelor altruiste poate consta în nevoia egoistă de reputaţie. Într-o formă

aproape cinică, oferirea de bani şi alte gesturi de ajutorare a unor persoane nu reprezintă altceva decât

satisfacerea nevoii de superioritate de statut, de a marca dependenţa celorlalţi faţă de tine.”10

Înainte de contactul cu Biblia, obişnuiam să fiu generos cu anumite persoane

în satisfacerea nevoii de reputaţie. Un fost prieten, după ce se elibera din închisoare (şi după ce făcea

rost de bani), intenţionând să arate că militează pentru dreptul de libertate al păsărilor comercializate,

cumpăra toate coliviile cu păsări din piaţă, eliberându-le în faţa celorlalţi şi distrugând cuştile.

“O multitudine de studii s-au concentrat asupra importanţei dispoziţiei sufleteşti în acordarea de

ajutor. Starea de bună dispoziţie îndeamnă la conduite prosociale, la generozitate. Nu este destul declar ce mecanisme psihosociale sunt implicate, dar se pare că norma echităţii ar juca un rol:

constatarea contrastului dintre bucuria ta şi necazul altuia te trimite, în numele justeţei sociale, la acte

care ar putea reface cât de cât echilibrul interuman.”11

Conform acestei norme a echităţii, dacă Isus mi-a oferit pace, siguranţă şi perspectiva unei vieţi

veşnice, este numai normal să adopt un comportament prosocial, oferidu-le şi altora ceea ce eu am

primit. Dupa eliberarea din penitenciar, în urmă cu 6 ani, m-am implicat până în momentul de faţă în

desfasurarea de activităţi de promovare a unui stil de viaţă sănătos, în cadrul Asociaţiei pentru

10 Iluţ, Petru, Valori, atitudini şi comportamente sociale, Polirom, Iaşi, 2004, p.8611 Iluţ, Petru, Valori, atitudini şi comportamente sociale, Polirom, Iaşi, 2004, p.96, 97



Sănătate, Educaţie şi Familie. Particip ca voluntar la prezentarea de seminare în şcoli şi licee, prin care

elevii să fie motivaţi să adopte un stil de viaţă sănătos din punct de vedere fizic, mental şi spiritual.

În ceea ce priveşte tulburările de comportament declanşate de handicapul de limbaj,

psihologii au ajuns la concluzia că “acestea se înlătură odată cu corectarea handicapurilor de limbaj,

ceea ce va duce în perspectivă la dezvoltarea armoniasă a personalităţii.”12

Calea prin care am fost vindecat aproape pe deplin de handicapul de vorbire şi de teama de

a vorbi, mai ales în public, a fost încrederea pe care Dumnezeu mi-a cerut să mi-o pun în El. La un

moment dat, nu mai găseam nicio placere în anturajul de până atunci, iar o dată cu schimbarea

anturajului, am schimbat şi obiceiurile, astfel încât am înlocuit anturajul băieţilor duri cu cel al celor

preocupaţi de alte activităţi. În sensul acesta, am început să particip la grupa de teatru din penitenciar,

care era condusă de călugariţa care mi-a oferit Biblia. Motivul nu a fost să joc vreo piesă de teatru, ci

doar să schimb anturajul. Trăiam un sentiment de groază la gândul că aş fi vreodată pus în situaţia să

vorbesc în public. La sfârşitul mai multor serii de repetiţie săptămânală în cadrul grupei de teatru, am

aflat că vom susţine piesa de teatru în faţa unui public format din persoane din libertate şi alti deţinuţi.

Aceasta constituia pentru mine un mare test, prima condiţie pe care trebuie să o îndeplinească cel care

joacă un rol este să vorbească. Am privit la acel moment cu mari emoţii, dar punându-mi toată

încrederea în Isus, care m-a asigurat ca va fi cu mine, am reuşit să vorbesc foarte bine. Acela a fost

pentru mine momentul în care am învins acel handicap,după 30 de ani, iar de-atunci încoace am ştiut

unde găsesc ajutorul.

Când am afirmat într-o ocazie în penitenciar că la acel moment eu nu aş putea să fur nici

măcar o bomboană, psihologul penitenciarului a spus că nu mă cunosc, argumentând că genul de

infractori, care şi-au făcut din infracţiune un stil de viaţă nu au niciun motiv să-şi schimbe

comportamentul. Consider că o metodă sigură, cu rezultate pe termen lung, de trecere de la un

comportament aberant la unul prosocial, este cunoşterea lui Isus şi legătura cu El prin intermediul

studiului Bibliei şi al rugăciunii.

“Fericirea este dată de lărgirea capacităţii de înţelegere a lumii, de amplificarea continuă a

posibilităţii de acţiune asupra acesteia, cât şi de interacţiunea cu ceilalţi oameni.”13

12 Golu, Pantelimon, Psihologia copilului, Manual pentru clasa a XI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994,p.18913 Zamfir, Elena, Psihologie socială - texte alese, Ankarom, Iaşi, 1997, p. 242

DE LA COMPORTAMENT ABERANT LA COMPORTAMENT PROSOCIAL

Documents

Transcript of DE LA COMPORTAMENT ABERANT LA COMPORTAMENT PROSOCIAL