De ce simţim durerea fizică?

de George Dvorsky

Categorie: Corpul omenesc. Funcţionare, boli şi remedii

Publicat: 02 Octombrie 2012

Accesări: 3316

Nu există niciun dubiu: durerea este urâtă. Toţi o urâm, iar unii

oameni fac orice în încercarea de a scăpa de durerea cronică. Şi totuşi, este o parte constantă

a vieţii noastre. Dar de ce simt oamenii durerea fizică? Cum funcţionează aceasta? Chiar toţi

simt durerea în acelaşi mod?

Pe cât de greu ne este să admitem acest lucru, durerea joacă un rol important în vieţile noastre.

Fără aceasta, nu am fi capabili să simţim o leziune şi am fi în pericolul de a ne răni şi mai

mult. Iată de ce durerea există, cum funcţionează aceasta şi de ce cercetătorii fac eforturi în

a o cuantifica.

De ce este durerea atât de... dureroasă?

Durerea este un proces remarcabil de complex şi cu multe feţe. Natura s-a abătut clar de la

rolul său pentru a se asigura că animalele simt durerea la nivelul la care o fac şi nu există, cu

certitudine, o cale mai bună pentru evoluţie (şi pentru genele noastre) în vederea influenţării

anumitor comportamente de menţinere a vieţii.

Simplu vorbind, durerea este un mecanism de apărare evoluat care avertizează

animalele cu privire la o leziune, permiţându-le acestora să-şi protejeze corpurile fără

a le afecta şi mai mult. Este, de asemenea, o metodă eficientă de a face un organism să

răspundă prompt (şi chiar brutal) la ameninţări, iar acest „reflex al durerii” este

probabil un motiv puternic pentru existenţa durerii.

Într-adevăr, oricine şi-a pus accidental mâna pe un ochi de aragaz fierbinte cunoaşte foarte

bine acest răspuns; instinctul de a se retrage este pe atât de copleşitor pe cât este de rapid.

Reflexul durerii este un răspuns care salvează vieţi şi, în virtutea acestui lucru, a devenit o

puternică trăsătură genetică care se transmite de la generaţie la generaţie.

Totuşi, anumiţi biologi s-au întrebat de ce animalele au dezvoltat răspunsul la durere în locul

altuia, cum ar fi un „steag roşu” care să servească aceluiaşi scop. Conflictul psihologic care

rezultă în urma durerii pare a fi un exces nejustificat al evoluţiei. Nu putea natura să vină

cu ceva un pic mai elegant şi mai puţin neplăcut?

Biologul evoluţionist Richard Dawkins crede că răspunsul este negativ. În cartea sa, The

Greatest Show on Earth: The Evidence for Evolution, acesta sugerează că durerea este cel

mai eficient mod prin care un animal poate înţelege rapid gravitatea unei situaţii periculoase

şi să reacţioneze în concordanţă. Şi, cu cât durerea este mai agonizantă, cu atât mesajul este

mai puternic.

Dawkins spune că un „steag roşu” nu ar avea acelaşi efect, iar un animal ar subestima chiar

şi cele mai periculoase situaţii care pun viaţa în pericol. Cele mai de succes animale din acest

punct de vedere, spune Dawkins, sunt cele care au înregistrat o evoluţie a răspunsului la

nivelul de durere cerut când au avut de înfruntat un pericol – niveluri de durere care sunt

imposibil de ignorat.

Şi mai important, acest lucru se aplică şi nouă, oamenilor care trăim într-o lume modernă.

Studiile au arătat că oamenii cu insensibilitate congenitală la durere au o speranţă de viaţă

redusă. Fie că ne place sau nu, avem nevoie de durerea fizică.

Cum clasificăm durerea?

Durerea vine în toate formele, mărimile şi intensităţile.

Cea mai obişnuită formă de durere este ceea ce numim durerea nociceptivă, ceea ce este în

mod tipic rezultatul unei leziuni fizice. Când ne ardem sau suferim o tăietură, ne activăm

receptorii durerii nociceptivi (mai mult despre aceasta în continuare).

O altă clasificare primară este durerea neuropatică, durere care este determinată de o

leziune la nivelul oricărei părţi a sistemului nervos. Este acel tip de leziune care generează

senzaţii precum furnicăturile, şocuri electrice, ace şi pini. Este acelaşi tip de senzaţie resimţită

când vă loviţi olecranul (apofiza extremităţii superioare a cubitusului care formează

proeminenţa cotului – este acel tip de senzaţie resimţită la nivelul cotului ca un şoc electric

când ne lovim într-un obiect ascuţit cu cotul, având membrul superior flectat – pentru a

expune nervul, iar această senzaţie apare în urma excitării nervului ulnar – n.tr.)

Există, de asemenea, şi durerea fantomă, care reprezintă o durere resimţită la nivelul unei

părţi a corpului care a fost amputată sau la nivelul unui membru care nu mai transmite

semnale la creier.

La acestea se adaugă alte forme de durere care includ durerea psihogenă (sau durerea

psihosomatică), durerea critică (care nu poate fi atenuată prin tratamentul antialgic

obişnuit),durerea incidentă (cum ar fi strângerea unei răni), şi asimbolia durerii sau

insensibilitatea (care reprezintă atenuarea bruscă sau mascarea durerii, cum se întâmplă în

cazul unui atlet care s-a rănit grav, dar care nu simte durerea pentru o perioadă lungă de

timp).

În ultimul rând, trebuie luată în calcul şi durata, care include durerea cronică. Persoanele

care suferă de artrită reumatoidă ştiu foarte bine despre ce este vorba.

Cum funcţionează durerea?

Cum am spus deja, bazele fiziologice şi neurologice ale durerii sunt incredibil de complexe.

În esenţă, există patru mecanisme care o fac să funcţioneze: fibrele noastre nervoase,

receptorii durerii, măduva spinării şi creierul însuşi.

Corpurile noastre sunt echipate cu diferite fibre nervoase senzitive care pot răspunde la

diferiţi stimuli fizici, cum ar fi atingerea unei persoane, apa care curge sau o înţepătură de

ac. În funcţie de întinderea contactului fizic, fibrele noastre nervoase vor produce răspunsuri

chimice diferite care vor influenţa felul cum sunt interpretate senzaţiile.

Când ne rănim fizic, ne activăm receptorii nociceptivi ai durerii. Aceste fibre nervoase au un

singur scop; singura lor funcţie este de a declanşa semnalul de alarmă pentru receptorii

durerii. Receptorii nociceptivi ai durerii sunt alertaţi când lovim un obiect contondent, cum

ar fi lovirea accidentală a unui picior de masă sau când pielea este ruptă în urma unei tăieturi.

Odată activaţi, receptorii nociceptivi ai durerii trimit impulsuri prin intermediul nervilor la

măduva spinării, de unde semnalele se îndreaptă către creier. Toate acestea se întâmplă într-

o fracţiune de secundă; aceste impulsuri se deplasează prin corpurile noastre cu o viteză de

un metru pe secundă.

Când semnalul durerii ajunge la creier, acesta se îndreaptă direct către talamus care, în

schimb, îl va îndrepta către alte zone pentru o interpretare neurologică şi conştientă. De

exemplu, cortexul este responsabil pentru aflarea originii durerii (de unde provine aceasta)

şi cum o compară cu alte tipuri de durere. Semnalul este trimis către talamus rezultând un

răspuns emoţional – care poate genera mânie, frustrare – şi chiar plâns.

Iar acest proces este mai mult decât un stimul şi un răspuns. Luând un eveniment traumatic

(cum ar fi fracturarea unui deget), are loc transformarea răspunsului lezional într-o acţiune,

receptorii durerii vor continua să simtă că leziunea s-a produs şi că aveţi nevoie să vă fie

reamintit acest lucru până când se va vindeca. În consecinţă, fibrele nervoase sunt suficient

de specializate astfel încât să recunoască o leziune care este în proces de vindecare.

Astfel, durerea este un proces cu mai multe feţe (sau chiar un sistem) care este influenţat de

orice factori ce acţionează la un moment dat. Modul în care resimţiţi durerea (ceea ce se

referă la senzitivitate interoceptivă) poate fi influenţat de un număr de circumstanţe care nu

au nicio legătură cu factorul etiologic, incluzând dispoziţia, temerile, aşteptările, experienţele

anterioare şi aşa mai departe.

Mai mult, fundamentele psihologice ale durerii indică existenţa unei semnificative (dacă nu

exclusive) componente neurologice. Aşa cum ne arată exemplul durerii fantomă, în timp ce

simţim durerea ca fiind emanată de o parte lezată a corpului, de fapt creierul este cel care

produce o trăire subiectivă a durerii.

Cum măsurăm durerea?

Asociaţia Internaţională pentru Studiul Durerii o defineşte ca „o trăire emoţională şi senzitivă

neplăcută asociată cu o leziune tisulară actuală ori potenţială, sau descrisă în termenii unei

asemenea leziuni.” Aceasta este desigur o definiţie vagă şi complet insuficientă, considerând

în special variaţia mare de dureri ce pot fi resimţite.

Şi într-adevăr, o problemă fundamentală în măsurarea durerii este că toate lumea o simte

diferit. Unii oameni au o toleranţă crescută la durere, în timp ce alţii sunt profund afectaţi de

cea mai neînsemnată durere. Prin urmare, ceea ce avem nevoie este o scară care ia în

considerare această subiectivitate şi variaţie individuală.

Dar, în mod frustrant, nu există o scară a durerii unificată sau standard care să fi fost

acceptată. Există peste 20 de scări diferite care sunt utilizate în diferite contexte şi jurisdicţii.

Lipsa de consens cu privire la această problemă subliniază cât de greu este să măsori ceea ce

este în mod esenţial trăirea individuală şi subiectivă a durerii.

O scară a durerii standard este Scara Vizuală Analogică (SVA). Folosind ilustraţii, pacienţii

sunt rugaţi să indice ilustraţia care corespunde cel mai bine stării pe care o resimt. Avantajul

acestei scări este adecvarea la toate grupele de vârstă şi faptul că nu necesită o înţelegere a

descrierilor verbale sau scrise. Iar studiile arată că atunci când scala este folosită corect,

aceasta chiar poate fi folositoare.

O altă scară binecunoscută, care a fost folosită pe scară largă în asistenţa medicală primară,

esteScara de Evaluare Numerică (SEN). Personalul medical care foloseşte această scară

roagă pacienţii să dea o notă durerii cuprinsă între 1 şi 10, 10 fiind cea mai insuportabilă

durere pe care aceştia ar putea-o resimţi. Din păcate, studiile au arătat că Scara de Evaluare

Numerică nu prezintă decât o acurateţe medie.

O parte a problemei cu Scara de Evaluare Numerică este că diferite persoane pot imagina

diferite extreme ale durerii resimţite. Anumiţi pacienţi subestimează disconfortul resimţit

când se gândesc cât de dureroase pot deveni anumite situaţii. Iar cei care au experimentat

puţin durerea (sau cu o imaginaţie scăzută) pot supraestima gradul de durere.

În mod similar, oamenilor le este greu să cuantifice complexitatea şi nuanţele durerii într-un

lucru atât de simplu precum este o scară de la 1 la 10. Femeile care trec prin durerile naşterii,

de exemplu, ajung la un punct în care au impresia că timpul s-a oprit în timp ce se pregătesc

pentru următoarea contracţie. Cum ar putea o astfel de senzaţie să fie exprimată cu ajutorul

unei scări – mai ales când este aproape imposibil să-ţi reimaginezi o asemenea trăire? Mai

mult, durerea generată de naştere este diferită în natură din punct de vedere calitativ faţă de

o durere generată, să spunem, de arsurile de gradul al III-lea.

În consecinţă, dezvoltarea unei scări mai detaliate, de încredere şi descriptivă, este necesară.

Dar, având în vedere complexitatea crescută şi natura subiectivă a durerii, acest lucru s-ar

putea să nu se întâmple niciodată.