VOL. XXVII Nr. 3—4 IULIE-DEC. 1942

R E V I S T A DE

F I L O S O F I E DIRECTOR !

Prof. C. RÀDULESCU-MOTRU M E M B R U A L A C A D E M I E I R O M À N E

STUDII

I. Petrovici metafizician A'. Bagdasar De-ce a fost condamnat la moarte So-

crate Aram M. Frenkian Activismul in gândirea Renaşterii Ita­

liene Sorin Ionescu Logica probelor şi silogismul judiciar • Paul Georgescu Problema timpului in filosofie . . . Ion G. Popescu-Argişel Determinism şi tndeterminism in fizica

modernă Petre Botezatu Arta şi specificul naţional . . . . . . . Mircea Mancaş

RECENZII

N. Bagdasar : Teoria cunoştinţei, voi II (Şt. Zissulescu). — Al. Marca: Valoarea artei in Renaştere (Mircea Mancaş).— Mihail Manoilescu : Rostul şi destinul burgheziei româneşti (Nicolae Petrescu). — Henri Decugis : Le veillissement du monde vi­vant (Const. Georgiade).

NOTE Şl INFORMAŢII

O sărbătoare naţională la Iaşi. — „Istoria filosof iei româneşti" ia limba italiană. — Nicolai Hartmann in Capitală.

S O C I E T A T E A R O M Â N A D E F I L O S O F I E

B U C U R E Ş T I

Preţul 120 Lei

Vel. XXVIII Nr. 3 - 4 IUL.-DEC. 1942

R E V I S T A D E F I L O S O F I E Director ; Prof. C. RĂDULESCU-MOTRU, Membru al Academici Române

I. PETROVICI M E T A F I Z I C I A N ] )

Pr in t re mari le fapte teoretice ale lui Kant t rebue socotită ş£ aceea că a şt iut să delimiteze, cu o în ţe legere şi precizie de-a d r ep tu l istorice, domeni i le filosofice fundamenta le şi să le as i ­g u r e astfel autonomia. Teor ia cunoştinţei , logica, etica, estetica., filosofia rel igiei , metafizica, şi-au văzut după Kant şi în bună: par te dator i tă lui, del imitat domeniul propr iu şi de te rmina te procedeele adecvate de invest igare. Dar , a susţ ine că fiecare din aceste discipl ine îşi are domeniu l ei p ropr iu şi me tode le adecvate d e invest igare , că fiecare posedă principiile ei teoret ice, care o fac posibi lă şi-i as igură autonomia, nu înseamnă câtuşi de puţin a interzice spir i te lor cugetă toare de a trece d in t r ' o disciplină la alta, de a scruta rând pe rând prob lemele mai mul to r d o ­meni i şi a aduce soluţii care să deschidă noui orizonturi şi să ajute cunoaşteri i omeneşt i de a câştiga noui poziţii . Căci fiecare disciplină, adânci tă în principii le ei or iginare , îndeamnă vrând-nevrând spiri tul gândi toru lu i cu adevărat dota t de a se depăşi pe sine şi de a d e p ă ş i înseşi grani ţe le disciplinei respec t ive , vrând parcă să demons t reze că au tonomie nu înseamnă izolare, că ceeace este filosofic nu es te l imitat la un domeniu sau a l tul , ci le îmbrăţ işează pe toate . Cazul lui I. Petrovici i lus t rează acest lucru în filosofia românească. Incepându-şi cercetările fi­losofice cu p rob leme din disciplina cea mai aridă, mai abstractă şi ma i puţin seducătoare , din logică, I. Petrovici n ' a rămas şi n ' a pu tu t r ămâne la logică, ci a aborda t cu aceeaşi perspica­citate şi l ă rg ime de spiri t p rob leme fundamenta le de teor ia cunoştinţei , d e filosofia rel igiei , d e metafizică şi on to log ie , a jungând să p u n ă pilonii unui s is tem filosofic original şi să îmbogăţească astfel tezaurul nos t ru spir i tual . Ideile saie siste­matice s 'au desvol ta t t repta t , o rganic , fără precipi tăr i si n re -venţiuni. Urmăr indu- i geneza şi evoluţia s is temului , ai din capul locului impresia că mergi pe teren ferm, condus de o călăuză care cunoaşte regiunea şi ştie cum să evite d rumur i le p r imej ­dioase . Evoluţ ia s is temului lui I. Petrovici nu-ţi face impresia

1) Publicaţia „Preocupări Literare" (Iunie-Iulie, 1942) închinate lui I. Petrovici cu prilejul împlinirii a 60 ani de viaţă, dar apărând acolo eu greşeli şi ineomplect, acest studiu se publică aci a doua oară.

u n u i râu impetuos de munte , care-şi ros togoleş te sgomjotos! valurile, ci ale unui râu linişti t de câmpie, s igur de sine şi imper turbabi l , care inspiră încredere şi-ţi dă s iguranţă. Căci , ce-i d rep tu l , înainte de a trece Ia p rob lemele metafizice şi a

încerca să desîege mis tere le adânci ale existenţi i , el şi-a luat toa te precauţi i le necesare : a s tudiat cu răbdare metodele de cer­ce tare şi mijloacele de cunoaştere , a căutat să-şi dea seama câ t sunt de precise cele dintâi , cât sunt de s igure şi până un'dte se po t în t inde cele din urmă. Fiindcă, dacă pleci la un d rum, care nu vrei să te ducă Ia o s implă aventură sau să însemne •o pură experienţă personală — interesantă , f ireşte, şi una şi a l ta , da r fără semnificare obiectivă — t rebue să-ţi faci toate p regă t i r i l e în consecinţă. Nu poţi doar pleca să explorezi Polul Nord , îmbrăcat în costum de vară , ca şi când te-ai duce pe o v r eme plăcută în t r ' o mică escapadă de a g r e m e n t !

Care sunt mijloacele noas t re de cunoaştere şi în ce constau « l e ? Care este puterea lor de sesizare a t ranscendentului şi cât valorează această pu t e r e? Poa te fi t ranscendentul ses iza t? Iar •dacă t ranscendentul poa te fi în adevăr sesizat, cu ce procedee metodice anume? Iată câteva întrebăr i de care a fost f rământat spir i tul lui I. Petrovici, si ale căror răspunsur i formează coloa­nele templului său filosofic. Mai întâi I. Petrovici nu împărţ-t ăşeş te punctul de vedere al gândi tor i lor imanentişt i cari-şi în-«hipuiesc , .raţiunea ca pe un g lob care închide în interiorul său toa te obiectele g â n d i t e " şi nu admit că ar mai exista ceva în a fa ra raţiunii, care ar mai pu tea şi ar mai meri ta să fie cunoscut. I. Petrovici are motive să creadă că o asemenea soluţie sceptică mu e câtuşi de puţ in îndreptă ţ i tă , ci că dimpotr ivă e cazul să se „ res t i tue gândir i i noas t re cel puţ in o par te din opt imismul

« i de al tă d a t ă " şi anume s 'o socotim capabi lă d e a ieşi din ea însăş i şi a a t inge lucrurile reale . Căci, spune el, „gândirea noa­s t r ă n ' a re nimic d in t r 'un depozi t ge los care-şi închide obiectele , care înghi te cunoştinţele caşi Cronos pe copiii s ă i " , ci ea „es te mai ales o mişcare care ţ inteşte dincolo d e ea, un dinamism cure urmăreş te neîncetat obiecte ce se găsesc în afara lui C u n o ş t i n ţ a are des igur ca ideal suprem sesizarea esenţei in­t ime a lucrurilor, contopirea in tegrală cu real i tatea, identificarea cu absolutul existenţei , da r un i d e a l care se află în depă r t ă r i

inacces ib i le , dincolo de posibi l i tă ţ i le cunoaşter i i omeneş t i . I. Petrovici recunoaş te deschis si tuaţia t ragică a cunoştinţei , care, <Jeşi a t rasă irezistibil d e mirajul adecvării cu real i ta tea abso­lu tă , r ămâne totuşi în grani ţe le precare a le relativităţii ," pe care

n u "le va putea nicicând depăş i . „Ambiţ ia spir i tului nos t ru d e a concepe lumea şi de a-i pr inde ul t imele secrete, es te ambiţia. . .

1) Transcendentul ţi cunoaşterea omenească, „Revista de Filosofie"' 1936, pai- 336.

unu i a tom infim al existenţi i de a îmbrăţ işa în mica sa oglindjă real i ta tea to ta lă , care îl întrece la nesfârşit şi din care nu e decât o părticică d isparentă . Tota lu l însuş şi numai el, to ta lu l , fără nimic exter ior şi conceput ca o uni ta te care ar putea să se reflecteze integral în ogl inda sa coextensivă. Insă pent ru ori­care din părţ i le sale, oricât de luminoasă şi de au tonomă ar fi , în t regul care o înglobează este în m o d cert inepuizabil şi ima­ginea lui va fi simplificată şi micşorată , redusă la mica scară ,a subiectului g â n d i t o r 1 ) " . Cunoaş te rea este aşa dar după I. Petrovici, o cunoaştere umană, deci r e l a t ivă ; ea este expresia «fracturii speciei umane, a îngrădir i lor ei fatale, a l imitelor ei inevitabile. Nu este deloc imposibil de imaginat ca al te fiinţe să fie epis temologic altfel construi te decât suntem no i oamenii , fea se poa te chiar p resupune că ar pu tea exista o raţ iune supe­rioară raţiunii umane, care. pr ivind ideile noas t re contradictori i , tk ie găsească puncte comune şi să le poată armoniza. De ce adică nu s 'ar recunoaşte p e o scară mai întinsă, unui spirit ce i-r sla deasupra condiţiei umane, privilegiul de care se bucură spiritul uman el însuşi, de a coordona idei opuse şi de a des'i-coperi armonie , acolo unde pare să fie he te rogene i ta te şi con­t radic ţ ie? Astfel spiri tul uman, . r i dkându- se deasupra opoziţ iei , a putut să a t ingă un punct de vedere nfâi înalt, privind con­

cepţia Iui Ptolemfeu pe i e - o par te şi pe aceea a îui C a p e r n j c pe de al tă par te , „drept două feluri de a exprima acelaşi lucru ?i acelaşi adevă r " ; sau ri Jicându-se deasupra contradicţiei d in t re geometr ia clasică de o par te şi geometr i i le noneuclidiene pe de s i ta , pu tând t raduce până Ia urmă pe cele din urmă în l imba­ju l euclidian, „pe care-1 po t înlocui d e minune, câte odată chiar eu unele avantag i i " . Se poa te prin u rmare concepe, că în a l te regiuni ale cosmosului şi în a l te regiuni ale spir i tului ar putea să fiinţeze o logică, „ renun ţând la principiul raţiunii suficiente (h»yĂ ra ţ ională a principiului d e causal i ta te) , aşa cum Riemann a pu tu t să construiască o geometr ie , în lă turând a treia d imen­siune a s p a ţ i u l u i ; o logică ce ar putea să înlocuiască întruni m o d satisfăcător rapor tu l d in t re premise şi consecinţe, p r in t r 'o subst i tui re de e g a l i t a t e " 2 ) . Ca atare, se pot concepe după I. Petrovici mai mul te logici, fiecare din ele bucurându-se însă de o fixitate njai r ig idă , de principii p ropr i i şi de consecvenţă interioară, şi o logică super ioară tu turor , menită să le împace ş i să le ducă la uni tate . „Gândi rea logică, spune I. Petrovici textual , în ceeace priveşte principii le ei, este mai fixă în inte­riorul aceluiaşi t ip de organizare spir i tuală şi pent ru ca să existe m a i mul te sis teme, sensibil diferi te, cu toate că para le le , t rebue pos tu l a t ă existenţa a l tor subiecte gândi toare , altfel organiza+e, în t r 'un a l t loc a l lumei. Şi în vârful unei asemenea ierarhii d e sp i r i te , care vâ avea la fiecare nivel o imagine a lumii d i fe r i ţ i ,

1} ibid., pa£, 331. 2) ibfd., paf. 339.

clar de loc falsă, ş i mai mu l t sau mai puţin t raduct ibi lă în lirrp-bajul celorlal te, se poa te concepe un spiri t suprem identic cu absolu tu l , un spir i t a cărui ra ţ iune a renunţa t la încă un a l t pr inc ip iu : la principiul de contradicţie, aşa de indispensabi l logicei noas t re umane, da r care — fiind legat de negaţ ie — n ' a r e sens precis decât în t r 'un spir i t l imitat şi care gândeş t e în e t a p e 1 ) . De aceea I. Petrovici se s imte îndrep tă ţ i t să sus ţ ie că „cunoaş te rea umană , cu s t ructura sa p ropr ie , nu este p o a t e ea însăşi decât una din versiunile fără număr ale adevărului etern — versiuni p lasa te probabi l la niveluri diferite, da r to tuş i echivalabile, în ceea ce priveşte t răsă tur i le lor esenţ iale şi sen­sul lor genera l - ) " . Dar admiţând că principii le gândir i i noas t r e au pu tu t lua „cel puţ in în ceea ce priveşte fo rma" , „cuta limlf-te lor noas t r e " , nu înseamnă câtuşi de puţ in după 1. Petrovici „a ne încercui în t r ' un v i s " , a ne „tăia punţ i le către lumea a d e ­v ă r a t ă " şi a ne „p ie rde elanul care ne împinge către absolut". . Recunoscând d inamismul pr incipi i lor logice, adică res t rângerea valabi l i tăţ i i lor la l imitele condiţiei umane, nu înseamnă a rupe contactul cu real i ta tea şi a ne închide d rumul spre adevăr. Di ­namismul acestor principii este în acelaş t imp revelator al p ro ­pr i i lor l o r l imite, da r şi al a l tor forme mai perfecte d e g â n ­dire. Cum spune I. Petrovici însuş i : „ C â t e oda tă d inamismul aces tor principii înşile, este acela care ne lasă să în t revedem, chiar în dauna lor, un sistem de gândi re mai perfect, capabi l de a furniza o viziune mai desăvârş i tă a existenţei . Sp i r i tu l uman este creatorul laborios al unei versiuni despre lume, d a r care vizează veşnic la o al ta. Omul este mica scoică ce poatfe fi ţ inută pe podul palmei , da r care închide în micul său spaţ iu , sgomotu l revela tor al oceanului i n f i n i t 3 ) " .

P rob lema cunoştinţei nu este după 1. Petrovici o p rob lemă formală. De aceea ea nu poa te fi so lu ţ ionată decât în l e g ă t u r i cu p rob l ema reali tăţ i i . Cunoaş te re şi real i ta te , adevăr şi t rans­cendent , sunt d u p ă gândi torul român prob leme sol idare. Şi toc­mai fiindcă sunt sol idare, valoarea soluţ i i lor celei dintâi se vor răsfrânge în chip necesar asupra valorii soluţ i i lor celei din urmă. In adevăr, dacă cercetarea epis temologică, condusă critic, duce, a şa cum am văzut, la rezul ta tu l că orice am face, nu putem 1

ajunge în poses iunea unor cunoştinţi absolu te , ci numai la ctt-noşt in ţ i re lat ive, expresie a organizăr i i noas t re umane , conse­cinţa onto logică necesară a acestui lucru nu poa te fi alta decât că noi nu p u t e m sondă până la fund adâncur i le existenţei , că n u p u t e m avea o icoană adecvată, fără rest , despre absolut . Căci îa re la t ivi ta tea cunoştinţei se adaogă încă un neajuns, anume că pen t ru des legarea p rob lemelor metafizice spir i tul omenesc HU d i spune d e me tode suficient de eficace, de me tode care să-1

1) Ibid., pag. 338. 2) Ibid., pag. 338; 3) Ibid., pag. 340; vezi şi Consideraţii cosmogonice „Gândirea".

chică la rezu l ta te certe. Este de la sine înţeles că având de cer­cetat a l te domeni i d e obiecte şi u rmăr ind a l te obiective, me ta ­fizica nu se va pu tea folosi de me tode l e p e care le ut i l izează ş t i inţele exacte. Dar nici construcţi i le apr ior ice şi speculaţ i i le pu r no ţ iona le nu pot fi de vre-un folos, fiindcă, neavând nici un contact cu real i tatea, „nu po t avea decât valoarea unor o p e r e de imaginaţ ie , a unor alcătuiri subiective, care po t fi ingenioase şi in teresante , dar care nu implică valoarea de adevă r " 1 ) . Meta­fizica are deci nevoie de o metodă a cărei re levanţă să fie obiec-fică şi obiectivă, a cărei semnificare să fie cu adevăra t on to lo ­gică. Iar metoda care în t runeşte aceste a t r ibu te este după I. Petrovici metoda analogiei. Desigur , me toda aceasta nu es te de aceeaşi s t r ingenţă ştiinţifică şi nu poa te duce la aser ţ iuni apodictice, cum sunt în s tare să ducă al te me tode de care se servesc şt i inţele exacte, ceeace nu înseamnă că din această pr i­cină t rebue să renunţăm la ea. Metoda analogiei este m e t o d ă prefera tă a metafizicii. Da r o metodă care duce numai la aser­ţiuni problematice, nu la afirmaţii absolu te , care ne in t roduce in domeni i despre care nu puiem spune cu cer t i tudine dacă apar­ţin numai raţiunii sau şi imaginaţiei , dacă ne aflăm pe te renul ferm al realului sau dacă n 'am in t ra t în lumea visului. Căci| n ' avem încotro, şi t rebue să ne înclinăm cu r e s e m n a r e : metaf i ­zica se a lege până la urmă depe urma s t răduinţe lor ei asidui;, numai cu problematicul2).

X) Introducere ia metafizică, ed. II, pag. 54. 2) Io studiul Metoda Analogiei, publicat în „Gândirea" XX, No. 2, 1941,

Petrovici delimitează cu o deosebită perspicacitate această metodă fată de inducţie şi deducţie, arătând in ce constă specificitatea ei. „Raţiouameutul prin analogie, spune el, nu e obligat să plece numai dela un singur caz şi nici să conchidă numai la unul singur - putând avea foarte bine o bază plu-rală şi o încheere tot plurală. Niciodată insă să nu ajungă la o generalizare fia însumarea unei totalităţi de cazuri omogene), fiindcă atunci avem o in­ducţie; de asemeni dacă poate dela mai multe cazuri, totuşi niciodată dela fatalitatea ior cuprinsă într'o generalizare), fiindcă atunci am avea o deduc­ţ ie" {pag. 66). Cu alte cuvinte, metoda analogiei nu-şi poate menţine indivi­dualitatea decât în două condiţii : intâia, dacă se Încadrează între pluralităţi secomplecie şi a doua, dacă nu prezintă generalităţi nici la punctul de p le ­care nici la cel de sosiră. Intre metoda analogiei pe de o parte şi metoda inducţiei şi a deducţiei pe de altă parte, nu există deosebiri de natură, ci numai de grad. Graniţa dintre cea dintâi şi cele din urmă nu este absolută şi de netrecut, ci instabilă şi fluctuantă, extinzându-se, când spre inducţie, când sp re deducţie, Şi acest lucru e explicabil: „In fond şi analogia, şi in-dneţa, şi deducţia, nu sunt decât manifestări variate ale aceleaşi tendinţe fundam.>.ntale aie spiritului cercetător, care rămâne, în ciuda diversităţii fe-momeneior sensibile, identificarea lucrurilor intre ele", (pag. 68). Având la bază-ca funcţie sufletească imaginaţia, metoda analogiei este după I. Petro­vici cea mai liberă şi cea mai poetică. „La nici o altă metodă siguranţa con­cluziilor nu poate avea atâtea gradaţii ca la analogie, fără a putea ajunge niciodată la certitudine perfectă. Acesta e şi motivul de căpetenie pentru care structura disciplinelor filosofice, tributare esenţial acestei metode — i&mâne oarecum deosebită de aceea a disciplinelor ştiinţifice, susceptibile de enunţuri mai valide şi verificate*, (pag. 62), Nu e locul aici să arătăm pe larg care este contribuţia originală a lui I. Petrovici In legătură ca această problemă de logică.

I. Petrovici nu s'a mul ţumi t numai să justifice principia! jme-tafizica şi să a ra te mijloacele de care se serveşte ea pent ru a-jt des lega p rob leme le propri i , ci a păşi t mai depar te , punându-ş i o seamă de p rob leme metafizice şi aducând soluţii or iginale , ce înseamnă fără discuţie p rogrese reale în dominarea teoretică a reali tăţi i . Fiindcă spaţ iul de care d ispunem nu ne îngădue să îmbră ţ i şăm toa te problemele şi să intrăm în amănunte , ne vom res t rânge numai la câteva, consemnând sumar apor tu l gândi­torului român.

In ceeace priveşte ideia de Dumnezeu, I. Petrovici scoate p regnan t în relief rolul pe care 1-a avut intelectul , atât cu pri­vire la igeneza cât şi la conservarea ei în decursul evoluţiei istorice a omenirii . Luând apă ra rea - in te l ec tu lu i în legătură cu ideia de Dumnezeu, gândi toru l român nu vrea să tăgăduiască prin aceasta rolul a l tor factori, de a l tă or igine, care au prezidat la geneza şi la păs t r a rea ei. 1. Petrovici s p u n e : , , F ă r ă a nega, întrucât mă priveşte, divers i ta tea surse lor sufleteşti din care se al imentează credinţa în d i v i n i t a t e socot totuşi că se nedrep tă ţeş te rolul esenţial al e lementului intelectual , care a prezidat şi la naş terea ideii de Dumnezeu şi la conservarea , ei u l ter ioară împotr iva adversităţ i i t u tu ro r criticelor, savant şi meşter formulate . Fără osatura in­te lectuală nu s 'ar fi pu tu t nici ajunge, nici păs t ra noţiunea de Dumnezeu, care în toa te religii le cuprinde, precum afirmă j . Lachelier, conţinutul inevitabil. . . d 'une existence extér ieur et supér ieur à la nature , d 'un au-delà. Stăr i le afective nu an autor i ta tea să afirme această real i tate , iar cât priveşte aspi ra­ţiile noas t re morale , ele ar putea tot aşa de bine să în t re ţ ie scepticismul rel igios, faţă de înfrângeri le lor repe ta te în sânul unui univers amoral , şi neţ inut în respect de nici o putere Vi­zibilă. Ceeace dă consistenţă credinţei în Dumnezeu, şi în t re ­ţ ine convingerea în existenţa obiectivă a divinului, este deci par­t iciparea efectivă a factorului in te lec tua l*)" . Desigur, nu tot ceeace raţ iunea a invocat în favoarea ideii de Dumnezeu, e so­cotit de I. Petrovici ca o dovadă valabilă. El ia dintre toate ar-.gumentele aduse până acum pe cel cosmologic, pentru ca,, ţi­nând seama de criticile ce i s 'au adus, să-i evidenţieze to tuş i valoarea proba tor ie . Se ştie în ce constă acest a rgument : Lu­mea nu există în mod necesar, ci în mod cont ingent , şi de a-ceea principiul existenţii ei nu t rebue căutat şi nu poate fi găs i t în ea însăşi, ci în afară şi mai p resus de ea, în t r 'un principiu superior , în t r ' o real i ta te ul t imă, absolută , perfectă şi e ternă, în Dumnezeu. S'a obiectat însă acestui principiu, că eî nu de­monstrează existenţa unui Dumnezeu personal . Dar, r ă spunde I. Petrovici, „de unde urmează că e indispensabi l ca Dumnezeu să fie pe r soană în accepţia obişnui tă a cuvân tu lu i ?" Această imagine n 'a avut doar, chiar „în ochii teo logi lor savanţ i" , de-

1) Idsea di Dumnezeu. îa faţa rafinnii, „Gândirea", XVI, psg. 314.

cât o valoare de simbol şi a susţ ine ideea unui Dumnezeu p e r ­sonal, înseamnă a-1 micşora. — S'a obiectat apoi a rgumentu lu i cosmologic că s tabi leş te numai t ranscendenţa lui Dumnezeu, d a r nu şi perfecţiunea l u i ; că „atunci când vorbim de perfecţie d i ­v i n ^ în real i ta te am depăş i t a rgumentu l cosmologic, l ă sându-ne prinzi în mrejele sofistice ale a rgumentu lu i ontologic, care por­neşte 1 apr ior i deîa ideea de perfecţiune, deducând în mod dia»-lectic; existenţa obiectivă a fiinţei d i v i n e 1 ) " . In legătură cu acea­stă obiecţie, I. Petrovici ţ ine să releve că în vreme ce ,cu ajuţ-torul a rgumentu lu i ontologic , existenţa se deduce din ideea d e perfecţ ie" , din contră cu ajutorul a rgumentulu i cosmologic, per­fecţia ce se atr ibue existenţei t ranscendente este conchisă apo­steriori şi concepută ca fiindti-şi sie însăşi suficientă. Cu a l t e cuvinte, „-perfecţia nu ar fi aicea decât o uniiare a faptului că acea real i ta te supremă este , ; causa s u i " şi nu are deci t rebuinţă de nimic" . — Altă obiecţie pre t inde că dublăm „în mod inu t i l enigma existentei , recurgând pent ru explicarea lumii ia un Dum­nezeu inexplicabil , când ar fi mult mai cuminte să privim l u m e a ca pe un fapt or ig inar şi ininteligibil . Cei care ridică această; obiecţie, p ierd din vedere însă că nu orice real i ta te poate să. aibă în sine propr ia ei cauză şi că nu poţi supr ima categoria , cauzalităţii în faţa oricărei reali tăţ i . „Lumea sensibilă, spune U Petrovici, nu poate fi în nici un caz propr iu l său autor , decât afribuindu i-se un substrat, complectamente diferit de Înfăţişa­rea fenomenelor cunoscute". — O altă obiecţie pre t inde că, în­t rucât ne aflăm în faţa unor continuuri indefinit divizibile şi nu infinit divizate, cauza pr imă d ispare , „pu isqu 'on n 'a pas â compter Ies căuses" . I. Petrovici r ă spunde ia această obiecţie, că n 'a re nici o impor tan ţă faptul că iumea sensibilă e n u m a i indefinit divizibilă şi nu şi infinit divizată. „ O real i ta te diviz i ­bilă nu poa te nici ea cuprinde propr ia sa raţ iune. Când Leibniz în căutarea fundamentului existenţii a depăş i t lumea fizică, ajun­gând la spirit , — asta s'a în tâmpla t tocmai din cauză că m a ­teria era divizibilă. Real i ta tea care se poate îmbucătăţ i (mor-celer) este aceea căreia ra ţ iunea are d rep tu l să-i ceară depl ină şi to ta lă intel igibil i tate, iar în faţa amânări i fără termen, ra­ţ iunea atunci o depăşeş te . In schimb aceeaşi ra ţ iune se poa te domol i faţă de concepţia unei real i tăţ i de al tă na tură , nici d i ­vizată, nici divizibilă, chiar dacă nu o pricepe şi rămâne în fond mister ioasă. In orice caz, raţ iunea poa te să arate care felur i de existenţă nu po t fi p rop r iu l lor autor, şi cum t rebue să se prezinte o real i ta te care a r îndepl ini această condi ţ ie" •')• — O altă obiecţie, invocată de ideal ism, pre t inde că deosebirea d in t re lumea aşa cum este şi lumea aşa cum apare , nu în tăreş te pe -zlţla a rgumentu lu i cosmologic, fiindcă s 'ar putea foarte b i n e

1) Ibid, pag. 315. 2) Ibid , pag. 316.

ca cont ingenţa fenomenelor naturi i să nu fie o cont ingenţă in­trinsecă, ci numai una subiectivă, să nu fie adică un atribut ' al naturii , ci să decurgă „din l imitele cunoştinţei n o a s t r e " . După I. Petrovici , deosebirea aceasta nu poa te avea nici o consecinţă asupra valorii demonstra t ive a a rgumentu lu i cosmologic. „Dacă originea coniingenţi i fenomenelor stă în limitele cunoaşteri i noa­stre, din cauză că noi nu pătrundem 1 până la ul t imele condiţii ale existenţii lor şi astfel nu le sesizăm neces i ta tea" , a jungem fără voie, vorbind de acele ultime condiţii — care sunt des igur de altă s t ructură decât a fenomenelor — ajungem din nou la ideea de Dumnezeu, unde se prezumă că se contopesc laolal tă l iber ta tea de creaţie şi necesitatea existenţii . A lega exclusiv a rgumentu l onto logic de cont ingenţa obiectivă, înseninează a-i îngusta nelegi t im aplicaţ iunile sale, după cum deasemeni este ap roape o şicană să se insiste prea mult , în legătură cu divini­ta tea , asupra deosebiri i cam flotante dintre „ t ranscenden t" şi „ i m a n e n t " J ) . — lasfârşi t , o ul t imă obiecţ ie se referă la prin­cipiul cauzalităţii şi p re t inde că acesta nu poa te avea nici o va­labil i tate dincolo de lumea sensibilă. Acestei obiecţii I. Pe t ro ­vici îi ridică două observaţ i i . î n t â i : că t rebue să dis t ingem la cauzali tatea fenomenală două dimensiuni şi anume, una care se menţ ine la suprafaţă şi al ta care merge în adâncime. Cu al te cuvinte, e vorba de dual i ta tea cunoscută în istoria filosof iei sub numele de cauză ocazională şi cauză eficientă, fiecare din aceste cauzali tăţ i t ransformându-se , ta limita, în sensul că cea dintâ i îşi menţ ine valabil i tatea în lumea fenomenală, cea din u rmă însă mergând tot mai adânc si încercând să pă t rundă în regiuni inac­cesibile. „Aruncarea unei pietre în văzduh, s implă ocazie pent ru căderea ei, poa te deveni cauza ei calculabiiă, în t imp ce forţa incomensurabi lă a gravităţi i , care operează din adâncimi, se în­fundă în lumea mis te re lor" . A doua : că dacă Dumnezeu e conf-siderat cauză primă, n ' a r însemna numai decât că principiul cauzalităţi i îşi ext inde valabil i tatea dincolo de lumea sensibilă, ci mai curând poate fi vorba de o suspenda re a aplicării lufr Dumnezeu depăş ind lanţul cauzai. „Parcă se în lă tură tocmai apl icarea nel imita tă a categori i lor noas t re intelectuale — de al eăror usagiu res t râns poa te că avem o intuiţie latentă — d'etşi suntem nevoiţi, vorbind d e cauza pr imă, să ne servim tot de te rmeni categorial i , şi să folosim expresi i relativiste chiar atunci când ancorăm în abso lu t " .

Nu t rebue să p ierdem d u p ă I. Petrovici din vedere că astăzi când se scoate în relief rolul sent imentului în legătură cu cre­d in ţa rel igioasă şi se vorbeşte a tâ t d e mult de experienţa reli­gioasă, cei mai mulţ i credincioşi conchid din t răirea lor reli­g ioasă existenţa şi p rezenţa lui Dumnezeu, ceea ce dovedeşte că exper ien ţa are nevoie şi se complectează în deducţii logice. Un

1) Ibid , pag. 316-7.

lucru care ar pu tea fi in te rpre ta t ca o nouă formă modern iza tă a a rgumentu lu i cosmologic.

I. Petrovici ţ ine să adaoge că şi anumite aspecte empir ice ne îndeamnă sa conchidem exis tenţa lui Dumnezeu. Şi anume este aspectul ierarhic al naturi i , de la care a porn i t şi pe care se spri j ină şi ideea de evoluţie. Spiri tul omenesc nu se poate) opr i la formele ierarhice f ragmentare , ce culminează în om, ale naturii , ci împins de nevoia d e a total iza, depăşeş te cu imagi ­naţia scara rea lă , gând ind al te t r ep te super ioare şi evoluţia ca mcheindu-se cu o t reap tă perfectă. „ D a r această înăl ţare a gândului până la apogeu l perfecţiunii, nu este numai un proces abstract şi dialectic, care ar în t regi seria imperfecţ iunilor g ra ­d a t e cu o real i ta te perfectă, ci mai degrabă sesizarea unui elan interior, care ne s t răbate venind' d e dedesubtu l nos t ru şi nă­zuind a trece deasupra noast ră . Dacă animalele ar avea o corf-«tiinţă mai puternică, des igur că ar sesiza şi ele elanul care le s t răbate pent ru a se realiza în forme super ioare . Gra ţ ie unei conşti inţe mult mai luminoase, omul chinuit de aspiraţ ia de a se depăşi pe sine, percepe elanul vital nu numai strict pe po r ­ţiunea din dreptu l t repte i sale, ci îl s imte venind din vale ş i t inzând să treacă mai depar te şi mai sus. De aci oscilarea fiinţei «meneşt i în t re demon şi înger, de aci sensaţ ia unei ierarhi i , pe care omul o în t regeş te cu mintea dincolo de t reap ta pe care; ?e găseş te el. Dumnezeu ar fi expresia concentrată şi ab re ­viată a t r e p t e l o r viitoare, — precum şi aceea a po ten te lo r la tente care fac cu put in ţă această a s c e n s i u n e " 1 ) .

Dar gândind pe Dumnezeu ca t r eap t ă finală a evoluţiei , Giu ţ rebue să-1 gândim după I. Petrovici ca o perfecţie în curs d e realizare, ci ca pe una realizată d int ru eterni tate . întru eterni­ta te . La această idee, noi putem ajunge cu ajutorul idealităţii timpului. „Absolutu l fiind scos, spune I. Petrovici , din instabi­l i ta tea temporală , diferitele faze a!e perfectibil i tăţ i i dinamice devin, pe planul eterni tăţ i i , poziţii le care nuanţează pante le per­fecţiunii, în complect i tudinea şi s trălucirea ei eternă. D u p ă cum succesiunea t impului "presupune încremenirea eternităţi i , to t aşa d inamismul perfectibil i tăţi i p resupune o perfecţie realizată. Per­fecţia realizată nu se poate "situa p e acelaş plan cu lanţul perf-fectibilităţii — cu t reap ta ei finală, — ci pe un plan, care implică o coeternixate cu lanţul nesfârşit al fenomenelor . Dum­nezeu ar apare astfel, în concordanţă cu doctr ina cartesiană, su ­por tu l pe rmanent al lumii, care altfel s 'ar p r ă b u ş i " 2 ) .

1. Petrovici îşi dă perfect de bine seama, căci el s ingur s u b ­liniază acest lucru, că un Dumnezeu dobândi t pe cale inductivă şi conchis din efectele sale , nu poate avea „caracterul unei con­cluzii s i g u r e " şi nu poa te „satisface exigenţele adânci ale cre-

1) Ibid., pag. 318. 2) Ibid., pag. 319,

dinţii r e l ig ioase" . Gândi toru l nos t ru e de părere însă că e de preferat o a rgumenta re intelectuală, „fie şi cu rezul tat proba­b i l " , unei credinţe care nu se spri j ină pe nimic raţ ional , unei credinţe sent imentale şi subiective. „Cu a tâ t mai mult , adaugă I. Petrovici, cu cât la limită, şi până la o eventuală desminţirioi, probabi l i tă ţ i le inductive se t ransformă pe nesimţite în certitu­dini, aceasta chiar la adevăruri care ne angajează mai puţin şi nu ne răscolesc până în profunzimile fiinţii noas t r e " , cum ap ¥

ii căzu! cu adevărul despre existenţa lui Dumnezeu. -y ( In s t rânsă legătură cu ideea d e Dumnezeu stă după ' I. P e ­

trovici p roblema cosmogonică a genezii . Mintea noastră , domi­nată de pos tu la tu l unităţii , nu se simte împăcată în lumea sim­ţurilor, în imperiul contingenţi i , ci năzueşte necontenit , fără odihnă, spre ideea unor principii necesare în sine, spre un fun­dament ult im al existenţii . Ea ţine să iasă din cont ingent şi din lumea relativ cognoscibilă şi vrea să ancoreze Ia un prin­cipiu, care fiind prim şi absolut , l-ar ajuta sa 'deslege toa te mis tere le şi i-ar lumina toate căile. „Dacă spir i tul nostru a r avea încredinţarea că fundamentul ult im este contingent, atunci dece s 'ar îndrepta acolo şi nu s 'ar opri dincoace, din moment ce or iunde şi deopotr ivă ne isbim de iraţ ionalul c o n t i n g e n ţ i i ? " 1 ) . Spiri tul nost ru are nevoe, pentru a se linişti, de un t ranscendent care să în t runească - în sine virtutea de a fi causa sui şi să ex­plice toată lumea contingenţă. Noţ iunea care pare indicată să ofere în această privinţă, garanţ i i le unei împăcări cu sine a spir i tului nostru, este aceea de Dumnezeu. „Noţ iunea de Dum­nezeu nu exprimă, în t r 'o anume privinţă, decât convingerea raţiunii noast re , că cineva care ar putea să p ă t r u n d ! absolutul până- în intimităţi le sale, nu s 'ar mai izbi de nici o enigmă şi t oa te obscuri tăţ i le aparent radicale s 'ar lămuri în t r 'un iei şi ele. Cu această pre tenţ ie vine conceptul de Dumnezeu, faţă de noţ iunea opusă a unui principiu uitim, care ar fi contingent şi misterios, nu numai pen t ru , capetele noas t re , dar chiar pentru spir i tul cel mai cuprinzător şi mai capabil să descurce ghemul tu turor tainelor — susceptibile de expl icare" . Dintre cele două căi, care au fost apucate , pentru a deslega problema cosmo­gonică a genezii , una pornind dela lume .pentru a-i descoperi fundamentul ei t ranscendent şi divin, alta pornind dela Dum­nezeu, pentru a explica geneza cosmică şi aspectele existenţii , I. Petrovici recunoaşte că cea de a doua este mai anevoioasă. D a r care totuşi nu poate fi ocolită şi care ne poa te duce la soluţii mai mult sau mai puţin mul ţumitoare , dacă se iau t oa t e măsuri le de prevedere . înainte de a trece la prezentarea soluţiei sale propr i i , I. Petrovici enumără încercările făcute de di­feriţi filosofi pent ru des legarea acestei probleme. Mai întâi es te concepţia acelor filosofi — Pla ton, Kant, J. St. Mill — d u p ă

1) Consideraţii cosmogonice, „Gândirea" vo', XIX. 19:0. pa*. 579.

care Dumnezeu n ' a r fi „autorul in tegra l al lumii, ci numai um arhitect al ei, care n 'a avut decât să modeleze o mate r ie coexi­s ten tă şi coeternă cu dânsu l " , după care „Dumnezeu poa te fi infinit d e b u n la u rma urmei şi infinit d e ş t iu to r , însă nu in­finit de puternic , for ţa lui t rebuind s 'o concepem limitată de na­tura mater ia lu lu i pe care 1-a m o d e l a t " . Această soluţ ie nu este însă acceptabilă după 1. Petrovici , deoarece, „cu toa te p re ten-ţiunile ei de a se armoniza mai bine cu prezen ţa imperfecţijilor din lume, suferă d e neajunsul de a smulge ideii d e Dumnezeu, unul din ros tur i le ei, una din uti l i tăţ i le ei p r inc ipa le : aceia d e a fi un punctus t e rminus ai gândir i i , un loc d e odihnă, Supri­mând cont ingenţa cosmică. Insă prin menţ inerea unei mater i i coe terne , se lasă cont ingenţa termina â cel puţin pe jumătate , aşa încât ideea divinităţii nu-şi mai îndepl ineş te unul din ofi­ciile esenţiale p e care le avea în econom a gândir i i f i l o so f i ce" 1 ) . — Filosofii au adus însă şi o altă soluţie, anume că Dumneaeit ar fi autorul absolut al lumii, că lumea ar fi un p rodus exclusiv al lui Dumnezeu, deci fără co ' abora rea cu un element străin, — o soluţie ce se prezintă sub două asipecte.- unul panteis t şi a l tu i teist. Soluţiei pante is te i s'a reprobat „că face pe Dumnezeu păr taş la toa te imperfecţ i i 'e lumii, că în loc de un Dumnezeu actualizat , ni se înfăţişează unul virtual, care se desvoltă, un Dumnezeu deci necomplect , care are t rebuinţă de lume, pent ru a se desăvârş i pe sine, în t r 'un proces'sus dealtfel niciodată ter­mina t " . Ne mai în t runind în sine perfecţia iniţială, e clar că o asemenea fiinţă nu mai poa te oferi garanţ i i le unui punctus ter­minus , ale unei causa sui. Numai teismul prezintă o in te rpre ta re , care îl înfăţişează pe "Dumnezeu în perfecţia Iui iniţială abso­lută , dar şi el provoacă nedumeri r i . „Deee creează Dumnezeu lu­m e a ? Din t r ' o neces i ta te? Dar atunci nu avea tot ce-i t rebue , deci nu era per fec t" . Pen t ru a evita neajunsul creaţiei din l ipsă, din necesi ta te , s 'a recurs la diferite explicaţii, ca de pildă a crea­ţiei din a b u n d e n ţ ă ; sau aceea a creaţiei din generozi ta te sau b u n ă t a t e ; sau din plăcerea de a se sacrif ica; sau însfârşit prin-t r 'o despr indere a finitului din infinit, p r in t r 'o răsvrăl i re , care înseamnă o cădere şi o decădere . Creşt inismul a crezut că r e ­zolva toa te dificultăţile recurgând la teoria creaţiei din nimic, — teor ie , cum1 spune I. Petrovici însuşi, „g reu accesibilă înţe­legeri i n o a s t r e " , dar care evită marea dificultate a teoriei ema-naţ ionis te , ce nu poa te da seamă de scăderea substanţe i divine, ,„ca echivalent compensator iu al creaţ iuni i" .

Concepţ ia te is tă pune şi ea o problemă, care se cere des legată , anume p rob lema explicării imperfecţ i i lor creaţiunii din perfecţia creatorului . P rob lema se pune aşa : ,,De ce n 'a creat Dumneze i i o lume perfectă ca şi d â n s u l ? " Concepţ ia emanaţ ionis tă a lui P lo t in încerca să răspundă la această în t rebare recurgând la

l ) lbU„ pag. 581.

procesia descendenţii. Le ib . i z la rândul său găseş te că creaţia nu putea să fie perfectă, f i i ichă, dacă creaţia ar fi fost la fel d e perfectă ca şi creatorul , ea '-:¡r fi confundat cu acesta, d i spă rând astfel în t r ' însul . O soluţie ingenioasă în această chestiune pro­pune şi filosoful român L. Blaga. După acest gândi tor , Ma­rele Anonim ar putea g e i e r a „ad indefinitum existenţe de ace­eaşi amploare existen " ¿ a ş: de aceeaşi complexi ta te structu­r a l ă " , dar nu face acest lucru, pentru, a nu-şi scădea astfel au­tor i ta tea sa centrală şi a na-şi ştirbi nimic din autarhia sa d i ­vină. Căci c re ind fiinţe d e aceeaşi perfecţie cu a Iui, acestea ar căuta să se sus t ragă controlului său central şi să-şi revendice o independenţă care ar ştirbi a totputernic ia lui. Dumnezeu ar fi pu tu t crea deci o lume perfectă, dar n 'a vrut, din motive de au toapă ra r e şi autoconservare . Í. Pe t ro viei nu poa te împăr tăş i această teor ie , pe care o consideră „bru ta l an i ropomorf i că" . „ F ă r ă a contesta or iginal i ta tea acestei ţesături meşteşugi te , mu mă po t totuşi lăsa pr ins de această sumbră poveste njetafizifca, chiar dacă aceea pe care i-aşi opune-o n ' a r avea . mul t mai mare putere demonstra t ivă . Dar nu mă pot împăca cu o teor ie bruta l antroporrtorfică în care toată activitatea creatorului e stă­pâni tă pur şi s implu d e spaima unei de t ronăr i eventua le : c'un Dumnezeu a cărui voinţă este numai negat ivă ( împiedecându-şi cu gelozie egois tă posibil i tăţ i le de expans iune na tu ra l ă ) , renun­ţând să mai cugete altceva decât mărunţ işur i e lementare pen t ru ea nu cumva, prin spontanei ta tea gândir i i , să se nască mons t ru l , eare-i va uzurpa p u t e r e a ; temându-se până şi de bietul om, căruia i-a mut i la t i remediabi l făptura ca să nu priceapă tainele mai adânci , acordându-i în schimb precare concesii iluzorii, aşa că, de fapt, orice omenească dor in ţă de perfecţiune se sbate în nori , iar iubirea de Dumnezeu îşi p ierde orice d rep t şi s u p o r t " 1 ) .

După I. Petrovici explicaţ ia faptului că noi nu p u t e m pă­t runde în ta ine le t ranscendentului divin, se află în s t ructura noas t ră de fiinţe l imitate, ce lucrează cu „forme de comprehensiune la nivelul mărginir i i n o a s t r e " . „Pa r t ea nu poa te îmbrăţ işa înt re­gul , — iată cheea explicativă a insuficienţii cunoaşteri i noas t re şi a caracterului ei mai mult subiectiv, fără să mai facem' să intervină interdicţia poli ţ ienească a unei cenzuri t ranscendente , porni tă din interdicţia unui despot-Duminezeu, înfricoşat d e perspec t iva răs turnăr i i sale de pe t ronul său un iversa l " . Cunoa­ş terea noas t ră este o cunoaştere l imitată, ea este deci şi relat ivă. Căci să n u u i t ă m : noi percepem lumea folosindu-ne d e t imp ş i spa ţ iu , iar în aceste cadre niciodată nu s 'ar putea face totaî iza-rea şi încheerea cunoaşteri i şi prin u rmare nici principiul ult im sau cauza primă. O al tă explicare stă după I. Petrovici în fap­tu l că lumea este un proces cosmic în devertiríej, o desvol ta re di-* namică . Această desfăşurare dinamică ascunde în sine un sens

») Ibid., pag. 534.

ascendent , t rădează ,,o înăl ţare în direcţia unei reale perfecţio­n ă r i " . Petrovici spune în această pr iv in ţă : „Oricâ te a r g u m e n t e s ' a r pu tea aduce împotr iva perfectibili tăţi i , când e vorba de lu­mea cunoscută nouă, e cu neput in ţă să se nege o fermă ascen­s iune în desvoî ta rea ei. Nu vom1 pune în evidenţă, decât numai un s implu f ap t : Iri opozi ţ ie cu ceea ce t rebue să fie spectacolul perfecţ iuni i : o desăvârş i tă uni ta te în varietate, la care întregul dir i jează infinita complexi ta te a amănunte lo r , lumea noastră apare la or ig ină ca o pu lbere de e lemente diferi te , d in a cărorr înmănunchere rezul tă — ca un accident — fizionomia în t regulu i . In contras t cu perfecţia t ranscendentă unde în t regul domină păr ţ i le , dincoace, în imanenţă , păr ţ i le componente explică în­t regu l . De aceea s'a şi pu tu t spune (de pi ldă de RavaisSon) că lumea u rmează o ord ine răs turnată , faţă de veşnicia divină. Ei b ine , în decursu l evoluţiei cosmice se poa te constata t r ep t a t apari ţ ia de uni tăţ i complexe, de tota lur i armonioase , l a care în­t regul dir i jează şi explică funcţiunea e lementelor care îl com­pun. E un semn neîndoios că în si l inţele evolut ive, lumea a început să dobândească ceva din caracterele perfecţiunii , bine­înţeles în propor ţ i i mărunte , însă î i focare tot mai numenbase. Aceste uni tă ţ i complexe, aceste scântei fosforescente care amin­tesc lumina astrului divin, sunt evident organismele , cu necon­teni tă po ten ţa re a conştiinţei de s i n e ' ' 1 ) . Motoru l acestei evo­luţii ascendente , I. Petrovici îl vede în dorinţa , împlânta tă fiin­ţei l imitate, de a se depăş i şi a ^se perfecţiona. „Dinamismul cosmic nu ar fi decât spectacolul acestei tensiuni de depăş i re , pe care o în tâ lnim cât se poa te de clară în fiinţele mai evoluate şi care ar r ămânea neexplicabilă, dacă n ' am admite , pe l ângă par tea lor actualizată, o boga t ă rezervă de virtuali tăţ i , la rândul lor ne în ţe lese , dacă n'am 1 face ipoteza că părt icele desfăcute din absolu t , sau reproduse d in t r ' însu l , nu prezintă micimea limi­te lor p e toa te d imensiuni le , în orice caz, nu pe dimensiunea adâncului , u n d e păs t rează poa te profunzimile insondabi le ale absolutului însuşi . împerecherea însă cu al te d imensiuni l imitate, face ca şi această d imens iune infinită să nu se poa tă l impezi şi actualiza d in t r 'oda tă , ci numai t r ep ta t şi niciodată complect, dar păs t r ând rolul unui motor neobos i t pen t ru mergerea înainte ş i ridicarea cât ma i sus . In făptur i le e lementare , bogă ţ ia virtualului s tă închisă la întuneric . In al tele mai înăl ţa te , fără a se i lumina în în t reg ime, cel puţ in zgândăreş te actualizatul şi-1 împinge a se depăş i . In orice caz, se poa te spune şi de aicea că Dumnezeu e p rezen t în t o a t e " 2 ) .

Da r dece Dumnezeu a creat această lume imperfectă şi n ' a creat-o la fel d e perfectă ca e l? La - această în t rebare I. P e ­trovici r ă s p u n d e : păs t r ând conformitatea cu ideile lui Dumnezeu

1) Ibid., pag. 586. 2J Ibid., pag. 587.

şi chiar un conţinut divin, ea t rebuia să se deosebească de crea­tor şi să aibă o existenţă p ropr ie , pen t ru a nu rămâne o simplă vedenie, o lume de vis. Iar această diferenţiere a lumii de Dtfim nezeu a avut loc după I. PetroVici în t re i ch ipur i : 1) „B'esfă-eându-se unele d e al tele, în formă de e lemente de sine s tă tă toare , ceea ce alcătuia fire unificate în perfecţia ansamblului d iv in ; 2) Esenţa int imă a acestor părt icele separa te , care în uni tatea divină e lumină actualizată,, în lumea creată devine virtuală. Acea­sta a t rage după sine o p regnan tă diferenţiere, înecându-se în umbra inconşt ientului , ceea ce dincolo e strălucire radioasă şi a p o i a jungând Ia deosebi rea caracteristică de ansamblu : de o pa r t e un în t r eg cu părţ i le ac t in i iza te , de al ta fracţiuni cu în­t regul v i r t u a l ; 3) Ceea ce însă desăvârşeşte diferenţierea este faptul că prin mişcarea de evoluţie a e lementelor care a jung să creeze complexe uni tare , îna in tând deîa pa r t e la tot, se cre'a^ă o direcţie inversă d e aceea a ordinei divine (unde în t regul de­termină fiecare deta l iu t ranscendent ) . Direcţia inedită , răstur­nată, care se imprimă {dinamismului cosmic, împiedecă orice confundare, ce era încă posibilă din cauza asemănări i lucrurilor c rea te cu mult ipl ic i ta tea de t ipuri şi subt ipur i din spir i tul crea­t o r u l u i " . . . 1 ) . I. Petrovici nu vrea să precizeze dacă actul genezii es te o creaţie sau o emanaţ ie , dacă este o mul t ip l icare sau o separaţ ie , dacă este rezul tatul m e i fapte sau al unei cugetări , ei se mul ţumeşte să afirme că „actul genezii ca a ta re , la jonc­ţ iunea t impului cu in temporahi l , este şi rămâne un m i s t e r " şi că dacă totuşi t rebue să se în t rebuinţeze unul din aceşti termeni^ aceia „de creaţie — cu margini le lui imprecise — e p o a t e cel nn-i n imer i t " .

;Dacă în perfecţia ini ţ aîă a Iui Dumnezeu sunt cuprinse actual t c a t c valori le, dacă „lui Dunr iezeu nu-i l ipseşte nimic şi nu-i t rebue n imic" , mai avea el nevo'e să creeze o lume in fe r ioa^ . t u i , chiar dacă i a imprimat acestei lumi tendinţa perfectibili­tă ţ i i? I. Petrovici crede că d i . . Căci în perfecţiunea divină cui sunt cuprinse valori le ce su-it r ezu l t a tu l s t rada iiilor chinui toare a l e părt icelelor au tonome şi pe care, pen t ru a le poseda, t rebue d in propr ie iniţiativă şi cu t o t u l benevol să se coboare la nivelul imperfecţiunii umane . Astfel , din acest puiict de vedere, o rd inea perfectibil i tăţ i i completează ordinea perfecţiunii. Cu propr i i le cuvinte ale gând i to ru lu i : „Perfec ţ 'unea nu cuprinde efectiv rea­lizările valoroase care pot rezulta din silinţa părt icele or au to-«jarne, d e a deveni în t reg şi de a pă t runde în întregul care le înconjoară . Perfectului îi lipsesc în mod fatal valorile care sunt rezultatul străduinţei chinuitoare şi pe care nu le poate avea decât siiuându-se benevol la au nivel de imperfecţiune. Aci c red •m sade aspectul veridic al pante ismului , care concepe un Dum-ftezeu vi r tual , ce se actualizează în lume. In ansamblu, panteisImiuB

i) IWd., pafi. 588.

îusă g reşeş te când contestă perfecţia actualizată pe un al t p lan, dincolo d e lume. Insă cu toa tă depl ină ta tea t ranscendenţ i i lu­mea aceasta care se sbuciumă şi se si leşte, nu este complet în afară dc Dumnezeu , b a pu tem zice că ea eonsti tue aspectul d i ­namic al divinităţi i , menit s ă i aducă supl imentul d e valori mo­rale, incompatibi le c'o perfect une iniţială. Iar din punctul acesta 4e vedere , toa te făptur i le finite în năzuinţa lor. spre ideal, ise go t considera pe bună d r ep t a t e ca misionari ai divinităţi i , ca în t rupăr i le unui Dumnezeu travest i t . Căci, neapăra t esenţa di­vină se îns t re inează puţ in de ea însăşi , în lumea creată lucrul acesta fiind poate o condiţjune sp re perfectibi l i tate. In fiecare încarnare , conţinutul divin îşi p ie rde amint i rea vasti tăţi i sale, identif icându se cu l imitele exemplarului individual , — căci fără d e această i luziune şi dacă s 'ar păs t ra conşti inţa infinitelor sale posibil i tăţ i de în t rupare şi r e în t rupare , ar d i spărea orice fana­t ism, orice energie real izatoare, fiind ga ta să amâne opint i rea in faţa obs tacole lor , întocmai ca cineva care ştie că n 'a re o s ingură carte de jucat... In procesul cosmic care consti tue lu­mea , Dumnezeu es te ac tor -spec ta tor" ,

Se pune însă acum' în t r eba rea : evoluţia aceasta cosmică as­cendentă va a junge vreodată la t reap ta perfecţiunii sau va avea l«>e de-apurur i , fără sfârşit, curgând în albia t impului infinit, fără să se încheie n ic iodată? Dacă s 'ar admi te pr ima ipoteză, anume ca lumea să-şi încheie procesul cosmic, a jungând pe t reap ta perfecţiunii , atunci u rmarea ar fi că ea „ s ' a r topi ca un v i s " d i spă rând în perfecţiunea divină. Dacă se admite a <loua ipoteză , a tunci lumea e salvată în exis tenţa ei guasi-se-j a r a t ă , r ămânând ca ea să re împrospă teze „în fiecare clipă va­lori le răsăr i te din si l inţele perfect ibi l i tă ţ i i" . I. Petroviei înclină pen t ru această de a doua ipoteză. Ţ inând să întărească însă ci în acest proces cosmic infinit, „ legea supremă rămâne finali tatea, iar nu mecanismul, Care es te expresia limitei — străină de d i ­vini tate — şi care adesea tu rbură f inali tatea, vrând s ' o încalece or i s 'o anu leze" . Final i ta tea este d u p ă I. Petroviei un pos tu la t . D a r ea s e ascunde adeseor i în dosul for ţe lor oa rbe ale cosim» sului şi nu poa te fi sesizată to tdeauna din cauza privirii noas t re mărg in i te . Nici ideea d e evoluţie mecanică şi nici ideia de ha t-za rd nu are ce căuta în evoluţia procesului cosmic. Mecanismul , a m văzut dece. Iar hazardul , fiindcă rezultă d in t r ' o „pr ivire l imita tă a seri i lor de f enomene" , care împiedecă spir i tul să pre­v a d ă celelal te interferenţe cauzale. „Pen t ru o privire totală , hazardul se elimină şâ de te rmin i smul se res tab i l e ş te" . Pe t ro ­viei vede în comandamente le et ice expresia cea m a i înal ţă a finali tăţi i , „ lumina cea mai pură , da r şi lucrul cel iniai anevo&s 1

a l perfect ibi l i tă ţ i i" . Iar omul , ţ inând seamă, d e „g radu l conştIin|ei de sine, la care a ajuns real i ta tea sa sp i r i tua lă , a re dator ia -de a

*j Ibid., pa*. 5*s—5t9.

contr ibui , neobosi t în sfera lui modes tă şi cu mijloacele sale. la aducerea — î n t r ' o formă niciodată completă , da r p rogres iv tot mai intensă — la aducerea lui Dumnezeu pe pământ . Opfera d e t imp înde lunga t şi de sforţări continui, nu operă de baghetă m i s t e r i o a s ă " l ) .

N u p u t e m încheea expunerea acestor idei cosmogonice, care ele s ingure const i tue o în t reagă concepţie despre lume, fără a nu reproduce textual finalul însuşi al studiului în chest iune. „ In t r e mist ica na tu ra lă ce are ca ţ intă o bruscă contopire jcu Dumnezeu , o contopi re în care omul şi-ar p ierde individuali­ta tea , confundându-se în t r 'un abis obscur, şi, de al tă pa r t e , mist ica creştină, în care din uniunea cu Dumlnezeu ar rezulta numai o spor i re a puter i lor noas t re sufleteşti , în cadrul indi­viduali tăţ i i — ne a lă turăm hotăr î t la ul t ima opiniune. In spa­te le fiecărei individuali tăţ i — fulguraţ ie l imitată despr insă din uni ta tea iniţ ială, — se găseş te divinul sub formă de vir tual i tate adormi tă . O cufundare imediată într ' însa, reprezintă o noap te egală cu d i s t r u g e r e a ; pe când ideea evoluţionistă a unei par t i ­c ipăr i t r ep t a t e şi d in ce în ce mai intense la subs t ra tu l divin care sporeş te continuu forţele individuali tăţ i i şi lărgimea com-prehens iunei , es te din contră o idee foar te acceptabilă — şi o mist ică rezonabi lă , căreia n ' a r t rebui să i se opuie nici Spiritul cel m a i p o z i t i v " 2 ) .

Se ştie că o p r o b l e m ă la m o d ă a cugetăr i i filosofice de astăzi este aceea a de te rminismulu i şi a indeterminismului . î n t r ' o co­municare ţ inută la Academia Română , I. Petrovici ia a t i tudine faţă d e această p rob lemă, aducând contribuţi i pe r sona le Care mer i tă deasemeni să fie re ţ inute şi cunoscute. Mar i oameni de ş t i inţă contemporani , au declarat făţiş război determinismului şi p r in aceasta cauzalităţi i şi previziunilor certe . In locul postu­la tului , socoti t o bună bucată de vreme în afară de discuţie, ai de terminismului , ei proc lamă principiul indeterminăr i i fenome­ne lo r na tur i i , în locul legii cauzale ei vor să instaleze legea sta­tistică, în locul cert i tudinei către care a t ins necontenit şt i inţa, ei se mul ţumesc cu probabi l i ta tea . Desigur , în istoria gândir i i filosofice s 'au manifes ta t uneor i iniţiative epis temologice inde-terminis te , p recum şi concepţii ontologice indeterminis te . Ca un exemplu pen t ru cazul d in tâ iu I. Petrovici aminteş te că chiar când de terminismul se bucura în ochii oameni lor de ştiinţă de o valoare indiscutabi lă , general izăr i le inductive erau privite de filosofi cu rezerve ş i e rau însoţ i te de un sent iment de incerti tu­d ine . -Căci „orice genera l izare cu pretenţ i i de prezicere şi d e previz iune, d e p ă ş e ş t e baze le de la care a plecat . Când pe te­meiul câtorva cazuri concrete, afirmăm un adevăr valabil pent ru toa te cazuri le asemănă toare , a m t recut dela par te la tot , ceeace

») Ibid, pag. 590. 2) lbid„ pag. 590.

logica strictă n u î i igădue, ea autor izând numai deducţi i le dela tot la par te . Cu d r e p t cuvânt săr i tura genera l izăr i lor induct ive a fost îndeobş te socot i tă ca punctul d ramat ic al cunoaşteri i ome­n e ş t i " 1 ) . D e aceea unii filosofi au căutat să descopere o bază s igură şi să dea o garanţ ie ' aces tor general izăr i , recurgând, ca J. St. Mi.ll, la pos tu la tu l uniformităţi i l eg i 'o r naturi i , sau, ca D. H u m e , la legea asociaţiei sau, ca şcoala carteziană, la ve­rac i ta tea divină. — Ca un exemplu pen t ru cazul de al doi lep, adică al unei concepţii ontologice indeterminis te , avem pe acei filosofi cari, ca să salveze l iber ta tea voinţii , admi t acţiuni inde-terminate , s au filosofi cari, ca să explice exis tenţa lumii , admi t un principiu prim 1, care e prim tocmai fiindcă nu mai e precedat şi de te rmina t d e n i m i c Dar a tâ t încercări le filosofice care au căutat în t recut să sdruncine , din diferite motive, pr incipi i le de te rminis te , cât şi încercări le fizicei actuale de a socoti fără valoare de te rminarea cauzală, nu reuşesc să obţ ină adeziunea gândi toru lu i român. Căci, spune I. Pet rovic i : „de te rmin ismul continuă să apară ca o: exigenţă a raţ iunii , ca un imperat iv al gândi r i i , al acestei gândi r i omeneşt i care greu va concepe înce­putur i necondi ţ ionale şi apari ţ i i fără an teceden t " 2 ) . Ceea ce nu-1 împiedecă totuşi pe 1. Petrovici să recunoască criza jprin care t rece determinismul , provocată de fizica nouă. Dar criză: aceasta a determinismului nu t rebue in te rp re ta tă numai decât ca o criză ves t i toare d e moar t e , căci exis tă şi crize d e creş tere . „ P o a t e că este vorba, spune I. Petrovici , numai de o fază de t ranzi ţ ie de la o formulă de terminis tă , la a l tă schemă, to t de-terminis tă , iar pă tur i le l ibere şi indeterminis te care s 'au desco­per i t dedesub tu l crustei de terminis te să nu fie decât semnalu l că vechea formulă de te rminis tă va t rebui înlocuită cu al ta măi sup lă şi mai adecuată . Nu ai^ fi deci vorba d e o pă răs i re a prin­cipiului, ci inumai a expresiei s a l e " 3 ) . Pr incipiul cauzalităţi i es te a tâ t de înrădăcinat în spir i tul nos t ru , încât chiar acolo und'e lanţul cauzal al f enomenelor na tu ra l e , pa re că se închee şi ,se t rece în t r 'un domen iu t ranscendent , recurgându-se la un prin­cipiu ul t im pe care unii filosofi îl mai numesc şi „causa s u i " , to t o formulă cauzală se înt rebuinţează. Nu es te prin urmiane exclus ca principiul u l t im, „oricât l-am! concepe de l iber şi d e spon tan , să n u însemne numai decât 1 o anu la re a de te rmin ismulu i în favoarea indeterminisfmului, ci să fie un principiu care să de­păşească a tâ t de terminismul cât şi indeterm'inismul, o s inteză enigmatică, a le cărei cele d o u ă aspecte a r „fi unul de te rmin i s t şi a l tul indeterminis t . Petrovici admite chiar că pe această culme supremă a fiinţării, de terminismul ar pu tea să aibă o al tă fi­zionomie, dar ţ ine t o toda t ă să sublinieze ca un lucru sigur, „că

*) Determinismul şi indeterminismul in lamina criticei filosofice, „Gân­direa" XVII. 1938, pag. 114.

2 ) Ibid., pag. 115. 3) Ibid., pag. 117.

acea fizionomie tot se va înrudi mai ta re cu de terminismul no­s t r u decât cu haosul şi hazardul , care ar reprezenta pen t ru cu­noaş te rea noas t ră ipos taze le inde te rmin is te" . In niciun caz, d e ­terminismul nu poate fi „conceput ca o excrescenţă, paraz i ta ră a unui indeterminislm p r o f u n d " , aşa după c u m . i d e i a logică tiu p o a t e fi derivată d i n t r ' o activitate oa rbă sau staticul „d in t r 'un echil ibru provizoriu a d o u ă mişcări inverse" . „ T o t aşa precum: ide ia ( logosul ) a t rebui t să fie re in tegra tă în cele din u rmă la temeli i le existenţi i , a lcă tu ind o uni ta te indisolubi lă cu activitatea voinţi i spon tane , to t aşa precum staticul isgonit în ul t ima vremle pe p lanul formelor pasagere , a t r ebu i t să fie re ins ta la t la loc d e o n o a r e , încercându-se o sinteză în t re p la tonismul imuabil şi d i ­namismul pururea mobi l , la fel s t r ingenţa determinis tă nu ya p u t e a să fie a lungată , ori svârl i tă pe p lanur i secundare, ci p ă s ­t ra tă , î n t r ' o formă or icâ t de rafinată' şi de eterică, chiar în lumlesa i svoare lo r s u p r e m e " x ) . Dacă dar nici în imperiul t ranscendent , a co lo unde raţ iunea renunţă la multe, din procedeele ei, nu p o a t e fi anula tă fără mari riscuri viziunea de terminis tă , cu a tâ t măi pu ţ in poa te fi ea în lă tura tă d in domeniul fenomenelor reale , d in p l anu l reali tăţ i i imanente . Petrovici ţ ine să adauge însă că orice a t i t ud ine în această chest iune „implică un act de credinţă, care n u se poa te matemat ic d e m o n s t r a " . „Eu unul , spune el, cred în de te rmin ism. în to t domeniu l cosmic» a t â t în na tu ra fizică, pre­c u m şi — g ros so tnjodo — în viaţa sufletească. Iar fiindcă îmi place to tuş i să adun mărtur i i numeroase în favoarea acestei credinţe înrădăcinate , mă bucur în deosebi să găsesc în împre­j u r a r e a d e faţă una deosebi t de p re ţ ioasă : faptul că vestitorii indeterminis taulu i nu-şi afirmă convingerea dogmat ic , ci se silesc şi ei să-şi motiveze punctul lor! de vedere, cu al te vorbe ne înşiră cauze le care i-au de terminat să adere la inde te rmin i sm" .

In t r 'un al t s tudiu foarte subs tanţ ia l , care el s ingur cupr inde deasemeni un în t r eg sistem filosofic, în t i tu la t : „Dincolo de zare. P r o b l e m a supravieţuiri i în cadrul criticii f i losofice", I. Petrovici îş i pune p rob lema nemurir i i . P e n t r u a des lega această p rob lemă, e l pleacă dela „ imensa he te rogene i ta te d in t re spir i t şi corp , c a r e exclude, de p lano, o identificare întinsă prea depar te şi pi d e p e n d e n ţ ă prea profundă a unuia de ce lă la l t" , mulţumindUs-se feă releve numai două ce i se pa r elocvente): „ 1 ) In t i m p oe corpul nost ru este un f ragment minuscul d in t r 'o lume mater ia lă inf ini tă , aceeaşi lume încape în t reagă în conşti inţa noas t ră spiri­tua lă ; 2 ) In timp' ce corpul es te opac , spir i tul e transpiarent . Dacă in t roduc o carte în t r 'un ser tar , car tea aceasta d ispare , — t la r dacă o in t roduc în spiritul! meu, atunci ea nu rămâne sustrasiă a l to ra , ba poa te se intensifică prin to t ce îi adaugă entus iasmul m e u " 2 ) . Privi tă a tâ t în ansamblu cât şi în amănunt , exis tenta

») Ibid., pag. 118. 2 j Dincolo de zare. Problema supravieţuirii în cadrul criticii filosofice.

Gândirea", XVIII, 1939, pag 359.

spi r i tua lă depăşeş te pe cea fizică. Pen t ru a dovedi acest lucru, I. Petrovici aduce pat ru a rgumen te fundamenta le .— Pr imul a r g u m e n t se spri j ină p e melmlorie. Se ş t i e că în depozi tu l memorie i se aflăj to ta l i ta tea suvenirelor , d a r a exista în memiorie nu e tot una cu, a exista actual în t r ' însa . Cu a l te cuvinte, ele nu apar toa te d eo ­da tă în conşti inţă, ci t repta t , în măsura în care o cere conser­varea noas t ră individuală. Când însă memoria iese din funcţio­narea ei normală şi „când • p rob lema conservării — care intere­sează cu deosebi re mecanismul nos t ru cerebral — eventual nu se mal pune , atunci apara tu l acesta de selecţiune nu mai func­ţ ionează, zăgazul se rupe, revărsându-se în conşt i inţă în t reg d e ­pozitul suvenire lor n o a s t r e " x ) . E cazul cu conşti inţa acelor oa­meni cari , lup tând cu valurile şi fiind în pr imejdie de a se îneca, sunt năvăliţi de noianul amintir i lor , selecţiunea acestora nemai având loc. Această deoseb i re d int re conservarea amin­t i r i lor şi actual izarea lor, lasă după I. Petrovici deschisă p ro­babi l i ta tea „ca mecanisMul nos t ru cerebral să nu aibă decât rolul de a tria ş i actualiza, despăr ţ indu-se d e real i ta tea sp i r i tua lă care , cu al tă s tructură, adună şi conservă în în t r eg ime" . I. Pe ­trovici n u t ăgădueş t e că „funcţiunile spir i tuale sunt condi ţ ionate d e ins t rumentu l co rpo ra l " , de unde nu urmează, spune e l , că fenomenele corporale ar fi baza celor spir i tuale . Stăvilind sau împiedecând manifes tarea acestora din u rmă , „corpul apare nu ca un subs t ra t , ci ca o limită şi ca o b a r i e r ă " 2 ) . — Un al doilea a rgument este din domeniul raţ iunii . Se ştie că ra ţ iunea noas t ră posedă anumite structuri şi forme apriorist ice, meni te să orga­nizeze lumea sensibi lă . In tendinţa aceasta de organizare, ea în­t âmpină dificultăţi, încât s 'ar părea că nu lumea sensibilă, ci o al ta, es te aceea unde e men i t ă să opereze cu eficacitate şi în m o d adecvat, , ,Mintea noas t ră năzueşte uni tatea şi ident i ta tea. Lumea mater ia lă ne oferă complexi ta te , diversi tate i reductibi lă şi o infini­ta te care nu se poa te s t rânge în t r 'un tot . Potr ivir i par ţ ia le între spir i tul nos t ru şi lumea sensibi lă evident există, da r suprapunere perfectă des igur că nu. Spiri tul nost ru nu-şi poa te realiza exi­genţe le lui fundamenta le în lumea înconjură toare , iar formele lui par cadre he te rogen cc se aplică s tângaci şi imperfect. Ho tă r î t , nu lumiea aceasta este arena lui firească şi are to t drep­tul să aş tep te a l tă lume, în care să se poa t ă realiza deplin ş i fericit. Acolo ar urma să se desvol te fără s tânjenire şi potr ivi t na tur i ! sale adevăra te , chiar dacă se acomodează şi pe melea­guri le lumii ac tua le" . — Un al t re i lea a rgument este din -do­meniul sent imentului . Când sufletul este cuprins de o pas iune vijelioasă, el s imte că ceeace pune stavilă manifestăr i i acestei pasiuni şl const i tue un impediment , sunt pereţii înguşt i ai cor-

») Ibid,, pag. 360. 2 ) Ibid,, pag. 360.

pului în care să lăs lueş te şi că, despăr ţ i t de corp, el s 'ar realiza în în t reg ime. Nu numai când e vorba de a se uni cu un a l t u l / împins de pas iune , corpul const i tue un obstacol , dar şi atunci când e vorba de a re in t ra în noi înş ine şi a pă t runde adâncimi le lăunt ru lu i nostru^ noi n u p u t e m s 'o facem decât vag şi sujper-ficial, d in cauza corpului nost ru care ne îndreaptă spre lumea exter ioară şi ne fixează privirile spre aceasta. „ P o a t e din cauza aceas ta ideia infinitului ne este mai clar procura tă de măreţ ia extensivă a spaţ iului , decât de profunzimile inter ioare , înecate de neguri obscure . In' orice caz să fie, în cadrul lumii mater ia le , s i ngu ra viaţă a spir i tului , în real izarea lui unică, — aicea, p e pămân t , unde nu poa te scoborî deplin în sine, iar profunzimile sale îi sunt un veşnic m i s t e r ? " — <In sfârş i t , o a pa t ra dovadă o const i tue fenomenele d e te lepat ie . Exis tenţa acestor fenomene n e obl igă să recunoaştem 1 că spir i te le comunică între ele, fără să recurgă la căile obişnui te fizice. „Ex i s t ă deci în spir i tual i ta­t ea noas t r ă puter i şi vir tuali tăţ i nerea l iza te — da r care isbucnesc la suprafa ţă vremelnic şi excepţ ional — şi pen t ru care corpul nos t ru , depar t e de a fi o bază, e o bar ieră şi un impediment . Spir i tu lui , î ngus t a t în manifes tarea lui şi înăbuş i t în numeroase vir tual i tăţ i impor tan te , nu poa te să nu i se dest ine şi o altă existenţă în care să-şi găsească un ins t rument mai adecvat pent ru a se real iza în în t reg ime, scoţând' din umbra lor o seamă de vir­tual i tă ţ i care n u po t fi cap ta te cu mijloacele vieţii p ă m â n t e ş t i " 1 ) .

Ia tă pr in u rmare o seamă de a rgumente ser ioase, care ple­dează pen t ru o al tă viaţă în care sufletul ar avea posibilitateia să se actualizeze. Când cineva citeşte de pildă un roman, con­ş t i in ţa lui este îngus ta tă la evenimentele imaginare pe care Ie c i teş te şi cu care se identifică, to t restul de fapte care existase în t r ' î n sa d i spărând în umbră , în neexis tenţă . Când însă lectura se sfârşeşte ' şi sufletul îşi revine din lectură, el este năpădi t din adâncuri le lui de al te gândur i şi a l te vir tual i tă ţ i , îmbogă-ţ indu-se pare-că şi d i la tându-se . De aceea se în t reabă I. Pe t ro -vici: „Oare viaţa pământească să nu se asemene întru câtva cu acea lec tură? Qare să nu fim victimele unei îngustăr i a fiinţării noas t re , care dă caracterul ei specific existenţi i t e res t re şi îi prescrie cadrul ei de t e rminan t? Iar atunci când această viaţă vre­melnică se sfârşeşte , să nu avem! ba re el iberarea conştiinţei, care fusese în lănţui tă de o s ingură fa ţe tă a conţinutului n o s t r u ? Iar moa r t ea să fie altceva decât mijlocul de a actualiza vir tual i tăţ i nefolosi te , care nu-şi găseau locul în t iparu l şi conjunctura vieţii p ă m â n t e ş t i ? " D u p ă I. Petrovici viaţa pământească şi cea de dincolo a r sta s u b imperiul unu i echilibru compensatoriu, po­tr ivi t căruia în viaţa de dincolo s 'ar actualiza ceeace în viaţa de dincoace este numai vir tual , viaţa vii toare u rmând „să desvolte de prefer inţă puter i le spir i tuale care nu încăpeau în calapodul

Ibid., pag. 361.

terestru"- I. Petrovici toarce firul acestor conjecturi mai depar te , sus ţ inând că s 'ar pu t ea concepe „că rea l izarea difer i te lor p u t e r i suf leteşt i se va face p e rând în viaţa pământească şi în a l t a sau a l te le vii toare, , — vir tual i ta tea şi actual izarea funcţ iuni lor s t iccedându-se a l ternat iv , cum se poa t e închipui şi o fază f ina lă în care to tu l este ac tual iza t ( întocmai ca în spir i tu l d i v i n ) " . Se poa te iarăş i concepe ca ceeace este potenţ ia l în lumea t e re s t r ă să- fie actual izat în acelaşi t imp în a l t e regiuni a l e exis tenţe i , eul bucurându-se s imul tan de~mai mu l t e exis tenţe . Cu a l te cu­vinte, s 'a r p u t e a ca ceeace nu este actualizat din v i r tua l i tă ţ i ie sufleteşt i în viaţa "terestră, să fie real izat deja pe un alt p lan al lumii , „ iar în clipa morţ i i pa rce la spir i tului nos t ru , dega ja tă de t rupul încremeni t " , să regăsească „cealal tă exis tenţă paralelă ' de care se lasă abso rb i t ă " . S 'ar p u t e a apoi concepe ca toa te aceste vieţi pa ra le l e şi s imul tane „să aibă şi o conşt i inţă (uni­ta ră , supraord ina tă , care îmbră ţ i şează t oa t e p lanur i le deopot r ivă şi pe care conşti inţa noas t ră te res t ră , l imitată la un s ingur jplan, abia o p res imte , ca să n u zic că o ignorează. Această conşt i in ţă super ioară sporeş te cu d ispar i ţ ia focarelor de conşti inţă subor ­donate , şi atunci în cl ipa morţi i pământeş t i , p robab i l că depo­zitul conşti inţei s t inse , s e s t rămută în acea super ioară deodată cu s imţimântul c o n t i n u i t ă ţ i i " 1 ) .

Soar ta sufletului n u t rebue a şada r cons idera tă în funcţie de existenţa corpului , fiindcă în real i ta te nu este o corespondenţă perfectă în t re viaţa sp i r i tua lă şi fenomenele fizice, între feno­mene l e sufleteşt i şi mate r ia nervoasă . Corpu l omenesc nu es te după I. Petrovici nici subs t ra tu l şi nici condiţia indispensa-k i l ă a "vieţii psihice. Gând i to ru l nos t ru ţine să în tărească idei le sale şi cu rezul ta te le la care au ajuns în t impul din u r m ă cer­cetări le fizice cât şi reflecţiile de filosofie genera lă , şi anume atât după une le cât şi după a l te le materia nu mai poa te fi con­s idera tă ca-o rea l i ta te fundamentală . „ D e p a r t e d e a fi o a semenea rea l i ta te fundamenta lă , ea se înfăţişează, la anal iză , ca produsul subiectiv al u/iei perceperi rezumative şi incomptecte. Nu numai că n u poa te fi o subs tanţă absolu tă , d a r nici măca r o ogl indă adecvată şi complectă a real i tăţ i i , în aşa fel încât să putem afirma că fărâmarea imaginii a t r age şi înseamnă fărâmarea real i tăţ i i în t reg i . Dis t rugerea corpului n u implică astfel o d i s t rugere to t a l ă şi nu ne p u t e m împotr ivi ideii unei lumi invizibile, care nu a p a r e o rgane lo r s imţur i lor , căci aceasta există de fapt — pos tu la tă ştiinţificeşte — la spa te le lumii v i z i b i l e " 2 ) . Fizica renovată duce deci la concluzia că mater ia n u este ceva pr imordia l , ici „un derivat gros ier şi neadecvat al adâncimilor „existenţei" , că existenţa depăşeş te cu m'ult ceeace es te vizibil în lumea încon­jură toare . „Ideia unei lumi înconjură toare , spune I. Petrovici ,

!} Ibid., pag. 362. 2} Ibid., pag. 362.

în pol igonul unor d imensiuni p e care spa ţ iu l nos t ru n u le cu­noaş te , apa re nu numai ca o afirmare posibilă, ci chiar ca o cer t i tudine în temeia tă . Iar consecinţa in te resantă pen t ru noi , a r fi că d is t rugerea corpului nos t ru nu implică d is t rugerea in t eg ra lă a fiinţei noas t r e , a le cărei rădăcini se înfig în profunzimile îie-intui t ive a le celeilalte lumi. Din m o m e n t ce subs tan ţa ma te r i a l ă n u este un principiu, ci un p r o d u s , ea nu exclude pdsfbiftateia a l tor combinări ale formelor supreme , a l t e p roduse mai raref ia te şi mai f ine, a l te fi inţări mai nobi le şi măi spir i tual izate, fie că ar fi sp i r i t pur , ori sp i r i t învel i t î n t r ' o ha ină măi eterijcă, or i , în sfârşit, ceva care le întrece pe toa te şi de care n u n e putem! face nici o icoană in te l ig ib i lă" 1 ) .

In afară d e rezul ta te le fizicei, care îngădue asemenea reflecţii,. Petrovici duce firul acestor medi ta ţ ie i mai d e p a r t e , bazat p e expe­r ienţe le recen te ale chimistului şi b io logului Mor ley Mar t in . P r in t r ' un p rocedeu special d e încălzire şi izolare, acesta a reuş i t să scoată d i n t r ' o roqă minera lă , azoică, ca re nu prezintă nici ,un fel de fosilă, o subs tan ţă protoplasmat ică , iar aceasta o s e a m ă de organisme mult icelulare , vegeta le şi an imale . Acest lucru jar demons t ra că viaţa, ca să existe, n ' a r e nevoie de organism 1 , >că „nu viaţa este expresia for ţe lor corpului , ci acesta este expres ia unei vieţi p r eex i s t en t e " , că viaţa depăşeş te cu mult o rganismul şi că dacă un animal îşi p ie rde corpul , prin aceasta nu urmează, că el îşi p ie rde şi viaţa. Concluzia de principiu a r fi după I. Petrovici „că se poa te consta ta viaţă efectivă, fără o r g a n i s m ma­ter ia l şi că în t rupa rea nu e o condiţie a vieţii, ci un rezul ta t a l ei, p e care îl p o a t e produce în c i rcumstanţe d e t e r m i n a t e " 2 ) .

D a r d u p ă I. Petrovici şi legea evoluţiei care pre t inde că „organismele te res t re au apă ru t t rep ta t , p r in t r ' un proces de f i l iaţ iune, îna in tând de là cele mai s imple către cele urai compli­c a t e " , a r pu tea a runca o rază de lumină în problema supravie­ţuirii . Evoluţ ia aceasta ascendentă îşi are oare apogeu l în o m sau se p o a t e concepe că ea ar pu tea depăş i speţa untană, creind o s t ructură [nouă, super ioară celei u m a n e ? Din punc t de vedere logic nimic nu se o p u n e acestui gând , deşi sunt şi a r g u m e n t e des tu le ce s 'ar p u t e a aduce în c o n t r a i . Totuş i o împăcare n u este după I. Petrovici exclusă. , ,In cazul, spune el, când î iu excludem... o fi inţare fără t rup , am' pu tea concilia poa t e a m b e l e opini i — amândouă cu a rgumen te de par tea lor — s p u n â n d p e d e o pa r t e că omul reprez in tă apogeul tovărăşiei spiritului cu -corpul; d a r că se p o a t e admite 1 to tuş i o cont inuare a evolujiunii , p r in t r ' o spe ţă fă ră corpora l i ta te , .prin u rmare invizibilă, care a r purcede p r in t r ' un fel d e muta ţ i e , din fiinţa noas t ră o m e n e a s c ă " s ) .

Să p re supunem deci, continuă f. Petrovici, că perspect iva

>) Ibid., pag. 364. 2) Ibid., pag. 356. 3) Ibid , pag. 365.

supravieţuir i i es te salvată ş i că sufletul t rece în. t ranscendent . Ir* acest caz se p u n e o a l tă î n t r e b a r e : Sufletul în tors în t ranscen­dent va avea acolo vreo ut i l izare excentrică sau se va con top i cu spi r i tu l un ive rsa l? O în t r eba re in teresantă si seducătoare , în rezolvarea căreia I. Petrovici nu in t ră însă. El găseş t e o a l t ă în t rebare m u l t imai impor tan tă , anume p e aceea dacă spiritul d u p ă moa r t e îşi păs t rează s au h u forma îndivki\uală, sau se p i e rde în spir i tul un iversa l? Răspunsur i le da te la această în t rebare a u fost variate. Unii filosofi au sus ţ inut pr ima ipoteză, alţii pe a doua. Bazat p e o seamă de consideraţ i i , I. Petrovici înc l ină pen t ru cea d in tâ i . C u riscul def a fi acuzat de ant ropomorf ism, e l susţ ine că „noi nu p u t e m concepei existenţa, chiar dacă împingenţ; speculaţ iunea p â n ă l a u l t imele extremităţ i ale cugetări i , decâ t ca o ţ e să tu ră de scopuri şi mi j loace" . Concepţ ia finalistă s ' a i m p u s de al t fel t u tu ro r mar i lor filosofi, cari n ' au pu tu t rămâne-la determinismul mecanic şi orb . ,,In cadrul unei atari concepţii, , l a tu ra mecanică a existenţei devine un ins t rument al f inali tăţi i sp i r i tua le , d u p ă cum făptur i le finite devin în genere mi j l oace de execuţie ale spir i tului infini t" 1 ) . Omul devine în acest caz u n misionar al t ranscendentu lu i , bucurându-se în această calitate-d e o anumi tă au tonomie . E însă lucru cunoscut şi din şt i inţele natur i i că ceeace „e folosit ca imfloc, are tendin ţa de a se fixa î n t r ' o a t i tud ine p e care Oi vrea în gene re nesch imba tă" . De aci: caracterul mecanic d e repe t i ré uniformă, ce ! se în tâ lneş te la t oa t e ins t rumente le ce sluj esa unui scop. Fap tu l că suntem mij loace în s lu jba unu i scop t ranscendent , explică p q a t e şi tendinţa noastră, de a n e menţ ine infinit în -formla individuală . E un fapt însă deasemeni «stabilit că d in Momentu l în care „mij loacele dispun de au tonomie şi de f ixi tatea comiportării, începe imediat o l u p t ă în t re ele -si imper iu l scopur i lor , al căror instrumient e r au" , ceeace a d u s la s tabi l i rea adevărulu i , că „or ice mij loc t i nde a se t r ans ­forma în s c o p " . Rival i ta tea aceasta se termină în cele din u r m ă p r in t r ' un compromis , în sensul că mij loacele rămân să servească mai depar t e scopur i lo r supreme, da r pr imesc şi o în tăr i re a scopur i lor lor propr i i . Dint re cele t re i teori i cosmologice: „ t e o r i a Iniutabilităiii (fie şi a revenirii per iodice a aceloraşi evenimente) care expr imă suverani ta tea mono tonă a mecanic i smulu i ; t eor ia asimptotică — imagine a p rogresu lu i şi a inovării — care r e ­prez in tă domnia finalităţii şi a directivelor s a l e ; teor ia evoluţiei în spirală, care implică în t r ' o privinţă o merge re înainte, însă cu reveniri a semănă toa re (deş i n u ident ice) , aceasta din urmiă pa ré a avea cei fm'ai mulţii Sorţi de a fi adevăra tă — p e tem'eiu(ri ştiinţifice — fi ind în acelaşi timp! şi imaginea unui compromis a î rivalităţilor d in t re scopuri şi mi j loace" . I. Petrovici se v e d e îndrep tă ţ i t să conchidă c ă spir i tul t ranscendent , d u p ă ce n e a folosit ca mij loace, n u ne va anihi la individual i ta tea, ci va re-

s ) Ibid., pag. 367,

curge la o soluţie t ransacţ ională , acordândju-ne o existenţă indi­viduală, diferită d e cea pământească . I. Petrovici măr tu r i s e ş t e e l însuşi că ipoteza supravieţuir i i sufletului despăr ţ i t de corp t iu oferă o prea măre p u t e r e de mângăere . Căci, spune el, chiar dacă n ' a r fi vorba d e o s implă ipoteză , ci de o credinţă s igu ră în t r ' o supravieţuire vii toare şi nemur i rea sufletului , to tuş i n u p u t e m accepta fără t u r b u r a t e şi regre t , despăr ţ i rea sufletului d e corp . „Ai s tat mai irriultă vreme î n t r ' o b ia ta locuinţă sau Ï& depr inz i î n t r ' o locali tate modes tă în sine şi to tuş i nu te po ţ i despăr ţ i de ele fără pu ţ ină melancol ie , fără p ă r e r e die rău. Cum să nu t e d o a r ă inim'a p ă r ă s i n d lumea pământească , d e care te-a legat a tâ tea si a tâ tea , mai a les când ea este s ingura moda­li tate sub care îţ i poţ i reprezenta l impede e x i s t e n ţ a ? " .

I. Petrovici este metafizician. El este însă un metafizician tiu din aceia converti ţ i la metafizică de curentul on to logic , din ce în ce mai puternic , din zilele noastre , ci unul care a crezut în necesi tatea metafizicei şi a p ledat pent ru dreptur i le ei ca dis­ciplină teoret ică chiar atunci când această r amură filosofică hu se mai bucura de niciun credit . El este un metafizician care con-s t rueş te , cu prudenţă , luându-şi toa te măsur i le de precauţ ie , refuzând să se avânte în speculaţi i care să depăşească l imitele raţiunii şi să fie doar expres ia unor s imple combinaţ i i imagi­nare, având o valoare estetică, dar nu una ştiinţifică. Chiar când se avântă în s îer i îe rarefiate ale t ranscendentulu i , el îşi ia drept călăuză to t raţ iunea şi (nu înţe lege să p iardă n i d o clipă legă­tura cu experienţa şi realul . Soluţi i le aduse de el p rob lemelo r metafizice pe care si le-a pus p â n ă acum^ poar tă o pecetie în adevăr or iginală şi ne fac să p ă t r u n d e m mai adânc în ta ine le existenţii . Soluţii le p ropuse de I. Petrovici nu caută să ' s t ìn t i -cine conşti inţele gând i toa re , ci să le câştige adeziunea, — sun t soluţi i de gând i to r robust , p reocupa t înainte de toa te să cucerească noui cazemate din imperiul incognoscibilului . Ele se îmbină în t r ' o concepţie metafizică uni ta ră , de o r a r ă consec­venţă inter ioară , de o impres ionantă s t r ingenţă logică, de o îna l tă va loare teoret ică. Concepţ ia peiroviciană îmbogă ţ e ş t e filo­sofia românească cu bunuri spi r i tuale ce vor înfrunta t impuri le , fiindcă sunt e terne şi vor constitui to tdeauna o mândr ie a Spi­ri tului românesc.

N. BAGDASAR

') O seamă de alte studii, răspândite prin diferite reviste, merită de-asemeni să fie cunoscute, dacă vrem să ne facem o idee complectă despre concepţia metafizică a lui I. Petrovici. Din lipsă de spaţiu ne mulţumim să le menţionăm i Ceva despre spaţiu şi timp („Revista de Filosofie" 1934) ; L'idée du néant (..Séances et travaux de l'Académie des Sciences morales «t politiques", 1633); Consideraţii de filosofia istoriei („Revista Fundaţiilor Regale", 1941) ; Problema existenţii („Revista Fundaţiilor Regale", 1942); Vicisitudinile obiectivitătii ştiinţifice („Gândirea", 1939); Problema adevărului {„Gândirea", 1941); Instinctul iubirii („Convorbiri Literare", 19421.

D E C E A FOST C O N D A M N A T LA MOARTE S O C R A T E ?

Sunt puţ ine figuri în istoria cugetăr i i omeneşt i , cari să fi exerci ta t o fascinaţie aşa de durab i lă şi de profundă ca Socra te , a tâ t asupra cont imporani lor să i , cât şi a urmaş i lor celor mai de­păr ta ţ i . Ce aspecte mul t i la tera le t rebuia să prezinte personal i ­ta tea în ţe leptului a tenian, dacă a pu tu t înflăcăra caractere cu tendinţ i aşa de variate, ca acelea ale discipol i lor săi credincioşi? Dar chiar şi filosofi tardivi au miarea ambiţ ie de a fi conside­raţi ca urmaşi şi sectatori ai lui Socrate.

Pr in t re cont imporani avem filosofi ca P la ton , Antistene,-şeful şcoalei cinice, Aris t ip , şeful şcoalei hedonis te din Cirenaica, Eu-cl ide din Megara , pen t ru a nu vorbi de alţ i i mai mici, cu ten­dinţele cele mai variate, cari însă cu toţii se pre t ind a fi conti­nuator i adevăra ţ i ai lui Socrate.

P la ton, cu s is temul său grandios , expune ap roape în t reaga sa filosof ie pusă în gura lui Socrate , care f igurează până în u l t imele lucrări , ca personagiu l principal al d ia loguri lor sale. P la ton ismul const i tue o doctr ină metafizică d e mare amploare , cu r ă sune t imens în toată filosofia europeană până în zilele de azi, sistem care depăşeş te cu m u l t modes te le începutur i a l e cugetăr i i prin idei de o valabi l i tate universală , îndrumate d e Socrate. Şi totuşi divinul P la ton era convins că face un act ida

" mare d rep ta te şi în ţe legere , dacă a t r ibue aproape toa tă filosofia sa lui S o c r a t e 1 ) .

Cu Ant is tene intrăm: în t r ' o lume diferită. Şeful şcoalei ci­nice, part izan al autarchiei individului, nega tor al tu tu ro r bunu­rilor cul turale şi sociale, a tâ t de diferit de toţi ceilalţi discipoli , se credea şi el adevăra tu l cont inuator al lui Socrate .

1) Doi distinşi savanţi englezi, John Burnet (Greek Philosophy I. Thales to Plato, London, 1914) şi A. E. Taylor (Vana Socratica, Firsi Series, 1911) au emis ipoteza îndrăzneaţă că teoria Ideilor platonice ar fi de origine so ­cratică, născută sub inspiraţie pitagorică şi că filosofia propriu zisă a lai Platon ar începe cu critica şi depăşirea teoriei clasice a Ideilor, care este expusă în dialogurile metafiîice din ultima epocă de activitate literară a lui Platon (Teetet, Parmenide, Sofistul, Politicul, Fileb), Această concepţie, oricât -de seducătoare şi puternic susţinută este de către Burnet şi Taylor, nu ni se pare admisibilă, insă combaterea ei ar depăşi cadrele acestui articol.

Antipodul lui, Aris t ip din Cirena, ia d r e p t cri teriu a l co«' r

duitei umane plăcerea (hedone)- El este un rafinat care în­ţe lege să se bucure de toa te bunur i le ş i de luxul creat de o civilizaţie înf lor i toare, f ă ră totuşi să fie sclavul lor. E drept că el refuză activităţile violente ale sufletului (tracheia kinesis) şi se p ronun ţă pent ru activităţile modera te (leia kinesis), cari dau plăcer i le durabi le şi fără desamiăg i r i l ) . Şi acest Arist ip s e consideră ca urmaş autent ic al lui Socrate.

Euclid d in Mega ra este par t izanul unui s is tem metafizic simplist , dar de o vigoare impres ionantă , prin uni ta tea d e con­cepţie şi consecvenţa cu care se duce până la ul t imele conse­cinţe ale idei lor sale. Totuş i şi dânsul se pre t inde a continua pe acelaşi maes t ru .

D a r admiraţ ia şi fascinaţia aceasta se înt inde şi în cercuri mai depăr ta te . Xenofon, un s implu ofi ţer de cavalerie mărgin i t , scri i tor de mare ta lent , da r filosof mediocru, este unul din admi­ra tor i i cei mai entuziaşti ai lui Socrate. Veneraţ ia de care acesta-se bucură la Alcibiade, acest om poli t ic aşa de talentat , da r to t pe a tâ t de l ipsit de scrupule, ne este cunoscută prin nemur i ­toare le pagini ale lui P la ton din dia logul său Banchetul ( spre f ine) .

Cam aceştia sunt cont imporani i cei mai de seamă ai î n ţ e ­leptului nostru , discipoli cari l-au cunoscut personal şi cari s 'au încălzit la flacăra personal i tă ţ i i lui puternice, cont inuând fiecare, după t emperamentu l şi apt i tudini le sale propr i i , câte un aspect din figura a tâ t de mul t i la tera lă a maes t ru lu i .

La cugetă tor i i următor i , cari nu l-au mai cunoscut pe So­crate personal , admiraţ ia şi quasi-veneraţ ia la care e supus n u fac decât să se intensifice.

Ar is to te l vine la Atena, intră în Academie în anul 36S /7 , deci ceva pes te 30 de ani după moar tea lui Socrate ( 3 9 ° ) . Şi deşi nu 1-a cunoscut direct, informaţi i le lui ni se pa r exacte şi pre ţ ioase , întrucât beneficiază de cea mai bună tradi ţ ie , fiind informat de co leg i i dela Academie, unde amintirea lui Socrate t rebue să fi fost păs t ra tă vie.

Pi ron, fondatorul şcoalei sceptice, se crede un adevăra t cont inuator al lui Socrate. Ca şi acesta, el nu scrie nimic şi în mul te aspecte din caracterul , felul de viaţă şi pe r sona l i t a t ea sa se aseamănă cu în ţe lep tu l din Atena.

Elevul său , Titrton silograful, poe t satiric de mare vervă, atacă, cu miult sarcasm şi ba t jocoreş te fără nici o sfială p e filo­sofii greci . Numai de b ă t r â n u l şi venerabi lul Socrate nu îndrăz­neş te să vorbească fără respect .

La Stoicieni, cari cont inuă directiva şi at i tudinea mora lă a cinicilor, b ă t r â n u l în ţe lep t din Atena e considerat ca un adevăra t ideal şi p ro to t ip a l în ţe leptulu i .

1) Vezi Diogenes Lâertios, II, 86.

T o t astfel s tau lucruri le la Epicurieni , cari continuă pe Iiedo-nişti i din Cirenaica.

La neo-platonicieni lucrurile se prezintă la fel. Pă r in ţ i i Bisericii creşt ine la început îl venerează pe Socrate

în m o d egal cu cele mai mari figuri a l e Icreştinătăţii. j u s t m Mar t i ru l îl numeş te a lă tur i de Herac l i t din Efez, ca unul cariei a t ră i t în conformitate cu logps-u\ şi ca un creştin înainte de vreme. Dacă la urmaşi i lui Just in , ca Tat ian , Atenagoras , Socrate e m a i puţin bine văzut, aceas ta se datorează caracterului fanatic a l aces to r Păr in ţ i . Ul te r io r în ţe leptul nos t ru creşte iarăşi în s t ima Păr in ţ i lo r Bisericii c r e ş t i n e 1 ) . Până când el a junge să fie zugrăvit în mănăs t i r i , a lături de Pla ton şi al ţ i filosofi, cum este cazul în mănăs t i rea Moldovi ţa din Bucovinia 2 ) .

Pen t ru cunoaşterea figurii lui Socrate şi a apor tu lui p e care el 1-a adus cugetăr i i omeneşt i , avem două isvoare cont impo­r a n e : Meniorabitule lui Xenofon împreună cu al te câteva ope re mai mici cuini sun t Apologia, Banchetul, Economicele, şi Dialo-

1} Vezi Johannes Geffcken, Sokraies und das alte Christenlam, Heidelb 1908.

2) Fireşte nu e vorba de vreun sfânt Socrate,. canonizat de Biserica, ci artistul grec sau discipolul său care a zugrăvit icoanele în mănăstirea respectivă, a fost adus de reminiscenţele educaţiei sale clasice ca să creeze aceste noi figuri. Grecii creştini continuând sâ primească o educaţie laică prin care vin în contact cu creaţiile nemuritoare ale lumii antice păgâne, sunt înclinaţi la rândul lor să creeze opere hibride, unde cele două lumi : creştină şi păgână se întâlnesc şi s e îmbină fără amărăciune şi fără revoltă. Un exemplu tipic în această privinţă e opera valoroasă a episcopului Sinesius din Cirena. înţelepţii greci cari figurează pe pereţii mănăstirii Moldoviţa şi aduc mărturia lor îa favoarea creştinismului sunt: Tucidide, Socrate, Pita-gora, Sibiia, Platon, Aristoteî. Aceasta după Al. Bocăneţu, Mănăstirea Mol­doviţa, Cernăuţi 1933, p. 23. La d-I l. D. Ştefănescu. L'Euolution de la ptin-ture religieuse en Bucovine et en Moldavie depais Ies origines jusqu'au XIX sitele, Paris, 1928, p. 119 se mai adaugă Plutarch şi „Arsacoe". După indi­ce le aceleiaşi opere (p. 319 a), Aristoteî se găseşte pictat în mân. Moldoviţa, Voroneţ, Suceviţa; Astacoe ia Moldoviţa şi Suceviţa; Goliud la Suceviţa ; Homer la Suceviţa ; Platon la Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ şi „Părhăuţl" ; Plutarch la Moldoviţa; Sibiîa la Moldoviţa, Voroneţ şi Suceviţa; Socrate la Voroneţ şi „Moldoviţa" ; Sofocle la Suceviţa. Combinaţia de autori aparţi­nând la diverse genuri literare este stranie, dar ea se găseşte şi în faimoasa Teosofie din Tubingen (şi în textele derivate), datată din jurul anului 500 după Christos, în care întâlnim acelaşi cerc de înţelepţi cu mici diferenţe. Colecţia urmăreşte scopul de a arăta că înţelepţii greci au prevestit venirea lui Christos. Teosofia din Tubingen (numită astfel după locul unde se afl i textul principal), este compusă în Egipt în Alexandria, după cum observă Buresch, Klaros. Untersuchungon zum Orakelwesen des spăteren Altertums Lpz. 1889, p. 91. Pentru toate chestiunile privitoare la aceste texte, precum şi pentru ediţia critică a lor, vezi Fragmente griechischer Theosophien, hrgbn. v. Hartmut Erbse, Hamburg 1941. Ultimul text din această colecţ ie (p. 220, sqq), vorbeşte de o reuniune a celor şapte filosofi greci: Plutarch, Ares . Don, Cleomede, Platon, Aristoteî şi Homer, punându-i să vestească venirea lui Christos şi ii face să converseze intreolaltă, cu cea mai mare seninătate, fără să se simtă deloc jenaţi că ei sunt despărţiţi de secole în ce priveşte timpul când au trăit. Ni se pa ie limpede că pictorii din mănăstirile susci­tate s'au inspirat din această colecţie de texte teosofice.

guri le lui P la tou, în care Socrate este personagiu l principal . Insă s'a spus că personal i ta tea lui P la ton era prea puternică pen t ru a se putea mărgin i numai la, o expunere a concepţ i i lor maes t ru lu i său, fără a rupe cadrele prea s t râmte ş i a d a desvol tăr i persor nale , cari depăşesc cu mul t or izontul d e idei a l în ţe leptului d in Atena. S'a crezut că Xenofon, un spir i t mai mărun t şi mlai modes t , a pu tu t da o reproducere mai fidelă a idei lor lui Soi-crate. Dar tocmiai din cauza mărgini r i i sale, Xenofon n 'a p u t u t sesiza profunzimea şi or iginal i ta tea revoluţ ionară a maes t ru lu i adora t şi admirat . La dânsul , Socrate e (adus la nivelul unui fi losof cinic, în genul lui Ant is tene.

*Deci nu r ămânea altceva de făcut decât a recurge tot la Pla ton, pen t ru a cunoaşte pe adevăra tu l Socrate, ca unul -care pr in l ă rg imea spir i tului său a fost capabi l să în ţe leagă toa tă am­ploarea şi profunzimea revoluţiei în gândi rea omenească , a cărei p romotor a fost în ţe leptul n o s t r u 1 ) .

:• In adevăr , d ia logur i le din t inereţe ale lui P la ton (Lati-hes, Eutifron, CharnUde, Lisis, Apologia, Criton, Hipias minor, etc.) p a r a reproduce destul de fidel p rob lemele şi discuţii le pe cari le avea Socrate cu inter locutori i să i improvizaţi . Fraza de m a r e impor tan ţă şi valoare, din Metafizica lui Aris tote l ( M . 4 p . 1078 b . 27) în care acesta spune că : două lucruri d a t o r ă m lui Socratic şi a n u m e : demonstra ţ i i le inductive şi definiţ i i le genera le (tous epaktikous logous hai to horizesitmi katholou), ni se pa re ică se aplică perfect la metoda de expunere adopta tă de Socrate, în pr imele d ia logur i ale lui P la ton .

(Dacă Socrate avea admirator i cari mergeau până la vene­raţ ie , nici detractor i i nu au lipsit, a t â t p r in t re cont imporani i lui , cât şi pr in t re urmaşi , aşa cum/ se în tâmplă cu toa te figurile mar i aîe omenirii .

In zilele de azi, Eugene Dupree l , în t r 'o lucrare de 'mare v a l o a r e 2 ) , a căutat să micşoreze considerabil or iginal i ta tea şi influenţa personal i tă ţ i i lui Socrate în favoarea sofiştilor, mai a les a Iui Hip ias d i n Elis şi P r o d k o s . Suntem recunoscător i lui Du­preel pen t ru modul admirabi l şi erudit cum! a şt iut să arunce o lumină nouă asupra epocei aşa de incomplect cunoscute a sofişti­lor şi aceasta cu ajutorul documentaţ iei mizerabi le pe care p avem, în t rucât toate opere le epocei au fost p ierdute până la mici f ragmente , păs t rându-ni -se în schimb în t reaga operă a marelui lor adversar şi duşman i reduct ibi l : P la ton . Suntem recunoscător i lui Dupree l p e n t r u că ne-a ară ta t toa tă munca intelectuală (şi adunarea de mater ia l din par tea sofiştilor, care au făcut posibi le

1) Karl Joël a tratat cu mare erudiţie, dar în chipul larg şi comod care îl caracterizează, problema eUnoaşterei adevăratului Socrate, în lu­crarea sa Der echte und der Xenophontische Sokraies, Berlin, 3 volume, 1893-1901.

2) La légende socratique et les sources de Platon, Bruxelles, 1922, inondation Universitaire de Belgique II).

marea t ransformare a cugetăr i i e l ine şi omeneşt i , pr in Socrate şi apoi pr in P l a t o n . Insă nu es te cu put in ţă a se nega pe r sona­l i tatea de o or ig inal i ta te unică a lui Socrate şi caracterul revo­luţ ionar al nouei concepţii , pe ca re el a in t rodus-o în spir i tua­l i ta tea omenească . O mistificare de o aşa anvergură nu este po­sibilă în i s to r ia minţii omeneş t i , cum> ar fi cazul, dacă ideile lui Duprée l ar fi adevăra te .

Mai impor tan t pen t ru problema n o a s t r ă sunt duşmănii le pe r ­sonale a l e cont imporani lor să i : poeţi i comici în c a p cu Aris to-fan, precum şi toa te persoane le din cercurile reacţ ionare , cari rut pu teau vedea cu ochi bun i entuziasmul t ineretului şi influenţa mereu crescândă a în ţe leptului din Atena a supra copiilor lor . Duşmăn ia sofişti lor se p lasează pe un plan deosebi t de cel a l opozi ţ ie i reacţ ionare . Sofiştii sun t protivnici ai lui Socrate, dar la fel ca şi acesta, ei sun t ţelul a tacur i lor poe ţ i lo r comici si a cetă ţeni lor or todocş i , a larmaţi de spir i tul nou, distructiv, in t rodus de aceşti profesori ambulanţ i , ai unei învăţă tur i şi concepţi i ndui de viaţă. De aceea nici nu se face dist incţ ie între sofişti şi So­crate , a tunci când e vorba d e a nimici, a an ih i l a - t end in ţe le noui , modern is te .

In p rob l ema condamnăr i i la moar te a lui Socrate, nu ;ne in teresează împrejurăr i le externe, momente le în tâmplă toa re a le procesului , care a dus la condamnarea celui mai d rep t dintrte Atenieni . Fazele , împrejurăr i le procesului , mobi le le , motivele de moment şi precis' is torice au fost anal izate şi expuse cu profu­ziune de numeroş i învăţaţ i , au fost obiectul a mul to r cercetări filologice şi filosofice.

Ceeace vremi noi să stabil im este cauza mai adâncă, care a dus la aceas tă miare nedrep ta te şi să vedem dacă ned rep t a t ea omenească nu este o d rep ta te istorică, isvorâtă din svârcol i r i le cele mai puternice a le rasei elene. Vom fi as t fe l aduşi să n e în­clinăm cu respec t şi smerenie în faţa sacrificiului celui drept , însă să înţelegem! şi punctul de vedere al societăţii elene, punct de vedere care corespundea inst inctului ei de conservare.

Pen t ru a în ţe lege cauzele de ordin spir i tual şi social-politic, cari au dus la condamnarea lui Socrate , t r ebue să pornim d e depar te de tot , de là începutur i le vieţii e lene.

H o m e r şi Hes iod au fost aceia cari au da t Grec i lor divini­tă ţ i le lor panheienice . Ei au créait o t eo log ie pent ru în t regul p o p o r elen. Insă nu t r ebue să ne închipuimi că, oda tă cu această legi­ferare a teologiei , dacă ne e îngădui t să ne expr imăm ast fe l , vechile credinţe, sub forma lor frustă , a r fi înceta t de a exista. Dimpot r ivă ne putem pune în t rebarea şi îndoi dacă v reoda tă aceşti zei panhelenici , creaţi de cei doi m|ari poeţ i , au câş t igat o p redominare şi au fost obiect de cult pent ru popor . Poa te , cel mul t , ei a u consti tui t credinţa s t ra tu lu i superior , credinţa aris­tocraţ iei ioniene, pen t ru care a scris Hotmer. Dar şi acest lucru e îndoelnic. Obiect al adorăr i i şi al cultului au rămas , înainte ca

şi d u p ă Homer , aceiaşi zei locali, având a t r ibute a semănă toa re cu cele ale zeilor olimpici, î n s ă cu a t r ibute în număr mărg in i t şi speciale fiecărei cetăţi , fiecărei localităţi . Aceste divinităţi aveau imagini des tul d e grosolane , însă străvechi, un fel d e fetişuri d e lemn sau alt mater ia l , cu formă rudimentară umană,, n u m i t e xoana şi cari erau păs t r a t e în locaşuri le t emple lor şi onorate din cauza vechimii lor. Fiecare cetate avea zei tă ţ i le ei propr i i ş'i„ chiar dacă mai mul te cetăţi aveau' zeităţi comune, ele se diferen-ţiau pr in a t r ibute le şi caracterist icele lor, deşi în linii gene ra l e erau una şi aceeaşi divinitate. Astfel Apoîon din Deîfi este ace­laşi şi nu este acelaşi cu Apolon din Delos sau din Milet , Arfemis din Efez este aceeaşi şi nu este aceiaşi cu Artemis din al te păr ţ i i Aşa cum Notre- 'Dame de Par is şi Not re -Datne de Bourges , (deşi aceiaşi Maică a Domnului , sunt simţite de credincioşi ca epifanii cu calităţi speciale, şi aşa mai depar te .

In această privinţă;, între acuzaţiile aduse lui Socrate, al căror text ni s 'a p ă s t r a t de Xenofon Ia începutul Memorabiliilor, există două cari sună as t fe l : „Socra te s 'a făcut vinovat faţă de Ceta te , fiindcă nu onorează pe zeii pe cari îi onorează Ceta tea , ci intror duce divinităţ i n o u i " . Acuzaţia e precisă : nu relat ivă la un ateism vag, ci la faptul că Socrate nu onorează pe zeii speciali , par t i ­culari cetăţii Atena. (Cf. şi Diogenes Laér t ios , II, 40 ' ) .

Aceste divinităţ i ale cetăţii sunt extremi de antice, unele din ele pu tându-se urmăr i până în epoca miceno-c re fană 1 ) . Ve­dem deci în ce adâncimi sufleteşti t rebuiau să fie sădite credinţe de o astfel de vechime. Cu legiferarea2) homerico-hesiodică, an t ropomorf ismul , de altfel nu total absent nici din re l igiunea şi cultul local al fiecărei cetăţi, capătă un avânt puternic , cu con­secinţe imense.

Insă acestea nu erau s ingurele credinţe despre divinităţi a l e Greci lor . In t r 'o a l tă lucrare, la care trim'etem pe cit i tor pen t ru o mai amplă i n f o r m a r e 3 ) , am arătat că în poemele homer ice mai există o credinţă extrem de primitivă, an ter ioară aceleia în divinităţi le an t ropomorfe , credinţă pe care o" caracterizăm prin

1) Vezi Martin P. NHsson, A Hisiory of Greek Religion, Oxford, 1925, ssai ales primele trei capitole,

2J Acest cuvânt nu trebue să inducă pe nimenea in eroare. Nu este vorba de dogme rigide, impuse de o clasă preoţească, ci de creaţii ale po­eţilor geniali, care sintetizau atât de bine tendinţele generale ale elenismului in materie religioasă, încât au fost acceptate in mod spontan şi suprapuse peste vechea religie particularisfă, exclusivistă a cetăţii, printr'o adesiune liber consimţită. Mai departe, teologia homerico-hesiodică lăsa libertate de­plină de a-i lărgi cadrele, prin crearea de mituri noi, prin înglobarea de divinităţi noui, şi aceasta fără nici o dificultate. Astfel Asklepios este un simplu muritor la Homer, ceace nu-1 împiedică ca mai târziu să devie zeul medicinei. Dionisos abia există la Homer, într'un pasaj unde se descrie o scenă din copilăria lui. Mai târziu se ştie rolul important pe care acest zeu îl capătă ia Misterele eleusiniene şi în orfism,

3) Le Monde homerique. Essai de Proiophilosophie grecqm, Paris, 1934, pp. 117 sqq.

denumirea de pandemoniènt homeric , şi care pa re a proveni din cei mai s t răvechi fond indo-european. După această credinţă , divinităţ i le ar fi identice cu forţele naturi i şi toa te schimbări le din lume ar proveni delà ele. Astfel Grecul s p u n e : , ,Zeus p l o u ă " sau „Zeus se porni pe n i n s o a r e " 1 ) , în ţe legându-se prin aceasta că Zeus însuşi este ploaia sau ninsoarea care cade din cer p e pământ . Nenumăra te acţiuni sun t p roduse de un zeu oarecare , a l cărui numle se t rece sub tăcere şi care apare sub denumirea generică de theos sau daimon- T o t astfel la Romani , zei tă ţ i le numite Indigetés execută fiecare câte o acţiune specială, mărun tă . Număru l lor este considerabil şi ele cuprind în t reaga viaţă fami­liară, socială şi economică a o m u l u i 2 ) .

Pes te acest subs t ra t primitiv s 'au s u p r a p u s zeii an t ropo­m o r f i la Homer . Ar fi cea rnlai rnîare g reşea lă să se creadă că concepţii re l igioase radical deosebi te şi chiar contradictori i nu pot coexista în acelaşi t imp la aceiaşi indivizi. După cum aml a ră ta t to t în lucrarea sus citată (p. 37, sq . ) , omul este ft> adevăra tă colecţie de toa te credinţele pe cari le-a îmbrăţ i şa t în t impul existenţei sale delà cele ancestra le şi primitive şi pânăi la cele 'măi înal te , câşt igate în cursul t impului , şi el se prez in tă ca o adevăra tă stratificaţie geologică de credinţe, în care adesea ordinea de vechime a s t ra tur i lor este convulsată .

In poezia homerică găs im aceste două s t ra tur i mai impor­t a n t e de c red in ţă : î ) pandemoni smul homeric, identificarea zei­t ă ţ i lo r cu forţele natur i i pe care ele le reprez in tă şi 2 ) divini­tă ţ i le olimpice, an t ropomorfe .

Prin ar te le plast ice, acest an t ropomorf i sm divin, an t ropomor­fism fizic, a căpă ta t o amploare şi o desvol tare ex t raord inară .

După cura am afirmat în altă pa r t e (op. cit. p . 129) , ar fi im procedeu g reş i t d e a acoperi cu d i spre ţ re l igiunea :antrjor pomorfă a vechilor Greci, u rmând pe această cale pe Păr inţ i i Bisericii creştine din epoca de lup tă apr igă , pe viaţă şi pe rr.oarte, cu elenismul. Creând divini tăţ i le după modelu l o a m e ­nilor, H o m e r a ap rop ia t pe zei de oameni , a făcut din divini­ta te arbi t ru al vieţii, al speran ţe lo r şi aspiraţ i i lor omeneşt i . Cu rel igiunea veche, pandemonică aces t lucru nu era cu put inţă . For ţe le divinizate ale naturi i nu puteau decât zdrobi pe om!; faţă de ele omul nu putea avea decât sent imente d e teamă şi de desnăde jde . Oda tă cu umanizarea divinităţii prin a n t r o p o ­morf ismul homeric , divinitatea s 'a aprop ia t de om, ea a p u t u t deveni obiect de cult, obiect de implorare , de rugă , pent ru în-

1) IHada XII, 25 şi 279, Formule similare există în sanscrită : Indro vărsaţi sau devo varşati.

2) Vezi Varon, la sf. Augustin, De civifats Dei, IV, 8. 10. 11. 15. 16 21, 23. 24. 34; VI, 9. 10; VII, 2. 3. 22. 23. etc.

Vezi şi Georg Wissowa, Religion und Kultus der Römer în Handbach •der klassischen Altertumswissenschaft, V, 4, München, 1902 ; ediţia doua 1912 la început, Partea I-a, capitolul 1.

deplinirea dor in ţe lor lui. Astfel s'a născu t rel igia care a da t p e un Eschil , pe Sophocle, pe Pindar .

Insă foarte de t impuriu, religia aceasta an t ropomorfă n ' a fost pe placul în ţe lepţ i lor şi cugetă tor i lor greci . Herac l i t tdin Efez şi Xenofan din Colofon găsesc accente de o v igoare ext ra­ordinară pent ru a nimici credinţa concetăţeni lor lor în zeii ant ro­pomorfi .

Herac l i t spune în f ragmentul 5 (Diels-Kranz): „Mân j i ţ i de sânge le victimei, oamenii caută să se purifice to t prin sânge l ) n

ca unu l care ar cădea în t r ' o mocir lă şi s 'a r spăla t o t cu apa rncr, cirlei. Dacă vreun om| ar face aşa ceva, a r părea tu turora că a înebunit . Mai depar t e oamenii se roagă la s ta tui le zeilor, ca jşi curo cineva ar sta de vorbă cu zidurile, neş t i ind ei nici ce sun t zeii, nici e ro i i " .

To t aşa de aspru faţă de credinţa Greci lor în zei cu formă omenească este Xenofan. El zice:

F rag . 11 (Die l s -Kranz ) : „ H o m e r şi Hes iod au pus în sar­cina zeilor, to t ce e m ă r ruş inos şi demn de mus t ra re la o a m e n i : a fura, a comite adul tere şi a înşela uni i pe a l ţ i i " .

Frag . 1 5 : „ D a c ă boii, (caii) şi leii ar avea mâini şî ar pu tea picta cu mâini le lor şi crea ope re la fel ca oamenii , caii ar înfăţişa pe zei sub formă de cal, iar boi i sub formă de boit şi le-ar face corpuri a semănă toa re cu cele ale l o r " .

Frag . 16 : „Et iopien i i spun că zeii lor sunt cânii şi negr i , pe când d u p ă Traci,: zeii sun t cu ochii a lbaş t r i şi părul roşu"»

în t r ' o serie de al te f ragmente (fr. 23—26 Diels-Kranz), , Xenofon expune o concepţie foar te îna l tă despre divini ta te , în care îi neagă orice asemănare cu o m u l ; Zeul lui Xenofon nu are nici o asemănare cu o m u l , nici cu pr ivire la forma corpora lă , nici cu privire la felul de a gândi . Zeul în în t reg ime vede, g â n d e ş t e şi aude. Fără nici o obosea lă , n u m a i pr in pu te rea gândir i i , pune toa te în mişcare . El s tă veşnic în acelaş loc, ne-mişcându-se de fel. Căci nu se cade ca el să fie când aici, cârtd în a l tă par te .

Argumente le lui Herac l i t şi Xenofan sunt extrem de pu­ternice şi bine alese şi nu credem că detractori i ul ter iori an t ropomorf ismului re l ig ios să fi pu tu t găsi accente mai l a r i şi a rgumente mai convingătoare pen t ru a dărâma această cre1-dinţă.

Am a ră t a t în lucrarea noas t ră p e care am citat-o (p. 126— 129) şi nu ne putem! repe ta aici, că s impati i le filosofilor elini

1) Aluzie la ritualul prin care se purifica un asasin. Se sacrifica un purcel, iar sângele lui s e lăsa să curgă pe mâinile ucigaşului. Crima pro­ducea o impuritate religioasă. Odată criminalul purificat prin acest ritual sau altul, el devenea din nou pur şi putea să se întoarcă In societatea se­menilor săi. Urmărirea criminalului era o chestiune de drept privat, familial. Rudele apropiate aveau îndatorirea de a urmări pe criminal, Cu timpu!, acesta putea plăti o despăgubire bănească.

au mer s sp re concepţia pandemoni s t ă din rel igia homerică şi a m a r ă t a t cum acest lucru îşi gă se ş t e real izarea în hi lozoismul mile-zienilor.

P r in toa tă desvol tarea filosofiei presocrat ice, an t ropomor ­fismul re l igios , — a c e a s t ă credinţă care ^constituia însăşi temel ia vieţii pr ivate şi publ ice , sociale şi poli t ice a Elenilor , — és te neconteni t subminat . Pr imii filosofi ai Grec i lor pornesc cerce­tă r i le lor dela găs i rea începutulu i lucruri lor , a mater ie i pr imor­diale , — apa , 0peiro/iAx\^ aerul , focul , etc. — p e care o declairjăj ca fiind divinul pr in excelenţă (to theion). La p i t ago r i c i ene d i ­vinul devine numjărul. P e t impul lu i P i t agora t r ebue să se fi in t rodus la Greci o concepţ ie n o u ă d e s p r e d iv in i ta te : divini tatea as t ra lă 1 ) .

H o m e r nu cunoaş te decât o s ingură divini ta te a s t ra lă : p e He l ios , soarele , care î n să nu are un cult p ropr iu zis. Abia înj Im'tiul homeric VIII, apa re Ares ca divinitate as t ra lă . Această concepţie t rebue s ă fi venit din Or ient , din Chaldeia , o d a t ă c u cunoaşterea as t ronomie i babi loniene , şi această credinţă nu va pier i niciodată din filosofía elină. P la tón este un a d e p t înflăcărat al ei, Ar is to te l d e asemenea, iar P lo t in a r e accentele cele m a i re l ig ioase pent ru a vorbi de divini ta tea as t re lor .

Astfel concepţia antropomjorfică a divinităţi lor, cu caracterul lor local , par t icular lai f iecare ceta te , concepţie care r ep rez in t ă coeziunea societăţ i i ş i a s ta tu lui in$c! elen în cadrul cetăţ i i , începe să se des t rame, şuti influenţa speculaţ i i lor îndrăzne ţe a le filo­sofilor eleni d ina in te d e Socrate . Revoluţi i le sociale ( lupta d i n t r e ar is tocraţ ie ş i democra ţ i ) , cotropájrile, (ca cea a Perş i lo r a supra Greci lor din Asia Mică ) , colonizări le (mai a l e s cele în Sicilia şi Italia de S u d ) , contactul cu bogă ţ i i l e imense d in Vest şi cu raf inamentul ş i luxul cul ture i din Est , a jung să zdruncine şi mai mu l t echil ibrul sufletesc,, a jung să s lăbească legătur i le sociale a le individului cu seimenii lui şi l egă tur i le politioe faţă d e ceta tea care 1-a născu t şi a făcut din' e l ceace este . Cunoaş te rea mora ­vuri lor a l tor p o p o a r e , l egă tu r i l e ,şi schimburi le to t mai in tense în t re Greci din reg iuni şi lumi mul t î n d e p ă r t a t e fac pe indivizi să s imtă re la t ivi ta tea moravur i lor , re la t ivi ta tea credinţelor rel i ­g ioase , care se transformlă î n t r ' o credinţă în re la t ivi ta tea uni­versală.

In m o d u l acesta s 'a a juns la epoca (Sofiştilor. Difer i te le propozi ţ iuni ce ni s ' au p ă s t r a t cu pr ivire la idei le unui Gorgiias sau P r o t a g o r a s ar fi de na tu ră să înspă imânte p e cei mai semeţ i d in t re pro tagoniş t i i revoluţ iei f ranceze: p e un Voltaire, d 'Alem-ber t , Condi l lac sau La Met t r ie .

Iată ce spune Sextus Empir icus (Adv- tnath. VII , 65 isqq.) desp re opinii le lui G o r g i a s : „ I n cartea sa Despre Nefiinţă sau.

1) Alessandro Chiappelli, L'Oriente e le origini della Filosofia Greca io Archiv, f. Geschichte d. Philosophie, 28 (N. F. 21), 1915, p. 216 sqq.

Despre Natură, o rândui tă în trei teze principale, Gorg ias s p u n e : în tâ i că nimic nu există; al doilea că, chiar dacă ar exista ceva, •acest ceva ar fi incomprehensibil pentru oameni; al t re i lea , chiar dacă ar fi comprehensibil^ el ar fi netransmisibil şi neexpli­cabil aproapelui'. Urmează o a rgumenta ţ i e boga tă , pen t ru sus­ţ ine rea acestor teze semeţe , a rgumenta ţ i e pe care Sextus o re­p roduce d u p ă cartea lui Gorg ias .

P ro t ago ra s nu e mai puţin îndrăzne ţ şi revoluţ ionar în idei. T o t după Sextus Emjpiricus (Adv- maţii. VII , 60 ) , Protagorias « pune textual , la începutul cărţi i sale int i tulate Djărămătorii: „ O m u l este măsu ra tu tu ro r luc ru r i lo r ; a celor ce sunt , precum 1

sunt , iar a celor ce nu sunt, p recum nu s u n t " . In cartea s a Despre Zei, P ro tagoras scr ie : „Cu privire la Zei, n u po t şti dacă ei există, nici dacă nu există, şi nici ce înfăţjişare au. Căc i mul te împiedică cunoaşterea lo r : neclari tatea (subiectului t r a ta t ) c â t şi scurt imea vieţii omeneş t i " . (D iogenes Laer t ios , IX, 5 1 , şi Euseb ius , Praep. evang., XIV, 3, 7 ) .

Sofiştii pa r a fi descoperi t pen t ru primă da tă togos-ul, raţ iunea. Uimirea şi fascinaţia lor este a tâ t de mare faţă de pu­terea raţiunii omeneşti , , încât li se pa re că acesteia nu-i e s t e n imica imposibil . Stăpânirea ei desăvârşi tă şi în t rebuinţarea ei în modu l cel mai potr ivi t d ă individului s tăpâni rea asupra celor­lalţi semeni ai lui, îi dă succesul, bogăţia,, renumele , fericirea. In faţa t r ibunalului (cu complicarea vieţii şi a r apor tu r i lo r jur i ­dice între indivizi, procesele iau o amploare ex t r ao rd ina ră ) , ea te fereşte să cazi victima unor acuzatori fără scrupule. Ba maţ m u l t : ea te învaţă cum să faci ca o cauză nedreap tă să t r i u m f e a supra cauzei d rep te (ton hetto logoii kreitto poiein)- In faţă adunăr i i poporulu i , în agorţl, cuvântul (logos =• cuvânt şi ra­ţ i une ) bine mânui t face să t r iumfe cauza pe care o sus ţ i i , t e face să fii ales strateg sau arehont, îţi dă g lor ie , îţi dă boglăţ-ţ ie, îţi dă fericire. De Zei, de cetate in care miai îna in te sjej -contopeau indivizii, ca albinele în roiu, nu 'm|ai e vorba. Succesul, r enumele , real izarea dorinţelor celor mai persona le ale indivi­du lu i : iată ceeace se urmăreş te acum în primUl rând. A fi fericit înseamnă a putea face ceeace .vre i . Mora la a fost inventata de

•cei slabi , pentru a conteni pe cei tar i , zice pe r sonag iu l Calicles (în dia logul Gorgias al lui P l a t o n ) , acest Nietzsche înainte d e

"vreme. : Tinere tul de pes te tot a leargă cu entuziasm! ca să se adape

ila lecţiile acestor profesori ai succesului cari sunt sofiştii,, i a r [părinţii nu prege tă să plă tească aur greu , pent ru a-şi vedea ^odraslele înzest ra te cu ştiinţa cuvântului care d ă reuşi ta în viaţă.

E uşo r de înţeles groaza de care sun t cuprinşi la vederea ;âcestei dest răbălăr i sufleteşti , toţ i cetăţenii matur i , part izani ai t r ad i ţ i i lo r sol ide, cari înă l ţase ră cetatea greacă şi reuşiseră să zdrobească pe barbar i i cotropi tor i , atunci când Perşi i „s 'au r e w

vvărsat asupra Greciei cont inentale . Aceşti cetăţeni venerabi l i ,

ar is tocraţ i p rop r i e t a r i de o g o a r e , poeţ i comici, oameni s impl i , trăiţ i ş i hrăni ţ i în t radi ţ i i le vechi şi sănă toase a le cetăţii el ine, sun t conştienţi că este în joc însăşi exis tenţa cetăţii creatoare de a tâ tea valori înal te .

In aceas tă lume, în această luptă în t re două concepţi i in t ră Socrate. De par tea cui se aşează e l? Nici de a unora,, nici d e a a l tora . în ţe leptu l a ten ian şi-a da t perfect seama că lupta .indi­vidual ismului p romovat d e sofişti cu t radi ţ i i le vechi ale ce tă ţ i i es te catas t rofală pen t ru vechia aşezare a în t rege i concepţii d e riaţă elenă. Insă el şi-a da t t o t aşa d e perfect seama că cu aju­torul vechilor idei nu po t fi dobor i t e cele noi,, aşa că primlele sunt des t ina te unei i remediabi le pieiri . Vechiul an t ropomorf i sm al divinităţ i lor, aşezăminte le t radi ţ ionale cărora se conformau mai înainte fără discuţie s t rămoşi i genera ţ ie i actuale , — n u numai fără discuţie» d a r fără să-şi dea seama că a r exista o p rob lemă sub această consimţire, care urina cu s impl ic i ta tea lucru­rilor na tura le , — pierduseră puterea de a lega laola l tă pe cetă­ţenii aceleaşi Polis. O.• l u p t ă - p e n t r u vechea orândui re cu ide i l e ei pe r imate era dinainte condamnată la insucces. T impul nu s e poa te întoarce înapoi . , ,Nu 'nvie morţi i — e'n zadar, copile !" zice poetu l nost ru .

Socrate a înţeles aces t lucru şi de aceea el nu se p lasează nici în o t abă ră nici în al ta . Es te egal de huli t , urât , bat jocori t , pe r secu ta t de unii şi d e alţii, î n s ă s igur mai m u l t de tradiţie^-nalişt i i ca r i î l înglobează. în aceeaşi g loa tă a sofiştilor, ba chiar îl socotesc mai per icu los decât aceştia, în t rucât exerci tă o p u t e r e de fascinaţie a supra t inere tului , pr in personal i ta tea sa puternică , prin profunzimea şi rel igiozi tatea convingeri lor sale, cari nu au nimic corespunză to r Ia sofişti. Şi aci zace marea t ragedie d in viaţa lui Socrate.

Pe sofiştii superficiali , avizi de bani , fără convingeri adânci ş i fără fond, Socrate s 'ar mărg in i să-i d ispre ţuiască , dacă n u ţ i - a r da seama d e pericolul iminent pe care ei îl \ r ep rez in t ă pent ru în t reaga orândui re d e s ta t e lenă. Ei sunt inamicii publici pe cari îi de tes tă şi îi acopere cu sarcasmul şi i ronia sa fină d e Atenian. Insă el e perfect conşt ient că lupta contra lor nu jse poa te duce cu me tode l e vechi, în numele ins t i tu ţ i i lor şi credin­ţe lor învechite. Pen t ru a da lupta cu sor ţ i d e izbândă , el :ştie că este nevoie de o valoare nouă, d e o idee nouă, care să a t ace relat ivismul universal al sofiştilor pe însuşi p lanul lui, o idee care s ă reprezinte o forţă vie, capabilă de a crea o religie nouă, •chiar în numele raţ iunii , de care se preva lează sofiştii. F i reş te nu este vorba de un proces conştient, d e un calcul , ci t o a t ă a t i ­tudinea aceasta izvoreşte din personal i ta tea profund or ig ina lă a în ţe leptului din Atena.

Care es te aceas tă idee, această credinţă adâncă şi d e ne­s t r ă m u t a t cu care Socrate caută să d i s t rugă relat ivismul şi opo r -tunisimul sofistic şi să dea cetăţii e lene noua forţă d e coheziune

care să lege laolal tă pe membr i i e i ? Dacă cercetăm cu a t en ţ i e d ia logur i le socrat ice d i n tinereţea, lui Platon,, vedem! că în ţe l ep tu l a tenian avea o credin ţă s ta tornică şi p rofundă : credinţa în exis­ten ta Adevărului , Binelui , Drep tă ţ i i , Frumosului , Bărbăţ ie i . So« erate a r e convingerea re l ig ioasă că în logos-vft,, în ra ţ iunea p e care Sofiştii o în t rebuin ţează p e n t r u satisfacerea scopuri lor prac­t ice, ego i s t e ale individului, să lăş lueş te o p u t e r e care duce ,1a cunoaş terea adevărului şi a for ţe lor şi idei lor aşezate în el.. Adevăru l s ingur e forţa capabi lă d q a o rgan iza societăţ i le u m a n e r

de a da temeli i le d e n e d ă r ă m a t ale cetăţii , de a a ră ta individului ros tu l existenţei lui lua tă în s ine şi în r a p o r t cu semenii lui* cu familia, societatea şi cetatea d in care face par te .

Car i sunt ideile cari sun t cercetate în dia logur i le socrat ice a le lui P l a t o n ? Bărbă ţ ia (Laches}, Cumpă ta rea sau în ţe lepciunea (Ckarntide), P ie ta tea (Eutifron), Pr ie tenia (Lisis), Minciuna (Hipias minor), Drep ta tea (Republica /)•

Prob lema de care e p reocupa t Socrate în pr imul rând este aceea a virtuţi i (arete). Gmjul, ca orice f i inţat are un rost , o funcţiune specifică de exerci tat în Viaţă. Capaci ta tea d e a exer ­ci ta funcţiunea pen t ru care e des t ina tă o fiinţă pr in firea sa se numeş t e în g receş t e arete',, ceeace noi moderni i t raducem în m o d inadecuat pr in „ v i r t u t e " . Extens iunea cuvântului g rec arete es te vas tă . Nu numlai ornaţi a r e arete, ci şi animalele , chiar ş i lucrur i le s au pă r ţ i d in corp posedă arete- „V i r t u t ea " picioarelor es te rap id i ta tea la a le rgare . Calu l a re şi el arete, medicamente le au arete, deci capacitatea de* a exerci ta funcţiunea lor esenţ ia lă

In cercetare , Socrate în t rebuinţează metoda d ia logulu i , prin î n t r ebă r i şi răspunsur i . Cerând definiţia curajului, sau a pie tă ţ i i sau a cumpătării , , filosoful din Atena pr imeş te d e obiceiu d e l a in ter locutorul s ă u un r ă spuns pr in care se enumiără cazuri pa r ­t iculare în care se gă se ş t e vir tutea menţ ionată . Laches r ă spunde că bă rbă ţ i a consis tă în faptul că so ldatu l r ămâne în rând ş i se lup tă fără să fugă. Soc ra t e imedia t observă că soldatul a r pu t ea fi curagios şi dacă lup tă în re t ragere . Eutifron, în t reba t ce e s t e p ie ta tea , r ă s p u n d e că este pios ceeace face el, când urmă­reş t e pen t ru crimă p e ta tă l său care omorâse un sclav. Acest fel de a defini nu-1 satisface pe Socrate . El cere de la in te r locutoru l său să-i dea o definiţie a virtuţi i sau a noţiunii consideraţie, astfel încât să se aplice la' toa te cazurile speciale cari a r fi da te , co respunză toa re acelei virtuţi sau noţ iuni . Vedemi deci ce mul tă d rep ta te are Aris tote l când a t r ibue lui Socrate, ca descoper i rea lu i cea măi de seamă „definiţ i i le g e n e r a l e " (to horizesthai ka-iholou)- Mai depar te , în ţe leptul din Atena, p r in t r ' o ser ie d e în t r ebă r i şi corecţi i , caută să se ridice dela cazurile speciale la

11 Acest sens al cuvântului arete e foarte tenace. Vezi în Etica En-demiană a lui Aristotel, II, 1, p 1218 b, 37 sqq. unde se vorbeşte şi de a „virtute" a hainei, a navei şi a casei.

î ng loba rea tu tu ro r aces tora în Fo rma sau Idea to ta lă , universal valabi lă , ca re e s t e obiectul de cercetare . Es te m e t o d a inductivă, ca re m e r g e delà par t icular la genera l . Şi aci Aris tote l es te pe r ­fect de bine informat , a tunci când a t r i bue lui Socrate ca a d o u a tna re descoper i re „ ra ţ ionamentu l induct iv" , f ireşte nu în sensu l jmodern, ci în sensul par t icular expus ma i s u s (tous epaktikous fygous}-

Insă ceeace este caracteristic la aces te d ia logur i din t inere ţe a l e Iui P la ton , este faptul că ele n u a jung I a un reza l ta t defi­nitiv al cercetării începute . Ele lasă un go l , dar sun t pl ine d e aprehens iuni pen t ru viitor. D e câte or i se cercetează o vir tute specia lă , se a junge la rezul ta tul că vir tuţ i le omleneşti sunt jn-divizibile ( să n e gândim) la sensul an t ic a l virtuţii , al acelei arete)-E imposibi l sjă def ineş t i una din virtuţi fără să defineşt i Vir­tutea în to ta l i ta tea ei, ; s au să posezi o vir tute, fără să posezi vi r tutea to ta lă . In adevă r omfui a re o funcţiune esenţ ia lă c a r e l i revine delà na tură , pen t ru exerci tarea căreia el exis tă ţşi atunci, capacitatea de a-şi exercita funcţiunea esenţ ia lă e s t e una şi a o poseda înseamnă a s tăpâni toa te aspec te le par ţ ia le a le virtuţii , ale acelei arete e lene .

Pent ru Socrate, cercetarea es te scopul principal al existen­ţei omului de şti inţă. Adevărul nui es te punc t d e plecare , ci ţe lu l s p r e care t inde cercetarea, în existenţa căreia Socrate a re p încredere re l igioasă.

A descoper i adevărul , care este funcţiunea esenţ ia lă a omu­lui, es te egal cu a descoperi ros tu l individului uman p e aces t psământ. Ia tă ceeace este demn d e a uînple viaţa unui o m : cer­cetarea des in teresa tă a adevărului . Less ing spune undeva c ă k

dacă, i (s*ar oferi să aleagăf în t re adevăru l ga ta descoper i t şi în t re cerce tarea adevărului , , el a r a l ege p e aceasta d i n urmiă. Şi d e ­s i g u r că Less ing n ' a r fi ajuns să spue aceasta , dadă Socrate ş i P la ton n ' a r fi existat .

Insă, d u p ă Socrate, nimteni nu e rău cu voinţă , nimeni mu comi te fapte rele decât d in ignoranţă . Deci dacă omul a r cu­noaş te virtutea., acea aretetl acea funcţiune esenţ ială care î i revine omului din fire, atunci el ar fi, după în ţe leptul nos t ru , în m o d necesar virtuos.

Aceasta este noua credinţă, noua rel igie a lui Socrate , pr in care el e convins că poa te refortnia( societatea şi, pune pe baze noui , sol ide, inatacabile şi universal valabi le cetatea greacă . Nu cu ant ropomorf ismul per imat a l zeilor, — Socrate şi-a Idat perfect seama de acest fapt , — se pu tea combate mărea miş ­care intelectuală a sofiştilor. în ţe lep tu l din Atena a creat o nouă rel igie a adevărului şi a ra ţ iuni i , care s ingură pu tea com­bate cu armiele lor propr i i pe sofişti. Fa ţă de nihi l ismul şi rela­t ivismul sofiştilor, nihil ism şi relativism proclamat în nume le raţ iunii şi p e baza ; ei, Socrate a p ropovădui t exis tenţa unei se r i i d e valori fixe, spri j inindu-se pe aceeaşi ra ţ iune , a stabilit , Sau

>nai bine zis a crezut cu cea mai profundă convingere re l igioasa în existenţa acelor e lemente universal valabile, cari const i tuesc obiectele c u n o a ş t e m şi acţiunei omeneşt i . A fost ro lu l divinului său discipol, P la ton , d e a da o formă concretă acestor aprehen­siuni de geniu ale în ţe leptului din Atena.

Reacţionari i ş i t radi ţ ional iş t i i d in Atena înţeles-au această a t i tudine a lui Socra te? De s igur că nu. Aristofan, mare le poe t fcojmic, 1-a a taca t p e acesta prezentându-1 ca pe cel mai peri­culos dintre sofişti.

Insă a r fi o g reşea lă de ne ier ta t din par tea noas t ră a m o ­derni lor , dacă ne-arn) închipui că judecător i i atenieni s 'au înşelat în mod aşa d e g roso lan în ce pr iveşte caracterul învăţături i lui Socrate , corifundândii-l cu sofiştii d e rând. In adevăr avem d e a face cu rasa de oameni cea mai fină şi in te l igen tă din câte a p r o d u s acest pământ , în acel co l ţ de lume binecuvântat, care es te Atica. Date le istorice ne po t furniza fel de fel de motive, mobi le ş i c i rcumstanţe în tâmplă toare , cari au dus la condamnarea lui Socrate. Un lucru însă nu se poa te nega. Poporu l fin al Ate-nieni lor nu s 'a pu tu t înşela î n t r ' u n . m o d copilăresc in verdictul pe care La dat. E l n ' a j e n a t niciodată p e sofişti, pe cari i a îndura t să-şi desfăşoare jocul lor naiv în faţa ochilor lor. Am pu tea zice că sofiştii n ' au fost luaţi niciodată prea în serios şi cetăţenii Aticei au văzut în ei niş te capete superficiale, n i ş te lăudăroşi , cari duceau propr ia lor nereuş i tă , în neseriozi tatea exhibiţ i i lor lor (vezi dialogul Eutidem al lui P la ton !). Cu a t â t •nai m u l t t rebue să ne dea dte gând i t condamnarea în ţe leptu lu i Socrate , care, ca a ta re , li s 'a pă ru t a fi mu l t mai per iculos pent ru cetate , decât protivnicii săi sofişti.

In adevăr , Socrate e s t e o fire profund religioasă. El are o sol idă educaţie filolsofică. A s tudia t probabil în t inere ţe t eo­riile f iziologilor vechi, după cum! arată Alessandro ChiappeWi, în t r 'un s tudiu s a v a n t 1 ) . Socra te este convins că are o misiulne divină, care i-a fost încredinţa tă d e zei, şi d e s p r e care a primit de şt ire p r in oracolul dela Dejlfi. Ejl nu este numai un ceitfer t ă to r filosofic, ci şi u n re formator social şi politic.

Judecător i i în ţe leptului d in Atena şi-au da t seama că uni versalisimul concepţiei lui despre Adevăr şi Idei, nu se pu tea împăca cu concepţ ia cetăţii greceşt i , cu caracterul ei par t icu-lar is t , bazat p e un pat r io t i sm s t râmt local. Victoria universal ismu­lui socrat ic însemna prăbuş i rea cetăţii în sensul ei antic, elen. De aceea acest universal ism a apă ru t în ochii lor ca mai peri­culos chiar decât nihi l ismul şi relat ivismul sofiştilor.

De aceea a fost Socrate condamnat la moar te , iar judecă­tor i i a tenieni au avut drepta te din punctul lor de-vedere , atunci

1) Naove Ricercke sul Naturalismo di Socrate, in Archiv fur Geschichte der Philosophie, 4 (1891) pp. 369-413, cî. Diogeneg Laeriios, II, 45 şi celelalte texte citate de Chiappelli.

când au d a t verdictul fatal. Afirmăm aceasta cu dure re în suflet , însă convinşi fiind că sun tem dator i s ă facem aceasta, pen t ru o dreaptă judecată a istoriei .

Socra te af irmă adesea credinţa sa în zei. El mai crede î n t r ' o pu t e re divină (dainiânion), care a r să lăş lui în sufletul său si care îi dă indicaţii , or idecâteor i o acţiune nu treime să fie s ă ­vârşi tă de el. Izvoarele greceşt i con t imporane (mai a les Xenofon ) , ne vorbesc de pietatea; lui faţă d e zeii cetăţii . Era Socrate ne­sincer sau un s imulant în toa te aceste împrejurăr i ? Des igur c ă nu. In primlul rând, omul curagios , care a fost capabil să în­frunte cu atâta hotăr î re moar tea , căreia avea a tâ tea posibi l i tă ţ i să i ise siustragjă; nu poa te fi acuzat de aşa ceva. In al doilea, rând Socrate es te un spir i t profund rel igios . Astfel nimic nu-î împiedica să considere că zei tă ţ i le locale adora te de cetatea s a reprez in tă ipostaze par ţ ia le a le acelui numen divinum, în ca re credea cu toa tă căldura sufletului său evlavios. Apoi am vorbit de stratificaţia credinţelor care a re loc în sufletul omenesc . Pen t ru o fiinţă ca în ţe leptu l nostru , chiar dacă a ajuns la .o concepţie ma i îna l tă a divinităţii decât cea a vulgului, aceasta nu implică în mod necesar ca el să fi ajuns să nege divini tă ţ i le în care a crezut în copilărie, a căror cunoaştere şi-a însuşit-.» oda tă cu lapte le sup t (din sânul mamei . Ceva specific d in credinţa copilăriei r ămâne la' fiecare om în forma de religoizi-t a t e mai înal tă care o sup rapune pe acest fond, astfel încât cre­dinţele copilăriei nu d i spar niciodată, oricâte forme ar schimba credinţe le intelectuale achizi ţ ionate tardiv. A ignora acest f a p t înseamnă a-şi închide d rumul pent ru o în ţe legere profundă a vieţii re l ig ioase a individului u m a n , cu procesele ei psihice d e ­licate, cu conversiunile , întoarceri le , aspiraţ i i le , suferinţele şi. desfătări le ei. Credin ţe le d in copi lăr ie , credinţele ancestrale , cari sunt reziduul aşezat în individ a exper ien ţe i de sute de ori mi le ­na ră a rasei umane , nu dispar^ nici odată , ba mai mult , ele t r ăesc sub s t ra tul subţ i re a l credinţe lor culte cari le acopere, cu a t â t (nai profunde şi mai eficace.

Pen t ru a condensa rezul ta te le cercetării noas t re , vom zice că revoluţia socratică, pe t ă r â m u l spir i tual , a pus bazele p ră ­buşirii lumii antice, pr in tr iumful creşt inismului , după o lupta t i tanică de pa t ru secole în t re d o u ă concepţi i d e v i a ţ ă : lumea a n ­tică, cu f iguri le sale reprezenta t ive : Fidias , Homer , P la ton , i a r cea nouă iluminaţia de f igura blajină a lui C h r i s t 1 ) .

In procesul condamnăr i i Iui Socrate , elenismul, î n t r ' o con -vuls iune p l ină de presimţir i sumbre, a încercat să oprească în loc procesul de des t r ămare a vechilor aşezăminte s t rămoşeşt i»

1) Istoria acestei lupte intre două lumi, cu un material imens de era-diţie, însă care nu maschează grandoarea tragediei, a fost trasată de Johanne» Geffken, în magistrala sa lucrare i Der Ausgang des griechisch-romischen Heidentams (in Heligionswissenschaftliche Bihliolhek, Bd. 6) Heidelberg 1929

fără de care el nu putea; trăi,, fără de care el inismul nu puteia li el însuşi , oda tă cu căderea cărora trebuia să se p răbuşească ş i el. De aceea, în faţa mărei t ragedi i n e închinăm plini ide «vlavie şi în ţe legere . Anun ţă to ru l timipurilor nou i şi apără tor i i « rd ine i vechi au trebuit să facă fiecare ceeace a făcut, să sufere ceeace a avut de suferit . Aceasta e s t e marea lecţie a i s t o r i e i pr iv i te fără pas iune şi fără păr t in i re . Fieqare din păr ţ i a fost? î n drep t să facă ceeace a făcut. Cu câtă mul ţumi re a r fi văzut: judecător i i Atenieni pe Socrate fugind din închisoare şi d in Atena , cu câtă complezenţă chiar i-ar fi înlesni t f u g a ! D a r o astfel de suges t ie , care îi vine lui Socrate prin Cri ton, e s t e t i m p p ierdut pen t ru înţe leptul nos t ru . Cine poa t e citi d ia logul Criton de P l a t an , fă ră a fi cupr ins d e fiorii unui ce mi s t e r io s care te copleşeş te , în faţa a t i tudinei d e neînţe les şi în acelaş ţifwp aşa de bine de în ţe les a lui Socra te? Au fugit a tâ ţ ia a l ţ i fi losofi, pen t ru a se sus t rage unei persecuţ i i : Anaxagora , Aris to-t e l ş i alţii. D a r la Socrate acest luCru nu se putea imagina. Ar fi fost o t r ăda re faţă de sine însuş i , faţă d e p ropr ia sa misiun|e •divină. Şi apoi Socrate era Atena şi Atena Socrate. î n ţ e l ep tu l nos t ru nu-şi poa te închipui că a r pu tea trăi o viaţă acceptabilă în a l tă pa r t e decât la Atena : în cercul filosofilor, sofişti lor, prinr t re t inere tu l din giminazii şi pa les t re , în reprezentaţ i i le t ea t ra le ş i pe piaţa unde se desfăşura viaţa publică, în atmosfera d e raf inăr ie spir i tuală al cărei p r o d u s cel ma i ales era.* Şi a s t fe l a trebuit să se săvârşească actul is toric al condamnări i şi exe­cutăr i i lui Socrate . P l a ton înţeles-a mis te ru l acestei condamnăr i? E l însuşi n 'a lucrat în cali tate de cont inuator al lui Socrate, îm­p i n g â n d lumea veche pe povârnişul care o ducea spre p ie i r e , p ie i re fecundă din care trebuia să iasă o lume nouă , cu for ţe c rea toa re nebănui te , lume nouă, însă care n 'ar fi pu tu t exis ta fără cea veche, cu tot ce aceasta a lucrat şi creat p e aces t p ă m â n t de sufer inţ i?

Acest conflict în t re două lumii, care se pune pent ru pr ima da t ă pe t impul lui Socrate , 1-a în ţe les perfect mare l e Friedrioh Nietzsche. Insă dânsul se aşează cu totul de par tea lumii antice, căreia „ d e c a d e n t u l " Socrate i-a da t o lovitură puternică , da r nu fnortală. Insă rana făcută, lărgi tă şi mai m u l t de P l a t o n , îşi p roduce cu secole mai târziu efectele d i s t rugă toare , atunci când a p a r e religia lui Chr is t , cu idealuri le sa le noui .

Deşi admira tor i cucernici ai lumii antice ai lui H o m e r ;şi F id i a s , nu ne putem însuşi a t i tudinea exclusivistă a lui Nietzsche. N u putem regre ta or ientarea nouă dată cugetări i şi spir i tual i tă ţ i i o jneneşt i de către Socrate , când ne gând im la toa te comor i le p e cari ni le-a dat , prin P la ton , N e o p l a t o n i c i , sfântul August in ş i toţ i ceilalţi «nari cugetă tor i profani şi bisericeşti. Suntem, co­pleşi ţ i de t r is te ţe în faţa acestui m a r e conflict în t re două lumi , ega l de înal te , egal d e scumpe nouă şi ne înclinăm cu s m e r e n i e ş i în ţe legere în faţa mar i lo r prăbuşir i şi victorii omeneşt i , t r e -

«atoare unele ca şi a l te le , ca to t ce e omenesc , învinîgătdrub «efiind nic iodată complect învingător, , învinsul nefi ind niciodată complect învins, acesta înfrângând adesea pe tă râm intelectual p e cel victorios. Şi în aceasta consistă melancolia „ înv ingă to ru ­l u i " , a şa cum; 1-a f igurat Michel-Angelo,

Lupta în t re universa l ismul filosofiei socratfco-pl a tónico -ar is totel iciene cu par t icular ismul cetăţ i lor greceşt i îşi gă se ş t e expres iunea poli t ică, o d a t ă cu înă l ţarea imperial ismului m'ace-donian. Şi în cazul acesta se loveşte universa l ismul tendin ţe lor pol i t ice a le lui Fi l ip , şi mai! conşt ient ale lui Alexandru cel M a r e de par t icular ismul cetăţ i lor e lene , d e pa t r io t i smul local, al căror a p ă r ă t o r înflăcărat şi desnădăjdui t pen t ru cauza lor p ierdută a fost Demostene . Şi aci lupta este de un t ragic sfâşietor. Mare le o ra tor a ten ian e apă ră to ru l ordinei vechi a cetăţii, cu to t ce ea p rodusese ma i înal t şi sublim. Insă cauza pe care o a p ă r a el e condamna tă în faţa for ţelor noui , for ţe d e ordin mili tar , dar ş i spir i tual . Ca şi în cazul lui Socrate , şi în cel de faţă e greu de spus de pa r t ea cui e d rep ta tea , a tâ t orânduirea veche cât şi cea «ouă având justif icarea lor, în lupta du re roasă pe care o duc*

Deaceea au fost şi Greci cari s 'au p l a sa t de par tea lui F i l ip şi au văzut în acesta pe şeful capabil să ducă cu sorţ i de izbândft lupta s t răveche a elenismului cu imperiul persan. P r in t re aceşt ia a fost şi mare l e filosof Aris totel din Stagira . Acesta căpă tase de soţie pe fiica adopt ivă şi nepoa ta lui Hermias , un distinjs pr inţ , s tăpâni tor în cetatea Atarneus din Asia Mică. Ó pr ie tenie int imă şi g ingaşe lega pe filosoful din Stagira d e socrul s ă u , omi pol i t ic de mare influenţă. Acesta deveni exponentu l politicei an t ipe r sane a lui Fi l ip , ceeace îi aduse nenorocire . Asedia t d e Perş i , H e r m i a s rezistă e r o i c ; însă este a t ras î n t r ' o cursă şi dus la Suza unde fu s u p u s la chinuri groasnice , pent ru a-1 face s ă desvăluiască p lanur i le lui Fi l ip . Insă el păs t ră secretul până la moar t e . Regele persan întrebându-1 d e ul t ima dor in ţă pe care o are înainte de moar t e , He rmias r ă s p u n s e : „Anunţaţ i pr ie teni lor şi tovarăş i lor mei că n ' am comis nimic nedemn de f i lbsof ie" .

Demostene şi par t idu l na ţ ional i s t din Atena au căutat s ă •micşoreze pe şeful a tarnean. Pen t ru Aris tote l însă moar tea t ra­gică a socrului şi pr ie tenului iubit a fost o catastrofă nespus de dureroasă. El i-a luat apăra rea , compunând în memor ia lui o Elegie de o rară frumuseţe , pe care o r e d ă m aci în traducerSe şi care va servi de încheiere pent ru s tudiul n o s t ru :

Virtute mult râvni tă de omul m u r i t o r ; Cea mai f rumoasă ţ in tă a v ie ţ i i ; Pen t ru făptura ta , fecioară, E soar tă de invidiat în Elada Să mor i şi să îndur i chinuri du re roase şi fără sfârşit . Astfel de r ă sp l a t ă nemur i toare da i tu sufletului , Mai demnă ca a u r u l 4

Părinţ i i şi somnul molcomitor . Pent ru t ine Herac les cel din Zeus şi feciorii Ledei Au îndura t mu l t e necazuri , prin faptele lor, Pen t ru s tăpâni rea puter i i tale. De dorul tău Achile şi Ajax s 'au dus în casa lui H a d e s . De d ragu l făpture i ta le pr ie teneşt i , v lăs tarul din Atarnews Rămase orfan de lumina soarelui . Tu, demn d e laudă prin faptele tale , Muzele , fiice ale Amintiri i îţi cântă nemuri rea , Prea-mări t id faima lui Zeus cel pr imi tor şi darul prieteniei

[ s t a t o r n i c e 1 ) .

ARAM M. FRENKIAN.

1 ) Acest text ne-a fost păstrat de Diogenes Laertios, Vitae philoso-phorum, V, 7-8. £1 se găseşte, acompaniat de observaţiuni preţioase, la Ulrich Ton Wilamowitz-Moellendorff, Aristoteles und Athen, Berlin, 1 8 9 3 „ T O I . II, pp, 406 sqq.

ACTIVISMUL IN GÂNDIREA RENAŞTERII ITALIENE

Prez in tând gând i rea câtorva filosofi i talieni ai Renaşter i i p r in eonceptul unitiv al activismului, încercăm să aducem, nu & contr ibuţ ie is tor ică , ci un punc t de vedere poa te încă nu Sufi­cient reliefat în considerarea acestei gândir i . Căci dacă au fost puse în lumină puncte le expresive ale unei concepţii dinamice gi activiste a existentei în s tudii le par t iculare asupra diferi ţ i lor gândi tor i ai epocii, es te încă totuşi posibi lă o cercetare u n i t a r i a conceptului în cuprinsul acestei în t regi gândir i înăuntrul căreia îi putemi u rmăr i const i tuirea t repta tă . Prin analiza ideii dominan te a mişcăr i i şi acţiunii , care duce la afirmarea super ior i tă ţ i i vo­i n ţ a asupra cunoaşteri i şi astfel la super ior i ta tea iubirii , con­ceptul activismului îşi află pr imele modur i ale consti tuiri i l u i ; ea se cont inuă în momentu l ul ter ior al afirmării demnităţ i i omu­lui, f igurate în diverse s imbolur i şi motive mitice cari au p u t u t să const i tue punctu l de p lecare însuşi al acestei cercetări , de­oarece ele semnifică, în t r ' un mod pre ţ ios , toCm'ai esenţa concep­tului pe care-1 u r m ă r i m : în t r ' adevăr sub formele varii ale mot ivu­lui brunian a l vânători i lui At teon sau în figura lui Socrates vânătoru l , astfel numit uneor i în P la ton şi de mai mul te or i aminti t în Mars i l io F i c i n o ; în imaginea ar ip i lor prin cari omiul se înal ţă în în toarcerea lui spre Duminezeu, sau în aceea a de­monului care-1 împinge pe oiri p e drumul acestei divine î n ă l ţ ă r i ; însfârşit în f igura lui P rometeu , sc r egăseş te mereu acelaşi ccm-cept care, const i tuind ma i întâi ideea unit ivă a gândir i i ficiraene, se desvol tă apoi în gândirea contemporană şi imediat ul ter ioară , dobând ind astfel , sub expresiuni le lui d iverse ş i echivalente, valoarea de concept central al speculaţ iei filosofice a epoc i i ; analiza acestor mot ive diverse nu fo rmează to tuş i momen tu l ultinf al cercetăr i i noas t re , deoarece ideea reîntoarceri i spre absolu tu l divin, pe care ele o cuprind 1, n u îşi g ă s e ş t e încheierea în coa'-ceptul unei ul t ime conversiuni a omului în Dutnlhezeu, aşa da r în imaginea u l t imă a odihnei şau a împliniri i străduinţei^ ci s e cont inuă în modul cel mai p re ţ ios în ideea infinitului acestei căutăr i şi s t răduinţe sp re a b s o l u t ; la r ându l său, infinitul avân­tur i lor iubirii şi cunoaşteri i duce la momentu l ultim' al cercului veşnic în care ele se desfăşoară , evocându-se prin această imagine

« unei ro t i r i fără sfârşit şi fără a t ingere a ţintei,, în ţelesul toc­mai al perpe tue i s t rădu in ţe căreia nu-i e s t e d a t ă nici o împlinire . Analiza acestor momen te sucecesive va încerca să descoper|e const i tu i rea t r ep t a t ă a conceptului activismîului, care se va găs i precizat numai prin imaginea f inală a cercului care* însemnând permanen ţa avântului iubirii şi a mişcăr i i astfel impuse spiri tului u m a n ca şi existenţei universale, semnifică în t r ' adevăr nota esen­ţ ia l definitorie a activismului.

Pu tem indica aspectul iniţial al activismu!ui gândiri i lu^ Fjcino în ideea d e mişcare deseor i întâlni tă în textul Scrisori lor , s p r e p i ldă . Mişcarea propr ie sufletului omenesc ca suflet ra­ţ ional , în t rucât durând veşnic, da r „ap roape în t r 'un fel m o b i l " , e l es te neîncetat împins şi mişcat de o „pu t e r e a lui p rop r i e şi î n ă s c u t ă " * ) ; sau „motoru l care în m o d propr iu îndreaptă su­f le tu l s p r e infini t" 2 ) şi care este „pu te rea inf in i tă" ce mişcă min­t ea , s u n t punc te l e pr ime în care se afirmă aci c o n c e p t u l ; el dobân­d e ş t e o notă noua în momentu l în care Ficino a t r ibue aceeaşi mişcare neîncetată în t regului un ivers : aci apa re însă linia esen­ţ ia lă a întregii lui concepţi i , în t rucât Iubirea, ca forţă ce poar tă mate r ia sp re cercurile super ioare ale existenţei,, este principiul acestei mişcăr i inter ioare existenţei universale . Comentar iu l Ban­chetului , care expr imă creaţiunea în t r ep te a lumii, ara tă şi în­toarcerea fiecăreia dintre ele spre C r e a t o r ; în înt reaga fiinţă a universului apa re aşadar d rep t principiu d e mişcare, „dor in ţa î n ă s c u t ă " de întoarcere p r i n acţ iunea Iubirii , iar expres ia pr in care Ficino a ra tă îndrep ta rea fiecărui cerc al existenţei spre cercul lui super ior ş i spre Dumnezeu , ,,...şri i •S'a dat spre a fi d e el m â n u i t ă " 3 ) , înseamnă tocmai întoarcerea activă a întregei exis­tenţe p ă t r u n s e de Iubire spre absolu tu l din care a p r o c e d a t ; iar dacă Mintea angelică, spre pi ldă, este imobilă întrucât este cea mai ap roape de imobil i tatea centrului divin, este totuşi şi tea mobi lă în t r 'un anumit sens , şi anume în acela al tensiunii ei pe rpe tue de întoarcere spre ' acest centru. Intre păr ţ i le Lumii es te vie aceeaşi mişca re : es te atracţia reciprocă genera tă to t de Iubire şi care le apropie în t re ele şi . împreună le îndreap tă sp re acelaşi centru a b s o l u t ; iar în această universală atracţ ie , mişcarea se complică prin tensiunea pe care o înseamnă avân­tul Iubirii , p r in aspiraţ ia din care ea se naşte . In un iversu l *? tk i s t r ăbă tu t de aceste linii de forţă ale Iubirii , es te o aler­gare pe rmanen tă a unui lucru spre celălal t , şi Cerul însuşi nu s tă nemişcat ci , ,sboară foarte r e p e d e " şi „a leargă foarte r epede

1) Tomo primo delle lettere di Marsilio Ficino, tradotte in lingua •toscana per M. Felice Figiiucci Senese, in Venezia, appresso Gabriel Giolito de'Ferràri, 1546, I, 2, p. 132 retro.

2) Ib. I, 2, p. 123. 3) Asupra Iubirii sau Banchetul lai Platon, trad. de Sorin Ionescu,

Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1942, I, 2, p. 11.

pent ru ca or ice pa r t e a sa s ă poa tă ap roape în acelaşi tirnp să le a t ingă pe toa te celelal te cât mai Wult cu p u t i n ţ ă " *) . Inte­g r â n d mişcarea sufletului în vastul dinamism' al universului» Ficino se în t r eabă dacă scopul ei es te opr i rea şi repaosul„ sau, mişcarea î n s ă ş i ; ş i cons iderând posibi l i ta tea unei mişcări neîn­ceta te a sufletului,, în care „scopul mişcării in te lectuale este miş­carea î n s ă ş i " , gândi to ru l se referă, d u p ă cum! însuşi scrie, l a uni i Platonicieni cari „ au gând i t că sufletul neîncetat acţionează şi t r ă i eş te" . To tuş i nu permanenţa mişcării es te esenţ ială sufle­tu lu i în acest punc t a l desvoltări i gândir i i f in ic iene; cunoscând repaosu l , min tea îl socoteşte mai demn decâ t mişcarea ş i do re ş t e aşadar , d incolo d e aceasta, od ihna ultimă; pe care o află în b ine le suprem, aşadar „ î n t r ' o anumi tă s ta re s tabi lă miai curând decât î n t r ' o condiţie m o b i l ă " 2 ) . Apare aşa d a r aci e logiul repaosu lu i deasupra mişcări i , în t rucât în aceeaşi pag ină Ficino scrie qă „min­tea dobândeş te mai m u l t în r epaos decâ t î n m i ş c a r e " şi că „obiec te le ei cele m a i familiare sunt regiuni le e terne ale lu­cruri lor ş i nu pasiuni le mobi le a le ma te r i e i " . P u n â n d astfel , în acest punct , mişcarea numai în câmpul lumescului , iar d in­colo de el odihna şi opr i rea , Ficino a t r ibue lui Dumnezeu sin­g u r mărg in i r ea în s ine şi astfel nemişcarea : „ D a r Duminezeu s ingur poa te fi míultumi[t cu s ine şi-şi poa te fi lui însuşi s u ­ficient, căci lui nu-i l ipseşte n imic" . . . 3 ) ' , iar nemişcări i lui i s e opune avântul cons tant a l sufletelor înă l ţa te spre el. Considfe-ra tă în acest fel, mascarea poa t e fi definită ca imperfectă în­t rucât t inde la o l imită u l t i m ă ; şi dacă od ihna apar ţ ine n u m a i lumii e tern i tă ţ i i , mişcarea şi efortul sunt ale lumii t empora l e , deoarece od ihna n u se află decât „ în t r ' un bun adevăra t şi imens, şi nu poa t e decât în infinit s ă găsească s f â r ş i t " * ) . Această co­r e s p o n d e n ţ ă a mişcăr i i cu imperfecţ iunea şi a stări i cu desă ­vârşirea es te af i rmată din nou în t r ' o mică scriere cuprinsă în Ep i s to l a r sub t i t lul semnificativ: „ C ă e lemente le se mişcă m o ­b i l " — ceeace indică p rezen ţa mişcării pu re în lumea cea şnjai de jos a e lementelor , — „sferele cereşti se mişcă stabi l , sufletele s tau mobi l , înger i i s tau stabi l , Dumnezeu este s tarea î n s ă ş i " 5 ) . Această g rada re a cantităţi i mişcării în seria exis tenţelor până la s tabi l i ta tea perfectă a lui Dumnezeu arată , în construcţia m e ­tafizică a lui Ficino, p rezenţa mişcării drept caracter ce semni­fică t r ep ta ta aprop ie re de Dumnezeu. Totuş i , dacă texte le men­ţ ionate până aci indică mişcarea t r ep ta t d iminuată în scara exis­tenţe lor , nu l ipseşte to tuş i şi af i rmaţia care ne îngădue să vedem aci chiar punctul primi al acelui concept al circulari tăţ i i existenţei care , după cumi vom! putea preciza măi depa r t e , înseamnă u n i -

1) Ib. III, 2, p. 41. 2) Lettere, I, 2, p. 115. 3) Asupra Iubirii, cit. IV, 4, p. 53. 4} Lettere, I, 2, p. 117. 5) lb. I, 2, p. 132 retro.

versal i ta tea mişcării întrucât expr imă t recerea perpe tuă a exis­ten ţe i m u n d a n e în cea divină şi cobor î rea acesteia sp re cea din-tâiu. Astfel în Comentar iu l Banchetului , deşi Dumnezeu a fost numi t centru unic, indivizibil şi s tabi l , el apa re totuşi prezent în orice par te a un iversu lu i : „el totuşi se gă se ş t e în orice pa r t e a mul tor , ba chiar a tu tu ro r razelor mobi le şi d iv i z ib i l e " ;* ) nemişcarea divină apare deci în sânul chiar al mişcării un ive r sa l e ; iar absolutul divin el însuşi p rezen t în existenţa lumii, înseamnă prezenţa lui care continuu se comunică pr in Iubire, m u n d a n u l u i ; astfel linia ascendentă a Iubirii omului se împl ineş te prin avân­tul ce coboară d i" absolut sp r e om.

Conceptul acţiunii se adaogă ideii de mişcare conturând n o ­ţ iunea activismului. In l r ' o scrisoare că t re Antonio Serafico, în care Ficino discută rapor tul d in t r e fericire şi acţiune, se observă că, deşi într*un pr im moment , , ,o t ium" pa re concordant cu feri­cirea, întrucât liniştea este scopul întregei exis tenţe a omului , totuşi nu poate fi aceasta ul t ima conc luz i e ; ; iar Ficino scrie ac i : „viaţa este act intimi a l natur i i , es te un act continuu''" 2 ) , pent ru a adăuga in altă pag ină : „Şi viaţa nu este altceva decât act, ş i unde este mai mul t acesta, acolo este mâi m u l t ă v i a ţ ă " 3 ) , afir­maţ ie ce duce fa aceste u l t ime cuvinte, în cari fericirea este derivată din ac ţ iune : „es t e s igur ca, dacă nu am lucra nimic, nu an; fi fericiţ i". Se adaogă o dist incţie p re ţ ioasă atunci când, desvol tând principiul mai sus menţ iona t al s tăr i i sau odihnei ca scop ul t im, Ficino afirmă că este inferioară or ice acţ iune care se referă la altceva decât ia ea însăşi şi caută o împlinire în afara e i ; treb.ic aşa J a r p re ţu i tă s ingură „acţ iunea in t imă a minţii '*, întrucât numai ea este închisă în sine, m u l ţ u m i t ă ; deci

oricine lucrează în acest fel, nu lucrează numai pent ru a /fi oda t ă fericit, da r în. t imp ce lucrează este f e r i c i t " 4 ) . Ne opr im asupra acestei propoziţ i i pre ţ ioase pentru definirea activismu­lui : căci dela conceptul prim al mişcării în totul t inzând Ia .do­bândi rea stări i desăvârş i te , se a junge la acest concept nou, a l mişcări i ce se desfăşoară pent ru ea însăşi , găs ind în sine bea­t i t ud inea ; şi propozi ţ ia sp inoz iană : „Bea t i tudo non est virtus p raemium, sed ipsa v i r tu s" este des igur echivalentă, în înţelesul ei cel mai intim, cu aceste cuvinte ale lui Ficino. Insfârşit, al te câteva referinţe la super ior i ta tea acţiunii, chiar în probleme de conduită morală practică, precizează mai mult ac t iv i smul ; astfel e s t e regre tu l t impului nefolosit în m o d ut i l , în t r 'o scrisoare ad re ­sată lui Lorcnzo Magnificul •>), şi to t astfel definiţia virtuţii , în

1) Asupra Iubirii, eit. Il, 3, p. 20. 2) Lettere, II, 8, p. 107 retro. 3) Ib. I, 1, p. 104 retro. 4) Lettere, II, 8, p. 108. 5) tb. I, 1, p. 66.

ca re apa re şi un al trei lea e lement a l act ivismului , anume super io­r i ta tea voinţei asupra cunoaş ter i i : , , 0 voiu defini (v i r tu tea) aşa dar foarte p e scurt,, miai a les pen t ru că este mai ut i l să exerciţi virtutea decât s 'o cunoş t i "

Se impune astfel pri lejul precizări i activismului prin ară­tarea acestui r apo r t în t re voinţă şi cunoaştere , în t re voinţă şt beat i tudine . In t r 'o scr isoare către Lorenzo, în care amin teş te o discuţie filosofică desfăşurată la întrunir i le de la vila din Car regg i , Ficino citează definiţia care s 'a d a t atunci, feri-' c ir i i : ea „constă mai mul t în actul voinţei , decât al intelec­t u l u i " ; 2 ) d is t ingând aşa dar voinţa d e cunoaştere , Ficino îşi precizează un punct al doctrinei epis temologice , lămur ind tot ­oda t ă un nou element d e activism în poziţ ia lui. Intelectul este a ră t a t ca în ţe legând lucrurile pr in na tura lor, nu a sa , răr mânându- le aşadar mereu depa r t e şi ne împl in ind int ima u n i r e cu ob iec tu l ; aceasta se produce însă în actul voinţei care a t r age lucrurile voind a le converti în sine. Mişcarea este deci m a i p ropr ie voinţei , în t rucât înseamnă unire cu obiectul c ă u t a t ; iar deosebirea în t re voinţă şi intelect apa re mai ales în pagina care defineşte na tura voinţei ca efort neîncetat , şi în care sg a r a t ă de asemenea l iber ta tea ei. Cu aceasta Ficino îşi precizează activismul, deoarece s t răduin ţa continuă nu poa te fi concepută decât l iberă în tendinţa şi perseverarea e i ; şi dacă despre aceasta din u rmă se spune că n u numai p romi te toa te virtuţi le, da r în m o d real le d ă su f l e tu lu i , 3 ) şi dacă se adaogă scrisoarea către Oiovanni Altovit i , căreia t raducerea i tal iană a lui Figliucdi îi pune ca t i t lu rezumat iv : „Că dobândim repede ceeace dorim' m u l t " * ) , a jungem ul t im Ia înţelesul rel igios inclus în conceptul de vo in ţă : în t r ' adevăr voinţa maximă înseamnă a t e bucura jde Dumnezeu , deoarece, dacă am reuşi t să ne bucurăm d e E l , ^ s t ă p â n i m " toate l u c r u r i l e 5 ) . ..

Un ul t im concept se adaogă , însemnând de te rminarea cea ma i p re ţ ioasă a activismului. In aceeaşi scr isoare către Lorenzo, ma i sus citată, s e ara tă pr in ce iubirea este super ioară cunoaş te r i i ; scriind că „mer i tăm mai mul t iubind d e c â t ce rce tând" , Ficino îşi desvol tă afirmaţia a ră tând că în cunoaştere nu se înfăptueş te un i r ea dintre subiect şi obiect, pe care însă iubirea o d o b â n d e ş t e ; căci „pu te rea cunoaşter i i constă mai mul t în diviziune, iar pu te rea iubiri i în u n i r e " 6 ) ; şi aceeaşi deosebire este a r ă t a t ă în t re actul contempla ţ ie i lui Dumnezeu şi acela al iubir i i l u i : căci omlul devine divin numai prin această iubire ? ) : însfârşit , pe când

1) Ib. 1, 1, p. 84. 2) 1b. I, 1, p. 92 retro. 3) 1b. I, 1, p. 73. 4) Ib. I, 1, p . 89. 5) Ib. I, 5, p. 286. 6) Ib. I, 1, p. 94 retro. 7) Ib. I, 1, p. 95.

cunoaşterea es te o conformare a spir i tu lui la obiect, iubirea con­ver teş te obiectul în sine, căci cea d in tâ i : „ res t rânge măre ţ i a obiectului la capaci ta tea mică a minţ i i n o a s t r e " , pe când „cei care iubeşte se t rans formă pe s i n e în forma celui i u b i t " * ) . Acti-vismul apare astfel în! această pu te re d e avânt şi d e înăl ţare a spir i tului până la cuprinderea existenţei celei mai îna l te , nu pr in pr imirea ei, ci p r in t r ' o activă t ransformare a lui în e a ; iar valoarea voinţei în actul iubirii lui Duminezeu apare în p a g i n a Epis to la ru lu i în care Ficino scr ie : „Şi ne bucurăm' prin mijlocul voinţei , căci de ea suntem mânaţ i sp re Dumnezeu, iub indu-L" 2 ) .

Conceptu l voinţei l ibere r eapare în gândi rea lui Pico d r e p t semn al demni tă ţ i i omului . Textu l Cuvântăr i i lui afirmă această l iber ta te nel imita tă care îi permi te omului să-şi determine s ingur forma p e care vrea să şi-o d e a ; pus în mijlocul lumii, el ritf e s t e ,,nici ceresc, nici pămân te sc , nici mur i tor , nici nemur i to r " ; iar Dumnezeu i-a dăru i t l iber ta tea pen t ru ca, asemenea unuşi ,,isuveran p l ă s m u i t o r " , el să-şi dea s ingur forma existenţei p e care şi-a a l e s - o ; Pico încheie această pa r t e a Cuvântăr i i p r in elogiul „minuna te i fericiri a omu lu i " , „căruia îi este îngădui t s ă dobândească ceeace do re ş t e , să fie ceeace v r e a " 3 ) . O expre­s ie a semănă toa re a ideii l ibertăţ i i voinţei apărea în t r ' o scr i soare a lui Ficino că t re Pico, în' care deasemenea omul era privit în t re cele două extremităţ i a le divini tăţ i i şi a le fiinţei animale , cu vir­tu tea de a se urca s p r e une l e sau a se coborî spre ce l e l a l t e ; es te astfel acelaşi , la ambii gândi tor i , conceptul omului factor al p ropr ie i sale forme de v ia ţă în acel înţeles cel mai înal t care a t inge u n sens metafizic: căci forma de viaţă pe care omul şi-o a lege , sau sensul în care pa rcurge s tarea creaţiunii, înseamnă m ă s u r a în care se înfăptueş te întoarcerea veşnică a lumii spre Crea to ru l ei, p e calea Iubirii . Dar aceas tă de terminare a demni­tă ţ i i omului a ra t ă şi în ţe lesul activist pe care-1 dobândeş te în­d rep ta rea spir i tu lui pe linia cea mai g rea , a deveniri i divinei; căci l iber ta tea pe care o are îl îndreaptă dincolo de lucruri le lumii , sp re cele supreme, astfel că s t răduin ţa unei desăvârşir i t o t m a i înal te este tocmai fructul l i be r t ă ţ i i ; iar scopul acestei s t r ădu in ţ e es te Duminezeu, la care se a junge prin fervoarea ne­încetatei înă l ţăr i , d incolo d e efortul pe care ea o înseamnă fiind odihna supremă înfăţişată d e „ t ronul d iv in" . Şi aci apare aşa da r d r e p t s tare a celei mai înal te beat i tudini , odihna u l t i m ă ; i a r Pico schiţează chiar o clasificare a ş t i inţelor din acest punct de vedere al păci i pe care o aduc sp i r i tu lu i : dacă dialectica poa te a tenua, „discuţi i le po t r ivn ice" , dacă filosofia na tura lă împacă numai par ţ ia l conflictele cari „sfâşie. . . sufletul nel in iş t i t" , pacea*

1) Ib. I, 1, p. 86. 2) Ib. I, 1, p, 97. 3) Orazione della dignità dell'uomo, ca apendice la Giovanni Semprini,

La filosofia di "Pico della Mirandola, Milano, Libreria Lombarda, 1936, p. 225.

ul t imă a t ronului diviri o poa te d a numai ş t i in ţa divină care^ d incolo d e teologie , es te r e l i g i a ; în aces t sens se expr imă Pico şi î n t r ' o scr isoare ad resa tă lui B. M a n t o v a n o : „Phi losophia quaer i t , Theo log ia invenit , Rel igio p o s s i d e t " A c e a s t ă poses iune a adevărulu i şi această supremă cer t i tudine o poate dobând i aşa da r spir i tul numai p e d r u m u l revelaţiei,, sau în to t cazul a l une i depăş i r i a l iniei omeneş t i d e cercetare,, pe care o reprez in tă tocmai filosof ia şi chiar t e o l o g i a ; cu . aceas tă precizare , P i co a ra tă însă to toda tă înţelesul activist cupr ins în gândi rea l u i : căci efortului u m a n de a t inge re a cer t i tudinei nu-i es te îngjă-du i t ă nic iodată od ihna în t rucât nu-i es te îngădui tă a t inge rea adevăru lu i s u p r e m ; spir i tul u m a n este aşa d a r supus căutăr i i pe rmanen te şi s t răduin ţe i neîmpl ini te cari const i tue tocmai nu­cleul conceptului de activism. Dist incţ ia pe care Leon Abravanel o a ra t ă în t re iubirea sau dor in ţa lucrului poseda t şi bucuria sau desfă ta rea pe care ne-o d ă faptul împl ini t al acestei poses iun i , es te o precizare n o u ă adusă activismiului: ,,A t e bucjura şi a t e desfă ta nu es te i u b i r e " scrie Abravane l , deoarece nu poa te ,fi un acelaş lucru iubirea, care este mişcare sau principiu de miş­care şi bucuria sau desfă ta rea cari sun t l inişte şi sfârşit şi capă t al m i ş c ă r i i " 2 ) . P u n â n d a ş a d a r , esenţa iubirii în mişcare, iar n u în desfă tarea care o anulează întrucât îi subs t i tue od ihna , gând i to ru l cont inuă linia lui Ficino şi Pico, arătar td supe r io r i t a t ea iubiri i asupra cunoaş te r i i ; da r pr in aceasta _£l pune în lumină t r ă să tu r a seminificativă pentru; noi a acţiunii şi s t răduinţe i , s a u a mişcării p e care o înseamnă iubirea , aducându-şi astfel con­t r ibuţ ia la definirea activismiului.

In gând i rea lui Carrrpanella, conceptul mişcăr i i şi acţiuni/î apa r l ămur i t e în t r ' o a l t ă l u m i n ă ; activism'ul lui se prezintă m a i în tâ i ca an imism ce afirmă prezen ţa vieţi i în orice lucru şi pa r t e a exis tenţei lumiii, iar cuvintele din De sensu rerum el niagia: ,,Lu>mea toa tă a şada r este s imţire şi viaţă şi suflet şi c o r p " 3 ) , indică tocmai acest înţeles animist care-i va permi te să numească lumea u n m a r e a n i m j a l 4 ) ; activismul se dovedeşte în această" concepere a mişcăr i i pe rpe tue ce s t răba te păr ţ i le universului ş i căre ia nu-i es te dat niciun sfârşit . Se adaogă* sp re a în tăr i con­cepţ ia , af irmarea tendin ţe i e terne a or icăre i exis tenţe spre cu­noaş te re şi s p r e conservarea p ropr ie i sale fiinţe sau exis tenţe . Amint ind d e a p r o a p e ideea spinoziană a lui „ c o n a t u s " , Cam<-pane l la spune că orice ex is ten t doreş te b ine le lui super ior s i suprem, iar aces ta din u r m ă es te „dfe a s e conserva în viaţă si în e x i s t e n ţ ă " 5 ) .

1) Citat ia E. Anagnine, Giovanni Pico della Mirandola, Bari, Laterza, 1937, p. 272.

2) Dialoghi d'amore, a cura di Santino Caramella, Bari, Laterza, 1924, p. 210.

3) Del senso delle cose e della magia, a cura di A. Bruers, Bari, Laterza, 1925, p. 330.

4) lb. p. 26. 5) lb. p. 127. 4

Concepţia lui Bruno aduce o conturare d in t re cele mai p re ­ţ ioase conceptului pe care-1 urmăr im. Car tea lui Vasile Gheras im despre Activismul lui Spinoza (Ce rnău ţ i 1928) , vorbea dea-semenea despre activismul lui Bruno, ca 'moment p regă t i to r al celui d i n t â i ; in te rpre ta rea lui Cass i re r în volumul asupra Pro­blemei cunoaşterii în filosofice şi ştiinţa timpurilor noui, dez­voltă acest înţe les al gândir i i lui Bruno, a ră tând în r a p o r t u l dintre mate r ie şi formă concepţia n o u ă a deveniri i care înlocueşte pe aceea, depăş i tă a e x i s t e n t e i x ) ; este un rapor t d inamic , observă Cassi rer , în t re mate r ie şi formă, întrucât nu este nici­o d a t ă împlinită actual izarea completă a potente i şi deci coin­cidenţa finitului cu infinitul. E lemente în p lus se po t a d ă o g a sp re a contura concepţia acestui dinamism cuprins în esenţa existenţei . Din mate r ia care , este s ingură eternă, ies formele ca s imple ^orânduir i v a r i i " 2 ) ale ei, şi astfel este prezent în ea pr incipiul activ care ext rage toa te aceste forme, şi pe care îl g ă s i m numit , ,artefice i n t e rno" . Rapor tu l dinamic indicat d e Cass i rer este consti tui t de d i s tan ţa ce pers i s tă între po ten tă şi act, deoarece, dacă „principiul primi şi cel mai b u n " este to t ceeace poa te să fie, celelalte lucruri nu sun t as t fe l : niciuna nu? este to t ceeace poa te f i " 3 ) . Concepţ ia acestui r a p o r t dinamic dobândeş te însă o precizare pre ţ ioasă a tunci când Bruno arată că esenţa , aşa dar actual i tatea oricărei existenţe stă, nu în faptul ex-plicării sau actualizări i ei, ci în po ten ţa continuă pe care oi cupr inde ; aşadar „făptuit de a fi exprimat , sensibil şi ex-pîicat nu este principala raţ iune de actual i ta te , da r este un lucru con­secvent si efect al aces te ia" *) ; şi deci esenţa oricărei exis tenţe s tă în nenumăra te le posibi l i tă ţ i cari ies din ea, aşadar în in­finitul act creator a cărei or ig ine este. Exis tenţa ne apare as t fe l definită ca or ig ine a actuali tăţi i şi a producer i i de forme n o u i ; iar faptul că această pe rpe tuă producere de forme nu apa r ţ ine exis tenţei pr ime care e imobilă , dar exis tenţe lor par t iculare , a ra tă dis tanţa pusă d e Bruno în t re ele ; şi totuşi unităţ i i p r i m e chiar, el îi a t r ibue la un m o m e n t dat acelaş iact şi avânt p rodu­cător de formie. A r g u m e n t â n d exis tenţa infinitului, Bruno a r a t ă na tura principiului care îl produce , şi anume continua lui voanţă d e producere prin voinţa d e mişcare şi de acţ iune care-i es te in te r ioa ră : „ D e c e voimi sau pu tem gând i că eficacitatea divjină este i n a c t i v ă ? " 5 ) . Infinitul universului , care înseamnă infinit al Cea toru lu i , înseamnă pr in aceasta şi acţiune inf ini tă; univer­su lu i î i es te deci a t r ibui tă ex-plicarea infinită, iar lui Dumnezeu

1) Ernst Cassirer, Das Erkenntnisproblem in der Phiiosophie und Wis-•senschaft der neueren zeit, I. Bd., Berlin, 1906, p. 356.

2) Della causa, principio e uno, in Dialoghi metafisici, nuovamente ristampati con note da Giovanni Gentile, II Ed., Bari, Laterza, 1925, p. 212,

3) Ib. p. 219. 4j Ib. p. 242. 5) Dell'infinito universo e mondi, in Dialoghi metafisici, cit. p . 297.

acţ iunea pe rpe tuă care es te exis tenţa lui prezenţă şi to ta lă în orice pa r t e a lumii ; însfârşit , cuvintele ros t i te de Sofia în SpacCţo della bestia Montante, car i expr imă excelenţa acţiunii şi miş­cării , conturează aceas tă pr imă expres ie a act ivismului lui B r u n o : ,,Vedemi că orice desfă ta re nu constă în al tceva decât î n t r ' o anumi tă t recere , o înaintare şi o mişcare. Da t fi ind că es te su­pă ră toa re şi t r i s tă s ta rea foame i ; neplăcută şi g r e a este s tareţa d e a fi s ă t u l ; d a r ceeace ne des fa tă es te mişcarea delà una lia a l t a " !) ; însfârşi t e terni ta tea lumii este văzută nu în perpe tu i ­t a tea păr ţ i lo r şi f i inţelor ei, ci în continua desfăşurare a existen­ţe lor cari se succed în ea înlocuindu-se u n a pe alta. E te rn i ­ta tea lumii ca p e r p e t u ă înnoire şi t ransformare a fi inţelor este astfel concepţia care, aflată şi în Campanel ia , înseamnă act i­vismul înţelegeri i metafizice în care considerarea super ior i tă ţ i i acţiunii asupra s tăr i i anunţă activismul vieţii mora le în care s t rădu in ţa a t inge va loarea împlinir i i care n u poa te fi dobândfîtă.

Concepte le diferite ale mişcării şi acţiunii , al voinţei l ibere şi efortului care t inde spre o. od ihnă finală în Dumnezeu , au const i tui t până aci pr imul m o m e n t al determinăr i i ideii d e acti-vism ; din el der ivă un momen t u r m ă t o r uşor d e văzut. Intr'adfe-văr , dacă mişcarea şi avântul continuu sp re bine sunt modur i le majore ale existenţei universale, şi dacă voinţa e l iberă să a leagă forma divină pe care omul o poar tă în sine alătur i d e al te forme posibi le , se a ra t ă p r in aceasta demni ta tea omulu i , care const i tue momentu l imediat succesiv în def inirea activismului ; aceas tă demni ta te înseamnă în t r ' adevăr tensiunea constantă a depăş i r i i mater ie i şi defineşte în ţe lesul s t rădu in ţe i şi voinţei d e abso lu t incluse în cunoaş terea şi acţ iunea omului . In conceptul demni­tă ţ i i subliniem aşa dar e lementul voinţei , a l acţiunii şi efortului pe care le înseamnă ; şi amintim. în acest sens gândi rea lui Ficino care îl consideră pe omi ap roape „ e m u l " al lui Dumnezeu , şi care scrie în t r ' o scr isoare ad resa t ă lui Cavalcant i : „ D u m n e z e u nu i-a creiat pe oameni pentru ' lucruri mici, ci pen t ru fapte măr i . I-a creat chiar numai pent ru lucruri i n f i n i t e " 2 ) ; pent ru Pico demni ta tea omului apare , d inco lo d e voinţa lui l iberă, în nel i ­niş tea şi anx ie ta tea acţ iunilor care sUnt îndrep ta te sp re p lăs­muirea fiinţei lui în formele cele m'ai înal te . In aces t sens, scri­soarea ad re sa t ă lui Ermiolao B a r b a r a , care a ra tă a fi p r o p r i e omului a rdoarea căutăr i i adevărulu i absolut , es te pre ţ ioasă ; dem­ni ta tea omului cons idera tă în s t răduinţa acestei pe rpe tue 'Cău­t ă r i a „ra ţ iuni lor lucrur i lor umiane şi d iv ine" , în care, cum scrie Pico, niciodată nu pqţi fi p rea t , anx ios şi c u r i o s " 3 ) , înseamnă

1) Spaccio della bestia trionfante, in Dialoghi morali, nuovamente ris­tampati con note da Giovanni Gentile, seconda edizione, Bari, Laterza, 1927 p. 23.

2) Lettere I 5, p. 286 retro. 3) Lettera di Giovanti Pico ad Ermolao Barbara, in Giovanni Sem-

prini, cit-, p. 203.

în Mod in t e re san t activismul gândi toru lu i . Es te aceeaşi f igura omului în gândi rea lui Campianella: „ e p i l o g al în t regi i l u m i , admira tor al a c e s t e i a " 1 ) , omu l s ingur poa te ceti cartea n a t u r i i ; iar pen t ru B r u n o ideea p rogresu lu i e s t e expresia aceleiaşi demh-ui ta ţ i recunoscute omjului în faptul acţiunii lu i : e logiul vârstei p rezen te pe s t e vârs ta de aur es te e logiu al acţiunii sau al „„so­l ic i tudini i" d r e p t vi r tutea cea miai m a r e : numjită şi „ s t r ă d u i n ţ ă " sau ^ h ă r n i c i e " 2 ) , ea închide în sine înţelesul efortului aimari cont inuu care se acordă cu mişcarea universa lă p e r m a n e n t ă ; iar ideea p rogresu lu i care se în făp tueş te p r in obs tacole le pe care neînceta t spir i tul le înfrânge, precizează final înţelesul demni­tă ţ i i omului ca u n m o m e n t const i tut iv şi el al activîsmului.

In t re diferitele lui expresi i simbolice, cari sunt tot a tâ tea dovezi ale predominăr i i lui în filosofia t impului , cea mai pre­ţ ioasă, deşi poa te nu cea mlai adecvată, în acest momen t al gân ­dirii, !e ste aceea a lui Promleteu. O în tâ lnim în t r 'un t ex t cuprins în Epis to laru l lui Ficino în care este anal iza tă neliniştea p ropr ie spir i tului omenesc nic iodată mu l ţumi t şi căutând mereu măi de ­pa r t e ; pr in aceas ta omul apare a p r o a p e ca o. fiinţă unică de­oarece posedă ra ţ iunea ce i-a fost d a t ă Spre a dobând i „ul t ima per fec ţ iune" , dar p e aceas ta n u o p o a t e a t inge. Aci se oferă d rep t t e rmen simbolic cel mai potr ivi t mi tul lui P rome teu , în care ^pasă rea r a p a c e " înseamnă „ imboldul ne i in i ş t e i " 3 ) . F i ­gu ra lui , care simbolizează aspectul eroic al efortului uman, depăşeş t e poa t e în ţe lesul însuş i al concepţiei lui Ficinos şti încă de o conşti inţă t ragică a o m u l u i ; înţelesul act ivîsmului în to tu l al gândiri i Renaşter i i , în , care nu se poa te voirM p rop r iu acestei gândi r i a p a r e deaceea mai j u s t în mot ivul vânător i i . Ficino vorbeş t e despre „vânătoarea rodn ică" pe care 0 î nseamnă i u b i r e a 4 ) , iar t recerea p e care spir i tul o înfăptu­eş te dela corpul frumlos a l celui iubi t la sufletul său care es te a l Sufletului Universal , înă l ţa rea deci pr in iubire spre Min tea Angelică şi ultimi spre Dumnezeu , es te numi tă dease-menea a s t f e l ; Fic ino aminteş te aci tex tu l lui Protagoras unde 1 s e vorbeşte lui 'Socrate despre acea vânătoare sp re care? î l poa r t ă m e r e u f rumuseţea lui A le ib iade ; iar în t r aducerea lui Ficino chiar, tex tu l este as t fe l : ,„Anvidelicet â venat ione i l la redis a d quâ hones ta Alcibiades indoles p rouocare t e so-l e t ? " 5 ) ; în fine Comentar iu l Banchetului r eaduce acelaşi mot iv în capi tolul care-1 defineşte p e Socra te „adevăra tu l î n d r ă g o s t i t "

1) Del senso, delle cose, cit, p. 331. 2) Spaccio della bestia trionfante, in Dialoghi morali, pp. 134 $i 147. 3) Lettere I, 2, pp. 121-121 retro. 4) Asupra Iubirii, cit., VI, 10, p. 119. 5) Protagoras vel Sophistae, in Divini Platonis operum a Marsilio Fi­

cino tralatorum tomus tertino, Lugduni, apud Ioan Tornaesium, MDXXXX, p. 249.

(VII , 2) care şt ie să caute, dincolo d e forma corpulu i , nâturia divină. Se precizează astfel înţelesul mot ivului s imbolic în cârje imaginea vânător i i înseamnă tocmai voin ţa şi efortul spir i tului care s t r ăba t e în t reaga exis tenţă m u n d a n ă cu s t răduin ţa d e a o depăş i u l t i m ; în mi tu l vânător i i lui At teon îrisă, un elemfertt nou se a d a u g ă : văzută ca a a l e rga re circulară ce nu se p o a t e încheia decât p r in t r ' un ac t d e coincidenţă cu centrul său, şi deci nu-şi poa te a t i nge ţ in ta printr"o îna in tare l iniară şi ascendentă , vână toa rea concepută de Bruno înseamnă efortul eroic al spi ­ritului des t ina t să nu-şi a t ingă ţ inta pe drumul desfăşurării! pu ­t in ţe lor lui omeneş t i .

Motivul vână tor i i ne duce însă ma i d e p a r t e s p r e motivul echivalent a l „avântu lu i d iv in" ; cupr inzând în s ine ideea „demo­n u l u i " socratic ş i imaginea „ a r i p i l o r " pr in care sufletul rev ine la Dumnezeu, acest avânt divin este pen t ru Ficino ca lea conver­tiri i omului în Dumnezeu*) ; fără acest avân t nimeni nu p o a t e î l ma re , scrie gândi to ru l care vede în el semnul puter i lor divine a le su f l e tu lu i ; astfel imaginea ar ipi lor cari îna l ţ ă spir i tul a p a r e ca u n .termen u r m ă t o r în seria expresi i lor act ivismului : căci aceas tă înăl ţare nu este o pasivă răpi re spre ceruri , ci o expres ie a aceleiaşi nel iniş t i şi voinţe de Dumnezeu , d u p ă cum apa re în t r 'un t ex t al lui Ficino care-1 aminteş te pe Fedru: , ,De u n d e Socra te însuşi a spus! în Fedru că s ingură min tea fi losofului es te aceea care r edobândeş te ar ipi , şi că în această redobândi re sufletul se despar te d e corp pr in pu te rea acelor aripi , şi astfel p l in de Dumneze i re el es te r ă p i t la cer, lucru sp re înfăptui rea căruia el imlult se s t rădueş te . Şi aceas tă despă r ţ i r e ş i s t r ădu in ţ ă , Plafon le numeş t e avân t d i v i n " 2 ) . Es te to t a tât d e viu <con-dep tu l acestei ,,furori d iv ine" în gând i rea lui Pico, u n d e el semnifică de asemenea conşti inţa unei prezenţe divine care n e s o l i c i t ă ; aci ident i ta tea avântului divin cu demonul socratic apa re în t r ' un f ragment al Deninitâţii omului, u n d e Pico scrie, indicând voinţa sufletului de a fi p ă t r u n s de nel iniş tea demonulu i , pur­t ă t o a r e spre Dumnezeu : „No i , P r e a Sfinţi Păr in ţ i , ne vom lăsa împinşi de această furie socratică, pent rucă ea ne răpeş te în-t r ' a t â t a a /ară din noi înşine, încât ne cufundă în D u m n e z e u " 3 ) ; nel iniş tea ma i adâncă ce t r anspa re din în t regul opere i lui Pico, aî cărui spiri t în neîncetată/ căutare u răş te „un suflet s t e r p " ca şi un „ c â m p ne rod i t o r " , duce şi aci la definirea omului prin efortul lui con t inuu ; vorb ind a şada r d e s p r e acea t r ă să tu ră ce-i e ra esenţială, „dor inţa f ierbinte şi... iubirea adevăru lu i " , Pico îsi recunoaşte sieşi avântul divin sau demonu l care înseamnă tocmai germenul acestei în t reg i concepţi i activiste. Dacă aşadar a m făcut loc aci acestor imagini şi mot ive expresive a le con<-

1) Asupra Iubirii, VII, 13, p. 127. 2) Lettere, I, 1, p. 9. 3} Pico, Della dignità dell'uomo, in Giovanni Semprini, op. oit., p. 23*.

ceptului acţiunii dominante şi definjitorii a existenţei , am pu tu t indica pr in aceas ta direcţ ia esenţ ia lă a gândi r i i epocii, în care motivele diverse a r ă t a t e înseamnă linia avântului şi a efortului ca mod pr in excelenţă omenesc d e existenţă, şi indică to toda tă permanenţa acestei a le rgăr i a spir i tului cu toate că ea are o ţ in tă şi o voinţă de ultim) repaus . Acesta apare proec ta t la t o ţ i gândi tor i i momentu lu i ca un i re cu Dumnezeu , conversiune în el sau finală devenire d iv ină ; în măsură în care e aceasta, ea înseamnă repaosul ul t im căutat dealungul efortului schiţat până a c i ; în m ă s u r ă însă în care această devenire apare de neînfăptui t , pe rmanen ţa s t răduin ţe i rămâne , şi înţelesul activist al concepţiei domină iluzia put in ţe i ul i tmei conversiuni.

Conceptul uniri i sufletului omenesc cu Dumnezeu apare re­pe ta t afirmat în Ficino, cum îl găsim 1, spre pi ldă, î n t r ' o pagină a Comentar iu lui Banchetului , u n d e se a ra tă că „avântul pe care Dumnezeu ni-1 comunică, înal ţă pe om' deasupra omului însuşi şi-1 t ransformă în D u m n e z e u " x ) ; după cum iubirea apare d rep t calea acestei deveniri divine întrucât cel care iubeşte „se s t ră-dueşte ca din orn să devie D u m n e z e u " 2 ) . Motivul conversiunii în Dumnezeu se leagă de s igur s t râns de conceptul mai sus a r ă t a t al demnităţ i i omului , şi îl afirmă cu (atât mai mult cu cât pune această demni ta te în primul rând în s t răduinţa pe care o înseamnă efortul convers iuni i ; iar dacă în avântul iubirii , cel care iubeşte se poa te înă l ţa până la devenirea divină, cercul Iu­birii universale totuşi se desfăşoară mai depar te , întrucât, izolat, actul iubirii omeneşt i nu poa te duce la conversiunea u l t imă ia mundanulu i în divin, care este scopul întregii s t r ădu in ţe a t r ep­te lor universului una spre cealaltă, Leon Abravanel va aduce o precizare în acest concept al convers iuni i ; negând put inţa ca „finitul să devină inf ini t" , el a t r ibue sufletului s ingura putinţă de „a se uni cu infinita f rumuseţe a lui D u m n e z e u " 3 ) ; iar defi­niţia perfectei iubir i , pe care o în tâ ln im în a l tă pagină, este preţ ioasă întrucât a ra t ă că însăşi conversiunea celui care iubeş te în, cel iubi t n u încheie avântul iubiri i , deoarece dincolo d e ea iubirea se cont inuă „cu dor in ţa ca cel iubit să se convertească în cei care i u b e ş t e " 4 ) ; în însăş i a ră ta rea conversiunii , Leon Abra­vanel indică aşadar esenţ iala infinitate a avântului iubirii şi Schi­ţează astfel pent ru noi, de acum, acel concept al cercului Iubiri i în care vedemi semnificat în mlodul cel mai caracterist ic în t reg activismul a cărui const i tuire o ana l izăm: căci dincolo d e iubirea sufletului omenesc care a a t ins divinul, se revarsă iubirea lui Dumnezeu , cel iub i t , a sup ra omului , „cel care i u b e ş t e " ; şi astfel iubirea n u se desfăşoară liniar, ci circular, însemnând prin

1) Asupra Iubirii, VII, 13, p. 172. 2) Ibid., II. 6, p. 28. 3) Dialoghi d'amore, eit., p. 276. 4) Ib, p. 50.

această imagine infinitul ei. Te rmenul deosebi t cu care conver­s iunea este a r ă t a t ă în Camipanella, „ i l lu ia rs i" adică devenire EJ, sau, to t iaci, ideea „ impregnă r i i " divine, înseamnă în esenţă tot o reciprocă în t repă t rundere a iubirii umane cu iubirea divină, întru­cât conversiunea în Dumnezeu apa re ca acţiune îndoi tă de p ă ­t rundere în divini ta te şi de a fi p ă t r u n s d e e a ; sufletul a t inge aci beat i tudinea „pen t rucă pă t runde şi es te pă t runs 1 ' de d i v i n i t a t e " 1 ) , ceea ce indică încă odată acelaşi concept al revărsări i înapoi a iubirii celui iubi t a sup ra celui care i u b e ş t e ; iar înt rucât pu t in ţa acestei uniri cu Dumnezeu este pusă , nu în .contemplaţia pasivă, ci în s t răduin ţa eare apare în actul „ i m p r e g n ă r i i " d e Dumnezeu, şi în iubirea activă asemănată unei acţiuni de m a g i e 2 ) , se aq-centuiază din nou linia activistă în faptul acelei conversiuni divine care este,. în cadrul a l tor concepţii , fruct al unei pasive primiri a spir i tului divin. Mitul lui At teon, care înseamnă conceptul con­versiunii în textul Eroicelor avânturi ale lui Bruno, prezintă însă în modu l cel mai caracteristic această îndoi tă perspect ivă a avân­tului iubirii care, în momentu l în care se În'făptueşte ca unire supremă cu Dumnezeu , se continuă to tuş i ca un prea p l i n ce-şi are ros tul numai pr in s t răduin ţă neîncetată care-1 împinge în iubirea cealaltă ce este avântul contrar iu dela Dumnezeu la lume. Ideea conversiunii es te expr imată în sonetul ce precede mitul lui At teon, prin ultimlul ve r s : ,,şi mare le vânător deveni v â n a t " ; dacă At teon vânătorul este intelectul , câinii care-1 înso­ţesc sun t facul tăţ i le intelectului şi ale s p i r i t u l u i ; dintre ei, unii, ,,i ve l t r i " , sunt mai repezi , î n semnând „opera ţ iunea in te lec tu lu i " care precede pe cea a voinţii reprez in ta tă de către ceilalţi câini ,,i imastini" ; voinţa însă este „mai viguroasă şi Mai eficace" decât i n t e l e c t u l 3 ) . în ţe lesul activist a l vânători i apa re în această deose­bi re a voinţii de intelect în care regăs im un punct desvol ta t la î n ­ceputul acestor p a g i n i 4 ) , iar conversiunea prin iubire a celui care iubeş te în lucrul iubi t îi sugerează şi Iui Bruno imaginea ar ipi lor cari îna l ţă sufletul spre ,,obiectul po ten te lo r pr ime şi i m a t e r i a l e " 5 ) ;. mi tul lui At teon dobândeş te însă un înţeles activist mai p ronun ţa t dacă amint im că în Spaccio della Bestia trionfante vânătoarea este pr iv i tă ca o v i r tu te : „Aşa dar , încheie Jtlpiter, eu vreau ca vână toarea să fie o v i r t u t e " 6 ) ; iar în a l te pagin i este l a r g desvol ta tă ideea căutări i adevărului ca o vânătoare a lui, , ,ve-nazione della ver i t a" 7 ) ; de la ea se a junge la „vână toarea divină ş i un ive r sa l ă " care este aceea cuprinsă în mi tul lui A t t eon : în aceasta avântul iubirii es te a t â t de pu te rn ic încât, în aruncare;»

1) Campanella, Comentar la Poezia Anima immortale, în Poesie, a acura di G. Gentile, Firenze Sansoni, 1939, p- 29,

2} Del Senso delle cose cit., pp. 228-229. 3) Degli eroici furori, în Dialoghi morali, cit., p. 375. 4) Cf. pentru aceeaşi idee în Bruno, op. cit. p. 376. 5) Ib. p. 450. 6) Spaccio dela bestia trionfante, în Dialoghi morali, p. 215. 7) Degli eroici furori, în op. cit. p. 470.

lui spre obiectul căutat , spir i tul n u mai r ămâne liber, cit p r ins d e obiect, apa re „cupr ins , absorbi t , u n i t " 1 ) . Convers iunea apare a şa dar aci perfectă , în t rucât e s t e anu la tă d is tan ţa între subiect şi ob/ect , iar od ihna sufletului, f igura tă prin re t ragerea vână­toru lu i depar t e d e ceilalţ i , „mor t pen t ru vulg şi pen t ru m u l ţ i m e " , împl ineş te conceptul at ingeri i ţ intei supreme. Şi totuşi , dacă sensul activist al mitului apa re chiar în accentuarea mai mul t a cursei lui At teon, decât a victoriei lui, acest activism: se confirmă pr in aceea că ceea ce cunoaşte „ v â n ă t o r u l " în actul final ăl curse i lui , nu este Dumnezeu însuşi sau m o n a d a „în esenţa e i " , ci imaginea ei sau ceea ce din ea este născut , l u m e a ; afirmtaţia neput in ţe i cunoaşteri i supreme decât negat iv pr in t ă c e r e 2 ) , sau a r ă t a r ea mij loacelor noas t re de cunoaş tere ca nepotr ivi te , „ne­p r o p o r ţ i o n a l e " cunoştibi lului „înseamnă, ca şi mitul lui Atteon,, limita to tuş i a cunoaşteri i u m a n e : în acest mir, rot indu-se, cercul a deveni t c en t ru ; d a r niciodată „intelectul (omenesc) nu e s t e a tâ t de m a r e încât să nu poa t ă fi (mai [mare" 3 ) , cum'scrie Bruno în De la Cuasa, ceea ce înseamnă în m o d pre ţ ios tocmai avân­tu l şi s t răduinţa esenţ iale cunoaşteri i şi intelectului omenesc , căruia astfel odihna ul t imă nu îi es te îngădui tă . Căci dacă voinţa e s t e în t r ' adevăr socoti tă super ioară in te lectului în eficacitatea ei, n e g a r e a posibi l i tă ţ i i cunoaşteri i s u p r e m e mărg ineş te în mod lim­pede şi sensul conversiunii divine afirmate în mi tu l lui A t t e o n ; ia tă dece conceptul activist al existenţei n u se anulează în acest mi t al conversiunii care deschide, d impot r ivă , d rumul afirmării idei i infinitului, consti tut ive ş i ea a aceluiaşi concep t ; căci cu aceas ta înţelesul exis tenţei umane ca s t răduinţă permanentă d o ­bândeş t e o precizare n o u ă , în t rucât l ipsa împliniri i u l t ime a avân­tului cunoaşteri i şi iubirii înseamnă existenţa lui necesară ca mişcare pe rpe tuă şi infinită căutare.

C ă spiri tul omenesc poar tă în el voinţa acestei aspiraţ i i infinite, o spune Ficino în t r 'una din Scr isor i : spir i tul nu se opreş te nic iodată în ceea ce are un termen, un sfârşit, ci se odih­neş te — găseş t e astfel împlinirea — numai în inf ini t ; în t ru câ t numai de un infinit a tâ rnă , el „infinit u m b l ă " * ) : astfel es te a ră ta tă permanenţa şi infinitatea avântului iubirii şi cunoaşteri i d rep t caractere def ini toare ale na tur i i însăşi a spir i tului . Această t r ă să tu ră nu apare des igur neaş tep ta tă în cuprinsul gândir i i lui Fic ino, înt rucât toa tă desvol tarea de până aci a voit să ducă la precizarea e i ; în tâ ln i rea însă a te rmenului de infinit în textul lui Ficino ca şi în textul celorlajlţi gândi tor i ai epocei, ne înf-g ă d u e să confirmăm înţelesul activist recunoscut doc t r ine lor var i i indicate, şi să punem; în lumină din nou uni ta tea ce s e

1) Ib. p- 472. 2) lb. p. 502; de asemenea in Dialoghi metafisici, cit. p. 222. 3) Della Causa, p. 222. 4) Lettere I, 2, p, 15 retro : „infinita cemmioa".

const i tue astfel în t re ele. Mai intuit decât în Ficino, ideea infi­ni tului apa re însă la Campanel la , în sonetu l s p r e p i ldă , care g lo ­rifică ceea ce arm pu tu t numi permanentu l „ c o n a t u s " al spiri tului omenesc , care a p a r e aci ca voinţă de infinită cupr indere şi pose­s iune a ex is ten ţe i : „Sunt u n pumlní de creer înăunt ru , Spun aceste versuri , şi î ngh i t a tâ ta încât or icâte cărţi a re lumea, e le nu sa tură nic iodată pofta m e a adâncă : Am mânca t a t â t a ! şi to tuş i m o r d in n e m â n c a r e ! " ; iar comentar iul a ra tă în m o d mai l impede înţelesul acelui „ c o n a t u s " al spir i tului care „se recunoaşte p e sine însuşi nemur i tor şi infinit în t rucât nu se va să tu ra niciodată de a şti şi d e a voi, lucru în care cunoaş te că purcede nu de l a e lemente ci dela Dumnezeu infini t" . Un alt vers campanel l ian precizează în t r ' un m o d pre ţ ios va loarea ş i sensul acestei aspi ­raţi i inf ini te : „ D o r i n d şi iubind m ă rotesc în ce rc" , scrie Campa­nel la indicând expresia pe care în m o d necesar o va avea ideea efortului infinit în imaginea cercului care nurşi are nicăier i sfâr­şitul ; t ex tu l lui De sensu reram re ia conceptul , şi vede în această pe rmanen tă înaintare a spir i tului semnul demnităţ i i u m a n e : căci spir i tul îna in tează neînceta t dela o cunoaştere la alta, depăş ind pământu l , apoi cerul, apoi celelalte l u m i ; iar această îna in tare ,,fără sfârşit e s t e actul unu i lucru ce par t ic ipă la i n f i n i t " 2 ) . Concepţ ia campanel l iană despre neîncetata t ransformare a tu­tu ro r formelor de exis tenţă ale lumii, pe care am' văzut-o în a ră ta rea prezenţe i ideii d e mişcare în filosofía Renaşter i i , aci îşi gă seş t e întregirea prin această vedere a înaintări i fără opr i re , pen t ru că fără împlinire , a spir i tului . La Bruno în sfârşit, ideea infinitul, în înţelesul metafizic şi etic, apa re în desvol tarea cea mai a m p l ă ; în Eroicele avânturi se vorbeş te despre inima care „ a l e a r g ă acolo unde nu poa te a junge, se în t inde acolo până unde nu poa te fi şi vrea să îmbrăţ işeze ceea ce nu poa te să cu­prindă 2 ) ; înaintea acestei a lergăr i neîncetate şi fără spe ran ţe , Bruno se în t reabă care este imboldul ce împinge mereu sufle­tul dincolo de ceea ce p o s e d ă ; este „ lumina (lui) p r o p r i e " care-i a ra t ă a fi „ lucru m ă s u r a t " to t ceea ce el a t inge , a fi aşa da r lucru ce nu-şi a junge sieşi şi-1 îmipinge astfel mereu mai de­par te spre ceea ce nu are nicio „marg ine şi l imi tă" . Dar mk> tivarea adânc explicatoare a acestei curse fă ră sfârşit şi aparen t zadarnice apare în cuvintele pr in cari Bruno a ra t ă că a lergarea e s t e necesar infinită atunci când ţ inta urmăr i tă este as t fe l : „ n u este lucru natura l nici potr ivi t ca infinitul să fie cuprins, . j j nici nu se poa te da ca finit deoarece n u a r fi inf in i t" ; şi Brunb 1

adaugă în mod p re ţ io s : „es t e ^potrivit şi na tura l ca inf in i tu l , întrucât es te infinit, să fie infinit u r m ă r i t " . Iată dece avântul este preţui t , nu întrucât duce la un termen u rmăr i t sau împl ineş te o căutare , ci în sine însuşi, deoarece în faptul de a fi .avânt

lj Campanella, Poesie, cit., p. 29. 2) Del senso delle cose, cit., p. 120. 3J Degli eroici furori, în Dialoghi morali, cit., p. 379.

permanen t îşi real izează natura e sen ţ i a l ă ; versurile unui sonet cupr ins în Eroicele avânturi spun că este suficientă s t răduinţa sufletului , ,nobil a p r i n s " ; este suficient „ca toţi să a le rge , este de ajuns ca fiecare s ă facă ceea ce îi s tă în put inţă , deoa rece spir i tul eroic preferă să cadă sau să greşească î n / m o d d e m n şi în fapte înal te , unde îşi a ra tă demjnitatea, decât să reuşească desăvârş i t în lucruri mai puţin nobi le şi j o s n i c e " 1 ) ; versuri le a ra t ă aşadar demni ta tea spir i tului în gra tu i ta tea s t răduinţe i lui eroice, în acea căutare şi încercare e ternă care-i const i tue na tu ra : , ,E cossi sempre verra t en tando il s'pirito e r o i c o " 2 ) . Definind existenţa umană tocmai în acest sens de pe rpe tuă acţiune, Bruno dă conceptului de infinit semnificaţia lui d e e lement consti tutiv al concepţiei activismUlui ; el a junge astfel în modul cel mţai necesar şi firesc la momentu l ultim 1 care semnifică pent ru noi activismuî, şi anume la const i tuirea imaginei cercului. Intru cât a vorbit despre mişcarea şi înaintarea cont inuă p ropr ie spiri tului , el îi indică na tu ra deosebi tă a ră tând că ea nu este o mişcare , ,dela nedesăvârş i t la desăvârş i t " ; în t r ' adevăr aceasta ar fi o mişcare ascendentă şi finită, s igură de a jungerea ţintei ei, mul­ţumi tă şi nu chinuită de anxie ta tea îndoieli i ; es te însă, d impo­tr ivă, mişcare ce merge rot indu-se pe t r ep te le perfecţiunii , pen t ru a a junge la acel centru infinit care „nu este format nici for­m ă " 3 ) ; amint ind în acest punct analiza lui Ber t rando Spaventa asupra Doctrinei cunoaşterii la Giordano Bruno, g ă s i m pusă în lumină tocmai această imagine a cercului semnificativă a per­manenţe i mişcări i care se împl ineş te în r i tmul celor trei momente care înseamnă înaintarea avântului delà el însuşi , prin el însuşi , la el î n s u ş i 4 ) ; g ra tu i ta tea s t răduinţe i spir i tului , care echivalează în esenţă cu însuşi conceptul de noi urmăr i t al activismrjku,, îşi află aci o expresie fericită care pune în lumină tocmai per­pe tua re întoarcere şi avântare din nou, pe aripile iubirii, a spiri­tu lui care prin Dumnezeu spre el însuşi revine ul t im. In textul lui Bruno apare însă , a lătur i de imaginea cercului, şi aceea .a rotir i i neîncetate a fi inţelor ca pe rpe tuă vicisitudine a lor ; Bruno vorbeş te astfel în Eroicele avânturi de scara pe care iubirea şi cunoaşterea urcă delà cele inferioare la cele super ioare sau delà acestea la acelea ; natura în t r eagă parcurge această mişcare cir­culară ce apare în „vârtejul roţii s a l e " 5 ) .

Unind astfel în acest punct a l analizei noas t re ideea infi­ni tului avânt cu imaginea lui expresivă care este aceea a cer­cului , voim să aducem ul t ima precizare în conceptul activismului,

1) Ib. p, 369. 2) Ib. p, 434. 3J Ib. p. 380. 4) Bertrando Spaventa, La dottrina della conoscenza di Giordano

Bruno, extras din v. II din Atti della R. Accademia di scienze morali e po­litiche di Napoli, p. 55.

5) Degli eroici furori, cit. p. 393.

în t rucât această imagine conturează ideea mişcării fără opr i re , pe care a m socotit-o d rep t cea dintâi const i tut ivă a conceptului analizat . In Ficino, cercul es te acela al iubirii care uneş te lu­mea cu Dumnezeu şi se întoarce delà iDuminezeu spre liume ; găs im în Comentar iu l Banchetului ( I I , 2 ) , o expres ie dintre} cele ma i j u s t e a acestei imag in i : după ce a a r ă t a t graiduala. p roducere a e tape lor existenţei , de là Mintea angelică la corpu l Univers idui , Ficino ara tă Iubirea d rep t cea care uneş t e aces te t r ep te cari toa te se în torc spre Dumnezeu ş i Dumnezeu în­suşi se în toarce spre ele ; a t rase de Frumuse ţea lui şi pă­t runse de Iubirea lui, t r ep t e l e exis tenţei se în torc spre Dum­nezeu în t r 'un avânt veşnic: „Căc i dacă Dumnezeu răpeş te lumea iar Lumea este răp i tă de el, aceasta înseamnă că există o neîn­cetată atracţie în t re Dumlnezeu şi Lume, care în Dumnezeu î n r

cepe şi trece în Lume, apoi se sfârşeşte ul t im în D u m n e z e u " 1 ) . Aci în t r 'un m o d caracterist ic ideea infinitului avânt îşi gă seş t e o expresie în această imagine a cercului icare înseamnă l ipsa unei împlinir i u l t ime a avântului în Dumnezeu sau în lume ; căci dacă iubirea omului a t ingând ul t ima t reaptă se împl ineş te unind pe om cu Dumnezeu, cum1 spune Ficino, iubirea lui însuşi acum se t ransformă devenind iubire pen t ru creaţiunea mundană ; o nestăvi l i tă porn i re spre reînoita cont inuare a avântului iubirii apare astfel p ropr ie şi creatorului şi creaturii , sub această formă înfăţ işându-se la Ficino — care afirmă def i larea omului — infinitul mişcări i universale. Dacă la Bruno el apărea în înţe­lesul une i pe rmanen te avântări ne împl in i te , şi care necesar nu se împl inea întrucât era căutarea infinitului, şi numai în mod se­cundar imaginea roţii însemna perpe tua l egă tură ce duce una spre al ta cele două lumi în t r ' o infinită „v ic i s i tud ine" , la Fic ino aceasta din urmă este semnificaţia esenţ ia lă a cercului iubir i i : el nu înseamnă conşti inţa eroică a unui efort g ra tu i t spre su­premi, aşa cum o ara tă concepţia lui Bruno , ci, în direcţia lui de gând i re senină care îi îngădue să afirme devenirea divină a omului , cercul ficinian uneş te cele două lumi în t r 'o reciprocă revărsare de iubire. Cercul iubirii şi infinitul avântului apar în acest ult im înţeles finician ^şi la Leon Abravanel , care .afirmai aceeaşi revărsare a iubirii ce uneş te cele două lumii, nu numiai delà cele inferioare spre cele super ioare , dar şi delà acestea din u rmă sp re cele dintâi ; î n t r ' o pag ină a Dialogurilor Iubirii apa r cele două „semicercur i" cari înseamnă iubirea ce coboară din Duminezeu spre lucruri şi care delà acestea se întoarce spre e l : „ Iub i rea îşi a r e or ig inea în1 p ă r i n t e l e cel dintâi al Universului» şi delà el coboară păr in teş te şi succesiv, mereu delà ce e s t e mai m a r e sp re ce es te m'ai mic şi delà perfect s p r e imperfect, . . . şi astfel în ordine în pr imul semicerc, p â n ă la haos , t r eap ta cea 1

mai de jos a existenţelor. Şi de aci începe iubirea să urce în al

1 ) Marsilio Ficino, Asupra Iubirii, cit. II, 2 , p, 1 7 .

doilea semicerc dela inferior spre super ior şi dela imperfect s p r e perfect, pent ru a a junge la perfecţ iunea sa... până la ultimiul act intelectiv al divinului supremi şi intel igibi l , cu iubirea cea ma i mare a supremei lui f rumuseţ i : cu aceasta cercul iubirii se înt re­geş te în supremul , bunul şi Ultimul iubi t care a fost jîrimUli care a iubit , pă r in te c r e a t o r " 1 ) . Asemenea întocmai concep­ţiei ficiniene care uneş te lumea cu Dumnezeu prin continui­ta tea une i egale revărsări d e iubire, concepţia lui Abravanel în seamnă aceeaşi seninăta te în în ţe legerea infinitului iubir i i ş i a a v â n t u l u i ; dacă acesta aşadar n u a re sfârşi t nici început,, asemenea oricărei mişcări circulare, aceasta nu înseamnă decât pe rmanen ţa lui în două direcţii deosebi te care se î n t r eges t a l ­că tu ind tocmai continua legătură şi a t racţ ie în t re cele două lumi.

Astfel u l t im, imaginea cercului ne descoperă înţelesul acti­vismului de tip' ficinian, senin în concepţia lui a unei ascensiuni a sufletului sp re Duimjnezeu ce ,se cont inuă necesar prin cob'o-r î rea sufletului un i t cu Dumnezeu din nou spre lume, în i u b i r e ; iar cealaltă este a activismului de t ip brunian , eroic prin aceea că avântul iubirii nu este aci cerc în sensul continuităţi i iubiri i omeneşt i în iubirea divină, ci este cerc întrucât înseamnă perma­nen tă căutare fără sfârşit, nu mişcare ascendentă spre o ult imă perfecţ iune at ingibi lă . Dacă aşadar până aci am; desvol ta t lao­lal tă şi fără vreo distincţie inter ioară conceptul ac t iv ismului ; dacă am urmăr i t const i tuirea lui din conceptele diferite ale mişcării şi voinţei , ale acţiunii şi demnităţ i i umane , a conversiunii divine şi a infinitului, nesubliniind' sensul deosebi t în care se consti­tuia conceptul , aceas tă deosebire a deveni t însă d in t r ' oda tă evi­dentă şi semnificativă în acest ul t im popas al prezentăr i i im!a-ginei cercului. Aci conceptul se a ra tă const i tui t în ambele direcţii ale gândir i i i tal iene a Renaş te r i i : a tâ t în gândirea de tip> ficinian, care o include p e a lui Leon Ab'ravanel, cât şi în gândirea de t i p brunian spre care t inde Pico ş i în care se in tegrează Caira-panel la . Am văzut const i tuindu-se conceptul activismului în sensul înţelegeri i exis tenţei şi cunoaşteri i ca dominate d e ac­ţ iune şi avându-şi în aceasta în t reaga e s e n ţ ă ; da r în analiza în­ţe lesului ul t im al infinitului acestui avânt , care semnifică perma­nen ţa şi deci dominanţa acţiunii se impune în mod necesar d is ­tincţia a r ă t a t ă în t re un activisnr care înseamnă esenţială unire a divinului cu umanul , în revărsarea pe rpe tuă şi reciprocă sa unuia spre celălal t a p ă r â n d valoarea def ini tor ie a ac ţ iun i i ; şi, de al tă par te , un activistn care, î ndepă r t ând infinit put inţa atin­ger i i absolutului , se bucură de gra tu i ta tea însăşi a acţiunii ş i a efortului înt rucât tocmai aceas tă gra tu i ta te este semnul sau garanţ ia demni tă ţ i i scopului spre care t inde ; căci fiind dincolo de orice finit, el t r ebue infinit căutat .

Am p u t e a in tegra activismului de acest al doilea t ip şi o

1) Dialoghi d'amore, cit. p. 377.

serie de măr tu r i i p re ţ ioase pe cari ni le oferă gândi rea p ro te s ­tanţ i lor i ta l ieni , a p r o a p e contemporani gândir i i filosofice p e care arm a ră ta t -o până a c u m ; am putea amin t i , sp re pi ldă, cuvinte a le predici lor lui Bernard ino Ochino care, glorif icând acţ iunea, vorbeşte despre „ p r ă p a s t i a inacţ iuni i" sau „a o t i u l u i " x ) , şi am putea menţ iona conceptul a t â t de d e s întâlni t , acela a l „credinţei v i i" dovedi te pr in fapte 2 ) ; ; to t astfel ar fi p re ţ ios te rmenul d e , , fervoare" o p u s aceleiaşi leni sau aceluiaşi „otiumf" a l spir i ­tului , sau evocarea în sfârşit a d rumulu i greu , îngust , î n t r e rup t de neput in ţe ş i to tuş i d!e ne înceta te reîncercări , a drumului care este, în aceleaşi scrieri, a l sufletului ce caută m â n t u i r e a 3 ) ; în toa te aces te măr tu r i i a m pu tea vedea reapărând în esenţă conv ceptul pe care l-am văzut const i tuindu-se dea lungul scr ier i lor filosofilor, şi ultim! am vedea acest activista 1 re l igios in tegra t în activismul eroic brunian, în t rucât înseamnă în m o d echivalent anxie ta tea salvări i , g ra tu i ta tea efortului , conşti inţa eroică a va­lorii efortului s ingur care nu-şi a t inge ţ inta. D u p ă cum am pu tea in tegra celuilalt activism, „de t ip ficinian, elogiul acţiunii, care apare în scrierile lui Leon Batt ista Alber t i şi care, dincolo de a fi numai semnul or ientăr i i spre o concepţie de viaţă ce se va-preciza drep t aceea a burghezie i active — se ş t ie impor t an ţ a acordată de Sombar t lui Alber t i în const i tuirea idealului d e via ţă de t ip b u r g h e z , —< es te în primjul r â n d semnul acelui a c t i v i s t pe care l-am văzut afirmat în mari le scrieri filosofice a le vremii : concepţia voinţei u m a n e l ibere 4 ) aminteş te de a p r o a p e p e Ficino, iar în ţe legerea advers i tă ţ i lor d rep t „mate r ie a v i r tu ţ i i " împl ineş te definirea acestei gândi r i în acord cu în t reg activismiul cont im­poran , manifes tând însă l impede linia lui senină ficiniană, în care es te prezentă încrederea în eficacitatea acţiunii însăşi iar nu în valoarea s ingură a efortului încercat. Iri sfârşi t , spre a a ră ta pre­zenţa activismiului adâncă în cultura i tal iană a t impului , câteva dintre însemnăr i le lui Leonardo ar pu tea fi p r e ţ i o a s e ; conceptul muncii continue ca un act de „ se rv i r e " , conceptul aşa dar al a c ­ţiunii pe rmanen te ca semln al unei perseverenţe ce este •munca ar t is tu lui de ne înce ta tă înfăptuire , apare în aceste notaţ iuni pen­tru embleme, impres ionante pr in repe ta rea unei aceleiaşi idei esenţ ia le : după lat inul „ s ine l a ss i tud ine" , g ă s i m : „Nu mă sa tu r de a s e r v i " ; s au : „Moar t ea va veni înainte de a veni obosea l a " , ; s au : „Viaţa bine chel tui tă es te l u n g ă " ; sau însfârş i t : „Obstacolu l

1) Francesco Lemmi, La Riforma in Italia e i riformatori italiani all'estero nel secolo XVI, Milano, Istituto per gli studi di politica interna­zionale, 1939, p. 141.

2) Opuscoli e lettere di Riformatori italiani del Cinquecento, a cura di Giuseppe Paladino, Bari, Laterza, 1913, v. I, p- 134 : „E'ben vero questo che dovrebbe predicarsi che la fede morta non basta..."

3) Ib. p. 220. 4) Della famiglia, con prefazione di Carlo Capasse Milano, Sonzogno,

p p . 147-148.

nu Mă p leacă" 1 ) . Da r dacă acestea ar pu tea fi expresia unui acti­vista etic perfect acordat muncii d e creaţ ie a ar t is tu lui , găsim 1 în plus la Leonardo t răsă tur i le unui activismi mai a d â n c ; conceptul iubirii care u rmăreş t e cu s t răduin ţă unirea cu obiectul iubit a p a r e şi în Leonardo, amintindu-1 pe Fic ino: ,,Se mişcă cel care iubeşte spre lucrul iubit... şi cu el se uneş te şi face un s ingur luc ru" 2 ) ; su rpr inză toare însă şi t o toda tă semnificativă ne-a apăru t această no ta ţ iune asupra infini tului : „ C a r e este lucrul care nu este da t şi dacă ar fi d a t nu ar f i? Ejste infinitul care, dacă ar putea fi dat , ar fi l imitat şi finit, căci ceeace poa te fi dat este mărg in i t de lucrul ce-1 înconjoară în margini le lui, iar ceea ce nu poa te fi dat este acel lucru care n u are m a r g i n i " 3 ) ; eia a m i n t e ş t e foa r t e de ap roape câteva rândur i citate ale Eroicelor avânturi în cari de asemenea infinitul, a şadar supremul , era a ră t a t d rep t ceea ce t rebue infinit căutat în t rucât este inf ini t ; aceîaş e ro i sm p e care-1 însemna aşadar avântul iubirii lui Bruno se descoperă şşi aci în conştiinţa a lergăr i i şi s t răduinţe i fără sfârşit posibil p e care o înseamnă oricare căutare de apropiere a a b s o l u t u l u i ; iar dacă Leonardo se in tegrează cu aceasta deasemenea activismului eroic al lui Bruno , el înseamnă îh modu l cel îmai pre ţ ios act i ­vismul devenit subs tan ţă a unui mod d e viaţă, în specie a exis­tenţei ar t is tului . Astfel parcurgerea gândir i i filosofice reprezen­tat ive a epocii Renaşter i i i taliene ne îngădue să u rmăr im con­st i tuirea unui concept esenţial care o def ineş te ; dacă punctul nos t ru de plecare a fost consta tarea prezenţei repe ta te a unu i anumit motiv mitic sau a unor imagini echivalente ca sens), pr in ele se precizează filonul unic al ac t iv i smulu i ; fundat pe o

- concepţie metafizicii şi desvol ta t în toa te consecinţele lui etice, e l permite caracterizarea gândiri i filosofice a unei culturi pe care ne-o descoperă în ideea ei centrală a valorii şi necesităţi i efor­tului şi acţiunii u m a n e permanente .

SORIN IONESCU.

t) Giuseppina Fumagalli, Leonardo „omo sanza lettere", Firenze, San­soni. 1938, pp. 300, 352, 353.

2) Ib. p. 349. 3) Ib. p. 364.

LOGICA P R O B E L O R ŞI S ILOGISMUL J U D I C I A R

1. Definiţia practicii judiciare: conexiunea dintre caz şi normă tn ve ­derea deciziei. 2. Fazele practicii: stabilirea faptelor prin diferite mijloace de probă şi aprecierea faptelor prin aplicarea rormei juridice.

I. LOGICA PROBELOR. 3. Natura probaţiunii este intuitivă sau raţio­nală ? 4. Proba, act logic. 5. Mijloace intuitive : Cercetarea locală, expertiza, flagrantul delict. 6. Mijloace logice: a) înscrisurile; b) mărturiile; c) pre­zumţiile. 7. Orice probă este un silogism deductiv. 8. Valoarea d e d u c ţ i i : probabilitate empirică, nu certitudine raţională. Principiul deducţiilor empi­rice i concordanţa inferenţelor independente. 10. Probaţiuaea istorică şi pro-zaţiunea juridică a faptelor.

II. SILOGISMUL JUDICIAR. 11. Cele două feluri de silogisme judi­ciare. 12. Silogismul calificator. 13. Concept, definiţie. 14. Silogismul decizoriu.

1. Credinţa comună că drep tu l este o şt i inţă a controverse­lor, nu corespunde în totul reali tăţ i i . Exis tă anumi te propozi ţ iuni fundamenta le , anumite evidenţe, asupra cărora chiar jurişt i i cad de acord, r enun ţând la volupta tea profesională de a vedea în orice chest iune „ma i mul te posibi l i tăţ i" . Astfel , indiferent d e specia l i ta te ş i de poziţ ie doctr inară , jurişt i i ' vor conveni, fă ră discuţii , eă tendin ţa şi sfârşitul inevitabil al or icare reg lementăr i jur idice es te aplicarea normlelor la cazuri le par t iculare , la fap te le de viaţă. In mlăsura în care se real izează efectiv,, d rep tu l .se concret izează în t r ' o serie nesfârş i tă de hotăr î r i de s p e ţ ă 1 ) . Sta­rea aceasta „cazuis t ică" rezul tă cu necesi ta te din însăşi s t ructura normei jur idice. P e lângă forma ei speciifcă, — imperat ivă, i— norma trebue să aibă şi un cuprins, un obiect determinat . .Nu se poa te porunci,, fă ră a porunci „ceva" . „ D a ich nicht s innvoll schlechthin „ s o l l e n " kann, sondern nur immer „e twas s o l i " , scrie B i n d e r 2 ) . Drep tu l n u are înţe les , n u poa te fi gândi t decâ t în corelaţie cu anumi te fapte — rea le sau posibi le , t recute s a u vi i toare — care formează obiectul s ă u 3 ) . Acesta este mot ivul adânc în virtutea căruia se cheamă şi se resping,, până la com­plecta lor potrivire,, regula gene ra l ă şi speţa , dreptul şi viaţa.

*) „Von hier aus erscheint das Wasen des Rechtes selbst in neuem Licht. Recht ist nicht mehr die abstrakte Rechtsordnung als die Summe der formalen Rechtsregeln, nicht der Inbegriff des Gesetzes — und Gewonheitsrechts, wie es bei rein formalen Einstellung definiert w ird ; wahres d. h. wirkendes Recht ist vielmehr die konkretisierte, die im Einzel' fall verwirklichte Rechtsordnung". [W. Sauer; Juristische Methodenlehre, P- 193).

2 ) Philosophie des Rechtes, p. 263. 3] M. Djuvara: Precis de filosofie juridicä, p .

Realizarea conexiunii dintre caz şi norm\ă în vederea unei deciziuni concrete se numeşte practica dreptului. Fie că accentuăm pr imul te rmen al r apor tu lu i , spunând că faptul a pr imi t o ca­lificare jur idică, fie că d ă m în tâ ie ta te celuilalt t e rmen, spunând că norma a fost apl icată la speţă , suntem în faţa aceleeaşi co­nexiuni în care fenomenul jur idic îşi împl ineş te ros tul şi îş i închee existenţa.

2. Practica dreptu lu i se despar te aşa d a r în două faze ne­cesare , rezul ta te din lămur i rea succesivă a celor do i termeni a r ă t a ţ i : a) stabilirea si tuaţ iei de fapt p r in diferite mijloace d e probă — quaes t io facti — şi b) aprecierea juridică prin înca­drarea faptelor în o rd inea de d r e p t — quaest io jur is .

P r ima operaţie, , de terminarea s tăr i i de fapt , se poa te face sau intuitiv,, pr in cons ta ta rea directă a în tâmplăr i i d e că t re judecător , sau raţional, p r in inferenţa dela un fap t cunoscut la al tul necunoscut , pe baza lunor principii genera le admise im-pliciter- Termienul de , ,p robă" ar t r ebu i rezervat numai mijloace­lor logice, înt rucât e le s ingure reprez in tă o cunoaştere media tă dela probator la probat .

A doua opera ţ ie , de te rminarea s tăr i i de drept , îmbracă forma unu i s i logism propr iu zis în care norma funcţionează ca premisă majoră , spe ţa ca premisă minoră , iar concluzia este hotăr î rea judiciară .

I. L o g i c a p r o b e l o r .

3. Autori i ne învaţă cu toţ i i , că numai faptele se probează. Drep tu l nu are nevoe să fie p roba t , deoarece el este p resupus cunoscut şi, potr ivi t adagiu lu i roman, „n imănui nu-i es te per­mis să-1 igno reze" . Ce lebra frază, care a în t r e rup t a tâ tea ple­doa r i i : „avocat , passez au fait, la Gour sait le d r o i t " 4 ) , a re , în afară de semnificaţia practică,, şi această semnificaţie t eore t ică : d rep tu l nu t rebue dovedit . Este suficient să fie invocai, iar, la nevoe, in terpre ta t .

Deci fapte le au nevoe de p robă , da r p roba are nevoe d e l og i că? in tenţ ie i noas t re d e a ne ocupa cu logica p robe lo r judi­ciare i |s'ar pu tea obiecta că pent ru jur is t a p r o b a înseammă a constata anumi te f a p t e ; or, cons ta tarea nu este o ches t iune de logică , ci de intui ţ ie empirică.

Logica dă r egu l i pen t ru cunoaşterea ntijlocită, p en t ru a rgu­men ta re — cum spunea Ti tu M a i o r e s c u 5 ) , pen t ru demionstra-

4 ) „Jura novit curia". V. Geny: Science et technique en droit priv& positif, II. p. 272.

5 ) „Ştiinţa care stabileşte reguli formale pentru argumentare se nu­meşte logică", iar argumentare înseamnă „lucrarea inteligenţei prin care se stabileşte acea legătură intre idei, adică prin care se arată cum o idee relativ nouă este cu necesitate cuprinsă in altele admise de mai înainte". (Logica, Ed. Academiei, 1940, p. 181).

ţ ie. Ea ga ran tează valabil i tatea „der iva ţ i i lor" ra ţ ionale . Atunci însă, când cunoaştem deadrep tu l prin intuirea unei exper ien ţe , atunci când nu există derivaţie, nici inductivă, nici deductivă, ci percepţ ie directă s a u „p r i se d e conscience" , atunci — s 'ar pu tea spune — logica nu are ce l egă tură ga ran ta . Când e.şim din casă , cons ta tăm îndată ce fel d e vreme este, dacă p louă sau n inge , fără să avemi nevoe de serviciile logicii. Sunt mulţ i au to r i — ca să nu mai vorbim de neiniţ iaţ i — care cred că tot astfel p rocedează şi jur is tu l când s tabi leş te s tăr i le d e fap t : cons ta tă anumite s i tuaţ iuni concrete prin s implă intuiţie. In l i tera tura ju­r idică română această concepţie este apăra tă de d-1 Tra ian Broş-teanu în t r ' un frumos s tudiu de m e t o d o l o g i e 6 ) . Deş i nu por­neş te delà distincţia — atâ t d e ut i lă pen t ru l impezirea perspec­t ivei — dintre quaest io facti şi quaes t io jur is , d-1 Broş teanu formulează p rob lema precis şi corect : , ,Comment établi t-on l a s i tua t ion jur id ique concrète, l 'é tat de fait d e l ' e spèce? Est-ce pa r la l og ique? Cer ta inement n o n " . Şi după ce afirmă că în­ţelesul şi valoarea da tă unei depoziţ i i , unui act scris, unor dovezi contradictor i i , sunt da to r i t e exclusiv „intui ţ iei adevărului d e f a p t " , autorul conchide: „nous croyons pouvoir re tenir que l a cons ta ta t ion de l 'é ta t concret (de la s i tuat ion jur id ique concrète) est une oeuvre d ' in tu i t ion" .

4. In rea l i ta te lucrurile nu sunt aşa de s imple . Principial ele nu po t fi aşa de s imple. însăş i noţ iunea de probă, ne a r a t ă că nu este vorba de afirmaţia unui s implu fapt direct cons ta tab i l , ci de două afirmaţii , refer i toare la d o u ă fapte d int re care u n u l a re nevoe să fie dovedit prin in termediul celuilalt , tocmai pen t ru că nu poa te fi perceput direct. P r o b a înseamnă aşa dar o in­ferenţa delà un fapt prezent sau s igur la a l t fapt nes igur saul mai î ndepă r t a t care t rebue d o v e d i t 7 ) . P r o b a p resupune o re la ţ ie în t re doi te rmeni , t recere delà unul la al tul , cunoaştere mediată. Lucrul e cunoscut încă delà Bentham. In note le sale publicate; postumi sub t i t lul „ T r a t a t de p robe jud ic ia re" , filosoful englez făcea aceas tă deosebire în t re faptul p roba to r şi faptul principat

6 ) Le syllogisme judiciaire, în «Revue roumaine de droit privé", 1937, Nr. 2—3, p. 93.

7) Dăm câteva definiţii ale probei. Accurse : Probatio est rei dubiae per argumento ostensio ; Balde : Probatio est fides veri legitimis modis e t temporibus facfa; Mascardus : Probatio est ostensio rei dubiae per légitimes modos judici faeienda in causis apud ipsum judicem testimonia, vel instru­menta quibus, fides rei constat ; Domat : On appelle preuve ce qui persuade l'esprit d'une vérité (Lois, civ, III, 6); Dauty : C'est une conséquence légitime qui résulte d'un fait évident dont la certitude fait conclure qu'un autre fait, dont on ignore la vérité,, est véritable ou ne l'est pas". (Traité de la preuve par témoins, n. 4. Mittelmaier : La somme des motifs producteurs de la certitude se nomme la preuve. (Traité de la preuve, p. 63). Faustin Hélie ! On doit entendre par preuve tout moyen juridique d'acquérir la certitude d'un fait ou d'une proposition". (Instr. aim. IV, p. 329), Bonnierr Les preuves sont les divers moyens par lesquels l'intelligence arrive à la découverte de la vérité. (Traité nr. 1).

t nen i t să fie probat . El ne dă chiar schema ope ra ţ i e i : , ,Tou te décis ion fondée sur une preuve, procède donc par voie de con­clusion: tel fait é tant donné, je conclus à l 'existence de tel a u t r e " 8 ) . Exis tă des igur la început ceva „ d a t " delà care pornim, d a r dovedirea p ropr iu zisă n u constă în intuirea „ d a t u l u i " , ici în corect i tudinea „concluziuni i" , în jus te ţea inferenţei logice, pr in care se t rece de la faptul par t icular cert la faptul par t i ­cular îndoelnic, s ingurul care generează consecinţe şi interesează drep tu l .

Bentharn compară opera ţ iunea probăr i i juridice, cu aceea a vână toru lu i care din consta tarea urmelor de paşi deduce existenţa vânatului şi acţ iunile ' în tâmpla te mai înainte. In drept , ro lu l u rmelor revine înscrisuri lor de orice fel, măr tur i i lor , indicii lor şi or icăror a l te semine care păs t rează şi t ransmi t — voit sau în­t âmplă to r — amint i rea faptului trecut. Procurând minţii puncte de spri j in, baze de plecare, aceste „ u r m e " provoacă, „declan­ş e a z ă " , ra ţ ionamentul care înlocueşte l ipsa perceperi i directe. Fap tu l că ra ţ ionamentu l se face adesea fără dificultăţi şi în r ă s t impu l une i clipe, nu ne dă drep tu l să-i negăm caracterul logic-ttiijlocit. De altfel , nu în to tdeauna es te aşa de uşor să s e s tab i lească legătura delà faptul p r o b a t o r la cel probat . ^L ' in­duct ion qui nous conduit de l 'écr i t à la convention est une opé­ration si s imple qu'elle se passe presque inaperçue. La prévue semble directe, t an t l ' espr i t y arr ive a isément . / / n'en est pas de même quand je conclus 1 d e certains t races t rouvées su r le chemin qui conduit au lieu où un crime a été commis à la cul­pabi l i té de celui au p ied duque l les empre in tes co r responden t p a r f a i t e m e n t " 9 ) . In t oa t e prezumţi i le de fapt , termeni i s u n t foarte depăr ta ţ i , iar puntea p e care o aruncă între ei inferenţa, foar te fragilă.

Simple sau complicate, s igure sau îndoelnice, p robe le jud i ­ciare consti tuie incontestabi l un act logic. Judeca tă sau raţior n a m e n t ? In aceas tă privinţă suntem cu totul de părerea lui Lo tze : „ Jede r Beweis ist ein Schluss oder e ine Schlusske t te welche zu dem! gegebenen Satze T (die Prämisen ergänzt aus d e r e n Ineinandergreifen T als no twend ige F o l g e r u n g h e r v o r g e h t " . (Logik, n. 271 ) . Rezultatul p robe i apare sub forma unei p r o -pozi ţ iuni , a unei s imple judecăţ i , însă probarea constă în a con>-s idera judecata d r e p t o concluzie şi a o în t regi cu premise le din care decurge cu necesi tate . Pen t ru că vom! reveni a supra acestei chestiuni, reţinemi acum şi afirmăm' numai caracterul s i lo­gis t ic al operaţ ie i . Es te firesc să fie aşa, deoarece proba judi ­c i a r ă nu s 'ar pu tea mărg in i la consta tarea directă decât cu con­d i ţ i a ca toa tă viaţa socială a oameni lor — şi în par te chiar cea

SJ Traité des preuves judiciaires, ouvrage extrait des manuscripts «de M. Jérémie Bentham par Et. Dumont, paris, 1923, voli. I, p. 16.

9) Bonniir; Traité des preuves, 5-e ed- 1888, p. 37.

bio logică — ss|ăse pet reacă în fa ţa p re to r i i lo r judecătoreş t i . Numai dacă judecătorul a r fi as is ta t pe r sona l la toa te fapte le care for­m e a z ă speţa , ar pu tea judeca intuitiv, p e baza consta tăr i lor d i ­recte. In organizarea ac tuală a d rep tu lu i însă, p r ea puţ ine fapte po t fi percepute de mag i s t r a t propriis setpibus. In t re judeca tă şi rea l i ta te se in te rpune „ d o s a r u l " , monumen tu l m o d e r n al do ­vezilor indirecte.

5. Ch ia r atunci când este pe rmisă şi posibi lă , dovadă p r in cons ta ta re directă nu a r e caracter p u r intuitiv, ci este ames te ­cată cu o cant i ta te apreciabilă de inferenţe logice. Astfel des­cinderea la faţa locului nu t r ebue socot i tă ca un mij loc d i rec t intuit iv pus la dispoziţ ia magis t ra tu lu i decâ t a tunci când se referă la si tuaţi i le pe rmanente , invariabile. Lucruri le îndepli­nesc m a i u ş o r aceas tă condiţ ie , fapte le omeneşt i mai g reu sau deloc. De aceea, o servi tute d e vedere poa t e forma obiectul une i cerce tăr i locale, o insul tă nu. Când cercetarea locală se face post-(facturo, iadică după săvârşirea şi epuizarea unei acţiuni, ea n u m a i poa te duce decât la descoper i rea de „ u r m e " , de indicii sau de semne, care — a m văzut că nu sun t în sine p robe , ci numai puncte de plecare pen t ru probare , pen t ru inferenţa logică. Acţiu­n i le omeneş t i desăşurându-se în t imp, consta tarea directă a lor nu va fi cu pu t in ţă decât în două cazuri excepţ ionale- sau dacă fap te le din ele .— ca să zicem aşa — la Tr ibuna l şi se pet req în incintă (del ic te le d e aud ien ţă ) , sau dacă vine Tr ibunalu l Ja ele ( f lagrantul del ic t ) .

De asemenea expertiza care apar ţ ine aceleaşi categorii „ p r o ­pr i i s s e n s i b u s " ca şi cercetarea locală cuprinde e lemente de pro­b a r e logică indirectă. Exper tu l este un al ter-ego al judecă to­rului , o p r e lung i r e , sau — dacă vreţi — un ins t rument /prin ca r e experienţa şi competenţa persona lă a judecătorului — fatal l imitată — este complectată şi perfecţionată.

Din această cauză în une le legislaţ i i , cum era aceea a Aus­tr ie i (pr . pen. 1853) , cons ta tă r i l e expert izei legau pie judecător , ca propr i i le sa le consta tăr i . Ca şi la descinderi , t r ebue să soco­t im expert iza mij loc direct de convingere numai în par tea d e cons ta ta re , iar pa r t ea d e aprec iere (avizul, pă re r ea ) t r ebue t recu tă în categor ia mij loacelor de probă indirecte, logice.

S'ar putea însă sus ţ ine — cu scopul de a ext inde rolul in­s t i tu ţ ie i — că dacă însuşi faptul nu se poa te pet rece în fa ţa ins tanţe i , î n sch imb se poa te pet rece în faţa instanţei măr tu r i ­s i rea inculpatului , iar aceasta f i ind un fel d e repet i ţ ie a faptei , u n quasi-f lagrant-del ict , a r în lă tura logica, precum' o înlă tură fla­g r a n t u l delict. Obiecţ ia ni se p a r e cu to tu l ne în temeia tă şi, îm­potr iva au to r i lo r car i văd 1 în măr tur i s i re o p r o b ă directă , şi ca a t a r e decisivă, noi socot im că afirmaţii le pă r ţ i lo r n u const i tuie d in punct d e vedere logic decâ t n iş te depozi ţ i i d e mar tor i a sup ra u n u i fap t din t recut , o depoz i ţ ie pe care u rmează a se al toi o inferenţă logicjă, ma i m u l t s au m a i puţ in corectă. Valoarea aces tu i

fel de depozi ţ ie este supusă , chiar mai mul t decât depoz i ţ i i l e obişnui te , suspiciunii ş i criticii. Atunci c â n d este favorabilă auto­rului , măr tu r i s i r ea n u a r e valoare potr ivi t principiului , l a rg în­ţe les , nento Sibi titutum constituere potest- S ingura excepţ ie : r eg i s t re le comierciale, se explică pr in faptul qă ele sun t o f i lmare au tomată a activităţii autorului . De al tfel , regis t re le intră în ca tegor ia înscrisuri lor , a p robe lo r indirecte. Nici atunci când es te defavorabi lă , imjăjrturisirea n u înseamnă decâ t to t o urntă care ne dă d r ep tu l la o inferenţă. In a n u m i t e cazuri măr tur i s i rea — deşi defavorabi lă — nu d i spensează d e probă . In divorţ , d e pi ldă, pâ râ tu l care recunoaşte acuzaţii le, este pus 1 în si tuaţia pa radoxa lă de a t r ebu i să-ş i dovedească vina. Greu ta t ea acordată mărtur is i r i i nu se justifică pr in aceea că s 'ar aduce în ins tanţă însuşi fap tu l , ci p r in credinţa că nimleni nu îşi dăunează singur. Din aceastjă p remisă genera lă , deducem că şi în spe ţă măr tur is i toru l riu-şi dăunează decâ t constrâns d e adevăr . Acest principiu scos din exper ienţă este depar t e de a avea valabi l i tate absolută . Con­t rar iu l lui este perfect posibi l . Se p o a t e concepe ca pârâ tu l să a ibă interesul- să facă măr tur i s i r i în p rezen t defavorabile lui , dar favorabi le în viitor. Se p o a t e concepe ca pârâ tu l să se acuze de crime imaginare . Acesta şi este cazul cu anumiţ i nevropaţ i |(niitojmani, exihibiţ ionişt i) la care nevoia de minciună sau d e publ ic i ta te e mai puternică decât eventua l i ta tea pedepsei . In aceste cojndiţii se expl ică uşor d e ce codul nos t ru penal nu pr i ­meş te „măr tu r i s i r ea şi a r ă t ă r i l e " inculpatului decât „dacă sun t corobora te cu fapte şi împre ju ră r i de na tu ră a face convingerea că ele sunt expresia adevărulu i" . Rezul tă clar din toa te acestea că măr tur i s i rea — întemeiată pe un principiu care şi el e depar t e de cert i tudine, — este mij locită, nu are caracterul unei consta­t ă r i directe.

In concluzie, judecă toru l se găseş te des tu l d e rar în fa ţa p robe i directe, p e r s o n a l e ; în pa r t e cercetarea locală, în par te expert iza şi excepţional în reg is t ra rea f lagrantă a unor acte ili­cite. Acestea sunt împre jurăr i le când s tarea concretă d e fapt poa te fi consta ta tă prin intuiţ ie . „ Judecă toru l — scrie Bonnier — nu e chemat să ia cunoşt inţă pe r sona l de fap t decât în cazuri foar te ra re , nici expert iza nu poa te a t inge decât e lementele p u r ma­teriale. . . în imensa major i ta te a cazurilor, va t rebui soluţ ionată cu ajutorul p robe lo r p rop r iu zise, adică a cauza mijloacelor inter­mediare care conduc Ia descoper i rea adevăru lu i" . ( O p . cit. p . 13 ) .

Dacă până as tăz i caracterul logic-mediat a l probaţ iuni i j u ­ridice nu a fost îndeajuns d e pus îu lumină, aceasta se da to-re ş t e — credem! noi — faptului că au tor i i au cedat unei înşelă­t oa re aparen ţe . Ei a u luat d rep t intui ţ ie ceea ce era în r ea l i t a t e o inferenţă logică abrevia tă , un s i logism eeliptic. In t r 'adevăr , în Stabilirea fap te lor se t rece, adesea , cu iu ţea lă d e fulger, d e l a Urmă, la însuşi •aciui'care a cauzai urma, fără a Imiai enunţa prin­cipiul cauzal i tă ţ i i omeneş t i care ne îngădue a face trecerea. Mai

cu s eamă în s i s temul procedural- modern , domina t d e p robe le preconst i tu i te , ne-am| ob i şnu i t s ă Considerăm înscr isul ( instru-m e n t u m proba t ion is ) ca, u m b r a nedespă r ţ i t ă a negoţu lu i juridic, ne-arn) ob işnui t s ă vedem în document încorporarea actului jur idic . In acest caz, inferenţa este a p r o a p e ins tantanee . To tuş i , ea nu este directă- Cu cât legăm! m a i s t râns actul d e înscris , cu a t â t ne în temeiem ma i t a r e pe credinţa că numa i omul, ca fiinţa ra ţ io­na lă , îşi poa te exprimía gândur i l e si a ră t a fapte le pr in s e m n e convenţ ionale inte l igibi le şi că în genere , dacă nu are un mot iv contrar , a r ă t ă r i l e lui corespund adevărului . Dacă a r exista şi a l te fiinţe ra ţ ionale sau dacă omul ar fi astfel alcătuit , încât s ă facă acte g ra tu i t e , fără mot iv şi fără sens , dosare le noas t re , p l ine de dovezi scrise, nu ar ma i avea nici o valoare. Aceste proipo-ziţiuni desp re natura ra ţ ională a omului , d e s p r e caracterul final a l compor tăr i i lui şi despre s inceri tatea exteriorizări i formează condiţia o r i că ro r documente jur idice, fundamentul forţei p ro ­b a n t e a acestora . Des igur , fiind vorba de propozi ţ iuni evidente e lementare , nu n e miai dămi os teneala să le formulăm şi p o a t e nici nu le gândim) lămuri t . In fapt însă, le folosim! şi le respec­tăm! implicit , de f iecare djată când înfăţişăm 1 un înscris . To t astfel cum în vorbire folosim' şi respectăm! regúle le gramat ica le fără să ne dăm seamja. In toa te inferenţele p e care le faceta cu ocazia p robe lo r sunt p rezen te la ten t astfel de „evidenţe sub în ţe l e se" . ¡Ele formează însăşi legătura , puntea , în t re faptul p roba to r ac tua l (document , mă r tu r i e , indiciu) şi fap tu l an t e r io r sau d e p ă r t a t care ţ rebuc dovedit . Rolul acestor propozi ţ iuni genera le , fie empirice, fie ra ţ ionale , es te acela de a mijloci şi garanta inferenţa logică, t recerea dela cunoscut la necunoscut.

Es te rolul ho tă r î to r al te rmenului mediu rep rezen ta t d e obicei în schemele logicieni lor pr in l i tera , , B " .

A este B. dar B este C. deci A este C.

In p robă , A reprezintă faptul dat , B principii le gene ra l e implici te , iar C fap tu l pe care voim: a-1 proba . Deşi nu ros|tim1 decât concluzia, n u aml pu tea lega pe A d e C, dacă nu pjrimim' serviciile de in termediar ¡ale lui B.

A doua împre ju ra re care a contr ibui t să se acredi teze p ă ­rerea că intuiţ ia a re un rol p recumpăni to r în p robarea fap te lor ¡a fost puterea de apreciere pe care mu l t e legis laţ iuni şi direcţ i i ju r i sprudenţ ia le o acordă judecătorului . Se susţ ine că indiferent de rezul ta te le probaţ iuni i , magis t ra tu l ar avea l iber ta tea d e a cumpăni inponderabi l i le , de a-şi forma o convingere int imă, ba­zată pe intuiţ ia persona lă a adevărului . Această in t e rp re t a re confundă d o u ă p rob leme diferi te . In t r 'una es te vorba d e a deter­mina teoret ic naiura operaţiei de probare; în a l ta este vorba,

după te rminarea opera ţ ie i , de sp re valoarea practică juridică, p e care t rebue să o acorde magis t ra tu l rezul ta te lor probăr i i . Valoa­rea jur idică poa te fi mai mare sau mai mică, p robe le aduse p o t fi, după împrejurăr i , ob l iga tor i i sau facultative, dar de aci |nu rezu l tă nimic în privinţa natur i i probaţ iuni i . Dacă o p rocedură anumită a r permi te magis t ra tu lu i să în lă ture toa te p robe le admi ­nis t ra te , aceas ta nu înseamnă că adminis t ra rea a fost in tu i t ivă , după cum cel care refuză a construi casa după calculele ingine­reşt i nu t rans formă prin aceasta teoria rezistenţei mate r ia le lo r în intuiţ ie . Totuş i „ l iber ta tea aprec ier i i " const i tue o obiecţie faţă de concepţia noas t ră pr in în t rebarea pe care o pr i le jueş te : dacă opera ţ iunea p robăr i i se rezolvă î n t r ' o serie de ra ţ ionamente , atunci — ca în orice opera ţ i e logică — rezul ta te le a r t rebui să fie certe, s t r ingente , şi pr in aceasta orice l iber ta te de apreciere ar fi în lă tura tă . Răspundeml cu o precizare. Nu t rebue să u i tăm că adminis t rând probe le , jur is tul nu lucrează cu concepte ideale , cu abstracţ iuni , ci cu fap te concrete, cu reali tăţ i . Cer t i tud inea , adevărur i le necesare, absolu te , sunt posibi le numai în domeniul abstract , în rega tu l raţ iuni i pure . Dimpot r ivă , domeniul concre­tului , al fap te lor de exper ien ţă , nu permite decât adevărur i con­t ingen te , cunoşt inţe care po t fi în t r 'un fel, dar po£ fi şi al tfel . Iar fap te le mora le , faptele de conşt i inţă , sunt încă şi mai g reu de stabil i t . Aici demonst ra ţ ia se spr i j ină numai pe in te rpre tarea semnelor exter ioare , pe în ţe legerea urmelor şi pe analogii cu p ropr iu l nost ru suflet. Es te firesc să nu p u t e m obţ ine decât probabi l i tă ţ i şi încă şi pent ru aceasta e necesară nu o dovadă , ci o serie cât mai numeroasă de dovezi concordante . Atunci când dovezile sunt puţ ine sau nu concordă mul ţumi tor , este na tura l a d a judecătoru lu i oarecare l iber ta te de convingere. Această l iber ta te nu înseamnă însă decât că probabi l i tă ţ i lor logice existente, el le poate a d ă o g a sau opune probabi l i tă ţ i le const rui te de el însuşii. Cons t ru i te însă în acelaş fel şi după aceleaşi regul i logice. Căci dacă nu a r f i Ide acelaş fel, Jiu sfar p u t e a complecta sau contrazice.,

T rebue deasemenea să adăogăm pent ru cei care văd în l iber ta tea de apreciere un câmp deschis intuiţiei că facultatea aceasta acordată judecătoru lu i se referă mult mai mUlt la p r e ­misa majoră a s i logismului judiciar, la formularea normei , decât Ia premisa minoră, adică la s tabi l i rea faptelor , la p roba ţ iune . Scopul l iberei aprecieri , chiar dacă o împingem până la l imitele p ropuse de şcoala d rep tu lu i l iber, nu este acela d e a inst i tui p roba intui t ivă, ci de a restabi l i echil ibrul , — atât de uşor d e t u l b u r a t — din t re legal i ta te şi just i ţ ie , în felul u r m ă t o r :

Uzând d e pu te rea sa, judecă toru l nu mai este obl iga t s ă aplice orbeş te , fără deosebi re , scheme r igide, norme gene ra l e pres tab i l i te (aceasta l-ar aduce s ă t ra teze la fel cazuri care u u sun t la f e l ) , ci poa te mllădia Uorma în r a p o r t cu nouta tea speţe i . E s t e deci o mică de lega ţ i e de legiuitor , care, utilă sau nu, e s t e în afară de problema probaţ iuni i .

6. Să privim! acum ceva m'ai de ap roape s t ructura logică a difer i te lor imiiloace d e p r o b ă .

a) Am spus că în gene re p roba constă în t r 'o inferenţă delà par t icular la par t icular pe baza unor principii genera le implici t recunoscute . Analizând d in acest punct d e vedere p roba prin în­scrisuri, am ară ta t că din faptul existenţei unui document îndepl i ­n ind anumite condiţiuni formale ( semnătură , eventual înregis t rare oficială; ins tanţa conchide la existenţa, în t recut , a unui act jur i­d ic : d e pi ldă un contract . Fap tu l principal , s ingurul creator de efecte juridice, es te acordul voinţelor, jnscr isul rămâne numai ca un semn, ca o u rmă Imaterială voită delà care porneş te inferenţa. Nu t rebue să ui tăm nici o- clipă distanţa care separă actul creator de documentu l probator . Este în pr imul r â n d o d is tan ţă tem\ poralcL; înscrisul nu poa te fi redacta t decât u l ter ior acordului d e voinţe, după ce păr ţ i le şi-au d a t consimţământul . Es te însă în­to tdeauna o d i s tan ţă logică, p rovenind din faptul că urma poa t e fi înşe lă toare — cu voe sau fără voe. In cazul simuîaţiei de p i ldă , depăr ta rea d int re a tes tăr i le înscrisului şi actul jur idic real apa re în m o d s t r ident . Pus în faţa unei nepotr iv i r i în t re actul pr incipal şi înscris, jur is tul îşi în tă reş te inferenţa în două ch ipu r i : sau controlează autenticitatea formală a urmei, p rocedând la o-verificare de scripte , o rdonând o exper t iză ş. a., sau revizueşte cuprinsul inferenţei, confruntându-1 cu al te inferenţe indepen­dente , de p i ldă cu acelea care a r avea ca bază de plecare , o măr­tur ie sau o prezumţie de fapt. Ia tă deci cum însăşi probele sunt probate cu ajutorul principiului concordanţei mărturiilor.

b) Depă r t a r ea d int re act Şi „ u r m ă " , depăr t a re pe care t r ebue să o s t răba tă inferenţa probaţ iuni i , es te mai uşor de obse rva t la martori decât la înscrisuri . Trecerea de là depozi ţ ia unui m a r t o r la exis tenţa faptului real este pe rmisă şi aici de acelaş pr incipiu al pur tă r i i ra ţ ionale şi al sincerităţi i expresiei , însă numeroase le rezerve , îndoel i şi precauţ iuni cu care ne înconjurăm în cazul mar tor i lor dovedesc încă oda tă că „p r inc ip iu l " este o s implă genera l izare empirică, suscept ibi lă de excepţie şi îngrădir i . C u bună drep ta te , Benthami socotea că la baza credinţei noas t re în veracitatea semeni lor s tă în t r ' o măsură e x p e r i e n ţ a 1 0 ) , iar în t r ' a l t a pur şi s implu folosul ei practic.

In exper ienţă găs im şi sinceri tatea şi minciuna, „mais comme les asser t ions vraies l ' empor ten t de beaucoup en nombre sur les fausses, la d ispos i t ion à croire est l ' é ta t habi tuel , le non-

1 0 ) „Le plus souvent nous éprouvons que les assertions sur l'existence de tels ou tels faits sont conformes à la vérité. Le témoignage s'étant trouvé vrai dans le plus grand nombre de cas pour le passé, nous avons un pen­chant à nous y fier pour le présent et pour le futur. De là en un mot 1« disposition de croire. D'un autre côté, il y a eu des cas, et ces cas ne sont pas très rares, où nous avons éprouvé que les témoignages étaient trompeurs t delà la disposition à douter ou à ne pas croireSgJclujTjv

croire est un cas d ' excep t ion : pour refuser d e croire, il faut toujours une cause spéciale, u n e objection par t icu l iè re" . (Tra i té des preuves judiciaires , p . 34) .

Adevăratul fundament es te însă, d u p ă filosoful englez , m a i m u l t decât frecvenţa vădi tă în experienţă , utilitatea credinţei . Ipoteza veracităţ i i măr tur ie i pr ieş te omului , iar cea contrar ie este ,,un supl ic iu" . T o t pen t ru mot ive ut i l i tare , adaogă Bentham. este mai b ine să credem în existenţa mater ie i , decât să nu cre­d e m 1 1 ) .

Reţ inem din acestea că şi în cazul mar tor i lor , pr incipiul fundamenta l pe baza că ru ia facem inferenţa nu este o necesi tate logică sau o lege natura lă , ci o s implă propozi ţ iune empirică despre „ceea ce se în tâmplă de cele mai mul te o r i " . Din punct de vedere l o g i c , clauza ,„quod p l e r u m q u e f i t " nu ga ran tează cer­t i tudinea, ci d impot r ivă , pr in rezerva excepţi i lor posibi le , d i s t ruge universal i ta tea premisei majore şi s t recoară în concluzie o per­manen tă lameninţare, o i reduct ibi lă îndoială. To tuş i s i tuaţ ia prin­cipiului , şi deci a inferenţei , es te în fapt întăr i tă pr in aceea că se po t identifica excepţiile. Ps ihologia marg ina lă şi pa tologia au izbutit în bună pa r t e să determine cauzele şi condiţi i le cazurilor când fundamental t endin ţa mar toru lu i nu este că t re adevăr (exhi­bi ţ ionismul , masochismul , gra tu i ta tea , mania persecuţiei , e tc . ) . Când s imptomeîe caracterist ice aces tor cazuri excepţ ionale l ip­sesc , vom crede în valoarea principiului veracităţi i şi vom examina accidentele provenind numiai din aplicarea principiului în spe ţă .

In acest scop1, şi aici ca şi la documente , t rebue cont ro la tă cât mai sever baza de plecare a inferenţe i : depozi ţ ia . Cores ­p u n z ă t o r verificării formale a scriptelor , i>om proceda la desco­per i rea viciilor intrinseci ale măr tu r ie i : contradicţii , re t rac tăr i , impreciziuni , inexact i tă ţ i notori i , etc. Vor t rebui de asemeni exa­minate şi viciile extrinseci ale depoziţ iei , deoarece şi ele c o n ­t r ibue implicit la s lăbirea forţei p roban te : incapacitatea s a u par ţ ia l i ta tea mar toru lu i ( in teres , u r ă , s impa t ie ) , poziţia sa în evenimente (păr taş , specta tor , informat) , t impul trecut. De asemenea , mai mul t decât înscrieri le , măr tu r i a are nevoe să fie coroborată cu măr tur i i sau cu al te mijloace de probă . Testis unkis, testis nullus- Ceea ce r ămâne evident pen t ru noi este pre lucrarea logică, opera ţ ia de critică şi conchidere care se grefează pe măr­tur ie . De aceea nu în ţe legem cum: W u n d t a pu tu t socoti dovada

nj la legătură cu avantajul de a crede în existenţa materiei este amuzant să se constate ce a înţeles utilitaristul Bentham din' concepţia lui Kant. „De même par rapport au monde matériel agissez comme si la matière -existait, vous vivrez comme vous avez vécu : essayez d'agir en disciple de Kant ou de quelque autre philosophe allemand, ce sera bien pis que de ne plus croire au témoignage humain. Ne vous détournez ni pour le char qui roule, ni pour la rivière qui est devant vous et vous allez briser ou noyer un grand philosophe"

cu martor i o s implă 'expresie a observaţ ie i , excluzând-o Idia rândul p robe lo r l o g i c e 1 2 ) .

c) A treia ca tegor ie de inferenţe logice probator i i o for*-meazâ aşa zisele prezumţii de fapt, pe care Ben tham le numeş t e , mul t ma i potr ivi t , dovezi circumstanţiale.

Ca şi înscrisuri le , ca şi măr tu r i a , prezumţia reprez in tă o „ t r e c e r e " de la faptul cunoscut la cel n e c u n o s c u t 1 3 ) , o l egă tu r ă s tabi l i tă în t re două fapte , pr in miediaţiunea logică a unor p r o -pozi ţ iuni genera le . Schema opera ţ ie i este aceeaşi, iar dacă l a prezumţi i caracterul conjectural, construcţ ia ra ţ iona lă , apare cu ma i mul tă p regnan ţă decât la înscrisuri şi la măr tur i i , diferenţa este numai de grad , n u d e n a t u r ă 1 4 ) . Da to r i t ă împre jurăr i lo r despre care vom t ra ta imediat , silogismul — prezent în toa te t re i categori i le — este vizibil cu deosebi re în prezumţii . In special dificultatea cu care se ar t iculează, îl face uşor observabi l . Ajungând la mater ia prezumţie i , autor i i subl in iază cu toţ i i că se găsesc în fa ţa une i opera ţ i i de judecată ( B e n t h a m ) , a une i inducţiuni (Bonraier), a unei convingeri dobând i t e pr in ra ţ io­nament (P lan io l ) , fără a-şi da seama însă — cei 'mai mul ţ i — că acelaş lucru t r ebue spus despre înscr isur i îşi mar to r i .

Dacă nu arată o s t ructură logică deosebi tă , prezumţia a re to tuş i o s i tuaţ ie a p a r t e şi a l t ă pu te re de convingere, da to r i t ă con­diţi i lor de fapt speciale de là care porneş te . In cazul înscrisuri lor şi al măr tur ie i , dificultatea constă în critica u rme i miateriale^ O d a t ă stabi l i tă autent ic i ta tea documentului sau sinceri tatea depo­ziţiei, inferenţa se face fă ră nici o g reu ta te , delà sine, deoarece în aceste două cazuri urMa coincide în privinţa cuprinsului [cft. faptul real, îl poves teş te , î l reproduce , , asemeni une i oglinzi. In cazul prezumţie i nu dispunem' de o imagine a în tâmplăr i i . N u

1 2 ) „So ist in dem richterlichen Verfahren zwar der Indizienbeweis ein echter Induktionsbeweis, dagegen kann der sogenante Zeugenbeweis, sofern es sich bei ihm um die unmittelbare Bezeugung der in Frage stehendea Tatsachen handelt, nicht zu den logischen Beweisfahren gerechnet werden, da das Urteil nicht aus anderen Beobachtungen erschlossen wird, sondera ein Ausdruck der Beobachtung selbst ist". (Logik. II, p. 66, ed. 4).

13J V. art. 1199 c. civ. român: „prezumţiunile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

1 4 j Sing irul jurist care a observat această continuitate este Planiol Comentând pe Pothier, după care înscrisul şi mărturia sÎDgure sunt adevă­rate probe, deoarece „font foi directement et par eux-mêmes", ilustrul civi­l is! scrie r „L'antithese qu'on établit ainsi entre la preuve par écrit ou par témoins et la preuve par indices est plus apparente que réel le . Le raison­nement du juge existe aussi bien dans un cas que dans l'autre ; le vérité dfl fait contesté est toujours une vérité tirée d'un autre fait connu. Seulement, au cas où le mode de preuve est un écrit ou un témoignage, le raisonnement est si rapide qu'il passe inaperçu. Le juge se dit qu'ordinairement les énon-ciattons des écrits et les déclarations des témoins sont exactes ; il en conclut qu'elles le sont dans l'espèce. 11 n'y a donc entre les preuves directes et les présomptions qu'une différence de degré dans la dificulté qu'on éprouve à convaincre le juge. La distinction faite pour cette raison s'évanouit quand on l'examine de près".

există un fapt şi urma Iui identică, ci d o u ă fapte şi nici o u rmă (în sensul de naraţ iune omenească , de reproducere a cupr insu lu i ) .

Pent ru a s tabi l i sau a de termina faptul principal , nu mai p o r n i m dela copia lui, ci dela alt fapt , s i tuat în afara în tâmplăr i i , in tegra t în a l tă „ s e r i e " şi or ienta t căt re al t scop. De p i ldă , î n t r ' o crimă, ameninţăr i le profera te victimei sau fuga, expatr ie­rea, sun t considerate ca indicii de vinovăţie , da r este evident că ameninţăr i le pot fi in tegra te d. ex. în ser ia „pol i t ică" , iar expa­tr ierea în seria „afacer i" , în t imp ce crima să apar ţ ină seriei „ fami l ie" .

Termeni i inferenţei sunt aşa dar deosebiţ i şi p â n ă la un punct independen ţ i : nici unul nu cupr inde în m o d necesar p e celălalt . Legătura dintre ei este sintetică. în ţe legem prin aceasta că legătura nu este „ d a t ă " prin s impla percepţ ie a fap tu lu i cunoscut şi a complexului na tura l , în care el se află. Pen t ru a p, descoper i este necesar un efort de a vedea dincolo de margin i le ser ie i aparen t reale, toa te seriile posibi le şi toate punctele de în tâ ln i re posibi le în t re serii.

In cazul prezumţiei , legarea logică propr,iu-zisă este difi­cilă şi problematică. Dimpotr ivă, baza de plecare este abso lu t s igură , înt rucât — spre deosebire de înscrisuri şi mărtur i i >— această bază este formată sau din fapte mater ia le s t ră ine de orice intervenţie omenească sau din fapte omeneşt i , care însă nu s 'au născut din in ten ţ i a de a dovedi . In acest sens , maxima ju r i s -p ruden ţe i engleze es te adevă ra t ă : „facts cannot l i e " . Fap te le nu po t minţ i , dar din nefericire nici nu pot revela, prin ele înşi le , , adevărul . Ele const i tue o „probă mu tă " . Prezumţi i le ar fi ,în acest caz ar ta de a le înţe lege tăcerea.

Examenul a t en t al p rezumţ i i lor ne revelează încă un carac­ter deosebi tor al aces tor p robe circumstanţiale. In t imp ce la înscr isur i şi la măr tu r i i inferenţele se întemeiază pe un s ingur „p r inc ip iu" (veracitatea declaraţ ie i ) , în cazul prezumţi i lor fie­care inferenţă este ga ran ta tă de alt termen mediu, de fiecare dată se construeşte pe alt concept- De aci aspectul variat — am putea spune mul t icolor — al prezumţii lor . F u g a inculpatului este un indiciu de vinovăţie prin teama de pedeapsă pe care o p r ezumăm, căsătoria poate fi invocată ca un a rgument în favoarea legi t imităţ i i copiilor fiindcă prezumănf fidelitatea soţilor, pa t ro ­nului îi revine obl igaţ ia de a repara prejudiciul cauzat d e pre -puşi i săi , deoarece prezumăm incapacitatea de a a lege şi supra­veghea personalul , etc. Fiecare prezumţie a re un sens p ropr iu şi p romovează o ideie deosebi tă . Varietatea dovezi lor circumstan­ţ iale este însăş i var ietatea vieţii.

Se în ţe lege atunci de ce este imposibil a gă s i un c r i t e r iu material de clasificare a prezumţi i lor şi de ce au tor i i p ropun cri­ter i i formale care n u se referă la cuprinsul , ci la distanţa în t r e te rmeni . Astfel vechii penal iş t i ( M u y a r t şi Vouglans) împărţeau! indiciile care dau loc la prezumţi i în : manifeste sau u r g e n t e ,

aprop ia te şi depă r t a t e , da r nu au reuşi t niciodată să separe ca­tegor i i le pr in limite bine definite. .

In sfârşit , t r ebue să adăogăml că cele spuse mai sUs nu s e aplică decât prezumţi i lor s imple , d e fapt şi a celor care admi t p roba contrar ie . In ceeace pr iveş te prezumţi i le furiş et de fure împotr iva cărora legea interzice orice dovadă, credem că ele nu au nimic comun cu (materia probei . Când legiui torul hotărălşte în art . 812 c. c. căi donaţi i le căt re un incapabil sun t nu l e chiar dacă sunt făcute pe niuiniele unor pe r soane in te rpuse şi ara tă că anumite rude a l e incapabilului se p rezumă a i i in te rpuse fă ră pos ib i l i ta te pen t ru acestea de a doved i contrar iul , n u mai iare sens să vorb im desp re o modificare a p robe i , ci e ma i bine să recunoaş tem că dispoziţ ia n u are nici o legă tură cu proba şi const i tue o regulă de fond, o normă propriu-zisă care, pen t ru motive, de ord ine publică şi de mora l i ta te , creează între a n u m e pe r soane o incapacitate, o i n t e r d i c ţ i e 1 2 ) .

Bineînţeles , în momentu l în care i refragabi i i ta tea s 'ar r idica, prezumţia poa te fi din nou considerată ca un mijloc de probă , dobândi t însă nu delà un magis t ra t ci de l à legea însăşi.

7. Analiza de până acum nu ne-a da t pri lejul de a observa că proba ţ iunea judiciară, privită în enunţarea ei curentă, r epre ­zintă o inferenţă logică delà singular la singular, o deducţ ie d e l à fapt la fapt Din existenţa unui fapt s ingular — înscris, m ă r t u r i e , " indiciu — juris tul conchide la existenţa în tâmplăr i i rea le /pe care in tenţ ionează să o probeze . S e const rueş te fap tu l necunoscut cu fapte cunoscute, spune O o b l o t 1 5 ) . Acest fel de ra ţ ionament „vom Besondern auf Besonde re s ' ' nu reprezintă o nouta te , căci J. St. Mil l în celebra sa teor ie a s i logismului sus ţ inea că : , ,die wirkl iche F o l g e r u n g geschieht immer vom1 Besondern auf Be­sonderes , von den beobachteten Fâllen auf einen nicht beo-b a c h t e t e n " 1 6 ) . Es te to tuş i locul să ne în t rebăm dacă în r apor t cu canoanele a tâ t de r iguroase ale logicii se poa te vorbi d e s p r e un astfel de ra ţ ionament care nici nu urcă de la fap te la l e g e ca inducţia, nici nu coboară delà genera l la special ca deducţ ia . P r ima sarcină care ne revine este calificarea formală a opera ţ iun i i . E s t e de asemenea necesar ca d u p ă ce vom de te rmina figura logică a ra ţ ionamentu lu i p roba to r şi particularităţile sa le , să cercetăm valoarea lui ca ins t rument de cunoaş tere şi s ă formulăm prin­cipiul cert i tudinii sale.

Logicienii ştiu de la Ar is to t că p roba sau demons t ra rea lunei judecăţ i se face găs indu-se un termen mediu care să poată rezul ta am dezvol tarea cuprinsului subiectului şi t o tdeoda tă să poa t ă

12) V. Gény: Science et technique, III. p. 282-83. Idem Dabin : La technique de l'élaboration du droit positif, 1935, p .

89-93, 15) Traité de logique, 1929 p. 283. 16) System der deduktiven und induktiven Logik, tr. Schiel, 1868, II,,

p. 255.

fi enumera t în sfera predicatului . „Die Auffindung des Beweises! e ines Satzes geschieht durch Auff indung des Mittelbegriffes, u n d diese bei Entwicklung des Inhal ts d e s Subjects u n d des Umlfangs des Präd ica t s (res . bei hypothet i schen Urte i len durch Auff indung vermi t te lnder Sätze und d iese durch Entwick lung des Vorder­satzes in seine Folgen und Zurückgehen von dem Nachsatze ,zu seinen G r ü n d e n " ) . ( S i g w a r t : Logik, I I p . 287) . Conceptul mi j ­locitor o d a t ă găsi t , cei trei termeni pot fi o rdona ţ i în forma silo­gist ică, propozi ţ iunea proba tă apă rând d rep t concluzie. Un exem­plu. Dacă vrem să dovedim judeca t a : „vir tutea se poa te învă ţa" , vom dezvol ta cuprinsul ideii d e vir tute până când vom găjSi p r in t re a t r ibute le lui un concept susceptibi l de a intra în număru l lucruri lor ,,care se po t î nvă ţ a" . Pentru, mul ţ i filosofi acest t e rmea med i r este „ ş t i in ţ a" şi astfel doctr inele lor, pres t ig ios elabo­ra te , po t fi r eduse la un s implu s i logism:

Vir tutea este ş t i inţă (a b inelu i ) . Ştiinţa se poa t e învăţa. Dec i : Vir tutea se poa te învăţa .

Proba s'a făcut prin descoperirea premiselor celor mai favorabile din care patent, deduce, în chip de concluzie, însăşi judecatfl înâoehucă-

Proba judiciară implică şi ea construcţia unui si logism de­ductiv, dar în acest caz demonst ra ţ ia prezintă unele caractere apar te .

In pr imul rând, ra ţ ionamentul nu are ca mater ia l relaţii iogice a tempora le , rapor tur i abst racte în t re noţiuni, ci fapte de viaţă concrete, în tâmplăr i care se succed în timp- D e aceea ter'm'e-nul mediu nu. maţi este atribut în subiect şi număr în predióflt, ci este efect faţă de subiect şi cßuzä faţă de p/tedicat. S i logismul capă tă un accent dinamic, termenii lui sunt introduşi în o rd inea t impului , în succesiune şi cauzali tate. In prezumţi i se vede liinl-pede cum faptul mij loci tor este p r o d u s d e subiect şi cum l a rândul său produce predicatul . De pi ldă, a tunci când conchidem dela fuga acuzatului la vinovăţia lui, ne întemeiem pe t e rmenul mediu „ teama de p e d e a p s ă " , pen t ru că în t r 'adevăr , teama de p e d e a p s ă poa te juca rolul dublu d e efect al crimei şi de cau^iă provocatoare a fugii. In probaţ iunea de acest t ip, premisele au o valoare egală, în t rucât au aceeaşi subs tan ţă şi aceeaşi funcţ iune: fiecare cupr inde un nexumi cauzal la fel de impor tant , fiecare oferă un f ragment de în tâmplare — ' m a j o r a antecedentul , minora sequen tu l . Premisele sunt egale şi complementare .

Alte ori , când termenul mediu deserveş te prea mul te infe­renţe, el a junge să a ibă o valoare în sine şi să fiinţeze s e p a r a t ; aforistic, dezvoltat f i ind sub forma unei maxime d e o r d i n ' get-nera l , în care speţa este in t rodusă aşa cum în ştiinţă cazul par­t icular este r apor ta t la lege. Cităm! ca exemple maxima , J s fecit cui p r o d e s t " sau sfatul „cherchez la f emme" , al căror credit vine

numai din deasa în t rebuin ţare a conceptelor „ i n t e r e s " şi „dra­g o s t e " , ca legătur i dovedi toare , In aceste cazuri, premisa majoră „cr is ta l izează" , capătă o valoare în s ine. Premise le nu mai sunt ega l de impor tan te , — majora devine un principiu genera l , ca re sţprijină pe umeri în t reaga opera ţ iune , în t imp ce minora cupr inde numai consta tarea unui caz part icular , pe care îl t r a t ă m conform pr inc ip iu lu i , îl supunemi principiului . Intre premise nu m a i există comiplectare, ci subordonare .

Aceas tă imagine a probaţ iuni i în centrul căreia stă posibi­l i ta tea schimbării t e rmenulu i mediu, este valabilă numai pen t ru dovezile circumstanţ iale . La indicii şi la prezumţi i deducţ ia de­p inde fă ră îndoia lă d e inventivitatea căută toru lu i d e condepte in te rmediare — indiferent dacă ele se real izează în nexuri cauzale sau în funcţiuni de însumare . In, celelalte 'mijloace d e p r o b ă însă , inventivitatea este de pr isos , căci t e rmenul mediu nu poa te varia. iEl este cunoscut dinainte , tipizat- In t re omul şi fapta pe care voim să le l egăm prin dovadă, interpunem 1 cu regular i ta te sau înscr isur i sau măr tur i i . Deducţia si logist ică funcţionează cu pre­cizia unu i automatism. In t r ' adevăr , nu putem în tâmpina nici ţ> dificultate în a ne spune că actele expr imă în genere adevlăruL şi că în consecinţă ele îl exprimă îşi în cazul de faţă.

Am văzut însă că însăşi credinţa noas t ră în veracitatea ac te lor şi a măr tu r i i lo r se spri j ină p e al te propozi ţ iuni mai generălfe desp re ra ţ ional i ta tea şi caracterul te leologic al conduitei ome­neşt i , acestea fiind adevăra tu l fundament a l dovezii . Pr in u rmare , chiar în aceste cazuri tipizate, persistă deducţia silogistică, cm deosebirea că nu se demonstrează concluzia, ci premisa majoră prin apelul la alte principii superioare-

Cu aceasta socot im a fi a r ă t a t îndes tu lă tor că numai \în aparenţă raţionamentul trece delà fapt ta fapt, delà singular lat singular. In real i ta te el trece în to tdeauna cu ajutorul unor ter­mene sau unor principii in termediare . Fără acestea, „ t r ece rea" nici nu ar fi posibi lă . Aşezând 1 to tul în ordine firească, ne vom g ă s i în to tdeauna în faţa unei deducţiuni silogistice.

8. Care este valoarea logică a deducţiei p roba to r i i ? Pen t ru ca un ra ţ ionament deductiv să fie adevărat , t rebue să îndepl i ­nească două condi ţ iuni : pe d e o par te premisa majoră t rebue să reprez in te o propozi ţ iune absolut cer tă universală — o evidenţă ra ţ iona lă sau o lege ştiinţifică iar pe de al tă par te , t r ebue ca r apor ta rea premisei minore la cea majoră — subsumare — să fie .corectă, l impede, exactă. O premisă incertă sau o s u b ­sumare aprox imat ivă ridică deducţ ie i s t r ingenţa logică.

Si logismul p roba to r pe care îl construesc jurişt i i n u înde­p l ineş te nici una din aces te condiţii.

8. In ceeace pr iveş te p remisa majoră, t rebue să amintim că în procedeur i le judiciare d e p robă , această demni ta te este deţi­nu tă de judeqăţi empirice, d e propozi ţ iuni care exprimă frec­venţa , n u neces i ta tea : quod pleruirique fit- Principii le pe care

se în temeiază jur is tu l când 1 s tabi leş te deduct iv faptele , sunt ade­vărur i , ,uzuale" , părer i comune, deduse din practica vieţii, din exper ienţă . Având o na tură cont ingenţă , aceste principii com­p o r t ă excepţii , aba ter i , îngrădir i . Fap tu l că uneor i avemi posibi­l i ta tea ca pr in operaţ i i la tera le s i logismului să cunoaştem excep­ţiile şi, ant ic ipându-le , să neutra l izăm efectul lor de roga to r , este de na tu ră a întăr i probabilitatea deducţiei , fără a-i da însă caracterul cert i tudinei r iguroase , în t rucât , chiar dacă am fi s iguri că am enumera t toa te excepţii le rea le , rămân cele posibi le p e care principiul — fiind empiric — le va pe rmi te în to tdeauna . Autor i ta tea acestor propozi ţ iuni empirice genera le nu se da toreş te demonst ra ţ ie i ra ţ ionale , ci împre jurăr i i că, aplicate, ele au m a i imult succes decât judecăţ i le contrari i . De p i ldă principiul ţs fecit cui prodest, care p resupune ca mobi l al acţiunilor omeneşt i in teresul , e depar te de a fi universal valabil . El nu poa te explica de p i ldă nici crimia mistică, nici pe c e a pasională sau ocazională . Totuş i , aceasta nu ne înd rep tă ţ e ş t e să-1 înlocuim! cu contradic­tor iu l său , care ar fi şi mai pu ţ in adevărat .

Este jur is tul vinovat de a r ămâne în cont ingent şi la ade­vărur i aproximat ive? Gob lo t crede că nu. In f aza numită quaestio facti, jur is tul nu mânueş te abs t rac ţ iuni , ci rea l i tă ţ i concrete, in­finit de complexe. Or, în acest domeniu „ ,not re connaissance scientifique des lois nature l les est t r è s l imitée et nous ut i l isons p ra t i quemen t la connaissance vulgaire d 'un grand nombre d e lois na ture l les qui n ' é tan t point exactes, ne peuvent ê tre aii r igoureusement certaines, ni tou t à fait un iverse l les : te l les sont , pa r exemple , les lois relat ives aux mobi les des act ions humaines qui sont d 'un si g rand usage dans les enquê tes judiciaires. . . La cer t i tude des déduct ions décroit à mesures qu ' augmen te la d i spro­por t ion entre la pauvre té de not re savoir et la complexi té d u r é e l " . (Tra i té , p . 279) . Prin urmare , cert i tudinea deducţiei es te invers propor ţ iona lă cu g radu l de complexi ta te al reali tăţ i i la care se referă.

A doua regulă a deducţ ie i es te aplicarea corectă a princi­piului- Minora t rebue definită exact, aşa încât încadrarea ei în p remisa majoră să se facă l impede, fără ret icenţe sau echivocurr. In proba ţ iunea j ud i c i a r ă a fapte lor , minora este formată din con­s ta ta rea unui hic et nune ; un eveniment sau o acţiune omenească . De te rminarea exactă şi completă a acestora este însă cu nepu ­t inţă . Pen t ru a fi înţelese, faptele de "viaţă omenească t rebuesc pr iv i te în cadrul complexului organic în care apar şi se desvol tă . In afară de aceasta es te necesar , să fie rapor ta te la p e r s o a n a au toru lu i a căror expres ie sunt. Jur is tu l nu are răgazul şi poa te nici chemarea să împl inească aceste delicate sarcini. El t rebue să dea o decizie pract ică şi nu poa te a ş t ep ta până la te rminarea s tu­diului fizic, biologic, ps ihologic şi sociologic al faptelor . Cu­n o a ş t e r e a incompletă a cazului este necesi ta tea de f ier a just i ţ iei pozi t ive. Nenumăra te aspecte vor fi lăsa te în umbră , nuan ţe le

vor trece neobservate . însumarea cazului se va face rapid p e baza unui minimum de e lemente cunoscute şi comple ta te cu o ţ e să tu ră de supoziţi i scoase din practica speţe lor asemănătoare . Logicianul francez citat , Gob lo t , a subl iniat p r e g n a n t l ipsa jde exact i ta te a aplicări i principiului în deducţi i le p roba tor i i d e t ipul ce lor juridice. „Le pet i t te rme d u syl logisme n 'es t pas ici un concep t abstra i t , mais un fait concret , une réal i té na ture l le , pa r exemple une pe rsonne humaine , ou un événement ou une sér ie d ' évèn imen t s ; l ' espr i t n ' en sais i t j amais que certains aspects , p a s toujours assez nets pour ê t re cer ta inement un cas de la loi g é n é r a l e " . ( O p . cit. p . 279) . P remisa minoră a re un joc l iber care nu î n g ă d u e f ixarea precisă şi angrenarea perfectă î n t r ' o regu lă genera lă .

Deducţ ia de l à fapt la fapt poa te îmbrăca forma demon­st ra ţ ie i indirecte . Metoda aceasta, des tu l d e cunoscută din ma te ­mat ică sub numele de reducere la absurd 1, constă în a dovedi nu temeinicia ipotezei puse , ci imposibi l i ta tea sau inexistenţa ipotezei contradictori i . Gri ja cea m a r e îri folosi rea acestei m e t o d e es te de a nu confunda contrar ie ta tea cu contradicţia. Demon­s t ra ţ i a indirectă nu cons t rânge decât dacă realizează una din aceste a l te rna t ive , sau s e el imină propozi ţ iunea contradictorie sau, se elimină toa te propozi ţ iuni le contrari i . Această ul t imă variantă implică o enumerare exhaust ivă a t u tu ro r posibil i tăţ i lor . Riscul d e a nu fi făcut inventarul complect al ipo teze lor nu există în căzui când opoziţ ia consti tue o contradicţ ie şi d e aceea este p re ­fe rab i lă o clasificare după pr inc ip iu l : A şi Non-A.

Lăsând l a o par te demons t ra ţ i a indirectă, care este ut i l izată foar te ra r şi numai în s tabi l i rea fapte lor guverna te de d rep tu l pena l , p u t e m afirma, ca o concluzie la consideraţ i i le d e măi sus , c ă deducţia probatorie \nu poate face să se nască, o certitudine logică, ci nuanii o probabilitate- Luată izolat, nici o inferenţă; logică delà fapt nu este adevărată , ci numai verosimilă. Silor g i s m e l e acelea cu principii aproximat ive apl icate aproximativ, duc la probabi l i tă ţ i mai mul t sau mţai puţ in convingătoare , d a r nu la certi tudini.

9. To tuş i p roba rea de la fap t la fapt este pos ib i lă şi legă-t i m ă . Ca re este a tunci principiul e i ? Acest principiu nu este sub­sumarea logică, deducţia de là universa l la par t icular — în acest caz ar fi suficientă o s ingură inferenţă pentru a ne edifica — ci este o concordanţă complexă a inferenţelor independente. Dacă o s ingură inferenţă (urmlă, măr tu r i e , bănuia lă ) nu naş te cert i­tudinea , m a i mu l t e inferenţe care concordă , deş i în t re ele nu a ex is ta t pu t in ţa de l egă tu ră , creează o quasi-cer t i tudine, în t rucâ t a r fi a b s u r d a p r e s u p u n e că] dovezi le converg şi se potr ivesc pr in s impla coincidenţă , d a r în r ea l i t a t e ele sunt , toa te , false. Pr in def ini ţ ie , coincidenţele sun t întâlnir i î n t âmplă toa re , neor ienta te c ă t r e un anume scop. O r , aici coincidenţa pa re a u rmăr i cu t o t d inadinsul să inducă în e roare p e bietul subiect cunoscător .

Reţinem de aci un lucru: dacă nu es te explicată prin veracitate, concordanţa var iată a inferenţelor nu poa te fi explicată de loc.

Argumenta ţ ia de mai sus se referă la acordul ga ta împlinit , după acumularea confirmărilor. Sensul principiului concordanţei apa re ma i l impede î n s ă în cursul procesului de acumulare ¿a dovezilor. Qob lo t î l formează foarte s implu : „Probabi l i t a tea une i supoziţ i i creşte foarte r epede cu numărul faptelor conco rdan t e " . 'Multiplicitatea judecăţ i lor concordante const i tue prin simpla g reu ta t ea a numărului , un mot iv de convingere. Cu fiecare inferenţă care confirmă pe cele anter ioare , eroarea posibi lă la începutul seriei devine to t mai puţin probabi lă , suma ca­pă t ă semnul pozitiv al adevărului , iar d incolo d e un anumi t număr , p robabi l i ta tea concordanţei se aprop ie de cert i tudine p â n ă la o d is tanţă pract ic impercept ibi lă . Astfel , s 'a r putea în definitiv admite ca doi mar tor i să mintă sau să se înşele în acelaş fel din pură în tâmplare , da r ipoteza aceasta d i spa re atunci când inferenţele u rmătoare continuă să aibă acelaş Cuprins. Seria se îndreap tă , cu iuţeala unei progres i i , spre limita supie-r ioară a probabi l i tă ţ i i care, pract ic vorbind, valorează cer t i tudine. Pen t ru a a lege un exemplu ex t rem: cei cari nu au -mers în Austral ia , cred to tuş i în existenţa acestei ţ ă r i , deoarece n imeni nu poa te să-ş i închipuie că nenumăra te le inferenţe concordante (documente , măr tu r i i , prezumţi i ) pe care le-a adunat în această pr ivinţă sunt , t oa t e , neadevăra te . Altfel ar însemna să revenim la explicaţia conjuraţiei organiza te de hazard. Am spus că exem­plu l este extremi, fiindcă omul este astfel alcătuit încât de obicei nu cere mai mul t de t re i -pat ru confirmări pent ru a crede un adevă r de fapt.. .

Bine în ţe les , condiţia ca martor i i să nu se fi concertat sau ca inferenţele să nu aibă una şi aceeaşi bază de plecare, rămâne mai depar t e necesară. Fără această condiţ ie, aml avea de a face cu repe tarea unei singure inferenţe, iar nu cu concordanţa (mai "multor inferenţe diferite. Pen t ru a fi multiplu, concordanţa t re-b u e să în t runească inferenţe diferite ca or igine ş i independente une le faţă de al tele. Vom pre t inde aşa d a r ca e lementele acordului s ă n i e separa te , dar nu opuse . Nu este necesar , aşa cumt se crede în deobş te şi cum sugerează maxima „aud ia tu r et a l tera p a r s ' ' , ca părţ i le dela care emană inferenţele să fie în divergenţă d e in terese . In t r ' adevăr chiar atunci când martor i i ar avea aceleaşi motive de a al tera adevărul şi ar urmăr i aceleaşi scopuri prin a l te rarea lui, î n t r ' un cuvânt chiar atunci când ar fi „de aceeaşi p a r t e " , t o tuş i concordanţa depozi ţ i i lor independente t rebue lua tă în seamă, deoarece ident i ta tea de interese poa te face numai ca e le să aibă aceeaşi tendinţă, d a r nu poa te face ca autor i i Jsă inventeze aceleaşi fapte. (Qoblo t , o p . c i t ) .

Pr incipiul concordanţei capătă un deosebi t relief atunci când nu se p robează u n s ingur fapt, un fapt simlplu, ci un complex ide fapte , un s is tem de evenimente, intenţi i şi acţiuni combinate în

vederea unui scop, îndrep ta te căt re o f inal i tate (Zweckzusammen-n a n g ) . C u m înfăptuirea omenească, ca or icee activitate de viaţă,, de al t fe l , înseamnă a legerea şi organizarea celor mai potr iv i te mij loace pent ru real izarea unui scop, cazurile de finali tăţ i com­p lexe sun t însăşi na tu ra domeniului jur idic . Daoa în faţa; ins tan ţe lor avemi impresia to tuş i că se probează s imple elemente,, d e s ine s tă tă toa re , aceasta se da to re ş t e numai faptului că dini motive practice scriem opera ţ iun i le de dovadă , f ragmentăm ches t iunea de fapt pen t ru o mai uşoară rezolvare. Este însă cu nepu t in ţă ca la sfârşit să nu operăm, conştient sau nu, o sinteză,, un t ab lou general , care să nu mai înfăţişeze fapte izolate, c i fapte l ega te în sistem.

In ce constă legă tura aceasta şi cum sporeş te ea probabi l i ­ta tea concordanţe i? Ca şi în t r 'un organism, pă r ţ i l e s i s temului vor sta î n t r ' un rapor t de corelaţie armonică, de reciproci tate . Ele se vor potr ivi şi se vor complecta. T o t d e o d a t ă vor converge că t re t e rmenu l final, vor avea un sens dictat de scopul „ t o t u l u i " p e care îl servesc. In acest caz, inferenţele se adeveresc nu n u m a i pr in aceea că se întâlnesc mai mu l t e în af irmarea unei păr ţ i , dar mai ales prin aceea că din împreunarea tu turor se obţ ine o to ta­l i ta te semnificativă, un s is tem coerent . Nu repet i ţ ie un i formă, ci in tegrare diferenţiată, împl inire . Astfel în d rep tu l penal dacă inferenţele pr ivi toare la mobi lu l crimei po t fi corobora te cu acelea pr ivi toare la mijlocul săvârşir i i şi la ocazie, dacă t o a t e se leagă ş i împreună reconst i tuesc crima in tegra l şi intel igibi l , fără lacune şi d isonanţe , avem d rep tu l să numim ope ra ţ iunea convenienţă sau corelaţie semnificativă. P e temeiul acesta s e p o t ghici păr ţ i le care l ipsesc încă din desenu l tab loulu i , se poa t e , după împrejurăr i , reconst i tui sau anticipa în t regul porn ind de la pa r t e . Opera ţ iunea logică va precede descoper i rea urmei ma­ter ia le . Exper ienţa cunoaşte cazuri când u rma mater ia lă nu a fost găs i tă decât fiindcă şi d u p ă ce a fost gând i t ă cu necesitate. . Descoper i rea indiciilor dator i tă ra ţ ionamentu lu i teologic şi r e ­construcţ iei armonice const i tue un fel de verificare exper imen­ta lă a ipotezei , u n adevărat exper imentum cruciş. ( G o b l o t , op . c i t . ) .

Aplicat în domeniul act ivi tăţ i i şi în sens finalist , pr incipiul concordanţe i variate convinge nu a tâ t pr in spor i rea numerică a probabi l i tă ţ i i , cât şi pr in in tegrarea inferenţelor în to tur i s e m ­nificative, intel igibi lee.

10. Pen t ru a fixa mai precis locul şi s i tuaţ ia metodo log ică a probaţ iuni i jur idice , ne p ropunem a răspunde la în t rebarea dacă mijloacele şi principii le anal izate m a i sus apar ţ in numfai jur i s tu lu i sau dacă ele sunt comune tu tu ro r discipl inelor carel au de stabi l i t fapte empir ice în m o d indirect , aşa cum es te , în p r imul r ând , istoria. Fă ră îndoială , scopuri le şi procedeur i le ju­r is tu lu i — atâta tintp cât cercetarea sa se menţine în pianul de fapt — se apropie des tu l de mul t d e acelea folosi te de is tor

graf. Aceleaşi categori i de p robe po t fi găs i t e în t r ' o pa r t e ş i în t r ' a l ta . înscrisuri lor , măr tu r i i lo r şi prezumţi i lor din d rep t Ie co respunde în s tudiul i s tor ic : documente le , t radi ţ ia o ra lă şi con­junctura . Structura logica a inferenţelor probator i i es te identică — delà fapt |sl ingular la fapt s ingular — şi valoarea lor se în te-tne iază pe aceelaş principiu al concordanţei v a r i a t e 1 7 ) , în t re­bu in ţa t însă de către istoric mai mu l t sub cea d e a doua formă, s u b forma „reconst i tuir i i f ina l is te" .

Sunt însă şi diferenţe impor tan te , da to r i t e caracterelor d e o ­seb i t e ale disciplinelor.

Istoricul este un om1 de şt i inţă, un căută tor al adevărului p e care nimeni şi nimiic nu îl s i leş te să părăsească senina r e ­g i u n e a cunoaşteri i dezinteresate . Istoricul , sau mai exact lucrul său ştiinţific nu este aservit unei necesităţ i practice. Nu voim s ă spunem cu aceasta că istoria nu este folosi toare , ci numai ică „ f o l o s u l " este pen t ru alţii , pen t ru omul poli t ic, pen t ru jur i s t s a u pent ru economist , da r nu pent ru istoric. Acesta corec tează adevărul pen t ru adevăr , nu pent ru altceva. Istoricului n u i s e poa t e cere decât exact i tate . D e aceea el a re l ibertatea d e a-şi o rganiza şi ierarhiza mijloacele de p robă delà caz la caz, d â n d prefer in ţă şi crezare unora sau a l to ra după împrejurăr i , indife­ren t de categorie , d e forma probei . Astfel sunt împre jură r i când documente le — îndoelnice sau incomplete — lasă întâie ta te t ra­diţiei orale precum iarăşi este posibi l ca înaintea acesteia s ă t reacă o teor ie ţesută din prezumţii logice. Ierarhia probelor se 'schimbă, dacă cercetătorul o crede necesar. Forţa probantă a izvoarelor nu este fixată a priori.

Tot poziţiei sale teoret ice — luăm cuvântul în înţelesul lui or ig inar de Qewpta — da to rează istoricul posibi l i ta tea de a-şi p r e lung i s tudiul , de a aş tepta descoper i rea de noi dovezi sau d e a refuza pur şi s implu să conchiidă, atunci când da te l e cu­noscute nu permit un rezul tat s igur.

Spre deosebire de istoric, juristul este un practician, un om ca re cunoaşte s p r e a face. El cercetează ş i s tabi leş te fap te le numa i în vederea fazei care va u r m a : calificarea speţei în r a p o r t cit o rd inea jur idică şi, în sfârşit , hotărîrea. Misiunea jur is tului es te d e a judeca, d e a da o ho tă r î re pract ică, iar de împlinirea aceste i mis iuni dep inde însăş i păs t ra rea societăţii . De altfel, p roba p r e s u p u n e contestaţ ie , conflict ; adminis t ra rea ei se face în cadru l unu i proces, or procesul reprezintă în viaţa juridică o s t a r e ano rma lă , criza nu se p o a t e eterniza — cu toa te p rog re se l e făcute de procedură în această direcţie. Deci funcţia socială à b o t ă r î r i i judecătoreş t i pe de o par te , tens iunea conflictului p e

17) V. Wandt, Logik, II, p. 375: „dagegen ist die Uebereinstimung ^verschiedener Zeugnisse, deren Unabhängigkeit voneinander sicher konstatiert werden kann, stets ein richtiges Hilfsmittel zur Erlangung historischer G e ­wissheit". .

de a l tă par te , impun ţevu orice pre ţ cercetării juridice un desno-d ă m â n t , o so lu ţ ie practică în t r 'un fel sau altul . Al ternat iva raí-m a n a es te e t e rnă : jadex condemna si non paret absolve. Nece­si ta tea unei soluţ i i ş i t impul l imitat pen t ru invest igaţi i , o b l i g ă dela început p e jur is t să se mul ţumească — dacă nu se p o a t e altfel — chiar cu jumă tă ţ i de adevărur i sau cu supoziţi i , deoa rece pen t ru pacea socială este preferabi lă o judecată aproximat ivă decâ t l ipsa oricărei judecăţ i . Această lege de aramă l ipseşte din domeniul istoric.

Interesul ordinei publ ice impune nu numai u rgen ţa judecăţ i i , d a r ş i o ierarhie fixă, certă a mij loacelor d e probă . Ord inea tră-eşte din securi tate , iar securi ta te nu poa te oferi decâ t o p rocedură un i t a ră şi s tabi lă , cunoscută dinainte . De aceea, cu riscul d e a crea o r ig idi ta te care uneor i duCe la înlocuirea adevăru lu i p ropr iu zis, cu ficţiuni sau du rezul ta te relat ive, legiui torul nu a l ă sa t judecătorulu i l iber ta tea d e a schimba de fiecare dată ierarhia a p robe lo r . „ P ă c a t u l miotştenit al dreptu lu i este ne încrederea" , a s p u s un au tor g e r m a n 1 8 ) şi de el nu se poa te s căpa decât pr in î n l ă tu ra r ea impreviziunii şi a „necunoscute lor" . In procedură aceasta p re supune ca cetăţenii dori tor i d e a făuri din vreme ins t rumente de proba ţ iune , să şt ie ce valoare po t aş tep ta d e l a fiecare ca tegor ie de dovezi . Dacă astăzi prezumţi i le a r fi ma i pu te rn ice decât actele, iar mâine invers, dacă la o secţie a Tr ibu­nalului s 'ar câşt iga cu înscrisul contra mar tor i lor , iar la a l tă sec­ţ iune s 'ar câşt iga cu martor i i contra înscrisului , atunci judecă­torul a r pu tea admi te acţ iunea cea mai s lab doved i tă , sup ra ­evaluând categoria acelor s labe dovezi . Orice mot ivare a sent inţei a r fi de pr isos . P robab i l că atunci une le pe r soane ar câştiga t oa t a viaţa procesele , iar a l te le l e - a r p ierde oricâte probe ar avea.

Astfel fiind, legiui torul a prefera t să s tabi lească precis va­loarea fiecărei categori i de p robe şi a făcut aceasta cu o amă-nunţ i r re care poa te pă rea ridicolă logicianului ş i istoricului, căci aceştia ştiu că forţa p roban tă vine din cuprinsul dovezii, iar nu din forma ei. Niciodată un istoric nu s 'ar interes,a că există ¡un înscris , ci ce fel de înscris există. Nu este de mirare deci tiă logic ianul — şi cine nu este logician când vrea să cr i t ice? — denun ţă ca artificial în t reg s is temul jur id ic de ierarhizare reg ida a p robe lo r după criteriul formei. Acuzaţia p ierde însă din greu­t a t e , deoarece legiui torul — cel puţ in în d rep tu l modern — s'a g â n d i t la cazurile când ierarhia ar fi diferi tă d e cea prevăzută de dânsu l şi a d a t păr ţ i i in teresa te posibi l i ta tea răs turnăr i i e i . El a înţe les că dacă nevoia d e secur i ta te impune o ierarhie p re ­s t ab i l i t ă , nevoia de securi tate fustă impune ca ierarhia să poa t ă fi, la nevoe, corectată .

B ine înţe les , pen t ru mot ivele de ord ine publică a ră ta te , în­cercăr i le de r ă s tu rna re sunt dificile, sau r iscante. In căutiarea

18) Emge : Sicherheit und Gerechtigkeit. 1940.

echilibrului dintre adevă r şi securi ta te , spir i tul legiui torului pen­dulează , t rece d i n t r ' o pa r t e în t r ' a l t a a liniei mediane care d e s ­p a r t e certumi de verum. D u p ă ce pune principiul ierarhiei f o rma le , . pe rmi te excepţia, apo i revine şi î ng rădeş t e sever derogarea . Să u rmăr im în dreptu l nos t ru jocul a l ternăr i i , d in t re adevăr şi s e ­cur i ta te . C u excepţia ••mărturisirii, cele mai puternice mi j loace de p r o b ă sunt la noi actele autent ice , iar pe o t r eap t ă mai jos actele sub semnă tu ră privată. Mar tor i i vin în rândul al t re i lea , iar prezumţi i le de fapt , d u p ă mar to r i . Aceasta este ierarhia legală . To tu ş i înscrierea în fals ne permite să t recem actele sub semnă­tu ră pr ivată înaintea celor autent ice, începutul de dovadă scrisă î n g ă d u e ca mar tor i i să fie folosiţi în contra înscrisurilor. Ia tă mij loace de res tabi l i re a (adevărului în cazul <când r igidi ta tea i e ra r ­hiei p robe lo r amenin ţă să-1 a l te reze .

O a l t ă deoseb i r e în t re is torie şi d r e p t poa te fi văzută în [faptul că major i ta tea p robe lo r judic iare sun t preconst i tu i te , c rea te de pă r ţ i cu intenţ ia d e a dovedi , • de a-şi a p ă r a interesele . D e aceea, sun t t oa t e t enden ţ ioase , mai mu l t sau mai puţ in . Dim*-potr ivă p robe le istorice, cu excepţia cronicilor, izvorăsc din nece­s i tă ţ i l e vieţii de atunci, n u d in d o r i n ţ a de a fi t ransmise pos te ­r i tă ţ i i , spre edificarea is toriografi lor . C â n d un moşnean făcea o foaie de zes t re fiicei sale, se g â n d e a la g ine re l e său , nu la viitorii istorici şi pr in act voia să p re în tâmpine certur i le în t re neamur i , iar n u să (dovedească reg imul mat r imonia l . De ac i Sinceritatea şi obiectivi tatea mate r ia lu lu i istoric, faţă de care dovezile jur idice „p recons t i t u i t e " apa r ca un voal subţire , ţ esu t de in teres — pen t ru a ascunde fasa adevărului şi a nu lăsa să se ghicească din ea t răsă tur i le favorabile. Crit ica jur idică a p ro­be lo r t r ebue să calculeze cu o finali tate nouă, pe care mater ia lu l is toric nu o p o s e d ă : intenţ ia d e a-şi procura avantaje. Cu d r e p t cuvânt jur is tu l este un om bănu i to r şi g r e u de convins, un sceptic.

Pen t ru depl ina lămur i re a ci t i torului , t r ebue să adăogăm că para le la de ma i sus nu valorează decât în pr ima fază metodo,-logică , a tunci când în d rep t , ca şi în istorie, se u rmăreş t e s impla „ s t ab i l i r e a f ap te lo r" . D u p ă acea fază, deosebirea d e na tură dintre cele două discipl ine se face to t mai mul t s imţi tă , învede­r ând nu o separa ţ ie de d rumur i , ci de planuri.

Istoricul conşt ient de sarcina sa îşi d ă seama uşor că adu­na rea mater ia lu lu i este numai o opera ţ iune p regă t i toa re , un mo­m e n t care t rebue depăş i t . Adevărata cunoaştere ştiinţifică începe cu elaborarea mater ia lu lu i , cu o rdonarea lui în to ta l i tă ţ i o rga ­nice, to t mai cupr inză toare (evenimente , epoci, , evur i ) . Fap te l e jcată a fi in te rpre ta te şi l egă tura dintre ele descoper i tă , a ş a încât dincolo d e succesiune să apară dezvoltarea istorică, evo­luţia, p rocesu l , s e m n i f i c a ţ i a 1 9 ) . Nu vom discuta aici dacă i s to ­ricul a junge la leg i g e n e r a l e 2 0 ) , la t i p u r i 2 1 ) , sau la cunoş t in ţe

19) Wund, Logik III, p. 354-454. 20) E . Meister Î Ueber die Möglichkeit historischer Gesetze, 1928. 21) M, Weber.' Gesam. Aufsätze, p.

i n d i v i d u a l e 2 2 ) , i iu vom cerceta dacă in te rpre ta rea se bazează induct iv pe fapte le e x p e r i e n ţ e i 2 3 ) sau deduct iv pe legi le na­tur i i o m e n e ş t i 2 4 ) . Es t e deajuns s ă constatăm' că în is torie sensul e laboră r i i ştiinţifice este de a t rece de la faza descr ipt ivă la cea explicativă, fără a părăs i însă planul real i tă ţ i i . Istoria porneş te dela ex is ten ţă şi r ămâne în exis tenţă . Adevărur i le sa le sunt l a indicativ.

P lanu l d rep tu lu i es te , d impot r ivă , normativ- Jur i s tu l depă­şe ş t e şi el faza de s tabi l i re a faptelor , d a r o d e p ă ş e ş t e spele aprec ie re , nu sp re explicaţ ie na tu ra lă . Rostul dreptu lu i se r e ­ve lează ab ia după de te rminarea reali tăţ i i d e fapt , d u p ă răspunsu l Ia qmestio facti. In d rep t nu in te resează ce a fost decât 8n r a p o r t cu ceea ce trebuia să fie, cu norma. Ho tă r î t oa re nu es te rea l i t a tea , ci valabilitatea real i tă ţ i i . Cunoaş te rea juridică proce­d e a z ă pr in judecăţ i d e va loa re : se apreciază conformitatea sau neconformita tea fapte lor cu regula de d rep t , care la r ându l ei es te expres ia — ma i mu l t sau mai puţin mijlocită — a idea lu lu i de just i ţ ie . Şi astfel se î n t â m p l ă şi în Idomeniul acţiunii omeneş t i r eg lementa te , ceea ce se î n t âmplă pre tu t indeni unde apare o va loa re : existenţa se despar te în două lumi anti tet ice, se creează o b ipolar i ta te . Pr in criterii pozi t ive sau ra ţ ionale , jur i s tu l , l a r ându l lui , ope rează despicarea existenţei , împăr ţ ind orice faptă în d reap tă şi nedreap tă , legi t imă sau nelegi t imă, permisă s a u opr i t ă . Istoria nu cunoaşte această „ r u p e r e " caracterist ică ati tu­dini i normat ive , t o t a şa cum nu cunoaşte nici consecinţa a t i tudini i no rma t ive : o rd inul , imperat ivul . Cu alte cuv in te : is toria se des­fă şoa ră î n t r ' un s ingur plan, pe când d rep tu l se consti tuie pr in sup rapune rea a două p lanur i , d in t re care cel de jo s — ca să zicem aşa — alcătui t din fapte , din existenţă, es te necesar ca o condiţie, în t i m p ce acel de sus , format d in sensur i normiative, es te necesa r ca o esenţă-

De aceea adevărur i le d e fap t n u sunt pr in ele înşile adevă­rur i l e dreptu lu i . Pr in s implul fapt că este, nu rezultă că cevjs trebue s ă fie, că este drept să fie- Şi invers : dacă o normă n u e s t e confirmată p r in s tarea de fapt, nu înseamnă că adevăru l ei a căzut. Crimla nu ridică valabi l i ta tea normei „să nu udizi":: Adevărul normat iv a r e a l tă sursă şi a l te criterii , decâ t adevărul de fapt. Ord inea normat ivă , oricare a r fi cri teriul ei, nu poate fi redusă la ordinea naturală . Drep tu l reprezintă ceva mai m u l t decât natura şi altceva decâ t e a 2 5 ) . Jur is tu l se află în a l tă lume

22) Rickert: Grenzen der nat. Begriffsbildung, Engert, Hessen, Ritsche, 23J Liard, Logique, p. 186 şi urm. 24) J. St. Mii l i System der deduktiven und induktiven Logik, II p.

533-557. 25) Problema pusă în toată amploarea de gânditorii neokantieni nece­

sită o dezbatere care depăşeşte cadrul studiului de fa{ă. Pentru orientare, trimitem la expunerea noastră din Privire asupra filosofiei juridice contim­porane I, p. 40-56 şi capitolul final — „Critica pozitivismului".

decât istoricul, în lumea valori lor care în t re ţ ine relaţ i i s t rânse cu existenţa — o a t r age , o călăuzeşte , o t ransf igurează — dar n u se confundă cu ea.

II . S i l o g i s m u l j u d i c i a r .

După ce în tâmplăr i le rea le au fost de terminate prin mij loa­cele de p robă anal izate în capitolul p recedent şi pot fi consi­dera te ca „adevărur i d e f a p t " , jur is tu l a junge în si tuaţia de a-şi exercita adevăra ta lui funcţiune, care es te aceea d e a „spune d r ep ­t u l " (fus dicere), d e a încadra faptele în ord inea juridică norma­tivă, de a l e subordona unei regul i d e d rep t , de a le da consecinţa juridică potr ivi tă cuprinsului lor. D u p ă cunoaşterea s tăr i i d e fapt , quuestio facti, quuestio furiş, de terminarea stări i d e d rep t . Aceasta se în tâmplă pr in două feluri de s i log isme: calificatorii ş i derizorii . P â n ă acum! (atenţia au tor i lor — cu excepţia p e n a -Iiştilor — s'a înd rep ta t cu exclusivitate asupra s i logismului de­rizoriu. S'a r epe t a t adesea că opera ţ iunea d e aplicare a normei ia formla unei deducţii în care s i tuaţ ia d e fapt — speţa —' apa re ca premisă minoră şi este subsumată unei regul i genera le de d rep t , adică unei premise majore . Concluzia s i logismului es te hotăr î rea judecătorească.

Silogismul judiciar s 'ar prezenta deci în felul u rmă to r :

Fur tu l t r ebue pedeps i t cu N ani închisoare. A' a săvârşit un furt

deci X t rebue pedepsi t cu: N ani închisoare.

Deosebim în premisa majoră doi t e rmen i : condiţia (Vâ-raussetzung) şi consecinţa juridică (Rechtsfolge) ; supoziţ ia şi urmarea . Propozi ţ iunea es te , în fondul ei, o judecată ipotetică:x) dacă există furt (condiţ ia) atunci urmează cu necesi ta te cu tare pedeapsă (consecinţa jur id ică) . Exemplu l ales apar ţ inând d r ep ­tu lu i pena l , consecinţa a fost o pedeapsă . Se poa te însă să în­tâ ln im în „Rechts fo lge" o anulare , o permisiune, o a t r ibuire , o sol idar izare , o decădere , etc. î n to tdeauna consecinţa premisei majore „ d i s p u n e " ceva şi d ispozi ţ ia trece, individualizată, în concluzie. Numim si logisme decizorii aceste deducţ iuni care sfâr­şesc cu o hotăr î re .

12. S'a observat mai puţin că în s i logismele decizorii fap te le enunţa te de premisa minoră apar cu o calificare juridică, t u rna t e ga ta în t r 'un concept de d r e p t : X a săvârş i t un furt. Numai d a ­tor i tă formei juridice pe care a î m b r ă c a t a , predicatul premisei majore (furtul) poa te fi însera t în condiţia premisei majore?. Căci această condiţie con t ra r celor sus ţ inute d e mul ţ i au tor i , n u include direct fap te reale (Ta tbes t and) ci ipotezele juridice

1) R. Stammler: Lehrbuch der Rechtsphilosophie, ed. 3, p. 260.

(Rech t svorausse tzungen) , sau conceptele jur idice în care fap te le n u p o t intra decât d u p ă ce au fos t supuse unei opera ţ iun i d e definire juridică, d u p ă ce au fost t r a n s p u s e din domeniul rega­lităţii în acela al dreptu lu i . In toa te hotăr î r i le judecătoreş t i se întâ lnesc, înainte de s i logismul der izor iu final, o serie d e cali­ficări p r egă t i t oa r e : „Având în vedere că faptul în t runeş te e le­men te l e delictului de calomnie" sau „având în vedere că eve­n imente le nu po t fi considerate cazuri d e forţă maforăv şi a ş a mai depar te . Pen t ru a se a junge la s i logismul der izor iu , t r ebue să se fi pa rcurs o fază anter ioară şi anume aceea de formulare tehnică, de definire a faptelor din punctul d e vedere juridic . Definirea juridică se face to t p r in t r ' un s i logism, pr in s i logismul calificator. De da ta aceasta nu mai avem în premisa majoră o condiţ ie şi o u rmare , ci avem cuprinsul faptului (Tatbestand) şi expresia lui furidică — conceptul corespunzător . Propoz i ţ iunea s tabi leş te o corespondenţă în t re doi te rmeni , d in t re care pr imul apar ţ ine real i tăţ i i , cel de al doi lea drep tu lu i . In fond este ceva mai mul t decât o corespondenţă, deoarece conceptul juridic redă s tăr i le de fapt , t ransf igurându-le . El începe prin a exprima fap­te le sintetic, rezumativ şi ordonat . Concepte le juridice reduc rea l i ta tea , o condensează şi o raţionalizează oricât de confuză şi abunden tă ar fi ea. Es te deci un fel d e transcriere ordonatoare — şi dece n 'am spune-o? — schematizantă . Oricum, ope ra ţ iunea de calificare sau d e def inire jur idică a faptelor es te de o impor­t an ţă covârş i toare . Pen t ru două mot ive . în tâ i , după cum a m văzut, s i logismul der izor iu nu lucrează cu fapte brute , ci cu fapte calificate, cu expres ia juridică a faptelor . „Concep tua l iza rea" este o condi ţ ie s ine qua non a unei b u n e apl icăr i a normei. , O definire juridică greş i tă , şi ho tă r î rea d in concluzie, deşi formal corectă, va consacra nu nuîriiai o eroare , !dar — ceea ce estfe ma i grav — o injusti ţ ie. In al doi lea rând însemnăta tea concep­te lor vine din aceea că ele n u sunt numai u n mod 1 d e exprimlafie a l faptelor , ci şi un m o d d e „men ţ ine re " al ord ine i juridice, al d rep tu lu i (Rech te rha l tung) . Conceptu l şi definiţi i le fixează nu numai obiectele jur idice, d a r şi r apor tu r i l e logice genera le c a r e expr imă însuşi echil ibrul s is temului juridic. Pen t ru a rmonia funcţională a drep tu lu i , faptul că noţ iunea d e d r e p t real implică drep tu l d e sui tă şi d e prefer inţă , es te mai impor tan tă decât o r i ce r eg l emen ta r e concretă. D e asemenea , conceptele de responsa­bi l i ta te , culpă, act jur idic , cauză sau relaţ i i le d in t r e noţ iuni le d e in teres , acţiune, d rep t , etc. as igură existenţa şi mersu l în t regu­lui s i s t em juridic.

13 . Să t recem acum la chest iunea pr incipală din acest capi to l şi să ne în t r ebăm în ce m ă s u r ă or i în ce sens calificarea şi de­finirea modifică real i ta tea. Care este rapor tu l d in t r e conceptul juridic şi fapte le na tu ra l e?

Uneor i , când real i tă ţ i le ce urmează a fi expr imate în l imbaj jur id ic sun t p rea s imple , conceptul jur id ic va avea şi el un;

cupr ins la fel de s implu şi t r anspunerea va fi g reu d e observat . Astfel lovirea const i tuie delictul d e lovire.. . To tuş i nici aici n u es te vorba de o echivalenţă, deoarece conceptul jur idic d e lovire implică un sens de ilicit, d e ne legimi ta te pe care nu îl găsim în conceptul obişnui t . Concep tu l jur idic — nu t r ebue u i ta t i— e s t e opera une i aprecieri , a une i judecăţ i de valoare etică. Fap ­te le sunt t recute aici pr in filtrul categoriei condamnabi lului , p e care jur is tu l îl adaogă fapte lor de la el. De aceea, noţ iunea ju­r idică rezul ta tă nu mai a re aceeaşi în t indere ca acea natura lă-Lovirea în cadrul d rep tu lu i d e corecţie al păr in te lu i nu consti tuie delict, deş i ca fenomen real es te identică cu celelal te loviri.

De cele mai mul te ori însă, formularea conceptuală jur idică v a însemna m a i m u l t decât o modificare d e sferă, o sch imbare d e conţinut . Real i ta tea — fizică, pshică, socială — va fi recon­struită în sensul că mult ipl ic i ta tea este redusă la un i ta te , f luenţa Ia s tabi l i ta te , confuzia la preciziune şi coerenţă. Selecţiune şi o r d o n a r e . Din toa te aser ţ iuni le injurioase, jur is tu l nu re ţ ine d r e p t „ca lomnie" decât pe acelea a le căror e lemente d e fapt se siste­mat izează în ju ru l publici tăţ i i şi a t inger i i st imei sociale.

Perspect iva juridică pr i le jueş te , impune chiar, d e asemenea , ierarhizarea conceptelor acolo u n d e d in punct d e vedere real n u există decât o miassă nediferenţ ia tă d e fapte . Astfel nu orice luare n e d r e a p t ă este furt, nu orice furt es te abuz d e încredere, nu orice abuz de încredere es te de lap idare .

Al teor i , conceptul jur idic nu d is t inge şi nu adaogă, ţ i deviază făţiş sensur i le obişnui te . Fructele civile sunt cu to tu l a l t ­ceva decât fructele na tura le .

In aceste cazuri sensul jur id ic apa re pur şi s implu absu'rd din punc tu l de vedere al rea l i tă ţ i i na tura le . Profanul nu va obos i n ic iodată mirându-se d e s p r e modu l cum1 în ţe lege jur is tul deose­bi rea dintre bunur i mob i l e şi imobile . In aceas tă privinţă d r ep tu l săvârşeş te adevăra te minuni . Bunuri mobi le devin imobile p r in afecta ţ iune la un bun imobil , deşi îşi păs t rează natura lor mobilă. La rândul lor, bunur i le imobile, deş i nu sufăr încă nici o t ransfor­m a r e , sunt considerate ca mobi le pent ru păr ţ i le care au convenit acest lucru, dar numai pen t ru ele, căci pen t ru ter ţ i sunt tot imo­bi le . Seria ciudăţenii lor poate continua. In d rep t , omul face ac te înainte de a se naş t e , iar d u p ă mioarte, voinţa tes ta toru lu i călău­zeş te zeci de ani aşezământul fundat d e el. Explicaţia „absurdi­t ă ţ i l o r " juridice este s imp lă : real i ta tea d rep tu lu i nu coincide cu aceea natura lă . Deoseb i rea apare cu toa tă evidenţa în analiza concepte lor de voinţă juridică şi pe r soană mora lă . Cele mai adân­cite cercetări în aceas tă pr ivinţă le d a t o r ă m d-lui prof. Djuvara , c a r e a d o v e d i t 2 ) că cele două concepte reprezintă construcţi i ra ţ ionale , creaţiuni a le gândi r i i logice şi ca a ta re ele sunt deo-

2) Analiza ideii de convenţie in drept 1940, şi La natura della per­s o n a l i t à giuridica, tn Rivista internazionale di filosofia del diritto, 1936, II.

sebi te prin na tura , pr in conţinutul ş i prin implicaţi i le lor, de to t ceea ce oferă rea l i ta tea na tura lă ca asemănă tor . Cercetând în special voinţa contractuală , c rea toare de efecte juridice, d-1 Protf. Djuvara a ra tă că din punc t de vedere empiric, psihologic , nici n u este pos ib i l u n acord real de voinţe, o coincidenţă efectiyă întrucât fiecare s ta re psihică a re un caracter de unici tate , este o s in teză or iginală , care inu va reveni nici o d a t ă la fel. „ D o u ă vo-l i ţ ium, ca s imple ac te psihice, nu se repe tă prin u rmare n ic i J

odată exact aceleaşi , nici chiar în conşti inţa aceluiaş om. C u m s 'ar pu tea ele oare r epe t a vreodată în d o u ă sau ma i m u l t e conşt i inţe deoseb i t e " . Acord empiric! d e voinţe nu există. Con­cep tu l jur idic d e convenţiune vizează numai acordul scopur i lor ra ţ ionale , identi tatea intenţ i i lor logice, care sun t atribuite păr ţ i lor . P e n t r u a fi juridice, voliţ iunile ps ihologice t r ebue să se „ d e p ă ­şească ' ' , să se integreze în cadrul unor coordonate Obiective, s ă a ibă coerentă şi continuitate. „ D e aceea voinţa convenţională es te concepută ca fiind constitnta şi consecventă; pe când vor l i ţ iunile de fapt sun t f luctuante , une le chiar cont radic tor i i " .

Voinţa juridică este obl igator iu neschimbată , egală cu sine însăşi , matematică, în timpi ce voinţa de fapt a păr ţ i lor se poa te schimba şi s e schimbă în t r ' adevăr în cursul executări i , fă ră a pu t ea pr in aceas ta să al tereze validi tatea juridică a convenţiei . Rezul tă de aci că fundamentul convenţiei, valoarea ei, nu Stă în faptul empiric al voinţelor subiective, ci în ideea logică, obiec­tivă, că „a face pe cineva să creadă că vom realiza ceva şi a nu ne ţ inea de cuvânt este des igur cont rad ic tor iu" (p . 4 0 ) . Concep tu l de voinţă jur idică se ob ţ ine aplicând voinţelor em­pirice principiul ordinei uni tare , necontradictori i (Widerspfuckslo-sigkeit). Es te o voinţă construită, atribuită păr ţ i lor , uneori îm­potr iva voinţei lor rea le ( in terpre tarea , cont rac tu l pr in adeziune) .

In conceptul de persoană morală , deoseb i rea celor doulă p l anu r i — rea l şi jur idic — se observă mai uşor. In cazul une i fundaţi i înzes t ra te cu persona l i ta te juridică, voinţei juridice n u îi mai corespunde în domeniu l fizic şi psihic, căci oamenii p r in care se manifes tă voinţa juridică, sun t o rganu l voinţei, nu t i tu­larul ei. D a r chiar atunci când există un subiect real — o; per­soană fizică — el nu este ident ic cu subiectul jur idic care estte! conceput ca „centrul de a t r ibu i re al d rep tu r i lo r şi al obl igaţ i i lor , ca punctul de convergenţă al unu i s is tem de cunoşt inţe p rac t i ce" .

Bine înţeles , faptele nu po t fi în lă tura te din conceptele jur i ­dice, oricât de construi te a r fi aces tea . E l e sun t necesare, d a r numai ca o condiţie d e const i tuire , ca un s t ra t fecund din care urmează a creste după de te rminăr i l e natur i i sale propr i i , tu lp ina drep tu lu i , a fenomenului juridic. Elemente le pământu lu i t rec des igur în plantă , d a r se t ransformă, servesc o nouă ordine , par ­ticipă la al tă viaţă. S 'ar pu tea s p u n e că dreptu l absoa rbe fapte le , dar le t ransf igurează dUpă criterii le inerente natur i i sa le norma­tive. Opera ţ iunea cea mai apropia tă de acest mis te r euhar is t ie es te conceptual izarea şi definirea juridică.

Din consideraţ i i le făcute asupra conceptului juridic, să r e ­ţinem! că poarta\ de intrare in lumea dreptului o formează silo­gismul calificator, care dă expres ie jur idică faptelor, t ranspu­nând real i tă ţ i le empirice, na tu ra l e în p lanul juridic.

14. Trecând la categor ia a d o u a de s i logisme judiciare — cele decizorii — vomi face o ser ie de observaţ i i asupra or ig ini i şi compoziţiei premisei majore şi nu ascundem 1 că vom încerca să a runcăm lumini a supra unor p rob leme care niciodată, după câte ştim, nu1 au fost privi te din acest punct d e vedere. Vom avea astfel pri lejul de a a ră ta cum analiza s i logismului judiciar infirmă în t r 'un chip foar te pozitiv anumi te teze pozitiviste, în special identificarea dreptu lu i cu corpul dispozi ţ i i lor legale . Sub acelaş unghiu logic se po t de asemenea t ra ta cu mult folos p ro ­b leme ca in te rpre tarea legii şi în t regi rea lacunelor, care po t exista în dreptul pozitiv. Logica d rep tu lu i dă astfel mâna — mâna de a jutor — filosofiei juridice.

S 'ar părea , la pr ima vedere , că dacă filosofia sau şti inţa dreptu lu i pot depăş i în urmăr i rea scopuri lor lor d rep tu l pozitiv, în schimb practica judiciară, d rep tu l aplicat d e către in s t an ţe , t r ebue să r ă m â n ă în m o d fatal la dispoziţ i i le solemn p r o m u l g a t e la lege . S'ar părea deci că s i logismul judiciar nu poa t e cupr inde în premisa majoră decât o dispoziţ ie legală. Es te adevăra t că aflăml ramuri în t regi a l e dreptu lu i în care nu pu tem să p r o n u n ţ ă m o hotăr î re f ă r ă a o putea întemeia p e un tex t de lege. In do ­meniul penal , al represiuni i — nul lum crimen sine lege — în domeniul fiscal a l impuneri i , acolo unde fiecare decizie s t a b i ­leş te pedepse sau sarcini, este firesc să nu se permi tă ,decât decizii autor iza te expres de legiuitor .

Ar fi greş i t însă a se crede că t r ibunale le îşi construesc s i lo­gismele lor decizorii pornind numai d e la lege. De foarte mul te ori ele dau hotăr î rea , în temeindu-se pe propozi l iuni de logică juridică, pe acele principii care domină legi le însăşi . AstfelX apl icând un contract, judecata resp inge in terpre tarea care ar avea drept rezul ta t ica o pa r t e să aibă toa te avantagii le , iar alta nur mai dezavantagi i căci — motivează ins tanţ a— ubi emolumentum, ibi onus . Aceasta înseamnă a avea o premisă majoră cu u rmă­toru l cupr ins : este logic ca cine a re folosul unei situaţii să su­por te şi sarcinile legate de ea. însăşi gândi rea ra ţ ională inter­zice să înţelegem! contractele leonin căci ea nu poa te concepe ca un act b i la tera l să fie fără cauză pent ru o par te . O altă p r o -pozi ţ iune de logică juridică des în t rebu in ţa tă este aceea că nimeni nu poa te avea mai multe 1 d reptur i decâ t avea autorul său. Sub o formă mai p r e g n a n t ă : nerrto ad alium plus furiş transferre potest quam se ipse hubet: sub o formă inai s i m p l ă : nemo dat quod non habet. Acest principiu cu care s 'a încercat a se rezolva chest iuni deosebi t d e cont roversa te — în' d rep tu l nos t ru vânzarea lucrului a l tu ia îşi gă seş t e apl icarea în special în mater ia t r ans ­misiuni lor imobil iare, fiindcă aici au toru l a re o si tuaţ ie mai sta-

bilă, d rep tur i l e lui prezintă o consis tenţă şi o publ ic i ta te care fac posibil un control mai r iguros , un „ca lcu l " jur id ic . DŞintre numeroase le principii cu aplicaţie curentă n e mul ţumim a ma i c i ta : sub la ta cauza tol l i tur effectus sau q u o d nu l lum est nu l lu s produci t effectus. Qui po tes t majus et minus ei l icere debemius, Donne r et re ten i r n e vaut, etc.

In sfârşit, dacă cercetăm cu atenţ ie mot ivele pen t ru care in­s tan ţe le se îndepăr tează la un momen t d a t d e o soluţie, şi se îndreap tă în direcţ ia contrară, vom obse rva cu| mi ra re că hbită-r î rea „ c o t e ş t e " de foar te mul te or i da to r i t ă contactului nea ş ­t ep t a t a i un concept supra^pozitiv, ex t ra - lega l , precum!: just i ţ ia , bune le moravuri , buna credinţă, ordinea publică. Inversând mitul lui Anteu, d rep tu l pr inde noi puter i d e v/aţă, atunci când a t i nge zona supra- teres t ră , lumea valori lor logice şi morale . . . De câte o n nu se în tâmplă ca judecă to ru l s ă r e sp ingă o in te rpre ta re , poa te mai ap roape de texte, pent ru considerentul că ar duce i a favorizarea părţ i i care este în culpă şi deci ar const i tu i o pr imă de încurajare acordată neexecutări i . Alteori , premisa majoră s e referă pu r ş i s implu la un concept suprem de jlustiţie, respin­g â n d ceea ce contrazice sensul fundamenta l al lui. Astfel, ise poa t e citi în fruntea ra ţ ionamente lor judiciare propozi ţ iuni ca aces tea : ar fi injust ca..., a r fi imoral să..., ar fi contrar ordinei jur idice şi a l tele . Or icum am în ţe lege aceste noţ iuni , fie logic-obiectiv, ca valor i ideale de sine s tătătoare* fie sociologic ca; s tăr i r ea le ale colectivităţii, ele dovedesc că viaţa adevăra tă a d rep tu lu i se în t inde d e p a r t e pen t ru cadrul îngus t şi r ig id a l prescr ipţ i i lor legale . Con templa t în lumina logicii juridice, /pei­sajul dreptu lu i apare m u l t mai b o g a t ş i mâi cupr inzător d e c â t bănuiau corifeii şcoalei exegetice când p roc lamau : „ toată legea şi nimic altceva decât l e g e a " . Acest crez pozit ivist considerat ş i astăzi ca valabil dacă nu; pen t ru teoria, s igur însă pentru prac­tica judiciară a d rep tu lu i , este infirmat tocmai de analiza logică a s i logismului judiciar der izor iu .

Pen t ru avocat, cunoaş terea structuri i s i logismului judiciar şi a compoziţ iei premisei majore este de o impor tan ţă capitală. N u t r ebue u i t a t că procese le se câştigă mai uşor nă ru ind teza adversarului , decâ t p ledând teza propr ie . Pă re rea comună d e s p r e a r ta avocatului —< artă] a contrazicerii , a negaţ iuni i — n u e s t e chiar a t â t de ne îndreptă ţ i tă . To tuş i — ciudat t— nega ţ iunea aceasta cere în prealabi l un ser ios efor t de construcţ ie sau m a i exact de reconstrucţ ie . T r e b u e reconst rui te cu toa tă r igoarea silo­gist ică, ra ţ ionamentul onora tu lu i adversar , ra ţ ionament pe ca re acesta , — avocat şi el —' îl p rez in tă adesea s u b o formă t u lb u re sau t runchiată , ca şi când premisa majoră a r fi o evidenţă defa s ine înţe leasă . De aci pr ima r egu lă practică a p ledoar ie i îna­in te de a conibpf.e concluzia păr ţ i i adverse , să se încerce a în­lătura, căutându-se viciile premisei p e care se întemeiază. Nu s e poa te deosebi a rgumentu l d e af i rmaţ ie decâ t urcând „â re-

b b u r s " cursul si logismului , descoper ind şi cântăr ind premisa majoră . Urmând acest precept , avocatul va observa că cele ma i impres ionante expres i i ale adversarului , d. p . „a r fi neconceput ca" . . . — sau „es te inadmisibi l s ă " , nu sun t decât mij loace pen t ru a ascunde l ipsa unei temeinice premise majore .

* * *

După ce a depus ca mar to r obiectiv şi impor tan t î n t r ' o p rob l emă de filosofie a dreptu lu i , logica s i logismului îşi vede concluziile t ransformându-se în no rme pent ru a r t a a rgumentăr i i ş i a persuas iunei judiciare. O t recere directă , puţ in ob işnui tă dela idee la elocvenţă, de la jus t i ţ ie la pledoar ie . . . D;ac(l p r eocu ­păr i le logice a le jur i ş t i lor a r fi mlai sus ţ inute şi dacă trecerieta mai sus schi ţată a r deservi o l egă tu ră s t ab i l ă , un drum şi o m e ­todă , a m pu tea a ş t ep ta vrem'ea fericită când orice jus t i ţ i e va fi elocventă, iar elocvenţa va fi numai jus tă .

PAUL GEORGESCU

PROBLEMA TIMPULUI IN FILOZOFIE

I. Timpul ca problemă filosofică şi de ştiinţă. II. Istoricul noţiunii de timp in filosofie: 1) Timpul in filosofia antică; 2) Timpul in gândirea Evului Mediu; 3) Ideia de timp in perioada Renaşterii ştiinţifice; 4) Concepţiile despre timp in filosofia modernă; 5) Ideia de timp in perioada contimporană. III. Timpul şi rolul său în concepţia filosofică-ştiinţifică actuală a Univer­sului. IV. Concluziuni.

La începutu l anu lu i 1931 , marea revis tă in ternaţ ională ide sinteză ştiinţifică, din Milano, „Scientia", ins t i tuia , în amin­t i rea fonda toru lu i şi fostului său director , Eugen io Rignano, — decedat un an mai înainte, — un p r e m i u d e 10,000 l ire, pen t ru o lucrare cu ternla: ,JEvoluţm noţiunii de timp".

Numai 2 ani au t recut dela anunţarea acestui concurs y,Rigr nano" ş i direcţia revis tei publ ica , î n 1933 , o l is tă cu n u m e l e a 36 de gând i to r i cunoscuţi în lumea oamen i lo r de şti inţă şi filosofie, cari îş i t r imiseră lucrări le lor.

D u p ă cum se vede şi, miai a les , d u p ă cum se poa te afla din însuşi r apor tu l Comisie i jur iu lui , subiectul a dat naştere la vastă mişcare de gândire în Jegătură cu timpul.

C e ia de te rmina t acest concurs şi , în consecinţă, această miş ­care de gând i r e d e s p r e t i m p ?

„Scientia" n u făcea, prin publ icarea concursului , numai ,un pios act de amint i re a numelui fostului său fondator şi d i r ec to r ; ho tă r î rea ei era de te rmina tă şi motivată ' şi d e altceva, mai semni­ficativ ; căci, — ce a făcut-o s ă formuleze tocmai acest subiec t? E drept , ea a fixat t ema aceasta ş i ca o recunoşt in ţă întemjeie-f to ru lu i său, care consacrase problemei t impulu i ap roape t o a t e s tudi i le sale u l t ime, — din nenorocire , ne te rmina te , iar d in frag­mente le rămase nu se poa te reconst i tui p rea m u l t ; — dăr ,£cientia" m a i u r m ă r e a ceva: ea se făcea in terpre ta unui cu­r en t foarte p ronun ţa t ce luase naş te re în lumea gândi tor i lo r chiar înainte de publ icarea concursului său, asupra acestei p rob leme a t impului .

In t r ' adevăr , oda tă eu începutul sec. XX, au a p ă r u t , în l e ­gă tu ră cu t impul , o mul ţ ime de scrieri ş i s tudi i , în toa te domel-n i i le : al filosoieif, fizicei, matemat icei , ps ihologiei , biologiei , e t c , mai a les în gând i rea europeană. „Nu es te filosof, sau om d e

şti inţă european , ba chiar şi extra-european, mlai de seamă, care să nu fi reflectat a sup ra acestei p r o b l e m e " a tes tă d. prof. C . Rădulescu-Motru .

Unii dintr 'aceşt ia şi-au făcut din p rob lemă t impului centrul s is temului lor de gând i re , cum a fost, d e exemplu , filosoful H . B e r g s o n ; iar alţi i , ap roape toţi , — fie ei filosofi sau oameni de şt i inţă pură , — n 'au pu tu t gândi a supra vreunei p robleme mai gene ra l e , chiar în cadrul speciali tăţi i lor, fără să acorde t impulu i o însemnăta te cu to tu l impor tan tă şi de neîn lă tura t .

Astfel că, o chest iune care oameni lo r simpli le pare a rh i ­cunoscută ş i bana lă de a fi lua tă ;în seamă pen t ru o cercetare mai adecvată, a devenit , în ul t ima vreme, punctul iniţial al unei nou i epoci a gândi r i i omeneş t i . Şi dacă, pe de-o pa r te , t r ebue să măr tur i s im că , cu toa te acestea, nu s'a a juns , până acum, l a un înţeles definitiv şi un i ta r al noţ iuni i t impului , — pe d e al tă p a r t e , nu p u t e m sublinia îndeajuns faptul că rezul ta tul cel m a i impor tan t al acestor cercetări , — poate s ingurul punct a supra căruia toţ i cercetători i au căzut de acord, — a fost acela că, în-t r ' adevăr , p rob lema t impulu i este, mai m u l t decât or icare a l t a , p rob lema crucială a filosofiei şi şt i inţei m o d e r n e .

Iată. aşadar , ce a de terminat , în cea măi mare măsură , con­cursu l ,,Scientiei" cu subiectul despre p rob lema t impulu i , cât şi motivul p e n t r u care el a creiat , în lumea filosofilor şi a oa­meni lo r de şti inţă din ul t ima vreme, acea ,,vastă mişcare de gân­d i r e " în l egă tură cu el.

Da r p rob lema aceasta a t impului nu este numai acum', în m a r e cinste şi de un aşa d e mare in te res , în lumea oameni lor d e gând i re . Ea a fost, în to tdeauna , aşa. Şi, ca a t a re , ea a fost în­to tdeauna pusă, desbă tu tă şi re luată , în toa te epocile is toriei culturi i şi civilizaţiei umane . Tablou l , ap roape sumbru, care a ra t ă m o d u l cum minţi le cele m|ai a lese a le omenir i i , din toa te vre­muri le , şi-au pus şi au explicat această problemă, este ceiace vrem să înfăţ işăm, noi, aci.

I. T I M P U L CA P R O B L E M Ă F I L O Z O F I C A ŞI D E Ş T I I N Ţ A

Timpul , no ţ iune a tâ t de familiară şi aşa de clară când o r apo r t ăm la fazele exis tenţei noas t r e obişnui te sau la desfăşura­r e a evenimentelor lumii înconjură toare , se pretează, d impotr ivă , nespus de greu , dacă chiar n u se refuză categoric , unei definiţijl r a ţ iona le , — când încercăm, cu a ju toru l intel igenţei , a i pă t runde ţ a t u r a şi a-i d is t inge e lemente le simţirii ce avem, fiecare, despre el. De aceia, poa te , n u s 'a a juns nici as tăz i Ija o concepţie un i ­ta ră şi definitivă a înţelesului s ă u , deşi, gândi tor i i şi învăţa ţ i i d e to tdeauna , şi mlai a les cei d in vremea din u rmă , s ' au ocupiatţ d e el. Astfel că „ u n o r f imieticulos în afirmaţi i şti inţifice, dacă a r

fi astăzi sa dea u n răspuns 1 l ămur i t şi b ine documentat , la în t re ­b a r e a , în ce consistă t impul , —* a p r o a p e că n u s 'ar depăr ta prefe m u l t de răspunsu l p e care 1-a dat , cu vre-o 1500 ani în u rmă , Sfântul Augfustin, c a r e a z i s : QuM est ergo tempus? Si ne mo ex me querat, scio; si quaereati explicare velim}, nescio",1) a d i c ă : „ C e este , aşadar , t i m p u l ? Dacă humiă în t r eabă n imeni , ş t i u ; dacă, însă, în t rebându-mă cineva, încerc s ă i explic, nu ş t iu" .

Pract ic vorbind, aşadar , se pa re că, în t r 'adevăr , noţ iunea t im­pului este u n a d in t re cele mai s imple şi cunoscute. Căci jdacă scoa tem ceasornicul din buzunar şi privim cum acele sale pa r ­cu rg in terva le le ega le a l e cadranului , credem că şt im, în mod! s igu r , ce es te t impul . To t aşa, când luăm seama la poziţ i i le soa­r e lu i , ori a le a l to r corpur i ce reş t i , sau, în sfârşi t , când din ca> lendaru l din pere te rupem 1 foaia ce reprez in tă o zi care a trefcuit, o r i î n semnăm p e una care va veni...

Ches t iunea se schimbă, însă, după cum1 am' văzut , când în­cercăm să ne explicăm ra ţ iona l t impul , s ă i cercetăm natura şi s ă i definim înţelesul . In acest caz din u rmă , s imţim îndată c ă avem de-aface cu o p rob lemă g r e a de tot . Iar dacă încercămi s ă n e lămurim 1 în cărţi le d e filosofie sau de ş t i inţă a supra acdsiteî p r o b l e m e , af lăm cu surpr indere că minţ i le cele mai a lese a l e omenir i i s ' au ocupa t în to tdeauna de ea, fă ră a a junge, î n să , la un rezul ta t definitiv.

D e ş i a tâ t d e dificilă d e definit din punct d e vedere ra ţ io ­na l , ceiace a făcut, to tuş i , ca gând i to r i i d e to tdeauna , fie ei fi lo­sofi, matemat ic ieni , a s t ronomi , fizicieni, b io log i , e t c , să abordeze , d i r ec t s au indirect , p rob lema t impulu i , a fost, d e sigur, gene ­ra l i t a tea aceste i p rob leme. In lucrul lor, ce a avut de făcut fiecare cercetător în special i tatea sa, fiecare s 'a lovit de ea şi a căutat s ă i dea o definiţie. Iar ceiace a făcut ca t impul s ă rămână to t neexpl icat pe depl in, este profunzimea şi complexi­ta tea înţelesului său.

Fără îndoia lă că în ştiinţă ş i 'n filosofie, în genera l , imai sun t şi al te p r o b l e m e cari const i tuiesc încă mis te re pent ru min t ea omulu i , cum sun t : aceia a mater ie i , a luminii , a sufletului , ş i a l t e l e . Nici una, însă, nu p a r e a chinui gândi rea omului ca t impul . Căci , după cum arm văzut , nici una nu ne lasă mai mul t i luzia că ş t im, precis , ce es te . Nu-1 simiţini, noi, oare , f iecare? |Nu-l măsu răm pr in even imen te? Nu ocupă toa te acestea un t imp, da şi corpuri le u n spa ţ iu? N u l m ă s u r ă m pr in oscilaţ i i le suecjesive a l e pendulu lu i , sau pr in observarea mişcări lor corpur i lor ce reş t i ? In sfârşit , ce p o a t e fi mai de înţeles ca timlpul pe care-1 trăifn 1

cu toţ i i , aşa încât , pare o mare naivi ta te să crezi că n u ştii CQ •este.

1) V. Prof. C Rădulescu-Motru, lucrarea „Timp şi destin", Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol II", Bucureşti 1940, capitolul II s «Noile cercetări asupra timpului", pag. 91.

Dar nu t r ebue o activitate p rea in tensă a gândir i i , să n e dăm seama imedia t şi d e contrariu, adică, s ă vedem că aces t t imp, care la pr imă vedere credem' că şt im precis ce es te , dev ine o enigmă, dacă trecem! pes te in te rp re ta rea s impl is tă pe caile i-o dă s imţul comun. Ejl p a r e a fi în na tura sa p ropr ie , i n d e p e n d e n t de evenimente . Căci nu ne pu tem noi imagina desfăşurarea unu i t imp având loc chiar în t r ' un Univers go l , în care să nu se în­t âmple nici un even iment? Dacă nu a r exista spaţ iu , sau dacă în t reg spaţ iul s 'ar contracta, devenind un punct infim, — ar mai exista t i m p u l ? D[ar dacă noi , cari-1 s imţim şi-1 intuim 1, n ' a m mai fi la un m o m e n t djat, — el a r mai cont inua să f ie?

La aceste în t rebăr i n u este u şo r de răspuns . Şi de u n d e la început , m e r g â n d pe calea s imţului comun, credeam că ş t im cu precizie ce esté t impul , — acum 1, când îl supunem unei ana­lize, mai adânci , a gândir i i , ne dăm' seama că „as'emenea unu i nour ale cărui conture n e pa r , de depa r t e , aşa d e clar şi aşa d e perfect desenate , to tu l se d e s t r a m ă vederii când p ă t r u n d e m în cupr insul l u i ; aşa încât nu observăm' decât o ceaţă informă ¡si i n s e s i z a b i l ă " 1 ) . Şi u n real sent iment de j enă ne cuprinde că p rob lema n u a re ros t .

Es te imposibi l , aşadar , a în ţe lege ce este t impul în na tura sa şi a se defini, perfect, ca a ta re . Cu toa te acestea, şi p o a t e tocmai pen t ru acestea, omful n 'a încetat, niciodată, să gândească , mai depa r t e , d e s p r e el. Nu exis tă filosof sau om 1 de ş t i inţă m a i de seamă, care să nu fi căuta t să-i dea o explicaţie. Iar noţiunea; lui a fost ses izată şi luată în cons iderare p r in t re cele dintâi p e care omul şi le-a făcut despre lume. Şi până astăzi nu s'a r e ­nun ţa t la cercetarea şi încercările de expl icare a lui. Ca a t a r e , t impul se dovedeşte a fi, cu adevărat , o jrroblefriă filosofică, cu a tâ t mai mul t , cu cât se a r e în vedere fundamentul on to log ic al na tu r i i sa le , deosebi t d e caracterele ce ni-1 fac, în t r ' un fel sau a l tu l , familiar, precum şi genera l i ta tea , profunzimea şi com­plexi ta tea în ţe lesului său .

*

Privind astfel p rob lema t impulu i , d in punct d e vedere filo­sofic, es te foarte in te resant de observa t aspectul sub care ea s e înfăţ işează în şti inţa de as tăz i , adică: cum înţelege şi îşi explică ş t i inţa actuală , t impu l? Căci din observarea aceasta vom deduce, în bună pa r te , şi cauzele cari au contr ibuit sau mai contr ibuiesc încă la dificultatea explicării sa le .

Odin ioară , — adică p â n ă în secolul trecut, — formele pe care le lua, de c^biceiu, definiţ i i le t impului , erau cea metafizică s au cea fizico-matemătică, s ingure le cari corespundeau , fie dife­r i te lor viziuni desp re lume, fie pos tu la te lo r p u s e d e de te rmi ­nismul mecanic universal . In concepţi i le metafizice, t impul lua, a şadar , difer i te explicaţi i imaginare , care d e care ma i nebu loase şi m a i pl ine de m i s t e r ; iar în concepţ ia f izico-matemătică ş e

1) V. Ernest Esclangon ¡ „La notion de temps", Parts, 1938, pag. Í.

expunea un t imp anonim-, s imbol abs t ract al succesiunii în o r d i ­nea spa ţ ia lă , creiat de necesitatea ' practică a raţiunii omeneşt i .

începând cu secolul t recut , aces tor forme vechi li s 'au m a i a d ă u g a t una , anume forma t impului psihologic . Conformi acesteia, t impul real nu es te cel convenţional , fizico-mătematic, — rezul ­t a t , d u p ă cum am! văzut, în modi mecanic, din succesiunea inter­valelor egale depe cadran, sau cons ta ta t pr in per iodic i ta tea f e ­nomene lo r naturi i e x t e r n e ; ci, t impul real , t impul adevăra t , e s t e cel t r ă i t d e noi, de fiecare. Astfel, t impul real es te legat d e viaţa noas t ră , a fiecăruia. El ia formia rea lă a individui l i tă ţ i i omului şi decurge din funcţia conştiinţei fiecărui om, iden-tif icându-se, în ul t ima analiză, cu ceiace, în deobş te , se nu­m e ş t e d e s t i n 1 ) . Cercetarea t impului ps ihologic , însă , abia la începutul secolului n o s t r u a luat o! directivă mai adecvată şi p ro ­m i ţ ă t o a r e explicări i naturi i adevăra te a sa.

Astăzi , însă , când concepţii le metafizice au căzut în d e s u e ­tud ine , sau — dacă totuşi mlai poa t e fi vorba de asaceva, — a u fost profund i m p r e g n a t e d e spiri t pur ştiinţific, iar ideia de ter ­minismului mecanic universal a fost complect în lă tura tă , dife­r i te le ş t i inţe noui-ivi te şi r epede desvol ta te da to r i t ă .mietodei exper imenta le ce folosesc, concep şi încearcă să explicqe t impul , fiecare în _raport cu obiectul s ău propr iu . Fiecare ş t i inţă , în t ru­cât îşi a re u n obiect al său , special , de cercetare,, îşi a re şi o formă specia lă a t impului . Pen t ru biologie , de exemplu, t impu l n u mai este c ronometrarea unor momen te s idera le , — aşa cum' era în ţe les a l t ăda tă , — ci es te intervalul necesar t ransformăr i i specii lor organice prin evoluţie sau muta ţ ie . D e aci denumirea de t imp biologic , sp re deoseb i re de t impul fiziologic, care s e r apor tează la ţesutur i le const i tut ive a l e unei uni tă ţ i organice. iExemplu de t i m p fiziologic avem în! intervalul de care a r e nevoie o rană p rodusă pe suprafaţa unui o rgan i sm să se c i c a t r i z e z e 1 ) . T o t aşa geologi i sus ţ in că, pen t ru şt i inţa lor, t impul este în pr imul r â n d o funcţie a radiaţ iunii minera le lor , şi-l m ă s o a r ă , ca a tare , după du ra t a în care se epuizează o rad ia ţ iune . In sfârşit , is toria îşi are, şi ea, u n t imp a l s ă u : t impu l is toric, care, ş i acesta nu este cel cronometr ic , cunoscut, ci e s t e „ t impul pe care îl t r ă ieş te fiecare g r u p a r e omenească după for ţe le p ropr iu lu i său suflet. El curge repede la unele g r u p ă r i , încet la a l t e l e " , 2 ) a ş a încât, nu mai p o a t e fi vorba' de un isochronism al vieţii i s tor ice în în t reaga omeni re . Fiecare popor , ba chiar fiecare epocă is to­rică sau genera ţ ie îşi a re tonal i ta tea sa sufletească, p r in care s e deosebeş te a tâ t de cele cari au precediat-o, cât şi d(e cele ce-i vor u rma.

De b u n ă seamă că toa te aces te perspect ive din care s e cercetează şi u rmăreş te soluţ ionarea p rob lemei t impulu i as tăzi , vor aduce suges+ii şi idei noui . Aşa că nimeni nu se îndoieşte-

1) V. Prof. C. Rădulescu-Motru, op. cit. „Timp şi destin". 1) V. Lecomte du Noiiyî „Le Temps et la vie", Paris, 1936, 2) V. Prof. C. Rădulescu-Motru, op. cit. pag. 126. 7

d e rezul ta te le fructuoase ce şt i inţa va ob ţ ine desp re t imp. D a r tocmai "aceste rezul ta te impun o î n t r e b a r e : Se va a junge , în-i r ' adevă r , pe această cale, la definirea şi în ţe legerea un i ta ră ta t impului , aşa cum: o cere caracterul şi na tura rea lă a aces tu ia? Nu cumva, făcându-se djin t i m p obiect d e cercetare pen t ru dife­r i te şt i inţe speciale , el încetează sa ma i fie, după cum am văzut,' una dintre cele mai specifice şi mai impor tan te p rob leme ale fi losofici? Căci direcţii le ş t i in ţe lor speciale se d ispersează to t mai mul t , în deosebi , prin rezul ta te le la care poa te duce metodla exper imenta lă exagera t înţeleasă şi aplicatăi. Iar o p rob lemă, ca aceia a t impulu i , nu se l imitează după insuficienţele metode lor de cercetare, nici nu-ş i epuizează conţ inutul în t r ' o teor ie , mai mul t sau mai puţ in uni la tera lă , fie ea cât de s trăluci toare.

in t r ' adevăr , gr i ja noas t ră nu p a r e a fi l ipsi tă de temeiu. Căc i nu scapă nimănui din vedere faptul că filosofia este astăzi aşa de rar, — dacă chiar nu es te deloc, — invi tată în laboratoşr^ Câţ i dintre savanţi i specialişt i de astăzi şt iu ceva de Fr. Bacon, Descar tes , Kant, St. Mill , e t à ? Sau, la câţi se miai poa te întâlni curiozi tatea filosofică a unui Lamarck, C laude Bernard, Darwin sau H . Po inca ré?

Exper imenta toru l specialist de as tăzi se izolează, de obi-ceiu, cu p rob lema lui , . în t r 'un l abora tor ai cărui pereţ i îi p a r că nu sunt prea groş i şi ale părui feres t re , cu grat i i câ teodată , sun t căp tuş i t e cu cele mai întunecate cristale. Când i se în tâmplă , însă , vreodată , să deschidă vreuna din aceste ferest re căptuşi te , el descoperă , atunci , o p a r t e r ea lă a Universului pe care nici nti o bănu i se , deşi se ocupase , poa te tocmai d e s p r e aceasta, toată viaţa lui de până a t u n c i 1 ) .

Astfel, se poa te spune că, dacă al tădată , deosebir i le d e opinie proveneau , în ceiace pr iveş te p rob lema t impului , din pre­supuner i l e şi supoziţ i i le necontrola te , sau din echivocul terme­ni lor în t rebuinţa ţ i , — nu cumva, as tăz i , neluarea în seamă 3 u n o r puncte de p lecare comune şi evidente de când e lumeà , precum şi analiza incontplectă a date lor experienţei la care se a junge în teori i le asupra lui, vor duce, şi acestea, la aceleaşi rezul ta te nesa t i s făcă toare? Iată) pr in u rmare , dece t rebue să subl iniem o d a t ă ma i m u l t faptul că, înainte de a fi obiect de cercetare pen t ru diferitele ş t i inţe speciale , t impul este şi r ă m â n e o p rob lemă prin excelenţă filosofică şi, chiar în domenii le acestor ş t i inţe , el nu-şi p ie rde caracterele sale ca atare.

»

Dar , dacă am; adus oarecari critici diferi telor ş t i inţe spe ­c i a l e , pen t ru ink)dul par t icular în care ele cercetează, astăzi , "timpul, pă ră s ind punc tu l d e vedere uni tar , nu putem trece cu

1) Aceste consideratimi! sunt făcute de un chimist,—deci chiar de uu •om de ştiinţă specială,—anume de d. M. Guichard, profesor la Sorbona, In prefata broşurei sale „De la seosation a la méthode de mesare", Ed. Her­mann & C-ie, Paris, 1937.

vederea nici modul imaginar cum a încercat filosofia să explice, aceas ta complexă prob lemă, de cele mai mlulte ori . Căci şi filo­sofia îşi a r e pa r t ea sa de vină în faptul că nu s'a p u t u t găs i , p â n ă acum, o definiţie valabilă pen t ru toţ i , a noţ iuni i d e t imp . Să vedem care este aceas tă vină.

In t r ' adevăr , dacă es te un fapt s tabi l i t că savanţi i şi oameni i d e ş t i inţă specială ignorează filosofia ş i p e filosofi, — a jungând pr in aceasta la definiţii e ronate şi uni la te ra le în p rob lemele ce cercetează, — n u es te mai puţ in adevăra t că ş i filosofii nu trect decât foar te r a r p ragu l l abora toare lor , — explicându-şi lucru­ri le, de cele mai m u l t e ori , cu to tu l imaginar . In genera l , filo­soful este cunoscut ca u n v i r tuos al necunoscutului , care , p lasân-du-se , ap roape to tdeauna , dincolo d e p rob l emă , seamănă unui exp lo ra to r care poves teş te ceiace nic iodată n ' a văzut. Pe aceas tă cale, el este de r egu lă t en ta t s ă creeze sis temele cele mai in­genioase , f ă ră a măi pu t ea deosebi adevărul d e arbi t rar . C u to tu l altfel es te , însă , când filosoful este dubla t de o cul tură ştiinţifică aleasă.

Acest lucru se p o a t e constata şi cu privire la problema tim­pului . Vom găs i în istoricul acestei p rob leme şi o mul ţ ime de teori i filosofice, începând cu cele ma i î ndepă r t a t e vremuri , — când or izontur i le ş t i inţei nici nu se în t revedeau, şi p â n ă astăzi , — fără a putea rămâne , însă , la vreuna. T rebue să ne, umple de melancol ie aces t f a p t ? Sau t r ebue să pierdeiri încrederea în valabi l i ta tea punctu lu i de vedere filosofic? De s igur că nu. Cel mul t , ne îndoim! de el, când nu ne d ă garan ţ ia adevărului , — după cum! n e a m ' îndoi t şi d e rezul ta te le ş t i inţelor , când acestea se încumetă a lua asupra-ş i , s ingure , explicarea p rob le ­me lo r ce, prin na tu ră , nu le apar ţ in . C u to tu l al ta este,. însă, s i tua ţ ia , când punctul d e vedere filosofic impregnează cerceta­rea ştiinţifică. Atunci , în mlod s igur , se a junge la rezolvarea p rob lemei , or icare a r fi ea.

Astfel, filosofia ş i ş t i inţa vor în ţe lege , cu s iguran ţă , cât de curând că, numai mergând a lă tur i vor duce la un bun rezul tat în vi i tor , asupra p rob lemelo r mari de cari se vor ocupa, deci şi în privinţa problemei t impulu i . C ă este aşa, ne-o dovedeş te dincolo de orice îndoia lă , felul sugest iv în care uni i autori , faimoşi savanţ i , da r şi gândi tor i , îşi înt i tulează une le lucrări . Iată, bunăoară , pe Sir J ames Jeans , fost profesor de matemat ic i apl icate la Univers i ­tă ţ i l e din Cambr idge ş i P r ince ton , în t i tu lându-ş i o ca r te : „Noi le b a z e filosofice a l e ş t i in ţe i" ; ia tă , apoi , p e F. Enr iques , profesor la Univers i ta tea din Roma, scri ind o „Fi losof ie şi i s tor ie a g â n ­dirii ş t i in ţ i f i ce" ; ia tă , mlai d e p a r t e , pe un E. Sulivan, vorbind de o „Limită a ş t i i n ţ e i " , d u p ă cum1, Louis d e Broglie , p rofesor la Inst i tutul Fran ţe i şi la Sorbona , şi laurea t cu Premiul N o b e l pen t ru fizică, vorbeşte de o „Fi losof ie a ş t i in ţe lor" .

Es te în acest gen de a gând i , indiciul s igur că p rob lemele ca r i mai chinuiesc încă min tea omului , vor pu t ea fi rezo lva te , o r i ca re a r fi ele. Căc i filosofia şi ş t i inţa , m e r g â n d a lă tu ra te ,

înfăţ işează şi până aci , o m i n u n a t ă expozi ţ ie a s tadi i lor celei tarai mar i aventuri omeneş t i : aven tura in te lec tuală , care, dintre toa te Imanifestările culturi i u m a n e , e s ingura care dovedeş te p rog re s . .Este o dovadă că Universul Idei lor es te s igur în expansiune;. Şi mâine , poa te , se va şţi cu adevăra t ce es te şi timpul,, ca şi t o a t e celelal te p rob leme ce mai const i tuiesc încă chinui toare semne de în t rebare pen t ru noi, cei d e as tăz i .

II. I S T O R I C U L N O Ţ I U N I I D E T I M P IN FILOSOFIE: i . ) .

Es te impor tan t şi dificil pen t ru omUl de şt i inţă să ara te ca ideia d e t imp , ca ş i aceia de spaţ iu şi a l te le , de altfel , are un

1) O istorie complectă a teoriilor despre timp, nu a existat până de curând. In afara unor capitole ale lucrării savantului francez Pierre Duhem ; „Le système du Monde", în 5 volume, în cari capitole, autorul face, între altele, şi o admirabilă expunere a teoriilor timpului în filozofia antică greacă, — mai erau alte lucrări, ceva mai generale, anume: una, a lui Iulius Bau-mann, intitulată »Die Lehren von Raum, Zeit und Matematik in der neuron Philosophie", în 2 volume, consacrată filozofiei moderne, şi alta, a lui Wer-ner Gent, intitulată „Die Philosophie des Raumes und der Zeit". Dar ambele, acestea din urmă, nu duceau decât până la jumătatea secolului XVIII.

In ultima vreme Insă, au apărut, în legătură cu timpul, o mulţime de studii şi scrieri, atât în domeniul filozofiei propriu zise, cât şi intr'acela al psihologiei, matematicei, fizicei, biologiei, etc. ï ot acum au apărut şi câteva excelente lucrări asupra istoricului acestei noţiuni. Ele au fost determinate, mai ales, de instituirea, în 1931, a unui concurs „Rignano", de revista „Scien-tia" din Milano. Vom cita câteva, dintre cele mai distinse, din acestea din urmă : Giorgi G. „L'evoluzione deîla nozione di tempo" ; loseph Sivadjan

i „Le temps: étude philosophique, physicologique"; şi Zygmunt Zawisrscki I „L'evolution de la notion du temps", / Cracovie, 1938, / căreia i s'a decernat chiar premiul.

La noi, problema timpului, ca problemă specială, n'a fost luată în seamă si cercetată până mai de curând. In afara lucrării „Spaţiul şi timpul în noua lumină ştiinţifică",—discursul de recepţie în Academia Română, ros­tit în 1920,—de regretatul Ion inculetz, şi a. unor mici studii, mai recente, ale Prof. M. Ralea, aproape nu mai avem nimic.

Dar, in vremea din urmă, i s'a dat, şi la noi, acestei probleme, im­portanţa de toată însemnătatea pe care o prezintă. Ba, putem spune că, s'a format chiar un curent în direcţia cercetării timpului.

Punctul iniţial, care nu numai că a stârnit interesul şiiinţei şi al gân­dirii româneşti, din vremea din urmă, asupra problejrei timpului, dar a alcă­tuit şi centrul cercetărilor şi al direcţiei acestora, privind timpul, a fost gândirea D-lui Prof. C. Rădulescu-Motru. Domnia-Sa, s'a prătat întotdeauna preocupat de această mare problemă. Şi, prin conferinţe, prin articole, prin studii, publicate, în deosebi, în Analele de psihologie", în sfârşit, prin pre­legerile delà Universitatea din Bucureşti, precum şi prin înscrierea timpului ca subiect de cercetare pentru studenţi, in Seminarii şi Laboratoare, — Domnul Profesor C. Rădulescu-Motru a impus atenţia asupra acestei pro­bleme, nu numai In cercul restrâns al cercetărilor ştiinţifice, dar a trezit şi atenţia opiniei publice în legătură cu acest subiect, ce priveşte şi poate angaja pe fiecare om, atât ca ins, cât şi ca cetăţean.

Ideile savantului şi filozofului român, cu privire la problema tim­pului, se pot urmări in lucrarea D-sale „Timp şi destin", citată de noi de atâtea ori. Aceste idei, stau, în cea mai mare parte, şi la baza cercetărilor insistente şi sistematice ce se fac, şi acum, la Universitatea din Bucureşti, asupra problemei timpului, de către urmaşii săi la catedră, D-nii: confe­renţiar G. Zapan şi Şef de lucrări I.-M. Nestor,

început absolut . Căci sunt , în t r ' adevăr , p rob leme cari nu p o t avea u n a t a r e început şi, deci, oricât d e subl im a r fi punc tu l de ascensiune la care mintea omlenească a a juns la un m o m e n t da t , se po t g ă s i î n to tdeauna păre r i s imple şi sugest i i cari n u numai că au precedat , d a r p o a t e că chiar a u p regă t i t o ase­m e n e a ascensiune. Aşa încât , dacă se renunţă , câteodată , s ă se u rmărească , ma i mul t , în lănţui rea idei lor , aceasta nu înseamnă că am aflat u n punct ini ţ ial , ci, ma i de grabă , că es te o impo­sibi l i ta te de a pâtrunjdie mai depa r t e în profunzimile unui inson­dab i l trecut.

Bacon, a expr imat în t r 'un m o d impres ionan t acest adevăr , în Compend ium Studii , Cap . V, s p u n â n d : „ N u n q u a m in alizua ae ta te inventa fuit a l iqua scientia, sed a principio Mundi pau-latiro crevit sapient ia , et adhuc non est completa in hac v i t a " , ad ică : „Niciodată n ' a fost descoper i tă vreo şti inţă, d e v reo ge­nera ţ ie , ci dela începutul lumii, t rep ta t - t rep ta t , s 'a desvol ta t în­ţelepciunea, şi nici până acuma nu este desăvârşi tă în viaţa aceas ta" .

Cu toate acestea, dela un început t r ebue c-ă pornească is to­ricul unei noţ iuni . Şi pen t ru noţ iunea de timip se porneş te , d e obiceiu, clin acel moment solemn în desvol ta rea g r a d u a l ă a omu­lui , când el a descoperi t noţ iunea existenţei unei natur i exte­r ioare şi i ndependen tă de propr ia sa făptură.

Această „descoper i re a natur i i ex t e r ioa re" , — care con­st i tuie unu l din cele mai mar i succese a l e spir i tului uman, — si 'a p rodus , d u p ă cunoşt inţele istorice pe cari le avem, în Grecia ' ioniană, cu 6 secole înainte de Chr is tos . D a r şi Ta aceştia, no ţ iu t nea t impului se înfăţ işează to t sub o formă, oarecum rud imenta ră , care va evolua, numai t reptet , d u p ă necesi tăţ i le vieţii pract ice. Căci , acestea vor fi ceiace va conduce la pr imele observaţi i a s t ro ­nomice, la împăr ţ i rea t impulu i în luni, zile, ore , şi apoi la cu­noaş terea anului şi a calendarului .

Se poate pune , însă, în t rebarea : Oare mai înainte, omu l a fost l ipsit de o ijdeie a t impulu i? Des igur că nu. Căci noţ iunea lui cre­dem că este imposibi l să nu fi fost sesizată şi luată în cons iderare pr in t re cele dintâi pe care omul şi le-a făcut desp re el însuşi şi despre iume. Aşa încât, chiar omul primit iv credemi că a a juns, în mod firesc, la ideia de t imp, a tâ t pr in s t ruc tura sa psiho-fiziolo-gică, cât şi prin procesul adaptăr i i sale la mediul exterior . Anu­mite e lemente a le construcţiei sale fiziologice, ca 'şi unele funcţiuni a le vieţii sale ca: respiraţ ia , circulaţia, e t c , sau chiar une le ac te ps ih ice , . cum ar fi diferitele compara ţ i i 1 sensor ia le , a t i tud inea şi efectele aş tep tă r i i , şi al tele, — desfăşurându-se , toa te , d u p ă legea ritmului, p resupun percepţ ia t impului , sub forma duratei şi la primitiv, oricât acea construcţ ie bio-fiziologică ş i acele acte ps ih ice a r fi fost de reduse p e scara evoluţiei.

L. Levy-Bruhl spune , în această privinţă, în t r ' un articol „Le

t emps et l 'espace du monde m y t h i q u e " 1 ) , că în mitur i le p r i ­mitivilor se po t întâlni , uneori , imagini şi reprezentăr i d e s p r e t imp şi spaţiu: cari mer i t ă a tenţ iunea cercetător i lor asupra evo­luţiei aces tor noţ iuni . La aceleaşi concluzii a jung H u b e r t şi Mauss , în „Studiu sumar d e s p r e reprezentarea t impului în re­ligie şi m a g i e " 2 ) .

Bineînţeles că nu este vorba, aci, de percepţia conşt ientă de d u r a t ă , a omului d e azi, indispensabi lă în orice act de a d a p ­t a r e la mediu l ex te rn , deci d e un t imp ca exper ienţă psihică in­t e r ioa ră , în t rucât acesta p resupune subiectivitatea, care vine mai târz iu , cu formarea eului conşt ient şi a personal i tă ţ i i omene.şti ; ci, e vorba, — după cum! a m mai spus-o , — d o a r de percep ţ ia no ţ iun i i e lementare de du ra t ă , deci d e un t imp, fie el chiar şi numai în formă în care şi pr imit ivul [sesizează existenţa u n o r in tervale în t re lumina, sgomotu l şi căderea t răsnetului , succe­s iunea zilelor şl a nopţ i lor , sau aceia a evenimentelor unei zile obişnui te , înş i ra te ca mărge le le pe o aţă, şi aşa mai depar te .

To t aşa, dacă a r fi vorba d e s imple părer i sau de imagini poet ice , şi aşa ceva se po t găs i , cu mul t înainte de acea da t ă amint i tă mai sus , a „descoperi r i i naturi i ex te r ioare" , de către om. In credinţele indiene, pl ine de fantezii , de exemplu, în mi ­to log ia greacă , în poemele lui H o m e r , în Cosmologia lui H e s i o d v

în Biblie chiar, aflăm imagini în care ni se descriu: naş terea zei­lor, facerea lumii, despre veşnicie, despre mişcare, etc., cari, toa te implică, oare cumva, t impul . Numai că, toa te aceste imagini nu se refereau la un timp' obiectiv, conceput în l egă tu ră cu ideia unei lumi reale şi obiective deosebi tă de om, cum găsim la filo­sofii elini din acea Grecie ioniană, nici ca o s imţire internă a eului nostru , cum se crede acum a fi, ci erau, de cele mai mu l t e ori s imple naivi tăţ i ant ropomorf ice , pl ine de mist icism. I a t ă dece se pleacă, în istoria noţiunii t impului , delà acei filosofi io-nieni, delà care vom pleca şi noi.

1. Timpul în filosof ia antică.

In ant ichi ta te , o teor ie mai precisă a t impului nu vom g ă s i decât la Aris totel . Cu toa te acestea, ş i 'n s is temele filosofice dinaintea acestuia a f lăm idei remarcabi le asupra acestei no ţ iun i , — deducându-le , cu uşur in ţă , din concepţi i le au tor i lor a supra or i ­ginii şi formaţ iuni i lumii , cari ştim 1 că alcătuiau subiectele cen-, t r a l e a l e aces tor sisteme. Ba m !ai mu l t : unele din ideile condelpute şi f rământa te acum 1, despre t imp , vor fi puncte de plecare chiar; pen t ru ideile urmaşi lor .

1) V. Revista „Scientia", An. XXIX, Vol. LVII, No. CCLXXIV-2, Sé ­ries III, din l.H. 1935, pag, 139.

2) V. aceias revistà «Mélanges d'histoire des religions", peg. 189.

In genere , în filosofia greacă , ideia d e t i m p es te , la pr imii gândi to r i , — chiar la uni i ioneni, — s t r âns l ega tă de aceia d e mişcare şi, numai m[ai târziu, şi nu fără dificultăţi, s'a ajuns la distincţia în t re mişcare şi t imp .

La Thales din Milet, socotit ca pă r in te l e filosof iei, vom găsi mai mult o imagine poe t ică decât O: cugetare filosofică, d e s p r e t imp. Iat-o, aşa cum ! ne-a fost t ransmisă de către Diogene Lăer-t i u s : „Mai vechi decât orice este Dumnezeu, fiindcă El nu e n ă s c u t ; ma i f rumoasă lumea, fiindcă aceasta este opera lui Dum­nezeu ; mai m ă r e cuprinsul spaţ iului , că el cupr inde t o t u l ; ma i r epede gându l , căci s t răba te în t reg U n i v e r s u l ; .mai ta re nevoia , că învinge t o t u l ; mai în ţe lept t impul , căci descoperă toa te" . . .

Cu t o t aspec tu l p o e t i c al imagini i , ideia d e t imp, la Tha le s re iese din concepţia sa că lumea es te produsul plin de .mişca re , viu, al unei for ţe însufleţ i te, care se desfăşoară fără înce tare . Ia tă cum, de acuma, fenomenul mişcării, în care se citeşte ideia de t imp, se identifică cu o lege care guvernează în tâmplăr i le şi schimbări le din natură .

Mai clară se arată această ideie, la al t r eprezen tan t al Şcoa-lei ioniene, anume la Heraclit din Efes. El ne învaţă că „ totul-curge, nimic nu s tă l ocu lu i ; orice lucru se schimbă, este şun continuu m e r s în sus şi 'n j o s ; une le iau viaţă din mbar t ea a l to ra , a l te le p ier pr in viaţa ce lor la l te" . De unde neconteni ta schimbare a to t ce exis tă în lume.

Pen t ru Pitagora, care pr iveşte număru l ca principiul or i ­că re i exis tenţe , t impul nu pu tea fi al tceva decât unul din cele 4i a t r ibute a le existenţei în genere . Ia tă aceste a t r ibu te : 1. E t e ru l , care este m o n a d ă ; ¡2. Mater ia , d iadă, compusă din mater ia p rop r iu zisă şi s p i r i t u l ; 3. T impul , es te t r iadă şi cupr inde prezentu l , t re­cutul ş i v i i t o ru l ; 4. Des t inu l , care este t e t radă , şi le cuprin 'de pe toa te celelalte.

Potr ivi t acestei concepţii , t impul este, — spune P i t agora într"alt loc, — „sfera lumii, p e n t m c ă totul este în t imp, şi totul: se cupr inde în sfera acestei l umi" .

In filosofia eleată, t impul , pu r şi s implu , nu există, f i indcă aceas tă şcoală susţ inea, după cum se ştie, că nu există mişcare^ după cum propovăduia Heracl i t . Nu exis tă decât o substanţă e te rnă , imuabi lă , şi to t ce pa re schimbare este apa ren ţă înşe­l ă toa re a s imţur i lo r noas t re . Şi, cum1 t impul în concepţia lui H e ­raclit era înţe les prin principiul mişcări i , eleaţii, negând m i ş ­carea , n e g a u şi exis tenţa t impului .

Această negare a real i tăţ i i t impulu i se degajează d i n . o r i c e afirmaţie a eleaţ i lor , ca o consecinţă necesară. Xenoţanes, în­temeie toru l şcoalei e leate , se pa re , totuşi , că n u mergea aşa depar t e în nega rea oricărei schimbări şi a oricărei deveniri , î n lumie. Insă Pafmenldes, d iscipolul său, e mul t mai îndrăsne ţ în această privinţă. El neagă cu vehemenţă orice deveni re , oricfe mul t ip l ic i ta te , ne l ă s ând decât unici tatea absolu tu lu i etern şi ne-

schimbabil . To t aşa, Zendn din Elea, d iscipolul lui Pa rmen ides , încearcă să susţ ină teza maes t ru lu i său, aducând contra mişcării cele pa t ru a r g u m e n t e dialectice cunoscute, pr in care a r ă m a s celebru.

Democrit, admi ţând a tomii şi mişcarea ca fundament exis­tenţ ia l a l lumii, admi te , implicit , ş i e tern i ta tea t impului . Mişcarea aceasta rezul tă , pen t ru Democri t , cu necesi tate, din ciocnirea a to­mi lor în t re e i ; iar aceste ciocniri nu pot avea nici început, nici sfârşit .

Şi p e n t r u Sofişti t impul exis tă , fiindcă şi pen t ru aceştia miş ­carea este principiul tu tu ro r formelor. . . Proiagoras susţine că mater ia es te f luidă şi se scurge fără încetare, schimbându-se în t r ' una şi luând, succesiv, toa te f o r m e l e ; însuşi omul u rmează această lege fundamentală , t recând prin toa te opini i le şi ne-ţmtându-se opr i , n ic iodată , la una s ingură şi s igură. Iar Aristip din Cyrena crede că nu există decâ t prezentul , în t rucât t recutul a d i spăru t , iar viitor n'ia sosit încă... De aci, apoi , precaptul! s ău et ic: p lăcerea , ca unic scop al vieţii, nu rezultă nici din amin­t i rea t recutului , nici din speran ţe le fericirilor vi i toare, ci numai d in satisfacerea nevoilor şi dor in ţe lo r actuale.

Platon- P la ton nu a r e o teor ie expresă despre t imp. Dar ceiace a spus e l în această pr ivinţă , t ra tând despre a l te pro­b l eme , prezintă un deosebi t interes a tâ t în sine, da r mai a les ca inf luenţă asupra urmaşi lor .

Ceiace i-a dat ocazie lui Pla ton să vorbească d e t imp, a t o s t descrierea creierii lumii, în d ia logul său asupra natur i i , „T imeu" . Ia tă concluziile sale genera le asupra noţiunii t impu lu i :

T impul este imaginea mobi lă a e terni tă ţ i i imobile şi uni tare . El a fost creat de autorul lumii pentru perfecţ ionarea acestei lumi însăşi . ,,In clipa când Autorul tu tu ro r lucruri lor a p u s ord ine în Cer , el i-a adăuga t , din eterni ta tea care rămâne imo­b i lă în uni ta tea şa, o imagine care se scurge fără sfârşit, u r m â n d un n u m ă r perpe tuu , şi această imagine este ceiace denumim noi t i m p ' ' i )

Ce perfecţiune aducea, lumii, Cre ia torul , creind t impu l? Aceia, anume, că gra ţ ie lui, adică t impului , mişcarea, creiată prin mobi l i ta tea sa, devenea măsurabi lă şi numerabi iă .

D a r mobil i ta tea aceasta a t impului de unde vine? Ea vine, spune P la ton , din mişcarea însăş i a sufletului lumii. De u n d e reiese că există sau că a existat o mobi l i ta te în afara aceleia a t impului , o mişcare nu temporală , , dar care a ocazionat creiarea t impului şi mobi l i ta tea lui.

ţDeodată cu t impul , spune P la ton mâi depa r t e , a t rebui t să fie creiate şi cerul cu aştri i , căci numai gra ţ ie acestora t impul a pu tu t deveni n u m ă r şi măsură . „T impul a fost, astfel, făcut oda t ă cu cerul, şi, creiate împreună, ele vor pier i împreună dacă

1} V, „Timeu", pag. 37, Platonis Opera, Ed, Didot, T. II, 209.

va t rebui vreodată să piară , şi a u fost făcute d u p ă modelul na­turi i e terne ca s ă i fie cât mai m u l t a s e m ă n ă t o a r e " 1 ) .

Cerui cu aştr i i să i sunt , aşadar , necesar i existenţei t impului . Căci mişcarea lor dă regular i ta te şi pu t in ţa exprimări i nume­relor , ceiace a lcă tu ieş te şi t răsă tur i le caracterist ice ale t impului însuşi . „Esen ţa e te rnă a creiat aş t r i i , pen t ru a măsura t impul . In lume, t impul este mişcarea soarelui , m ă s u r a cursului isău".

Teor ia aceasta a t impulu i a fost concepută de P la ton , fără îndoia lă , şi sub influenţa pi tagoreică , după cum, se poa t e ob­serva din impor tan ţa pe care o a t r ibuie numerelor .

O influenţă manifes tă a lui P i tagora se vede însă la un discipol şi cont imporan a l lui P la ton , anume la Archytas din Tareni2). Acesta defineşte t impul ca fiind „număru l oricărei mişcări imedia t emanată de sufletul lumii, sau, mai b ine zis, intervaluiC propr iu natur i i Universu lu i" . D u p ă cum vedem, o de ­finiţie obscură , pe care comentator i i au explicat-o în diferite m !o-d u n . Bunăoară Simplicius, cel mai însemnat d in t re comentatori i lui Arch3'tas, — pent rucă îşi bazează in terpre tăr i le chiar pe tex te le or iginale ale acestuia, — susţ ine că se poa te vedea în definiţia d e mai sus , sensul existenţei unui suflet mobi l ca prin­cipiu al tu tu ror mişcăr i lor ce se succed în Univers . Este aci , complectează comenta torul , un punct de apropiere de metafizica lui P la ton , în afara influenţei lui Pi tagora .

Aristotel- Aris totel îşi p ropune să examineze noţ iunea tim­pului în el însuşi şi în cali tăţ i le sale, în cartea IV-a a .„Fizicei", capi tolele 1 0 — 1 4 1 ) . Da r el s'a mai ocupat de această noţ iune, — dupa cum vom vedea mai jo s , — şi în t r 'un articol în t i tu la t „ D e s p r e memor ie şi aducerea amin t e ' " .

In „F iz ica" sa, la început, Aris totel a ra tă dificultăţile rela­tiv la p ropr ie tă ţ i l e t impului , pr in care acesta s 'ar putea defini şi în ţe lege . Mai întâi , spune el, s 'a r pă rea că t impul nu e x i s t ă ; căci dacă îl considerăm în păr ţ i le sale , par tea pe care o numim trecut , ca şi aceia căreia îi zicem! viitor, nu există. T o t astfel n u există nici prezentul , clipa pe care n u o putem 1 surpr inde ca hotar cert şi fix în t re t recut şi viitor.

Mai depar te , t impul nu este mişcarea, nici schimbarea lucru­rilor, cum s'a susţ inut până aci, fiindcă a t â t mişcarea cât şi schim­barea se efectuează ele înşile în t i m p ; şi-apoi, orice mi şca re

1) V> „Timeu" op. citat. 2) Distins geometru şi mecanic, atât din punct de vedere teoretic, cât

şi practic. A formulat o definiţie a infinitului : „ceiace este mai mare sau mai mic decât orice cantitate dată", care are o importanţă hotărâtoare pen­tru acele vremuri, când Şcoala Eleată intimidase şi ţinuse in loc, nu numai abordarea fenomenului mişcării ca problemă filozofică, dar, mai ales cerce­tarea acestui fenomen din punct de vedere matematic şi fizic. Această in­fluenţă nefastă ţiueau pe matematicienii de atunci Ia un pas de descoperirea calculului infinitesimal.

1) V, Aristotel: „Phisique", texte etabli et traduit par Henri Carter-ton. Paris, Î926,

sau schimbare es te mai lentă sau mai rapidă, pe când t impul n u este a ş a ; însăşi încet ineala sau rapidi ta tea sunt definite cu aju­toru l t impului . „Es t e rapid ceeace se mişcă mai mult , în ma i puţ in t imp şi lent ceeace se mişcă mai puţin în mai mult \ t i m p ; astfel că t impul nu este definit prin mişcare nici cantitativ, iniei ca l i ta t iv" .

D a r dacă t impul nu este mişcarea, el nu există fără mişcare. „T impul nu există fără mi şca re" , afirmă categoric Aris totel . Es te ceva inseparabi l de mişcare, fiindcă, pen t ru a percepe t impul , t rebuie să percepem 1 mai întâi mişcarea. T impul es te , aşadar , pen t ru Aris totel „ceva" în l egă tu ră cu mişcarea, fără însă a se identifica cu aceasta. Pen t ru care motiv, analiza miş ­cări i es te la acest gând i to r punctul de plecare în cercetarea esenţei t impului .

Care es te , a tunci , esenţa t impulu i? C e este, aşadar , t impu l pen t ru Ar i s to te l? Es te una din cele 10 ale sale faimoase cate­gori i . Căci fiinţele şi lucrurile din na tură , toate , t r ebue să existe cândva [TZOXS, quando) . De aci re laţ iunea d e t i m p x ) . Iar definiţia propr iu zisă, textuală , este aceas ta : „T impul este număru l {âctdu-o:) sau măsura mişcării şi repausulu i , a tâ t în ordinea anter ior i tă ţ i i cât şi în aceia a p o s t e r i o r i t ă ţ i i 2 ) . Mai prec is , t impul este pent ru Aris totel , aşadar , măsu ra numerică a mişcării în r e l a ţ i e cu t recutul şi cu vii torul .

In l egă tu ră cu t impul astfel definit şi afară de relaţ ia acestuia cu mişcarea, ma i întâlnim în concepţia lui Aris totel şi alte con­secinţe ale acestei definiţii , şi a n u m e : ce este c l i pa ; p roblema dacă t impul se poa te sau nu m ă s u r a ; rapor tu l d in t re suf le tu l uman şi t i m p ; chestiunea infinitului, etc. Să le vedem, pe scurt,, pe fiecare din acestea aminti te .

Cl ipa este, pentru Aristotel , o diviziune a t impului , care l imitează şi unifică două părţ i ale lui. Cu ajutorul ei împărţar* şi măsu răm t impul . Dar problema măsurăr i i t impului o p u n e Aris tote l , ma i explicat , în i egă tură cu mişcarea.

Mişcarea şi t impul sunt astfel şi în t r ' a tâ ta legate una de al ta , că se determină reciproc. In consecinţă „noi măsurăm n u numai mişcarea prin t imp, dar chiar şi t impul prin mişca re" .

1) Iată cele 10 categorii distinse şi stabilite de Aristotel; 1. Substanţa, 2. Cantitatea. 3 . Calitatea. 4 . Relaţia. 5 , Acţiunea. 6. Influenţa (pasiunea). 7. Poziţia. 8. Timpul. 9. Spaţiul (locul) şi 10. Starea.

Dintre acestea Aristotel n'a studiat, propriu zis, în detaliu şi sub toate raporturile, decât pe primele 4; restul celorlalte 6 (între cari şi tim­pul, care in ordinea stabilită de autorul însăşi este a 8-a) sunt tratate de el într'un singur capitol al Fizicii, spunând despre fiecare câte ceva,

Simplicias, va comenta şi desvolia, mai târziu, cele 6 categorii,—pre-dicaţiuniî pe care Aristotel nu le-a studiat mai amplu. Iar mai târziu, în Evul Mediu, Gilbert din Poreea (1070-1154), le va cuprinde chiar într'a carte intitulată „Cartea celor 6 principii", dintre care şi el, nu va desvolta decât pe cel de al 9-lea, adică spaţiul (ubi ?).

2) apt^uĂg X H j a s t o j Kaxdi T6 npOTspov axai Sorspov,

Afirmaţie care nefiinci explicată de autor , a p rovoca t numeroase nedumer i r i şi obiecţiuni nu numai în ant ichi tate , da r chiar şi în epocile u rmătoare .

Câ t priveşte l egă tura dintre t imp şi sufletul omenesc, Aris­to te l n u mai spune în „ F i z i c ă " ceiace spusese mai înainte în amint i tul ar t icol , ,Despre memor ie şi aducerea amin te" . Aci, adică în acest art icol , el e ra d e pă re re că conştiinţa t impului este s t râns l ega t ă de memor ie . Nu poa te exista tim'p fără suflet. Cu ajutorul memorie i pu tem percepe şi chiar măsu ra t impul .

S 'ar pă rea j din felul cum Aris totel pr iveşte legătura d i n t r e t imp şi sufletul uman , că el admite existenţa unui t imp subiec­tiv. In t r ' adevăr , după Aris totel , t impul este în pa r t e real şi obiectiv, în par te subiectiv. Ord inea succesiunii , anume, şi aceia a cont inui tă ţ i i , apar ţ in realităţi i independente a conşti inţei noas t re . Astfel , orice apreciere a duratei, fie ea câş t igată gra ţ ie memorie i , fie exper imenta tă numeric de inte l igenţă , es te opera noas t ră p ropr ie , şi es te de na tu ră subiectivă. Măsură toa rea nu poa te fi apl icată decât t impului real , deşi pare a fi invers. Este aci un punct in teresant la care au ajuns, mai târziu, şt i inţele matema­tice şi fizice.

In sfârşit , privind rapor tu l d in t re t imp şi infinit, Ar is to te l spune că cel dintâi este în t r ' adevăr infinit, ca şi mişcarea, care este veşnică.

Am spus mai sus, că dintre toa te teori i le antichităţi i , aceia a lui Aris totel e mai in teresantă decât or icare . E cazul acuni'j d u p ă ce a m văzut-o, să ne î n t r ebăm: dator i tă cărui fapt , acest lucru? Răspunsu l e simplju: marea valoare a teoriei lui Aris­to te l despre t imp, este aceia că el nu-i a t r ibue acestuia o rea­l i tate apar te , — ceiace la nici unul d in t re gândi tor i i anteriori n u este o chest iune destul d e clară, — şi analiza căreia el su­pune aceas tă noţ iune, este mai fructuoasă în sugest i i şi explicaţi i decât oricare al ta de până aci.

Scepticii, au despre t imp o concepţie cum au faţă de orice cunoaştere . In deosebi Sextus Empiricus, luând în considerare diversi tatea opini i lor a supra origini i şi naturi i t impului , trajge concluzia că nu poa te exista aşa ceva în rea l i ta te , şi că toa te pă re r i l e asupra lui, nu au nici o valoare.

Timpul la găittlitorii neoplatonici şi peripateticieni. Teori i le despre t imp, desvol ta te în filosofia g reacă d e după Aristotel , se se po t clasifica, după cum susţ ine Pierre Duhem> 1 ) în 2 ca­t egor i i : unele p l edând pent ru existenţa unui t imp absolut , în-t r ' o lume, a l ta decât aceia pe care s imţur i le noas t re ne-o d a u în percepţ i i , şi a l te le cari fac din t imp, ceva relativ la mişcăr i le lumii sensibile.

Fiecare din aceste categori i de teori i îşi găsesc întemeie­rea în a l te le cari le-au precedat . Anume, pr imul g rup se înte-

1) V. Pierre Duhemi „Le systeme du Monde", Voi. I pag. 244.

t ne iază , în deosebi , pe teoria Iui P la t an , d in care iau naş tere şco­lile neopla tonice , iar cel de al doilea, pe teoria lui Ar is to te l , care dă direcţ ie aşa numitei şcoli peripatet ice.

Aris totel , a m văzut că descoperă or iginea t impului în miş ­carea lumii sensibile. T impul este, pen t ru el, ceiace face pos i ­bi lă număra rea diferi telor poziţ i i ale unui mobil , în ordinea succesiunii lor.

Lumea supra-sensibi lă este pen t ru Aris totel lumea substan­ţe lor e t e r n e ; ca a tare , ea nu poa te fi cupr insă în t imp, iar ex is ­tenţe le ei, nu pot fi măsura te cu ajutorul t impului . Astfel că în t re existenţele e terne ale lumii supra-sensibi le şi t imp, — în care se produce naş terea şi schimbări le lucrur i lor , — Aris totel nu fade nici o legă tură .

P la ton , d impotr ivă , s tabil ise o legătură între e terni ta te jşi t imp. Ne-o dovedeşte celebra formulă citată când am vorbit de concepţia sa. Ia tă dece şi neoplatonici i defineau, la rându- le , t impul ca fiind imaginea mob i l ă a imobilităţi i e terne.

De a l tă par te , t radi ţ ia pi tagoreică păs t ra tă de învăţătura îui Archytas din Taren t , a ră ta filosofilor că esenţa t impului re­zidă în t r ' o lume suprasensibi iă , aceia a mişcării universale direct emanată de sufletul lumii, şi care es te or iginea tu turor mişcă­r i lor sensibi le .

Dintre discipolii imediaţi ai lui Aristotel , numai unii au r ă m a s fideli învăţă tur i lor sale, în ceiace priveşte concepţia despre t imp ; aceştia au fost Theophrastus şi Eudem. Alţii , ca Straickt-din Lampsacos, se î ndepă r t a ră de aceste învăţătur i , apropi in-du-se de Pla ton.

To t aşa, şi din rândur i le neoplatonici lor se d is t ingeau 2 direcţii în ceiace priveşte concepţiile despre t imp : una r ămânea fidelă vederi lor lui P la ton, susţ inând concepţia unui t imp pri­mordia l (jrpwirov xpovov) care" îşi avea obârş ia Sntr'o lume supra-, sensibi lă şi care este cauza altui fel de t imp, anume t impul fizic' (juitv-ov xpcvov) alta, care se depăr ta de P la ton , apropi indu-se de Aris totel , şi sus ţ inând tocmai teoria t impului fizic, fiindu-le necunoscut , sau nevoind să ţ ină seamă de t impul pr imordial .

'Dintre toţi neoplatonjcieni i , s ingur Pi oi in susţ ine cu ho­tă r î re şi a t r age atenţia asupra t impului prim.

Teoria timpului la Plotin- Plot in t ra tează despre t imp în Car tea VII , a Eneadei III , în t i tu la tă „ D e s p r e e terni ta te şi t i m p " .

In capi tolele 7—10, Plot in critică părer i le predecesor i lor iar în capi tolele 11—13 apă ră şi sus ţ ine pe acelea ale lui P la­ton, despre t imp. El demons t rează , mai întâi , insuficienţa tu turor aces tor teori i , cari se fundau numai pe considerarea lumii fizice şi p r ezen tau t impul independent de relaţ ia sa cu sufletul ş i e terni tatea. Şi a p ă r â n d pe P la ton , îl completează în ' sensul vederi lor sale.

T impul este şi pen t ru Plo t in , ca şi pen t ru P la ton , o imagine a e terni tă ţ i i . Şi nefiind decât atât , P lot in se vede silit să şi

expr ime mai întâi ideile despre e tern i ta te şi apoi să explice t impul p ropr iu zis. Ia tă ce spune el în această pr iv in ţă : „Eter* n i ta tea şi t impul sunt 2 lucruri d i f e r i t e ; e tern i ta tea este în na­tura care exis tă veşnic, iar t impul es te în aceia care se "naşte şi p iere din universul sens ib i l" .

Eterni ta tea este, pen t ru Plot in , acel fel de a fi, imuabil» d in t r ' oda tă şi pen t ru to tdeauna , infinit, absolu t fix, veşnic în r epaus î n t r ' „ U n u l " şi veşnic dirijat spre , , U n u l " , adică spre sine însuşi .

T impul nu există în e tern i ta te , to tuş i stă în re la ţ ie cu ea. Şi anume, rapor tu l d in t re t imp şi e terni ta te corespunde rapor­tului dintre Universul sensibil şi Lumea intel igibi lă. In locul unei vieţi intel igibi le avem una a sufletului lumii, care, de fapt , n u se numeş te viaţă decât prin homonimie .

To t aşa, permanenţ i i şi ident i tă ţ i i lumii intel igibi le îi cores­punde schimbarea şi activitatea veşnic diferi tă a lumii sensibile ; infinitului, u n p rogres neîncetat .

T impul , aşadar , nu poa te fi ceva în afara acestui suflet a l l u m i i ; el ,mi se poa te însă nici identifica cu el, în t rucât niu-j a p a r ţ i n e ; totuşi , t impul în el se manifes tă , este în el şi el îi este uni t , ca şi e terni ta tea fiinţei intel igibile.

Acestei acţiuni a sufletului lumii care se minafestă ca t imp, P lo t in îi a t r ibue uniformitatea şi continuitatea. Şi spune că înce­tarea vieţii acesteia, p roduce şi opr i rea t impulu i însuşi .

In ceiace pr iveşte problema măsurăr i i t impului , Plot in nu şi-o pune în mod expres , da r vorbeş te de ea când a tacă părerea lui Aris toţel . Pen t ru acesta din urmă măsu ra rea t impului este o consecinţă a continuităţi i sa le . O r Plot in a t r ibue această con­t inui ta te vieţii sufletului lumii, nu t impului care nu e decât o formă de acţ iune a acestui suflet.

încheind cu teor ia t impului la P lo t in , dacă ar fi s ă i facem o apreciere , ea nu poa te fi al ta decât că, deşi acesta îşi p r o p u n e să aducă pr in teoria sa desp re t imp, o simplificare şi-o lămu­r i re a aceleia a lui P la ton , nu isbuteş te însă , aşa că rămâne ş i ea to t un mi t , ca ş i aceea deîa Care a porni t .

To tu ş , şi din acest mit, p a r e a se în t revede un punct d e vedere pe care gândi tor i i modern i îl vor susţ ine, în definirea n o ­ţiunii de t i m p ; anume , se. pare că P lo t in în ţe lege t impul ca un „con t inuum" în care există şi se desfăşoară evenimentele . Dea-semenea mai găsim 1 l a Plot in , impor tant , distincţia pe care el o face în t re m ă s u r a mişcării şi aceia a t impului , precum şi în t re aceasta din u r m ă şi t impul propr iu zis.

In genera l , însă, dacă a r fi s ă caracterizăm în în t regimea ei, această per ioadă post-ar is totel ic iană, — cu care , d e fapt , î n ­cheiem expunerea concepţi i lor filosofiei antice, — în ceiace pr i ­veşte istoricul noţiunii t impului , nlu putea altfel încheia, decât luând în considerare şi amint ind şi remarcabi le le p rogrese ;ce s 'au făcut prin ideile as t ronomice ivite, deosebi t de cele filosofice

ale unora sau al tora . Căci , în t r ' adevăr , în această per ioadă , Hipparchus (că t re anul 140 a. Ch t . ) a a juns la precizarea echi-nocţii lor, la s tabil i rea tab le lor t impului din Almages ta lui P t o -lomeu şi, pr in acestea, la de terminarea precisă a anului solar . Iar mai târziu, prin secolele III şi IV după Chr is tos , — tehnica măsură to r i lo r t impulu i vor p rogresa mai mu l t : cadranelor solare şi c lepsidrelor li se vor a d ă o g a un fel d e oro logi i indica toare puse în mişcare de un sistemi d e roţi . . . Toa te acestea, deşi n u vizează direct o lămuri re a noţ iuni i filosofice a t impulu i , vor oca­ziona, to tuş , sugest i i şi în determinarea şi formularea acestor idei filosofice d e s p r e t imp.

2. Timpul în gândirea Evului Mediu.

In Evul Mediu nu s 'a vorbit decât indirect despre t imp. Nici un autor , nici acum, nu f consideră în el însuşi. Ba e cur ios cum un Beda Venerabilis (672—735) îşi înt i tulează un t ra ta t „ D e t emporum r a t i o n e " , da r expune în el legi le maree lor , pu te rea lumii şi to t felul de a l te chestiuni, numai d e s p r e t imp nici nu pomeneş te .

Ceiace se face în această per ioadă , în ordinea gândir i i , es te comentarea idei lor cosmologice şi fizice ale; antici lor (Ast ronomia lui P to lomeu şi Fizica lui Aris tote l ) şi comple tarea sau punerea în acord a acestora cu sensul vederi lor rel igioase. Astfel c ă : imaginea lumii , const i tuirea şi scopul ei, sau istoria na tu ra lă , e lementele naturi i şi principii le lucruri lor , calculele pen t ru s tabi -/irea sărbă tor i lor re l ig ioase , e t c , sunt p rob lemele cari se pun acum, în legătură cu cele eclesiast ice: Dumnezeu, e te rn i t a te , dogmă , etc.

De s igur că în comentari i le şi 'n expuner i le acestor p rob leme, scolasticii vorbiau şi de t imp. D a r priveau această noţ iune numai indirect, şi definiţ i i le care i le da, erau cu totul l ipsi te de funda­men t şi de or ig inal i ta te . Ia tă , bunăoară , cum' un Guitlaume de Conches ( 1 0 8 0 — 1 1 5 0 ) , în ţe lege t impul că ceva substanţ ia l , aşa încât îl poa te lua ca exemplu în demonst ra ţ ia existenţei a tomi lo r : „Cons idera ţ i anul , divizaţi-1 în luni, lunile în săp tămâni , săp tă ­mâni le în zile, zilele în o r e ; pă r ţ i l e o re i po t fi încă divizate până când se a junge la cl ipă ( tan tum terniporis p u n c t u m ) , care este ca şi o fracţiune a momentu lu i , şi pe care nici o d(urată ntu o poa te p r o ­duce ; o a l tă diviziune a ei, nu mai e p o s i b i l ă ; iată a tomul t i m p u l u i " 1 ) .

Alătur i de aceste vederi , fără prea mare valoare filosofică, despre t imp, găsim 1 însă în 'gândirea Evului Mediu şi 2 concepţii cari pr in or iginal i ta tea lor, se impun în m o d d e o s e b i t : aceia a Sf. August in şi aceia a Sf. T o m a d 'Aquino. S ă le vedem pe f iecare.

1) V. Pierre Dahem: „Le systeme du Monde", Voi. III, pag. 102.

Timpul în concepţia Sf. Augustin. Sf. August in (n. 354, -f-430 d. Chr . ) a g â n d i t profund asupra t impului . In reflexiunile lui (cupr inse în Car tea Xl-a „Confes iun i" - lor *) sale, capitolele 1 3 — 3 8 ) , — deşi au, în genera l , ap roape caracterul unor rugăc iun i , g ă s i m observaţ i i foar te i n t e r e s a n t e 2 ) .

Considera ţ i i le pe cari acest gând i to r le face asupra t impulu i privesc, în deosebi , na tura , real i ta tea şi măsura rea lui. In sta­b i l i rea lor, el se a ra t ă a fi inf luenţat mai ales de P lo t in , cu t o a t e că şi spir i tul per ipa te t ic este evident. To tuş , es te m a r e deosebi rea în t re ceiace susţ inuse desp re t imp, Aris totel sau P lo­t in , şi idelie Episcopului din Hipon .

In pr imul rând , Sf. August in se r idică contra celor cari af irmau că mişcarea (fie a aştr i lor , fie mişcarea în genera l , ica noţ iune abs t rac tă ) este t impul . T impu l nu este mişcarea corpu­ri lor . P e aceas tă t emă combate el teorii le unor per ipa te t ic ieni car i exagerau gând i rea lui .Aristotel , s p u n â n d că t impul este mişcarea şi învârt i rea cerului. Porph i r ius , de exemplu, susţ inea că fiecare din învâr t i r i le corpur i lor cereşt i erau un t i m p ; aistfel că fiecare corp ceresc îşi a re t impul său part icular . „Unul este t impu l soarelui , a l tu l al lunei , a l tul al lui Venus , în sfârşi t , a l tu l pen t ru orice corp miobil. Pen t ru aceasta, fiecărui as t ru îi co re spunde un an diferit. Insă există un an care le cupr inde p e t o a t e " . Acest an , ( M a r e l e An, cum i se zicea) adică per ioada co­m u n ă a tu tu ro r mişcăr i lor celeste, const i tue t impul perfect.

Sf. August in nu subscrie la aceas tă definiţie şi la aceste veder i . -Pentru el t impul este altceva decât mişcarea corpuri lor . Orice corp se mişcă el în t imp, aşa că mişcarea lui _si t impul p rop r iu zis, nu e to t una. Noi m ă s u r ă m mişcarea corpur i lor toc­ma i pr in t imp, când vorbim d e un început , de un sfârşit şi întrle e le de o d u r a t ă mai scurtă sau mai lungă. Ca a tare t impul (nu p o a t e fi în ţe les şi definit ca m ă s u r ă a mişcării , fiindcă aceas ta impl ică spaţ iul , es te o pură reprezentare spaţ ială . Noi măsurăm t impul , spune Sf. August in , m ă s u r â n d un t imp mai lung pr in-t r ' unu l mai scurt, t o t a şa cum măsurăm 1 pr in durata unei sila/ba scur te , dura ta unei s i labe lungi . „ E s t e acelaş caz ca atunci când noi măsurăm lungimea unui poem prin aceia a versuri lor ,cari-l compun , lungimea versur i lor pr in t r 'aceia a picioarelor , lungimea p ic ioare lor p r in t r ' a s i labelor , iar a s i labelor „lungi prin durata s i labe lor scurte , n u pr in înt inderea pe care aceste s ü a b e o au p e h â r t i e , fi indcă, dacă le-aml măsura aşa, am măsura locul, n u t impul . Şi când cuvintele se succed, rost indu-le , zicem că poemul e l u n g " .

1) Traducerea franceză a lui D'Araauld D'Audilly. 2) SI. Augustin tratează despre timp şi In opera sa principală «De

civitate Dei", (Cartea XI. Cap. 5-6). El spune aci. că timpul a fost creiat deodată cu lumea şi că nu poate fi înţeles fără o mobilitate şi o schimbare a lucrurilor. Cele mai importante idei aie sale despre timp, lasă, sunt in Confesiuni.

ŞDar ş i 'n acest înţe les timlpul p a r e a fi, oarecum, spaţial . Aici găs im, însă, punctu l cel mai or iginal şi mai impor tan t din cuge­tarea Sf. August in , despre t imp. Căc i ia tă ce spune elj mai d e ­p a r t e : „Astfel ne pa re că timlpul nu este altceva decât un fel d e î n t i n d e r e ; d a r unde se găseş te această în t indere? Pe d rep t n u ştiu dacă nu în spir i tul î n s u ş i " 1 ) .

Acest spiri t , la Sf. August in , nu es te concepţia unei conşt i ine a eului , dar nu este nici o noţ iune abs t rac tă , metafizică. P e n t r u el chest iunea s"e rezolvă, s implu, în te rmenul de suflet, acela d e in imă, memor ie , a tenţ ie , etc. T o t u ş este un extrem 5 de impor tan t punct câşt igat în în ţe legerea noţiunii de t imp, faptul că acest au to r găseş t e măsura lui în spiri t , şi anume în memorie. Peni ţgi aceasta Sf. Augus t in a re meri tul d e a fi considerat t impul p e n t r u pr ima oa ră din punctul de vedere psihologic. Observaţ i i le lu i Aris totel asupra acestui punct , în tâ lni te în acel t ra ta t „.Despre memor ie şi aducere a m i n t e " , erau cu totul nesat is făcătoare prin caracterul lor insuficient explicit şi, mai ales , prin desacordul cu ceiace s tagir i tu l spune despre t imp , în opera lui capi tală „F iz ica" . Iar consideraţi i le lui Plot in şi ideile lui desp re acel suflet a l lumii, nu erau altceva decât speculaţ i i metafizice ca şi la P l a ton . Sf. August in însă , prin rolul e e - l a t r i b u e spir i tului , adică memo­riei şi a tenţ ie i , în măsurae ra t impului , dă ne t şi pentru prima oa ră in te rpre tarea psihologică a acestei noţ iuni .

In ceiace priveşte faptul ps ihologic însăş i al acestei măsură r i a t impului de că t re şi pr in spiri t , Sf. August in s p u n e că el e s t e posibl i da tor i tă unei apt i tudini a acestui spirit. In lucruri le care t rec, spir i tul nos t ru , g ra ţ ie memoriei , poa te decupa un ansamblu de evenimente succesive şi poa te re ţ ine toa te aceste evenimente î n t r ' o a tenţ ie prezentă . Pr in aceasta, spir i tul n o s t r u dă o exis tenţă in te lec tua lă , pers i s ten tă şi permanentă , acestor, evenimente, p e care ele nu o au în ele înşile. Când măsoară dura te le , spir i tu l nos t ru nu face decât să compare în ele asemenea ansamblur i fixe şi prezente . Astfel că, numai în spirjtul nost ru şi datoriţii; spir i tului nos t ru p o a t e fi m ă s u r a t t impul , iar memoria şi a ten ţ ia au un .mare rol în acest fapt. Iată şi cuvintele însăşi ale Sf. August in în această pr iv inţă : „ E u măsor to t ce este în memoria mea şi ce r ămâne , gravat , cu necesi tate , în ea. Astfel este în t ine , sufletul meu, ceiace măsoară t impul . Nu mă plict isesc în-t r e b â n d u j m ă dece şi cum se face asta , şi nu te încurc nici £>e t ine prin mii de imaginaţ i i difer i te . Es te în t ine, zic, ceiace m ă s o a r ă impresia pe care lucrurile cari t rec ţi-o imprimă, şi cari-ţi r ă m â n şi după ce e l d a u trecut . Aceasta impres ie care e s t e p rezen tă , o (măsor eu, şi 'nu lucruri le cari t rec şi au fo rma t -o ; e a este aceea pe care o m ă s o r şi când măsor t i m p u l ; aşadar , s ău n u m ă s o r deloc t impul , sau t impul nu este altceva decâ t acefete impres iuni cari se formează în memor ia m e a " .

1) V. Confesiuni, Cartea XI, capitolul 26.

Conchizând asupra teoriei t impulu i la Sf. August in , vom sublinia că în ceiace priveşte na tura , or iginea şi esenţa acestuia, speculaţ i i le au to ru lu i se ap rop ie de neop la ton ic i sm; deosebi t d e in te resan t şi or iginal t o toda tă este însă, când vorbeş te d e posi­bi l i ta tea măsurăr i i t impulu i dator i tă unei apt i tudin i a spir i tului nos t ru , în care memor ia ( t recu tu l ) , speran ţa (vi i torul) şi atenţ ia joacă un m a r e rol .

5 / . Tonta d'Aquino (în secolul XI I I ) vorbeş te desp re t imp şi 'n opere le sale pr incipale „Con t r a G e n t i l e s " şi „Suirimă Theo-log i ae" , da r consacră acestei p rob leme şi lucrări speciale, ca „ D e t e m p o r e " şi „ D e in s t an t ibus" .

Noţ iunea t impulu i la acest cuge tă to r — de altfel ca la toţ i scolasticii , — este s t râns l ega tă de metafizica substanţe i . In teor ia sa, Sf. Tornia d ' A q u i n o es te mul t inf luenţat de Ar iş to te l şi ceva şi de neopla tonism. La fel cu s tagir i tul defineşte el t impul şi-1 explică. Cu o s ingură deosebire doar , în ceiace p r i ­veşte r apor tu l dintre subs tan ţă şi t imp.

Pen t ru Aris tote l numai Dumnezeu şi fiinţele e te rne nu se cupr indeau în t imp. Substanţe le , s tagir i tu l lăsa să se în t revadă că ar fi.

Pen t ru Sf. Toma fiecare subs tan ţă creată şi fiinţă subs tan­ţ ia lă n u poa te fi decât în afara t impului . „ U n obiect care se mişcă p o a t e fi considerat sau ca o fiinţă substanţ ia lă , sau ca ceva care se mişcă. Dacă îl considerăm din punctul de vedere pr im, e l nu poa te fi măsu ra t înf timipi, d a r dacă îl p r iv im după mişcarea sa, es te m ă s u r a t în t i m p " . ((Opusculul „ D e t e m p o r e " ) .

Acelaş lucru îl g ă s i m măr tu r i s i t ş i 'n „Summa T h e o l o g i a e " : „Obiec te le cari se mişcă , de e x e m p l u : omu|l sau o piatră , nu sun t m ă s u r a t e p r in t imp în exis tenţa lor, pentrucă esenţa existejnfei lor nu are nici o succesiune, chiar dacă se găseş te în nu im­p o r t ă ce m o m e n t p rezen t al t i m p u l u i ; astfel că, nu este t i m p u l ceiace le corespunde , ci pes te to t p r ezen tu l " . Iar mai d e p a r t e : „ O fiinţă este supusă schimbări lor ( t empora le ) dacă şi cu cât este mai d e p ă r t a t ă d e pe rmanen ţa real i tăţ i i , şi pr in urmare este supusă t impului cu cât ea se depăr tează de e t e rn i t a t e" .

Se face, astfel , o deosebi re radicală în t re dura ta permanentă a substanţe i şi du ra ta cont inuă şi succesivă, ca, de exemplu, mişcarea. Şi această unică durată succesivă şi cont inuă este cceiace numim noi t imp.

In sfârşit, ceiace mai găs im explicat la Sf. Toma d 'Aquino, sunt noţ iuni le de t imp, aevum şi e terni ta te , în ele înşile ş i 'n re laţ i i le lor. T impul es te , după cum a m văzut, du ra t a sucqasivlă, e terni ta tea este dura ta pe rmanen tă , care exclude orice succesiune, iar acel „ a e v u m " este dura ta in termediară în t re cele două, şi apar ţ ine înger i lor şi fi inţelor spir i tuale .

Dar în afara p reocupăr i lo r dogmatice şi re l igioase, ca şi acelea cu caracter as t ronomic fundate p e as t ronomia lui P to lomeu , ce abundă şi p redomină ap roape exclusiv per ioada Evului M e -

diu, întâlnim imai că t re sfârşitul acestei pe r ioade şi a l te vederi despre Univers , cari vor germina idei noui şi d e s p r e t imp. Vom g ă s i , anume, o adevăra tă şcoală d e gândi tor i ca: Bacon, Buruian, Diins Scol, Burley, etc., cari se vor ridica, atunci când si tuaţ ia şi mij loacele le vor îngădui , mereu , contra puncte lor de vedere scolastice şi a me tode lo r as t ronomiei vechi, referi toare la lume, viaţă şi, prin acestea, şi la p roblemă t impului .

Acest curent, va culmina, căt re sfârşitul secolului XV, pr in ideile lui Nicuîae Cusanus, care p ropaga , Cu s tăruinţă , relat ivi­ta tea cunoşt inţe lor noas t re despre t imp, ca şi despre spaţ iu. Şi, ap roape tot atunci , (1492) , călătoria lui Co lumb, ca şi nou i le descoperir i , e t c , vor veni să confirme pe depl in aceste veder i noui , demons t rând tu turor celor ce gândeau pes te simţul comun şi "desinteresat, fără put in ţă de 'îndoială, necesi tatea unei noui menta l i tă ţ i şi a unui nou m o d d e a gândi .

3. Idem de timp în perioada Renaşterii ştiinţifice.

înainte de a expune concepţi i le desp re noţ iunea t impului în filosofia mode rnă , t rebue să luăm în considerare , tendin ţe le acelei noui ş t i inţe a Natur i i , care am văzut că începuse a se înfiripa şi desvol ta încă d e p e la sfârşi tul Evului Mediu. Căci în ea vom găs i un nou impuls da t pen t ru cercetarea problemei ce ne interesează.

In per ioada denumi tă , cu d rep t cuvânt, a Renaşter i i ş t i inţ i­fice, ştiinţa nouă se afirmă t o t m|ai miult şi face p rog re se în ­semnate prin gândirea puternicelor pe r sona l i t ă ţ i cari au fost Leonardo da Vinci, Telesius, Copernicus, Giordano Bruno, Re-pler şi Galileo Gătitei.

In genera l , această ştiinţă se poa te caracteriza prin subl i ­nierea şi accentuarea to t mai pronunţată! a 2 tendinţe renovator i i , faţă de ştiinţa scolastică, a n u m e : 1) p rn i t r 'un nou înţeles al conceptului de Na tură şi Univers, şi 2) prin propovădui rea u n o r noui me tode de cercetare şi in te rpre ta re a acestei Natur i .

In această epocă a Renaşteri i ştiinţifice, concepţia Univer­sului s 'a simplificat mul t . Gândi tor i i d e acum, afirmau categoric că Na tura în sine este simplă. De unde pent ru antici, şi 'n special pent ru neoplatonici , Universul , în înţelesul metafizic, era expl i ­cat ap roape numai prin p ropr ie tă ţ i calitative, acum, el es te , din cont ră , explicat, p r in t r ' o influenţă pi tagoreic iană, numai prin relaţi i canti tat ive.

Copernicus , Kepler , Gali leu, e t c , erau neopitagoricieni . E i credeau că Natura este esenţ ia lmente matemat ică şi, pe baza acestei idei, ei credeau că scopul vieţii lor este să descopere a r m o ­niile matemat ice ale ei.

Matemat ica este, pen t ru toţi gândi tor i i de-acum, s ingura cheie de a descoperi şi în t reba Natura . Numai acele fapte Ie

observau ei în Natură , cari e rau pre tabi le formulări i de legi ma­temat ice . Lumea rea lă este caracterist ic matemat ică . Ceiace n u este suscept ibi l măsură to r i i matemat ice , nu const i tue lumea rea lă . Kepler spunea chiar că mintea noas t ră este aşa construită, , că nu poa te în ţe lege nimic în afară de cant i ta te . Iar Gal i leu a imers mai depar te , zicând că propr ie tă ţ i le nematemat ice (culoare , m i ­ros , sune t , etc.) sun t subiective, cari în rea l i ta te nu exis tă .

Potr ivi t aces tor concepţii, mintea n o a s t r ă este care popu­lează Universul cu cântecul păsăr i lor , cu culori le curcubeului» cu ideia frumuseţi i na tura le , etc. In l ipsa acestei min ţ i , Universul ar fi numai o colecţie de mjasse d e difer i te măr imi , forme şi g reu tă ţ i , mişcându-se , fă ră culoare, m i ro s , sunet , etc., prin spa­ţiu şi t imp , după anumite r egu le şi legi matemat ice .

Motivarea pe care se baza această gând i re , era u rmă toa rea intui ţ ie s impl i s t ă : Un fulg îmi gâdi lă pielea. Gâdi la rea aceasta, ca fenomen, este subiect ivă, adică e în noi, nu în fulg. To t a ş a t r ă sne tu l căzând, u rmează o lege a N a t u r i i ; că noi murim;, când ne loveşte, urmăm 1 şi noi to t o l ege , dar a na tu r i i noas t re .

Astfel , cu as t ronomii -matematecieni ai Renaşter i i , Universul este în ţe les în t r 'un m o d simplu, pr in p ropr ie tă ţ i l e sale cant i ta­t ive, cari sunt cele primare, sau esenţ iale . Cele calitative, adică cele secundare, nu sunt expl icabi le pen t ru Univers .

Es te aci, un nou început al teoriei relat ivi tăţ i i , mai ales pe t ema problemei cunoaşter i i . D a r nu este încă, ş i pe aceia a exis­ten ţe i unei lumi obiective, la care se va ajunge m'ai târziu.

* Să vedem acum1, — fie şi 'n câteva cuvinte, — cari au fos t ,

în genera l , nouî le idei ale acestei epoci şi cine le-a formulat şi sus ţ inu t :

Leonardo \da Vinci, prin mul t i la tera l i ta tea posibi l i tă ţ i lor sale sp i r i tua le , ştie să meargă m a i depar te p e calea t rasată deja d e Bacon către finele Evului Mediu , că exper ienţa , — la care e l adaugă , făcându-şi un mare mer i t , calculul miatematic, — este un veritabil mij loc de invest igare şi cunoaştere a Natur i i . „T rebue să l imităm raţ iunea la exper ien ţă" , învaţă Da Vinci, iar m ă i depa r t e afirmă că ,,Nu exis tă nici o cer t i tudine acolo unde nu s e apl ică una din şt i inţele ma temat ice" .

Telesius, îşi expune vederile sale filosofice despre Na tu ră în lucrarea „De rerunt natura", în care întâlnim şi ideile sa le despre t imp şi spaţ iu .

T impul este, pen t ru Teles ius , durata în care se face mişcarea. Este foarte impor tan tă această ideei, fiindcă vedem aci o r ăs ­tu rna re a principiului aristotelic, care, susţ inea câ\ t impul este p receda t d e mişcare. Teles ius susţ ine inversul, adică, după el, mişcarea însăş i se cupr inde în t imp.

Copernicus, prin opera sa „De revoluti onibus orbium <cce-lestium" (1543) dărâmlă concepţ ia as t ronomică a lui P to ldmeu,

ca şi pe aceia a lui Aristotel , de sp re Univers , sus ţ inând în locu-i , al ta, a sa.

Această nouă concepţie, copernir iană, a Universului , în lă­t u r ă geocent r i smul , înlocuindu-1 prin heliocentishi' şi p r o p a g ă ideia unu i p ă m â n t 'mobil. D a r concepţiia aceasta are u rmăr i g i a sup ra poziţiei omului însuş i în Univers , ceiace combate pă re r i l e ecclesiastice, şi-i a t rage autorului o pe rpe tuă pândă din par tea oficialităţii re l igioase .

Gri je i as idui de a p ă r a r e a dogmelor bisericeşti îi va cădea jer t fă , nu pes te mu l t , un al t imare reprezen tan t al Renaşter i i ş t i in­ţifice, anume Giordanp Bruno, care recunoscând ca jus te ide i le as t ronomice ale lui Copern icus , şi le va însuşi , şi le va p r o ­paga cu însăş i pre ţu l vieţii sa le . Deasemenea e l a mai susţ inut , în lucrarea sa „De l'infinito, universo e mondi", pen t ru pr ima oară , ideia infinităţii Natur i i , contrar părer i lor antice consacrate .

Mai depar te , Iohdnn Kepler, una din cele mai luxur iante imaginaţ i i din câte a da t omenirea, l ă rgeş te şi verifică tot m a i mul t concepţia coperniciană a Universului şi descoperă legile mişcări i corpuri lor cereş t i . Iar 2 din cele 3 legi a le sale, în cari el a rezumat armonia matemat ică a lumii, se rapor tează precis la cunoaşterea as t ronomică a t impului .

In sfârşit, GaUtett, în zorii secolului XVII , pune a tâ t doc­tr inei t impului , — considerat din punctul de vedere as t ronomic , — cât şi tehnicei lui de m ă s u r a r e , bazele de căpetenie . El for­mulează , anume, principii le mecanicei noui , în t rebuinţează te les­copul pen t ru măsură to r i l e as t ronomice , descoperă fenomenul isocronismului pendule i , preconizează experienţa măsurăr i i lu­minii , etc. In sfârşit , prin ideile sale , dă lovitură definitivă af i r -maţ iuni lor cosmogonice ale antichităţ i i , p ropagă că corpuri le cereşt i sunt de aceiaş na tu ră ca şi cele t e res t re , — şi deci, ele t rebuesc supuse aceloraşi legi mecanice — şi formulează acel principiu al relat ivi tăţ i i mecanice pent ru mişcăr i le uniforme, că­ruia i s'a zis chiar „re la t iv i ta tea ga l i l e i ană" , şi care îl face uni precursor al principiului relat ivi tăţ i i formulat , în vremuri le n o a -noas t re , de către Einstein.

In l egă tu ră cu problemele ei speciale, — fie de a s t ronomie , fie de matemat ică , fizică sau mecanică, — această ştiinţă nouă a Renaşter i i nu putea să nu se refere şi să nu ia în seamă, chiar şi numai în genera l , noţ iunea t impului , pe care s^o discute şi s ' o f rământe , deşi această noţ iune nu se în ţe legea , acum1, decât d in punctu l de vedere astronomic-matematic 1 , sau ca ceva nedefinit , implicit în fenomenele de mişcare. Am văzut deja câteva ase­menea explicări , iar o a l t ă în ţe legere mâi adecvată a noţiunii d e t imp nu vom putea afla, în t rucât aşa era menta l i ta tea gene ra l ă -De aceia găs im chiar părer i , ca' aceia a lui Barrow, de exemplu , cari susţ ineau că t impul nu interesează ştiinţa decât în măsura în care el este măsurab i l .

Toa te aceste p reocupăr i practice de m ă s u r a r e şi exper imen­t a re asupra t impului , vor duce , d e s igur , în pr imul rând, la o perfecţ ionare tehnică a măsură to r i lo r as t ronomice şi a l te le , — ceiace va face, în 1675, pe as t ronomul danez, Roenier, să d e t e r ­mine viteza luminii , pe Tompion şi Graham, să inventeze cro­nomet re de mai m a r e precizie decâ t cele de p â n ă aci, şi aşa mai depar te . Dar , aceste p reocupăr i îşi vor avea impor tan ţa lor şi pen t ru p rob lema teoret ică a t impului , oricât s 'ar pă rea că a fost l ă sa t ă dt-o p a r t e .

In genera l , t impul pent ru Copernicus , Kepler , Gali leu, etc., era definit matemat ic , ca o linie d r eap t ă compusă din punc t e : prezentu l fiind un punct f ă ră dura tă în t re un trecut-disjpărut şi-un viitor ce nu există încă.

Ceiace consti tuie, însă , marea impor tan ţă a acestor teor i i as t ronomice şi matemat ice , pen t ru p rob lema t impulu i , es te in­f luenţa pe care ele au avut-o asupra filosofiei mode rne . Căc i vom vedea, ma i depar te , influenţa lor nu numai asupra u n u i Newton , dar şi a sup ra uni Locke, Descar tes , Leibniz, etc., car i , şi aceştia, vor gândi , în m a r e m ă s u r ă , ma temat ic şi îşi vor faffce puncte impor tan te în s is temele lor filosofice ,din distincţia sub­liniată de aceşti astronomi-ntatematicieni , p e tema cunoaşteri i , Mtre propr ie tă ţ i l e p r imare şi secundare ale lucruri lor .

4. Concepţiile despre timp în filosofia modernă.

In evoluţia noţ iuni i de t i m p în cursul filosofiei moderne , noi putem: dis t inge 3 pe r ioade şi a n u m e :

întâia, cupr inde teori i le raţ ional iş t i lor , Descar tes şi Spinoza şi ale empir iş t i lor englezi H o b b e s şi Locke, în care a p r o a p e n u se face altceva (mai ales la cei dintâi) decâ t critica şi i n t e rp re ­tarea teori i lor lui Aris tote l şi ale scolasticilor. Oarecar i vederi noui găs im doar la empiriş t i .

A doua, cupr inde teor ia lui Newton — de te rmina tă de şt i inţa vremii, dar impregna tă şi d e spiri t metafizic, ceiace a făcut fie aşa de cri t icată, — şi acelea ale lui Leibniz, Berkeley şi D. H u m e . To t aci, vom spune ceva şi despre ideile lui Condi l lac , Reid, S teward , Hami l ton şi d 'Alember t , d e s p r e t imp .

In sfârşit , a t reia , teor ia lu î Kant , a supra t impului , şi acelea a le cont inuator i lor s ă i : idealiştii ge rmani , criticismul lui Ch. Renouvier , teori i le lui Schopenhauer , Mach şi Wund t .

\Descartes- Descar tes nu are o teor ie c lară a t impului . I* „Pr incipia ph i lo soph iae" , cap. 55 , el s p u n e : „Noi ne r e p r e z e n :

t ăm dura ta foarte lămurit,, dacă nu o identificăm cu conceptul «le subs tan ţă şi dacă o cons iderăm ca u n m o d pr in care ne r e -

p r e z e n t ă m un lucru care-şi conservă exis ten ţa" . Iar mai depar te , în cap. 57, con t inuă : „Când no i d is t ingem t impul de dura tă ş i zicem că acesta este numărul mişcării , aceasta nu es te decât un mod de a gândi . Căci noi nu apercepem în mişcare nici o durată^ decât în lucruri le imobile. Ia tă , def exemplu , două corpuri mâna te de mişcări diferite cari în t r ' o o ră , pa rcu rg spaţ iul . Pent ru ambele , mişcăr i le au aceiaş dura tă tempora lă , cu toa te că d i n , p u n c t d e vedere canti tat iv, valoarea lor este inegală . Pen t ru a măsura dura ta tu tu ror lucrur i lor , noi o comparăm; cu durata mişcării cea mai rap idă şi cea mai uniformă care produce zilele şi anii ;şi numim această dura tă , t imp. Astfel , noi nu a d ă u g ă m dura te i , luată în sensul cel mai la rg al cuvântului , nimic al tceva decât un mod de a g â n d i " .

Afară de acestea, Descar tes mai def ineşte t impul î n t r ' una din scrisori le sale, as t fe l : „ T e m p u s non est affectio rerum, sed anodus cog i t and i " , — definiţie pe care o vom afla-o şi la Spinoza.

In aceste definiţii carteziene vedem:, mai întâi , o vădi tă opo­ziţie contra modului cum înţe legeau Scolasticii t impul . Aceştia 3

d u p ă cum' ştim, făceau o radicală deoseb i re în t re dura ta unei sub­s t an ţe şi t imp , ca m ă s u r ă a mişcărilor. Noţ iunea de timpi era la ei rezerva tă exclusiv pent ru mişcări sau schimbări , pe când exis­tenţa substanţe i era veşnic aceiaş, ne supusă vicisitudinilor schim­băr i i .

Desca r t e s pro tes tează contra semnificaţiei noţiunii t impului în acest fel. Pent ru el, durata substanţe i este tot aşa de tdm-pora lă ca şi t impul mişcărilor. Căci iată ce zice el în t r 'o a l tă sc r i soare : „To t ceiace s'a spus asupra durate i -ş i t impului , se ba­zează pe opinia şcoalei, d a r eu nu aprob ca dura ta mişcării să fie de a l tă na tură ca dura ta corpur i lor imobi le" .

Spinoza. Concepţ ia t impului la Spinoza, se apropie prin fundamente le ei împrumuta te , a tâ t de Descar tes , cât şi de sco­lastici. De Descar tes se apropie în măsu ra în care Spinoza, ase­menea aceluia, d ă noţiunii „ d u r a t ă " o semnificaţie mai apro­p ia tă de aceia de „ t i m p ' ' , decât de aceia de „ e t e r n i t a t e " ; fu scolasticii merge împreună în speculaţ i i le asupra acestei din u rmă noţ iuni , care este de mare impor tan ţă pent ru el, în defifniţiile, t impului şi a duratei . Ia tă aceste definiţ i i :

„P r in e terni ta te în ţe leg existenţa însăş i , aşa cum este ea concepută ca o consecinţă necesară numai din definiţia unui .lucra e t e rn" . El adaugă apoi remarca că e terni ta tea nu poa te fi expli­ca tă prin dura tă sau prin timp', chiar dacă am vrea să înţeiefgem1

această dura tă sau t imp, ca fiind fără început şi fără sfârşit. „ P r i n dura tă , eu în ţe leg o cont inui ta te indefinită a existen­

ţ e i " . In acest înţeles , adaugă e l : „ N o i nu atr ibuim spir i tului u m a n vreo du ra t ă care să poa tă fi definită prin t imp, exceptând existenţa corpului , care, s ingur , poa te fi expl icată prin dura tă şi definită pr in t i m p " . Căci oamenii au conşti inţa eterni tăţ i i Iar, ca spir i te , spune Spinoza, dar ei confundă aceasta cu durata .

Din aceste definiţii observăm; că, pen t ru Spinoza, dura ta n u es te opusă t impului , ca la Scolastici , dar aceasta d impreună cu t impul pr in care se măsoa ră , sun t deopotr ivă , opuse eterni tăţ i i .

Hobbes n e spune în lucrarea sa „ D e c o r p o r e " că el nu în ţe lege să se depăr teze în vederile sale d e s p r e t imp, nici d e concepţia comună tu turor oameni lor , nici de definiţ ia lui Aris-totel . Da r ceiace susţ ine el , în rea l i ta te , nu este tot una cu ceiace se crede, d e obiceiu, despre aceasta noţ iune, sau cu pă­rer i le s tagir i tului .

T impul , pen t ru H o b b e s , nu este decât o imagine a miş­căr i i p rodusă în spir i tul nos t ru d e către un corp în mişcare . Nimeni nu va admite , spune el, că un an e un mod sau iun a t r ibui t al unui corp ; atunci t rebue să credem că t impul nu există în afara noas t ră , adică în lucruri , ci doar în gândi r i le spi r i tu lu i nos t ru . Zi le le , lucrurile, anii, etc. nu-s altceva decâ t numiri a le r eprezen tă r i lo r cari există doar în spir i tul nostru . Astfel că t impul nu este decât un „phantasma? m o t u s " , d u p ă Hobbes .

Dar această definiţie, cont inuă el, nu este completă,, fiindcă noi desemnăm prin cuvântul „ t i m p " , viitorul şi t recutul , sau o succesiune în mişcare . Şi el completează definiţia în modul ur ­m ă t o r : „ T e m p u s est phan tasma m o t u s , quan tenus in motu ima-g ina tur p r ius ei pos t e r iu s" . Această definiţie, sus ţ ine H o b b e s , se acordă şi cu aceia a lui Aris to te l , fiiridcă; a spune , ca aceştia, că t impul es te numărul mişcării , a t â t faţă de anter ior cât şi d e pos ter ior , şi a spune că este „phan tasma motus numera t i " , es te acelaş lucru.

Concepţia timpului la Locke- Descar tes , Spinoza şi H o b b e s n ' a u consacrat problemei t impulu i decât câteva rândur i r is ipi te pr in opere le l o r ; iar ideile lor în aceas tă privinţă, au adus , după cum ara văzut, mai mul t nedumer i r i decât precizări , faţă de părer i le înaintaşi lor .

Locke, d impotr ivă , în cercetareea durate i , eternităţ i i , tim­pulu i , p recum şi a rapor tu lu i acestuia din u r m ă cu spaţ iu l , a gândi t profund şi a căuta t să anal izeze cât miai luminos aces te noţ iuni . De aceia şi noi îi vom da o a tenţ ie ideosebită.

Opozi ţ ia scolastică dintre d u r a t ă şi t imp d ispare complet la Locke, fi indcă pen t ru el nuj e nici o îndoială că dura ta const i ­tuie o succesiune r ea l ă , şi dacă o d is t ingem încă de t imp, e s t e numai pen t ru a rezerva denumirea de „ t i m p " pent ru o d u r a t ă de te rmina tă pr in măsurare .

Ce este dura ta pen t ru Locke? Es te dis tanţa ce separă 2 idei în spir i tul nost ru . „Pen t ru mine, spune el, nu exis tă nici un fel de îndoia lă că toţ i oamenii împrumută ideia d e dura tă din reflecţiile lor asupra succesiunilor idei lor ce le observă în spi­ri tul l o r " . Când aceas tă succesiune încetează, încetează deaseme-nea şi percepţ ia duratei .

E clar, aşadar , că Locke susţ ine subiect ivi tatea ideii d e du ra t ă , a tâ t în ceiace pr iveşte geneza , cât şi valoarea epis temo-

logică a sa. Căci iată ce spune el mfai d e p a r t e : Dura ta indică „exis tenţa noas t r ă în cont inui ta tea ei, sau exis tenţa unui obiect oarecare , care este comensurabi l cu succesiunea idei lor n o a s t r e " . Iar mai d e p a r t e : „Ideia succesiunii nu ne vine nouă din mişcarea ex ternă . Noi o câş t igăm reflectând asupra mişcării idei lor cari n i se prezintă una după alta. Şi dacă o mişcare poa te da naştere,; în noi , ideii de succesiune, aceasta nu e decâ t în m(ăsura în care ea produce în .Spiri tul nos t ru o înş i rare de idei dist incte une le de a l t e l e " .

Am văzut , până aici, părer i le lui Locke despre durată . Să vedem: ce susţ ine el cu privire la t impul propr iu zis.

T impul nu este pen t ru Locke, — cum deja am putu t să ne dăm seama, — decâ t o dura tă de te rmina tă prin 'măsurătoare. El rezul tă , aşadar , din diviziunea durate i în per ioade egale, pr in fenomene cari se repet , cum sunt mişcăr i le soarelui , lu'nei, etc. Mişcăr i le acestora , p r in urmiare, ne dau măsura p ropr ie a, t impului . Dar nu este absolu t indispensabi lă această măsură , căci şi a l te fenomene cari se repe tă per iodic şi la intervale <ega!lie, de exemplu : căjldura, lumina, e t c , po t să ne dea aceleaşi indicaţii. Ba, spune Locke, poate! cu mai mfult folos, în t rucât s 'ar omite în cazul acesta din u rmă , confuzia d int re t imp şi mişcare (da to­r i tă faptului că distincţia zilei d e noap te se da toreş te mişcării aparen te a soare lu i ) , căci nu este mişcarea, aceia care ne d ă măsu ra t impului , ci apar i ţ i a periodică a corpur i lor cereşti.

D e s p r e e terni ta te Locke vorbeş te foar te puţ in , şi numai în l egă tu ră cu concepţia lui de t i m p şi durată . Pen t ru el, e terni ta­tea este, anume, ideia unei dura te infinite. U n capitol în t reg este consacrat de Locke, însă , consideraţ iuni lor sale asupra asemă­năr i lor şi d i ferenţelor d in t re dura tă şi în t indere (respectiv d in t re t imp şi spa ţ i u ) .

Aceste 2 noţ iuni , spune Locke, închid în t r ' însele ideia co­mună a unei lungimi care poa te fi micşorată sau măr i tă cu orice canti tate. în t inderea n u este res t rânsă numai la corpuri , d u p ă cum nici dura ta numai la m(işqări; fiindcă şi una şi a l ta po t fi p re lung i te de gândi re dincolo d e marg in i le real i tăţ i i . Obişnuin ţa noas t ră , însă, ne face să ne gând im ma i u ş p r o dura tă infinită decât o în t indere infinită, fiindcă, spune Locke, noi gândim; fără vreo dificultate o du ra t ă infinită, ca de exemplu aceia de Dum­nezeu, pe când desp re o în t indere infinită, avem; oarecari ezi tăr i şi îndoiel i , în t inderea fiind, d e obiceiu, privi tă ca un a t r ibut al mater ie i . Pen t ru aceasta noi numim 1 t o t ceeace este în afara l imi­te lor lumii mater ia le „un spaţiu fictiv", şi nu zicem niciodată o dura tă fictivă aceleia care p recede existenţa corpur i lor sau a mişcări lor . Şi uneor i , întrebuinţăm: denumirea d e timp* într'ufa sens extrem de vast, apl icându-se unei păr ţ i a dura te i infinite, diferită de aceia care es te pl ină şi caracterizată prin mişcări le periodice.

T impul este, aşadar , în concepţia lui Locke, pen t ru dura tă ,

ceiace este locul pen t ru spaţ iu. T impu l şi Iodul nu sunt deqfiit păr t ice le în oceanele fără limlită ale durate i şi spaţ iului . Elie sunt propr i i tu tu ro r f i inţelor şi obiec te lor f i n i t e ; le m ă s u r ă m cu ajutorul dis tanţelor d in t r e oarecar i puncte s tabi l i te ale lumii sensibi le , sau a l e vreunei epoci marca te p r in mişcăr i vizibile.

Pr in aceste pă r ţ i a le dura te i şi în t inder i i , cari sunt t impul şi spaţ iul , pu tem determina poziţiile obiec te lor reale din lume.

Newton. In concepţia newton iană , inf luenţată mul t de des -vol tarea şti inţei moderne a naturi i , da r t r ibu tară aproape d eo -tr ivă şi metafizicii, găs im ideia unu i real ism abso lu t al t impului .

î n t r eagă această teor ie , formulată sub influenţa fizicei mo­derne , se rezumă în u rmătoare le două pasagi i din cartea sa „ P h i -losophiae na tura l i s principia m a t e m a t i c a " :

„T impul absolut , rea l şi matemat ic , se scurge uniform în sine şi pr in p ropr ia sa na tu ră , fără vreun rapor t cu vreun oa re ­care lucru exter ior l u i ; el es te denumit , în a l t mod, d u b i t ă . T impul relat iv, a p a r e n t şi de s imţ coimun, este o măsu ră imai mul t sau mai puţ in precisă a dura te i cu ajutorul mişcări i , măsu ră accesibilă s imţuri lor ş i ' n t r ' un fel oarecare exterior. De acest t imp ne servim de obicei în locul celui adevărat^ în t rebuinţând cuvin­t e l e : oră , zi, lună, a n " .

Şi al doilea pasag iu : „Timpul abso lu t d i feră în as t ronomie de t impul relat iv, p r in ecvaţia t impului obişnui t . Fi indcă zilele na tura le nu sunt egale , cu toa te că ele sun t în ţe lese , de ren gu lă , ca ap roape egale , pen t ru a măsu ra t impul . As t ronomi i corectează aceasta inegal i ta te , s pre a putea măsu ra mişcări le ce­leste p r in t r ' un t imp m a i adevărat . E posibi l să nu existe Iniei o mişcare uni formă, pr in care să putem' măsura t impul cu p re ­cizie. Or ice mişcare poa t e fi mai r ap idă sau to'ai înceată, d a r scurgerea t impului abso lu t nu se poa t e schimba. Dura ta şi perse­verenţa lucruri lor este aceiaş, cu toa te că mişcări le sunt r ap ide , încete sau nule . In consecinţă, noi pu tem dist inge această durată , cu adevăra t , d e măsurăr i le sa le accesibile s imţuri lor , şi o putem scoate din aceste măsu r i p r in ecvaţ ia astronomică. Ne­cesitatea acestei ecvaţii pen t ru determinarea fenomenelor este deasemenea p r o b a t ă prin experienţa orologiului , ca şi prin eclip­sele satel i ţ i lor lui Jup i t e r " .

Or ig inea acestei concepţii , a m mai spus-o, t rebue căuta tă deopotr ivă , în s tadiul cont imporan autorulu i , al desvol tăr i i ştiin­ţelor naturi i , s i în metafizică.

Originea ştiinţifică a gândir i i sale, în ceiace pr iveş te t impul , s tă în faptul că şti inţa na tur i i fizice din vremea lui Newton, , demons t rase că Aris totel n 'avea d r ep t a t e când sus ţ inea că mişcă­ri le corpuri lor cereşti , s au aceia a sferii -stelelor fixe, sunt a b ­solu t uniforme. Ştiinţa demons t rase fără put in ţă d e îndoială că asemenea mişcăr i uniforme nu există în natură . Ca a ta re N e w t o n

s 'a văzut sil i t să admită u n t imp abso lu t şi uniform în afaira or icărei mişcări din natură .

(Deasemenea ideile sa le metafizice asupra t impului se evi­denţ iază când ne spune că t impul este cons t i tu i t " de Dumnezeu ca fiind o mani fes ta re a eternităţ i i acestuia, dar nu-i poa te fi identic , deoarece t impul se scurge , pe când e terni ta tea divină e veşnic aceiaş, neavând ceva a semănă to r t impului . Dar , de under vine aceas tă scurgere a t impulu i? Newton trece chestiunea în tăcere .

T impul absolut , Newtonian , nu es te tot una nici cu t impul matemat ic . Acesta din u rmă e ra ţ ional , pe când cel dintâiu are un fond metafizic pe care, în afara celor rujai sus a ră ta t e , ni-1 mai dovedeşte şi următoru l pasag iu extras tot din opera sa „Pr in­cipia" . . . „Dumnezeu este etern şi infinit prin esenţa sa... el durează veşnic şi es te pes te to t , şi prin această existenţă veşnică şi omniprezentă a sa, el const i tue dura ta şi spa ţ iu l " .

Teor ia t impului la Newton , concepută şi formulată după cum am văzut, a lăsat moşteni re cel puţ in tot a tâ tea dificultăţi pe câte chestiuni năzuise să rezolve, cari au făcut ca ea să fie combă tu t ă a tâ t de urmaşii a p r o p i a ţ i s cât şi de alţii mai în­depăr ta ţ i .

Leibniz, este unul dintre aceşti critici ai teoriei lui Newton, , pr in polemica dint re el şi C îa rke , un fidel discipol al celui din u rmă. Dar problema t impului o mai discută Leibniz şi 'n lucra­rea sa : , ,Noui încercări asupra intelectului u m a n " , scrisă ca răs ­puns la cartea lui Locke „ încercăr i asupra intelectului u m a n " , — ale cărei idei , în ceiace pr iveşte t impul , le-am văzut la locul său,. — precum şi 'ntr ' i inele scrisori, din vasta sa corespondenţă , ca exemplu aceia căt re Basnage , în 1698.

Cons iderând ansamblul idei lor sale despre t imp, vedem 1 că pen t ru Leibniz, acesta este ordinea de succesiune în schimbări le lucruri lor. Şi anume este ordinea pos ib i l i tă ţ i lor inconstante, după cum spaţ iul este ordinea posibi l i tă ţ i lor s imultane. Ca a tare , t impul şi spaţ iul pent ru Leibniz, nu sunt subs tan ţe , ci relaţ i i rea le de specii de ordine.

Capi to lu l „desp re d u r a t ă " , din „Nou i încercări" . . . nu se opune părer i lo r lui Locke în ceiace pr iveşte concepţia t impului decât în câteva chestiuni secundare . Punctu l de vedere ps iho log ic al lui Locke, de exemplu, se a rmonizează foar te bine cu veţ deri le lui Leibniz. Ia tă ce spune el însuş i : „Un şir de percepţ iuhi deş teap tă în noi ideia de dura tă , d a r nu o face el. Percepţi i le-noas t re n ' au nic iodată o u rmare aşa d e constantă şi de regula tă pen t ru a r ă s p u n d e aceleia de timp„ care este un continuu uniform şi s implu, asemenea unei linii d rep te . Schimbarea percepţ i i lor ne dă ocazia de a gând i despre t imp şi a-1 măsura prin schimbări u n i f o r m e ; dar când nu există ceva uniform în na tură , t impul n u va lăsa să fie determinat , ca şi locul, când n ' a r fi nici un corp* fix sau imobi l" .

In ceiace pr iveş te or iginea şi na tu ra t impului , Leibniz a r e pă re r i metafizice. Iată ce spune e l : „ T i m p u l , ca şi spaţ iul , sunt în na tura lor adevărur i e te rne cari privesc deopot r ivă a tâ t posi­bi lul , cât ş i ex i s t en tu l " . C a a t a r e „spa ţ iu l ca şi t impul nu-şi au . real i tatea decât de l a DumjneiZeu".

Ceiace face însă , acest gândior , să se releveze mai cu seamă în consideraţ i i le sa le , es te că rolul spir i tu lui în formarea idfeii de t i m p es te m a i m|ult activ decât pasiv . O p u s , aci^ lui Locjke, el subl iniază că şirul percepţ i i lor noas t re deşeaptă în noi id(eia de dura tă , da r n u o const i tue. Schimbarea percepţ i i lor ne d ă numai ocazia unică de a g â n d i a supra t impulu i . Dura ta este «o ideie înnăscută ş i , ca a tare , ea este din rândul adevărur i lor e terne cari se jx>t aplica deopotr ivă şi lucruri lor exis tente , şi celor, numai posibi le . Vedem în acest ultim' înţeles al ideii de t imp, o prevest i re a teor iei apr ior ice a lui Kan t .

Berkeley es te deasemenea un adversar al teoriei t impulu i formula tă de Newton . Punctu l său de plecare es te exclusiv psi­hologic . Ia tă ce spune e l : „ C â t despre mine, to tdeauna când m ă s t r ăduesc să-mi fac o ideie simplă' despre t imp, abs t rac ţ ie făcând de succesiunea idei lor în spir i tu l meu, a acelui t imp , anume, care se scurge uniformi şi la care toa te lucruri le par t ic ipă , mă pierd to tdeauna şi m ă încurc în diferi te dificultăţi imposibi le d e des ­făcut. Eu n ' a m , cu privire la acesta, nici o ideie , da r a u d spuj-nându-se că t impul a r fi divizibil la^ inf in i t ; mai aud că se vor­beş te de el în aşa fel, că expresi i le în t rebuin ţa te îmi sugerează idei u imi toare asupra exis tenţei mele p r o p r i i ; fiindcă o astfel de teor ie n e duce înaintea une i necesi tă ţ i abso lu te de a presu­pune , — fie că e vo rba de nenumăra t e secole, fără vreo gândiaie, fie de orice clipă a vieţii noas t re , — că ne prăbuşim) într 'oi doh râ re , şi una şi a l ta nefi ind decât absu rd i t ă ţ i cari ne sar în ochi. Fi indcă t impul , izolat d e succesiunea idei lor spir i tului nos t ru , es te nimic, u r m e a z ă că dura ta unui sp i r i t r es t râns în oarecari limţite sau finit, t r ebue să fie măsu ra t pr in număru l ideilor, s au d e act ivi tăţ i le succesive în acest sp i r i t " .

(După cum vedem, Berkeley a re u n punct d e vedere apropia t de acela al lui Locke. C a ş i acela admi te punctul de v e d e r e ps ihologic şi î n l ă tu ră ideia unu i timp' (universal, acelaş p e n t r u toţi şi uniform. Deasemenea Berkeţey, — cum era, de a l t fe l , şi de aş tep ta t , —- în lă tură şi ideia t impului abso lu t newtonian .

{D. Hume, a consacrat p rob lemei t impului un interes deo­sebit în lucrarea sa principială „ T r a t a t asupra naturi i u m a n e " . EI se ocupă aci, în special , de or ig inea ideii de t imp şi d e divt-zjbilitatea acestuia.

Privind originea ideii de timpy H u m e , spune că aceasta e o ideie abs t rac tă care ne vine din succesiunea impresiuni lor n o a s t r e . Asemenea pozi ţ iuni lor obiectelor vizibile şi pa lpab i le care n e dau ideia de spaţ iu , succesiunea impres iuni lor şi idei lor noas t r e ne dau ideia d e timlp.

U n obiect imobil care nu ne provoacă, decât impresiuni co­exis tente , n u ne poa t e d'a nici o ideie de t imp, căci t impul nut p o a t e fi l ega t decât d e succesiune. Dar se pune p rob lema dacă ideia de timpi derivă d i n t r ' o impresie apar te , care există a lă tur i de a l te impres iuni , sau nu. H u m e e d e pă re rea ult imă. Căci, Spune el, dacă noi înţelegem! succesiv cinci no te de flaut, Cari ne dau impresia şi ideia t impului , apo i , acest t i m p nu este o a şasea impres iune care ni este prezentă . T impul nu este , aşadar» decât un mod de apar i ţ ie a impresiuni lor , fără însă a fi vreuna din ele. Acest mod , însă , poa te să reapară lega t şi de a l te im­pres iuni , nefiind', astfel, decât un aranjament d e difer i te idei.

JDespre divizibili tatea t impului , H u m e ne spune că aşa ceva nu există. E în această susţ inere , un refuz al reprezqn-tă r i lo r noas t re de t imp şi spaţ iu. Căci imaginaţ ia noas t ră a junge la u n minim pes te care orice reprezen ta re a noţiunii de t i m p este imposibi lă . Astfel că, asemenea unei înt inderi care nu se pre ­tează reduceri i la un n u m ă r infinit de părţii, timipul nu poa te fi compus decât d in t r ' un n u m ă r finit de momente .

Condillac a f i rmă că orice es t imaţ iune a dura te i es te p e r s o - . na l ă şi ca a tarea , ea variază de la individ, la individ. Iar Reid, Stewart ş i Hamiltdn revin la ideile absolut is te , fără, însă, s ă precizeze ceva pe depl in . Mul t mai mult , vom găs i , în aceajstă pr ivinţă , la d'Alembert care, în t r ' a l său „Tratat de dinamică" (1743) se preocupă serios de definirea intervalelor de t i m p ş t indică, în t r ' un mod embr ionar , — e adevăra t ,— 3 moda l i t ă ţ i diferite pen t ru aşaceva.

Timpul în filosofici lui Kftnt- K a n t îşi pune , cu privire Ja p rob lema t impului , măi mul te chestiuni, dar d in t r ' aces tea câteva sunt cele mai in teresante şi a n u m e : aceia a genezi i lui, a rea­l i tăţ i i şi a natur i i sale. El vrea să dea o so lu ţ ionare acestor ches­t iuni deoda tă , în formularea a tâ t d e cunoscută că t impul p ' a r fi decât o formă apriorică a simţului nos t ru intern, independen t de orice exper ienţă externă.

Această teză a susţ inut-o şi desvoltat-o Kant, mai întâi îi> Cap . III al diser taţ iei „ D e s p r e forma şi principii le lumii sensi­b i le şi ale celei i n t e l i g ib i l e " 1 ) , formulând-o, apoi, definitiv în opera capi ta lă a sa „Cri t ica raţ iuni i p u r e " 2 ) .

Noi , în expunerea problemei t impulu i în filosofia kantiajnă, n e vom referi numai la aceasta din u r m ă , care cupr inde ide i le ul t ime şi definitive,, a le celebrului filosof, privind această prcf b lemă.

In „Cri t ica raţ iunii p u r e " , Kant desvol tă teor ia t impului , în special , în par tea în t i tu la tă „Este t ica t ranscendenta lă" . See-

1) V. Im. Kant: „Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile" trad. în limba română de C. Noica, Bucureşti, 1936.

2) V. Im. Kant: „Critica raţiunii pure" trad în 1. română de Tr. Bră-iieanu, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1930.

ţ iunea I I ; da r măi revine asupra acestei p rob leme şi 'n a l te ca­pi tole , a n u m e : când vorbeşte „ D e s p r e schematismul conceptelor pu re a le intelectului" , , de „Pr incipiul succesiunii d e t imp după legea cauzal i tă ţ i i " , în capitolul „Comba te rea ideal i smului" , şi, în sfârşit , când vorbeşte d e s p r e „an t inomi i l e raţ iunii p u r e " .

'Din t r ' aces tea toa te , no i vom cerceta idei le cupr inse în pr i­mele 3 capi to le , ca fiind cele mai impor t an te .

In „Es te t ica t r anscenden ta l ă " Kant îşi p ropune să răspundă la chest iunea care, d u p ă unii comlentatori ai filosofiei sale, a r fi p rob lema pr incipală a „Cri t ic i i" , a n u m e : Cum 1 sunt posibi le judecăţ i le sintetice ap r io r i ? Şi el r ă spunde aci, că aceste sun t posibi le numai da tor i tă intui ţ i lor pure sau apriorice de t imp şi spaţ iu , care serveşte acelora de fundament . Ca a tare , în Secţiunea II a „Este t ic i i t r anscenden ta l e" Kant se ocupă exclusiv de t i m p 1 ) .

E l spune anume că „ t impul nu este nimic al tceva decât forma s imţului intern, adică a intuiţ iei d e noi înşine şi a stării noas t r e i n t e rne" . Ca a t a re el es te „condi ţ ia formală aprior i a tu tu ror fenomenelor în g e n e r a l " .

D a r dacă t impul es te „numai o condiţie subiectivă a intui­ţiei noas t re (omeneş t i ) , (care to tdeauna e sensibi lă , adică întrucât suntem afectaţi de obiec te) , şi în sine, în afară de subiect, el nu es te n imic" , t o tu ş „el es te , cu privire la toa te fenomenele , deci şi la toa te obiec te le cari ne p;0|t fi date în exper ienţă , în m o d necesar obiect iv" .

Mai depar te , spune Kant, că t impul , — ca formă a sensi­b i l i tă ţ i i noas t re „ n u e un concept empir ic care ar fi scos d in t r 'o exper ienţă oarecare. Căci s imul tanei ta tea sau succesiunea n ' a r pu tea chiar intra în percepţ ie dacă reprezen ta rea t impului n ' a r sta la bază . Numjai siib p resupunerea ei [ne pu tem reprezenta că ceva es te în unul şi ace laş t imp (s imul tan) sau în t i m p u r i diferite ( succes iv)" .

Ca a t a r e „ t impul este o reprezentare necesară , care stă la baza tu turor intuiţ i lor. Cu privire la fenomene în genera l t impul însuşi nu poa te fi anulat , deşi fenomenele po t fi scoase prea b ine din t imp. T impul e d a t deci aprior i . Numai în el e posibilă ' t oa tă real i ta tea fenomenelor . Acestea po t l ipsi cu desăvârşire , dar t impul însuşi (ca o condiţie gene ra l ă a posibi l i tă ţ i i lor) n u poa te fi anu l a t " ,

„ P e această necesi ta te aprior i se întemeiază şi posibi l i ta tea pr incipi i lor apodictice despre rapor tu r i l e t impului , sau a axio­melor despre t imp în g e n e r a l " . Aceste principii nu po t fi scoase, nici ele, din exper ienţă , căci aceasta nu d ă nici genera l i t a t e str ictă, nici cer t i tudine apodictică. Dacă ar fi scoase din expe­r ienţă , noi a m putea spune doar , că aşa ne învaţă percepţ ia co­mună , nu că aşa t rebue .

1) V. Im. Kant: „Critica raţiunii pure", trad. de Traian Brăileanu, pag: 70-77.

In sfârşit, Kant mai susţ ine că t impul nu este un concept discursiv, ci o formă pură a intuiţ iei sens ib i l e" şi că infini tatea lui ,,nu înseamnă n imic altceva decât că orice măirime de te rmi ­n a t ă a t impulu i e posibi lă numai pr in l imitări le unui t imp un i ta r care stă la b a z ă " şi care t i m p a m văzut mai sus ce este în rea­l i ta tea sa.

Să vedem acum (modul cum Kant explică ideal i ta tea t ranscen­denta lă a t impulu i şi înţelesul real i tăţ i i acestuia, ca a tare .

Ideal i ta tea t ranscendenta lă a t impului se explică pr in faptul că el nu t rebue înţeles decât ca o condiţie subiectivă apr ior ică a intuiţ iei sensibi le , de care făcându-se abs t rac ţ ie , t impul nu ar mai fi nimic nici în sine,, nici n ' a r mai p u t e a fi a t r ibui t lucrur i lor , nici ca subs is tente , nici ca ineren te lor. Iar real i ta tea t impului , din acest înţeles , decurge, şi a n u m e : T impul a re rea l i ta te su­biect ivă, şi este rea l n u ca obiect , ci „cons idera t ca mod d e rep rezen ta re a Eului meu propr iu , ca ob iec t " .

Astfel t impul , ca şi spaţ iul , sunt , pen t ru în temeietorul cri­t icismului două izvoare de cunoaş tere din care p o t fi scoase apr io r i diferite cunoaşter i sintetice. Amândouă la un loc, anume, sunt forme pure ale or icăre i intuiţii sensibi le , şi prin aceasta fac posibi le propozi ţ i i sintetice apr ior i , adică rezolvă exact p ro­blema pusă de Kant în „Es te t ica t r anscenden ta lă" .

In } ,Schemat i smul concepte lor intelectuale p u r e " , noi găs im afirmaţia că, în orice subsumpţ iune a unu i obiect în t r 'un concept .„reprezentarea pr imului t r ebue să fie omogenă cu a celui din u r m ă , adică conceptul t r ebue să conţ ină ceiace se reprezintă în obiectul ce urmează a fi subsumat sub e l " .

TDar conceptele pure ale intelectului , compara te cu intuiţi i le empirice, sunt fapte he te rogene unele a l tora , §i ca a ta re nu se po t niciodată în tâ lni î n t r ' o intuiţ ie oarecare. „ O r , e lămuri t că t r ebue să e x i s t e un a l trei lea te rmen care t rebue să stea în omogeni ta te pe deopar te cu categoria , pe de a l tă par te cu feno­menul , făcând posibi lă astfel aplicarea celei dintâi la cel d i n u rmă . Această reprezentare mij loci toare t r ebue să fie pură (fără de nimic empiric) şi to tuş , p e d e o p a r t e intelectuală, pe d e altă p a r t e sensibilă- O atare este schema transcendentală".

Timpul , după Kant, este o asemenea schemă t ranscenden­ta lă , pr in u rmare poa te juca rolul de in termediar . „ O de te rminare t ranscendenta lă de t imp este omogenă cu categoria, în t rucât ea este generală şi se întemeiază pe o regulă aprior i . Ea es te însă , pe de al tă par te , omogenă cu fenomenul întrucât tinhp\til es te conţinut în orice reprezentare empirică a diversului . ¡De aceia, o apl icare a categoriei la fenomene va fi pos ibi lă cu aju­toru l determinăr i i t ranscendenta le de t imp, care, ca schemă a concepte lor intelectului , mij loceşte subsumpţ iunea celor din u rmă s u b cea d in tâ i" .

Kant enumera aceste scheme pent ru fiecare g rupă de cate­gori i şi chiar pen t ru fiecare categorie în par te . Pen t ru grupa.

cant i tă ţ i i el concerne seria t i m p u l u i ; pent ru aceia a cali tăţi i , conţ inutul t i m p u l u i ; p e n t r u g rupa relaţ ie i , concerne ordinea tim­pulu i ; în sfârşit , pent ru aceia a modal i tă ţ i i , conceptul total al t impulu i în rapor t cu toa te obiec te le posibi le .

Astfel , p rob lema schematismului t empora l , adică rapor tu l de te rminăr i i t empora l e cu conceptele intelectului , indică rolul con­siderabi l pe care-1 joacă t impul în construcţ ia s is temului filo­sofic al lui Kant. Timpul a re aci o impor t an ţ ă centrală. Căci în acest schematism tempora l s tă pos ib i l i ta tea de a lega lumea no-ţ ională (abs t rac tă ) cu cea exper imenta lă ( 'concretă). Cu al te cuvinte, pr in in termediul t impulu i face Kant ca ideile să aibe, l egă tură cu exper ienţa şi să dea cunoşt inţă valabilă.

Ideile desp re t imp cuprinse în Capi to lu l „Pr inc ip iu l succe­siunii în t imp d u p ă legea cauzal i tă ţ i i" , îşi au i a r ă ş o impor tan ţă deoseb i t ă , mai a les când n e r apor t ăm Ia influenţa pe care o vor exercita ele a sup ra urmaş i lor , ş i 'n special a lui Schopenahuer . Acest principiu ne afirmă că „or ice schimbare se p roduce urmând legea legă tur i i dela cauză la efect". Kant vrea să ara te prin aceasta că succesiunea subiectivă devine obiect ivă şi necesară nu­mai gra ţ ie apl icăr i i acestei legi a cauzali tăţ i i , în ţe leasă ca mai sus . Simpla percepţ ie lasă nedeterminat r apor tu l obiectiv d in ­t re fenomenele cari se succed. Pent ru ca acest r apo r t să poată fi cunoscut în t r ' un mod determinat , t r ebue ca el s ă fie cunoscut în aşa fel, ca să dovedească în mod necesar care din cele două s t ă r i să fie p l a s a t ă primai şi care a doua, şi nu viceversa sau la în­t â m p l a r e .

ÎDin cele de mai sus, reiese clar că t impul din concepţia lu i Kant, es te t impul abst ract -matemat ic , în tâ lni t şi 'n mecanica cla­sică, iar nu t impul ca t ră i re sufletească. Geneza acestuia, jca a tare , nu este a se cău ta în date le exper ienţe i individului ora, ci este pusă de autor , pe seama unei conşt i inţe t ranscendenta le , care depăşeş t e conştiinţa individuală, cunoscută de om. T impu l kantian, este, aşadar , o intuiţ ie pură , care condiţ ionează ea expe­rienţa, nu este un p rodus al acesteia , — iar conşti inţa omului numai prin aceia că a re apr ior i , în ea, intuiţia de t imp, poa te descoperi în lumea ex te rnă , o o rd ine de succes iune ; altfel, n ' a r pu t ea face aşa ceva.

An. văzut , în linii genera le , teor ia t impului în filosofia lui Kant. Să vedem acum influenţa exerci tată d e această teor ie ,1a* unii dintre gândi tor i i ce i-au urmat.

Timpul după idealismul germian şi neocritkismul lui Ch. Re-nouvier- Teor ia ideal i tăţ i i t impului a consti tuit pen t ru urmaşi i lui Kant, unul din puncte le esenţ ia le fa ţă de care aceştia n ' a u respecta t vederile magis t ru lu i . In deosebi la Herbart, observăm; o t end in ţă evidentă d e a in terpre ta t impul din punctul de vedere obiectiv. Singur Schopenhauer , după cum VOÎTO vedea, a apă ra t cu mare energie acest punct al teoriei kantiniene, şi a u rmăr i t să-1 desvol te .

Dintre toţ i ideal iş t i i germani , s ingur Hegel es te cel care se dist inge pr in păre r i or ig inale asupra t impului , din punctul de vedere al metode i sa le dialectice. In t r 'a sa „Enc ic loped ie a şt i inţelor f i losofice" se află chiar un capi tol asupra t impului şi spaţ iului .

T impul este definit aci ca o uni ta te negat ivă de a fi, în afară de sine însuşi . Forma aceas ta a t impului este la H e g e î mu l t mai intim 1 l ega tă de aceia a spa ţ iu lu i , decât în teoria Iui Kant. Spaţ iul nu es te decât „ o p u n c t a ţ i e " , iar t impul este :neV garea negăr i i ce se expr imă pr in acea punctuaţ ie , — după inter­pre ta rea da tă acestei afirmaţii hegel iene de către Martin Hei-degger.

TJesvoltarea şt i inţelor na tura le pe de o par te , iar pe de al ta exagerăr i le la care se ajunsese, cu afirmaţii le ideal is te , au p ro ­vocat p răbuş i rea ideal ismului german, dar , după câteva deceni i s 'a resimţi t nevoia reîntoarceri i la Kant, fiindcă se găsea în f i lo­sofía acestuia, cel mai b u n remediu contra mater ia l i smului ¡pe isvorâse din sânul ş t i inţelor natur i i , şi care amenin ţa filosofía. Dar neokant ianismul astfel creiat nu era o reînviere a idei lor magis t ru lu i fără nici o schimbare. Lucrul acesta se poa te con­s ta ta deopotr ivă a tâ t în Germania , cât şi în afara ho tare lor ei.

Crit icismul lui Ch. Renouvier, bunăoa ră , es te un s i s tem metafizic care se îndepăr tează de Kant în numeroase puncte . P e n ­tru rolul t impului , în s is temul său , două lucruri t rebuesc ţ inute în s e a m ă : în lă turarea noumen-ului şi supr imarea diferenţei radicale pe cari Kant o făcea în t re formele sensibil i tăţ i i şi judecată ( în­ţ e l ege re ) .

Renouvier admite 9 categori i p r in t re cari găs im şi poziţia şi succesiunea. Spaţiul şi t impul se pre tează a fi scoase d i n aceste două categori i menţ ionate .

Timpul în filosofía lui Schopenhauer. Schopenhauer a a tacat din kant ianism numai tabla celor 12 categori i , reducându-le ,1a una s i ngu ră : cauzali tatea. Aceasta a jucat , la el, un rol decisiv, în formularea şi sus ţ inerea intuiţ iei de t imp şi spaţ iu , în aşa fel, încât după Schopenhauer se poa te vorbi d e o intelectual i ta te a intuiţ iei . Intelectul , ca facultate de gândi re , d u p ă legea cauza­li tăţi i , t rebue opus raţ iuni i , ca facul tate de gând i re cu ajutorul conceptelor abst racte . Categor ia cauzali tăţ i i apar ţ ine gândir i i imediate şi intuit ive, şi este intim; lega tă de forma spaţ iului ş i a t impului şi de activitatea s imţuri lor noas t re .

Astfel, pentru Schopenhauer , toa te celelalte categorii kan­t iene nu-s decât scoase din intuiţii , pr in cauzali tate. Aşadar , în­t r eg etajul de sus al filosofiei kant iene (clădi t de raţ iunea ab-s t rac tă-matemat ică) e dărâmat , şi se declară valabil numai cel de j o s : apr ior ismul sensibi l i tă ţ i i , cu spaţ iul şi t impul .

Critica teoriei timpului newtonian la E. Mach. FilosctfKl ge rman E. Mach, a tacând fundamente le fizicei newtonietae, a emis şi câteva idei persona le asupra t impului , idei care sunt consi-

derate ca fiind primele puncte de plecare ;în formularea unei teorii a timpului psihologjk!,, în1 legătura cu creiarea unei disci­pline noui: psihologia experimentală. Dar rolul lui Mach este mult mai însemlnat prin criticile aduse lui Newton , decât prta propriile idei asupra timpului. Astfel, atacând pe acela, în pri­vinţa timpului, Mach susţine că: a) n u există t imp absolut;> b) nu există Iniei uniformitate în sine,, c i . n o i putem' zice, c e l mult , că o mişcare este uniformă faţă de o a l ta ; tot astfelV c) timpul nu exprimă decât dependenţa reciprocă a lucrurilor. In sfârşit, d) ireversibilitatea timpului este legată de legea dis-sipaţiei energiei.

In ceiace priveşte părerile personale ale lui Mach despre timp, ele sunt primele care aduc în discuţie nu numai termenul d e „simţ al timpului" dar şi pe acela de „senzaţii temporale".

; Timpul este pentru Mach o calitate sensitivă specifică, le­gată de activitatea atenţiei. Mai departe, Mach identifică simţul timpului cu acela al auzului, distincţiunea provenind numai prin acţiunea unui mecanism de acomodare care provoacă tensiunea timpanului urechii. Mai târziu Mâfch a renunţat la aceasta din urmă teorie, dar ea a fost reluată de Miinsterberg care a ext ins-o la toate senzaţiile mUşchiulare.

Timpul la W>. WuMt. Psihologia experimentală a jucat urt rol înseminat în desvoltarea concepţiilor moderne despre timp. Şi în această direcţie ideile lui Wundt sunt de mare însemnătate.

El distinge, cu privire la timp, reprezentări temporale ime­diate, cari exprimă datele imediate ale conştiinţei şi, reprezentări mediate sau indirecte, cari se sprijină p e reproducerea stărilor precedente. Reprezentările temporale imediate sunt, ceiace el numeşte „percepţiile timpului".

Pentru a analiza aceste percepţii, Wundt are în vedere do­meniile diferitelor simţuri, în special ale „simţurilor mecanice", ale pipăitului şi auzului, unde caracterul temporal al senzaţiilor este cel mai evident, în special, la cel din urmă, care, după e l , merită cu adevărat numele de „simţ al timpului".

Printre percepţiile acestor simţuri, Wundt atribue percep­ţiei ritmului rolul cel mai important în înţelegerea timpului. După el nu putem presupune senzaţii de t imp decât acolo unde se află mişcări ritmice; dar mimai în mişcările ritmice conştiente • de exemplu, nu se pot căuta aşa ceva în bătăile inimii, în res­piraţie, e t c , cari nu -trezesc atenţia decât în împrejurări excep­ţionale.

Percepţiile elementare ale timpului dau naştere la repre­zentări temporale combinate, la cari participă datele diferitelor simţuri, ca de exemplu, în percepţia muncii ritmice, în dans, etc.

'Dar ce sunt acele reprezentări temporale? Ele pot fi de­finite, susţine Wundt, ca produse psihice cari se scurg regulat în conştiinţa noastră, şi care sunt date simultan! j n părţile d e -

t e rmina t e de fluxul lor. M ă s u r a extensiunei acestor reprezentăr i •este numită durata, timpului, iar măsura variaţiei conţ inutului l o r este ceiace se chiamă viteza de scurgere a t impului . In teo­r ia sa despre iluzii, W u n d t vede cea mai b u n ă confirmare ţa teze i că percepţ i i le t impulu i formează p roduse s imul tane , a căror ex tens iune se poa te măsura .

Ideia d e r i tm joacă , astfel, un mare ro l în teoria t impului la Wund t . Fiecare extens iune d e t imp p o a t e fi concepută , d u p ă W u n d t , ca un r i tm sau ca o pa r t e a unui întreg; ritmic. Ideia regu la r i t ă ţ i i f luxului t empora l îşi află or ig inea în însuşi faptul r i tmului , fiindcă fiecare ritm consistă în repet i ţ ia percepţ i i lor t empora le . Când ri tmul d ispare , d i spare şi reprezentarea de te rmi­n a t ă a t i m p u l u i ; şi câtă vreme nu avem 1 în conşti inţă decât con­ţ inutur i ari tmice, izolate sau foar te variabile , ideia noas t ră d e t i m p devine cât se poa te d e nede te rmina tă .

iDupăce ne-a a ră ta t care este na tu ra reprezentăr i lor noa­s t r e t empora le , W u n d t ne dă , în sfârşit teoria desfăşurăr i lor lor. T rebue să căutăm, după el, or iginea noţ iuni i t impului , în per­cepţ ia r i tmuri lor cele mai s imple. Nu e deajuns a indica numai carac teru l r i tmic al mişcăr i lor noas t re , dar mai impor tă şi da t e l e conşt i inţei cari le însoţesc, adică senzaţi i le şi e lementele emo­t ive, sent imentele . Pen t ru aceasta mişcăr i le inimii şi ale respi-p i ra ţ ie i au a tâ t de pu ţ ină impor tan ţă pent ru noi. Senzaţi i le .pi­pă i tu lu i , sau când mergem, şi t oa te cele cari dep ind de mişcările r i tmice a le mâin i lor şi picioarelor au deja o valoare des tu l ide mare . Dar cele cari ni se dovedesc a fi cele m a i propice ana­lizei condiţi i lor conşti inţei t impului , sunt senzaţi i le pu r audit ive.

Am văzut mai sus că Wundt, . în teoria sa a t impului , atr i-b u e un rol consti tut iv şi de m a r e impor tan ţă e lementelor afec­tive ale conşti inţei , în formarea percepţ i i lor t impului . Aceasta ~se datoreş te faptului ce nu t r ebue ui tat , că W u n d t clasează pr in­t r e sent imente nu numai p lăcer i le şi durer i le , d a r , şi s tăr i le d e tensiune şi de des t indere , precum' şi s tăr i le de excitaţie şi de-presiunei . El a t r ibue un mare rol acestor sent imente de tens iune şi des t indere în percepţ ia t impului . Căci , spune el, aceste sen­t imente lega te de senzaţii formează un fel d e „ semne t e m p o r a l e " a semănă toa re „ semne lo r loca le" , cari ne servesc la o rdonarea impres i i lor noas t re în serie.

Alţi gânditori, , d e că t re sfârşitul sec. XIX, ca / . St. MMI, Lotze, Spencer, e t c , nu vor avea despre t imp decât idei nec la re , «au îl vor declara, pu r ş i s implu, ca acesta d in u rmă , incompre­hens ib i l .

S ingur filosoful Sigwart^ va expune la o ser ioasă cr i t ică , no ţ iunea t impului , anal izând în deoseb i cum se prezintă ea su ­biectiv şi cum s e exteriorizează p â n ă a junge ap roape la cu ­n o a ş t e r e a obiectivă a unui continuu, în care evenimentele ex te ­r i o a r e sun t şi r ă m â n o rdona t e .

5. Ideia de timp în perioada contimporană.

Deja delà începutul acestei per ioade , s e p o a t e observa un « o u curen t în ceiace pr iveş te concepţ ia de t i m p ; es te , anume, cu­ren tu l care s t ă ru ie să în ţe leagă t impul în m o d subiectiv, ca percep ţ ie .

Reprezentanţ i i autorizaţ i ai acestei concepţii sunt Guyau şi ti. Bergson.

T o t aci se ma i poa t e socoti şi contr ibuţ iunea şcoalei ps iho-logice-exper intenta le , pr in reprezentantu l său Meumann.

In sfârşit, to t acum, mai a p a r şi a l te s tudi i filosofice a s u p r a t impulu i , da tor i te lui Hodgson, Bosanquet, Royce, Bradley, Boodin, etc., d a r une le sunt pl ine d e in te rpre tă r i ap roape t e o ­logice, a l te le au ca subiecte p rob leme filosofice marg ina le , aşa încât nu lasă să se în t revadă d e s p r e t imp nimic clar şi or iginal .

Astfel că, din în t reagă această per ioadă cont imporană no j n u vom cerceta, cu privire la p rob lema t impului decât 2 t eor i i , ca fiind cele mai impor t an te , şi a n u m e : t impul în filosofia lui H . Bergson şi concepţia t impului în filosofia fenomenonogică .

Să le vedem, aşadar , pe fiecare pe acestea d in u r m ă : Timpul in filosofia lui H- Bergson. P rob lema t impului e s t e

obiectul central al filosof iei lui B e r g s o n ; căci p e r ezu l t a t e l e la cari a junge pr ivi tor la aceas tă p rob lemă îşi c lădeşte el filo­sofia sa privind viaţa, lumea şi exis tenţa în genera l (Abso lu tu l ) . P e n t r u aceia filosofia be rgson iană se mai numeşte şi filosofia duratei .

Teor ia t impului la Bergson este cea mai in teresantă teor ie filosofică a t impului , după aceia a lui Kant. Desvol ta tă mai întâi în celebra lui t eză de doctora t , în t i tu la tă „Da te l e imediate a le conş t i in ţe i" ( 1 8 8 9 ) , ea a suferit apoi o extensiune în lucrăr i le u l te r ioare , ca: „Mate r i e şi m e m o r i e " ( 1 8 9 6 ) , „Evoluţ ia creia-t o a r e " (1907) şi „ D u r a t ă şi s imul t ane i t a t e" (1922) .

Bergson ia ca punc t de plecare în expunerea teoriei sale d e s p r e t imp, pă re r i l e lui Kant din Estetica t ranscendenta lă 'şi afirmă că se poa te admite concepţia kant iană a spa ţ iu lu i , dacă o i n t e r p r e t ă m convenabil ; dar nu se poa te nici decum cădea de acord cu concepţia t impului , ca mediu otalogen şi gol , căci ta a t a r e concepţie este falsificarea acelei dura te concrete pe care fiecare din noi, o poa te constata în sine, ca da t imediat.

Cri t ica lui Bergson a supra acestui subiect es te î nd rep ta t ă nu numai contra lui Kant, ci deopot r ivă şi contra empir iş t i la» englezi , (Bain, de exemplu ) , cari voiau s ă construiască spaţ iul cu ajutorul rapor tur i lo r de succesiune în dura tă . Şi aci, ca ş i dincolo, întâlnim, spune Bergson, o ideie cât se poa te de falsă şi superficială a durate i . Fiindcă acea dura tă este un fapt concret p e care fiecare din noi îl s imte ca un da t imediat .

Ce este această durată, aşadar timpul, pentru Bergson? Este esenţa sufletului nostru, esenţa cea mai adâncă a conştiinţei omeneşti. Dar această durată a lui Bergson n u este aceia (pe care o înţelegem noi în mod obişnuit prin t imp şi succesiune în timp.

Timpul obişnuit şi succesiunea acestui timp aşa cum îl în­ţe lege simţul comun', şi cum! l-au înţeles ş i filosofii până la Bergsori, nu este timpul real, ci un concept bastard născut dintr'o \ contaminare a timpului real cu spaţialitatea. Iată ce spune însuşi Bergson cu privire la acest t imp comun: „Este , astfel, locul a ne întreba dacă timpul, înţeles ca forma unui mediu omogen, nu este un concept bastard datorită întrusiunii ideii spaţiului în domeniul conştiinţei pure". Şi mai departe: „Arătând defectul acestei teorii,, facem să) ste vadă cum timpul1, înţeles sub forma unui mediu nedefinit şi omogen, nu este decât fantomă spaţiului obsedând conştiinţa reflexivă".

Timpul acesta, spatjalizat, este născut din aplicaţiile inte­ligenţei la necesităţile vieţii practice şi sociale. El este ase­menea spaţiului, şi momentele cari-1 alcătuesc se succed exte­rioare şi distincte unele altora, într'un cuvânt la fel ca şi lu­crurile materiale cari ne apar precis localizate în spaţiu.

Cu totul de altă natură este durata pură, spune Bergson. Aceasta constitue substratul cel mai intim al stărilor noastre de conştiinţă, la care noi ajungem numai cui ajutorul intuiţiei. Durata pură este heterogenă, nu omogenă ca timpul spaţializat. Momentele acestei durate pure sunt fiecare de natură diferită şi nu-şi sunt exterioare unele altora, ca lucrurile materiale, fiindcă faptele de conştiinţă se întrepătrund şi s e succed astfel, încât în cea mai simplă dintre ele s e reflectează sufletul întreg, în­treaga conştiinţă. EHq nu se juxtapun ca punctele, ci se orga­nizează şi s e fundează ca notele unei melodii. „Nu se poatje spune că, dacă aceste note s e succed, noi le apercepem', cu toate acestea, unele într'altele, şi că totalitatea lor este comparabilă cu o fiinţă ale cărei părţi, deşi distincte, se întrepătrund prin însuşi efectul solidarităţii lor? Dovada este că, dacă întrerupem măsura, insistând mai Imlult decât trebue asupra unei note din melodie, nu lungimea exagerată, atât ca lungime, este ceiace ne avertizează de greşala noastră, ci schimbarea calitativă adusă prin aceasta, ansamblului frazei muzicale. Se poate astfel con­cepe succesiunea fără distincţie, ca o penetraţie mutuală, ca a solidaritate, ca o organizare intimă de elemente, în care fiecare, reprezentând întregul, nu s e distinge şi nu s e izolează decât pentru o gândire capabilă de abstracţie".

IDar abstracţia noastră introduce o nouă manieră de a privi lucrurile; ea juxtapune stările de conştiinţă astfel ca să Be apercepem simultan, nu una într'alta, ci una alături de a l ta . r

Aşadar succesiunea ia pentru noi forma unei linii continue sau a unul lanţ, ale cărui părţi se ating fără a se întrepătrunde.

N o i introducem atunci, fără ştirea noastră, ideia spaţiului 4a reprezentarea succesiunii pure, ajungând la acel t imp spaţial izai

Aşadar, trebue să dist ingem după Bergson „durata concretă", „durata pură,", sau „durata reală" scurtă, care nu este încă' viciată prin ideia unui rriediu; omogen, — ;şi durata „refleetaltă în spaţiu", umbră a duratei pure, proectată în spaţiul omogen^

iDacă se vorbeşte despre succesiune, trebue deaşemienea s ă distingem 2 forme de succesiune: succesiunea în durata pura» unde stările se întrepătrund ş i se organizează, ş i succesiunea unde stările s e juxtapun una alături de cealaltă.

Pentru a convinge miai bine lectorul că durata pură nu este încă viciată prin ideia unui mediu omogen* Bergson se ser­veşte de următoarea comparaţie: „ S ă ne imaginăm o linie dreaptă infinită, şi pe această linie un punct material A care s e depla­sează. Dacă acest punct ar avea conştiinţă de el însuşi* el s'a*! simţi schimbat, pentrucă Se mişcă: el ar apercepe o succesiune; dar această succesiune ar îmbrăca pentru el forma unei l inii? Da, fără îndoială, cu condiţia ca el să poată s ă s e ridice, într'un mod oarecare, deasupra liniei pe care o parcurge ş i să perceapă simultan mai multe puncte juxtapuse: dar prin chiar aceasta însăşi ar forma ideia de spaţiu, dar în spaţiu va vedea desfăşu-rându-se schimbările pe cari le suferă, nu în durata pucă. N o i atingem aci cu degetul eroarea acelora cari consideră durata pură ca un lucru analog cu spaţiul, dar de natură mai simplă. Ei !şe mulţumesc să juxtapună stările psihologice, făcând din ele un lanţ sau linie, şi nu-şi imaginează să facă să intervină în această operaţie ideia spaţiului propriu zis... Dar cine nu vede că, pentru* a înţelege o linie sub forma d e linie, trebue să s e aşeze îrf afară de ea, să-şi dea seamla d e vidul care îl înconjoară ş i săj gândească în consecinţă la un .spaţiu cu 3 dimensiuni?".

Dacă totuş punctul nostru nu are ideia de spaţiu ,,succesiu­nea stărilor prin care eì trece n'ar şti să îmbrace pentru tel forma unei l in i i ; dar senzaţiile sale se vor adăuga mecanic unele altora ş i , se vor organiza între ele cum fac notele suc­cesive ale unei melodii d e care ne lăsăm legănaţi. Pe işcurt, errata pură ar putea să nui fie decât o succesiune de schimbări calitative cari se întem(eiază ,, cari se1 întrepătrund, fără un contur precis, fără nici o tendinţă de cvteriorizare una faţă de ce l e ­lalte, fără nici o legătura cu numărul: aceasta va fi heteroge-. nitate pură".

Astfel „durata pură, propriu zisă, nu are momente identice, exterioare unele altora, fiind esenţialmjente heterogenă şieş& indistinctă şi fără vreo analogie cu numărul".

(Dar dacă timpul este heterogenitate» dacă e l este mai d e ­grabă o calitate decât o cantitate, curm ne explicăm măsurarea lui ca o mărime spaţială? Bergson ne răspunde luând din tncM uit exemplu: să ne închipuim că un pendul, bătând secundele, 3 executat 60 de oscilaţii. Surit 3 iriodiuri d e a n i l e reprezenta; Eu pot să mi l e reprezint deodată, printr'o singură apercepţfe

a sp i r i t u lu i ; a tunci eu arm exc lus orice succesiune şi n u v ă d aceste b ă t ă i decât ca 60 d e puncte a le unei linii. Pot,, deasemfe-nea , să rai le reprez in t succesiv, ce le 60 de oscilaţii , „fără însă să schimb ceva din modul lo r d e producere în s p a ţ i u ; va t rebui deci să mă gândesc la fiecare oscilaţ ie, excluzând amint i rea pre­cedentei , f i indcă spaţ iul n ' a păs t r a t nici o u r m ă : d a r prin aceas ta chiar , iro'aş condamna să rămân fără încetare în p rezen t " . In fine, po t să^mi reprez in t aceste 60 d e bă tă i jn t r ' un al t re i lea fel, în ţe legându- le una în cealal tă , ca no te le unei melodi i , în aşa fel, să formeze): „ceiace noi vom n u m i o mul t ip l ic i ta te an-dist inctă sau calitativă,, farăt nici o a semănare cu n u m ă r u l " .

(Dar, n u m ă r u l nu poa te , ca si măsura , să expr ime decât n u m a i ceiace ne-am reprezen ta t în p r imul şi a l doilea caz. Dar aceas ta n u es te dura ta adevăra tă . Socotind, eu pr ivesc fiecare senzaţ ie ca egală cii cea precedentă,, d a r în adevăr, ele nu sunt e g a i e , şi nu este decât cauza ex ter ioară care rămâne în to tdeauna aceiaşi . „Adevăra ta du ra t ă , aceia pe care conşt i inţa o percepe, t r ebue să fie rândui tă p r in t re mărimile zise intensive, dacă totuşi acest fel de in tens i tă ţ i po t fi numi te m ă r i m i " .

fDar lucruri le exter ioare deasemenea durează . Gum ne expl i ­căm această dura tă a l o r ? Mai mul t , t impul intră în fo rmuje l s mecanice, în calculele astronomiei . . . Aşadar , analiza cere să fie complec ta tă , fiindcă dacă d u r a t a p ropr iu zisă nu se măsoa ră , atunci ce se m ă s o a r ă prin oscilaţi i le pendu lu lu i ?

IDupă Bergson, orice măsură a t impulu i se reduce la a con­sidera s imul tanei tă ţ i . „ I n afară d e mine , în spaţ iu , — s p u n e el, — nu exis tă nic iodată decât o s ingură pozi ţ ie a acului ^pe cadranul unu i oro logiu , fiindcă poziţ iuni t recute nu mai sunt. î năun t ru l m e u , însă , u rmează un proces de o rgan iza re sau d e în t r epă t runde re mu tua l ă a faptelor d e conşti inţă, care const i tue adevăra ta durată . . . Să sup r imăm pent ru o clipă eul.. . nu va exista decât o s ingură poziiţie a acului sau o s ingură oscilaţ ie a pen-dulei.. . Să supr imăm d e al tă pa r t e pendu la j i oscilaţii le sale, n u va mai r ă m â n e decât d u r a t a he te rogenă a eu lu i , fără m o m e n t e exter ioare une le -a l to ra" .

„Astfe l , în eul nos t ru ex is tă succesiune fără vreo exter io­r izare r e c i p r o c ă ; în afara eului, exter ior izarea reciprocă f ă r ă succesiune, fi indcă succesiunea există numai pent ru un spec ta tor conşt ient care îşi reaminteş te t r ecu tu l " .

Real i ta tea , deci, o expl ică Bergson pr in t r ' un fel d e d u a l i s m : deopar te mate r ia şi lumea ma te r i a l ă care es te mult ipl ic i ta te şi coexis tenţă pură , fără dura tă şi p l a sa t ă în t r ' un spa ţ iu o m o g e n ; ş i de al ta , spir i tul ş i lumea suf le tească, un i t a t e organiza tă ş i o rgan iza toare , cal i tate p u r ă cu o durată pu ră şi he terogenă , c u m o m e n t e cari se în t r epă t rund .

Din re la ţ i i le de contopi re ale acestor d o u ă aspec te ale r e a ­l i tă ţ i i , se naş te acel p rodus h ibr id care e d e folos vieţii practiqp ş i sociale, da r fatal înţelegeri i des t inului u m a n şi menir i i jmai înal te a omului p e lume.

Conchizând, acum', asupra concepţiei lui Bergson despre timp, vedem că timpul real este, pentru acest gânditor, timpul' psihologic, care consistă în simţirea duratei trăite. Acest timp, astfel înţeles, nu are cu timpul fizic, exterior, — cu care este, în deobşte confundat, — nici o a l tă asemănare ,şi, înrudire „'decât aceia care. există între un fapt real şi noţiunea sa. Noţiunea.' este abstractă şi poate să ajute la izolarea şi la clarificareia' timpului psihologic, dar atât; să-1 înlocuiască, — . n i c i o d a t ă " 1 ) . Ca atare, timpul real, adică cel psihologic, îl simţi, — dar ai şi clişeul, imaginea abstractă a lui, noţiunea, care, uşurează în­ţelegerea celuilalt, dar îi alterează aproape radical, natura sa intimă.

Timpul în edneepţia fenomenologică- In analiza pe care fenomenologii o fac noţiunii timpului, nu interesează problema timpului obiectiv, fizico-miatematic, nici a aceluia cosmic, ci timpul care în conştiinţa noastră este ca un dat absolut şi care fiind omis, face înţelesul său, pur şi simplu, absurd.

Aşadar, chestiunea originii este indiferentă unui fenomeno­log. Ceiace interesează pe acesta, este „sensul obiectiv de ceiace este trăit şi conţinutul său descriptiv". Astfel că, sarcina fenomenologiei este „de a găs i legi le apriorice cari formează elementele constitutive ale obiectivitătii".

In înţelesul celor de mai sus, timpul „obiectiv", p e care, îl măsurăm cu ajutorul intervalelor parcurse de corpurile cereşti,, nu trebue confundat cu timpul subiectiv, care este bazat pe con­ştiinţa timpului. Acesta din urmă este cu totul dependent ü e conţinuturile sufleteşti trăite cu care umplem! un interval de timp.

Husserl, defineşte, în acest ultim sens, timpul ca „forma unitară tuturor conţinuturilor sufleteşti trăite într'un curs d e conştiinţă". Timpuri bogate în conţinuturi sufleteşti trăite apar scurte, timpuri sărace în conţinuturi sufleteşti trăite, apar lungi. Timpul, ca atare, joacă un mare rol în existenţa omului, în care el, în mod necesar, trebue să trăiască trecute, prezente şi vui­toare, aşa că timpul apare ca o condiţie Xpretniză) necesară existenţei sale. In acest mlod' realist se mai interpretează timpul, după cum am văzut, şi de către fQant, Bergson, apoi Volkelt,, etc. Iar pentru Simmel „timpul este stratul fundamental al su­fletului".

După Heidegger, timpul nu este nici în subiect, nici în obiect, nici „înlăuntru", nici „în afară"; el „este" înainte de orice subiectivitate şi obiectivitate, fiind condiţia posibilităţii în­săşi al acestui „înainte". „Timipul este prin esenţa sa o afec­ţiune pură a sa însăşi... ba miai mult, el este tocmai ceiace forh mează aşa ceva cu „dela sine-cătră", în aşa mod1, că acel „către-ce", cu care se formează în acest mod, priveşte înapoi şi î n -lăuntrul acestui „către" pre-cunoscut".

1) V. C. Rădulescu-Motru : „Timp şi destin", pag. 78.

III. T I M P U L ŞI R O L U L SĂU IN C O N C E P Ţ I A F I L O S O F I C Ă -Ş T I I N Ţ I F I C Ă A C T U A L Ă A U N I V E R S U L U I l ) .

Din momentu l în care o m u l a descoper i t no ţ iunea /existenţei unu i Univers exter ior ş i independen t de propr ia- i pe r sona l i t a te , el a făcut , până astăzi , ne înce ta te eforturi pen t ru cunoaş te rea na tur i i u l t ime şi a mecanismului acestuia ; iar rezul ta te le la care a a juns , p o a r t ă în to tdeauna ampren ta fidelă a g r adu lu i d e desvol tare in te lec tuală l a care a junsese la da t a când le-a formulat .

P r ima p ă r e r e ce şi-a făcut-o omul despre lumea exter ioară a fost cea animistă . El c redea că Na tura şi în t reg cursul e i es te orândui t d e fantas i i le , caprici i le ş i pas iuni le unor fiinţe, m a i m u l t sau mai pu ţ in a semănă toa re sieşi, adică de către zei, zei ţe , demoni , etc. Es te epoca d e copi lăr ie a omenir i i , aceasta, în care omu l personifică to tu l , t r anspunându-ş i în Natură propr ia s a pe rsona l i t a te .

In aceas tă fază nu ne vom! aş t ep ta la o concepţie mai îna l t ă desp re t imp , decâ t acelea pe ca re omful ş i le făcea desp re înf t r eaga Na tu ră şi d e s p r e toa te obiecte le şi fenomenele ei.

începând cu acei filosofi ionieni din sec. VI în. Chr. , ivtr t e l igenţa u m a n ă a început mai conşti incioasă s tudiul Naturii.: Da r şi acum, ceiace in teresa în pr imul rând, e rau speculaţ iuni le vagi despre e lemente le u l t ime ale lucrur i lor , adică ceiace face ca lucruri le să fie ceiace s u n t şi n u altceva. Se căuta , deci, sub^-s t ra tu l metafizic-ontologic al Natur i i , dar nui se pornea în această cerce tare delà Na tu ra însăş i şi de là observarea ei , ci* se forf mu lau to t felul de teor i i , ca re d e care mai fantetzfstă şi mlaii luxur iantă .

T impul , după cum am! văzut la locul său, se înţelegea ;şi definea, în acest s tadiu, în fel d e fel d e mioduri: ca o imagine , ca o cali tate a lucrur i lor , f^att ca mişcare , etc., potr ivi t g radulu i de desvol ta re al şti inţei şi cunoaşter i i de atunci.

In Evul Mediu , concepţia lumii era de te rmina tă d e mot ivăr i re l ig ioase . Atâ t cauza eficientă, cât şi aceia finalistă a Univer­sului era cupr insă în ideia d e Dumnezeu.

Universul era împăna t de f rumuseţe şi d e scopuri f ina l i s t e ; el avea o relaţ ie int imă cu propr iu l său destin şi un mot iv in te ­ligibil pen t ru a exista, tocmai în lumina acestui dest in .

Abia cu Gal i leu , am văzut , şt i inţa trece delà cosmologie la mecanică ş i delà speculaţ ie la exper ienţă , săvârş indu-se , în acest moment , o m a r e revoluţ iune ştiinţifică.

P e baza rezul ta te lor şi, mai a les , a pos tu l a t e lo r nouei ş t i in ţe ,

1) După: E. Sulivan: .Limitele ştiinţei" ; Sir James Jeans: „Les nou­velles bases philosophiques de la science", trad. de l'Anglais par A. La-lande, Paris, 1935; Ion Inculetz : „Spaţiul şi timpul in noua lumină ştiinţifica" Bucureşti, 1920; şi V. Valcovici: «Principiul incertitudinii", Academia Ro­mâni, Memoriile Secţiunii ştiinţifice, Seria III, Tomul XIII, Mem. 3.

concepţ ia Evului Mediu d e s p r e lume es te î n l ă tu ra t ă ca o i luzie , e a neavând o exis tenţă obiect ivă. Lumea rea lă , d u p ă şt i inţa cea n o u ă a lui Gal i leu ş i ceilalţi gând i to r i d e acum*, este o lume <de par t icu le mate r ia le mişcându-se în conformitate cu legi le iţn'ate-mat ice pr in spa ţ iu şi t imp . D a r ş i acum', mişcarea mate r ie i n u e r a a l t fe l expl icată decât ca pr int i^o for ţă ana loagă celei muşchiulare omeneş t i . Deci , o buca tă de mate r ie exerci tă a s u p r a , a l teia io „ f o r ţ ă " de a t rac ţ ie sau' d e repulz ie , şi astfel se p roduce miş ­ca rea ş i orice schimbare din lume.

Ştiinţa, având s tabi l i te aces te legi pen t ru obiectele ce pu­t eau ft supuse experienţei , a cont inuat să-şi imagineze că o aceiaşi for ţă , a semănă toare deci celei umane , guvernează şi în­t r eaga Na tu ră . Şi în s t rânsă l egă tură cu concepţia aceasta , is'a m a i fo rmula t ş i principiul „uniformităţ i i N a t u r i i " dUpă care s e credea că aceiaşi exper ienţă , r e p e t a t ă cu obiecte identice şi î n c i rcumstanţe a semănă toa re dă, în mod! necesar , acelaş r e z u l t a t

Şti inţa aces tor vremuri n u admitea nici o excepţ ie de la aceste l eg i , iar reprezentanţ i i ei (as t ronomii , matematicieni i , f izicienii) , erau ferm convinşi că explicaţia mecanică a Universului e sin­g u r a valabi lă . Astfel,, când N e w t o n , în 1687, explica mişcarea comete lor p r in - concepte mecanice, el nădă jduia că va pu tea explica, î n t r ' o b u n ă zi, în t reaga Na tu ră , după o schemă ase­m ă n ă t o a r e .

In aceas tă concepţie, newtoniană , a Universului,, — foarte ap rop ia t ă de aceia a (simţului comiun, — noţ iuni le de t imp, spa ţ iu şi mate r ie erau rea l i tă ţ i i ndependen te , fundamentale . E le erau en t i tă ţ i abso lu te . Din aces te t re i ent i tă ţ i oameni i de ş t i inţă , a u încercat, p â n ă ma i în vremuri le recente , să construiască Universu l fizic. Astfel, acest Univers era privi t ca o Iumie de mater ie , >m%-cându-se în t r 'un spa ţ iu independen t ş i î n t r ' un t imp independent , după formulele matemat ice i , cari erau însăşi cheia explicării lu i . Exis tau, în t r ' adevăr , şi un număr d e noţ iuni subsidiare , ca: for ţe atractive şi repuls ive, coheziune, gravi ta ţ ie , etc. Mai exista ş i voinţa lui Dumnezeu . însuşi Newton era un convins the is t . D a r cu această în t reagă colecţie de idei, oameni i d e şt i inţă c redeau că pot în mod definitiv şi adevăra t , să explice Universul m a ­temat ic construi t p recum şi or ice lucru sau eveniment a l lui .

Secolul nostru,, însă , a în lă tura t cu to tu l explicaţia mecanică a Universului , care a domni t în ş t i inţă a p r o a p e 250 d e ani. Revo­luţ ia a fost de te rmina tă d e marea schimbare a şt i inţelor fizice. Ideile vechei fizice a u fost gă s i t e ca neadecvate şi, ca a t a r e , au fost în lă tu ra te . Această s ta re de lucruri face s tadiul a c t u a l a l ş t i inţei aşa de interesant , în t rucât t r ă im n u numai în t r ' o epocă de mari descoper i r i , da r a s i s t ăm şi la naş te rea unei noui con­cepţi i despre lume, în care no ţ iunea de t imp, ca şi aceia tde spa ţ iu şi m a t e r i e , îşi capă tă o impor tan ţă deosebi ta , şi-un în­ţ e l e s , a l tu l , cu to tu l nebănu i t în concepţia înlocuită.

Pr ima indicaţie că conceptele newton iene n u sun t sufieiente

pen t ru explicarea lumii s 'a ivit atunci când s'a încercat să se c o n ­s t ruiască o teor ie mecanică a luminii . Această încercare a dus la creiarea teoriei e therului . C â n d Maxwell, însă , a venit cu teor ia sa e lect romagnet ică a luminii , dificultăţile teor iei e theru lu i a u devenit dead rep tu l supă ră toa re .

Ent i tă ţ i l e newtoniene (massă , inerţ ie , for ţă , etc.) au fost puse la îndoia lă , când s 'a văzut că electricitatea nu poa te fi r edusă la aceste ent i tăţ i newtoniene . Şi, s 'a a juns atunci la p r e ­supune rea că şi celelal te ent i tă ţ i po t fi cunoscute numai în s t ructura lor matemat ică , fără a fi considera te că există, în lume., ca obiecte reale , — intuibi le .

D a r nici teoria e therului nu a corespuns , complet , nevoie» unei explicaţii ştiinţifice a Universului . Căc i ea, cui ingenioase le ei detal i i , punea mul t mai mu l t e p rob leme decâ t rezolva.

U n a din cele mai in teresante p rob leme din acestea, impuse de teoria e therului , — în afara celeia văzute mai sus , — a fos t şi aceia: dacă pământu l , în mişcarea sa, tâ răş te cu el şi e the ru l , sau n u ? !

Exper ienţe le făcute pent ru a dovedi care d in aceste a l ter­nat ive este cea adevăra tă , erau contradictori i pr in rezu l ta te le lo r : cea mai reuş i t ă , aceia a lui Mickelson şi Morley, sus ţ inea a f i rmat ivu l ; a l te le , însă , ca aceia a lui Lorentz, dovedea tocmai contrar iul .

Di lema a jfo'st în lă tura tă de Einstein pr in cunoscuia sa t eor ie a relat ivi tăţ i i , pr in care a sus ţ inut şi ideia că vechea concepţ ie ştiinţifică a lumii este inadecvată. Şi el e laborează, începând d i n 1905, teoria sa pr in care vechea arhi tectonică a Universului se d i s t ruge şi în locu-i se începe c lădi rea alteia noui .

Noi nu vom expune din aceas tă teor ie a relativităţii decâ t concepţia autorului ei, despre p rob lema care ne in teresează . Pen t ru Einstein, t impul este organic legat de spaţiu şi are un caracter local. In calculele matemat ice pe care le compor tă t r a ­t a rea mecanică a mişcări i , t impul apa re ca o a pa t r a d imensiune a spaţ iului . Spaţ iul acesta, einsteinian, are , aşadar , 4 d imen­siuni şi const i tue, ceiace denumim noi în m o d curent, lumea-Legă tu ra d int re cele 4 d imensiuni a le acestei lumi este a tâ t d e s t r ânsă , încât noi nu pu tem separa şi individualiza t impul , fără ca acesta s ă nu-şi p ia rdă înţelesul adevărat . Aşa se în tâmplă , b u n ă o a r ă cu cel care înşiră evenimente le p e scara t i m p u l u i cons idera t d in punct d e vedere fiziologic, simţit de e l ; pen t ru acesta, t impul a r avea o exis tenţă izolată şi de sine s tă tă toare , ap roape ca şi pen t ru cel care obse rvă t impul exclusiv din punctul , d e vedere s ideral .

Această concepţie a t impului , care stă la baza teoriei re la­t ivi tă ţ i i , s ' a dovedi t a fi ma i adecvată înţe leger i i Universului ş t fenomenelor lui, decât concepţia t impului abso lu t din mecanica oewton iană .

Adevăra tu l înţe les al teoriei lui Einstein nu a fost realizat,, însă , până când H. Minkowski, nu a d a t la iveală, în 1908, ce*-lebrul său s tudiu asupra spaţ iului si t impului , în t i tu la t „ R a u m und Ze i t " .

Minkowki a da t o frumuseţe şi o s imet r ie u lu i toare doc­t r ine i lui Einstein a relat ivi tăţ i i spaţ iului şi t impului , a ră tând că toa te cele spuse de acesta urmează în m o d na tura l , dacă p r i ­vim spaţ iu l şi t impul n u ca ent i tă ţ i abso lu te , ci ca aspecte a le unei rea l i tă ţ i mai fundamentale , anume Contltiua-ul spaţio-tem-poral quadridirriensîdnal.

Spaţ iul a re , pen t ru Minkowspu, 3 dimensiuni ( lungime, l ă ­ţ ime ş i a d â n c i m e ) ; t impul , numai una , ana loagă dimensiuinii lungimii . Insă cele 3 dimensiuni a le spaţ iului şi unica d imens iune a t impului , dacă a r fi ama lgama te în t r 'un m o d oarecare , ar forma u n to ta l un i ta r care a r avea 4 dimensiuni . Această amalgamare, , formează, după Minkowski , lumea noast ră . D u p ă cum1 însuşi s p u n e pen t ru în ţe legerea Universului astfel expl ica t de e l : , ,De azi înainte , spaţ iul în s ine însuşi , şi t impul în s ine însuşi , sun t meni te să se degradeze în s imple umbre , şi numai un fel dp uniune în t re aceste două , va păs t ra o rea l i ta te i ndependen t ă " .

Natura , după cum vedem, în concepţia nouă a Universu lu i , nu cunoaşte nimic din dist incţ ia pe care noi o facem între spa ţ iu ş i t imp. Pen t ru reprezentanţ i i , matemat ic ieni şi fizicieni, ai şti in­ţei de as tăz i , această dis t incţ ie este d o a r o par t icular i ta te ps iho­logică a noast ră . In real i ta te , nu exis tă nimic absolu t în spaţ iu şi t imp.

T o a t e cele de mai su s , aruncă, d e sigur, o lumină s t r an ie asupra tab loulu i ştiinţific al Universului . Vedem' că acest t ab lou este ma i m u l t o creaţie mintala, matemat ică , decât am fi p r e ­supus-o .

At i tudinea oameni lor d e ş t i inţă d inaintea teoriei re lat ivi tă ţ i i era, comparat iv, naivă. Ei se u i t au în Univers şi vedeau bucăţ i de mate r i e mişcându-se conform legi lor matemat icei prin spa ţ iu şi t imp. T impu l era definit t o t matemat ic , ca o l inie d reap tă compusă din puncte . Atâ t bucăţ i le d e mate r i e câ t şi legi le erai* p re supuse că există independente de min tea noast ră . Noi o b ­s e r v ă m numai ceiace se în tâmplă . Bucăţi le de mater ie le pe r ­cepem, direct, pr in simţuri . Legile mater ie i nu , erau p e r c e p u t e direct, d a r erau to t aşa de rea lmente obiective.

Cu to tu l di fer i tă es te a t i tudinea oameni lo r d e ştiinţă d e as tăz i , în faţa Universului , — după cum chiar a m văzut în t rucâtva .

In p r imul rând , pen t ru ei, acele en t i tă ţ i newtoniene c a : massa , iner ţ ia , fo r ţa , e t c , în ţe lese ca s imbolur i cant i ta t iv-mate-mat ice a le u n o r lucruri reale şi cunoscute de intuiţ ie, a u fo s t în lă tu ra te . D a r aceas ta a a t ras şi o. schimbare a conceptului de mater ie . Atomul fizicei vechi, pu tea fi gând i t ca o părt icică mică' a Universului , ca un firişor, infim, de nis ip. E lec t ronul , p ro tonul ,

e t c , a le fizicei noui , nu poa te fi însă gând i t ca ceva şi mai mia decât a tomul , d a r acestea sunt abstracţ i i inferate a le ra ţ iuni i , creaţ iuni a le min ţ i i noas t re . D e aci, apoi , acea imagine minta lă a Universului , de care am pomeni t . Şi a tomul este o abstracţie: da r la a tom mai r ămâne o bănuia lă d e mater ie , d imensională . E lec t ronul este o abstracţ ie pură .

Ia tă ce spune în această privinţă fizicianul eng lez Eddington: „ L ă s â n d la o pa r t e aspecte le estetice, etice şi sp i r i tua le a le me­diului nos t ru , ne află în faţa u n o r calităţi ca : mas iv i ta te , subs t an ­ţ ia l i ta te , extensiune, dura tă , etc., cari sun t p resupuse ca apar ţ i ­n â n d domeniu lu i fizicei. In t r 'un sens, acest lucru e adevăra t . Insă fizica nu es te în măsură ' să t ra teze direct d e s p r e ele. Esenţa, na tur i i aces tora es te inscrutabi lă . P u t e m în t rebuin ţa imagini min­t a l e pen t ru a ajuta calculul. Insă nici o imagine din minte iu* p o a t e fi o repl ică a ceiace nu este în minte . Şi astfel, în actuaUaj s a p rocedură , fizica n u s tudiază aceste cali tăţ i inscrutabi le , ci citiri d e înreg is t ră r i pe ins t rumente le cu care observăm. Cit i r i le aces tea , es te adevăra t , reflectează fluctuaţii le cal i tă ţ i lor lumăi; însă cunoşt in ţa noas t r ă exactă este a aces tor citiri, nu a calită­ţ i lor. Pr imele au to t a t â t a a s e m ă n a r e cu cele din urmă, (citiri le, ad ică , cu cal i tă ţ i le , tun.) p r ecum are u n n u m ă r de telefon c u abona tu l ce-1 r ep rez in t ă " .

Fidel cu ideile sale , Edd ing ton socoteş te că n u are nevoie să ştie ce sunt acele ent i tă ţ i newton i ene , ci el lucrează cu „puncte-evenimente", de sp re care, d e asemenea, nu ş t ie ce sunt şi nici nu-1 in teresează . In t re aceste „punc te -even imente" există anumite re la ţ i i numite „intervale", despre care iarăşi nu ştie nimic. Din toa te acestea,, însă , e l derivă ap roape în t reagă lumea fizică, adică mate r ia şi legi le ei, şi-şi construeşte schema Universului din care facem;, cu toţii , pa r t e in t eg ran tă .

Edding ton es te , astfel, d e pă re re că şti inţa de astăzi t r a ­tează numai cu s t ructur i şi es te l imitată. Aşadar , cunoşt in ţe le noas t re ştiinţifice nu ne spun altceva despre acest Univers , desp re na tu ra lui, decât d e s p r e s t ructura lui, la cunoaşterea căreia pu­t em a junge cu mintea . In acest în ţe les se explică si afirmlafta fizicianului şi matemat ic ianului englez James Jeans că „ U n i ­versu l es te o gând i re în min tea unui Dumnezeu m a t e m a t i c i a n " , precum, şi aceia, mai cur ioasă , a îui WJiitehead, că pen t ru el, o buca tă de fier nu este altceva, decâ t „o cont inui ta te me lod ică" .

Tab lou l este schematic şi pl in de mis ter al Universului , con­c e p u t de fizica mode rnă , este cu a tâ t mai curios, cu cât nquile ' teor i i ce-i s tau la bază , în lă tură oda tă cu ideile de ma te re , forţă, m a s s ă , etc. şi axiomele geometr ie i clasice a lui Euclid, decla!-rându- le , pu r şi s implu, a rb i t ra re . Şi, în locul axiomelor acelei geometr i i , s 'a a juns , în ş t i inţa fizicei noui , la creiarea şi apl i ­carea a l tora cari pos tu lează al te s is teme de referinţă, pen t ru jus t i f icarea noi lor teori i . Aceste geometr i i sun t acelea a lui

'Minkowski, fţientann, Ldbeeei/schy, etc. cari nu numai că con­trazic pe cele de mai înainte, dar — lucru ş i măi curios ,—sunt , logic, concludente şi primesc chiar o verificare experimentală, în multe puncte, prin teoria relativităţii lui Einstein, prin aceia a qutintelor lui \Max Planck, a lui Bohr, etc.

Am văzut, aşadar, pe scurt, rolul şi importanţa timpului în noua concepţie ştiinţifică a lumii. O întrebare se ridică, însă, ca încheiere, în faţa concluziilor la cari această ştiinţă nouă a ajuns, şi anume: caracteristicile acestea matematice, prin care ştiinţa fizică nouă îşi" explică, — atât cât o face, — Universul,, sunt ele , într'adevăr, obiective? Fiind creîate de mintea noastră, nu-s, e i l , oare, subiective? întrucât construcţia aceasta mintală ne oferă garanţia unei cunoştinţe obiective a Universului?

Kant rezolvase această problemă susţinând că aşa este struc­tura minţii noastre însăşi. Aceiaş părere o găsim şi la Eddingtain când el afirmă că raţiunea noastră cunoaşte despre Natură numai atât şi aceia, anume, cât şi ce raţiunea noastră însăşi a pus în această Natură. J a m e s Jeans crede ş i el că mintea noastră gân­deşte, despre Univers, numai matematic.

Aşadar, răspunsul ce se desprinde din toate aceste idei, este acela că, totalitatea existenţei, adică întregul Univers extern şi mintea noastră sunt homogene în natura lor. Ceiace compune lumea este de natură mintală. Acest component, în lumina ştiinţei noui, nu este el, în timp şi'n spaţiu, cum era în concepţia şti in­ţifică veche; ci chiar acestea, adică timpul şi spaţiul însăşi,, sunt părţi derivate din schema ciclică integrală a componentului.

Se poate deduce de aci, — înnodată subliniem, — rolul fundamental ce-1 are noţiunea de timp, în reprezentarea şi expl i ­carea Universului. Căci fără ea, mintea noastră nu numai că n'ar fi ajuns, cândva, la conştiinţa de sine însăşi, fie sub forma de „durată", mai întâi, f ie sub aceia de ,,destin", mai târziu; — dar, n'ar fi putut nici să ia, vreodată, act, de existenţa lumii exterioare, despre care să-şi creieze, apoi, acele cadre în care Universul să poată avea un înţeles ştiinţific.

Unii dintre gânditorii vechi n'au dat ideii de timp un rol d e importanţă, fiindcă ei aveau, despre viaţă şi lume, explicaţii simpliste, bazate doar pe simpla observaţie sau pe puterea d e imaginaţie necontrolată. Şi-apoi, cunoaşterea anticilor s'a măr-ginic, cu deosebire, la cercetarea elementelor ultime ale lumii înconjurătoare ca substanţă. Ei nu-şi dădeau seama, — fiindcă nu-şi puteau da, — că explică un Univers mort... Când, însă» filosofia şi ştiinţa aU început să se desvolte cu temeiuri certe, ideia de timp capătă o importanţă deosebită, din ce în ce maî mare şi mai necesară, până la aceia pe care am văzut că i - o acordă ultimele teorii ale fizicei noui — filosofice, — teorii despTe care s e poate spune cu drept cuvânt că, prin ele, ştiinţa a ajuns la o adevărată conştiinţă de sine.

IV. C O N C L U Z I U N I .

Din cele expuse până aci, cu privire la p roblema t impulu i din punct d e vedere filosofic, putem» t r age , în încheiere, u r m ă t o a ­re le concluziuni :

1. Este imposibil a se defini perfect timpul, d in acest punct de vedere , p â n ă acum. Deşi toţ i filosofii, — d u p ă cumi a m Vă­zut, — au încercat, or icând au t ră i t , să-1 definească, în m o d u r i cari mai de cari mai subt i le şi mai ingenioase , n imeni p â n ă acum n ' a isbut i t să-i găsească o definiţie completă , definitivă îşi mul ţumi toare pen t ru or icine.

2. Ceiace este mai mult ca s igur , î n să , es te că timpul rim are o existenţă în sine. Nu există, a şadar , în ansamblu l lumii , ceva, de na tu ră universală , căruia* i s 'ar pu tea zice timp; există , însă , un imens număr de succesiuni temporate, relat ive fiecare la existenţa cutărei sau cutărei fiinţe, par t icule , ş . a. m. ă.

Ca a tare timpul absolut, universal, nu există; el es te sau numai o iluzie, sau o creiaţie convenţ ională a minţii .noast re , de te rmina tă de necesi ta tea practică a raţ iuni i umane .

3 . Timpul real, singurul timp care există cu adevărat, &ste de natură subiectivă şi derivă din structura noastră bio-psiho-logică-

Acest t imp psihologic , pe care spir i tul omenesc îl s imte , es te dat d e simţirea duratei ce fiecare din noi o intueşte ca p r o ­pr ia sa conşt i inţă .

Exis tenţa f iecărui om se compune d in t r 'o infinitate d e clipe sau momente ; prin rapor ta rea la fiecare din acestea, prezente* toa te celelalte clipe sau momente a le vieţii sa le , se împar t în trecut sau viitor.

In sfârşit , la lămuri rea înţelesului acestui t imp simţit , t răi t , ps ihologia nu şi-a spus încă, u l t imul cuvânt, hotăr î tor .

4. Astăzi , — în faza desvoltăr i i ac tuale a ştiinţei în g e n e ­ral , — t impul este şi r ămâne şi pen t ru mai depar te , — cât faza desvol tăr i i actuale a ştiinţei, va mai dura , — o p rob lemă p r i n e sen ţă filosofică. Căci direcţii le ştiinţifice speciale se d i spersează to t mai mul t , în deosebi , prin rezul ta te le la cari poa te duce m e t o d a exper imenta lă exagera t înţe leasă şi aplicată. Când, însă, punctul de vedere filosofic impregnează cercetarea ştiinţifică, a l ta este situaţia. Atunci, în mfod sigur, se a junge la rezolvarea oricărei p rob leme ce s 'ar pune . Deasemienea şi în p rob lema t impului .

5. Fap tu l că diferitele teori i a le t impului , — d e altfel ca şi a le a l tor p rob leme , — au fost, după cum am1 văzut , rând pe rând abandona t e şi înlocuite cu a l te le , iar adevărul ul t im nici n u se în t revede măcar , cu toa tă cert i tudinea, t r ebue să ne ump le de melancol ie? N u , d e sigur. Căci , filosof ia şi ş t i inţa, mergând a l ă tu ra t e , mâine , poa te , vor fi în măsură să n e explice, , ce es te .

e u adevăra t şi în m o d neîndoios, t impul , ca şi celelalte p rob leme c e mai chinuesc încă mintea omului .

In orice caz în aceas tă s t rădu in ţă ne în t re rup tă a sa d e a afla ce e s t e t i m p u l , ca şi în mi lenara sa activitate ştiinţifică, în genera l , omul îşi poa t e vedea, o d a t ă ma i mu l t , cele două însuşir i cari-1 caracterizează, pare-se , în m o d pe rmanen t , deopo t r ivă : de-o par te , u n t i t lu d e măre ţ i e , iar d e al ta , o d ramă a des t inului s ă u . Căci dacă unor în t rebăr i e l le-a găs i t , d u p ă mai mul tă sau mai puţ ină cercetare, r ă spunsur i complete şi pluziabi le cari con-s t i tu iesc aşa zisele adevărur i ineluctabi le ale şt i inţei , al tora, însă , n ' a pu tu t să le dea, p â n ă acum, nici o so lu ţ ionare s igură, ele ră­m â n â n d şi as tăz i chinui toare semne d e în t rebare . Dar, fie că e vorba de adevărur i le obiective, d e nesdruncinat , fie că numai de înd răsne ţe l e hipoteze şi supozi ţ iuni , ş t i inţa const i tue, a tâ t pr in p rob leme le ce şi le pune , cât şi pr in rezul ta te le la care a junge , s u p r e m a dovadă certă a superiori tăţ i i omului faţă de celelal te vieţui toare.

ION G. POPESCU-ÂRGIŞEL

BIBLIOGRAFIE

1. Aristotel: „ P h i s i q u e " , tex te établi et t radui t pa r Henr i Carfer ton, Par i s 1926, cap. 10—14.

2. Btéma, Emite Van: „L 'espace e t le t e m p s chez Leibniz, e t chez K a n t " , Alean, Par i s 1908.

3 . Bergson Henri: Essa i su r les données immédiates de la conscience" , Par i s 1936, Ed. 34.

4. Berthelot R.: , ,L 'espace e t le t e m p s des phys i c i ens" in .,,Revue de Métaphys ique et de m o r a l e " 1910, (pag . 77—775) .

5. Boret Emile: „L'espace et le t e m p s " Alcan, Par i s , 1922. 6. Duhem Pierre: „Le sys tème du M o n d e " , Par i s , — în 5

vo lume . 7. Esclangon Ernest: „La not ion du t e m p s " , Par i s , 1938. 8. Giorgi, Giovani: , ,L 'Evoluzione délia nozione di t e m p o " ,

rev . „Sc ien t ia" , an. XXVIII , vol. LX, Nr. CCLXII—2, Seria III , din 1.II.1934, pag . 89.

9. Herovanu Mircea: „Că lă to r i e în Unive r s" , Ed. Casa Şcoa-lelor , Bucureşt i .

10. Hubert şi Mauss: „E tude sommaire" . . . rev. „Sc ien t ia" , A n . XXIX, vol . LVII, No . CCLXXIV—2, Séries III, C h a p i t r e : j jMëlanges d 'h is toi re des r e l i g i o n s " pag . 189.

1 1 . Hume, D.: „Cerce ta re asupra intelectului omenesc" , t r a d . de S. Că teanu , Bucureşt i , „T ipa ru l Un ive r s i t a r " .

12. Inculetz Ion: „Spa ţ iu l şi t impul în noua lumină şti in­ţ i f i că" , Discurs de recepţ iune în Academia Românà, Bucureşti 1 9 2 0 .

13. Jedns James: „Les nouvelles bases philosophiques .de la science", traduit par A. Lalande, Ed. Hermann, Paris 1935.

14. Kant Im.: „Despre formele şi principiile lumii sensibi le şi ale celei inteligibile",, trad. românească de C. Noica, Bucu­reşti 1936.

15. Kant Im.: „Critica ra ţ iuni i pure" trad. de Traian Brăi-leanu, Ed. C. Şc. Bucureşti 1930.

16. Langevin P.: „Le temps et causalité", in „Revue d e Métaphysique, et de morale", 1911 (pag. 4 5 5 — 4 6 6 ) .

17. Leibniz, Oeuvres I: „Nouveaux Essais sur l 'Entende­ment", Charpentier, Paris, 1846.

18. LevyBruhl, L.: ,,Le temps et l'espace du monde m y ­thique", (în rev. „Scientia", An. XXIX, Vol, LVII, No. CCLXXIV— 2, Séries III, din 1.II.1935, pag. 139.

19. Locke, loHn: Oeuvres: „ Essai sur l'entendement hum-maine", Paris, Firmin Didot Frières, MDCCXXXIX.

20. 'Maugé: „Le temps vécu et le continuu-Spatio-tempoirel", Rev. Philos, de la France et de l'Etranger, 63-eme, Année, N o . 7 et 8, Juillet—Août, 1938.

21 . Noiiy, Lecomte du, „Le Temps et la v ie" , Paris 1936. 22. Onicescu Octav, Galileu, Cultura Naţională, Bucureşti. 23 . Petrescu, N.: „Thomas Hobbes", Viaţa şi opera, Bucu­

reşti, Societatea Română de. F i losof ic 24. Platon: „Timeu", V. Platonis Opera, Ed. Didot, tome ¡11. 25 . RădulescuAMotru, C : „Timp şi destin", Fundaţia „Re­

ge l e Carol II", Bucureşti, 1940. 26. Soudan Michel: „Le Temps", Librairie Félix Alean,

Paris 1937. 27. Sţdivan £.: „Limitele ştiinţei", Londra, 28. Vâlcovici V.: „Principiul incertitudinii", în „Memoriile

Secţiunii ştiinţifice a Academiei Române, Seria III, Tomul XIII, (Memoriul 3, Bucureşti 1938.

29. Vianu, T.: „Bergson", Bucureşti 194Q. 30. Zawirski S.: „L'evolution de la notion du temps", Aca­

démie Polonaise de Science et des lettres; Cracovie 1936.

DETERMINISM ŞI INDETERMINISM IN FIZICA MODERNA.

Pe marginea cărţii: D e t e r m i n i s m u s u n d I n d e t e r m i n i s m u s i n d e r m o d e r n e n P h y s i k de Ernst Cassirer, Göteborg, 1937.

Determinismus, und Indeterminismus in der modernen Phy­sik, His tor iche u n d sys temat ische Studien zum, Kausa lp rob lem a filosofului kant ian Erns t Cass i re r a re mer i tu l de a fi s i ngu ru l s tudiu critic mai amlplu consacrat acestei p rob leme d e a rză toa re actual i ta te . De al tfel gând i to ru l , care d e un sfert de veac a n a ­lizează s t ruc tura şi evoluţia şt i inţei , era des igur cel mai ind ica t să scrie o a semenea carte . In Substanzbegriff und Functionsbe-griff (1910) era expusă epis temologia fizicii c lasice: Zur £in-sieinschen Relativitätstheorie (1920) cercetează t r ans fo rmăr i l e provoca te de teor ia relat ivi tăţ i i . E ra necesar ca au to ru l să-şi facă cunoscut şi punctu l de vedere a supra fizicii quant ice .

In p r ima pa r t e a căr ţ i i , Cass i re r s e s t r ădueş t e să dezb race conceptul de cauzali tate d e or ice învel iş metafizic, să-i precizeze conţ inutul a şa cum r e z u l t ă din în t rebuin ţarea lui în ş t i inţă . IEI observă că toa te discuţiile con temporane asupra cauzalităţi i p leacă dela cunoscuta formulă a lui Lap lace : o in te l igen ţă , care a r cunoaş te toa te forţele natur i i şi s t a rea universului la un mo­men t dat , a r pu tea cupr inde, în formule matemat ice , mişcăr i le t u tu ro r corpur i lor ş i a tunci şi vii torul şi t recutul a r fi p rezen te în ochii ei. Fizicienii modern i înmormântează cu m a r e p o m p ă această definiţie a de terminismului . Cass i re r ara tă însă că p e n ­tru aceasta nu era nevoe de fizica m o d e r n ă , ci d e s impla a n a ­liză epis temologică . Es te semnificativ că Emile Du Bois-Rey-mond , care a d a t formulei lui Laplace în t reaga ei amploa re m e ­tafizică, opunea fenomenelor suf le teş t i acel , , ignoramus, igno-r a b i m u s " . Autoru l accentuează că, în cadrul acestei concepţ i i , ignoranţa noas t r ă nu se l imitează la domeniul psihicului , ci exis tă şi faţă de e lementele ma te r i e i : cunoaş terea pozi ţ i i lor şi vitezelor nu ne permi te să pătrundem! esenţa masei şi forţei. P e d e a l tă p a r t e , „spi r i tu l lui Lap lace" depăşeş te capacitatea intel igenţ i i o m e n e ş t i ; formula e s t e irealizabilă exper imenta l , ea rămâne u n idol al cunoaşter i i .

Concepţ ia lui Laplace se gă se ş t e de altfel la Leibniz, ca o- u rmare a convingeri i acestuia că există ident i ta te în t re m a t e -

matică şi na tură . Humfe a dat pr ima lovitură ser ioasă acestei concepţi i , a r ă t ând că pret insa necesi tate a legătur i i cauzale nu s e întemeiază pe nimic obiectiv. Iar Kant a înlocuit, în m o d definitiv — pent ru Cass i rer — determinismul metafizic cu de­terminismul critic. Cauzal i ta tea nu este valabilă pent ru lucruri , pen t ru subs tanţa meafitzicii, ci numai pent ru , ,obiectele expe-rienţi i pos ib i l e " , pen t ru cunoaştere . Deşi , în comerţul nostru ' ob i şnu i t cu natura , l egăm cauzali tatea de t ransformări le lucrurilor, aces t punct de vedere es te , d u p ă cumj s ' a .-văzut mai sus, insu­ficient. Cauzal i ta tea ridică, în fizică, p rob lema forţelor şi acestea n e conduc la legi , astfel că legile sunt adevărate le componente ale relaţiei cauzale. Formula lui Lapîace es te metafizică, presu­pune tocmai acea t recere la l imită, pe care Kant o interzice ; ea es te un „concept g o l " , „hipostazierea inadmisibi lă a unui ideal a l raţ iunii p u r e " (p . 33 ) .

Cass i re r cercetează apoi rolul cauzalităţii în fizica clasică. Aplicând teoria t ipur i lor logice, el deosebeş te mai mul te feluri de propozi ţ iuni fizicale. Afirmaţii le-mă surători const i tuesc ele­men te l e reali tăţ i i fizice. Măsură tor i l e formează obiectul p ropr iu al fizicii; ele au caracterul individuali tăţ i i . In cercetarea fizică se mani fes tă două t end in ţe : pe de o pa r t e , o extensiune a dome­niului , pe de a l t ă pa r t e , o concentrare a formei. Deaceea, odată cu p rogresu l cercetări i , lumea simiţurilor pă leş te , începe să pre ­domine simbolicul . Astfel se trece la al doilea t i p : afirmaţiile-legi. Autorul în t repr inde aici critica inducţiunii . Nu numai că celebrele procedee ale lui J. St. Mili sunt ,,ficţiuni m e t o d o l o g i c e " (p . 50 ) , dar însăşi metoda e clădită pe un cerc vicios: la baza inducţiei s tă credinţa în uniformitatea natur i i , dar credinţa aceasta es te ea însăş i o inducţie. Pen t ru Mill , legea este un agrega t de adevărur i individuale ; pen t ru Cass i rer , t recerea delà măsură tor i la legi implică un salt . In procesul de genera l izare se trece de là j udecă ţ i categorice la judecăţ i h ipotet ice . Exper imentu l are me­r i tu l de a ne elibera de Aici şi Acum ; nu trecem, nejustificat,, de là „unii'* la „ to ţ i " , ci pur şi s implu depăşirw condiţi i le mo­me n tu lu i şi locului .

Delà legi, p r in t r ' un alt sal t . a jungea la afirmaţiile-principii. Nici acestea nu au origine empirică, dovadă că sunt descoper i t e prin instinct. S'a încercat în to tdeauna să se identifice unele prin­cipii — al inerţiei , al acţiunii, al energiei — cu cauzali tatea iges nera lă . Cauzal i ta tea însă nu este nici l ege , nici principiu ; ajun­g e m la ea p r in t r ' o nouă săr i tură. Cauzal i ta tea generală es te 0 propoziţiune transcendentală, a supra experienţi i , nu asupra lucru­rilor. Nu t rebue s'o concepem însă ca o idee înăscută , ci ca un pos tu l a t al gândir i i empirice, un punct de vedere, din care se af i rmă posibi l i ta tea cunoaşteri i fizice de a forma un s is tem. Cas s i r e r invoacă şi autor i ta tea lui He lmho l t z , care a spus că, ma i mult decât ordinea legi lor , n u pu tem descoper i nimic î n rea l i t a te . Acest principiu regulat iv al gândir i i , de a căuta legi

din ce în ce mai genera le , es te cauza l i ta tea ; cu alte cuvinte, cau­zal i ta tea coincide cu lega l i ta tea ( „Gese tz l i chke i t " ) . Autorul critîtă akt şi reducerea cauzalităţii la previzibititate. Această confuzie, frecventă astăzi , provine din amestecarea sensului logic cu cel p ragmat ic . P revederea es te o noţ iune antropoimlorfică, ce intere­sează numai s tăpâni rea tehnică a naturi i . De altfel Planck a a ră ta t că, din faptul că previzibil i tatea const i tue un criteriu in­fail ibil pen t ru existenţa unei relaţi i cauzale, nu se poate deduce că aceste două noţ iuni sunt identice. Cauzal i ta tea es te , spune Cass i re r , ,,nu atât o prevedere de fenomene viitoare, cât mai de ­g rabă o promis iune de cunoştinţi v i i toa re" (p . 82 ) .

Capi to lu l u rmă to r es te închinat raportului dintre cauzalitate şi probabilitate. Această chest iune s 'a născut sub pres iunea ter­modinamicei , care a impus, un nou principiu în fizică. Evoluţia pr incipi i lor nu infirmă însă apr ior ismul , fiindcă nu s t ructura genera l? a ş t i inţei es te imuabilă — cum1 credea Kant — ci numai procesul de t ransformare a teori i lor, care se d'esvoltă unele d in a l te le . Fap te le au promovat principiul lui Carnot -Claus ius [şi prin acesta s 'a in t rodus în evoluţia naturi i , o deosebire funda­mentală între procesele reversibile şi i reversibile. Acest principiu nu poa te fi dedus din celelalte principii , nici nu e compatibi l cu e l e ; deaceea el apare ca un rest i ra ţ ional . Pen t ru a înlătura ca­racterul paradoxa l aî principiului ent ropie i , deci pent ru a pu tea încorpora uni la teral i ta tea evoluţiei în mecanica clasică, Bol tzmann in t roduce probabi l i ta tea . El consideră întoarcerea evoluţiei nu ca o imposibi l i ta te , ci ca ceva extrem de improbabi l , i n t e rp re ­ta rea aceasta nu este însă l ipsi tă de dificultăţi. In primul r â n d t rebue să sacrificăm neces i ta tea : un eveniment improbabi l ;nu es te imposibi l . Apoi în teoria cinetică a gaze lor nu mai avem de-aface cu compor tarea unor part icule individuale, ci numai cu valori mijlocii. Această si tuaţie este paradoxală pent ru me­canica punctului ş i impllică o t r ans fo rmare a idealului cunoaşteri i . P e de al tă pa r t e legile dinamice şi s tat ist ice sunt sili te astfel la o convieţuire greu de realizat , care necesită hipoteze auxil iare.

Toa te acestea au făcut pe M. Planck să mărtur isească , încă din 1908, că opoziţ ia d in t re reversibil şi ireversibil es te i resol-vabilă şi, ca a tare , fundamentală pent ru fizică. Franz Exner p ro ­pune , în 1917, o soluţ ie de unificare. Deoarece s ta t i s t ica ' . es te indispensabi lă pen t ru procesele i reversibi le , Exner , pentru a salva un i ta tea şti inţei , consideră noţiunea de lege statistică ca fiind supraordona tă conceptului d e lege dinamică. El se s tră-dueşte să dovedească că şi legile fizicii clasice sunt în fond to t legi de valor i mijlocii. D a c a , în loc d e secunde, a m miăsutU' cu bi l ionimi de secundă, poa te că aparen ţa uniformităţi i exacte a fenomenelor a r d ispărea — spune Exner , ca un adevărat pre­cu r so r al fizicii quantice. Cass i rer îi obiectează că această extin­dere a legali tăţ i i s tat ist ice la na tura în t reagă este comp'e t n e -just if icată. Statistica apare odată cu real i tăţ i le care au caracter

de „colect iv" şi nimic nu n e îndrep tă ţeş te s 'o apl icăm şi la a l t e real i tă ţ i .

Apari ţ ia legi lor s tat is t ice în fizică a provocat mare vâlvă;. Dar , î r loc să se în t repr indă o analiză ser ioasă a noţiunii d e probabi l i t a te , legi le s tat is t ice au fost pu r şi s implu o p u s e l eg i lo r dinamice, ca reprezentând indeterminismul — un termen „care cupr inde în el echivocurile cele mai pe r i cu loase" (p . ,112). Cass i re r caută mai întâi o definiţie sat isfăcătoare a probabi l i ­tăţii , împotr iva lui Keynes , el îmbrăţ işează teor ia obiectivă a probabi l i tă ţ i i . O d a t ă ce fap te le sunt da t e , ceeace este probabi l sau improbabi l este obiectiv fixat şi independent d e op in ia noas t ră . Probabi l i ta tea fizică a unu i fenomen depinde numai d e condiţ i i le care îi influenţează apar i ţ ia , nu d e g radu l cunoşt in ţe lor noas t re . In acest fel , propozi ţ iuni le de probabi l i t a te devin afir­maţi i asupra frecvenţii relat ive a u n o r anumite fenomene în cadrul unui lanţ d e fenomene. D e s igur aplicarea calculului probabi l i tă ţ i i la o anumită rea l i ta te ridică p rob leme dificile ; or i ­cum însă n u e nevoie să construim o logică probabi l is tă , opusă logicei clasice, în care, de pi ldă, principiul ter ţului exclus n u a r fi valabil . Cass i re r crede că soluţia cea mai pot r iv i tă a fost concepută de R. von Mises . Acesta s e spri j ină pe noţ iunea d e colectiv, p e care o defineşte axiomatic, pr in două pos tu l a t e : pos tu la tu l existenţei unei valori-limită a frecvenţei relat ive ţşi pos tu la tu l neregular i tă ţ i i . Astfel , p lecând delà o noţ iune clară., evităm şi confuzia ce se face în mod obişnui t în t re afirmaţie s t a ­t ist ică şi afirmaţie neprecisă. Un colectiv nu conţine în sine nicio inexact i ta te ; dimpotrivă el p resupune o serie de observaţ i i precise.

Se poa te însă vorbi de legi obiective în domeniul hazardu­lu i? Nu este cont ingentul ceva, care, pr in definiţie, se exclude din lega l i t a te? Pen t ru a clarifica noţ iunea de hazard, Cas s i r e r face o incursiune în istoria acestei idei. La Pythagor ic ieni şi a to -mişt i , necesarul se opune cont ingentului . Aristotel consideră ca „acc iden t" ceeace nu rezultă din esenţa unui lucru. Pen t ru Leibniz, opoziţ ia necesar-cont ingent coincide cu ra ţ ional-empir ic . Kant elimină şi de aici infiltraţii le metafizicei. Necesi ta tea şi con t ingenţa devin ca tegor i i . Şi a tunci pr incipiul cauzali tăţ i i r eapare şi necesar , ca judecată sintetică, apr ior i , şi cont ingent , deoarece to ta l i ta tea experienţ i i , pe care se spri j ină, este dată numai ca pur fapt . Concluzia este că între contingent şi legalitate nu există raport de contradicţie, ci relaţie complimentară. Şi în fizică pare să fie la f e l ; în teoria cinetică, de exemplu, legi le dinamice ş i s tat is t ice colaborează armonic . Cauzal i ta tea şi probabi l i ta tea r ă s ­p u n d deci împreună exigenţei genera le a legal i tă ţ i i : prima s e referă la cunoaşterea evoluţiei , cealaltă la cunoaşterea condiţ i i lor iniţ iale.

Autorul atacă apoi p roblema centrală a căr ţ i i : cauzalitatea în fizica quantică. El precizează mai întâi că faimoasele „re la ţ i i

de inde te rmina re" n u pr ivesc s t ructura s is temului fizicii, ci mă­sură tor i l e care îi s tau la bază. Astfel fi ind, inâeterminarea afir­maţii de aceste relaţii nu justifică prin nimic consecinţele meta­fizice, care au fost adesea deduse. Cass i re r obse rvă că niciunul din quantişt i i cei mai „ revo lu ţ ionar i " nu a renunţat , în lucrări le lui de fizică, la legal i ta te — aceas ta fiind1, pen t ru autor , sino­n imă cr. cauzali tatea. Bottr n u a t ăgădu i t Valabili tatea cauza l i t ă ţ i i ; d impotr ivă, a accentuat că acest concept es te indispensabi l pent ru in te rp re ta rea rezul ta te lor măsură tor i lor . El contestă numai po­sibi l i tatea de a lega descr ierea cauzală cu descr ierea spa ţ io-t empora lă , acestea două fiind „compl imenta re" . Es te adevăra t că H e i s e n b e r g susţ ine că relaţ i i le de indeterminare au în lă tura t cauza l i t a tea ; p e de a l t ă par te însă, el es te d e acord cu ideia de compl imentar i ta te în sensul lui Bohr. Şi în concepţia s tat is t ică a lui Born şi Jo rdán , fizica devine inde te rmin i s t a ; da r Born adaugă că p robab i l i t a tea e s t e strict de te rmina tă .

Es te in te resan t ro lu l pe care principiul energiei îl joacă în mecanica quantică, fiindcă, în mod 1 obişnuit , acest principiu este identificat cu acel al cauzalităţii . C u toa te că există şi unele în-doeli , d e fapt mecanica quantică menţ ine principiul conservări i energ ie i : de pi ldă, în teor ia efectului foto-electric, a efectului Compton , etc. Exis tă s tăr i energet ice a le unui sistem', cărora n u le corespunde o energ ie d e t e r m i n a t ă ; aceasta însă nu infirmă conservarea energiei . Dacă astfel pr inc ip iu l energiei rămâne valabil şi în mecanica quantică, atunci rămâne în picioare ¡si cauzali tatea.

T rebue să evităm în t rebuin ţarea cuvântului „indeterminism?' , a şa de popu la r astăzi, şi pen t ru a l t e consideraţ i i . Schrodinger ia accentuat că afirmaţii le quant ice de probabi l i t a te sunt caracteri­zate p r in t r ' o exacti tate specială. Afirmaţii s tat ist ice nu înseamnă deci afirmaţii l ipsi te d e preciziune, ci t o t aşa d e s tr ic te , d a r refe­r i toare , nu la indivizi, ci la colective. Imposibi l i ta tea d e a p re ­vedea „ d e s t i n u l " unui a tom individual nu anulează cauzalitatea, deoarece aceasta nu este o „p rob lemă d e d e s t i n " ci o ¡«.problema de l e g e " . S'a sus ţ inut indeterminismul , spunându-se că d rumul unui electron nu poa te fi calculat dinainte, că electronul poate alege intre anumite cuvinte, că a legerea aceasta e un „joc d e zaruri al na tu r i i " . Dar a considera astfel na tura ca un a g e n t des ines tă tă tor , ca un subiect care acţionează şi suferă , înseamnă a cădea în antropomorfism1. Deoarece de te rminismul priveşte, n u lumea materială , ci formă cunoaşter i i , el nu poa te fi a t ins de înlocuirea legilor dinamice pr in legi s tat is t ice.

T rebue să renunţăm însă la vechea tendin ţă d e a reduce t oa t e legi le la t ipul legi lor d inamice ; astăzi t r ebue să admitem', ca tot aşa de or ig inare , şi legile s tat is t ice. D a r s tat is t ica nu an­t renează după ea nicio indeterminare . O bază s igură , neamenin ţa tă d e nicio indeterminare , t r ebue să aibă şi fizica modernă . Con­s t an ţa energiei şi a impulsului şi constantele universale , p r in t re

care mai a les quantumul de acţiune, alcătuesc fundamentul solid al nouei fizici. Exis tenţa acestui cadru precis ne recomandă o at i tudine d e p ruden ţă faţă de in terpre tăr i le speculative ale in--determinismului .

Relaţi i le de indeterminare nu ies din cadrul acestui deter­minism quantic, fiindcă ele nu implică renunţarea la legi s t r ic te , ci tocmai ne indică condiţii le în care putem! a junge la legi . Hei-senbe rg a voit să a ra te că aceste relaţ i i s tabi lesc o limită şt pentru tehnica exper imentală şi pen t ru formarea conceptelor fizice. Când este vorba, d é exemplu, de poziţia unui electron, t rebue să ţ inem seama de exper ienţele , prin care o putem afla. O r acestea nu permit ca poziţ ia şi viteza unei part icule să poată fi cunoscute s imul tan cu preciziunea voită: cu cât determinarea locului este mai exactă, cu a tâ t mjai puţ in precisă devine măsu­rarea vitezei şi invers. Formula cauzalităţii fiind aceas ta : „dacă cunoaştem exact prezentul , pu tem determina vi i torul" , deoarece nu mai p u t e m cunoaşte prezentul cu preciziune, Heisenberg con­chide că mecanica quantică a anulat In mod definitiv legea cau­zală. Cass i re r obiectează că aici nu e vorba de cauzalitate. Dacă în ţe legem cauzalitatea în mod critic, ca legal i ta te , atunci argu­menta rea lui H e i s e n b e r g nu o a t inge. Căci însuşi autorul re la­ţi i lor de inde terminare afirmă că, î n , t o a t e cazurile în care teoria clasică admite relaţ iuni între măr imi exact măsurabile^ re\aţ îuni corespunzătoare există şi în teoria quantică. O dovadă, .pentru Cassirer , că nu cauzalitatea este aici unsă în discuţie., o consti tue însuşi modul cum sunt deduse relaţi i le de indeterminare . ;Ele-pun în j o c teoria efectului Compton , în care rezul tatul e deter­minat de legea conservării energiei şl impulsului , adică de pro-ppziţidril cu caracter cauzal. Relaţiile de ^indeterminare nu pot deci lovi în conţinutul principiului de cauzalitate'; cel mult ele îi po t corecta forma.

In ce constă această corectare? Socotind ca expresie a cau­zalităţii formula : „dacă x, atunci y " , u rmează să cercetăm ce se în tâmplă dacă membrul întâi , al relaţiei conţine o indeterminare . Răspunsul es te s implu . Logica clasică ne învaţă că falsi tatea Iui x tiu a t rage falsi tatea lui y şi nici valoarea genera lă a relaţiei nu es te compromisă. Deci cauzalitatea rămâne în picioare; se adaugă numai că, pentruca relaţia să poată fi aplicată în fizică, treb'uc ca terniémi ei să fie ntăriirii exact măsurabile. De altfel condiţ ia aceasta a fost formulată d e Newton şi Leibniz. Aplicarea cauzalităţi i în teor ia quantică es te supusă astfel unei condiţii — ceeace nu înseamnă că este suprimată;. Se cere pur şi s implu ca, atunci când în t rebuinţăm cauzal i ta tea în t r 'un domeniu nou, să cercetăm cu a tenţ ie e lementele inobservabi le . Aceasta este contr ibuţ ia epis temologică a relaţ i i lor de incer t i tudine: ele ne învaţă că, t recând la cercetarea unei p rob leme noui , vechile con­cepte nu po t fi pur şi s implu t ranspuse , ci t r ebue supuse , ,îit fiecare caz, unei noui in terpre tăr i pen t ru a putea fi apl ica te

fără contradicţ ie. Oridecâteori exper ienţa ne înfăţişează nouţ aspecte , gândi rea cauzală t r ebue să sg, adapteze , creind, la n e -voe, noui mij loace conceptuale. Din această necesi ta te — pent ru coordonarea măr imi lor observabi le în fizica atomică — s'au născut : mecanica ondula tor ie a lui Schrodinger , schema qua-dratică a lui ; Heisenberg , mecanica mat r i ce ja r a lui Born şi J o r d a n şi numere le lui Dirac. In acest sens, H e i s e n b e r g a formula t „o lege cauzală a mecanicii quantice": dacă, la un moment da t , anumite mărimi fizice sunt măsura te cu t o a t ă exacti tatea posibilă,, există, în oricare al t moment , mărimi, ale căror valori pot fi exact calculate. Determinarea es te astfel restabil i tă , dar numai pent ru „cazurile p u r e " .

P rob lema cauzalităţii fiind rezolvată, apar noui dificultăţi,, de as tă dată, în ceeace pr iveşte noţiunea de realitate fizicii^ H e i s e n b e r g expr imă această si tuaţie, spunând că, la dese rv i rea fenomenelor atomice, t rebue să facem o secţiune între apara te le de măsura t ale observatorului şi obiectul observaţ iei . De a m r bele părţ i ale secţiunii, relaţi i le sunt precis de t e rmina t e ; la locul secţiunii însă apare o incert i tudine, deoarece acţiunea m i j ­loacelor observaţiei asupra obiectului se manifestă ca o per-turbaţ ie par ţ ia l necontrolabi lă . H e i s e n b e r g conchide că trebue sîi jenunţăm definitiv la ideea unei realităţi obiective în spaţiu şi timp, independentă, de observaţie. Cass i rer vede în aceasta o confi rmare a concepţiei lui refer i toare la p roblema rapor tu lu i dintre subiect şi obiect. El susţ ine că, în fizică, noţ iunea de sub­s tanţă a fost înlocui tă t rep ta t cu noţ iunea de func ţ iune ; pa ra le l cu această evoluţie, conceptul de lege a t recut înaintea concep­tu lu i de obiect. Există real i ta te obiectivă numai întrucât exis tă „ l ega l i t a t e " . Conform cu această tendinţă, în fizica quant ică s 'a renunţa t chiar şi la substanţ ia l i ta tea a tomului . Teoria a t o ­mică face astăzi abstracţ ie de orice mode l intuitiv, ea se l i m i ­tează lr. relaţi i le funcţionale dintre măr imi le observabi le . Nu există a l tă real i ta te fizică decât aceea revelată de măsură tor i şi de legi le bazate pe ele.

Cass i rer măr tur i seş te că, prin această concepţie a ştiinţei,. epistemologia lui se mişcă într'un cerc, dar, adaogă el, nu un cerc vicios. Cercul constă în aceea că observaţ i i le faptelor nu sunt independente d e teor ie j cum a spus Q o e t h e : „orice f a p t este deja t eo r i e " . Cercul acesta este însă inevitabil . Deaceea şi valoarea relaţ i i lor de incert i tudine dep inde de trăinicia forma­l ismului quantic.

Autoru l cercetează apoi problemele pe caref te pune noţiunea de atom, aşa d e controversată . Ne af lăm şi aici în faţa d i lemei fenomenal ism-real ism. In ce sens se poa te vorbi de real i ta tea obiectivă a a tomulu i? Pa rcurgând istoria acestui concept, C a s ­sirer a junge la concluzia că a tomul nu este nici o rea l i ta te sub­stanţ ia lă , cum socotea fizica clasică, nici 6 noţ iune artificială» cum credea Mach. Tend in ţa este — şi teoria quantică se încă 4-

drează în această tendinţă — d e a a t r ibui „modelulu i a t o m i c " o valoare pu r heuríst ica, de a in te rpre ta — conform concepţiei funcţ ionale — exis tenţa a tomului ca o valabilitate obiectivă de relaliuni. De altfel substanţ ia l ismul , din cauza diversităţii ima­g in i lo r atomice p ropuse , duce la agnost icism. In mecanica quantică* imaginaţ ia concretă es te ţ inută în şah de dual i smul corpuscul-u n d ă , care este afirmat ca un principiu. La în t rebarea care d in aces te două imagini reprez in tă real i ta tea, fizica rămâne mută . S inguru l scop al şti inţei este cercetarea relaţ i i lor exacte dintre măr imi le observabi le .

O al tă chest iune impor tan tă este a continuităţii şi a raportului ei cu noţiunea de cauzalitate. Leibniz a aşeza t principiul conti­nui tă ţ i i la baza cunoaşteri i şi astfel s'a s tabi l i t o legătură din ce în ce mai s t rânsă în t re cont inui ta te şi cauzali tate. La Kant, conceptu l pu r de cauzal i tate nu a re l egă tu ră directă cu no ­ţ iunea de con t inu i t a t e ; dar , în în t rebuin ţa rea lui empirică, t r ebue „schemat iza t " , r apor ta t la forma t impului şi atunci apa re ca succesiune, iar aceasta e condi ţ ionată d e cont inui ta te . Afinitatea d int re cont inui ta te ş i cauzali tate părea să fie aşa de puternică , încâ t s 'a sus ţ inut că afirmarea pos tu la tu lu i quant ic al discontinui­t ă ţ i i ar implica ş i (renunţarea la cauzali tate. Pen t ru Cassirejr însă , problema continuităţii nu poate avea influenţă asupra cau­zalităţii, deoarece aceasta din urmă t rebue înţeleasă ca „legali­t a t e " . De altfel, în evoluţia şt i inţei , cauzali tatea a fost asociată r â n d pe rând cu diferite al te concepte : substanţă , cont inui ta te , e tc . Şi de fiecare dată , când s 'a t recut déla o combinaţie la a l ta , s ' a p ă r u t că însăşi cauzali tatea era ameninţa tă . Dar cauzali­t a t ea renăş tea mereu, ca pasărea Phönix din cenuşa ei|.

Conflictul d in t re continui tatea pos tu la tă de intuiţ ie şi d i s ­cont inui ta tea cuprinsă în gând i rea matematică a apărut , în ant ichi ta te , oda tă cu problema numere lor i raţ ionale şi s 'a pre­lungi i până astăzi , fără a s é putea g ă s i o soluţ ie definitivă. És te in te resan t că teoria quantică revine la concepţia pythagoreică , a real i tăţ i i discrete. Dar opoziţ ia cont inui tate-discontinui tate , de ­pa r t e de a se atenua, a devenit şi mai acută, chiar paradoxală , căci fizicianul modern t rebue să aplice continuul şi discontinuul , imaginea onduia to r ie jşi imaginea co; pusculară , la un acelaş obiect. Această s i tuaţ ie nu este, pen t ru Cass i rer , un motiv de scept icism: a semenea conflicte au dat în to tdeauna noi impulsur i cunoaşter i i .

Discont inui ta tea quantică are repercusiuni şi în problema punctului material. Cauzal i ta tea este asociată acum cu noţiunea d e număr discret şi atunci t raectoria unui electron înăunt ru l a to­mului nu mai poa t e fi urmări tă intuitiv. Astfel fiind, se mai p o a t e a t r ibui electronului o exis tenţă bine determinată , când ea e s t e inaccesibilă cunoaşter i i? Epis temologia critică refuză să admi tă exis tenţa unei s tăr i , care depăşeş t e mij loacele de in­ves t igaţ ie . Deci, conform relaţ i i lor de indeterminare , electronul localizat "mtr'an anuniit punct al spaţiului şi dotat cu un anumit

impuls nu mai posedă \o realitate empirică. Localizarea în spa ţ iu şi t imp fiind în gene ra l socot i tă ca principiu d e „ indiv iduaţ iune" , urmează că obiectele fizicei quantice nu mai posedă individua­litate. In acest sens , v. Lane, Schrodinger şi Langevin cred că noţ iunea de corpuscul a fost e l iminată din fizica n o u ă . împotr iva acestui punct de vedere se ridică însă unele obiecţ i i . Astfel foto­grafiile lui Wilson, care înregis t rează u rma lăsată de o part iculă în t r ' un caz, const i tue o dovadă impres ionantă pen t ru existenţa e lect ronului . Cass i re r r ă spunde că aspectul corpuscular şi-a pier­dut impor tan ţa lui abso lu tă d e când aspectul ondula tor iu a fost ridicat la acelaş rang . Nici indivizibilitatea sarcinii electronului n u este un a rgument p e r e m p t o r i u ; constanţa unei însuşiri nu justif ică substanţ ia l izarea ei. De altfel ul t imele încercări de con­cret izare a a tomulu i î n t r ' o imagine a u dat g reş , pe când p r o ­cedeele care in t roduc numai „obse rvab i l e " au fost încununate cu succes. In fine, caracterul s tat is t ic al teoriei quantice ne ara tă că individualizarea nu mai a re nici un sens în fizica atomică/.

Relaţiile de indeterminare nu pun în discuţie categoriile de cauză şi efect, ci categoriile de^ substanţă şi accident. (Se c redea că s ta rea unui lucru este complet de terminată prin toa te predica te le posibi le , iar specificarea spaţ io- temporală era so­coti tă criteriul existenţei . Relaţi i le lui H e i s e n b e r g au ră s tu rna t aces te opini i . Astăzi n u mai p u t e m defini exis tenţa ca ceeace este determinat complet , iar s ta rea unui sistem 1 nu mai îmbracă forma spaţ io- temporală . Cass i re r afirmă că în această schimbare de înţeles a conceptului de ,^tare" constă paradoxul esenţial al mecanicii quantice, nu în pre t insa în lă turare a cauzal i tă ţ i^ Noţ iunea de stare apa re ca o ,fontradiciio in adfecto", deoarece în descrierea ei, t r ebue să în t rebuinţăm şi imaginea d e part iculă ş i înfăţ işarea de uridă, fără s ă le p u t e m unifica.

Indeterminarea quantică nu t r ebue in te rpre ta tă ca o piedică în calea cunoaşteri i exac te a unei s tăr i , care în sine ar fi s tr ict de te rminată . Ea este o af irmaţie modală a sup ra experienţU fizice, care ne a ra tă că nu există nimic „în sine", ci numai ^pen­tru noi". Sensul ei este deci critic, nu sceptic. T rebue să sacrifi­căm concepte ca acelea de loc, viteză, mlassă a unu i s ingur elec?-t ron, care nu au un conţinut empiric bine precizifaf.

In capi tolul final al cărţii, Cass i re r cercetează speculaţ i i le metafizice şi ma i a les etice, care au fost construi te pe „indeter-minismUl quan t i c" . In special s'a crezut că se poate întemeia astfel libertatea voinţii. Pen t ru au tor însă, domenii le respect ive ale fizicii şi eticei t r ebue să rămână separa te . „Ar fi rău din capu l locului pen t ru etică şi pen t ru p ropr ia ei demni ta te , dacă nu şi-ar pu tea susţ ine altfel au tor i ta tea ş i n u şi-ar putea în­deplini altfel scopul , decâ t căutând lacune în explicaţia ştiinţifică ş i liţnstalându-se oarecum în aceste l a c u n e " (p . 246-7) . Nu e vorba de a s fă râma s au a tenua s t r ingen ţa l eg i lo r naturi i , ci t r ebue g ă s i t un nou punct de vedere, care să ne permită să in te rp re tăm

acţiunile omeneşt i , nu ca fenomene cauzal determinate , ci .ca­vatori morale. Valoarea etică nu a r putea fi concepută şi jus t i ­ficată negativ, prin noţ iunea de indeterminare , ci prin descope­rirea unei noi forme de legal i ta te p ropr ie acţiunilor mora le . Cass i rer ara tă că mari i gând i to r i — Pla ton, Spinoza, Kant .-— n 'au rezolvat p roblema morală prin negară cauzalităţii , ir'au identificat l iber ta tea cu absenţa cauzalităţii . Pen t ru ei l iber ta te nu înseamnă indeterminare , ci mai degrabă o formă specială de de terminare . Astfel la Kant autonomia voinţii es te în temeiată pe faptul că acţiunile omeneşt i nu apar ţ in numai naturii , ci şi „ lumii scopur i lor" . De altfel l ibertatea care s 'ar naşte din negarea determinismului ştiinţific ar fi inutilă pent ru etică, deoarece nu ar a t rage răspunderea morală . Văicărea unei acţiuni nu depinde de absenţa motivelor, ci de calitatea lor ; numai o acţiune motivată poa te antrena răspunderea subiectului . In con­cluzie, problema libertăţii voinţii nu trebue confundată cu chestiu­nea indelerminismulul quantic. Liber ta tea voinţii contrazice fa­ta l ismul dogmatic , d a r nu determinismul critic. Dacă l iber ta tea mora lă ar fi ameninţa tă de ideea de legal i ta te , atunci pericolul ar fi to t aşa de mare şi din par tea mecanicii quantice, care, după cum s'a văzut, nu anulează această idee, ci o concepe în al t mod*. Dease i r enea este indiferent dacă socotim natura dominată de legi dinamice sau statist ice. Din punct de vedere statistic, na­t u r a este tot aşa de strict de terminată , încât nu mai rămâne l o c pent ru l iberul arbi t ru .

Pent ru Cassirer , l iber ta tea şi cauzalitatea se completează, formând o sinteză a d isparatului . Opozi ţ ia d in t re ele perz is tă , dar categoriile pe care le pun în joc nu se contrazic, pentrucâ nu se întâlnesc. Rapor tu l dintre mora l i ta te şi natură t rebue în­ţeles la fe l le a rapor tu l dintre credinţă şi ştiinţă, dintre artă şi natură . Ca şi o operă de artă, l ibertatea ar putea fi in tegra tă şi în determinismul naturi i , dar p roblema nu ar putea fi epui­zata astfel, deoarece e vorba de o chestiune sui generis, care t rebue rapor ta tă la un nou t ip de legal i ta te , la autonomia voinţii. Înţelegeai atunci de ce etica nu are nimic de temut, nici de-sperat, dela transformările fizicii moderne. Deaceea, când se spune că electronul are un anumit „spaţ iu de j o c " , înăun t ru l căruia e s t e „ l ibe r " , aceasta t r ebue considerată o expresie meta­for ică , . / ! confunda „alegerea" electronului cu „alegerea" voinţii, înseamnă a cădea vietimi unui echivoc de cuvinte. Căci a legerea propr iu zisă p re supune nu numai posibi l i tă ţ i diferite, ci şi deo­sebi rea conşt ientă a acestora şi decizie conşt ientă . Dar a atribui aceste acte electronului, înseamnă a cădea în antropomorfism1. Nici introducerea statisticii nu poate salva liberul arbitru ; do­vadă ca încercările d e a const i tui o ş t i inţă a societăţ i i omeneş t i pe baza statisticii au el iminat l iber ta tea din morală . Esenţial e s t e al tceva: t rebue să părăsim determinismul metafizic, cauzali tatea hipostazia tă ca „fatunr" , care n e conduce la o ant inomie irezol-Vabilă în t re cauzali tatea na tura lă şi l ibertatea morală .

Desigur , pu tem deduce din mecanica quantică unele conse­cinţe filosofice impor tan te . Astfel, din f rământăr i le fizicii m o ­derne, învăţăm că schimbarea punctului d e vedere n u este necesară numai când trecem din lumea şt i inţelor natur i i în aceea a eticei, a a r te i , etc. ci tretiue făcută chiar în domeniul ştiinţe­lor naturii. Teor ia quantică a în lă tura t speran ţa de a pu t ea deslcrie comple t na tura pr in t r 'un s is tem bine determinat de s imbolur i . Suntem sil i ţ i să aplicăm s imbolur i diferite, ca acelea de corpuscul şi undă, la aceeaşi real i ta te , chiar dacă procedeul acesta contra­zice ob işnuin ţa noas t ră intuitivă.

Nu pu tem discuta în acest cadru res t râns toate ideile l u i Cassi rer , care, după cum s'a văzut , se p ronunţă cu competenţă nu numai asupra p rob lemelo r filosofice ridicate de fizica m o ­dernă, da r şi a supra p rob lemelo r esenţiale ale fizicii clasice. I-am prezenta t însă ideile în t r 'un rezumat ma i amplu , din con­vingerea că această carte meri tă o atenţ ie mai mare decât i s 'a dat. Ar t rebui ca mare le publ ic să cunoască punctul de vedere c r i t i c 1 ) to t a tât de bine ca şi expuner i le dogmat ice şi specu­lat ive, care abundă. Es te foarte curios că astăzi se vorbeşte în m o d obişnui t şi .cu o satisfacţie greu reţinută despre fal imentul cauzalităţi i , învăluindu-se în t reaga chest iune în t r ' o coajă de mister , pe când judecata critică este prea uşor trecută cu vederea. Turp in se în t reabă dacă nu asis tăm astăzi la o mistică a quan-tismului2). Fără a anticipa opinia noas t ră asupra acestei p ro­b leme, pe care o Vom! p rezen ta în t r 'un s tud iu viitor, remarcăm numai că faptul acesta ne indică existenţa, a tâ t în lumea sa­vanţi lor cât şi în opinia publică, a unei aspiraţii către valori extraştiinţifîce, metafizice, sădi tă pe ruinele şti inţei. „Pr in ne­garea şt i inţei , dîncolio die ş t i i n ţ ă" pa re să fie deviza omului d e cul tură contemporan. Căci — să n u ne i luzionăm — indetermi-nismul conşt ient g â n d i t până* la capă t exclude posibi l i ta tea şti­inţei . „Dacă doctr ina de te rmina tă — spune un fizician d e re­nume — a r fi d o m p l e t falsă, nu a r fi nici ord ine nici regular i ­t a t e în fenomenele fizice şi orice şt i inţă a acestor fenomene a r fi impos ib i l ă " 3 ) .

Pr incipalul mer i t al s tudiului lui Cass i rer este <,de a fi a r ă ­ta t în mod incontestabi l că relaţiile de indeterminare nu justifică îndeterminis0ut. Mai mul t încă, relaţi i le lui H e i s e n b e r g implică, în însuşi fundamentul lor, aplicarea principiului cauzalităţii;, Această critică, aşa de bine susţ inută , es te însă făcută din punct de vedere kant ian, al unei epis temologi i ideal is te , pen t ru care

1) La noi consideraţii critice interesante a desvoltat Ion Petrovici în comunicarea făcută la Academia Română : .Determinismul şi indeietmimsmul în lumina criticei filosofice (Oânditea, XVII, 1938, Nţ, 3). '.

2) Le progrès scientifique au regard de la théorie et de l'expérience-apud L'évolution des sciences physiques et mathématiques, Flammarion. Paris 1935, p. 49.

3) L. de Broglie, Matière et Lumière, A. Miche), Paris 1937, p. 263.

cauzal i ta tea este echivalentă cu „ lega l i ta tea" . Dar perspect iva kant iană nu es te ob l iga tor ie pen t ru toa tă l u m e a ; şi mai puţin acceptabi lă es te i dentificárea celor două noţ iuni . Disocierea d in t r e cauzal i ta te şi legal i ta te const i tue astăzi un adevăr banal în logică. Cauzal i ta tea nu poa te epuiza conţinutul legali tăţ i i , deoarece ea nu reprezintă decât un anumit t i p de legal i ta te . Faptu l că există legi necauzale ne ob l igă să privim; legalitatea k\a¡ o noţiune supra­ordonată cauzalităţii. Ne în t rebăm apoi ce mai rămâne din cau­zali tate dacă, aşa precum vrea Cass i rer , o de taşăm din cadrul spa ţ io- tempora l . Poate exista cauzalitate fără succesiune? P r o ­ducerea, t ransformarea pare să const i tue specificul rapor tu lu i de c a u z a l i t a t e x ) ; l ipsi t d e acesta, cauzali tatea îşi p ie rde caracte­rul distinctiv, însăşi fiinţa ei conceptuală . Separaţ ia d in t re „in-de terminarea quant ică" şi indeterminista ' r ă m â n e în orice caz bine s tabi l i tă .

Impor tan tă este deasemenea consta tarea că posibilitatea prevederii nu pune în discuţie existenţa cauzalităţii. Es te regre­tabi l însă că autorul nü a analizat t e rmenul „Best imnt thei t" , „de­t e r m i n a r e " . Negat ivul corespunzător , „ inde te rmina re" , posedă două înţe lesur i complet d e o s e b i t e : el înseamnă şi „ ^ p s ă d e pre-c iz iune ' " şi „ l ipsă de cauză ' " . In fizica quantxă s'a alunecat deta primul sens la al doilea: indeterminismul a apăru t ca u n deas ex machina, când de fapt era vorba de o s implă „incertitudinye" — termen prefera t de fizicienii francezi. însuşi Cass i rer a căzut u n e o r i victimă acestei confuzii. Astfel el c rede că poa t e în lă tu ra speculaţ i i le indeterminis te prin consta tarea că fizica quantică posedă şi ea o bază „bine de t e rmina t ă" , reprezenta tă prin anu­mite cons tante universale .

Un lei t-motiv al cărţii es te afirmaţia că probabilitatea nu infirmă cauzalitatea, adică „ lega l i t a t ea" şi că deci, odată cu această noţ iune, nu s'a in t rodus indeterminismul în fizică, ci o n o u ă formă de „ l ega l i t a t e " . Argumentu l este foarte impor tan t pent rucă teor i i le ant icauzal is te invoacă adesea în sprij inul lor carac terul s tat is t ic al fizicii quantice. Ni se pare însă că noţ iu­nile de „probabi l i t a te obiec t ivă" şi „ h a z a r d " n ' a u fost suficient anal izate . Astfel in te rpre ta rea aşa de judicioasă a lui E. Borei , pen t ru care hazardul nu es te altceva decât o în t re tăere de cauze m u l t i p l e 2 ) , nici nu este amint i tă .

Şi Imai curioasă este absenţa completă a numelui lui E|. Meyerson din această carte. M e y e r s o n 3 ) a lucrat în acelag domeniu , în acelaş t imp şi, mai mul t încă, este, ca tendin ţă genera lă , to t kantian. Epis temologia lui Meyerson este însă m u l t mai p rofundă decât a lui Cassirer . Din cauza a t i tudini i

1) D. Bădâreu, Cauzalitate şi finalitate în logică ia Viaţa Românească, J926, vol. III, p. 302 ş. u.

2) Le hasard, Alcaa, Paris, p. 7. 3) Identité et Réalité, 1908; De l'explication dans les sciences 1921 ;

La déduction relativiste, 1925; Du cheminement de la pansée, 1931.

lui ant î -empir is te , Cass i re r critica inducţia, p e care crede că o p o a t e înlocui cu me toda hipotet ico-deductivă ; d a r nu cercetează în m o d ser ios o r ig ina hipotezelor . A face din t recerea delà mă­sură tor i la legi , delà legi la principii şi delà principii la cau­zal i tatea genera lă niş te mituri, misterioase, nu înseamnă a solu­ţ iona problema. Inconsecvenţele devin inevitabile : d u p ă ce afir­mase că principii le n ' a u o r ig ine empirică (p . 69 ) , în capi to lul u r m ă t o r spune că fapte le au impus,1 principiul entropiei (p . 94-6) . Apoi el acuză inducţia că se în temeiază p e un cerc vicios, d a r la u r m ă recunoaş te că şi concepţia lui despre cunoaştere se mişcă în t r 'un cerc.

Latura cea mai ~ pa radoxa lă a at i tudinii lui Cass i rer este că el îşi însuşeşte toate speculaţiile metafizice ale quantisniului, în afară de acelea indeterminis te . Ca o i ronie a soartei , vedem crit icismul kant ian consti tui t în d o g m ă : difer i te le e lemente ale filosof iei quant ice sunt pr imi te sau resp inse , după cum convin sau nu sistemului . Se poa t e spune că, după cum indeterminismul este resp ins pent ru a salva apr ior i ta tea categoriei cauzalităţii , to t aşa speculaţ i i le asupra noţiunii de real i ta te fizică sunt ac­cepta te , deoarece confirmă ideal ismul epis temologic . In d ispre­ţul dovezilor exper imenta le şi teoret ice care stabilesc real i ta tea obiectivă a a tomulu i îşi care fac pe un J. Thibaud să spună că exis tenţa a tomului es te to t aşa de puţ in îndoelnică pen t ru fizi­cian ca şi succesiunea zilelor şi a nopţ i lor pen t ru fiecare dintre n o i 1 ) , Cass i re r crede că relaţi i le lui H e i s e n b e r g şi complimen-tar i ta tea lui Bofor au demons t ra t că nu mai există o rea l i ta te obiectivă în spa ţ iu şi t i m p independen tă d e observa tor ş i că a tomul nu miai a re o exis tenţă empirică. Dacă însă fotografi i le lui C. T . R. W i l s o n n u sunt fantasmagori i , ci exper imente ştiin­ţifice, atunci nici corpusculele fizice nu sunt p roduse imaginative, ci real i tă ţ i . Cass i re r se lasă prea mul t impres ionat de a rgumen­t u l : „ceeace nu p u t e m cunoaşte, nu ex i s tă" . Es te pr imejdios pă facem din ignoranţă , care poate fi provizorie^ un cri teriu al ne-existenţei obiective. Es te adevăra t că relaţ i i le de incer t i tudine par să postuleze un vgnorabimus, o l imită definitivă a cunoaşter i i . Da r câte asemenea frontiere „ a b s o l u t e " n ' au fost p e u rmă de­păşi te în is toria ide i lor? Nu trecuse nici un deceniu de là apari ţ ia relaţ i i lor lui H e i s e n b e r g şi Eins te in punea la îndoială însăşi valabil i tatea l o r 2 ) . Cass i rer c r e d e că epis temologia quantică — cont inuând o tendin ţă mai veche — a în locui t ideea de subs t an ţă pr in concepţia funcţională. Meyerson a ară ta t însă că ştiinţa, cu toa te aparen ţe le contrare , este în mod inevitabil ontologică şi că fizica nouă nu face excepţie. „Fizicianul quante lor , ,c.a fizi­cian, gândeş t e de s igur ca realist , nu poa te gândi decât ţca r ea l i s t " $)(.

1) Vie et transmutations des atomes, A, Michel, Paris, 1937, p. 7. 2) A. Einstein, B. Podolsky, N. Rosen, Phys. Hett, 47 (1935), p, 777. 3) Réel et déterminisme dans la physique quantique, Hermann, Paris,.

1933, p, 48.

Dacă prin sofisme s'a ajuns delà incert i tudine la indeter-minism. Cass i rer reuşeş te să ne convingă că pe aceeaş cale s'a trecut delà indeterminisimul fizic la libertatea morală. El denunţa cu mul tă subt i l i ta te an t ropomorf i smul furişat în această deducţie. Deşi nu suntem obligaţ i să împăr tăş im părerea că p rob lema mora lă t rebue rezolvată pe un teren propr iu , t ranscendent , to tuş i es te cert că soluţ ia ei nu poa te fi impusă de indeterminarea quantică- Meyerson a a ră ta t că este contradictoriu să credem că , p e când în tranziţ ia delà microfizic la macrofizic, indeterminismul se a tenuează până ce d ispare , în domeniul vieţii, prin aceeaşi t ranzi ţ ie , indeterminismul s 'ar a m p l i f i c a 1 ) .

Studiul lui Cass i rer se opreş te aici. El are meritul incon­tes tabi l de a fi denunţa t câteva din sofismele filosofici quantice. Rămâne însă o nedumer i r e : cum a fost posibil ca savanţi căliţi în s tr icteţea logică a lucrului ştiinţific să cadă victimă unor sjofisme, care sunt — pent ru a înt rebuinţa o expresie a lui Fr. A. Lange — „mari cât p u m n u l ? " Este desigur impor tan t să demaşt i erori de ra ţ ionament , dar — mai a les dacă aceste ra­ţ ionamente alcătuesc piesele unei construcţii metafizice — mult m a i impor tan t este să desvălui intenţia care le-a dat viaţă.. Un r ă spuns la această delicată problemă, a originii filosofici quan­tice — căci a lătur i de o fizică quant ică exis tă şi o filosofiei quantică — vom încerca să dăm1 în lucrarea anunţată . Credinţa noas t ră este că, în această f rământare de idei provocată d e conceptele p regna te de fizica quantică, nu este vorba nici de o criză a determinismului , cum s'a anunţa t cu mult zgomot , nici de o criză a real ismului , cum in terpre tează Cassirer , ci de o criză a mfietalui contemporan, pr ins , astăzi mai mu l t ca oricând, în ant inomia veşnică dintre cadrul strict al ştiinţei şi aspiraţ i i le că t re valori ideale.

PETRE BOTEZATU

1) Idem, p . 23-9.

ARTA ŞI SPECIFICUL NAŢIONAL

O p e r a de ar tă a fost în to tdeauna considerată d r e p t una din cele ma i îna l te valori ale spir i tului uman. Ea e, în pr imul rând , o manifes tare or ig inală , în care spir i tul se îndepăr tează de real ismul bruta l al faptelor mater ia le — şi o funcţie de izo­lare a „specific"-ului uman , pe care talentul îl exprimă în forme super ioare . Dar ceiace consti tuie valoarea iniţială a ar­tei, es te carac tDerul de largă comprehens iune , pe care îl expr imă a t i tudinea estetică. La baza ei — sub formă ireductibi lă şi ori­g inală — e un profund ecou al sensibil i tăţ i i , o genera lă s ta re afectivă, insesisabilă dar activă. In aceiaşi expres ie , a lă tur i Ide s tarea estetică, se în tâ lnesc — în t r 'o existenţă comună — for­mele rud imentare ale celorlal te manifestăr i spir i tuale , ce în­g lobează valorile intelectuale , re l ig ioase şi mora le . At i tudinea estet ică le dă un sens p ropr iu şi fixează normele unor cr i ter i i de valorificare în r apor t cu celelal te creaţi i . Procesul ar t i s t ic oferă astfel , un „centru existenţii u m a n e " şi p regă teş te condi­ţiile unei aprecieri l ibere asupra celorlal te valori sufleteşt i . Sub acest rapor t , opera de artă t rebuie considerată ca un p r o d u s al spir i tului individual în opera d e selecţie a e lemente lor pro­prii a deveni ar t is t ice , din real i ta tea înconjurătoare .

Dar in te rpre ta rea individualistă a artei e necomplectă ş i nesat isfăcătoare . Cer t , funcţia art ist ică a adus to tdeauna o notă de izolare şi de refugiu în r apor t cu mediul exter ior — şi ¡o abandonare a in teresului practic, imediat. N u rareor i , în jurul capo d 'opere i s 'a creiat o atmosferă de p ie ta te şi de mister , iar cultul ar tei a pr imit forma unei religii a pasiunii des in terésa te . D a r opoziţ ia în faţa lumii concrete şi tendinţa de mode la re ¿a producţ ie i art ist ice în r apor t cu un concept in ter ior , nu au i; pus o frontieră de netrecut în t re lumea ar t is tu lui creator şi real i ta tea externă . Momente le de inspiraţ ie , oricât ar fi de na tura le s au frecvente, consti tuie o excepţie dela viaţa sufletească normală a unu i individ. Ele coincid cu sfârşitul unui conflict interilor, siguduitor şi profund, care se încheie în clipa realizări i operi i de ar tă . De aceia, în corelaţia factorilor, care determină evoluţia spir i tuală a ar t is tului , pă t rund — în mod constant — o sumă de e lemente obiective, impuse de condiţi i le ambianţei externe .

Influenta mediului cul tural , a a tmosferei sociale, a tradiţ iei şi spir i tului colectiv, es te incontestabi lă şi. permanentă .

Aşa dar, mai înainte d e a primii forma concretă, — fondul inspiraţ iei se modelează în r apor t cu g radu l intervenţiei diferiţi­lor factori sufleteşti , în procesul d e dega ja re a imaginii sau ideii esenţ ia le . Dar — în acelaşi t imp — ar t i s tu l p resupune o anul-mi tă menta l i t a te , un nivel cultural , o culoare t radi ţ ională , care — ală tur i de s t ructura specifică a t emperamentu lu i său — reflectă, în bună par te , s tadiul d e evoluţie al societăţii şi ecoul epoci» în care t răeş te . Astfel s e impun anumite „ d e t e r m i n a n t e " ex­terne , vizibile în , , s t i l" şi tehnica „expres i e i " estetice. Fă ră această explicaţie, nimeni nu ar pu tea explica apari ţ ia genur i lor şi s t i luir lor în anumite momente ale evoluţiei istorice a popoa­relor , nimeni nu ar pu tea în ţe lege de ce magia şi misticul con­st i tuie caracterul a r te i pr imit ive, de ce epopeia este intim; lega tă de antichitatea clasică, umanismul , got icul şi monumenta lu l d e Renaştere , romant i smul de epoca imbdernă a revoluţ i i lor sp i r i tua le şi poli t ice, mater ia l ismul ştiinţific şi social de secolul al XlX- lea , ş. a. m. d.

Condi ţ ionarea operei d e a r t ă însă, nu p resupune o depen­denţă mecanicistă şi cauzală. Sugest i i le spir i tului publ ic al unei epoci, idealuri le neclare în per ioade de t ransformăr i pol/ t ice şi sociale, nu consti tuie decât un mater ia l brut pen t ru conşti inţa ar t is tului . Depar t e de a apare ca o influenţă s t r ingentă, menta l i ­ta tea unei epoci, spir i tul public, ca şi cerinţele unei categori i so ­ciale, oferă numai un l a rg câmp de selecţii individualităţi i excep­ţ ionale . Dela acest imens domeniu de exper ienţă împrumfut: ar t is tul e lementele cadrului genera l în in te r io ru l căruia îşi con-s t rueş te opera propr ie . Arta a re deci, o dub lă funcţie socială: expr imă tend in ţe le epocii şi ambianţei colective, se lectând da te l e suscept ibi le de a fi t ransformate în! imaterial estetic — şi impune , la r ându l ei, formele noui cristal izate în u rma procesului psihic creator . In acest sens, spunea Taine a l t ă d a t ă : , ,Arta construeşte un ideal, care se naşte din observaţ ie , abstracţ ie şi deformarea s is tematică a t ipur i lor obse rva t e" . De te rminare fără constrân­gere , l iber ta te fără anarhie , iată ceiace mi se pa re că exprifmă r apo r tu l jus t în t re cei doi factori dis t incţ i : personal i ta tea crea­toare şi ambianţa socială, în care se desăvârşeşte creaţia art ist ică.

Au primit numele de e lemente „anes t e t i ce" — d u p ă t i tula­tu ra p ropusă de esteticianul francez Ch. Lalo — toate note le cu­pr inse în opera de a r tă , care în t regesc caracterul şi va loarea pur estetică. P r in t re aceste e lemente , în to tdeauna încorporate în creaţia art ist ică, care aduc un fond d e sent imente şi d e idei , contr ibuind la accentuarea valorii sau la clarificarea inspirţieâ, cele mai frecvente sunt valori le rel igioase, morale şi na ţ iona le . C ă t r e sfârşitul secolului al XlX-lea, o serie de gândi tor i işi eseişti remarcabi l i : Tolstoi, Brunetiere, Taine, şi unii t eo re t i -

ciani sociali, de ex. Protidhon, au afirmat condiţ ionarea a r t e i în funcţie de aces te valori auxi l iare . D u p ă ei, a r ta nu t r e b u i e pr ivi tă în ea-însăşi, ci prin pr izma rolului pozit iv şS! concret, p e care îl îndepl ineş te , în special în Serviciul operi i d e exal tare şi înă l ţ a re mora lă .

Această concepţie, care fixează p r imatu l factorului mora l , pa re întrucâtva deformată şi subiectivă. Evident, a r ta îndepl ineş te o funcţie de „sp i r i tua l iza re" v căci fenomenul ' ar t is t ic t i nde la rea­lizarea unei adevăra te comuniuni în t re subiect şi obiect pe baza idealizări i şi valorificării specifice. Dar pr imatu l iniţ ial şi obli­ga to r al factorului mora l n u este de n a t u r ă să as igure nici l iber­ta tea inspira ţ ie i , nici pe aceia a procesului creator . Arta şi mora la t rebuie s ă stea în t r ' un r apo r t de coordonare , însă l ipsi t d e orice rigorism, întrucât valorificarea oper i i de a r t ă poa t e J i a jutată — uneor i — şi de elemenţte s t ră ine (de criteriul (ei esenţ ial . Imensa s impat ie şi afectivitate gene ra l ă , care este la baza emoţiei este­tice, poa t e fi t o toda tă la baza celor la l te a t i tudini spi r i tuale .

D a r factorul, care pă t runde — adesea — mai intens în creaţ ia ar t is t ică, este nota etnică^ de terminată de spiri tul co­lectivităţii naţ ionale .

Afirmarea valorii, , e tn ice" în a r tă nu es te o idee. nouă. Sub fo rmă m o d e r a t ă şi discontinuă, ea a consti tui t crezul unei lungi seri i de genera ţ i i . Astăzi , ea a revenit — în spir i tu l vremilti — s u b înfăţ işarea , .şpecific"-ului etnic şi r a s i a l " .

Concepţ ia ras ială — determinată de cercetări anatomice, an thropologice şi ethnografice — a apă ru t ca o reacţ iune împo­triva ideii egal i tare şi spir i tului de uniformizare, pe care j l sus ţ inuseră doctr inele poli t ice a le secolului al XlX-lea . Ea afirmă, că în t reaga viaţă istorică-socială, cul turală şi economică, a p o ­poare lor , es te manifestarea unu i complex de caractere fizice şi psihice, ce consti tuie t ipu l „rasial în g e n e r a l " , „specificul na ţ io­n a l " , dacă l imităm cadrul discuţiei la cercul măi res t râns ial noţiunii de popor .

Dacă exista, în adevăr, o viaţă psihologică de te rmina tă prin rasă , aceasta t rebuie să se manifeste în fiecare formă cul turală , real izată de ea. Dacă există o vieaţă psihologică în funcţie d e desvol tare şi d e caracterele propr i i ale unui popor , ea t rebuie s ă apa ră în creaţii le art ist ice şi cul turale ale naţiunii . Numai ceiace se păs t rează ca t i p constant în schimbări le vecinice ale con­diţii lor d e viaţă, poa te fi considerat , ,specific" rasial sau na­ţ ional . „ S t i l u l " de viaţă al unui popor , menta l i ta tea lui culturală, real izăr i le lui estetice, consti tuie — sub acest r apor t — expres ia fondului etnic ş i rasial . In acest sens, Gobvneau, Woltmann, Chatnir berlaiti — şi teoret icianul naţional-jsjocialist Alfred Rosenberg — susţin că poporu l ge rman este p o p o r u l civilizator prin exce­lenţă , fiind cel mai pur reprezen tan t al rasei ar iene.

F ă r ă a u rmăr i la tura poli t ică a acestei concepţiuni, vom accentua — sumar — aspectul „specif icului" naţ ional în a r t ă .

Orice opiniune am avea asupra valorii etnice şi rasiale, nu pu tem contesta astăzi , că ea e o realitate psihologică şi socială. Normele politice, expresi i le l imbajului , reprezentăr i le ar t is t ice, afirmarea t ipuri lor cul turale , dozarea ta len te lor — toa te acestea — sunt dovezi desp re existenţa unei funcţii şi unei real i tă ţ i na­ţ ionale . De aceia, pu tem afirma că lupta pent ru menţ inerea specificului naţ ional înseamnă în real i ta te , lupta pent ru l imba, cultura şi arta na ţ ională . Dar spre deosebire d e r igorismul unei comprehens iuni îngus te şi l imitate, credem că manifestăr i le spe­cificului naţ ional t rebuie să păs t reze s t rânse legătur i ou aspira­ţiile şi tendinţe le genera le ale omenir i i . Căci nu t rebuie să t re­cem cu vederea, că oper i le — în care specificul naţ ional e expri­mat în imod strălucit — consti tuie comoara d e to tdeauna a în t regi i umani tă ţ ' Un Homier, Sofocles sau Euripide , un Dante , Shakes-pea re sau Moliere , un Goe the , Beethoven sau W a g n e r — sunt tot a tâ t de mul t exponenţ i i umani tă ţ i i , pe cât sunt reprezentanţ i a i comuni tă ţ i lor naţ ionale, din care au făcut pa r t e . Ridicaţi din-t r ' un mediu specific, ei au deschis por ţ i le culturii umane p r in contr ibuţ ia lor o r ig ina lă şi c rea toare .

Dar autor i ta tea valorilor na ţ ionale în a r tă şi cultură se mai explică şi în alt mod .

Orice creaţie adevăra tă poar tă , , ampre \n ta" spir i tului colectiv al unei societăţ i . Valorile actuale sunt determinate de activitatea precursor i lor culturii prezente , iar t ransfer tul de bunur i sp i r i ­tua le — tradiţ ia — condiţ ionează de ap roape apari ţ ia noui ior forme de manifestare psihică. Şi pentrucă în s t ructura societăţ i i actuale, cea mai g e n e r a l ă şi activă uni ta te socială e naţiunea ^ orice creaţie se resimte de funcţia ei e t n i c ă " şi socială.

Domeniu l artei es te câmpul, în care specificul , ,na ţ iona l" se manifestă în modul cel măi variat şi mai cuprinzător . Arta a avut to tdeauna oroare d e regul i şi norme, de , , academism" şi del imităr i imutabi le . In acelaş t imp, tendinţa de evaziune ş i pă ră s i r e a lumii actuale şi concre te îi deschide l a rg drumul in­f luenţe lor cul turale ale t recutului , viziunei artistice premergă­toare şi valorilor t radi ţ ionale . Urmăr ind e tapele evoluţiei artei româneş t i , constatăm că nici azi, inspiraţ ia ar t iş t i lor remarcabi l i nu se poate el ibera de caracterele specifice ale real i tăţ i i naţ ionale . Mari i noştr i art işt i p las t ic i : N. Grigorescu, Luchian, Andreescu, au fost constant atraşi de peisagiul , por tu l şi t ipul de expres ie românească . Marii poeţi na ţ ional i : Eminescu, Alexandri , Coşbuc, G o g a — şi în pa r t e Arghezi — au îmbinat , în opera lor, as ­pectele, dorur i le , cântecul şi idealuri le , aspiraţ i i le şi l imba po­porulu i . In al te ţăr i , clasicismul pondera t şi romant ismul ap r ins au sorbi t din plin inspiraţ ia t ipică a faptelor şi t ipur i lor le­gendare , colorate de spir i tul vieţii colective a popoare lo r . Aceasta e o constatare , ce dovedeşte că nu există o p e r ă viabilă, dega ja tă complect de condiţiile mediului ambiant şi de valorile sp i r i tua le t radi ţ ionale .

Aşa dar, caracterul naţ ional const i tuie t iparul genera l , cadrul în care u rmează a se preciza real izarea persona lă şi creatoare a individuali tăţ i i . El exprimă contr ibuţ ia genera ţ i i lor t recute la act ivi tatea actual i tăţ i i , prezenţa spir i tu lui nepier i tor şi viabil, în sufletul comunităţ i i naţ ionale . Dar fiecare artist , poet , muzi­cian, este da to r să t indă la ^per fec ţ ionarea" condiţiei gene ra l e de lucru şi a opere i p e care o p l ă s m u e ş t e persona l . A afutná contrar iul , ar însemna a suprimă orice posibil i tăţ i ' de amel iorare şi a as igura o mediocră uniformita te în t oa t e domeni i le culturii .

Am putea spune chiar că cu cât factorul personal e mai puternic , cu a tâ t opera de a r tă prezintă mai autentic şi p r egnan t , spir i tu l colectivităţii de te rminante . Căci real i ta tea , care se im­pune , t rebuie să găsească formele cele măi adecvate, mai re­prezenta t ive şi mai artistice, pen t ru a exprimía adevăra ta va­loare a fondului ei spi r i tual . Mar i le ta lente îi oferă modal i tă ţ i le de depăş i r e a grupăr i i etnice şi dobând i re a unei valori unir versate, pă s t r ând totuşi fondul şi caracterele esenţiale ale na­ţiunii în mijlocul căreia s 'au desvoltat . Astfel , deşi Shakespeare a prezenta t menta l i ta tea tipică a societăţii engleze din secolul al XVI - l ea prin in termediul unor personagi i nemur i toare , pjar Mol ie re a creiat t ipuri umane , ce i lus t rează moravur i le mje-diului şi epocii sale, valoarea acestor scriitori trece dincolo d e ho ta re le ţăr i lor , în care s 'au născut.

Astfel valoarea estet ică super ioară înglobează în ea ca­racterele autent ice ale unei g rupăr i etnice, a le unei tradiţ i i is torice şi sociale. Ea se adresează umani tă ţ i i întregi pr in l imbajul crea­ţi i lor naţ ionale şi aduce — cu ea — în t reaga s impat ie a comu­ni tă ţ i i reprezenta te . Dar funcţia estet ică t rebuie să ajungă la o evaluare pe baza separaţ ie i valori lor . Opera de ar tă , spontană şi or iginală , nu t rebuie să în tâmpine restricţi i în procesul crea­ţiei, din cauza cărora „es te t ic"-ul să fie, accidental, în lă tura t . Numai astfel, ea va pu tea a junge la adevăra te creaţii viabilei şi nemur i toare , prin care ta lentul incontestabi l — adap tând Va­lor i le naţ ionale funcţiei art ist ice super ioare — contr ibuie efectiv l a pat r imoniul culturii universale.

MIRCEA MANCAŞ

R E C E N Z I I

K. BAGDASAR: T e o r i a c u n o ş t i n ţ e i . Expunere sistematică şi critică Voi. II., 1942, 270 p.

La scurt timp după apariţia vol. I din „ T e o r i a c u n o ş t i n ţ e i " , a cărei cronică am înregistrat-o în numărul precedent, vele lumina tiparului, şi vol. II. Lucrarea de faţă apare ca volum separat nu din consideraţii sistema­tice, ci din motive tehnice, concepţiile discutate aci constituind un tot organic, o unitate inseparabilă, cu cele expuse în vol. I. Spre a se evita însă o ba-lonare inestetică şi inutilă a lucrării, Academia Romand a purces la împăr­ţirea ei aproximativă în două părţi egale. Ideia a fost fericită, fiindcă o lucrate-ca aceasta, care este foarte mult cercetată nu numai de studenţi, ci şi de profesorii de filosofie, în condiţiile tehnice de astăzi, se deteriorează prea repede dacă se prezintă în dimensiuni neobişnuit de mari.

In ceeace priveşte conţinutul, aceeaşi severă cercetare neînflorită cu subtilizări stilistice, dar preocupată de prezentarea' cât mai exactă, clară şi concisă a concepţiilor discutate. Pornind delà agnosticism, trecând apoi la intuiţionism şi imperativism, lucrarea se închee cu câteva consideraţii per­sonale asupra absolutismului şi relativismului cunoştinţei.

Luând ca punct de plecare antagonismul dintre religie şi ştiinţă, a g n o-ş-t i c i 'Sftnul, al cărui reprezentant autorizait este S p e n c e r , ajunge la postularea existenţei Absolutului şi la imposibilitatea cunoaşlerii acestuia. Intr'adevăr, susţine Spencer, examinând ideile ultime ale religiei, consfatăm că toate religiile sunt de acord asupra faptului că „lumea, cu tot ceea ce ea conţine şi cu tot ceea ce o înconjoară, este un mister care vrea o -.explicaţie". La acelaş rezultat ajungem însă şi prin examinarea ultimelor idei ale ştiinţei. Aşa de ex. ideile de spaţiu şi de tiirip, care sunt ideile ultime ale ştiinţei „sunt cu totul incomprehensibile", iar cunoştinţele pe care pretindem că le avem despre ele nu sunt altceva decât pseudo-cunoştinţe, pe care nu se poate conta. Concluzia este identică şi pentru noţiunile de mţa'terie, mişcară, forţă, etc.

Trecând delà lumea externă la cea internă, constatăm aceleaşi dificul­tăţi. Stările noastre de conştiinţă se desfăşoară în mod succesiv, însă noi nu ştim dacă această succesiune este finită ori infinită. Nu se poate spune că este finită, deoarece oricât de bună ar fi memoria noastră, suntem incapabili a constata identitatea primelor stări de conştiinţă, perspectiva ideilor noastrfe dispunând într'o obscuritate profundă- Nu putem afirma nici că este infinită,

deoarece se poate stabili îa moi indirect că ea are un început şi în afară «le aceasta nici o infinitate nu poate fi concepută.

Relativitatea cunoştinţei este un fapt ce reiese atât din examenul facultăţilor intelectuale şi al produselor gândirii cât şi din al vieţii însăşi. Ea. duce însă la postularea! existenţei absolutului, deoarece afirmând imposi­bilitatea cunoaşterii absolutului, afirmăm în moi implicit existenta lui. „Când. noi negăm că avem puterea să cunoaştem e s e n ţ a absolutului, noi îi admi­tem în mod tacit e x i s t e n ţ a , şi acest singur fapt dovedeşte că absolutul a fost prezent spiritului, nu ca nimic, ci ca ceva'"- Noţiunile de relativ şi ab­solut sunt corelative. Aşadar albsolutul există, dar el este incognoscibil.

O împăcare între ştiinţă şi religie e posibilă dacă fiecare rămâne la funcţia ei. „Când ştiinţa va fi cu totul convinsă că explicaţiile ei sunt apro­piate şi relative, şi când religia va) fi cu totul convinsă că misterul pe care ea îl contemplă este absolut, o pace permalnentă va domni între ele".

I n t u i ţ i o n i ş j m u . 1 reprezentat în Germania, prin D i l t h e y şi în Franţa prin H. B e r g s o n , este o concepţie antiintelectualistă. Deşi mani­festează o pronunţată simpatie pentru pralgmatisrri şi pozitivism, se deosebeşte totuşi de ele prin faptul că distinge o altă funcţie de cunoaştere decât inte­ligenţa, admite posibilitatea' cunoaşterii absolutului şi militează — cu Bergson — - făţiş pentru drepturile metafizicei.

Pornind dela deosebirea dintre şt. naturii şi cele spirituale, Dilthey afirmă că actul cunoaşterii se referă la fenomenele fizice, pe când fenomenele spiri-tuaie mi pot fi decât trăite şi înţelese. In trăire, care este o specie de trăim noologică, obiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut sunt una, ambele for­mând o unitate dinamică de nedesfăcut. Dilthey desvoltă mai departe o întreagă teorie asupra înţelegerii ca mijloc de cunoaştere, reluată mai târziu şi de alţi gânditori germani.

Adevăratul teoretician al intuiţiei este însă H. Bergson, care deosebeşte acest mijloc de cunoaştere de inteligenţă, deoarece lalceasta din urmă nu este un mijloc de cunoaştere pură, ci un mijloc pus în serviciul acţiunii. Spre deosebire de instinct, care este o facultate ide a utiliza şi construi instrumente organizate, inteligenţa este falcultatea de a fabrica şi întrebuinţa instrumente reorganizate. „Inteligenţa nu se simte bine. ea nu este în totul la ea acasă, decât când, operează asupra materiei brute, in particular asupra solidelor". Ea arc ca obiect solidul inorganizat şi nu-şi reprezintă clar decât discontinuul şi imobilitatea. In privinţa mişcării, e.a nu reţine decât o serie de poziţii, adecă nu mişcarea obiectelor mobile, ci poziţiile" lor imobile.

Cunoaşterea inteligenţei e discontinuă şi ritmică, deoarece şi acţiunea e discontinuă şi ritmică. Inteligenţa e incapabilă a g in i i continuitatea adevă­rată, mobilitatea reală, această evoluţie creatoare care e vieaţa. Ea rămâne neputincioasă în faţa devenirii radicale şi a creaţiei, cele două caractere esen­ţiale ale vieţii. Din această cauză „inteliegnţa este caracterizată printr'o in-eomprehensiune naturală a vieţii".

Altfel se prezintă instinctul, care are o strânsă legătură cu vieaţa. Spre deosebire de inteligenţă, care procedează mecanic, el procedează organic, in­tuitiv, simpatizând cu obiectul. El este simpatie. Inteligenţa nu e aptă să pătrundă în tainele vieţii, ci numai să desvălue însuşirile obiectelor corporale. Ea nu va putea descoperi niciodată nici cea mai mică taină din operaţiile vitale.

Deşi inteligenţa are ea obiect materia inertă şi nu e capabilă să cu­noască existenţa organică şi evoluţia, deci nu c capabilă de cunoaştere abso­lută, totuşi ne putem ridica la rezolvarea1 problemelor speculative cu ajutorul i n t u i ţ i e i , o funcţie capabilă de a cunoaşte realitatea aşa cum este, inde­pendent de nevoile noastre utilitare. Ea e un mijloc de cunoatşlere ce se află în direcţia instinctului, un fel de prelungire a lui, „instinctul devenit dezin­teresat, întărit de el însuşi, capabil de a reflecta asupra obiectului său şi a-l lărgi indefinit", în stare slă ne conducă în „interiorul însuşi al vierii".

Care e obiectul intuiţiei? Durata interioară, organicul, mişcarea, viul, spiritul însuşi. E viziunea, directă a spiritului de către spirit, viziune care abia se distinge de obiectul văzut. A - gândi intuitiv înseamnă a gândi în durată. Intuiţia nu se poate dispensa) însă de inteligenţă, dar spre deosebire de aceasta, eai urmăreşte să prindă ceeace obiectul are particular, propriu, original şi unic. Nu lucrează ca concepte ca inteligenţa, ci cu imagini, men-ţinându-se prin aceasta în concret. „Noi numim intuiţie, s i m p a t i a prin care ne transportăm în interiorul unui obiect, psatru. a coincide cu ceeace el are unic şi prin urmare inexprimabil". Eai e un mijloc afectiv de cunoaştere. Cunoaşterea intuitivă pătrunde direct în inima lucrurilor, astingâml absolutul. Ea este un act supralogic satt transdiscursiv al gândirii. Ştiinţa lucrează cu inteligenţa, filosofia cu intuiţia. Domieniul metafizicei e spiritul, iar metoda ei intuiţia.

Alt reprezentant al intuiţionismului este E d. H u s s e i ' l , însă acesta 1-a conceput nu ca o metoda susţinută de elemente afective, ci ca cea mai înaltă şi mai pură treaptă a cunoaşterii intelectuale. In afară de aceasta, după el, intuiţia este exprimabilă şi comunicabilă, având ca obiect esenţele, eidos-urile, care nu sunt restrânse la un anumit domeniu de existenţă — cum e cazul la Dilthey şi Bergson, care atribue intuiţisi ca domeniu vitalul.

Mai departe d-sa înfăţişea'ză fecunda concepţie epistemologică a, im-perativismului, reprezentat de H. Rickert, care pune în valoare realitatea trans­cendentă, făcând din ea problema fundamentală a teoriei cunoştinţei.

înlăturând dela început noţiunea de obiect, în sensul de existentă reală independentă de subiect şi pe aceea de subiect, in sensul de conştiinţă care reprezintă, Rickert ajunge la concluzia că teoria cunoştinţei cercetează ceva care nu atinge conţinutul cunoştinţei, iar atest ceva este ceeace el numeşte obiectul transcendent.

Lucrarea se închee cu câteva consideraţi' asupra absolutismului şi rela­tivismului cunoştinţelor, ca rezultat al metodelor cu care diferiţii gânditori au operat şi anume, absolutismul e fruct al metodei transcendentale şi feno­menologice, metode ce urmăresc principii, axiome, esenţe, cunoştinţe absolute, iar relativismul al metodei genetice, ca're caută să stabilească elementele su­fleteşti ce participă la actul cunoaşterii, ducând în cele din urmă la scepticism.

Concepţiile înfăţişate, în afară de faîptut că simt expuse într'o magistrală claritate, sunt în plus supuse unei tăioase aiparaturi critice, dând astfel ceti­torului posibilitatea de a-şi face o idee justă atât asupra contribuţiei originale a gânditorilor studiaţi cât şi asupra ideilor ce nu-şi găsesc întemeerea.

Prin această lucrare în două volume, literatura noastră filosofică s'a îmbogăţit calitativ considerabil, iar doritorii de informaţie au la îndemână vn excelent ghid epistemologic

ŞT. ZISSULESCU

AL. MARCU: V a l o a r e a a r t e i î n R e n a ş t e r e ; Editura Scrisul ro­mânesc, 1942.

In istoria culturii au existat epoci, a căror strălucire atrage şi azi atenţia cercetătorilor sau a contemplatorilor imparţiali. Fecunditatea pro­ducţiei, originalitatea gândirii sau marile realizări de ordin artistic, tre­zesc şi astăzi admiraţia şi interesul — oricât de îndepărtate ar fi ele, în timp şi spaţiu. Spre deosebire de perioadele turbări ale omenirii, de care vorbea altădată Contele de Saint-Simon, epocile de calm1 şi productivitate se impun — constant — grijei de valorificare şi cunoaşterii contemporane.

Printre acestea, fără îndoială, Renaşterea ocupă un loc preponderent. Ieşită din frământările obscure şi complicate ale evului-mediu, întorcân-du-se către creaţiile nemuritoare ale clasicismului antic, dar .aducând ţrn simţ, o atmosferă şi excepţionale manifestări originale, Renaşterea este şi astăzi prilej de cercetare, documentare şi valorificare obiectivă.

Renaşterea nu a fost numai perioada de rară fecunditate economică, de luxuriantă afirmare politică şi de incontestabilă eflorescentă artisliciă. Ea a adus un spirit nou, o înţelegere nouă, a vieţii, bazată pe armonie, strălucire şi personalitate. Dela Burckardt la Gobineau, dela Ph. Mender la Rossi, toţi cercetătorii acestei luminoase perioade de viaţă, sunt de acord a vedea în manifestările ei, nevoia de înălţare, de depăşire a umanităţii medii, de creare a unui tip desăvârşit şi de încetăţenire a unui stil de viaţă, original şi superior. Dela teoreticianii politici, printre care W. Ma-chiaveli e poate cel dintâiu, până la pedagogii timpului, al căror strălucit reprezentant a fost Fr. Patrizzi sau la istoricul Guicciardini, toţi gânditorii epocii au urmărit infiltrarea unui spirit nou, unei noui concepţii de viaţă şi unor criterii de valorificare a omului.

In lucrarea sa „Valoarea artei în Renaştere", Dl. profesor Al. Marcu urmăreşte —. detailat şi precis — utilizând mărturii ale timpului sau cer­cetări ulterioare, formarea acestui nou spirit şi a elementelor preponde­rente în viaţa epocii.

Ceiace pare a fi punctul de plecare al umanităţii în timpul Renaş­terii, este i n d i v i d u a l i s m u l omului nou. Acesta trebuia să tindă a deveni un prototip, îmbrăţişând tendinţa către desăvârşire, armonia com­pletă şi aspiraţia către ideal. De aci, predominaţ'ia spiritului e r o i c , bazat pe cultul eu-lui a cărui expansiune nu trebuia prin nimic împdejdicată. E natural, ca în această ipostasă, prima măsură să fie emanciparea com­plectă de sub tutela oricărei autorităţi. Ambiţia, simţul „eroic"-ului, dorinţa 'de celebritate, au făcut — nu odată — din personalităţile Renaşterii, oamem ce depăşeau realitatea obişnuită, comparându-se cu spiritul absolut şi nemuritor. Astfel oricât ar părea neverosimil şi nelogic — omul •— ridicat la celebritate — tindea la comparaţia cu Divinitatea-. încrederea în propria sa forţă — pe de o parte — ideia armoniei desăvârşite, pe de alta, în sfârşit geniul acţiunii şi al dinamismului .accentuat, î\ făceau să se măsoare cu forţele creatoare ale Universului.

Este curios să constatăm, în această epocă, pe de o part© con­trastele vitalităţii, criza variatelor idealuri şi primitivismul organic — în toate manifestările vieţii — opunându-se tendinţei către armonia supe-

rioară şi complectă. Dar omul Renaşterii exprimă — în formă tipică — sinteza personalităţii, ce îmbină atitudinea contemplativă şi creatoare cu sim(ul activităţii şi al realizărilor concrete.

Omul urmăreşte acum, atingerea divinului pentru a transmite ca­racterul acesta istoriei; înălţarea creaturii umane pentru a o face Asemă­nătoare Divinităţii. In sfârşit, din punct de vedere psihologic şi etic, se impune supremaţia portretului fizic şi 'moral al eroului. Eroul politic, cu!-, tural, artistic, devine lipul şi monumentul reprezentativ al cetăţii. Şi nu odată s'a încercat auto-divinizarea conducătorilor statului, în convingerea că acest drept aparţine omului, întrucât acesta — prin geniul său — actua­lizează spiritul divin şi îl face să trăiască în opera sa.

Fireşte, aceste atitudini reprezintă excepţii şi acte izolate. Către sfârşitul secolului al XlV-lea, mentalitatea Renaşterii ajunge la restaurarea omului fără negarea Dumnezeirii. Există suficiente căi d.î îndreptare către Divinitate, fără divinizarea omului, ci — mai curând — printr'o umanizare a Divinului. Aceasta e interpretarea, pe care spiritul constructiv şi vizionar al lui Papini, o dă vieţii de exaltare şi realizări artistice a Renaşterii. In adevăr, demnitatea umană a eroului" putea fi salvată prin acea armonică in­terpretare a valorilor sub aspectul lor dublu „divin" şi „pământesc". Legea echilibrului şi a armoniei a lui B. Alberti, aducea — sub formă ştiinţifică şi.concretă — „ f r u m u s e ţ e a " drept criteriu de atingere a Divinităţii. Do aceia, poate, eflorescenta artistica a Renaşterii aia poate fi egalată de nici o altă epocă. Omul simte că apropierea de artă îl înalţă, că mediul se mobilează, mentalitatea comună se afinează, ia'r înfrăţirea cu arta îi creiază perspectne supra-terestre. Procesul de liberă creaţie în artă favorizează auto-dep£.,irea şi înlăturarea delimitărilor înguste şi prea obişnuite lumii materiale. Niana; emoţia artistică, sentimentul de mândrie al realizărilor şi sa­tisfacţia posesiunii valorilor artistice, îngădue accesul în lumea supra-umană.

De aci, decurge toată multipla complexitate a manifestărilor colective. De şei, acsîe imense festivităţi, banchete —: în care ura şi crima alternau cu cele mai alese forme de politeţe convenţională, serbări cu caracter „bur­lesc*', corlegiile de „încoronare" sau variatele „canti cavnascialesci" — cân­tece carirvaleşti.

Serbările acestea manifestau sensualismul primitiv al omului Re­naşterii, ce purtau urmele eredităţii medieval?, dar în acelaş timp exprimau nevoia de artă, necesitatea trăirii fenomenului artistic. Eie se caracterizau printr'o abonclenţă de efecte luxuriante, feerice şi fastuoase. In primele forme, ele constau din recitări faustice, ce deschid calea către drama pas­torală. Personagii din lumea romană, zeităţi greceşti, întregeau nota exotică a reprezentaţiilor. Pe alocuri, luxul era completat do reprezentări alegorice şi costumaţii antice. Ges'uri obscure, pe car? le priveau pană şi cardinalii, nu lipseau din reprezentaţii. Când, mai târziu, aco^'g sarbări se precizară, când se purifică de elementele simbolice primitive, ele apar sub forma „sacrelor reprezentări" sau dau naştere viitoarei „Comoeiii deli'arte". Trep­tat, se stabileşte codul eleganţei relaţiilor sociale, al cărni a<utor e Bal-dasar Castiglione.

Renaşterea a ajuns astfel, să creieze o aristocraţie a ,,frumos"-ului şi culturii, o lume închisă maselor, de care însă nu se poate lipsi în totul.

Ea e epoca, în care idealul ajunge să se apropie — uneori chiar să Se confunde — sub aspect artistic, cu realitatea, cel puţin sub raport artistic. Elitele intelectuale şi estetice au — acum —; o întruchipare reală: Isabela d'Este e tipul perfecţiunii i'emenine, Bendello — nuvelistul desăvârşi*, Ariosto — poetul remarcabil al epocii. D e la aceste elite şi până la iriaseje populare e o distanţă imensă. De aceia, sub acest raport, arta — Care are o "funcţie de purificare — e destinată să asigure legătura între ele, între elite şi mulţimile excluse deia participarea artistică. Mijlocul cel obişnuit îl con­stituiau cortegiile, serbările şi sacrele reprezentări. Iu cursul lor, arta îşi descopere funcţia ei socială şi idealistă, ştergând o clipă diferenţele sociale, ea aduce iluzia unei împărtăşiri comune şi integrale.

Voluptatea simţului estetic- este mărturisită de toţi reprezentanţii uma­nismului, iar convingerea despre superioritatea artei se impţune cu un ade­vărat cult. In aceste împrejurări, marea preocupare a exponenţilor Renaş­terei este s t i l u l : stilul artistic, stilul manifestărilor exterioare,- stilul de viaţă al marilor personagii de curte.

Elementele sacre capătă — uneori — adevărată expresie profană. Arta înlocueşte astfel, adevărata Religie şi — în acelaş timp — duce la o transfigurare a realităţii concrete. Adevărate drame sunt trăite de arta Renaşterii în luptă cu „realitatea". Dar cele mai caracteristice sunt con-stihiile de lupta între „gotic" şi Renaştero — şi de contactul între doi rinţa de perfecţie generală şi incapacitatea energiilor epocii de a duce la îndeplinire toate opurile întreprinse.

Privind evoluţia concepţiei artistice a Renaşterei, am putea spune, că e a a a d o p t a t f o r m u l a „ a r t e i p e n t r u a r t ă " , p r e c o n i z â n d p e r f e c ţ i a a b s o l u t ă î n t o a t e o p e r i l e s a l e . „In" lupta dintre realităţi şi artă, aceasta şi-a asigurat succesul prin pasiunea!, cu care au apreciat-o — unanim — oamenii Renaşterei, convenind să-i acorde, între valorile vieţii, celei estetice —• supremaţia. Prestigiu,! şi punctul central îl ocupă artele plastice. Ele îi vor da caracter precumpănitor estetic şi vor justifica însăşi definiţia Renaşterei, drept o formă de civilizaţie, care a acceptat supremaţia valorilor de artă asupra celor morale, religioe.se, lite­rare sau chiar intelectuale".

Cartea D-lui Alex. Marcu — „Valoarea artei în Renaştere" — este o lucrare de documentare, înţelegere şi interpretare, fidelă şi obiectivă, asupra celei mai strălucite epoci artistice a omenirii.

MIRCEA MANCAS

MIIIAIL MANOILESCU: R o s t u l ş i D e s t i n u l B u r g h e z i e i R o m â ­n e ş t i , Bucureşti, Cugetarea — Georgeseu Deîafras, 1942, pag. 444.

Se ştie că fenomenul burgheziei româneşti, cu manifestările lui spe­cifice, a fost studiat mai de aproape de Şt. Zeletin şi în treacăt de C. Dobrogeanu-Gherea, fiecare înfăţişându-1 însă dintr'un punct de vedere preconceput. Reflecţii răzleţe, uneori foarte pătrunzătoare şi dovedind o adâncă înţelegere a realităţilor din societatea noastră. modernizată, se în-

tâlnesc în „Articolele" lui Emineseu din T i m p u l . In sfârşit, aspecte parţiale asupra aceluia? fenomen au mai fost examinate de unii economisii, gânditori politici şi sociali, dar la cari chestiunea era prezentată pentru susţinerea unei teze limitate.

O examinare temeinică şi cuprinzătoare a burgheziei româneşti ne-o dă D-l Prof. Mihail Manoilescu in studiul apărut de curând. Este o lucrare ce depăşeşte in idei şi fapte pe toate celelalte. Un material vast a fost prelucrat pentru stabilirea unor corelaţii de o importanţă teoretică şi practică pentru problema burgheziei româneşti.

Autorul pleacă dela convingerea că burghezia, „ea orice clasă, nu este decât o formaţiune socială cu datorii faţă de naţiune şi cu drepturi derivând din împlinirea acestor datorii" (p. 8; cf. p. 117 urm*.), pentru a-şi pune întrebarea, dacă la noi burghezia a corespuns unei asemenea chemări. In acest înţeles burghezia noastră trebne judecată (p. 119).

Acest punct de plecare ne indică preocuparea autorului de a studia chestiunea nu numai teoretic, cum ani pomenit, dar şi pentru a obţine anumite conduşii practice. Răspunzând negativ la întrebarea de mai sus, Dl. Manoilescu urmăreşte în acelaş timp a desprinde liniile generale, pe baza cărora trebue să se desvolte în viitor burghezia la noi pentru a co­respunde cerinţelor de clasă socială necesară în structura Statului na­ţional. Astfel titlul lucr.ărji pare să indice mai mult un program decât o> doctrină

Evident, s'ar putea obiecta, dacă un asemenea punct de veder« ţui trece dincolo de preocupările ştiinţei propriu zise. Făcând procesul bur­gheziei româneşti, D-l Manoilescu îi judeca realizările după definiţia de mai sus. Judecata nu mai este astfel extrasă din examinarea faptelor, ci este postulată, dinainte. Molul acesta de procedare este motivat de autor în sensul că, pe timpul secolului al XlX-lea, ca şi astăzi, criteriul na­ţional a fost valabil pentru burghezia noastră. „Naţiunea eră şi pentru acea epocă scopul suprem afişat în toate actele majore ale colectivităţii româneşti" (p. 119).

Burghezia este o clasă numai în raport cu funcţiunea naţională 'pe care o îndeplineşte. De fapt, această funcţiune constă în organizarea mwieiî şi a producţiei. De aceea, după Dl. Manoilescu, burghezii propriu zişi sunt în primul rând marii industriaşi, „fiindcă numai aceştia o r g a n i ­z e a z ă munca pe scara naţională sau chiar internaţională". Apoi vin comercianţii mari, bancherii, marii proprietari rurali, rentierii şj pro­prietarii de imobile urbane. Aceştia din urmă sunt însă burghezi mai miât „pasivi", întrucât nu participă activ ca marii industriaşi la organizarea producţiei (p, 54 uţrrn.). Tot în burghezie intră aceia cari exercită ipro-fesiuni libere sau sunt încadraţi in Stat, ca inginerii, economiştii, avocaţii, medicii, scriitorii, artiştii şi ziariştii, sau funcţionarii administrativi, pro­fesorii, magistraţii şi ofiţerii. Toate aceste elemente le numeşte D-l Ma­noilescu „pseudo-burghezi", deşi D-sa ţine să releve că uu poate fi vorba de o „pseudo-burghezie" în societatea noastră, cum a susţinut Zeletin. Pseudo-burghezii fac parte integrantă din burghezie şi se cleosibesc de-burghezii propriu zişi numai „ca indivizi". „Ei completează şi ajută j>e burghezii propriu zişi, c o n s t i t u i n d c a d r u l j u r i d i c , a d m i n i s t r a -

t i v ş i t e h n i c , n e c e c a r o r g a n i z ă r i i m u n c i i ş i p r o d u c ţ i e i " . Rolul lor e secundar, dar prin interese şi concepţie dej viaţa ei se iden­tifica până la urmă cu aceştia (pp. 56—61).

Revenind la rostul burgheziei româneşti în trecut, D-l Manolescu arată că^ această clasă a fost călăuzită numai de interese private. Aşa se explică faptul denunţat încă de Eminescu asupra disproporţiei între preţul pro­duselor industriale şi agricole, sau exploatarea satelor de către oraşe. Au­torul aduce date noi în această privinţă. In România veche din 1913, „80°/G din totalul exportului era datorat ţăranilor, iar acest export plătea un import, din care abia 20»/o folosea satelor". In România întregită, deşi împropietărirea îmbunătăţise situaţia ţărănimei, burghezia a continuat să-» exploateze prin camătă. „Am calculat", lămureşte Dl. Manoilescu, „că îna­intea conversiune!, ţărănimea plătea ca dobânzi oraşelor circa 500 lei la hectar, c e e a c e î n s e a m n ă o r e n t ă a t â t d e m a r e , ca ş i c u m t o t p ă m â n t i i ] a r f i f o s t l u a t î n a p o i d e b o e r i ş i e x x s l o , a t a i d e d â n ş i i " (p. 88). Aceiaşi situaţie se reflectează în repartizarea bu­getului. Aşa, în 1926, abia 12 o/o din buget mergea spre sate, pe când 680/0 folosea oraşelor, restul de 20°/o fiind destinat furniturilor în străină­tate (p. 89). Discordanţa între interesele burgheziei şi interesele ţării este faptul de reţinut. In faza comercială şi a liberului schimb, burghezia româ­nească era în funcţie de capitalismul străin. De aceea nu putea să fie îndrumată spre interesele ţării. In aceiaşi fază, ţara a suferit de schimbuji inegal cu străinătatea. Numai în faza industrială şi protecţionistă s'a afirmat o corespondenţă între interesul burgheziei şi interesul naţional. Sau, cum se exprimă autorul lapidar: „Odată cu industrializarea începe împăcarea, burgheziei cu ţara" (p. 92)

Analizând numărul reprezentanţilor burgheziei româneşti, D-l Manoilescu constată că abia atinge cifra de 125.000 (inclusiv pseudo-burghezii). Socotind pentru fiecare burghez o familie de patru membri, ajungem Ia rezultatul că burghezia noastră cuprinde 500.000 oameni faţă de un popor de douăzeci milioane, ceea ce înseamnă abia 2,50 0/0 din întreaga populaţie a ţării şi a opta parte din populaţia oraşelor. Un alt fapt de reţinut este disproporţia dintre burghezi şi pseudo-burghezi, cei dintâi nuniăiând abia 22.500, p» când ceilalţi, elemente neproductive, reprezintă 101.000, adică mai mult de 8O0/0 din totalul burgheziei. Dintre pseudo-burghezi, 78.000 trăesc din bugetul Statului (p. 110 urm.).

După aceste date, Di. Manoilescu consideră funcţiunile Burgheziei româneşti. Criteriul în această privinţă este naţional, cum s'a văzut, adică în raport cu interesele colective ale naţiunii. In prunul rând vine problema populaţiei ţărăneşti. Densitatea populaţiei rurale este de 82 locuitori pe km. p. de teren cultivabil, adică aproape de două ori mai mult ca în Germania, unde abia atinge 48 locuitori pe aceiaşi suprafaţă- De aici autorul încheie că „ a v e m a p r o a p e d e d o u ă o r i m a i m u l ţ i ţ ă r a n i d e c â t n e t r e b u e p e n t r u o a g r i c u l t u r ă r a ţ i o n a l ă , c a a c e e a c a r e s e p r a c t i c ă î n G e r m a n i a sau Danemarca. C i r c a ş a s e m i l i o a n e de ţ ă r a n i p r e a m u l t " . Aici vede D-l Manoilescu adevărata cauză care întreţine chestiunea ţărănească la noi, adăogând următoarea ob­servaţie justă: „Ideile greşite în cseft-ce^priveşte politica noastră demografică

- o " 4 A N

şi agrară au născut din confusiunea nepermisă a două noţiuni deosebite: d e n s i t a t e a g e n e r a l ă a p o p u l a ţ i e i f a ţ ă cu s u p r a f a ţ a . ţ ă r i i , densitate care ia noi este mult mii mică decât în Occident şi reprezintă abia 70 locuitori pe km. p., şi d e n s i t a t e a p o p u l a ţ i e i a g r a r e p r i n r a p o r t c u p ă m â n t u l c u i t i v a b i l , care la noi este mai mare decât în Occident" (p. 132: Cf. p. 221 şi p. 380). Soluţia acestei probleme, după autor, nu poate fi găsită decât în industrializarea ţării, care ar absorbi astfel surplusul de populaţie rurală. Nu însă industrializarea agriculturii, cum cred unii reformatori la noi, observă Dl. Manoilescu, ci industrializarea dela oraşe ar pune capăt chestiunii ţărăneşti. „A face din proprietatea par­celară şi din munca ţărănească intensivă un ideal social înseamnă a dori ţăranului nostru nu starea celui francez sau german, ci pe aceea de legen­dară mizerie a ţăranului chinez" (p. 222)"

Industrializarea ar însemna în acelaş timp transformarea concepţiei de viaţă a marei majorităţi a populaţiei noastre, inculcându-i spiritul de echipă, care învaţă pe individ să lucreze în chip coordonat şi astfel îl face să părăsească individualismul agrar şi at.it de puţin productiv pentru interesele colective ale ţării. In sfârşit, industrializarea înseamnă emanciparea ţării de străinătate şi îmbogăţirea unei bune părţi a populaţiei.

Necesitatea industrializării este întemeiată de autor şi pe motivul că „ b u r g h e z i a R o m â n i e i p r o d u c e p e n t r u ţ a r ă m a i m u l t d e c â t c o n s u m ă " (p. 157). In alte cuvinte, „secretul ridicării economice a masselor nu stă într'o p r o b l e m ă d e r e p a r t i ţ i e . . . , ci într'o p r o ­b l e m ă d e p r o d u c ţ i e — adică în s p o r i r e a venitului naţional prin noi metode de muncă si de organizare" (p. 161). Ridicarea ţărănimii, adică a păturii cea mai numeroase şi rezervorul etnic col mai autentic trebue să formeze preocuparea principală a conducătorilor clasei burgheze. După ex-propiere, burghezia trebuia să urmărească sporirea productivităţii agricole şi prin ca a standardului de viaţă a ţărănimei. Din acest punct de vedere, burghezia „nu şi-a făcut datoria faţă de ţărănime, nici în vechea Românie înainte de împroprietărire, nici în România întregită după aceea". „Expro-pierea a fost o mare scuză pentru tot ceea ce nu s'a mâi făcut deatunci înainte: o d i s p e n s ă , g e n e r a l ă p e n t r u î m p l i n i r e a u n o r d a t o r i i s o c i a l e c a r e n u î n c e t a s e r ă să e x i s t e d u p ă s ă v â r ş i r e a ei" ip. 183'i.

In ceea ce priveşte funcţiunile politice ale burgheziei româneşti, Dl. Manoilescu arată cum această clasă, iu loc să organizeze Statul şi să facă -educaţia poîiti :ă a naţiunii, a folosit bugetul şi organele administrative pentru interesele şi privilegiile ei. Aşa s'au perpetuat stările şi moravurile politice cunoscute în societatea noastră. Numai în privinţa politicei de conservare şi desvoltare a Statului, burghezia şi-a îndeplinit datoria. De aceea autorul formulează următoarea judecată: „Dacă în administraţia curentă nu a reuşit să-şi creeze merite morale la înălţimea responsabilităţii sale, în schimb în politica mare, adică în conducerea destinelor Regatului, ea a obţinut succese care îi dau dreptul la recunoştinţă tuturor celorlalte clase" (p. 201).

Şi în privinţa funcţiunilor culturale, burghezia românească a avut unele lacune. Şcoala româneasică a fost dominată mi atât de un spirit anti­burghez, cum au susţinut unii autori, cât de acela al pseudo-burghezilor.

Şcoala secundară, universitară, ca şi politehnicele şi academiile de comerţ,, au crescut numai „pui de pseudo-burghezi" (p. 235).

Din punct de vedere naţional, rezultatele burgheziei au fost de asemenea puţin satisfăcătoare. Deşi clasa burgheză avusese la dispoziţie atâtea instrumente pentru a româniza viaţa economică, şi financiară, nu a făcut decât foarte puţin în această privinţă, preocupându-se „mai mult de beneficiile materiale decât de împlinirea unui program naţional" (p. 264).

Analizând mai departe psihologia burgheziei româneşti, Dl. Manoilescu arată că la marea majoritate a Românilor lipseşte spiritul adevărat capi­talist şi burghez. Faptul este că „românul n'are prin predestinare virtuţi burgheze" (295). Autorul crede că o asemenea predispoziţie n'ar putea fi modificată prea mult cu timpul. Burghezia noastră suferă cu deosebire de „prejudecata intelectualistă", care întreţine o continuuă dorinţă de afirmare pe terenul culturii, cu dispreţuirea muncii în alte domeniii. „Prioritatea cri­teriului inteleclualist şi respectul extraordinar acordat valorilor culturale", observă Di. Manoilescu, „este desigur un caracter simpatic al societăţii ro­mâneşti, dar — ca totdeauna în domeniul unei situaţii prea mult năzuite — apare şi aici şieahta uzurpatorilor. După cum năzuinţa după avere fabrică excroci, tot aşa, năzuinţa spre ranguri culturale fabrică impostori intelec­tuali" (p. 303). O altă lăture specifică a psihologiei burgheziei româneşti este lipsa spiritului de agonisire, care alcătueşte una din trăsăturile caracte­ristice a e burgheziei occidentale- Burghezia noastră „pune preţ pe cheltuială, pe satisfacţii şi pe prezent". De aici observaţia interesantă şi foarte ade­vărată, pe care o face Di. Manoilescu cu privire la stările economice din ultimii douăzeci de ani dela noi: „Din tot ce s'a petrecut dela războiul mondial şi până acum în România, înţeleptul a putut trage concluzia că „r en, t e a,z ă" m a i b i n e s ă f i i c h e l t u i t o r d e c â t e c o n o m şi că debitorului î se rezervă bucurii şi surprize plăcute, care nu-1 aşteaptă niciodată pe creditor. Cei din urmă douăzeci de ani au foat desigur la noi mai mult era greierilor decât a furnicilor" (p. 306). In alte cuvinte, burghezia ro­mânească pune întâi „preocuparea de r a n g , apoi pe cea de c o a f o r t şi numai la urmă pe cea de s e c u r i t a t e " , contrastând cu burghezia occidentală, la care „erarhia valorilor este exact inversă: întâi averea, apoi confortul şi în urmă rangul". Ea vădeşte „un stil boem! de viată". Aşa se explică faptul că boemul găseşte în burghezia o mare resonanţă şi compre­hensiune" (pp. 308—309).

In privinţa viitorului burgheziei româneşti, Dl. Manoilescu e de părere că această ciasă nu va mai putea exista în vechea formă, adică independentă de intervenţia Statului. Cu toate acestea, burghezia va continua să joace un anumit rol în societate. „In era care se deschide acum, interesele individuale vor putea fi — şi vor trebui să fie, — l i m i t a t e , dar în nici un caz-' s u p r i m a t e . Viitorul cuprinde în cutele lui ascunse forţe de s u b o r d o ­n a r e şi p r e f a c e r e a burgheziei, iar nu şi de d i s t r u g e r e a ei" (p. 330). In asemenea condiţii burghezia va servi în primul rând interesele colective. Mai precis: „In locul r e n t a b i l i t ă ţ i i , rezultantă subiectivă, egoistă şi neconcludentă pentru a marca progresul unei întreprinderi, bur­ghezul de mâine va urmări p r o d u c t i v i t a t e a , rezultantă obiectivă, desinteresată şi semnificativă pentru toate calităţile productive desfăşurate

"într'o întreprindere". Astfel „ a n t i t e z a î n t r e r e n t a b i l i t a t e ş i p r o ­d u c t i v i t a t e e s t e a n t i t e z a î n t r e i d e o l o g i a e c o n o m i c ă b u r ­g h e z ă ş i i d e o l o g i a e c o n o m i c ă t o t a l i t a r ă " (p. 332). Cu toate limitările la cari va fi supusă, burghezia va rămâne clasa „ c o n d u c ă t o a r e şi o r g a n i z a t o a r e în toate sectoarele economiei şi culturii" (p. 241; Cf. p. 347 şi p 387)

Mai departe, Dl. Manoilescu observă că, în noile condiţii de orga­nizare ale Europei, burghezia noastră va căuta să se integreze, pierzând din beneficiile materiale în schimbul unor funcţiuni mai corespunzătoare intereselor Statului totalitar, adică al întregei comunităţi naţionale. „Cu o putere mai mică, cu o opulenţă materială mai puţin strigătoare, dar cu an rol social mai util, burghezia de mâine va putea să-şi găsească, în sfârşit, un loc plin de respect şi de simpatie în sufletul masselor populare" ;p. 357). De altfel, noile valori cari se impun în organizarea burgheziei, se întâlnesc în tradiţia poporului nostru. Este ceea ce numeşte autorul „im­pulsurile originale româneşti" şi „forţele latente ale tradiţiei" sau, cum încheie Dl. Manoilescu: „...viitorul, în tot ce pare ca înfăţişând mai nou, este pentru noi trecutul, în tot ce are mai esenţial" (p. 367).

Cum s'a văzut, forţa burgheziei stă în serviciile pe cari le aduce societăţii. Cu cât sunt mai mari şi rnai reale aceste servicii, cu atât bur­ghezia este mai adânc aşezată în conştiinţa poporului. Chiar cu lipsurile ei actuale, burghezia noastră reprezintă o capacitate superioară celorlalte clase în economia societăţii. De aceea Dl. Manoilescu e convins că dispa­riţia acestei clase n'ar aduce decât haos în societatea noastră (p. 370). Pe­ricolul pentru burghezie nu poate veni decât dela proletariat şi mai ales dela pseudo-burghezi. Ţărănimea nu este niciodată un element activ şi aspirant la conducere. întărind ţărănimea, burghezia lucrează la propria sa Mgurar.ţă. De altfel, burghezia noastră nu arată oboseală, nici degenerescentă fizică. „Singura manifestare care ar doveli, poate, un substrat biologic în declin este faptul că b u r g h e z i a n u a r e d e s t u l ă î n c r e d e r e î n e a î n s ă ş i şi nu îndrăsneşte destul, când e vorba să-şi apere deschis1 şi solidar poziţia ei. C ă c i l a n o i n u e x i s t ă o d o c t r i n ă ş i o c o n ­ş t i i n ţ ă b u r g h e z ă , c a r e s ă - i f a c ă p e b u r g h e z i m â n d r i d e r o l u l l o r , d e s u p e r i o r i t a t e a l o r i n t e l e c t u l ă şi de v r e d ­n i c i a l o r ca d i r i g u i t o r i . Numai o asemenea conştiinţă inspiră respectul şi încrederea claselor conduse" (p. 373). Pseudo -burghezii for­mează un pericol pentru burghezie, când încetează de a se considera solidari eu ea. ldentificându-se cu interesele Statului, ei sunt gata oricând să ia poziţie împotriva burgheziei (p. 376 urm.). Ia tot cazul, soarta burgheziei noastre atârnă, observă Di. Manoilescu, de cum se va rezolva „problema puterii publice şi d i n c e i z v o a r e î ş i v a t r a g e m â i n e l e g i t i m i ­t a t e a p ă t u r i i c o n d u c ă t o a r e " (p. 386).

Am căutat să redăm cât mai fidel cuprinsul lucrării D-lui Manoilescu, pentru ca cititorul să poată aprecia teoria s.i despre burghezia românească. Cum s'a văzut, acest studiu afirmă ro'ul constructiv al clasei burgheze, cu toate că denunţă multe lacune în activitatea ei economică, politică, socială şi culturală. Analiza minuţioasă duce ia anumite concluzii teoretice şi practice. Burghezia românească este alcătuită din aceleaşi elemente ca şi "burghezia

din alte ţări, dar în manifestările ei multiple se abate dela scopul, pe care irebue să-1 servească în societate şi în interesul naţiunii. Din cauza acestei abateri, autorul o judecă, aspru, fără însă a-i tăgădui merite în unele domenii.

Poate cea mai interesantă atitudine a D-lui Manoilescu se .întâlneşte în critica pe care o aduce burgheziei de a fi .neglijat 'marea massă a populaţiei, ţărănimea. In această privinţă autorul se află pe linia tradiţională a gândito­rilor noştri politici şi - sociali, dela J u n i m e a şi Eminescu până p.zi. Totuşi, Dl. Manoilescu nu se mulţumeşte cu judecăţi generale, ci îşi în­temeiază critica pe fapte şi date, din cari se desprinde necesitatea unei anumite politice faţă de problema ţărănească.. Aşa, poziţia pe care o ia împotriva doctrinarilor ţărănişti izvorăşte din analiza realităţilor, cari indică o nouă orientare în această problemă, — o politică pe care conducătorii briîghezi au ignorat-o până acum. Reducerea presiunii demografice la sate, pe care o recomandă Dl. Manoilescu, este desigur un rezultat care merită a fi reţinut. Buna stare a ţăranului nu va putea fi asigurată prin noi împro-pietăriri şi ajutoare, de Stat, ci prin încurajarea descongestionării populaţiei rurale, care urmează să se îndrepte spre industrii şi meserii. Prin aceasta, marea massă a populaţiei noastre va crea şi un cadru mi i soliei pentru burghezie.

O notă meritoasă în expunerea D-lui Manoilescu o constitue evitarea schema ti smelor rigide şi a raţionamentelor unilaterale, cari se întâlnesc de -obicei în scrieri de acest gen. Autorul a căutat să gândească pe fapte şi din proprie experienţă. De aici propunerile practice şi formulele adecuate, cari abundă în lucrarea sa.

Alături de aceste merite, însemnăm şi câteva scăpări din vedere, cari pot fi înlăturate într'o eventuală ediţie nouă. Unele citate sunt date prea vag pentru o carte de ştiinţă. Asemenea neglijenţe distonează cu citatele .pe cari autorul ţine să le facă după cele mai riguroase reguli. Tot aşa ne su-prinde să constatăm din când în când tonul polemic în tratarea unor pro­bleme, examinate de altfel cât se poate de .temeinic. De asemenea, jude­căţile de apreciere formulate de autor asupra unor partide politice, slăbesc efectul criticei susţinută cu argumente substanţiale. Mai notăm că expresia „substrat sociologic" (p. 70) e greu de admis, adjectivul „sociologic" având aici un înţeles impropriu. Probabil antonii a voit să spună că boierimea noastră şi-a pierdut ,,substratul s o c i a l " . In sfârşit, expresia curentă în ideologia naţional-socialistă „V o 1 k s g e m e i n s c h a f t" e tradusă de mai multe ori „comunitate p o p u l a r ă " , când de fapt înseamnă „comu­nitatea p o p o r u l u i " . Toate acestea sunt, bine înţeles, observaţii formale, cari nu ating fondul lucrării.

Pentru a încheia, dorim să facem două observaţii de ordin mai general. Credem că la datele stabilite asupra elementelor burgheziei româneşti ar fi trebuit să se arate raportul numărului de burghezi din alte ţări faţă de populaţia totală, anume din ţări unde această clasă este adânc aşezată. Astfel concluziile judicioase ale autorului dela pag. 110—112 ar fi aruncat mai multă lumină asupra problemei. De asemenea, ar fi trebuit să se ac­centueze lipsa unei etici economice propriu zisă la noi psntru a se scoate în relief şi mai bine deficientele clasei noastre burgheze. E drept că Dl. Manoilescu relevă uşurinţa ca o notă caracteristică în psihologia burghe-

zilor noştri, precum şi lipsa, unui spirit capitalist. Dar ceea ce-i arată a fi într'o stare inferioară faţă de burghezii din Occident, este nu atât că nu-şi dau seama în deajuns de necesitatea producţiei pentru bani sau de rolul agonisirii, cât mai ales de efecienţa în lucrul, care eere o dedicare eom-plectă a omului pentru vocaţia sau întreprinderea sa. De aceşa, în burghe­ziile evoluate munca nu e considerată ca ceva incidental, un simplu mijloc, ci ca ceva pentru care omlul există, o activitate principală a vieţii sale şi care impune asupra lui cele mai importante obligaţii de a-şi servi vocaţia, în mod serios, devotat, „religios", cum zicea Max Weber. Acest jspirit vocational lipseşte burgheziei noastre. Aşa se explică dăinuirea superfi­cialităţii în acţiunea şi gândirea conducătorilor noştri burghezi sau pseu'do-burghezi, precum şi lipsa de continuitate în viaţa instituţională a ţării.

NICOLAE PETRESCU

HENRI DECL'GIS: L e v i e i 11 i s s e m e n t du m o n d e v i v a n t (Paris, Masson Editeurs et Cie, 1941; VI+351 p).

Cartea aceasta cu titlul atât de sugestiv ridică şi studiază una din problemele cele mai pasionate ale biologiei şi psihologiei contemporane, anume problema îmbătrânirii, degradării şi uzării energiei vieţii dealungul mileniilor de secole ale preistoriei şi istoriei. Şi studierea aceasta nu se face în mod abstract, ci concret, comparativ, pe bazia1 documentelor paleonto­logice ale speciilor stinse, şi ale documentelor de vieaJţă biologică, în par­ticular sexuală, ale speciilor aflate încă în vieaţă. Prin urmare ceea ce set studiază este nu îmbătrânirea vieţii ca entitate, ci degenerescenta, (degra­darea sa evolutivă în formele de îicorponre şi obiectivare biologică care sunt speciile.

Pentru a diferenţia poziţia lui Decugis faţă de atitudinile altor natu-ralişti, vom aminti, qă el îşi propune să lămurească cauzele care produc limitarea vieţii speciilor, degenerescenta şi dispariţia lor. „Trebuie să se explice, pentruee, spune dânsul, la unele animale, creşterea exagerată a taliei, ipertrofia şi specializarea organelor pot deveni cauze de moarte pentiv specie, pentruee tipurile care variază mai puţin sunt tocmai acele* care durează m|ai mult timp şi în sfârşit pentru ce ireversibilitatea direcţiei luată de evoluţia unui tip, prin ea însăşi este o cauză de degenerescentă. Dacă evoluţia fiinţelor vii consistă esenţial numai în adaptarea lor din ca în ce mai perfectă la condiţiile mediului printr'o serie dej mutaţii, pro­blema aceasta din urmă într'un asemenea caz nu se poate pricepe, lămuri. Când mediul nu se schimbă, este greu de admis că imposibilitatea.' unei întoarceri înapoi spre o stare anterioară, ar puteai fi o cauză de stingere a speciei. Trebuie ^ă existe o altă cauză".

Explicaţia aleestei cauze, Decugis încearcă s'o dea bazându-se pe datele şi rezultatele noi ale biologiei. Meritul şi originalitatea lucrării siale este de a fi aplicat şi folosit pentru explicarea dispariţiei speciilor animale gigantice din era secundairă şi terţiară ca şi pentru explicarea fenomenelor de degenerare organică lai multe din speciile şi subspeciile organice înc i în vieaţă, ideile şi rezultatele endocrinologiei.

Se ştie că endocrinologia, în urma numeroaselor cercetări clinice şi experimentale (de spital şi laborator) a stabilit că secreţiunile glandelor interne, cunoscute sub numele de hormoni, joacă un rol considerabil în creşterea şi descreşterea normiauă şi armonică a corpului animalelor tne-tazoare, în regularea şi exercitarea sexualităţii şi reproducerii lor, în diri­jarea metabolismului diferitelor substanţe alimentare, în procesele de asi­milare şi desasimilare şi de activitate ale sistemului nervos.

Turburările activităţii acestor glande, în sensul de suprimare- a se-creţiunilor lor sau de mărire şi micştorare a acestora dincolo do normal, sunt urmate de grave atrofii sau exageraţiuni de creştere ale anumitor or­gane sau sisteme, de unde apariţia deformărilor şi anomaliilor morfologice precum şi modificarea ritmurilor lor fiziologice, inclusiv acel© ale siste­mului nervos.

Faptele şi rezultatele acestea pozitive ale endocrinologiei, au fost utilizate şi aplicate de autor la explicarea fenomenelor de stingere şi de­generare a speciilor animale din epocile geologice precedente.

Cu alte cuvinte dela fenomene de degenerescentă şi desorganizare biologică, individuală, explicate endocrinologie, s'a trecut la o explicare în stil mare pe plan filogenetic, şi dela aceasta la degajarea unei vederi generale asupra evoluţiei vieţii, care după autorul nostru merge spre" îmbătrânire, spre degradare, spre o dispariţie definitivă.

Indiciile şi dovezile autorul nostru le vede nu numai în nereuşitele şi formele ratate de vieaţă, creiate de natură în vechile epoci geologice' trecute, dar şi în slăbirea, uneori chiar absenţa instinctului de conser­vare al vieţii la unele specii de animale, în devierea instinctului sexual, în slăbirea instinctului matern la multe animale, care-şi devorează pro­geniturile.

Parazitismul anumitor animale, care are de urmare pentru acestea dispariţia sau degenerescenta acelor organe care nu le imai sunt necesare, formele imperfecte, greoaie creiate de viaţă pentru apărarea altora, obser­vabile încă şi astăzi la unele popoare şi specii animale, constituiesc dovezi că tendinţele vieţii spre degradare, îmbătrânire şi dispariţie, manifestate real încă din timpul vechilor epoci geologice trecute, sunt existente şi îrt curs de acţiune şi în vremea noastră. Vieaţă se degradează, se uzează şi merge inevitabil spre îmbătrânire nu numai dela om! la oml, dar şi pe planul şi în interiorul fiecărei specii. Procesul acesta de îmbătrânire este însă inegal repartizat între diferitele ápecii şi sub-sp3aii de animale, rase' şi sub-rase de oameni, unele din acestea fiind complet oprite în drumul evoluţiei lor vitale şi condamnate la vieaţă inferioară, altele pe caje de degradare şi dispariţie definitivă şi în fine altele favorizate de condiţiuni interne biologic normale, sunt adaptate la forme de vieaţă mai imult sau mai puţin normale.

Autorul citează ca exemplu ne popor degenerat şi pe cale de îm­puţinare, neamul indigen, al Australienilor, astăzi în număr numai de câteva mii. Poporul acesta prezintă stigmate degenerative de acromegalia corpului şi în special a craniului.

La popoarele civilizate acromegalia daică există, ea se întâlneşte sporadic, individual, niciodată colectiv. La Australienii indigeni, -ea este ceva'

caracteristic, o trăsură comună a tuturor. Inteligenta lor elementară, apja-tică, greoaie cu lipsa de aptitudine pentru crearea unei civilizaţii proprii pe un continent atât de vast, Decugis o pune în legătură cu acromegalia craniului lor, care a împiedecat desvoltarea creerului, inclusiv pe aceia a funcţiunilor psihice. „Craniul Australienilor este acromegalic şi foarte vo­luminos, dar îngroşarea extraordinară a pereţilor sjăi a redus simţitor spaţiul interior disponibil, astfel încât creerul lor nu are de cât un volum de 1347 centimetri cubi, în vreme ce acela al Europeanului de aceiaş tjalie atinge 1500—1600 centimetri. Lobii frontali, sediul funcţiunilor superioare ale inteligenţei, sunt dealmintrelea mult mai puţin desvoîtali la ei. Austra­lienii aceştia au rămas nişte bieţi sălbateci înfometaţi care duc o viaţă nomadă precară" (pag. 261).

Acromegalia însă, după cum se ştie, este consecutivă turburărilor secretorii ale glandelor paratiroide şi hipofizare. Acţiunea lor combinată regulează probabil metabolismul calciului. Ea este o consecinţă a calcificăriii peste normal a ţesuturilor organice, ds unie desvoltarea enormă a extre­mităţilor, încetinirea ' ritmurilor vitale şi mişcărilor reflexe de apărare. Acromegalia nu este însă specifică numai oamenilor. Ea se întâlneşte şi la animale. „Dela cele mâi umile Nevertebrate până la Reptile, Peşti şi mamiferele cele mai evoluate,' deranjările metabolismului au modificat adânc şi în chip permanent structura unui imes num,ăr de specii deja stinse sau încă în vieaţă, în epoca actuală. Numai de puţin timp a început să se întrevadă importanţa secreţiilor glandulare interne şi restrângerile lor asupra regularii metabolismului animal. Ele reprezintă astăzi unul din factorii evoluţiei speciilor.

Noi vom încerca să demonstrăm că turburările de funcţionare ale acestor glande sunt cauze de stingere pentru multe din ele" (pag. 82—83)'.

Reluând o observaţie a lui Largev, care încă din 1917 atrăsese atenţia asupra surprinzătoarelor asemănări dintre acromegalia omenească şi stig­matele degenerative ale animalelor fosile stinse sau pe cale de stingere (.Pachidermele şi Maimuţele antropoide), observaţie primită cu scepticism îs acea vreme, Decugis îşi propune să verifice ştiinţific ipoteza exprimată de ea.

Verificarea aceasta se face prin referinţă documentară şi demonstrativă Ia animalele fosile şi la speciile de animale existente şi astăzi, la calfe acromegalia este caracteristică, pentru desarmonia scheletului şi caracterele regresive ale inteligenţei.

Referindu-se la cele dintâi, el afirmă următoarele: „Toate animalele fosiip prezintă structuri acromegâlice generalizate, mai ales aceea de talie puternică. Toate aceste fiinţe gigantice şi diforme sufereau de aceleaşi tare de origină glandulară. O asemenea convergenţă are o semnificaţie adâncă, după cum se va vedea. In momentul când toate ipertrofiile acestea osoase atingeau maximul lor ; aceste tipuri monstruoase dispăreau brusc, ca şi cum ele ajunseseră la căpătui evoluţiei lor organice, nemai puţind lupta şi ca şi cum erau atinse de un rău. misterios, care le condamna la moarte" (pag. 101).

Şi pentru a da un exemplu de modul cum a putut să dispară una din speciile acestea fosile, voi cita un fragment din explicaţia dată de autor asupra stingerii Dinosaurilor. „S'a încercat, spune dânsul, a explica stin-

gerea bruscă a Dinosaurilor prin cauze exterioare. După părerea noastră ea se explică prin cauze interne, şi anume prin turburările metabolismului tare au provocat desarmonii de structură şi de funcţiuni, datorite creşterii diferenţiale a organelor şi impregnării lor calcarice. Din cauza aceasta s'au născut la ele degenerescente acromegaliee, care le-au îngreunat şi care au fost însoţite de toate tarele fiziologice provenind din calcificarea anor­mală a ţesuturilor. Scleroza devenită caracteristica lor ereditară a con­tribui- la obliterarea acuităţii lor sensoriale. Articulaţiile şi muşchii s'-a'u infiltrat de calcar. Din această cauză ele s'au anchilozat aşa cum se întâmplă ia toate animalele vii la care metabolismul calciului este deze­chilibrat. Ipercalcemia aceasta, încetul cu încetul, a amorţit şi dislocat reflexele lor iieuro-muşchiulare- Arterioscleroza le-a slăbit circulaţia sângelui.

De altă parte, din aceiaş cauză, încetinirea mişcărilor lor le-a îm­piedicat să reacţioneze cu repeziciune suficientă în contra duşmanilor Sau pentru a prinde prăzile agile.

Afară de acestea, ele au mai avut de suferit şi din cauza creşterii exageiate a viscerelor lor şi a dezechilibrului funcţional care a- fost maximum în speciile de talie mare.

Aceste turburări ale metabolismului calciului au încetinit Ia exces activitatea lor, aşa cum acestea încetinesc în prezent pe aceia a Mono-tienielor, PacMctcrmelor, Bivolilor, Rechinilor uriaşi şi marilor Cetacee actuale, aducându-le una din cele mai primejdioase atingeri vitalităţilor.

O altă consecinţă a acromegaliei a fost micşorarea fecundităţii mas­culine şi mai cu seamă femenine. In specia omenească, suprimarea înainte de vreme a menstruaţiilor, atrofia bruscă sau progresivă a uterului şi slăbirea instinctului sexual, merg mână în mână la femeile acromegaliee, cu îngro­parea organelor lor genitale. Este prin urmare probabil, că nu uum|ai marii Dinosauri, dar şi celelalte specii animal? atinse de a'cromegalie şi . în prezent dispărute, au fost victimele insuficienţei lor de înmulţire. Acrome­galia le-a făcut sterile aşa încât sterilitatea lor a fost şi ea una din cauzele stingerii lor.

Ni1, trebuie densenienea să uităm că la aceleaşi specii, creerul ră­măsese minuscul, el neuimânlnl în creşterea sa celelalte părţi ale corpuui. Faptul acesta este extrem de important, deoarece comándele nervoase or­donate de creier nu mai erau asigurate suficient. Coordonaţia mişcărilor cor­pului piin intermediul centrilor motori cerebrali devenise deasemenea clin ce în ce mai defectuoasă.

Pentru toate aceste motive, animalele acestea erau condamnate la stingere, din momentul ce ele atinseseră formele acelea colosale şi de­sarmonice. Cauzele acestea interne au determinat degenerescenta lor mai mult decât cele externe, la care naturalişîii s'au gândit mai deseori. Nu) schimbările climatice, epidemiile microbiene, distrugerea ouălor lor de călre păsări şi mamiferele mici le-au făcut să piară, ci turburările de metabolism CTidrocrin, care n u i v lus calcificarea ţesuturilor (pag. 103—104).

Aşa cum turburările acestea de metabolism au contribuit pe încetul la stingerea speciilor acestea gigantice, tot aşa în timpurile noastre, ace­leaşi turburări contribuiesc la degenerescenta şi degradarea unor specii î n c ă in viaţă, rciucâniu-!e progresiv p 3 panta aceasta at dispariţiei.

Turburările celulare, care adeseori produc obezitaiea, cancerul, supr,a-calcificaţia, de calcificaţia, aicromegalia şi alte tare ereditare, care au condus la stingere speciile dispărute şi le-ar conduce şi pe cele de astăzi, sunt de origină endocrină.

Şi pentru a încheia, autorul adaogă că aceste opriri de desvoltare şi regresiuni fiziologice de origină endocrină, n'au afectat numai funcţiunile vegetative ale fiinţelor vii, dar şi funcţiunile psihice, căci întotdeauna acestea au fost slăbite sau pervertite de dezechilibrele glandulare.

Cartea lui H. Decugis este o lucrare de remarcabilă sinteză şti­inţifică. Ea are totodată o mare semnificaţie filosofică. Bazată pe pa­leontologie, biologie, antropologie şi psihologie, pe analize şi corelaţii in ­teligent şi savant stabilite între istoria vieţii animale şi endocrinologie, ea se ridică la o vedere filosofică generală asupra evoluţiei vieţii.

S'a vorbit deseori până acum de îmbătrânirea progresivă a pămân­tului, a soarelui şi a unora dintre planete, ajunse în faza de răcire. S'a mai vorbit deasemenea despre apusul şi declinul atâtor civilizaţii. Despre apusul formelor de manifestare ale vieţii, despre îmbătrânirea speciilor şi a vieţii însăşi, după câte ştim s'a vorbit prea puţin.

Lucrarea lui Decugis atât de interesantă prin problema studiată, cred că este poate cea mai serioasă şi mai sugestivă din câte cărţi de filosoife biologică, am cetit. — D,e aceea nu ne miră că acuma este la a opta ediţie. Ea e'ste de o rn&re bogăţie de fapte şi reflexiuni personale. Este o carte care exprimă o puternică şi luminoasă inteligenţă ştiinţifică.

C. GEORGIADE

N O T E ŞI I N F O R M A Ţ I I

0 s ă r b ă t o a r e n a ţ i o n a l ă la l a ş i .

In ziua de 18 Octombrie a. c. s'au desveiit la Iaşi statuile a trei mari gânditori ai neamului: Titu Maiorescu, Vasile Conta şi A. D. Xonopol. Iniţiativa ridicării acestor statui a fost luată de d. prof. I. Petrovioi, acum 15 ani, când d-sa a adunat şi primele fonduri în acest scop. Abia după un deceniu şi jumătate statuiie celor trei mari dascăli ai Iaşilor şi ai neamului au putut fi terminate şi desvelite, datorită perseverenţii cu-care in tot acest timp d. prof. I. Petrovici a urm'ărit zi de zi realizarea lucrării. Astăzi colo trei statui se adaogă la celelalte monumente ale Iaşilor, îmbogăţindu-i co­morile sale artistice. întâmplare,* • a făcut ca însuşi d. prof. I. Petrovici să prezideze solemnitatea desvelirii celor trei statui, în calitate de Ministru al Culturii Naţionale. Dăm mai jos cuvântările care s'au ţinut cu acest prilej lai Iaşi. (Regretăm că discursul d-lui prof. David, rectorul Universităţii din laşi, nu ne-a parvenit).

Cuvântul I. P. S. S . Mitropolit irineu:

Sfânta noastră Biserică ortodoxă şi naţională, sub aripile şi la adă­postul căreia s'a închegat şi desvoltat Neamful şi Statul românesc, învaţă că aşezământul dumnezeesc, întemeiat pe pământ de Domjnul şi Mântuitorul1

nostru Isus HristoS pentru mântuirea neamului omenesc, adică Biserica creştină, ca societate sau comunitate, constă atât din creştini în vieaţă intr'un moment dat, cât sşi din toţi cei răposaţi în curgerea veacurilor. Din toţi cei care au trecut prin şi din vieaţa pământească la cea cerească, dela vremelnicie la veşnicie, cum şi din toţi câţi vor trece prin vieaţa (pă­mântească până la sfârşitul lumii.

Ea învaţă mai departe că între cei vii şi cei răposaţi între creşjtinii de pe pământ şi cei din ceruri, între mejnbrii Bisericii luptătoare — cum s» mai numeşte Biserica depe pământ •— şi între membrii Bisericii trium­fătoare — eujmj i Se mai zice Bisericii cereşti — între cei din această vieaţă şi între cei care au trecut biruitori prin ea şi au primit în cer cununa cea nevestejitoare a nemuririi şi a slavei cea deapururi, este o strânsă, neîntreruptă şi vie legătură, o continuă comupicare, care se traduce prin intervenirile, rugăciunile, solirile către Dumnezeu .pentru cei vii, ale celor răposaţi în stare de har şi părtaşi ai fericirii creştine cereşti, pe care-i. uumi'm sfinţi şî prin cinstirea aducerii aminte de ei şi urmarea vieţii lor nepătate şi pilduitoare din partea celor vii.

Poporul sau Naţiunea, este ca şi Biserica, totalitatea celor de un sânge, de o limbă şi de o tradiţie, care trăiesc, care au trăit şi car» vor trăi până la apunerea vieţii acelui popor, sau naţiuni.

Intre membrii în vieaţă şi cei trecuţi Ia veşnicie din sânul unui popor se întreţin aceleaşi legături ca şi între membrii Bisericii luptătoare şi ai cei triumfătoare. Bărbaţii iluştri continuă şi după moarte să exercite asupra celor vii o puternică înrâurire prin pilda vieţii lor. Devin spirite călăuzitoare, îndrumătoare, modele vrednice de urmat. Sunt, în deosebi pentru cei ce lucrează pe câmpul de activitate pe care ei s'au distins când au fost în vieaţă, ceeace sunt sfinţii în domeniul religios şi moral. Sunt — cum îi numeşte Carlyle — eroi naţionali, politici, militari, intelectuali, etc , cum sfinţii sunt eroi morali şi religioşi.

Aceste trei statui care se inaugurează astăzi sunt ilustrarea, cea aaai autentică a celor zise: Iaşii posedă de azi înainte chipurile turnate în bronz a trei mari eroi intelectuali români: ai logicianului, cri'iculni literar şi om politic Titu Maiorescu, al istoricului- Alexandru Xenopol şi al filo­sofului Vasile Conta, câte trei foşti profesori ai Universităţii ieşene, iar Maiorescu şi al celei din Bucureşti.

Slavă lor!

Cuvântarea t'nută de Domnul Profesor I. Petrovici, Ministrul Culturii Naţionale şi al Cultelor:

Prezenţa mea la această festivitate nu are carafcterul limitat al unei însărcinări sau delegaţii pe care aş veni să o aduc la îndeplinire aşa cum s'a întâmplat în alte împrejurări.

Astăzi participarea mea are adevărat belşug de rosturi şi de justificări. Vom semnala numai două din ele. De la o astfel de solemnitate culturală, când oraşul amintirilor, la­

şul, materializează în bronz durabil, chipul a trei mari personalităţi dis­părute, care i-au ilustrat trecutul şi i-au dat cândva străfulgerări de stră­lucire autentică, dela o astfel de solemnitate nu putea să lipsească Ministrul Culturii Naţionale, chiar dacă n'ar fi avut alte legături cu oraşul acesta şi cu evenimentul de azi.

Insă astfel de legături există şi mă voiu raporta la cea principală. Iniţiativa ridicării acestor statui — pentru eternizarea aci la fa'şi

a şiragului ilustru: Titu Maiorescu, Vasile Conta şi Alexandru Xenopol — îmi aparţine mie. In mintea mea a încolţit ideea acum vre-o cincinsprezece ani, singur am adunat fondurile, eu am împins la alcătuirea unui comitet în frunte cu Rectorul Universităţii şi la publicarea concursului, în sfârşit tot eu am fost acela care m'am interesat statornic de înaintarea lucrării, dând sfaturi şi sugestii, propunând adesea retuşări, alergând să capăt bronzul, prin relaţiile mele, în condiţiile cele mai avantajoase; şi câte altele încă! Le înşir toate acestea nu dintr'o trufie egoistă, care vrea să-şi sublinieze-meritele, — căci în conştiinţa mea mi-arn făcut faţă de cele trei figuri proeminente ale cugetării autochtone, pur şi simplu datoria — dar pentru a mi se înţelege pe deplin bucuria de părinte, pe care o simt în faţa operei realizate şi pentru că ar fi fost cu neputinţă să nu mă găsesc prezent, chiar dacă mi s'ar fi pus în cale cele mai crâncene împotriviri.

Este drept că opera aceasta o plănuisem într'o privinţă altfel. Ku era vorba de trei statui izolate, ci de un grup aşezat artistic, în jurul unei columne, închinată înţelepciunii. Ideea unui grup oarecum solidar pleca dela faptul că cei trei gânditori făcuseră parte din aceeaşi confrerie glorioasă — e vorba de societatea „Junimea", care a activ,aft la Iaşi, dirijând cultura româneasca şi îndrumând-o pe căi sănătoase, în a doua jumătate a se­colului precedent. Junimea şi organul ei „Convorbiri Literare" au fost poate pagina cea mai strălucitoare din viaţă Iacului, întrucât trecutul voivofiat moldovenesc, desigur cu multe momente de măreţie, şi-a avut în epoca lui cea mai luminoasă altă reşedinţă de cât Iaşii. Căci în afară de un Vasile Lupii sau Cuza Vodă, marii prinţi ai Istoriei moldovene n'au fost legaţi deo­sebit d3 locurile acestea, de care s'a fixat abia mjai târziu, calitatea de Ca­pitală a ţării.

Dar „Junimea" a fost desigur un moment culminant al laşului şi n'a putut trăi decât aici, fiindcă transplantată aiurea n'a isbutit să prospereze în aceeaşi măsură, ba nici măcar să se menţie rrrultă vreme. Gru¡parea Isolallă, întv'un moment unic, a statuelor celor trei cugetători, ar fi putut exprima simbolic „Junimea" însăşi. Insă pentru ca opera astfel plănuită să fi,i dusa la acest punct, ar fi trebuit noui mijloace şi încă o zăbavă, al cărui termer. nu putea nimeni să-1 prevadă. Am1 fost deci bucuros, după atâta întârziere, că s'au putut instala în fine, cu concursul primăriei Municîp. la^i, cele trei figuri de bronz, fie şi în formia a trei monumente izolate. Las pe viitor, iniţiativei ieşenilor, dacă vor găsi cu cale, se revină şi să perfecteze ideia dela început. Dar şi în forma actuală —, într'un fel chiar mai obişnuită — laşul se împodobeşte cu o operă plastică nouă şi îşi sporeşte superba galerie de bronz, a marilor biruitori în dşm'oniul gândirii şi al spiritualităţii...

Ori care dintre cei trei magistri, reînviaţi astăzi de arta sculptorului, sunt figuri autentice ale gândirii româneşti, au fost preţuiţi şi dincolo de hotare şi pot înfrunta comparaţia cu unele celebrităţi ale lumii apusene.

T i t u Mai or e s e u a fost un exemplar unic de minte înţeleaptă, spirit critic, elocvenţă cuceritoare, scriere rafinată şi dusă la perfecţiune. Rar o operă culturală de primă necesitate a putiit fi undeva servită de un om mai corespunzător. In societatea „Junimea" dela Iaşi, M¡aíiorescu a luat în mod natural locul de Conducător, care nu putea să aparţie decât unui om! în a cărui conştiinţă ideile luau forma cea mai limpede, documen­tarea cea mai precisă, înlănţuirea cea mai logică, exprimarea cea mai desăvârşită. Opera lui critică a deschis o eră nouă în cultura românească, care a adoptat în fine, după o perioadă de desorientare, norme temeinice şi criterii europene.

Critic cultural şi estetic, istoric, gânditor de rasă, profesor minunat şi mai presus de toate om adânc devotat nevoilor culturale ale ţării, pe care le-a servit în toate chipurile, Maiorescu şi-a restrâns dela un timp, aproape exclusiv, activitatea în domeniul culturii naţionale, neglijând încetul cu încetul problemele universale, în a căror cercetare el dăduse în tinereţe, streinătăţii, cele mai frumoase promisiuni. Ca om politic Maiorescu a fost Ministre şi Prim Ministru, procurând în această ca'iiale. României, cea dintâi sporire teritorială, faţă de graniţele sgârcite care ni se fixaseră după râgboiul Independenţii.

V a s i i e C o n t a a iost un cap filosofic remarcabil, care, deşi mai mult autodidact, a isbutit să construiască din anii tinereţii, un sistem personal de gândire, cristalizat într'o serie de opare, ca Teoria Fatalismului, Teoria Ondulaţiei Universale, încercări de Metafizică şi alte câteva fragmente. Cu ei ne-am făcut intrarea in lumea creaţiei filosofice şi nu poate să tăgăduiască armeni — chiar dacă nu i-ar împărţi opiniile — că n'a fost un admirabil spirit speculativ, înzestrat şi cu dialectică şi cu imaginaţie constructivă şi cu organizare sistematică, însuşiri din nefericire prea repede curmate de o moarte foarte timpurie.

Conta a participat şi el ta luptele politice, făcând profesiune de un violent antisemitism. In privinţa aceasta el rămâne fără îndoială un precursor al vremurilor noastre, tot aşa precum şi Maiorescu este la rândul lui un precursor, prin faptul eá a denunţat cu convingere şi tărie pericolul rusesc şi a susţinut că nu există altă scăpare decât alianţa strânsă cu Imperiul German.

A l e x a n d r u X e n o p o l , ca şi Conta, ca şi Maiorescu, a făcut parte din Societatea „Junimei", unde a desfăşurat o activitate neobosită. La început cheltuindu-se în direcţii variate, s'a statornicit mai apoi în do­meniul cercetării istorice, nu pentru a se pierde in mărunţişuri ci pentru a scrie o vastă sinteză a Istoriei poporului român. Spirit filosofic, nu s'a puiul, totuşi închide în cadrele istoriei pare, ci a analizat metodic însăşi structura ştiinţei sale, defiuindu-i caracterele, limitele, posibilităţile. întrun cuvânt bazele ei filosofice. Poate şi mai mult decât Conta, Xenopol, a pătruns adânc in aprecierea străinătăţii cu teoriile lui originale.

Dacă ar fi să adaug o notă proprie Iui Xenopol în raporturile sale­en laşul, as aminti că dânsul a răra'ts până la sfârşitul carierii, profesor la Universitatea ieşeană, silindu-se să menţină reputaţia intelectuală a la­şului şi să umple golul pe care-1 lăsase plecarea „Convorbirior Literare" şi a atâtor junimişti la Bucureşti.

Cu personalitate proprie şi cu luciri deosebite Maiorescu, Conta şi Xenopol, fac parte totuşi prin comunitatea de epocă şi de atmosferă din dispozitivul aceleaşi constelaţii, care odinioară sclipea aeveai po firmamentul luminos al Iaşitor.

Fireşte, cu statuete care se inaugurează astăzi nu se istoveşte şirul tuturor talentelor care au făcut fala acestui oraş. Aleea1 bronzurilor repre­zentative ar putea fi încă prelungită mult. Dar chiar acelea ridicate până în prezent constitue o frumoasă mărturie şi pentru contribuţia laşului la cultura românească, şi pentru bogăţia de oameni în trecutul însuşi al acestei culturi. Această mărturie nu este indiferentă astăzi, când vrăşmaşii neamului nostru, cărora, vitejia armatei române pe frontul de Răsărit a făcut să li se amuţească unele critici pătimaşe, continuă totuşi, cu şgomotoase bătăi de tobă, să afirme Ia cele patru puncte cardinale că noi nu suntem un popor de cultură, 0 ţară care a avut într'un singur moment al istoriei şi într'o singură regiune oameni ca Alecsandri, Eminescu, Maiorescu, Conta şi pe Xenopol, — pentru a nu pomeni decât pe aceea pe care laşul i-a reînviat până acum sub forma artei statuare, —\ o astfel de ţară şi-a' făcut dovezile puterilor sale spirituale şi îşi poate cere drepturile la viaţă cu totalitatea argumentelor posibile.

tar acum, pentru încheere, mă adresez celor trei mari întruchipaţi, care au prilejuit festivitatea de astăzi, spunându-le: Bine v'aţi reîntors îa mijlocul bătrânei cetăţi a Iaşilor, ca să o străjuiţi în vecii vecilor!

Cuvântarea jinuta^ de d-l Prof. I. Simione&cu, Preşedintele Academiei Române:

Domnilor,

Poporul care-şi cinsteşte oamenii săi aleşi, dovedeşte nu numai că preţueşte munca acelora care l-au ridicat până la înţelegerea existenţii sale pe pământ, dar arată şi năzuinţă de a se înălţa în sborul progresului, la fel cu alte noroade.

Evoluţia culturală a neamului nostru nu dăinueşte de prea îndelungă vreme. împrejurările istorice mereu cu vifore ori iuţi nahlapi nu i-au în­găduit prea des răgaz spre liniştită reculegere. Până pe la jumătatea veacului trecut n'a fost, decât dibuire în toate, sforţări sbuciumate uneori, dar fără continuitate.

Faza eroică a manifestaţiuniior noastre culturale urmează luptei pentru trezirea ia o vîeaţă proprie naţională şi politică.

In scurtă, vreme se desfăşoară o energică activitate pe toate terenurile. Ca după o iarnă îndelungată care întârzie învierea naturii, vântul primăverii, biruind, totul isbucneşte într'o exuberantă desfăşurare de viaţă.

In această perioadă de frământări, de grăbite manifestări de tot soiul, se înalţă ca nişte semiceri, măreţele figuri ale acelora care domină printr'o muncă stăpânită dar cu voihţă condusă. Ei taie drumuri nouă; dau dovadă de energie deosebită, parte dm. energia etnică.

Acestot' îndrumări, din perioada de înfiripare a culturii româneşti, aparţin şi cei trei, ale căror statui s;> înalţă în inima tăişului, oraşiul de care se leagă amintirea atâtor energii creatoare prin care laşul » devenit me­tropola culturală a neamului întreg. Toţi trei, Maiorescu, Conta şi Xenojppl, sunt legaţi sufleteşte de Iaşi. prin activitatea lor.

Maiorescu, de origină transilvăneană, născut în Craiova, sfârşindu-şi viaţa în Bucureşti, de Iaşi legat mai mult prin ceeace a înfăptuit mai "de seamă în dirijarea spiritualităţii româneşti. In Iaşi a activat ca întemeitor şi animator a! Junimii, ca renovator al Şcoalei Normale ori ca îndrumătorul sensului românesc. In perioada delà Iaşi a fost luptătorul. La Bucureşti a rămas înţeleptul senin, care ca şi cei greci, a creat şcoala, cu urme păstrate vii până azi, prin elevii săi.

fasile Conta, e adâncul cugetător asupra problemelor care chiar în apus abea mijeau. E imul dintre puţinii filosofi ai vremurilor când teoria lui Darwin nu-şi căpătase încă statornica ei aşezare.

Numele lui Conta este înscris în Istoria Filosofici Contemporane dar 51 în evoluţia biologiei. Mai presus însă V. Conta, ca şi Eminescu, este precursorul naţionalismului integral, drumul pe care perseverent şi consecvent an alt ieşean, profesorul Cuza, a ajuns îa biruinţă, având fericirea să-i trăiască aplicarea.

À. D. Xenopol, rămâne întemeitorul sintezei istorice; a avut voinţa, puterea şi răbdarea de a da cea dintâi cuprinzătoare şi completă Istorie a neamului întreg, amplificată mai apoi de către ilustrul său elev IN1. lorga. Istoricul Xenopol are o parte comună cu ceilalţi doi ai săi tovarăşi din săr­bătorirea de azi. Nu e numai cronicarul faptelor istorico, ci le interpretează, fiind cunoscut în străinătate mai mult ca filosoful istoriei, pe lângă istoricul nostru naţional.

Această afinitate între cele trei personalităţi de bază ale laşului cul­tural lămureşte întovărăşirea statueior lor în oraşul în care au funcţionat.

Prin darul ce-l face azi laşului în care îndelungi ani Domnul I. Pe-trovici a profesat, nu a îndeplinit numai un gest de recunoştinţă faţă de profesorul său iubit, căruia îi datoreşte sborul ce 1-a luat el însuşi în domeniul filosofiei române, dar şi un omagiu adus gândirii româneşti, în genere, şi în deosebi laşului cultural. Este o faptă de laudă pentru care sunt' convins că ieşenii îi vor purta recunoştinţa bine meritată.

Faţă de o asemenea manifestare do o deosebită însemnătate în vre­murile de adâncă răscolire a însuşirilor noastre etnice, Academia Română ca înalt for al culturii naţionale nu poate să nu răspundă la binevoitoarea chemare a d-lui primar.

In. numele ei aduc mulţumiri colegului stimat D-l I. Petrovici, care prin sentimentele sale alese faţă de cultura noastră a prilejuit manifestarea de azi; aduc salutul Academiei oraşului de înaltă cultură şi de jertfe neuitate pentru unirea sufletească a tuturor românilor dar mai presus închinarea celor care, ca Maiorescu, Conta şi Xenopol, au contribuit prin. destoinicia şi munca lor pilduitoare la dovedirea energiei creatoare a neamului.

Manifestaţia de azi în laşul unirilor se încadrează de minune cu evenimentele care se desfăşoară la graniţa răsăriteană a românismului. Brava oştire română a reînviat strămoşeasca vitejie prin care s'a păatrat fiinţa noastră etnică, în jurul Carpaţilor şi la gurile Dunării. Ea a înscris o glorioasă pagină din istoria naţională, dar şi din cea universală. A dovedit' lumii întregi că ştim să ne apărăm până la jertfa supremă drepturile asupra întregului spaţiu în care ne-am născut ca neam şi pe care ştim să-1 păstrăm1

şi să-1 apărăm împotriva oricui. Sărbătorirea delà Iaşi dă şi dovada eă neamul românesc peste care numai valuri ameninţătoare s'au abătut în decursul veacurilor, posedă în el şi destulă energie spirituală pentru a se ridica la însemnătatea şi înălţimea popoarelor cu o evoluţie mai veche si­cii linişte mai îndelungă, spre a fi contribuit la progresul omenirii.

Vouă tinerilor generaţii, vă este dat, luând pildă delà înaintaşii noştri, ca să împliniţi jertfa unora şi truda altora, ca să întăriţi ceeace ei v'au' lăsat şi să înălţaţi mândră clădire pe temelia solidă zidită de ei. De câte-ori. veţi trece prin faţa acestor statui ca şi a celorlalte eu care laşul se-mândreşte, în sufletul vostru să se înrădăcineze tot mai adânc voinţa de a fi folositori ţării.

Ea merită, după cele suferite, na numai sinceră şi adâncă dragoste-cât mai ales muncă istovitoare din partea tuturora, condusă de ştiinţă, spre fericirea ei veşnică.

Cuvântul d-lui Prof. Nariy în numele Facul tă ţ i i de Fiîosofie şi Li tere din B u c u r e ş t i :

înalt Prea Sfinţite, Domnule Ministru, Domnule Rector, Domnule Primar, Doamnelor şi Domnilor,

Aducând saiutul şi urările cele mai calde ale Facultăţii de Filosofie-şi Litere din Bucureşti, cu prilejul desvăluirii statuilor celor trei mari culmi ale gândirii româneşti, nu pot să nu însoţesc acest salut şi aceste urări, cu reflexiile de natură şi importanţă generală, la care evenimentul de astăzi ne duce mintea în chip firesc. Mai întâi, toţi aceşti trei mari bărbaţi, Vasiîe Conta, Titu Maiorescu. A. D. Xenopo', pe lângă faptul că au ijustrat trei domenii de cultură diferite şi bine definite, au fost totodată şi trei nwţj, gânditori, cu importanţă primordială pentru neamul nostru şi cu răsunet ne­contestat peste hotare. Numele lor, opera lor, constituesc o mare mândrie-pentru ţară şi un titlu de glorie ce se răsfrânge asupra fiecăruia dintre noi în parte. Aceste trei mari .figuri ne arată că neamul nostru nu a trecut şi nu trece fără a-şi însemna drumul cu importante pietre de hotare, care fiind o podoabă şî o înălţare pentru noi, înseamnă totodată o podoabă şi o înălţare aduse" de neamul nostru, în chip armonic şi productiv, ca o con­tribuţie proprie şi originală, întregii omeniri.

Dar de aci şi aite învăţăminte se mai desprind. Gândirea nfarilor bărbaţi pe a căror memorie o sărbătorim' astăzi, se adaugă asemenea a trei preţioase nestemate la trecutul de glorie spirituală a culturii româneşti.

Ori, care trebue să fie atitudinea noastră faţă de cultura trecutului? Trei drumuri ni se deschid, dintre care două uşoare, dar primejdioase, şi unul mai anevoios, dar singurul ce duce la progres, la înălţare, la creaţie de civilizaţie, şi cultură.

Pentru trecut putem avea mai întâi o atitudine de adâncă veneraţie,, dar o veneraţie făvă discernământ şi reticenţe: faţă de măreţia trecutului ni se pare adesea că propriul nostru efort devine atât de neînsemnat, încât uşor renunţăm de a-1 mai face. C i o antiteză acestei atitudini, ni ,se înfăţi­şează aceea pe care tineretul adesea o îmbrăţişează, de altfel cu cele mai. bune intenţii. In locul valorilor şi înfăptuirilor trecute, pe care le neagă, el opune speranţa în propria lui valoire şi înfăptuire viitoare. Dar acea va­loare şi acea înfăptuire când şi cum se va produce? Aceasta este atitu­dinea cea mai primejdioasă, care duce ia desagregarea bruscă, chiar la desfiinţarea unui neam şi a unei culturi, atunci când se generalizează. Insă aici este marea dramă ce se dă în sufletul fiecărui tânăr de acum şi de oricând. Căci cele mai bune intenţii, pe care noi le-am avea, nu se pot înfăptui ştergând nerăbdător urmele trecutului, ci dimpotrivă, pătrunzându-n«-de acel trecut, incorporându-ni-1 prin studiul conştiincios şi anevoios, în-suşindu-ne cultura produsă de înaintaşii noştri, pentru ca pe baza ei, odată maturizaţi, să putem păişi la înfăptuiri proprii.

aceasta, constitue cea de a treia atitudine, pe care o putem avea şi pe 'care trebue să o avem pentru cultura ce o găsim creata de mai

marii noştri. Ori cât ar fi de fermecătoare viziunea viitorului, la care ne simţim îmboldiţi a contribui, trebue să ne dăm seama că nu vom fi înarmaţi pentru această mare şi grea misiune, decât şcolindu-ne, cu sudoarea frunţii, în marile atelier al culturii moştenite. Oricât de multe imperfecţii am vedea în ea, noi trebue să ne-o apropriem, cu ochi critici desigur, dar cu dragoste, pentru ca nimic bun din ce a fost înfăptuit să nu scape, şi astfel, îmbo­găţiţi, maturizaţi, fapta noastră «ă poată însemna un pis mai departe, iar nu o stare pe ioc, sau o întoarcere înapoi. Oamenii mari ai trecutului re­prezintă culmi de realizare spirituală, culmi pe care trebue să le transformăm in trepte de înălţare a propriului nostru suflet. De aici atitudinea de venerare creatoare faţă de ei, faţă de mlunca lor, faţă de opafa lor. Ei sunt factorii indispensabili care ne permit înaintarea rapidă în maturizare spirituală. Fructul muncii lor de. ani şi ani grei (cu ajutorul şcoalei şi a! mucenicilor culturii, care sunt dascălii de la învăţător şi până la academician), ne gene­rează spiritul în relativ puţină vreme, aşa că ceeace suntem, şi putem realiza ia un moment dat, este datorit în proporţie covârşitoare lor, marilor înaintaşi. Opera lor, evocarea lor, trebue să trezească în noi neţărmurită recunoştinţă şi totodată simţul răspunderii faţă de ei şi faţă de neam, simţul obliga­ţiunii morale de a continua munca lor cu temeinicie, cu devotare, cu sacrificiu.

Deaceea cultul oamenilor mari ai neamului înseamnă cultul neamului însuşi, înseamnă legământul pe care ni-l luăm de a fi asemenea lor, sluji­torii, promotorii culturii şi gloriei spirituale a neamului căruia îi datorăm: totul, şi căruia niciodată nu vom putea spune că i-am dat prea mult. Bron­zurile pe care le desvăhrim astăzi mărturisesc că ia noi nu e jjierită vlaga creatoare.

Prezentul cu trecutul împletin.du-se în gândul, gestul, munca şi sim­ţirea noastră, într'o încordare puternică, continuă şi tenace, ne garantează că misiunea, Entelechia românismului în complexul culturilor europene şi mon­diale, se realizează, iese din starea potenţială şi devine actuflAă.

Filosoful cu un renume ce demult a trecut graniţa, şi care conduce astăzi cultura românească, d-1 I. Petrovici, care şi-a pus anii cei mai buni ai vieţii în slujba gândirii româneşti, la această universitate ieşeană, al do­vedit un mare simţ al răspunderii şi o fericită alegere când a iniţiat tur­narea acestor statui, mărturie de înaltă spiritualitate românească, ca imbold creator de înaintare culturală.

Fie ca ecourile trezite de contactul cu ele în sufletele tinere să în­semne o veşnică reaprindere a flăcării de energie productivă, de muncă zilnică, şi ordonată, de aspiraţii înalte, ce numai prin această muncă pot fi îndeplinite.

Superiorul uman în înfăţişarea, românească pe care trebue s'o aibă, pentru a fi superior uman cu adevărat, este în acest chip slujit. Eroismul zilnic şi dinamic, ce se deşteaptă, astfel în suflete, eroism al muncii, al «lesvoltării, al sacrificiului, fac ca valoareţi pentru neam' a marelui eveniment de astăzi, să însemne o chezăşie importantă, pentru câştigarea atât a păcii, cât şi a răsboiului..- căci acelaş eroism promotor de muncă devotată până la sacrificiu, trebue să anim'3 atât batalioanele de luptători de pe frontul aprigului şi dreptului răsboiu, cât şi grupările de cercetători studioşi din seminariiîe, clinicele, laboratoarele şi bibliotecile din dărătul frontului.

In faţa şi sub auspiciile voastre, mari bărbaţi ai trecutului, se va ţese platoşa de eroism şi de cultură a viitorului românesc.

Cuvân ta rea ţ inu tă de d-l Prof. I. Mi n e a :

Omagiul care-l aducem în formă sărbătorească azi lui Titu Maiorescu. Conta şi Alexandru Xenopol era necesar de mult. In inimile româneşti a fost totdeauna. Toti trei au reprezentat culmi strălucitoare ale gândirii ro­mâneşti, au lăsat opere nemuritoare şi prin activitatea lor generală au direc-tionat evoluţia noastră istorică, sau vorbit în termani preferaţi azi, au îost eroi ai culturii moldoveneşti, in special, româneşti în general. Universitatea noastră s'a mândrit totdeauna că-i are profesori. Au făcut parte din generaţia' imediat postpatiuzeeişioptistă, care avea să cimenteze, să direcţioneze, să dea formele necesare României contemporane. Nu s'ar putea spune că echipa conducătoare, elitele acestei generaţii au fost în mare număr. Tocmai de aceea misiunea lor a fost multilaterală. Constrânşi a privi cu mintea şi dincolo de specialitatea lor, au trebuit să îmbrace haine de enciclopedişti în sensul pluralităţii domeniilor de gândire şi activitate. Aşa a fost Ma­iorescu şi Xenopol. Singur Conta a rămas rezervat domeniului său filosofic, dar şi-a îndreptat privirea şi în domeniul relaţiilor noastre sociale, cărora trebuia dată forma necesară vieţii contemporane, trebuia creată o burghe­zime românească şi înlăturată din drum orice, pieiecă. De aci la Conta şi Xenopol antisemitismul cu propuneri care se realizează abia în vremurile noastre, când nevoia formării burgheziei româneşti a luat formă acută, tre­buind integrarea în nouile idei europene.

Dar deşi aceşti luceferi ai cugetării româneşti au trebuit să ; şi îm­partă preocupările minţii lor în diverse direcţii, totuşi au lăsat opere ne­muritoare de specialitate. Totdeauna se va vorbi de o epocă a lui Titu Maiorescu în cultura, în literatura românească, totdeauna ne vom închina în faţa creaţiei filosofice a lui Vasile Conta ş,i iarăşi totdeauna va trebui să considerăm, ne va impune respect, activitatea lui Xenopol în domeniul istoriei naţionale şi a filosofici istoriei. M'i-aduc aminte: urmam cursuri universitare la o universitate străină cu tendinţe duşmănoase neamului românesc şi într'o zi profesorul de istorie medievală mi-a arătat o carte spunându-mi: vezi, ce gânditori mari aveţi Dvs. Cartea era Principiile fun­damentale ale istoriei a lui Alexandru Xenopol, spirit nemuritor, despre care-mi revine mie aici, la această sfântă solemnitate, să vorbesc. Despre Maiorescu şi Conta a vorbit aşa de frumos, cum totdeauna vorbeşte, d-l Ministru. Petrovici.

Trebue totuşi să subliniem că toţi trei au caractere comune: au fost profesori mult reputaţi ai universităţii noastre, activitatea lor s'a revărsat în afară de pura specialitate şi în alte domenii, după cum cereau vremurile, deci într'o lumină enciclopedică li se prezintă opera vieţii lor, toţi trei au fost mari români şi iarăşi toţi trei reintorşi acasă din occidentul unde si-au făcut studiile universitare au crezut în forţa culturii.

In felul acesta se prezintă deci în general munca de o viaţă a lui Alex. D. Xenopol. S'a impus dela început, până la sfârşit contemporanilor săi, din şcoala primară făcută la Iaşi până la sfârşitul vieţii sale, când a avut fericirea să vază realizarea visului politic pentru Qatre luptase: for­marea României tuturor românilor, pentru care luptase fără preget toată viaţa sa.

Deia începuturile sale până în ultimele clipe, Xenopol a reprezentat spiritul bun ieşan. Din şcoala primară şi secundară s'a impus ca mi spirit excepţional. Maioiescu, profesorul său la Institutul academic, 1-a simpatizat foarte mult. S'a distins la bacalaureat. De aceea la 20 Septemvrie 1867 fu trimis cu o bursă a Societăţii „Junimea" la Berlin, unde a audiat cursuri de filosofie şi drept cu profesori mari. Hărnicia lui Xenopol a fost tot­deauna neîntreruptă. In 1871 îşi trecu cu deosebit succes ambele doctorate.

Dela început a avut deosebită preferinţă pentru istorie. Ca elev al clasei a V-a la Institutul academic, ajuns preşedinte ml unei societăţi stu­denţeşti, ţine o conferinţa despre: Importanţa şi utilitatea Istoriei. Ajuns ia universitatea din Berlin scrie la 1 Aprilie 1868 lui Iacob Negruzzi că vrea să-şi însuşiască technica unei bune lucrări istorice, ca întors acasă să poată s'o aplice la scrierea istoriei „scumpei noastre ţări". Deci a fost istoric născut iar nu făcut. Iubea studiile istorice, pentru că socotea că poporul nostru trebue apărat în contra afirmaţiilor eronate care le pun alţii în circulaţie. Ca un al doilea Kogălniceanu fusese invitat „de mai mulţi germani"" să scrie o istorie a românilor. Era de părerea că, „trecutul are influenţă mare asupra spiritului nostru" şi cerea ca figurile mari ale tre­cutului nostru să nu fie denigrate, iar aceasta nu însenina romantism, cum i s'a imputat, fiindcă declară că se va bizui num'ai pe isvoare cunoscute. Credea în cultură, cum crezuse epoca lui Vasile Lupu, cum afişase epoca lui Asacbi şi Kogălniceanu, fiindcă era^ de părere că, - „puterea productivă a unor spirite alese", reprezintă proţresnl unui popor, dar pe de altă parfo nu neglija faptul că „mare influenţă are spiritul predominator a massei în istoria unui popor". Massa poporului trebue însă cultivată. Ia această pri­vinţă nu era deosebire între el şi Junimişti, iar când afirma că la Junimea predomină „cam prea exclusiv idesa progresului de sus în jos", înţelegea că în aşezarea României contemporane nu se ţine seama de evoluţia noastră istorică anterioară, cât ar trebui să se considere.

De aceea A!. Xenopol a cerut că arta noastră trebue să fie naţională, prin aceasta reprezentând bogăţia poporului nostru, naţionalismul în artă fiind drumul, pe care se poate produce într'adsvăr artă de valoare. Scria mai târziu: „naţionalist am fost la cea dintâi îngâaare a minţii mele pe terenul cugetării şi aşa am rămas până acum şi a sa nădăjduesc să trec în pământ". Tradiţionalist fiind deci cere respectarea religiei naţionale. Prima lui lu­crare tipărită a fost: Cultura naţională. In aceasta dădea şi norme de metodologie a istoriei naţionale. El a fost ales să vorbească la Putna în 1871 de comisia alcătuită pentru a desemna pe vorbitor — un succes care 1-a ambiţionat şi mai mult în direcţia lui naţionalistă.

Nu se anunţa oare prin aceasta profesorul Xenopol agreat da Sorbona, unde a ţinut cursuri de Istoria Românilor în care a arătat lumii drepturile noastre istorice a căror realizare a putut să le vadă, deşi cu ochi de muribund.

Tot în legătură cu ideile lui naţionaliste c şi ideea pentru care a luptat, ca România :să fie a Rom'ânilor, ca dii clasa conducătoare să fie climin^aţi jidovii. Pe această temă a părăsit Junimea şi odată cu el şi Vasile Conta. Nn admitea acapararea industriei româneşti de către jidovi. Xenopol prin articole de revistă şi presă, ia poziţie contra jidanilor. Nu se prezintă el prin aceasta ca precursor al vremurilor noastre înţelegând necesităţi inexorabil*

ale neamului românesc? Când lua această atitudine el era pe linia» tradiţională a istoriei naţionale, care arăta că Românii au făcut şi creat ţara asta, deci ei trebue să o şi conducă, Xenopol a dat alarma pentru necesitatea creerii unei burghezii curat româneşti. Sunt cunoscute presiunile „Europei" care căuta să ne împiedece naţionalizarea vieţii noastre. Atunci a scris Xenopol celebra afirmaţiune că „naţiunea noastră se svârcoleşte ca puiul în ghiaffele vulturului sub presiunea Europei care vrea să facă liberalism pe spatele noastre". Şi'n Noembrie 1889 într'o conferinţă a discutat „Cum stăm Ia oraşe".

E bine să ne amintim că primul teoretician al mentalităţii noastre a fost A. D. Xenopol.

Dar generaţia imediat patruzecişioptistă a fost statică. Mijloace noui economico se puneau Ia dispoziţia lumii în noua aşezare. De aci lozinca: îmbogăţi-ţi-vă. Trebui să vie epoca Nicolae Iorga ca totul să se schimbe. Europa era contra ideilor lui A. D. Xenopol şi aderenţilor lui între care trebue să amintim în primul rând şi pe Vasile Conta.

Deci popularitatea mare a lui Xénopol s'a creat prin activitatea sa istoriografică. Parcă s'a născut cu pasiunea pentru trecutul naţional.

A. D. Xenopol — este ştiut şi subliniat ds atâtea ori — a publicat multe studii istorice. El a răspuns mai întâi lui Rosier, apoi iscusitul Onciul, el a răspuns lui de Bartha, etc., el a popularizat Ia Paris teoria despre stăruinţa românilor în Dacia, promovând interesul occidental pentru chestia românească. In lupta pentru unitatea neamului el a fost în rândul primilor luptători. Mi-aduc aminte ce impresie a făcut în Ardeal marea lui operă de istorie românească. A fost în vremea sa cel mai popular profesor al universităţii noastre. Notăm aici şi faptul că Xenopol n'a scris într'o vreme când nu mai aveam istorici mari. A avut ca contemporani pe Hâşdeu, Onciul, Iorga şi opera lui n'a fost întunecată niciodată, ceeace făcea foarte mult. N. Iorga era celebritate câni Ernest. Lavis'se a luat colaborator la a sa Histoire générale pe Xenopol.

In anii din urmă I-a preocupat fonte mult leoria istoriei. Prirrfi? profesor la Universitatea din Iaşi cave a ţinut cursuri de filosofia istoriei a fost Maiorescu, care a început ca profesor de istorie.. Preocuparea ieşeaană pentru filosofia istoriei e deci mai veche. Nu ştim, sub influenţa cui, ro­mână sau germană, a discutat cartea lui Biickle în legătură cu civilizaţiile. Xenopol <> alături de părerile autorilor delà Zeitschrift fur VdlkerpsychoTogie, 1860—1870, a lui Droysen şi se afişa ca aderent al istoricului' bazat pe psihologic. Xenopol credea în filosofia istoriei, a avut predilecţie generală pentru filosofic şi a scris şi în alte domenii. Xenopol e pentru istoria ştiinţă, nu istoria artă, căreia se închina Hâşdeau.

Xenopol a lăsat cartea epocală: Théorie de l'historié, apărută în 1908. In 1899 apăruseră Principiile fundamentale ale istoriei. Se afişează c(a aderent al istoriei culturii, chiar delà primele studii. Trebue să amintim şi faptul că Principiile fundamentale ale istoriei reprezintă o lucrare de profundă elaborare şi îndelungată meditaţie.

Dar cine nu-l cunoaşte pe Xsnopol, Titu Maiorescu şi V. Conta? E nevoie de mai multă explicaţie azi? Azi e ziua evlaviei pentru memoria lor, pentru noi ieşienii în mod deosebit. Xenopol a fost.-acela care în vremuri

de primejduirea existenţii universităţii ieşene a ieşit în agora şi a cerut menţinerea ei. Graţie activităţii lui avem azi universitatea nemutilată.

Azi e zi de evlavie pentru Titu Maiorescu, Xenopol şi V. Conta, al căror chip îl avem acum imortalizat în bronz, căci "în inimile noastre au fost totdeauna nemuritori.

Cuvân ta rea ţ inu tă de D-l Prof. N. Bagdasa r , în numele Societăţ i i R o m â n e de Filosof i e :

înalt Prea Sfinţite, Domnule Ministru, Domnule Rector, Domnule Primar, Doamnelor şi Domnilor,

•Nu numai laşul, dar cultura românească însăşi este astăzi în săr­bătoare. Trei reprezentanţi de seamă ai neamului, după ce şi-au ridicat ei înşişi, în viaţă, operele lor monumentale, punând in ele ceeace spiritul lor în clipele de creatoare meditaţie au putut rupe din misterele existenţii, îşi au aici întruchipată în bronz înfăţişarea lor fizică. Trei figuri, care au făcut să străluciască odinioară acest oraş, pirmesc astăzi o ultimă consacrare şi închinare, ce capătă o semnificaţie naţională.

încleştaţi într'o luptă pe viaţă,şi pe moarte pentru existenţa noastră ca stat şi ca naţiune, luptă care absoarbe toate eforturile şi mobilizează toate energiile, noi dovedim prin ceeace se face astăzi aici, că grija pentru cultură este tot atât de mare astăzi ca şi în timp de pace şi că înţelegem să ţinem cu aceeaşi vigoare în mâini torţa culturii şi s'o ducem mai .departe. Căci faptă de cultură este nu numai creaţia spirituală însăşi, ci şi grija pe care o arătăm acestei creaţii, precum şi iubirea cu care ştim să încon­jurăm memoria celor care au trăit, ca să gândească şi să creeze.

Firi deosebite, cu preocupări diferite, soluţionând personal problemele pe care şi lo-au pus, cei trei gânditori \>s cari-i cinstim astăzi au cţ-eit în-afară de operele lor originale, un climat favorabil spiritului filosofic, inspi-rându-ne încrederea în propriile noastre forţe creatoare şi intărindu-ne în credinţa că naţia noastră poate produce şi oameni capabili să sondeze tainele universului, fizic sau moral, şi să adaoge vederi noui, la acelea, afe gânditorilor altor naţii. Opera lor are, din acest punct de vedere, o minunată semnificare educativă.

Titu Maiorescu, profesor din vocaţie, critic literar, modelator al scri­sului, estetician pur: Vasile Conta, pentru care meditaţiunea filosofică era chestiune de viaţă, reprezentant al determinismului universal şi al unei metafizici materialiste; A. D. Xenopol, filosof al istoriei, strâduindu-se să prindă sensul evoluţiei istorice şi si. determine fantele trecute în individua­litatea şi unicitatea lor; fiecare dintre aceşti trei gânditori exprimându-şi personalitatea în opera Iui şi toţi laolaltă dând o icoană despre resurseje de gândire ale poporului nostru dintr'o anumită fază a ~ desvoltării lui, —

constitue în mişcarea filosofică românească o etapă cu care ne putem mândri. Aceşti trei gânditori pot fi consideraţi în multe privinţe ca înaintaşi cari au ştiut să deschidă drum urmaşilor atât prin opera lor, cât şi prin viaţa lor închinată studiului şi cercetărilor celor mai dificile.

Dacă filosofia românească se bucură astăzi de o atât de mare eflo­rescentă, acest fapt se datoreşte în parte şi pildei, pa care au dat-o ateşti trei gânditori.

Dar din această solemnitate se mai desprinde încă un sens. Cele trfii figuri în bronz pe care le vor admira ieşenii de azi înainte, n'ar constitui astăzi o podoabă a laşilor, fără iniţiativa, strădania' şi perseverenţa altui gânditor, care el însuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă în acest oraş, luminând generaţii de studenţi, — a filosofului Ion Petrovici, actualul Mi­nistru al Culturii Naţionale.

Ion Petrovici a donat primele sume, el le-a făcut să sporească, el s'a- îngrijit de machete şi concurs, el a urmărit în-de-aproape lucrarea. Şi spre satisfacţia sa, el le desveleşte astăzi, în calitate de Ministru al Culturii, după cincisprezece ani de când a luat iniţiativa plăsmuirii lor. Filosoful Ion Petrovici a (diat astfel o pildă minunată de solidaritate cu generaţia pre­cedentă de gânditori, demonstrând în chipul acesta că dacă pe filosofi ideile îi despart, în schimb sentimentele îi unesc.

.Societatea Română de Filosofie" se închină, prin mine, înaintea figurilor eternizate în bronz ale celor trei gânditori, aduce prinosul său de recunoştinţă D-lui Ministru Ion Petrovici pentru opera făptuită şi doreşte laşului să se bucure şi în viitor de personalităţi ca acelea, ale căror statui le admiră astăzi, spre mândria lui şi gloria culturii româneşti.

Cuvân ta rea ţ inu tă tSs D-l Prof. D. Cotoranu , directorul Şcoalei Normale tife băeţi din l a ş i :

înalt Prea Sfinţite, Domnule Ministru, Doamnelor şi Domnilor,

In calitatea mea de actual director al şcoalei normale „Vasile Lupu", mi s'a acordat cinstea, de a rosti un cuvânt la această înălţătoare solemnitate, a desvăluirii monumentului lui Ti tu Maiorescu, — dar am în acelaş timp datoria de a mă limita numai la raporturile, pe care acest titan al cugetării şi culturii româneşti le-a avut cu şcoala normală.

Vestita şi bătrâna şcoală normală „Vasile Lupu", a avut norocul să aibă ca director, în unul din cele mai critice momente dela începutuil existenţii ei, pe cel mai de seamă reprezentant al culturii româneşti: pe Titu Maiorescu.

Acesta îşi făcuse studiile în. străinătate, unde se distinsese dela început, plasându-se în fruntea promoţiilor şi îndreptând cele mai mar,i nădejdi. S'a întors în ţară cu doctoratul în filosofie, luat numai într'un an, în loc de trei, — şi cu licenţele în litere şi. drept.

La început a fost numit supleant la Tribunalul Ilfov. Dar vocaţia1, pasiunea lui era cariera profesională. Se născuse peiiagog şi nu visa decât să devie profesor. De aceea, bucuria, când după câteva luni i s'a propus di­recţia Liceului Naţional din Iaşi, şi catelra de istorie defa această mândră universitate.

Dar n'a stat mult în fruntea Liceului Naţianol, pentru că o altă inati-i tuţie de cultură, mult mai modestă şi foarte şubredă pe atunci, avea absolută nevoie de intervenţia lui, energică şi salutară: aceasta era Şcoala normală „Vasile Lupu", care se numea şcoala prcparandă.

Inti'adevăr, în toamna anului 1868, Şcoala normală, din lipsă de candidaţi, era gata să-şi dea sfârşitul. Nu se înscrisese, în singura clasă pe care o avea, decât 3 elevi, şi aceea fără calităţile cerute de lege. Probabil, respinşi de pretutindeni, veneau să-şi- găsească loc în cariera dăscălească.

Cine ştie, poate că Şcoala normală s 'ar fi desfiinţat, dacă nu s'ar fi găsit atunci Titu Maiorescu, care să-i înţeleagă rostul şi să-şi ia răspun­derea conducerii ei.

Nu se putea, pentru tânăra şi plăpânda Şcoală normală, noroc mai mare decât acesta, — căci Titu Maiorescu, prin munca, inteligenţa, cultura şi personalitatea iui a salvat-o dela pieire şi i-a schimbat destinul, conso-lidându-i temeliile şi îndrumând-o pe calea propăşirii.

Personalul didactic era compus din doi profesori: Titu Maiorescu pentru pedagogie şi Teodor Burada pentru muzică vocală.

Titu Maiorescu a introdus iu program şi ore de limba română. Căci ceeace-1 preocupa depe atunci pe viitorul îndrumător al „Convorbirilor" şi a nouei culturi romaneşti, era mai ales cunoaşterea şi învăţarea exactă a limbii naţionale. Dar aceasta trebuia să pornească do jos, din şcoala primară, care avea nevoie, în acest scop, de învăţători bine pregătiţi în cunoaşterea limbii. Iată dece Şcoala normală, în „a cărei sarcină cpde pregătirea învăţă­torilor, este şcoala cea mai importantă, şi care trebue să ne atragă atenţia în cel mai înalt grad.

De aceea, venirea lui Titu Maiorescu în fruntea Şcolii normale .nu trebue privită ca o simplă întâmplare, ci ca o hotărîre importantă, luată de tânărul şi eruditul profesor, în urma unei profunde şi mature chibzuinţi.

In anuarul pe anul 1863—1864, primul anuar al Şcoalei normale, scos de Maiorescu, găsim un mic studiu cu privire la regulele limbii române, din care se poate vedea, cum priveşte tânărul profesor problema culturii noastre naţionale.

„Limba română, zice el, e maltratată în şcoalele noastre. Ea e ame­ninţată cu decadenţa şi nimeni nu-şi bate capul cu regulele ei. Limbă şi naţionalitate sunt pentru români noţiuni aproape identice. Cultivă limba po­porului, lăţeşte-i-o prin toate satele, învaţă-l să şi-o cunoască cu toate dependinţele ei, cu poezii şi cu cântece, cu tradiţiuni istorice şi cu poveşti populare şi atunci ai regenerat un popor pe tărâmul intelectual. Dar cine te mai înţelege astăzi, când îi spui astfel de cuvinte?".

Şi după ce înşiră o serie de argumente, prin care dovedeşte importanţa cunoaşterii limbii pentru însuşirea temeinică a unei adevărate culturi, el închee astfel: . . , . . . . . . i . ;

„Dela învăţarea limbei române în şcoalele primare trebue să înceapă regenerarea noastră culturală. De aceea subscrisul, văzând lipsa totală de atenţiune pentru această ramură a învăţământului, s'a hotărît în Octom-vne 186Î-! de a o îmbrăţişa, şi a primit direcţiunea Şcoalei normale dela Trei-Erarhi, din datoria de a arăta calea ce o crede adevărată, şi de a-şi sacrifica activitatea, acolo unde îi spune conştiinţa că este de .sacrificat.

' „Aici, mi-o spune conştiinţa şi eu o spui altora, după dânsa, — aici este un câmp de activitate modestă, pacientă, în aparenţă inferioară, dar în realitate de o importanţă suverană pentru poporul nostru. Aici este locul unde se împlântă stindardul cel mare, care va chema pe toţi românii din toate ţările, la vatra comună".

Titu Maiorescu, pe lângă lecţiile de pedagogie a început deci să facă normaliştilor şi lecţii de gramatică românească, de dictando, de compunere în scris şi de pedagogie practică.

Datorită acestei vii şi bogate activităţi, desfăşurate de noul ei di­rector, Şcoala normală, care mergea spre desfiinţare, a- reînviat brusc, ri-dicându-se pe propriile ei picioare şi pornind bărbăteşte pe drumul acesta nou, care a trasat cea mai largă braedă de lumină pe ogorul şcoalei româneşti.

In 1910, cu prilejul sărbătoririi celor 70 de ani, în cuvântarea de răspuns, Maiorescu a mărturisit că niciodată, în lunga sa carieră didactică, u'a simţit atâta mulţumire ca la Şcoala normală „Vasile Lupu" din Iaşi, când a dat peste prima lucrare a şcolarului său, Ion Creangă.

Intr'adevăr, ce înaltă şi aleasă mulţumire sufletească trebue să fi simţit Maiorescu, când şi-a văzut străduinţele încoronate de succes.

fon Creangă, acest ţăran genial, care a ajuns cel mai mare povestitor popular al neamului nostru, şi care se arătase atât de refractar faţă de gramatica lui Măcărăscu, acum, auzind iar limpede limba lui frumoasă dela Humuleşti, devine cel mai de seamă ucenic al pedagogului Maiorescu, ree­ditând cărticica tânărului său magistru şi căutând să răspândească în şcoli, cunoaşterea limbii române, aşa cumi o învăţase dela dascălul săju, clară şi corectă.

Iată cum se exprimă însuşi Creangă în această privinţă: „După' cum se ştie, depe ia anul 1863 până la 1868, Şcoala normală

„Vasile Lupu" dela Trei-Erarhi din Iaşi, avu norocul să aibă director şi profesor de pedagogie pe Titu Maiorescu. In cei doi ani dela început 1863—65, unii dintre noi am urmat în şcoala normală, ca şcolari înscrişi; iar alţii deşi eram institutori, văzând că slabul curs de pedagogie ce-1 făcusem mai înainte, ne era He puţin folos practic, şi fiindcă lecţiunile de pedagogie ce ia făcea d-1 Maiorescu se ţineau înadins în orele libere de clasă, pentru a putea urma toţi institutorii din Iaşi, care vor voi, — am urmat şi noi cu mare plăcere la acest curs,' care ne-a fost de mare folos şi pentru oare-i suntem şi-i vom fi pentru totdeauna recunoscători, d-lui Maiorescu. Căci în ţară la noi, singurul care a înţeles rolul ce joacă ştiinţa pedagogică; întemeiată pe practică, este d-1 Maiorescu, caro în tot timpul profesoratului său de pedagogie, s'a ferit de a îndopa pe şcolarii săi cu teorii pedagogice abstracte fără! să fie întemeiate pj o practică adevărată.. Pentru acest scop a înfiinţat cursuri practice de predare la cl. I-a şi a Il-a primară, atât la şcoala din Trei-Erarhi, cât şi la celelalte şcoli primate din Iaşi, unde tri-

metea şcolarii săi, ca să pună în practică ceeace singur le arăta la Şcoala normală".

Prin urmare, influenta bogatei şi importantei activităţi didactice a lui Maiorescu la Şcoala normală „Vasile Lupu", nu s'a mărginit numai asupra elevilor lui direcţi, ci s'a întins repede asupra întregului învăţământ primar ţi normal, influenţând pe toţi învăţătorii depe timpul acela, care veneau în număr mare să-i audieze cursurile, anume aşezate în ore libere, când deobiceiu nu mai aveau clase.

Din cele arătate, reese că titanul acesta, care a influenţat puternic în­treaga desvoltare a României moderne, a trecut şi pe la Şcoala' normală „Vasile Lupu", lăsând şi acolo urme adânci şi neşterse, ca pretutindfeini unde şi-a purtat paşii. In amintirea acestei fericite epoci, învăţătorii Moldovei, foştii lui elevi, i-au ridicat, de acum câţiva ani în urmă, un bust modest ,în curtea şcolii, pe care a condus-o şi căreia i-a împrumutat o parte din pre­stigiul şi aureola lui.

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor Irece", zioe;

Mântuitorul, prin gura evanghelistului. Parafrazând, putem spune:

Statuia aceasta măreaţă de bronz, care are pretenţia să înfrunte' veacurile, va trece, ca o r i c e lucru făurit de mâna omului. Dar opera spi­rituală, zidită în sufletul neamului nostru, de ilustrul şi marele pedagog şi om de cultură, va dăinui la infinit, cât va trăi şi neamul românesc.

Căci Titu Maiorescu, prin monumentala şi masiva lui operă culturală şi-a ridicat singur, în spiritul veşnic al neamului, cea mai frumoasa, şi du­rabilă statue, care îi va imortaliza memorai. Datoria noastră, a generaţiilor venite după el, e numai do a avea grije s'o ridicăm, la locul ei, pe soclul sufletului nostru, punând-o în adevărata lumină şi perspectiva eternităţii sale.

Cuvânta re ţ inu tă tte D-l General îonescu , p r imaru l Municipiului l a ş i :

Domnule Ministru, înalt Prea Sfinţite, ;

1 Onorate Autorităţi, Onorată Asistenţă,

Primind bronzurile care imortalizează pe cei trei mari cugetători, pe cei trei mari exponenţi ai gân lirei, ai literelor, ai ştiinţei româneştj, laşul se regăseşte azi în aureola sa de veche cetate de cultură şi împodobit cu ele, exprimă profund omagiu de admiraţie, in memoria celor ce au fost: Titu Maiorescu, Vasile Conta şi Al. D. Xenopol.

Este profund acest omagiu din partea laşului, fiindcă emblema de nobleţă culturală pe care ol o poartă, îi datorită în largă măsură operelor acestor mari cărturari, a căror adâncime de gândire, frumuseţe de exprimlare, faimă de personalităţi profesorale, cu care ei au ilustrat catedrele univer­sitare şi Academia Română, au trecut, încă din vremea lor, graniţele ţării, punând România şi laşul nostru în lumina ce li se cuvine şi în atenţra popoarelor celor mai înaintate pe drumul culturei.

Sunt acestea toate elementele pe care laşul în acţiunea sa de sacri ficii, de pregătire şi . de difuzare de valori .pe' tot întinsul ţării/ ie reven­dică, şi le slăveşte, sunt elemente care în momentele inaugurale de azi, se reîmprospătează puternic în mintea noastră şi ne determină a exprima cu toată convingerea, omagiul de admiraţie despre care am vorbit. :

Dar mai avem o datorie morală de împlinit, anume aceea.de a exprima deosebita gratitudine din partea oraşului nostru,' iniţiatorului' şi realiza­torului acestei nour împodobiri a laşului, anume Domnului Ministru Ioan Petrovici, care în dragostea d-sale pentru Iaşi, în solicitudinea pe care i-o manifestă din plin şi cu persistenţă, îi adaogă astăzi oraşului nostru, la celelalte daruri ce i-a făcut până în prezent, imaginea în bronz a acestor trei mari premergători ai d-sale, unind astfel într'un tot demn de admiraţie recunoştinţa către cei ce i-au luminat calea ca profesori, cu dragostea, pentru oraşul tinereţii şi studiilor d-sale universitare.

In numele ieşenilor vă exprim Domnule Ministru, respectuos omagiu de recunoştinţă şi vă asigur că vo:n păstra cu grije şi mândrie acciste bronzuri, care amintesc gloria culturală a laşului şi a ţării noastre şi solicitudinea Domniei Voastre, pentru laşul care vă iubeşte şi vă rămâne profund recunoscător.

* „ I s to r i a filosoifei r o m â n e ş t i " în l imba i ta l iană.

„Istoria filosofiei româneşti" a dJui prof. N. Bagdasar va apărea în limba italiană, în traducerea d-lui prof. Giovani Villa. Este pentru prima oară când străinătatea va avea prilejul să ie-a cunoştinţă de aportul românesc în filosofie, de la originile gândirii noastre filosofice şi până astăzi. Lucrarea a avut dealtfel o foarte bună primire în ţara nqastră: în mai puţin de doi ani s'au epuizat două ediţii. Revăzută şi complectată, menţinându-şi caracte­rul ei strict ştiinţific, având prin urmare sarcina de a informa obiectiv, lu­crarea d-lui prof. N. Bagdasar va aduce culturii noastre un real serviciu; peste hotare: va arăta lumii italiene că problemele filosofice fac parte inte­grantă din cultura noastră şi că aceste probleme şi-au găsit aici la noi soluţii care pot interesa şi celelalte popoare. „Istoria filosofiei româneşti" va apare la Casa Editatore „Bocea" din Milano.

* Nicolai H a r t m a n n în Capitală .

La sfârşitul lunei Octombrie a sosit îu Capitală, invitat de Societatea Română de Filosofie şi de Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureştii, d. prof. Dr. Nicolai Hartmann, celebrul filosof german. D-sa a ţinut două conferinţe, una sub auspiciiie Facultăţii în Amfiteatrul Ti tu Maiorescu, în ziua de 28 Oct. orele 6 d. a., despre „Ideile fundamentale ale unei ontologii

critice", iar alta sub auspiciile Societăţii Române de Filosofie, în sala Dalles, în ziua de 30 Odt., orei© 6 d. a., despre „Poziţia oralului în cosmos". Uu public numeros a asistat la ambele conferinţe, subliniind prin prezenţa Iui şi prin aplauzele căldiiroase şi sincere cu care i-au răsplătit conferinţele^ stima şi simpatia de care Se bucură d-sa în lumea noastră filosofică. D. Nicolai Hartmann nu e numai un gânditor care impune prin opera d-sale monumentală, ci şi un om Qare trezeşte simpatii şi cucereşte prin farmecul său personal.

S U M A R U L .REVISTEI DE FILOSOFIE" PE ANUL 1942

S t u d i i Pagina

Bagdasar, N. I. Petrovici metafizician 181—204 Balea, N, Idealism şi protestantism 38— 80 Botezata, Petre Determinism şi indeterminism in fizica

modernă 325—338 Cristea-Sima, Sebastian Psihologia contemporană şi schimbările

care se impun in pedagogie 120—129 Djuvara, Mireea Einiges iiber Kant 2— 20 Eftimia, Elena Un gânditor creştin . . . . . . . . 109—119 Frenkian, Aram M. Dece a fost condamnat la moarte So-

crate Georgescu, Paul Logica probelor şi silogismul judiciar 243—272 Joneseu, Petre P, Definiţia absolutului şi cunoaşterea . 81—101 lonescu, Sorin Activismul in gândirea Renaşterii ita­

liene 223—242 Mancaş, Mireea Arta şi specificul naţional 339—343 Nieolau, Florian Teoria neo-positivistă a pseudo-pro-

blemelor 130—163 Popesea-Argiţel, Ion G. Problema timpului în filosofie . . . . 273—324 Russu, Eugen Note despre „trăirea !n abstract" • • 102—108 Revista de Filosofie I. Petrovici 1 Ruvo, Vincenzo de Valeur et signification de la coinci-

dentia oppositorum 21— 37

R e c e n z i i

Cristea-Sima, Sebastian Ovidiu Papadima: O viziune româ­nească a lumii 170—172

Qeorgiade, Const. Henri Decugis: Le vieillissement du monde vivant 356—360

Mancaţ, Mireea AI. Marca s Valoarea artei în Renaştere 347—349

Pagina

Petrescu, Nicolae Mihail Manoilescu : Rostul şi destinul burgheziei româneşti 349—356

Ruvo, Vincenzo de C. Ottaviano ; Metafizica unei fiiinţe parjiale 164—167

Zissulescu, Şt. Ilie Sulea-Firu : Spiritul şcoalei noi . 168—169 „ „ N. Bagdasar : Teoria cunoştinţei, v. II 344—346

-N o t e ş i I n f o r i t t i j ii

Sărbătorirea d-lui Ministru I. Petrovici 171—176 D-l N. Bagdasar profesor Ia Iaşi 180 O sărbătoare naţională la Iaşi 361—377 „Istoria filosofiei româneşti" in limba italiană 377 Nicolai Hartmann in capitală 377—378