De ce plâng prezbiteriiluminavechilorcarari.ro/Februarie2017.pdfhaiduci, sunt extreme...

Ați văzut prezbiteri

plângând ? Poate că așa cu șiroaie

de lacrimi mai rar dar cel puțin

plângându-se, se mai întâmplă.

Care le sunt de obicei motivele

plângerilor ?

Sub aspect negativ, cel mai

adesea prezbiterii se plâng de

eventuale persoane care le

subminează autoritatea; fie că este

vorba de poziția de prezbiter sau

numai autoritatea manifestată în

timpul slujbelor.

Cred că există două extreme

aici.

Pe de o parte, cine este în

poziția de a administra o adunare,

are tendința de a face tot ce-i stă în

putință pentru a păstra numărul

întreg al celor ce o alcătuiesc și o

ambianță plăcută, trecând adesea

limitele biblice ale îngăduinței, de

dragul de a fi bine și pace. Așa se

face că uneori devin prea

îngăduitori, încercând să treacă cu

vederea o serie de abateri majore

de la disciplina Scripturii. Pe

termen scurt vor culege roadele

îmbucurătoare ale unei unități, fie

ea și de suprafață. Pe termen lung,

de obicei cei al căror caracter urât îl

ascund sau îl apără, într-o zi tocmai

aceștia îi vor lovi în obraz. Prea

adesea am văzut asta… Și apoi în

timp, vor administra o adunare din

care un procent destul de mare va

merge în iad… mă tem că

împreună cu prezbiterul care i-a

cocoloșit!

Pe de altă parte, cine

intervine în treburile adunării de pe

o poziție mai de pe margine, lipsa

responsabilității sau a răspunderii,

îi determină să se comporte mai

neglijent și prin urmare devin mai

incisivi, mai ascuțiți, cerând cu

înverșunare dreptatea și adevărul,

indiferent care și câte sunt

victimele sau ce rămâne în urmă.

Așa mai haiducește ! Dar și în

privința acestora am mai văzut ceva

prea adesea, în cursul anilor: când

se mai întâmplă ca haiducii să

ajungă „la putere”, nu după multă

vreme se comportă exact așa cum s

-au comportat cei pe care i-au

„detronat”. Adică devin mult mai

pacifiști și mai îngăduitori decât au

fost în haiducie.

A guverna diplomatic sau a

haiduci, sunt extreme nesănătoase,

chiar dacă trebuie să recunosc că

uneori sunt singurele mijloace de a

depăși anumite situații bisericești.

Sănătos ar fi, în cazul în care chiar

trebuie să iau atitudine în fața unor

abateri din adunare, mai întâi să

stau la sfat cu Domnul și apoi să

intervin ca și cum cei în cauză ar fi

proprii mei copii. Însă nu garantez

că procedând astfel, prezbiterii

pentru care primul lucru care

contează este ca gospodăria

bisericească să meargă fain, nu se

vor mai plânge de cei care nu

înțeleg că riscă să nu mai cânte

corul sau orchestra, dacă te iei de

traiul lumesc al nu știu cui. De, asta

e ! Cel mai adesea prezbiterii se

plâng când li se hodorogește jucăria

bisericească ! Mai precis când

slujbele devin mai lâncede… Ca și

cum scopul suprem al lui

Dumnezeu pe pământ e să facem

slujbe…

Asta sub aspect negativ și din

păcate obiectiv. Pentru a privi

lucrurile sub aspect pozitiv, va

trebui să ne întoarcem în textul

biblic. Plângea și apostolul Pavel;

și el întemeietor de Biserici și

administrator al Bisericilor

întemeiate. Avea și el o plângere,

care era continuă din moment ce

spune că a făcut-o „…de mai multe

ori…”. Plângerea lui era că „sunt

mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai

crucii lui Hristos.” Ați mai întâlnit

așa prezbiteri ? Eu nu prea !

Prezbiteri care să se plângă „…de

multe ori…” de faptul că au în

adunare oameni cu o purtare

necreștină, nepotrivită cu Scriptura.

Și ce făceau acești „…

vrăjmaşi ai crucii lui Hristos.”?

Adică oameni care urăsc să piardă

și cel mai mic câștig al vieții de

aici, din pricina credinței în

Dumnezeu. O spune versetul

următor: „Dumnezeul lor este

pântecele şi slava lor este în

ruşinea lor, şi se gândesc la

lucrurile de pe pământ.” Atât. Nu

curvii, nu crime, nu comerț cu

droguri, etc… Păi să te plângi de

așa oameni ? Numai pentru atât?

Adică oameni care au o grijă

pronunțată să mănânce bine

(eventual mult); poate într-un sens

mai larg, să trăiască bine… Și grija

asta să-i preocupe așa de mult încât

se îngrijesc de ea mai mult decât de

legătura lor cu Dumnezeu, astfel

traiul bun și în mod deosebit

mâncarea, devine dumnezeul lor…

În capul lor sunt exclusiv numai

1 Lumina Vechilor Cărări

De ce plâng prezbiterii ?

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din

Epistola către Filipeni, cap. 3.18-19:

„Căci v-am spus de multe ori şi vă mai spun şi acum,

plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui

Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumenzeul lor este pântecele

şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe

pământ.”

gânduri de-ale pământului; oameni

care nu au în minte gânduri cu dor

de Dumnezeu care să le topească

inima după cer… Numai atât !

Poate expresiei „…slava lor

este în ruşinea lor,” este mai greu

de a-i găsi semnificația, dar eu o

înțeleg cam așa: oameni care se

laudă sau se mândresc, cu ceea ce

de fapt este rușinos. Acum ceea ce

este rușinos nu o stabilește

argumentele, ci aprecierea societății

iar Dumnezeu aprobă aprecierea

societății în această privință când

spune prin gura apostolului Pavel:

„Nu vă învaţă chiar şi firea că este

ruşine…” (1Corinteni 11.14a).

Adică a purta părul lung – după

cum spune Scriptura aici, și nu

numai lung, ci și sub forma altor

extravaganțe – este o rușine nu

pentru că se poate argumenta

științific sau logic, că ar avea cine

știe ce urmări morale sau biologice,

ci este rușine pentru că așa percepe,

așa înțelege societatea din jur

lucrurile, așa a devenit firesc,

natural, normal… Astfel, în pofida

decăderii morale și a schimbărilor

profunde de mentalitate la care

asistăm în lume, datorită unui simț

interior pe care Dumnezeu l-a

așezat în om, omenirea continuă

totuși să perceapă ca rușinoase

anumite aspecte extravagante care

se ivesc. Astfel sunt extravaganțele

cosmetice exprimate prin tunsori

ciudate sau vopsiri care nu

potrivesc cu statutul de om

credincios. Sunt extravaganțe

vestimentare considerate în lume

rușinoase și de asemenea

nepotrivite cu statutul de om

credincios. Îmi amintesc de un

indicator asemănător celor de la

circulația rutieră, pe care l-am

văzut la intrarea în clădirile papei

de la Roma. Era desenată o femeie

în pantaloni iar peste desen era

trasată o bară oblică, indicator care

voia să spună pe înțelesul oricărei

limbi de pe pământ că într-un loc

de închinare catolic, femeile nu

intră în pantaloni. Până nu demult

același lucru era valabil și la

ortodocșii de pe la noi. Sau, ori de

câte ori ortodocșii vor să facă o

icoană cu maica Domnului, ei nu

pictează o fetișcană voluptoasă, pe

tocuri înalte, cu fustă peste

genunchi și cu bluză care-i

decupează pronunțat pieptul ! Se

consideră că o asemenea femeie

poate fi orice, numai o sfântă, nu.

Este rușine, este nepotrivit cu

statutul de om credincios. Și lista

lucrurilor rușinoase nu se încheie

aici. Totuși, au fost pe vremea

Bisericii primare (nu degeaba se

plângea apostolul de ei), au fost în

toate timpurile și din păcate sunt și

azi, oameni care se laudă cu

manifestări rușinoase. Nu pricep

prea bine cum funcționează creierul

lor. Probabil se simt încurajați de

faptul că lumea se uită după ei dar

mintea nu îi ajută să-și dea seama

că de fapt sunt pricina disprețului

celor din jur. Poate că de vină este

aceeași societate din jur care ar

trebui să înțeleagă că acești oameni

au o problemă în a înțelege viața și

prin urmare ar trebui ajutați, opriți

în fiecare ocazie și certați sau cel

puțin atenționați. Dar lumea nu-și

bate capul cu asta și… asistăm în

continuare la persoane pentru care

„…slava lor este în ruşinea lor,”.

Și asta în adunări!

Și prezbiterii plâng… Și nu

numai prezbiterii, ci și orice om

care simte cu suișurile sau

coborâșurile lucrării lui Dumnezeu.

Unde întâlniți așa prezbiteri,

binecuvântați-i în Numele

Domnului. Aceștia nu plâng pentru

că au rămas anchilozați în niște

tipare vechi, ci pentru că Scriptura

spune în încheiere: „Sfârşitul lor va

fi pierzarea.” De aceea plâng…!”

Din „Comorile mele”


Grădina Eden

Pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului

Aici în grădina Domnului, în mijlocul grădinii,

se găsește pomul vieții. Cu siguranță că nu poate trece

neobservat. Dacă toți ceilalți pomi erau plăcuți la

vedere și buni de mâncare, acesta cu siguranță că îi

depășea pe toți ceilalți. Despre el citim că rodește de

douăsprezece ori pe an, câte douăsprezece feluri de

roade. Atât roadele cât și frunzele lui sunt uimitoare și

binefăcătoare. Chiar și frunzele lui sunt de folos. Ele

slujesc la vindecarea neamurilor.

El a venit să rodească mai întâi pentru ai Săi

(pentru Israel), căci se ține de cuvânt dăruind mântuire până la al miilea neam, pentru cei ce iubesc

pe Domnul. Iar pentru ceilalți (neamuri) erau pregătite frunzele, „Frunze care în ele, au gust de fagur, gust de

miere”. O, ce „frunze” binecuvântate, dătătoare de

viață. Cât har și câtă îndurare. „…Dar acum, în

Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi

fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.” (Efeseni

2:13); „…El a venit astfel să aducă vestea bună a

păcii vouă, celor ce erați departe, şi pace celor ce

erau aproape.” (Efeseni 2:17). Și după cum

întotdeauna este cu frunza verde și în permanență cu

roade în el, asta înseamnă că în orice zi din întreg

anul, se poate găsi la El ajutor și vindecare, pentru cei

ce au fost amăgiți de Șarpe.

Când citim aceste lucruri despre pomul vieții din

grădina Eden, ne aducem imediat aminte de spusele

Domnului Isus Hristos, atunci când vorbea despre

pomul verde. El era Pomul cel verde. Disprețuit fiind și părăsit de oameni, bătut de ostașii romani într-un

mod crunt și obligat să-și poarte crucea în spate, era

dus afară din Ierusalim, spre dealul Golgota, pentru a

fi răstignit. El își oferea rodul din belșug pentru toți cei

aflați în jurul Lui. „… Isus zicea: Tată, iartă-i căci nu

știu ce fac!” (Luca 23:34). Chiar și în vreme de secetă, atunci când condițiile exterioare nu erau deloc

prielnice, El rodea.

La El găsim ajutor și vindecare. Tot la El găsim

iertare pentru păcatele noastre și mântuire, în toate

zilele acestui an de îndurare al Domnului. El ne pune

și nouă la dispoziție roadele dătătoare de viață veșnică.

Lucrul acesta se face prin Cuvântul Domnului atunci

când suntem îndemnați la pocăință, credință și viață

sfântă, la împlinirea voii lui Dumnezeu. Când suntem

îndemnați la a avea încredere în Grădinarul nostru, la a

fi mulțumiți cu ceea ce face El pentru noi. Căci așa

spunea El: „…Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi

credinţă în Mine.” (Ioan 14:1). Acestea sunt roade din

Pomul Vieții. Cei ce mănâncă din ele, vor trăi veșnic și

în veac nu vor vedea moartea.

Prin Eden curgea un râu, care se ramifica în mai

multe brațe, astfel încât să asigure în permanență

nevoia de apă pentru întreaga grădină. Și astăzi este un

asemenea Râu, care curge prin adunare și ale cărui

izvoare înveselesc grădina. El este Duhul Sfânt. Are

mult mai multe brațe decât cel de altădată. Prin ele se

asigură apa și hrana necesară pentru toți pomii, pentru

ca grădina Domnului să fie desăvârșită și să nu ducă

lipsă de nimic, pentru a aduce roada dorită și așteptată

de Domnul.

Printre pomii din grădina Eden, este prezent și

pomul cunoștinței binelui și răului. Despre pomul

acesta Domnul a zis lui Adam: „… dar din pomul

cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în

ziua în care vei mânca din el vei muri

negreşit.” (Genesa 2:17). Despre el citim că arăta ca

un pom: „…bun de mâncat şi plăcut de privit şi că

pomul era de dorit ca să deschidă cuiva

mintea.” (Genesa 3:6).

Oare Dumnezeu a interzis omului să mănânce

din acest pom pentru a-l împiedica să devină mai

cunoscător, mai înțelept? Cu siguranță că nu.

Dumnezeu a binecuvântat pe Adam încă de la început

cu autoritate peste tot pământul și peste toate

viețuitoarele dar și cu o mare înțelepciune. Atunci

când a creat toate viețuitoarele, le-a trecut prin fața lui

și acesta a pus nume fiecăruia. „… şi orice nume pe

care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era

numele.” (Genesa 2:19). Nu este aceasta înțelepciune?

Ba da. De unde a avut el această înțelepciune? Nu de

la Dumnezeu? Cu siguranță că da. Căci Dumnezeu a

suflat din Duhul Lui peste el. Și e de la sine înțeles că

se asemăna cu El și în înțelepciune. Căci: „…

Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru,

după asemănarea Noastră…” (Genesa 1:26). Iar în

cuvântul Scripturii este scris că: „Dacă vreunuia

dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la

Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără

mustrare, şi ea îi va fi dată.” (Iacov 1:5). Cartea

Proverbelor este o pledoarie pentru înțelepciune,

pentru ca omul să fie cât mai înțelept, pentru a nu fi

victimă a necunoștinței. Domnul ne dă și adresa școlii

înțelepciunii. Ea se găsește „pe ulița care se cheamă

dreaptă”, și acolo merg toți cei ce își doresc să capete

înțelepciunea. „Frica de Domnul este şcoala

înțelepciunii, şi smerenia merge înaintea

slavei.” (Proverbe 15:33). În această școală Învățătorul

este desăvârșit, pentru că El este Domnul Isus Hristos:

„Isus a zis: Voi Mă numiţi “Învăţătorul şi Domnul” şi

bine ziceţi, căci sunt.” (Ioan 13:13). Și de asemenea

Duhul Sfânt: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt

pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va

învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v

-am spus Eu.” (Ioan 14:26). Iar manualul de curs este

Biblia: „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de

gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci

tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate

lucrările tale şi atunci vei lucra cu

înţelepciune.” (Iosua 1:8). Aceste câteva exemple din Biblie ne spun că Dumnezeu nu este împotriva faptului

ca omul să fie înțelept și să aibă cunoștință. Numai că

El nu dorește doar ca omul să cunoască, ci având

cunoștință, să deosebească ce este bine de ceea ce este

rău și să aleagă a face totdeauna ce este bine. Iar binele

înseamnă a face voia Lui.

Pomul cunoștinței binelui și răului din zilele

noastre, poate fi asemănat cu sistemul de valori al

lumii. El este împodobit cu roade care tentează în

zilele noastre, pentru a fi cât mai de dorit. Dar în

frunzișul lui este prezent șarpele. Lumea, prin

ideologia ei și prin oferta largă de tentații și curiozități

păcătoase, prezentate fără rușine înaintea oamenilor,

încearcă să pună sub semnul întrebării spusele

Domnului. El prezintă existența unei vieți mai bune,

independente de Dumnezeu. Nu auzim noi azi

spunându-se că fiecare om este dumnezeul lui? Că

fiecare om este liber să facă ceea ce dorește? Că

adevărul nu este absolut, ci relativ? Și că binele și

normalul și-l stabilește fiecare om în parte, după cum

dorește? Prin aceste roade, el urmărește și astăzi să

despartă pe om de Creatorul său și să-i producă

moartea. Moartea a doua, pentru ca acolo unde este el

osândit să meargă pentru veșnicie, în iazul cel de foc și

pucioasă, să-i ducă și pe Adam și Eva. Intențiile îi sunt

ascunse și totdeauna minte; este tatăl minciunii.

Șarpele a ademenit pe cei doi, spunându-le că

dacă vor mânca din rodul pomului vor fi ca

Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Iar ei au mâncat.


Au cunoscut cei doi ceva diferit după ce au mâncat din

fructul pomului? Da, într-adevăr, au cunoscut. Dar au

cunoscut doar gustul răului. Căci în urma neascultării lor de Domnul, au fost izgoniți din Eden și au apărut

consecințe despre care șarpele nu le spusese nimic,

căci el ascunde adevărul. Ascultarea de șarpe a adus

blestemul peste tot pământul și acum Adam și Eva

culeg roadele. Odată cu neascultarea, a venit

condamnarea la muncă grea, astfel că prin sudoarea

frunții urma să-și câștige omul pâinea. Au apărut și

suferințele și de asemenea moartea, moartea despre

care le vorbise Domnul. El nu ascunde lui Adam

adevărul.

Au ajuns cei doi ca și Dumnezeu după ce au

mâncat din pomul interzis? Bineînțeles că nu. Nu a

mânca din pomul cunoștinței binelui și răului ne face

să fim ca și Dumnezeu, ci ascultarea de Cuvântul Lui

ne pune în această stare, de a cunoaște într-un mod

constructiv binele și răul, făcând din noi oameni cu o

judecată duhovnicească, ca a Domnului Dumnezeu.

Iar pe deasupra ne îmbracă cu slavă, cu o mare

slavă. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui

Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim

că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că

Îl vom vedea aşa cum este.” (1Ioan 3:2). Și lucrul acesta îl spune Însuși Domnul, deci este vrednic de

crezare.

Pomul cunoștinței binelui și răului încearcă prin

expunerea roadelor sale ispititoare, să strecoare otrava

lui de moarte către ceilalți pomi din grădină, pentru a

le strica rodul lor clasic, dar natural și sănătos. În

crengile lui, fiind și astăzi șarpele cel vechi, are același

scop. Acei ce își întind rădăcinile spre el, sau cei ce

mănâncă din el, trăiesc aceeași tragedie. Otrava lui

este aceea care creează uscăturile și care determină

lacrimile în grădină, care dezbracă de slavă pe Adam

și Eva, chiar aici în Eden. Căci „Din pricina aceasta

sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini

dorm.” (1Corinteni 11:30). El îi aduce în situații

rușinoase și face să se vadă goliciunile acestora aici în

adunare, pentru ca mai apoi să le producă moartea.

Dar Domnul nu ne lasă în „necunoștință de

planurile Lui”. El ne învață „să nu privim cu jind” la

roadele lui, să nu ne lăsăm fermecați de frumusețea

aparentă a acestora, căci este înșelătoare. Suntem

îndemnați să ne împotrivim ispitirilor lui. Și dacă

cineva a fost afectat cumva de otrava șarpelui, prin

fructul pe care l-a luat din acest pom, există încă șansa

vindecării, prin întoarcere cu căință la Domnul, care

are milă și este gata să ne vindece.

În Edenul din cer, acest pom nu va mai fi; va fi

numai pomul vieții, după cum citim în Apocalipsa 2:7:

“Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul

vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”

Dorința Grădinarului cu privire la noi, pomii din

grădina Lui, este aceea de a fi plini de suc și verzi și

totodată plini de roadă, de roada neprihănirii. Și

această roadă să rămână neafectată până la coacere.

Călăuzit de același Duh, apostolul Pavel se ruga:

„Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai

mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi

lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă

poticniţi până în ziua venirii lui Hristos, plini de

roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi

lauda lui Dumnezeu. (Filipeni 1:9-11).

Domnul Isus Hristos este Pomul Vieții, Pomul

verde, care prin ceea ce ne oferă, stimulează creșterea

noastră duhovnicească și ne furnizează resursele

necesare pentru a aduce roadă. Grădinarul pe care

Maria l-a văzut în grădină, care lucrează, care curăță

pomii de uscături, care a plâns în grădină și care pune

îngrășământ la rădăcina acestora, care îngrijește de

grădină și veghează la menținerea calității roadelor,

este tot El.

Și dacă a fost o grădină în care a plâns cu amar,

este și o altă grădină în care se va bucura veșnic,

pentru că reprezintă rodul suferinței Lui, rodul muncii

sufletului Lui.

El este cel care a creat primul început. Tot El

este cel ce creează un început nou, duhovnicesc, în

viața fiecărui om. Și tot El este Cel ce creează și

următorul început: un cer nou și un pământ nou, o

grădină nouă, unde El, Grădinarul, va rămâne pentru

totdeauna, împreună cu cei mântuiți.

„Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe

Urmă, Începutul şi Sfârşitul. Ferice de cei ce îşi spală

hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe

porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:13-14).

Nicolae Cercel-București



Venirea Domnului Isus în

lumea aceasta - pe care creştinătatea a sărbătorit-o câteva săptămâni în

urmă - nu a fost altceva decât punerea unei imense pietre de hotar

în mijlocul istoriei omenirii; mult aşteptata şi râvnita împlinire a

promisiunii lui Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu ne revelează slava Sa prin singurul Său Fiu veşnic, Isus

Hristos. Întâlnirea cu Domnul Isus este descrisă de către apostolul Ioan

în mod retrospectiv, prin cuvinte cutremurătoare şi copleşitoare. El

mărturiseşte că Domnul Isus este slava vizibilă a lui Dumnezeu, o

slavă plină de har şi de adevăr. Dacă privim la evenimentele

relatate în Biblie, atunci ne vom da seama imediat că cei mai mulţi dintre martorii oculari din acea

vreme au fost total orbi faţă de slava Domnului Isus. Da, ei au fost

martorii unor minuni măreţe pe care le-a făcut Domnul Isus, s-au

minunat de cuvintele Sale şi totuşi privirile lor nu s-au îndreptat către

slava Lui. Puţin mai târziu, contemporanii Săi au ajuns chiar la

convingerea că Isus Hristos n-a fost nimeni altul decât un escroc şi un hulitor de Dumnezeu, care trebuia

ucis. Apostolul Pavel scrie mai încolo: „…şi pe care n-a cunoscut-o

niciunul din fruntaşii veacului acestuia; căci dacă ar fi cunoscut-o,

n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” (1Corinteni 2:8). Pentru ei,

persoana Domnului Isus, lucrarea Sa, chiar şi moartea Sa, nu au avut

nimic de-a face cu o slavă dumnezeiască.

Totuşi pentru câţiva – bărbaţi

şi femei neînsemnate în această lume – persoana Domnului Isus,

lucrarea Sa, chiar şi moartea Sa, au

fost dovada cea mai clară a slavei

lui Dumnezeu. Lor li s-a revelat Dumnezeu prin har şi prin Duhul

Său, ca să arate că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea

Dumnezeirii” şi că în El „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii

şi ale ştiinţei”. (vezi Coloseni 2:3-9). Şi deoarece slava lui Dumnezeu domină în infinitul ei peste toată

frumuseţea, peste toată splendoarea, peste orice maiestate, peste toată

strălucirea din lumea aceasta, a fost dorinţa acestor bărbaţi şi femei s-o

poată recunoaşte şi mai mult şi să poată totodată să-i facă şi pe alţii să-

şi îndrepte atenţia către această slavă.

Dar în ce constă slava harului şi adevărului dumnezeiesc? Ea constă în faptul că Isus Hristos Fiul

Dumnezeului celui Viu a făcut pentru păcătoşi ceea ce numai

Dumnezeu poate: El a împlinit dreptitudinea lui Dumnezeu în timp

ce a luat asupra Sa pedeapsa nelegiuiţilor, dăruindu-le în schimb

neprihănirea Sa, pentru ca aceştia să poată trăi împăcaţi cu Dumnezeu. El

a plătit la cruce pentru păcatele noastre, povara datoriilor care cântărea tone de nelegiuire

aducătoare de moarte şi condamnare veşnică, fiind zdrobit în propriul Lui

sânge şi atârnat pe cruce în nişte dureri inimaginabile. El a zdrobit

inimile noastre de piatră, necredincioase, pline de simţiri

vrăjmaşe pentru Dumnezeu, dăruindu-ne o nouă inimă şi o nouă

gândire, ca să ne încredem numai Lui şi pe El să-L iubim cu toată puterea. Mai mult, El ne transformă

în copii ai lui Dumnezeu, împărţind cu noi slava Sa până în veşnicie!

Harul lui Dumnezeu ne

spune: „Domnul mi Se arată de

departe: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez

bunătatea Mea!” (Ieremia 31:3). „Dar Dumnezeu, care este bogat în

îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că

eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi

mântuiţi).” (Efeseni 2:4-5). Şi adevărul se arată prin

faptul că El şi-a împlinit toate făgăduinţele faţă de noi şi le va

împlini şi mai departe. Dumnezeul nostru rămâne la cuvântul Său –

pentru acest lucru Isus Hristos este dovada cea mai convingătoare; căci

„Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi

împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a

dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate

lucrurile?” (Romani 8:31-32). Dacă tu recunoşti în Isus

Hristos slava lui Dumnezeu, dacă tu recunoşti slava harului, a îndurării şi

a adevărului Său, atunci prima ta reacţie trebuie să fie în felul următor: cine sunt eu că Dumnezeu

mă iubeşte şi pe mine, mă preferă, mă iartă şi mă binecuvântează din

belşug? Şi de ce tocmai pe mine? Nu te opri locului, uită-te în

depărtare către Domnul Isus şi fă ca slava Sa să fie pentru tine cea mai

mare mângâiere, cea mai mare bucurie şi singura ta nădejde.

În româneşte de

Vasile Breabăn

Din „Vestitorul Venirii Sale”

Nr. 12/2016

A gusta din plinătatea slavei Domnului Isus de Benjamin Schmidt

„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am

privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Ioan a mărturisit despre

El când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine este înaintea

mea, pentru că era înainte de mine.‟ Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după

har;” (Ioan 1:14-16).

De o bună bucată de vreme se

vorbește tot mai mult despre regimuri alimentare. Se fac multe

campanii care încurajează omul să mănânce sănătos. O altă problemă foarte discutată, care ține tot de alimentație, e dată de dorința sau nevoia de a slăbi. Dintre multele regimuri alimentare, am ales unul care cred că ar trebui să îl aplicăm și

în viața spirituală: dieta disociată. Această dietă presupune să

separi alimentele pe clase în funcție de origine, culoare sau alte criterii și să le consumi separat, mâncând alimente dintr-o singură clasă câte o zi întreagă sau chiar mai mult. Se zice că acest mod de a mânca dă

rezultate atât în lupta cu kilogramele cât și în lupta pentru sănătate.

Pe plan spiritual, avem de-a face cu o dietă foarte diversă. Suntem hrăniți fără să vrem, aproape perfuzabil, prin tot ce vedem și auzim. Trăim cu sufletul

îngreuiat de atâta „hrană” și tot nu suntem sătui.

Am învățat să luăm viața ca un tot: viața are stres, viața are câte un păcat, câte o ceartă, viața are și politică, viața are și slujbe la adunare. Toate la un loc ni se par

normale, la fel de normale cum ne pare pireul de cartofi cu carne duminica între adunări, sau consumul fructelor proaspete.

Din cauza normalității e nevoie de hotărâre pentru o viață disociată, pentru că altfel în scurt timp, ne asociem cu păcatul.

Sfințirea rămâne sfințire!

În acest subiect nu încap și mofturile mele ori dacă încap nu mai e sfințire.

În sfințire nu încape comparația cu alte adunări sau alții

din adunare, dacă o introduc cu forța nu mai vorbim de sfințire.

În sfințire nu încape lumea care se schimbă, sfințirea rămâne sfântă.

Sfințirea nu se raportează la

mine, eu mă raportez la ea. Sfințirea nu se schimbă după

nesupunerile copiilor, fie ei și copii de păstori.

Sfințenia nu se asociază cu păcatul și nici cu felul nostru firesc de a fi.

Domnul Isus ne este ilustrat în Epistola către Evrei ca fiind afară din tabără și chemându-ne să suferim ocara împreună cu El. Câți suntem gata să ieșim? E mult confort în „tabără”, avem și aprecierea nepocăiților, dar și a pocăiților. Se pare că Domnul Isus

încă mai așteaptă pe cei care sunt gata să trăiască disociat… sau deplin asociați… cu El.

Scriptura rămâne Scriptură

„Mă tem de omul unei singure cărți” spunea Thomas

d’Aquino. Scriptura îmi spune cum

trebuie să trăiesc viața de credință, nu înfrângerile mele repetate dictează acel lucru.

Scriptura are soluții la toate problemele, dar nu pentru o viață

trăită sub conducerea firii. Lucrând la un studiu pentru tineri, despre cum aflu voia lui Dumnezeu în viața mea, am observat că, dându-ne seama că nu ne ridicăm la cerințele Scripturii, căutam excepțiile pe care le-a făcut Dumnezeu și vrem să găsim în ele rezolvarea întrebărilor

noastre. Că doar Dumnezeu s-a folosit și de o măgăriță…

„Toată lumea zace în cel rău”

- e mai valabil acum decât atunci când a fost spus. Deci trăirea disociată e un imperativ!

Viața disociată înseamnă o viață altfel decât toată lumea. Mă

tem că asta ne face să nu îmbrățișăm cu drag acest fel de viață. Acest „altfel” înseamnă stigmatizare și arătare cu degetul. Și dacă nu

suntem genul de oameni cărora să le placă să iasă din tipare, s-ar putea să nu ne placă nici pocăința ca la carte.

Domnul Isus a fost un personaj controversat. Un personaj altfel.

Rabinii predicau în sinagogă,

Domnul Isus pe dealuri…, Rabinii se rugau să fie văzuți,

Domnul Isus se ruga noaptea, după ce dădea drumul noroadelor…,

Domnul Isus nu ținea Sabatul…,

Domnul Isus întindea o mână celor păcătoși…

Rabinii vorbeau din Scriptură, Domnul Isus vorbea din Scriptură ca unul care avea putere.

Domnul Isus a trăit o viață disociată. Doar voia lui Dumnezeu!

În urma celor scrise mai sus, e posibil să vă gândiți că așa ca în

dieta disociată, ar fi în regulă dacă alegem o zi sau mai multe în care să fim pocăiți și să lăsam altele câteva care să le trăim cum ne place. Sau să păstrăm pentru sfințire doar adunarea, în rest trăind viața noastră la nivelul firii!

Nu. Disocierea arată altfel. O luăm pas cu pas:

1. Pentru noi totul e la grămadă.

2. Separăm (disociem) binele de rău. Răul, asemenea unor mâncăruri nesănătoase, nici nu îl vom lua în calcul de aici încolo. Ci

discutăm doar despre bine, căutând să trăim asociați cu binele, sfințirea, rodirea și creșterea.

E vorba despre o disociere radicală și permanentă! Fără zile de îngăduință!

Șandra Adelman Cezar


O viață …. disociată

„disocia - a despărți, a separa, a delimita între ele noțiuni, probleme, idei care

formează de obicei un ansamblu unic.” (din DEX ’98)


…. SĂ NU TRECEȚI PESTE ,,CE ESTE SCRIS’’…

(1 Corinteni 4:6)

Domnul Isus Hristos spunea iudeilor: “Cercetați

Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveţi viața

veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine”. (Ioan

5:39). „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe

Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe

care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). „…și chiar dacă am

cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai

cunoaștem în felul acesta.” (2 Corinteni 5:16).

La sfârșitul fiecărui an pe data de 25 decembrie

lumea în care trăim sărbătorește crăciunul, sărbătoare cu

tradițiile, obiceiurile și datinile ei care își au rădăcinile în

păgânism. Totuși creștinii de toate nuanțele din zilele

noastre au suprapus ideii că pe 25 decembrie sărbătorim

nașterea Domnului Isus Hristos. Adevărul istoric este cu

totul altul. Evangheliile nu ne dau niciun indiciu despre

data nașterii lui Isus Hristos. Este scris să vestim doar

moartea Domnului. „Pentru că, ori de câte ori mâncați

din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiți

moartea Domnului până va veni El.” (1Corinteni

11:26).

Această dată a rămas un mister pecetluit. În cele

260 de capitole, însumând un total de 7954 de versete

ale Noului Testament, nici măcar unul din ele nu ne

arată nici luna, nici ziua în care s-a născut Domnul Isus

în ieslea din Betleemul din Iudeea. Asta în primul rând.

În al doilea rând, nici Domnul Isus în cele patru

evanghelii, nici apostolul Pavel în cele 14 epistole, nici

ceilalți apostoli, nu au lăsat scris nici măcar un verset ca

poruncă să sărbătorim nașterea Domnului Isus.

„Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici

oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții,

oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia

apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind

Isus Hristos.” (Efeseni 2:19-20). Dacă deci suntem zidiți

pe temelia apostolilor și prorocilor și piatra din capul

unghiului este Isus Hristos și dacă cei dintâi creștini

stăruiau în învățătura apostolilor, să rămânem pe această

temelie fără să ne abatem nici la stânga, nici la dreapta

după obiceiurile neamurilor.

Tertulian, un istoric creștin la anul 200 d. Hr. scria

că nici Domnul Isus Hristos și nici sfinții nu și-au

sărbătorit ziua de naștere, ci numai păgânii. Faraon

împăratul Egiptului și-a sărbătorit ziua nașterii și a dat

un ospăț tuturor slujitorilor săi. Cu această ocazie a căzut

capul unui slujitor al său scos din temniță (mai marele

pitarilor) după tâlcuirea dată de Iosif. (Genesa 40:20-22).

Un alt caz asemenea în Scriptură este al împăratului

Irod. „Dar, când se prăznuia ziua nașterii lui Irod, fata

Irodiadei a jucat înaintea oaspeților și a plăcut lui Irod.

De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va

cere. Îndemnată de mamă-sa, i-a zis: “Dă-mi aici, într-o

farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!” Împăratul s-a

întristat, dar, din pricina jurămintelor sale și de ochii

celor ce ședeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l

dea. Și a trimis să taie capul lui Ioan în temniță. Capul a

fost adus într-o farfurie și dat fetei, care l-a dus la mamă

-sa.” (Matei 14:6-11). Într-un așa context a căzut capul

celui mai mare om, conform spuselor Domnului Isus.

În limba română cuvântul crăciun este de origine

populară. Crăciunul nu a fost recunoscut printre primele

sărbători ale Bisericii. Tertulian și Irineu nu l-au avut pe

lista sărbătorilor lor. Însă noroadele (necreștinii)

sărbătoreau de milenii pe 25 decembrie o sărbătoare a

nașterii.

În imperiul Roman se suprapuneau în aceeași zi

trei evenimente religioase necreștine:

1. Sărbătoarea zeițelor egiptene, Isis și Horus,

cuprinzând două zeități (mamă și copil) înfățișate printr-

un prunc stând în poala zeiței;

2. Saturnaliile în cinstea lui Saturn (zeul

recoltelor);

3. Natalis Solis Invicti (nașterea neînvinsului

soare).

După vedeniile lui Daniel, din capitolele 7 și 8, el

descrie că a văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au

izbucnit pe marea cea mare și patru fiare au ieșit din

mare deosebite una de alta, și care reprezentau patru

imperii. Dumnezeu a încetat să mai vorbească evreilor la

Ierusalim deoarece timp de aproximativ 500 de ani,

evreii au cochetat cu idolii neamurilor învecinate. (s-au

dus după alți dumnezei). Pe scena istoriei apar cele patru

mari imperii:

1. Imperiul Babilonian în anul 604 î. Hr. prin

venirea lui Nebucadnețar la putere, un imperiu

supranumit „Un imperiu de aur” într-o epocă de aur

(realizările militare, economice, edilitare din imperiu au

depășit fără termen de comparație tot ceea ce omenirea

văzuse până la acea vreme). A dăinuit 66 de ani în

istoria lumii și a căzut în anul 538 î. Hr.

2. Imperiul Medo-Persan, Dariu Medul în vârstă

de 62 de ani pune mâna pe împărăție (Daniel 5:31), a

dăinuit 207 ani în istoria lumii și a căzut în anul 331 î.

Hr. când a apărut pe scena lumii

3. Împărăția Greciei condusă de Alexandru

Macedon. Acest imperiu a dăinuit 90 de ani și a căzut în

anul 241 î. Hr. Venise vremea ultimului imperiu.

4. Imperiul Roman care a dăinuit cel mai mult în


istorie, timp în care a venit împlinirea vremii, când

Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său născut din

femeie sub lege. (Galateni 4:4). Ramura de apus a

imperiului a căzut, cam în anul 500 d. Hr. Imperiul

Bizantin a continuat până în anul 1453 d. Hr. A fost cel

mai longeviv dintre toate imperiile lumii.

Sărbătoarea zeițelor egiptene Isis și Horus a ajuns

cu timpul în Babilon și de acolo s-a răspândit în toate

națiunile și în cele patru imperii sub diferite forme și

nume. La Roma pe 25 decembrie s-a sărbătorit după

calendarul Iulian nașterea soarelui nebiruit, după

solstițiul de iarnă (ziua cea mai scurtă și noaptea cea mai

lungă). Solstițiul anunță că soarele renaște. Lumea cea

veche sărbătorea creșterea luminii care biruiește

întunericul.

În imperiul Roman apare o nouă religie

„CREȘTINISMUL” care privea data de 25 decembrie ca

sărbătoare păgână. Împăratul roman Aurelian în anul

274 d. Hr. a ridicat la Roma un templu dedicat zeului

Soare (Sol Invictus) cu rangul de apărător al Imperiului

și a decis ca sărbătoare oficială de stat celebrarea

cultului soarelui. Templul a fost inaugurat pe 25

decembrie 274 d. Hr. Împăratul a proclamat această dată

ca fiind: Natalis Solis Invicti (Nașterea Neînvinsului

Soare).

Constantin cel Mare, primul împărat roman

creștin, a stabilit nașterea Mântuitorului ca sărbătoare și

a fixat-o pe data de 25 decembrie în anul 325 d. Hr.

Creștinii nu au împărtășit intențiile împăratului știind că

data aceasta corespunde cu sărbătoarea păgână.

Crăciunul nu și-a căpătat recunoașterea printre creștinii

din acea vreme. Oamenii vremurilor noastre trec cu

vederea sau chiar nu cunosc scrisele Scripturii despre

nașterea Mântuitorului. Când împăratul roman s-a

creștinizat sau mai bine-zis creștinismul s-a păgânizat,

când Biserica a fost recunoscută oficial, a fost silită să

înghită obiceiurile păgâne ale lumii. Creștinismul a

început a sărbători pe sfinți pe datele vechilor sărbători

păgâne.

Mulți creștini ai zilelor noastre spun: ce este așa

rău că sărbătorim crăciunul, sau alții spun - nașterea

Domnului Isus - pe 25 decembrie? Această dată a fost

fixată după placul oamenilor, nu este porunca lui

Dumnezeu, nici a apostolilor Săi. S-a trecut peste ce este

scris. Iată ce se spune despre Ieroboam împăratul lui

Israel: „A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a

cincisprezecea a lunii, ca sărbătoarea care se prăznuia

în Iuda, și a adus jertfe …vițeilor pe care-i făcuse el. Şi

a jertfit pe altarul pe care-l făcuse la Betel în ziua a

cincisprezecea a lunii a opta, lună pe care o alesese

după bunul lui plac. A hotărât-o ca sărbătoare pentru

copiii lui Israel, și s-a suit la altar să ardă tămâie. (1

Regi 12:32-33). „N-ați îndepărtat voi pe preoții

Domnului, pe fiii lui Aron și pe leviți și nu v-ați făcut voi

preoți, ca și popoarele celorlalte țări? Oricine venea cu

un vițel și şapte berbeci ca să fie sfințit se făcea preot al

celui ce nu este Dumnezeu.” (2 Cronici 13:9). În lege

este scris: „Să n-adăugați nimic la cele ce vă poruncesc

Eu și să nu scădeți nimic din ele, ci să păziți poruncile

Domnului Dumnezeului vostru, așa cum vi le dau

Eu.” (Deuteronom 4:2; 12:32). „N-adăuga nimic la

cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească și să fii găsit

mincinos.” (Proverbe 30:6 și Apocalipsa 22:18-19).

Saul, primul împărat al lui Israel n-a nimicit cu

desăvârșire tot ce-i poruncise Domnul când l-a trimis să

bată pe amalec. A cruțat pe Agag și oile cele mai bune,

boii cei mai buni, vitele grase, mieii grași și tot ce era

mai bun; n-a vrut să le nimicească cu desăvârșire. A luat

din pradă oi, boi ca pârgă ca să le jertfească Domnului la

Ghilgal. Samuel a zis: „Îi plac Domnului mai mult

arderile de tot și jertfele decât ascultarea… și păzirea

cuvântului Său face mai mult decât grăsimea

berbecilor.” (1Samuel 15:22). Să ne aducem aminte de

nevasta lui Lot. (Luca 17:32). Li s-a spus să nu se uite

înapoi. „Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi, şi s-a prefăcut

într-un stâlp de sare.” (Genesa 19:26). Să ne amintim

de asemenea de chivotul Domnului, de poruncile lui

Dumnezeu cu privire la chivot de „Uza care a întins

mâna spre chivotul lui Dumnezeu și l-a apucat, pentru

că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie

împotriva lui Uza și Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru

păcatul lui și a murit acolo, lângă chivotul lui

Dumnezeu.” (2 Samuel 6:6-7). Când au trimis filistenii

chivotul înapoi în țara lui Israel și-a ajuns în câmpul lui

Iosua din Bet-Șemeș: „Domnul a lovit pe oamenii din

Bet-Șemeș, când s-au uitat în chivotul Domnului; a lovit

(cincizeci de mii) șaptezeci de oameni din popor. Și

poporul a plâns, pentru că Domnul îl lovise cu o mare

urgie.” (1Samuel 6:19). De ce s-a întâmplat aceasta?

Pentru că s-a călcat porunca lui Dumnezeu, s-a trecut

peste ce este scris: „…dar să nu se atingă de lucrurile

sfinte, ca să nu moară.” (Numeri 4:15). „…orice

abatere și orice neascultare și-a primit o dreaptă

răsplătire.” (Evrei 2:2). „Căci Dumnezeu va aduce

orice faptă la judecată.” (Eclesiastul 12:14). „Dar,

pentru că mânia Lui nu pedepsește încă, nu înseamnă că

puțin Îi pasă de nelegiuire.” (Iov 35:15). ,,Și tot ce a

fost scris mai înainte a fost scris pentru învățătura

noastră.” (Romani 15:4). „Aceste lucruri li s-au

întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise

pentru învățătura noastră, peste care au venit

sfârșiturile veacurilor.” (1Corinteni 10:11). În

încheiere: „Să ascultăm dar încheierea tuturor

învățăturilor: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile

Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” (Eclesiastul

12:13). Așadar să învățăm să NU trecem peste ce este

scris. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Aitonian Aurel


Diferenţiere între închinarea

biblică şi cultura pop - delimitarea

între sacru şi profan. Cultura seculară

a muzicii rock de astăzi este

considerată o extremă până și de

megastarurile care o promovează.

Dacă aceasta este concluzia

făuritorilor şi susţinătorilor acestei

culturi, care este raţionamentul celor

ce se numesc „creștini”, ajunși să

promoveze o astfel de închinare?

Dacă închinarea este în duh şi în

adevăr, inclusiv prin cântare, fiind

oferită în exclusivitate lui Dumnezeu,

cine are dreptul să pretindă în locul

Lui mai toate manifestările de scenă

secularizată? Iată doar câteva dintre

ele: vestimentaţie izabelică, gestică

indecentă, limbaj arogant, dansuri şi

strigăte la microfon pentru ridicarea

volumului vocal la rugăciune şi

cântare. Apoi câte alte manifestări

precum: unduirile, răsucirile,

rostogolirile, fluierăturile, ţipetele,

urletele frenetice - au oare toate

acestea ceva în comun cu închinarea

creştină? A descoperit cineva în

Sfânta Scriptură că dezlănţuirile şi

dănţuirile secularizate sunt cerinţele

lui Dumnezeu în închinare? Mai

degrabă sunt identice cu cele ale

închinătorilor lui Satan. Care sunt

diferenţele?

Ce anume face diferenţa în

închinare?

Elemente biblice care

delimitează sacrul de profan: „Vor

învăţa pe poporul Meu să

deosebească ce este sfânt de ce nu

este sfânt, şi vor arăta deosebirea

dintre ce este necurat şi ce este

curat.” (Ezechiel 44:23).

● Smerenia

„…Aşa vorbeşte Cel

Preaînalt… sunt cu omul zdrobit şi

smerit” (Isaia 57:15). Privind la

modul cum se desfăşoară muzica

lumească a unor solişti sau grupuri

așa-zis creştine, luând în vizor -

aroganţa, vestimentaţia, spiritul

vanitos, o întrebare devine presantă:

unde este smerenia? Apostolul Iacov,

în contextul apropierii de Dumnezeu,

scrie: „Smeriţi-vă înaintea lui

Dumnezeu” (Iacov 4:10).

● Sfințirea

„…Eu locuiesc în locuri

înalte şi în sfinţenie (Isaia 57:15).

Sfinţire înseamnă separarea de

păcat. Odată ce au fost prezentate

efectele nocive ale muzicii rock cu

derivatele ei, la nivelul trupului,

sufletului şi duhului, se poate foarte

uşor depista prezenţa spiritului de

întinare, pângărire. Cuvântul lui

Dumnezeu este clar:

„...preaiubiţilor, să ne curăţim de

orice întinăciune a cărnii şi a

duhului, şi să ne ducem sfinţirea

până la capăt, în frica de

Dumnezeu” (2Corinteni 7:1).

Absenţa sfinţirii blochează intrarea

în Împărăţia lui Dumnezeu.

„Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea,

fără care nimeni nu va vedea pe

Domnul” (Evrei 12:14). Unde este

separarea de lume? (2Corinteni

6:17). Unde este puritatea? (1Tim.

6:11-12; 2Tim. 2:22).

● Gloria în exclusivitate

pentru Dumnezeu

Un renumit profesor

universitar erudit în materie de

muzică s-a prezentat studenţilor săi,

printre care eram şi eu, cu o

remarcă demnă de un creştin: „mă

prezint… sunt mai puţin cunoscut -

cel mai faimos anonim”. Fanny

Crosby a compus peste 9000 de

cântări pentru slava lui Dumnezeu,

dar a folosit peste 200 de

pseudonime pentru a avea

certitudinea că toată gloria îi va

aparţine numai Lui. Pentru

adevăraţii închinători prin cântare,

publicul va fi întotdeauna

Dumnezeu.

● Puritatea

Referitor la modul de

conduită şi morală după care se

ghidează sau se raportează

creştinul, modelul rămâne Domnul

Isus (Evrei 12:2-3). Dar să medităm

profund şi la declaraţia succintă sau

autoevaluarea despre puritate

făcută de apostolul Pavel înaintea

Soborului iudeu: „Fraţilor, eu am

vieţuit cu toată curăţia cugetului

meu înaintea lui Dumnezeu, până

în ziua aceasta...” (Fapte 23:1).

Este tot mai limpede că lepădarea

de credinţă se poate produce şi

atunci când conştiinţa este

pângărită ca urmare a influenţei

negative a muzicii tribale,

generatoare de sentimente

păcătoase, delir, transă,

manipularea conştiinţei. Acelaşi

apostol scrie: „şi să păstrezi

credinţa şi un cuget curat pe care

unii l-au pierdut, şi au căzut din

credinţă.” (1Timotei 1:19).

Înşelăciuni ale unor

închinători contemporani

„Nu poţi fi amăgit dacă

accepţi şi te aliniezi culturii pop în

închinare.” Una dintre cele mai

mari amăgiri în creştinismul

evanghelic este sloganul fals şi

otrăvitor care spune că: ne putem

apropia de Dumnezeu prin muzica

preferată a generaţiei de azi. Nu

contează că este de origine păgână,

că manifestarea ei în închinare este

asemănătoare cu cea a lumii de azi.

Cu ea ajungem la inima tinerilor, în

special ca să-i atragem că şi aşa nu

mai suntem în epoca legii, ci a

harului.

Apostolul Pavel ne prezintă

succint şi direct învăţătura despre

mântuirea prin har: „Căci harul lui

Închinare și laudă în Noul Legământ

Dumnezeu, …ne învaţă s-o rupem

cu păgânătatea şi cu poftele

lumeşti…” (Tit 2:11-12).

Domnul Isus a avertizat

despre pericolul imitării practicilor

păgâne în închinare. Când

elementul principal este repetarea

accentuată a unui cuvânt sau

cuvinte pe fondul unui ritm

hipnotic, se încalcă porunca Sa

despre care Biblia spune: „…să nu

bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca

păgânii…” (Matei 6:7).

Însuşi faptul acesta produce

cadrul hipnotic și de transă adecvat,

prin care subiectul este conectat la

sursa de manipulare malefică,

inoculându-i-se în felul acesta

învăţături, idei false şi înşelătoare.

Astfel, cel amăgit poate crede în

mod eronat că: prezenţa lui

Dumnezeu devine mult mai

percepută când atmosfera este

puternic încinsă, plină de har, cu o

muzică gălăgioasă şi puternic

ritmată. Din nefericire, se uită că

prin preferinţa personală, în

realitate, te poţi apropia de alt

dumnezeu şi eşti pe terenul minat

al ritmurilor hipnotice care produc

sentimente de extaz, delir, urmate

de sentimente de vinovăţie, etc.

Aceasta este tot o lepădare de

credinţă, știind că întâlnirea cu

Dumnezeu este pe terenul duhului

smerit, a unui duh zdrobit, în

adevărul scriptural, ca rezultat al

cercetării şi schimbării făcute de

Duhul Sfânt care produce învierea

la o viaţă nouă. Altfel, ne

autoînșelăm când cântăm „Tu mă

ridici” continuând să trăim în păcat.

„Ne apropiem de Dumnezeu

ascultând muzica de relaxare -

„new age”. Mai nou, foarte de

succes în repertoriul muzicii de

consum al multora sau în serviciile

unor congregaţii, pătrund piese

muzicale de provenienţă păgână,

aşa-zis creștine și care se bucură de

o popularitate enormă. Muzica

aceasta este una din ultimile

capcane ale lui Satan, care, la

prima la vedere, sună liniştit, cald –

plină de calm şi parcă ne îndeamnă

la meditaţie şi contemplare. În fapt,

este un puternic pericol de evadare

din extrema rock-ului „creștin”, într

-o altă extremă malefică. Melodia

cântecului „You Raise Me

Up” („Tu mă ridici – Când sunt

căzut”) este compusă de grupul de

Muzică New Age „Secret Garden”

şi este cântată de aproape toate

formaţiile creştine. (Dan Bercian,

Imoralitate şi ocultism în muzica

„creştină; „Muzica – agentul sub

acoperire infiltrat în Biserică”).

Iată deci pericolele hăţişurilor din

jungla așa-zisei muzici „creștine”

de extremă: de la o muzică

instrumentală cu ritmuri foarte

puternice, la cea instrumentală de

relaxare.

„Templul lui Dumnezeu

coabitează cu idolii.” Te poţi

apropia de Dumnezeu, egal şi

indiferent dacă templul personal, în

care trebuie să locuiască Duhul

Sfânt (1Cor. 6:19), este întinat de

idolii care pângăresc viaţa

personală. Astfel, unii creştini îşi

dotează Edenul familiei lor, adică

mediul casei în care trăiesc, cu cele

mai sofisticate cuceriri ale

tehnologiei moderne. Printr-o

singură accesare îşi pot satisface

toate preferinţele, curiozităţile şi

patimile care murdăresc conştiinţa

cu toată gama de tentaţii păcătoase

pe care le au la îndemână, devenind

parte prezentă în cinematografele

cu filmele îndrăgite, la concertele

lumii cu tot felul de soiuri de

muzică ascultată la căşti, pe

stadioanele de sport – adică, tot

ceea ce poate produce rodul firii

pământeşti, păcătos: în privire,

gândire, cuvânt, faptă; tot ce poate

fi dorit și plăcut la vedere - fructul

oprit - hrana interzisă în grădina

familiei de azi, dar pentru care va

da răspundere în faţa Judecătorului

suprem.

„Folosim stilurile moderne

pentru a-i câştiga pe

necredincioşi.” Realitatea este alta.

Oamenii se înşeală întotdeauna

când cred că pot face lucrarea

Domnului invocând şi folosind

metodele celui rău, aducând un

repertoriu de cântece şi genuri

preferate din Babilon, în locul unde

cred că se pot întoarce şi mântui

sufletele ce rătăcesc în nelegiuire.

Înşelătoria aceasta este de proporţii

în rândul creştinismului evanghelic.

Iată ce mărturiseşte un profesor din

Geneva la un curs de muzică:

„Există în istorie o influenţare a

societăţii prin muzică. Dacă vrem

să schimbăm legile tradiţionale, să

schimbăm muzica” (Platon).

Autorul care a reţinut citatul, după

ce prezintă viaţa unor „vedete” de

muzică „creştină” în compoziţiile

cărora s-a strecurat ocultismul şi

care se cântă în aproape toate

bisericile neoprotestante din lume,

continuă: „Şi am înţeles că ceea ce

modelează şi uniformizează azi

„faţa” bisericii este muzica!

Aceeaşi muzică a ajuns azi să se

cânte în toată lumea, în toate

bisericile evanghelice de orice fel

şi de orice nuanţă! Şi toţi au ajuns

la fel! Legile tradiţionale au fost

schimbate prin muzică! Este

uimitor şi înfricoşător în acelaşi

timp. Pentru că iată cine sunt cei

ce ne modelează şi ne fascinează

cu muzica lor.” (Dan Bercian,

„Imoralitate şi ocultism în muzica

„creştină”).

A schimba repertoriul

inspirat şi dat prin Duhul Sfânt

compozitorilor şi slujitorilor lui

Dumnezeu, cu piese compuse de

oameni lumeşti, nenăscuţi din nou,

ale căror vieţi, gânduri sau vicii

păcătoase se transmit direct în

subconștient ascultătorului şi

interpretului, este păcat. „Blestemat

să fie cel ce face cu nebăgare de

seamă, lucrarea

Domnului…” (Ieremia 48:10). Şi

dacă ne dorim să fim printre cei

binecuvântaţi, este timpul să ne

concentrăm cu o atenţie sporită în

lucrarea Domnului.

(Va urma…)

Buzduga Simion

Extras din cartea:

“Închinarea şi lauda în acord cu

Sfânta Scriptură”



Un penticostal de-al nostru, bun zidar, a fost angajat de un patron ,,evlavios”, să-i construiască o troiță la o răscruce de drumuri, ca

trecătorii doritori să se poată închina și să-și facă cruce. S-au înțeles pe o sumă convenabilă pentru ,,al nostru”. Într-o zi plăcută de vară, penticostalul lucra de zor, cu gândul la suma frumoasă pe care avea s-o încaseze după terminarea lucrării.

Deodată, se oprește lângă el un automobil de teren foarte luxos, marca ,,Mercedes”, din care au coborât doi înalți prelați ortodocși, îmbrăcați în sutane lungi, negre, dintr-o stofă fină și scumpă. Erau două înalte fețe bisericești. Crezând că au de-a face cu un enoriaș pios,

s-au apropiat cu cuvinte de apreciere la adresa lucrătorului, dar și cu mâinile întinse pentru a le fi sărutate. ,,Fratele”, foarte speriat, a refuzat categoric, spunând că el este pocăit și nu poate săruta mâinile lor. Foarte surprinși, cei doi l-au întrebat

ce fel de pocăit este. El a spus că este penticostal. Atunci unul dintre preoții ortodocși, i-a spus:

_Dacă tu ești penticostal, făcând această lucrare, ai săvârșit un păcat de moarte.

Apoi s-au urcat în mașină și

au plecat, lăsându-l pe ,,fratele” dezorientat și confuz. Omul, totuși nu a putut renunța la lucrare, pentru că tentația aurului a fost mai mare decât mustrările de cuget, așa că a finalizat totul și a încasat banii.

Câți alți frați de-ai noștri nu se ,,prostituează” duhovnicește,

angrenându-se în diferite activități păcătoase de dragul aurului! Cu toate că Duhul Sfânt îi atenționează mereu și cugetul îi mustră. Însă deseori mai puternice decât acestea, sunt imboldurile lăcomiei de câștig, ale setei de argint.

Desigur, acești ,,credincioși” nu s-ar închina în fața unei icoane ortodoxe sau a unei statuete romano-

catolice; nu și-ar face cruce, pentru că este închinare la idoli. Dar sunt oare conștienți că lăsându-se prinși în anumite activități de dragul

unui ,,câștig mârșav”, ei se fac la fel de vinovați ca aceia ce se închină la aceste obiecte?

Amară este întrebarea apostolului Pavel pe care le-o adresează credincioșilor iudei din Biserica romană, care se fereau de

închinarea la idoli pentru că disprețuiau idolii, dar într-un fel oarecare realizau câștiguri care erau necurate și-i făceau închinători idolatri: ,,Tu, căruia ți-e scârbă de idoli, le jefuiești templele?” Aceste câștiguri aveau tangență cu activități din sfera idolatriei păgâne.

Mulți credincioși se laudă astăzi că urăsc idolii, că nu se închină acestora, nefiind conștienți că de fapt ei sunt până peste cap scufundați în mocirla idolatriei.

Cuvântul Domnului condamnă aspru comerțul cu alcool.

Cu toate acestea, destui credincioși sunt angajați în firme care vând alcool sau chiar sunt patroni de magazine alimentare, unde comercializează atât alcool cât și țigări. Asta în vreme ce Scriptura spune clar: ,,Vai de cel ce dă

aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă și-l amețești... Te vei sătura de rușine în loc de slavă...” (Habacuc 2:15-16). Acești oameni nu s-ar închina idolilor dar le jefuiesc templele cu multă osârdie. Domnul Isus a venit pentru cei păcătoși (Matei 9:12-13),

pentru cei robiți de patimi, pentru a-i elibera din ele. (Isaia 61:1). Acești închinători la idoli se luptă cu Hristos, pentru că ei exploatează patimile și viciile acestor robi ai păcatului, scufundându-i tot mai mult în mocirlă, făcând bani grei cu

negoțul lor mortal. Tutunul este de asemenea o marfă mult căutată și este comercializat pe sub mână în

magazine “creștine.” Auzim că unele familii așa-zis creștine, care sunt situate în zona de frontieră, sunt prinse de autorități în contrabanda

cu țigări. ”Suflete preacurvare! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? (Iacov 4:4). ”Nu iubiți lumea nici lucrurile din lume.” (1Ioan 2:15). Personal, cunosc oameni care s-au lăsat excluși din adunări dar nu au

renunțat la acest tip de comerț! Cunosc faptul că după

revoluție, credincioși care erau bine văzuți și astăzi sunt printre păstorii cu vază, au făcut negoț cu alcool rafinat și chiar cu iconițe ortodoxe, peste hotare. Au realizat venituri grase și s-au lansat în unele afaceri

prospere cu acești bani. Ei nu s-ar închina la idoli dar le-au jefuit templele!! Banii contează; doar nu se spune degeaba că banii sunt stăpânii lumii.

O problemă importantă o reprezintă doctorii „creștini”, mai

ales cei ginecologi. Pe motiv că serviciul este una și credința alta, sfătuiesc familii tinere cum să-și planifice familia. Contează banii. Că acești bani sunt prețul sângelui multor prunci, pare mai puțin important pentru ei. Și în felul

acesta, familii tinere sunt împinse spre pierzare sau în cel mai fericit caz, devin pacienți ai medicului psihiatru, din cauza mustrărilor de cuget. Acești ”înțelepți” numesc răul - bine, și binele - rău, de dragul banilor. Adună câștiguri nelegiuite. Ei nu se închină la idoli! Dar le

jefuiesc templele! (Isaia 5:20-21: ”Vai de cei ce numesc răul, bine, și binele, rău, care spun că întunericul este lumină și lumina, întuneric...”; Habacuc 2:9a: ”Vai de cel ce strânge câștiguri nelegiuite pentru casa lui...”).

Invitați la posturi de radio și televiziuni ”creștine”, de dragul slavei deșarte, din dorința de a

TU, CĂRUIA ȚI-E SCÂRBĂ DE IDOLI...


plăcea oamenilor sau din opiniile și practica lor personală, oferă îndrumări de felul următor: ”Dacă o

familie tânără nu are o situație materială sau financiară corespunzătoare, sau pur și simplu nu este pregătită pentru a avea un copil, poate, de comun acord (cu soțul și soția) să amâne cât cred ei de cuviință momentul conceperii unui copil.” Prin ce metode?

Rămâne la latitudinea familiei. Culmea este că atunci când am auzit aceste lucruri, nu a telefonat niciun ”indignat”, fie că nu a avut acces, fie că această învățătură capătă tot mai mulți adepți, devenind ”normală” de acum și nu mai deranjează pe

nimeni. Este tragic de tot, ce fel de oameni ne învață cum să trăim neprihănirea!! Și se duc familii neștiutoare în pierzare și prăpăd!! (Ieremia 23:1: ”Vai de păstorii care nimicesc...!”; Ezechiel 34:2: ”Vai de păstorii lui Israel, zice Domnul

Dumnezeu.”; Ezechiel 11:2: ”Și Domnul mi-a zis: Fiul omului, aceștia sunt oamenii care fac planuri nelegiuite și dau sfaturi rele în cetatea aceasta!” Acești sfătuitori nu se închină la idoli dar le jefuiesc templele!! De dragul popularității, din dorința de slavă

deșartă. Ce contează efectele dezastruoase?!

Îmi amintesc de o întrebare a unui președinte al unei comunități regionale penticostale - nu are importanță numele lui - adresată în timpul unei conferințe pastorale,

unui ”celebru păstor” ardelean, invitat la conferință:

_Ce sfat ați da unei tinere femei însărcinate, credincioasă provenită dintr-o familie ortodoxă care îi urăște pe pocăiți, căreia doctorii i-au spus că trebuie să facă

avort, deoarece copilul este malformat și pune în pericol și viața mamei, ținând cont că femeia avea și mari dureri din cauza sarcinii?

Fratele pastor - plin de psihologie și înțelepciune lumească - a răspuns că el, fără rezerve i-ar fi recomandat femeii să facă ce au

spus medicii, adică avort, pentru că, dacă femeia ar fi murit, de ce să aibă el reproșuri de la soțul și părinții

femeii ! Desigur, la un astfel de răspuns toată asistența a rămas mută. Atunci, fratele președinte a

spus că femeia a cerut sprijin și sfat de la păstorul adunării în care era membră. Acesta i-a spus să se încreadă în Dumnezeu iar întreaga Biserică se va ruga. Femeia a ascultat, cu toate că pe întreaga durată a sarcinii a avut dureri grele și a suferit presiuni din partea

părinților. După nouă luni a născut un copil perfect sănătos și ea nu a avut nicio urmare negativă după naștere. Este de înțeles că invitatul a lăsat capul în jos rușinat și întreaga asistență a răsuflat ușurată, dând slavă lui Dumnezeu. Că s-au ridicat

câțiva dintre ”înțelepții păstori” ai locului și au sărit în capul fratelui președinte, că de ce l-a făcut de rușine pe fratele invitat, nu mai are importanță. Astfel de sfătuitori care nu s-ar închina la icoane dar care de dragul populismului bisericesc, pot

sfătui la compromisuri mortale, sunt și astăzi. Ei au scârbă de idoli dar le jefuiesc templele. Probabil că seara, astfel de oameni mulțumesc lui Dumnezeu pentru ”minunatele binecuvântări” dobândite. Cu adevărat, spiritul anticristului îi însuflețește pe mulți!

O categorie de credincioși care nu s-ar închina la idoli dar le jefuiesc templele, sunt sportivii „creștini”. Sportul - poate nu toate domeniile deși mă îndoiesc - este unul dintre terenurile pe care se închină mulți. Sportul în general,

este un dumnezeu puternic și are mulți închinători, fie ca practicanți, fie ca microbiști. Despre un cunoscut luptător în cel mai violent sport: arte marțiale mixte, se spune că s-a pocăit. Însă el continuă să practice violența extremă, chiar dacă

numai în ring. În ce fel Duhul Sfânt a sensibilizat acest suflet cu inima dură, care atunci când intră în ring nu face altceva decât să se repeadă ca un tigru flămând și să aplice lovituri nimicitoare adversarului său, cu gândul de a-i produce cele mai grave suferințe, până îl doboară

la podea? Poate fi vorba aici de dragostea față de aproapele? Poate un astfel de om să se roage la

Dumnezeu, să-I mulțumească pentru că i-a pus în inimă puterea de a iubi, de a ierta? Poate fi numit un creștin

veritabil un astfel de om? Sau este și el un creștin ca acei luptători din prima cruciadă (anul 1096), care atunci când au cucerit Ierusalimul, au măcelărit cu o cruzime de neimaginat, femei, copii, bătrâni și tineri, timp de trei zile, sub binecuvântarea preoților lor, până ce

sângele a ajuns la genunchii cailor? Să nu mai vorbim de jafuri și violuri. Astfel de oameni nu se închină la idoli dar le jefuiesc templele!! Banii sunt cei ce dictează unora ce să creadă și cum să trăiască ceea ce cred!! (Romani 13:10:

”Dragostea nu face rău aproapelui...”; Numeri 35:16: ”Dacă un om lovește pe aproapele său,..., este un ucigaș...”; Deuteronom 27:24: ”Blestemat să fie cel ce va lovi pe aproapele lui...”). În această categorie intră

toate disciplinele sportive, în special cele care implică lupte fizice (box, arte marțiale, lupte greco-romane și lupte libere, etc.). Nu cred că există vreo excepție.

Deoarece spațiul unei reviste este limitat, nu se poate trata foarte pe larg aspectele ce țin de specificul

acestui articol. Sub incidența condamnării Cuvântului lui Dumnezeu, ca închinare la idoli din cauza lăcomiei de bani, se pot încadra și creștinii care lucrează prin restaurante și baruri unde se bea și se fumează; cei care lucrează în

domeniul IT ca făuritori de jocuri, de efecte vizuale speciale pentru filme artistice; artiștii care spun că s-au pocăit dar mai cântă și pe la spectacole lumești, etc.

“Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor și unii care

au umblat după ea, au rătăcit de la credință...” (1Timotei 6:10); ”Ajunge în adevăr că în trecut ați făcut voia neamurilor și ați trăit în ...slujiri idolești neîngăduite.” (1Petru 4:3); ”Să nu fiți iubitori de bani. Mulțumiți-vă cu ce aveți...” (Evrei 13:5).

Danil Cozachevici - Suceava


Acolo îți vei așeza darul pe altar !

Satul Evghenița - astăzi lipit de granița dintre

Republica Moldova și raionul Izmail care ține de Ucraina - pe vremea aceea era numit simplu „Evghenia”

după numele unei femei bătrâne, care a fost un fel de pustnic într-o căsuță de lemn, într-un luminiș din mica

pădure de pe dealul din apropiere. A fost considerată o femeie înțeleaptă la care mergeau mulți oameni pentru

sfat. Nu se știa dacă a fost căsătorită vreodată și părerile erau împărțite în această privință. După alungarea

turcilor, ținutul acela a fost când al românilor când al rușilor. Se povestea că în timpul vieții ei, s-a întâmplat ca trupe de tătari din Crimeea, să năvălească prin sate

pentru a prăda. O parte dintre țăranii din aceste sate au încercat cu disperare să se adăpostească în păduri dar

pădurile din zona aceea nu erau prea mari pentru a-i ajuta prea mult. La fel era situația și în mica pădure

unde își avea căsuța Evghenia. Oamenii erau îngroziți. Femeile plângeau… Își strângeau cu disperare copiii la

piept ca și cum în următoarele minute tătarii i-ar fi smuls și luat cu ei. Garnizoana rusească era mult prea

departe pentru a le putea fi de ajutor și pe deasupra se mai zvonea că cu știrea rușilor, tătarii făceau ce făceau.

Într-o după-amiază cineva a strigat să se facă

liniște. Pretindea că aude zgomot de copite dinspre vale. La drept vorbind, mai toți auzeau câte ceva și ziua și

noaptea dar de cele mai multe ori se dovedea că nu era altceva decât rodul minților lor îngrozite. După puțin

timp însă, un altul a strigat din nou să se facă liniște. În cele din urmă cineva a întins mâna strigând:

_ Fum ! Unii s-au cățărat pe copaci scrutând zarea dar

curând chiar și cei de jos puteau vedea bine fumul provenit de la satele incendiate de tătari. Știau că erau sate de români; satele rusești erau scutite de jafuri. Apoi

pe coama dealului din față a apărut un punct negru iar lângă el, îndată, încă câteva. În pădure s-a făcut liniște

ca de mormânt. Era avangarda tătară. Aceștia decideau încotro se va deplasa hoarda de dincolo de deal. Și

decizia a fost să vadă ce se ascunde în pădurea lor ! Tătarii au învățat degrabă că în sate se putea prăda în

voie dar: bani, aur și alte valori erau adăpostite în păduri, unde se găseau fugarii.

Coborau fără grabă. Păreau a fi mai mult de o sută de călăreți, fără a avea căruțe cu ei. Mai aveau puțin de coborât și apoi de urcat câteva sute de metri până a intra

în pădure și a ajunge la ei. _ Nu avem nicio scăpare… rosti moș Miron

Morun, cu glas moale. El era socotit un fel de staroste al fugarilor. Și

fiindcă nimeni nu spunea nimic, neauzindu-se decât plânsetul înfundat al femeilor, bătrânul a continuat:

_ Să mai vină câțiva bătrâni cu mine să le dăm

aurul… Poate ne vor lăsa…

Însă nimeni n-a mișcat. Oamenii păreau înțepeniți. _ Atunci… ce-a vrea Dumnezeu. – încheie moș

Miron și s-a întors spre ai lui pentru a-și lua rămas bun. Atunci s-a auzit un glas sonor de femeie:

_ Mă duc eu… Era Evghenia. Nimeni n-a spus nimic nici de data

asta. Fiecare era preocupat cu îmbrățișări de adio, cu sfaturi și promisiuni. Moș Miron s-a uitat spre ea, a oftat

și a dat din mână descurajat. Evghenia a urcat pe un tăpșan de unde putea fi deja văzută de tătari, a îngenuncheat așa cum era cu cămașa albă de in (portul

lor țărănesc) și a strigat către Dumnezeu: _ Doamne, la Tine este viața și moartea. Te rog

scapă viața acestor fugari ca să-și aducă aminte de Tine. Apoi s-a ridicat și s-a îndreptat coborând înaintea

tătarilor. Când au zărit-o, aceștia s-au pliat pe două părți gândind să n-o scape, dar când și-au dat seama că ea nu

avea de gând să fugă, au încetinit din nou și apoi s-au oprit în fața ei. O femeie în fața a mai bine de o sută de

jefuitori… Au stat așa mai bine de un sfert de ceas; femeia vorbea cu căpeteniile care au rămas călare. Apoi spre uimirea celor din pădure, puhoiul s-a pus în

mișcare coborând pe firul pârâiașului care despărțea valea. Evghenia a stat pe loc până toată ceata se putea

vedea ca o singură pată neagră în depărtare, apoi a urcat spre pădure. Acolo bărbații o așteptau cu căciulile în

mâini ca la mănăstire. Femeile au înconjurat-o. Mai întâi au întrebat-o dacă tătarii s-au dus cu totul, și când

au fost asigurați de asta, au năvălit cu mulțumirile și făgăduințele. Fiecare voia să-i dea ceva, să-i facă

ceva… _ Mai întâi hai să ne plecăm pe genunchi și să

mulțumim lui Dumnezeu. Lui îi datorăm scăparea.

Nimeni n-a rămas în picioare dar toată mulțimea căzută în genunchi tăcea. Oamenii erau obișnuiți cu

popii lor care se rugau pentru ei, dar acolo nu era niciunul. După puțin timp însă a început să se roage moș

Miron. Puțin după ce a început el să se roage mulțumind lui Dumnezeu, aproape întreaga adunare a început să se

roage, fără ca cineva să se simtă stingherit de altul. Un vuiet calm de voci și lacrimi.

În zilele următoare câțiva țărani s-au aventurat spre sate dar s-au întors degrabă înapoi cu vești triste: tătarii plecaseră dar satele erau arse din rădăcini. Atunci unii s-

au gândit să se îndrepte în alte sate mai spre Prut, mai departe de Nistru și de ruși, dar cei mai mulți, împreună

cu moș Miron Morun, s-au hotărât să rămână acolo lângă pădurea în care locuia Evghenia. Așa s-a format

satul lor, situat cumva mai departe de celelalte așezări. Și dacă cineva întreba pe vreunul dintre ei unde

locuiește, i se răspundea:

_ La Evghenia…

Așa, fără ca cineva să-și bată capul cu asta, satul lor a căpătat

numele „Evghenia”. La început, un grup de vreo 40 de bordeie. Ceea ce

a rămas deosebit între ei, a fost faptul că în fiecare duminică,

aproape toți se adunau la închinare; vara pe vreme bună, lângă casa Evgheniei iar pe vreme rea, fiecare

împreună cu vecinii săi de aproape. Fără popă. Pur și simplu se plecau

pe genunchi și se rugau împreună. Scriptura Evgheniei, singura din

comunitate, învelită cu grijă într-o piele de ied, circula printre sătenii

care știau să citească, în jurul cărora se adunau ceilalți, în ceasurile lor de

închinare. Nu știau niciun cântec religios. Cu timpul, li s-au alăturat și alți țărani veniți din alte părți,

care s-au așezat pe aproape. De fapt în toți anii de când s-au așezat

acolo, popii s-au arătat nemulțumiți de ceea ce considerau a fi o abatere

de la rânduiala ortodoxiei. După moartea Evgheniei însă, un popă a

început a veni din când în când în sat, pentru cei care erau interesați de

tipicul ortodox. După o vreme s-a construit o troiță cu ceva icoane. După mai mulți ani, s-a pornit

construcția unei mănăstiri.

Istoria lui Adam Morun începe în septembrie 1944. O după-amiază

ploioasă în care stătea rezemat de unul din salcâmii din cimitirul

satului. Odată rămas singur, după plecarea celor doi tovarăși ai săi cu

care venise aici, privea trist și pierdut la mica grămadă de pământ proaspăt din fața lui. Acolo era

îngropată o cutie mică din tablă, cu cenușa tatălui său.

Cu două zile în urmă au ajuns în satul lor doi oameni. Aceștia s-au

întors de pe frontul din Germania, aducând cu ei două cutii mici: una

era cea care acum stătea așezată pe fundul unei gropi puțin adânci,

săpată pe mormântul mamei sale, acolo în cimitir și alta care conținea

câteva scrisori care n-au mai apucat niciodată să ajungă acasă până acum. De fapt, acolo în groapa

aceea era acum toată familia din care provenea: mama, sora sau

fratele lui care nu fusese născut

(mama lui a murit pentru că nu a putut naște al doilea copil) și acum

tata. Adam era un bărbat căsătorit, cu doi copii mici, și-și trăia viața

liniștit, în felul celorlalți oameni din sat. Așa rezemat de copac, mintea i

se ducea de la imaginea tatălui său care a murit la 46 de ani, la scrisorile pe care le-a tot citit de

când i-au fost aduse. Totdeauna a fost înclinat spre meditație asupra

rostului vieții dar acum părea că poate privi într-o altă lume,

înțelegând viața altfel. Părți din scrisorile acelea scrise pe hârtie de

ambalaj, cu pete sau chiar mici resturi de halva, au rămas întipărite

în mintea lui. Una dintre ele spunea așa: „Ce nu am putut primi când eram acasă, la bine, am ajuns să

primesc aici, la porțile iadului: credința în Dumnezeu. Dacă va

ajunge această bucată de hârtie la tine, înseamnă că Dumnezeu mi-a

ascultat rugăciunea, măcar că sunt un biet păcătos. Adam, copilul

meu… iartă-mă că am rupt firul mântuirii din familia noastră,

întorcând spatele credinței tatălui meu și ascunzând aceste lucruri de tine. Nu știu ce bărbați mai sunt în

sat, întorși din război dar Tana, bătrâna de pe ulița pădurii ar trebui

să mai trăiască. Ea a fost apropiată de familia bunicilor tăi. Ea

cunoaște bine calea credinței adevărate. Dacă poți înnoda ce am

rupt eu, ferice de tine și de copiii tăi după tine…”

Au trecut multe zile până când Adam a ajuns s-o asculte pe bunica Tana vorbind despre bunicul lui,

Miron Morun, despre Evghenia și despre credința în Dumnezeu. Așa

în mare știa din copilărie despre faptul că a avut bunici care aveau o

credință mai aparte față de ceea ce se trăia în sat, însă fiindcă părinții

lui au trăit ca nereligioși, mai ales în perioada lungă de după moartea

mamei când tatăl a avut un concubinaj trist, Adam putea spune

că nu a avut o religie a lui. Până la urmă nici nu a fost deranjat de acest fapt, deși resimțea o lipsă

sufletească fără să-i înțeleagă proveniența. Bunica Tana i-a

explicat că credința lor în

Dumnezeu a suferit o serie de modificări, apărute în măsura în

care au înțeles în timp cele citite din Scriptură. De asemenea legăturile

pe care și le-au format în cursul anilor cu credincioși din alte zone,

le-au ajutat să-și formeze și ei o cale în care să slujească lui Dumnezeu. Așa că de la închinarea simplă, fără

tradițiile goale ale ortodoxiei, ci mai degrabă una bazată pe sinceritatea

rugăciunii și ferirea de rău, au ajuns în timp să cunoască binecuvântările

botezului cu Duhul Sfânt. În vremea în care Adam s-a

îndreptat spre căutarea credinței în Dumnezeu, și-a găsit și un tovarăș.

Era un tânăr de aproape 30 de ani dar care nu era căsătorit încă. Provenea dintr-o familie de ruși

deportați din Caucaz. Stalin adusese mulți ruși cu care a populat satele

golite de moldovenii trimiși în Kazahstan sau în Siberia. Acest

tânăr se numea Denia. Nu mult după ce au pornit pe calea pocăinței,

într-o seară pe când se găseau la rugăciune într-o casă, Denia a

primit botezul cu Duhul Sfânt. Rugăciunile lui curgeau de pe buze slăvind pe Domnul și lacrimile

curgeau fericite în voie. Însă un bărbat care-l privea cum se uita în

gol într-un fel anume, i-a spus: _ Denia, tu ai avut o vedenie ?

Tânărul a tresărit, apoi a încercat să spună ceva după care a

izbucnit în plâns. Într-un fel Denia era cunoscut ca un copil timid și

retras. Însă la insistența celor prezenți, Denia a spus că atunci când a fost botezat cu Duhul Sfânt,

în camera mică în care erau îngrămădiți pe genunchi, s-a

coborât Domnul Isus având în mâini o trâmbiță aurie, pe care i-a înmânat

-o. După aceea s-a întors spre bunica Tana și aceasta s-a uitat spre

El. În clipa aceea Domnul i-a arătat cu mâna în zare, pereți nemaifiind,

unde se vedea o poartă care se deschidea încet. De după poartă se

auzea un cântec de voci de o frumusețe nemaiauzită pe pământ. Până la poartă terenul era împărțit în

două, marcat cu un fel de semn (bornă kilometrică). Când a auzit


aceste cuvinte, bunica Tana a

izbucnit în vorbire în alte limbi, ceea ce a făcut ca toată casa să se

plece iar la rugăciune. La încheierea rugăciunii care nu se știe cât a ținut,

Tana a continuat să se roage spunând printre altele:

_ Doamne, peste două zile voi fi gata de întâlnire !

În ziua aceea căsuța bunicii

Tana a fost plină toată ziua. Unii veneau, mai puțini plecau. S-a lățit

vestea și printre vecinii ortodocși că pocăiții au primit veste de la

Dumnezeu că Tana va muri în acea zi. Până la amiază bunica a stat de

vorbă cu ei de pe marginea patului însă după-amiaza s-a lăsat pe perne.

Nu era nimic deosebit în asta fiindcă așa era bunica Tana de mai multă vreme: împletea pașii pe

care-i făcea prin casă cu ceasuri în care stătea întinsă în pat.

_ Oleacă mă simt obosită. – răspundea ea zâmbind, celor ce o tot

întrebau cum se simte. Dar când soarele de iarnă a

trecut dealul lăsând în urmă întunericul rece ce se grăbea să

pună stăpânire peste ulițele înghețate, sora Tana a închis ochii atât de liniștit încât cei care i-au

umplut casa dorind să vadă când pleacă, nici nu și-au dat seama până

când au observat că nepoțica care stătea pe patul ei, îi mângâia părul

alb scăpat de sub broboadă. După înmormântarea Tanei,

într-o zi Denia se găsea la Adam acasă pentru a se ruga împreună.

Vremea de iarnă, cu mai puține treburi pentru țărani, făcea cu ușurință asta și cei doi deveniseră

prieteni buni. În momentele acelea Denia i-a spus:

_ Acum că a murit bunica Tana, am mai mult curaj să-ți spun

ceva. Totuși, tu ai mult mai multă înțelepciune ca mine, de aceea eu îți

spun asta numai pentru ca să cântărești dacă este ceva aici sau nu.

Vrei ? La acordul prietenului său,

Denia continuă: _ În seara aceea când am

primit botezul cu Duhul Sfânt, am

mai avut o vedenie și pentru tine. După ce Domnul Isus i-a arătat

bunicii Tana poarta spre rai, care era

cumva spre apus, am văzut că ți-a arătat și ție cu mâna un drum spre

răsărit. În vedenia mea am văzut că tu te uitai în direcția în care Domnul

arăta. În direcția aceea se vedea o stâncă în pustiu. Era înaltă ca la trei

metri și cu o lățime și lungime destul de mare, poate așa ca o casă. Pe stânca aceea se vedea ceva alb și

Domnul a spus: „Acolo îți vei așeza darul pe altar !” Înțelegi ceva ?

_ Nu… - a răspuns Adam după câteva momente de reflecție.

_ Vezi, de aceea mă tem eu de vedeniile astea. Pe de o parte sunt

momente deosebite pentru mine; pe de altă parte mă tem să nu fie

lucruri care să nu potrivească cu adevărul…

_ Dar bunica Tana a murit

exact la două zile cum ai văzut… _ Da, dar cu stânca asta tu nu

vezi niciun înțeles. _ Va trebui să întrebăm pe

frați; eu nu știu ce să zic. În ziua care a urmat Adam și-a

propus să țină post ca să-i dea Dumnezeu înțelepciune să priceapă

vedenia aceea. Simțea că lucrurile acelea au o importanță deosebită pentru el. Seara târziu când a intrat

în casă, ai lui dormeau. După ce s-a rânduit de culcare, a îngenuncheat

în fața patului și a continuat să se roage pentru cauza lui de peste zi.

_ Doamne, care este darul meu ? Și unde este stânca aceea ?

Când a terminat rugăciunea și a deschis ochii, privirea i-a căzut pe

trupul tinerei lui soții, care dormea îmbrăcată în cămașa ei albă din in. Părul ei negru se răsfira pe pernă.

Pieptul se ridica odată cu răsuflarea… Un fior l-a cuprins în

tot corpul din pricina gândului care i-a venit în minte. Apoi după câteva

clipe a spus hotărât: _ Dacă ea e darul… atunci Ţi-l

dau. De la Tine o am, Ție ți-o voi înapoia…

O vreme s-a mai rugat în privința aceasta și de fiecare dată

imaginea nevestei lui, îmbrăcată în alb, îi venea în minte. Presupunea că dacă e ceva din gândurile

acestea, atunci poate că va muri mai repede, ca și mama lui. Cu timpul

însă toate acestea au rămas cumva

uitate. Iarna cu timpul ei potrivit

pentru părtășiile frățești a trecut. La fel și primăvara și odată cu ea au

încetat și ploile. Seceta a pus stăpânire peste dealuri și văi. Iarba s

-a uscat și vitele trebuiau mânate pe firul pâraielor dar și acestea abia de mai clipoceau. Porumbul n-a mai

legat și foamea își anunța teroarea. Atunci frații și-au adus aminte de o

altă vedenie avută în iarnă de bunica Tana: „Straturi de flori erau mutate

prin aer spre răsărit. În timpul mutării lor și de asemenea și după

ce au fost lăsate pe pământ undeva în răsărit, toate s-au ofilit și s-au ars

ca de secetă. Însă ici colo câte una înflorea așa din tulpinile arse și Domnul se apleca și le culegea,

înălțându-le în palma Lui de unde zburau spre cer. Apoi din tulpinile

acelea arse au crescut altele verzi, ca și cum, ar fi fost o altă generație

din altă primăvară. Interesant era faptul că pe aceste tulpini curgea

sudoare ca de pe om. În cele din urmă din tulpinile acelea cu sudoare

au crescut altele ca a treia generație care au înflorit în flori mărunte albastre, legănate de un vânt foarte

cald.” Când Tana a fost întrebată cu privire la însemnătatea vedeniei

aceleia, ea a spus cu glasul ei stins de femeie bătrână:

_ Asta e cu privire la voi, la copiii voștri și nepoții voștri.

Însă măcar că seceta le-a adus aminte de vedenia aceea, împlinirea

ei avea să vină ceva mai târziu și anume la sfârșitul verii. Un nou val de deportări a cuprins și satul

Evghenia, care până atunci scăpase de această nenorocire. Când armata

a intrat în sat să asigure desfășurarea evacuării celor vizați,

frații erau deja cu bagajele făcute. Din cele auzite de credincioși, se

știa că sunt cei dintâi vizați. Apoi urmau cei considerați mai avuți, cei

considerați împotriva politicii de partid și nu tocmai rar, în liste intrau

persoane incomode pentru cei care le alcătuiau. Era un fel de vreme a răfuielilor. Ici colo unii mai puteau

plăti scoaterea din liste și intrau alții în locul lor.


Au primit înlesnirea să fie duși

cu căruțele unor săteni care s-au arătat gata să le ajute, până la gara

din Tiraspol, pe Nistru. La plecare, sătenii îi petreceau de după

gardurile de stuf. Puțini se încumetau să iasă în ulițe de teamă

să nu fie luați la întâmplare. Adam și-a dus familia, adică soția și cei doi copii mici, la socri. Au

considerat că poate vor fi lăsați să fie împreună, având în vedere că și

familia nevestei lui erau credincioși. Când a ajuns la el, responsabilul cu

deportările i-a spus să meargă și el acolo. Păreau destul de binevoitori.

A ieșit din curte neînsoțit și asta l-a încurajat pe vecinul lui să iasă de

după poartă. _ Adame, Dumnezeul căruia i

-ai slujit să-ți poarte de grijă. Eu

încă nu sunt pocăit dar o să mă rog pentru voi în fiecare zi. Și… după

ce se vor liniști apele, voi păși și eu pe calea aceasta.

Adam a rămas surprins de cuvintele acestui om. A vorbit cu el

de mai multe ori despre credință dar

n-a fost niciodată la slujbele lor.

_ Am văzut cum ai trăit ca și vecin dar acum văd cum sunteți gata

să muriți pentru Hristos. Asta pentru noi înseamnă că aveți într-adevăr

credința! _ Da, rugăciunea este în stare

să-i țină pe oameni împreună chiar dacă locuiesc departe. Și noi o să ne rugăm pentru voi și poate odată

vom reveni… la voi la adunare. Au zâmbit amândoi. După ce s

-a despărțit de vecin, Adam a mai aruncat o privire spre casa care

rămânea a nimănui. Obișnuia să spună cu nu există centimetru în

gospodăria lui peste care să nu-i fi trecut degetele. Fiecare cui era bătut

de mâna lui și a lucrat cu drag, odată că-i era drag să lucreze, apoi a făcut-o pentru familia lui. Asta a

adus un val de necaz peste ființa lui dar s-a întors cu spatele și a pășit

înainte pe uliță fără să-și poată stăpâni lacrimile.

Încurajați de bunăvoința celor însărcinați cu scoaterea lor din sat,

deportații au mai tocmit câteva

căruțe pentru a lua cu ei cât mai

multe lucruri. Denia avea doar mamă și aceasta nu era încă

botezată așa că nu era pe lista deportaților și a rămas în sat în grija

unor rude. Fiind fără familie între frați, s-a rugat de Adam să-i dea

voie să meargă în căruța lor, ceea ce a fost o bucurie pentru toată familia lor.

Când căruțele au ajuns pe dealul dinspre nord, au cerut voie să

se oprească pentru a-și lua rămas bun de la sat dar nu li s-a mai dat

voie. _ Nu vreau să asist la bocete !

– a fost răspunsul ofițerului care conducea coloana.

După ce au trecut de deal, Adam a privit spre răsărit ca și cum ar fi cunoscut ruta. Ceea ce știa el

cu toată ființa era faptul că Dumnezeu a vorbit dinainte despre

toate acestea…

Prelucrare ####


Acasă !

Din dragoste și nesilit de nimeni !

O slujbă de logodnă în cartierul Burdujeni din

Suceava. De fapt chestia cu dragostea cea nesilită de

nimeni s-a petrecut după logodnă, și anume în timpul mesei la care au participat câțiva apropiați și eu.

Un bătrânel se apropie de mine și mă întreabă blând:

_ Am auzit că ați fost operat la inimă. Sunteți bine acum ?

_ N-am fost operat la inimă. Mi-au pus ceas, atât. _ Aaa, da știu. Așa are nevasta mea. Eu mă

gândeam că ai fost operat. Nevasta mea cea dintâi a

avut grave probleme la inimă săraca. Vai ce nevastă bună am avut…

Mi-am dat seama pe moment că bunicul este recăsătorit, și-l întreb:

_ Dacă nevasta cea dintâi a fost așa de bună, de ce v-ați recăsătorit ?

_ Eee frate… singurătatea… (mai târziu am aflat că locuia cu familia feciorului său, în aceeași curte).

_ Și până la urmă, așa dragă cum v-a fost, ați

reușit s-o uitați și v-ați căsătorit cu alta… Asta e la fel

de dragă ca cea dintâi sau și mai ? _ O frate, când mă apucă câte un dor de cea

dintâi, așa mai bocesc… _ Și cea de a doua ce face când vă vede bocind

pentru cea dintâi ? Sau nu-i spuneți de ce plângeți… _ Vai frate, când își aduce aminte și ea de

bărbatul ei dintâi, așa mai plânge și ea… Plângem amândoi odată…

Recăsătoriri… Din dragoste! Și nesilit de nimeni…

La 25 de ani se pot abține și la 60 nu mai pot…!

Parcă așa spune Biblia: pricina recăsătoririi este … pofta! (1Timotei 5.11). Evident, e vorba de „văduvele

tinere”. Însă și tinerețea asta este se pare destul de elastică. Când am spus asta unei văduve care voia să se

recăsătorească, aceasta mi-a reproșat deranjată oarecum: _ Dar frate, eu sunt bătrână ? Am numai 72 de

ani ! Că în jur e o casă de copii și o mulțime de

nepoți… De, singurătatea…!


În diaspora românească din Europa, continuă manifestări ale părtășiei între Biserici și frați care privesc

spre pocăința biblică conservatoare ca spre adevărata cale care duce la rai. Astfel, după întrunirea avută recent în Spania, va urma cu ajutorul Domnului alta în luna mai, în Anglia, întrunire care va fi anunțată detaliat la vremea potrivită. Până atunci, lucrul care este subiectul acestui anunț, este că frații de slujbă care au participat la

desfășurarea lucrărilor întrunirii din Spania, au găsit de bine să stabilească fiecare zi de sâmbătă până la întrunirea de la Londra, ca zi în care să ne rugăm în mod deosebit pentru binecuvântarea lui Dumnezeu și propășirea lucrării curate a lui Dumnezeu, în diaspora creștină românească. Pentru a nu rămânea la generalități, iată câteva repere de

rugăciune, pe lângă celelalte care vor fi inspirate de Duhul Sfânt sau care vin de la sine din ceea ce frații din aceste Biserici cunosc din propria lor viață:

_ Pentru capacitatea fraților prezbiteri din aceste Biserici să țină poporul, în mare majoritate tânăr, pe calea

adevăratei credințe. Asta având în vedere proveniența atât de diversificată a celor ce alcătuiesc aceste adunări. (Vin din fel de fel de adunări din România). Cu toate că cele amintite mai sus sunt într-adevăr o problemă, realitatea demonstrează că poate fi depășită. Sunt în diaspora

românească din Europa prezbiteri care au reușit să aibă Biserici cu o învățătură biblică, respectată cu drag de

majoritatea adunării. Se poate… Și în mare parte ține de credincioșia față de Dumnezeu a prezbiterilor.

_ Pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze înzestrarea fraților de slujbă, astfel încât adunarea să participe cu drag și cu dor de Dumnezeu la slujbele Bisericii.

_ Pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze întrunirile

interbisericești, astfel încât acestea să devină tot mai mult o binecuvântare, un izvor de viață.

_ Pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze cu statornicie pe frații amenințați cu excluderea din adunările din care fac parte, din pricina traiului lor curat, după Scripturi. Dacă în țară acest fenomen pare să se fi atenuat,

în Europa astfel de cazuri continuă. Este exact ca atunci când a apărut credința celor botezați cu Duhul Sfânt în România și creștinii după Evanghelie sau baptiștii excludeau dintre ei pe cei botezați cu Duhul Sfânt. Sămânța celor ce nu pot suferi învățătura sănătoasă nici

măcar să o vadă în fața ochilor, chiar și fără să se fi exprimat în cuvinte, n-a pierit.

_ Pentru puterea fraților de a-şi organiza zilele astfel încât munca să nu ruineze timpul necesar nevoilor lor duhovnicești.

La Biserică ! Punctul 1, 2 și 3!

Bogdănel stătea pe genunchi chiar lângă amvon. Fiind mai mic de

statură, a fost așezat pe primul rând de scaune. Deodată, așa cum stătea el cu

capul plecat, în fața lui aterizează o bucățică de hârtie galbenă, pe care

erau scrise citeț câteva rânduri care începeau fiecare cu câte o cifră: 1, 2 și

3. Privește la hârtie apoi ridică capul

în sus să vadă de unde a decolat. La

numai un pas, păstorul se ruga cu mâinile ridicate, în una ținând Biblia

lui, deschisă. Mai privește o dată la

hârtia de jos apoi o face atentă pe verișoara lui care stătea și ea pe

genunchi alături dar cu fața în palme

și cu ochii închiși.

_ Ce-i asta ? – o întreabă încet, conspirativ, ca și cum stătea în fața

unei descoperiri arheologice. _ Trebuie să fie schița de

predică a fratelui David. – îi răspunde

fata la fel de încet.

_ Asta înseamnă că predica va ținea astăzi doar trei minute ?

Fiindcă fata se uita la el fără să

-l înțeleagă, Bogdănel explică: _ Acolo scrie 1, 2 și 3. Și

hârtia cu predica este mică cât palma

mea !

_ Aa… nu, acolo fratele a scris doar ideile de bază ca să nu le uite.

La aceste cuvinte se pare că Bogdănel a rămas și mai încurcat.

Până la urmă tot verișoarei și-a mărturisit nedumerirea:

_ Așa slabă ținere de minte are încât nu-i în stare să țină minte trei

lucruri și-i trebuie să le scrie pe

hârtie ?!

Fata a izbucnit în râs dar s-a stăpânit degrabă de teamă să nu fie

observată de cineva din casa ei. Însă

mintea lui Bogdănel devenise o uzină în plin proces tehnologic. Mai avea o

nelămurire cu toate că nici până acolo

nu a ajuns să înțeleagă prea bine cum

este cu 1, 2 și 3. _ Dar de ce fiecare cifră este

scrisă cu o culoare diferită, ca și rândul care urmează după ea ?

_ Întreabă pe Magdalena. Ea

este mai mare și știe mai bine.

De fapt voia să scape de întrebările lui Bogdănel, ca să nu riște

să fie prinși râzând la rugăciune.

Magdalena însă stătea în spatele lor. Cu toate acestea Bogdănel nu s-a lăsat

bătut. A făcut-o atentă pe Magdalena

și i-a povestit rapid toată situația. Alți

doi băiței au prins și ei câte ceva din marea descoperire.

_ De ce fiecare cifră este scrisă cu o culoare diferită ?

_ Ca să nu le încurce… Rugăciunea s-a terminat și

fratele păstor și-a recuperat hârtia de jos. La timp, pentru că Bogdănel ar fi

vrut să mai întrebe ceva pe verișoara

lui mai mare. Toți au luat locurile pe

scaune și slujba a continuat. Bogdănel însă aștepta cu nerăbdare să înceapă

predica. Când aceasta a început, pe

unul din scaunele aproape lipite de amvon, cu o mutră uimită, un copil de

vreo șapte ani privea la vorbitor

gândind în mintea lui: „Săracu”, nu-i

în stare să țină minte trei lucruri și trebuie să le scrie pe hârtie. Și încă să

le coloreze ca să nu le încurce… Când predica s-a terminat,

Mina, verișoara de alături îi șoptește

la urechi:

_ Cred că a parcurs numai un punct din cele trei. Am fost foarte

atentă…

_ Serios ? Eu am numărat vreo opt…

Europa

Inima Rahelei bătea năvalnic atunci când

poliţiştii au năvălit brutal pe uşa casei de adunare, pe care au sfărâmat-o, după care au alergat în partea din

faţă a sălii. Acolo în față tatăl Rahelei predica. După ce sub ameninţarea armelor, credincioșii au fost închişi într-o încăpere, pastorul Hu a fost arestat.

Rahela a trebuit să privească cum aceştia i-au pus tatălui său cătuşele în timp ce-i ţineau la tâmplă un

pistol. A fost mult prea mult pentru micuţa fată. Exact în momentul în care funcţionarul deschidea uşa maşinii sale şi îl împingeau pe tatăl său, Rahela l-a

muşcat pe acesta cât a putut de tare de picior. _ Dă-mi-l pe tata înapoi ! - a ţipat ea, nu înainte

de a-l mai încolţi o dată. _ Termin-o odată, fată stricată la cap! - urlă

poliţistul de durere. _ Lasă-l să plece - a rugat-o mama Rahelei -

tatăl tău se va întoarce înapoi acasă.

Pastorul Hu a liniştit-o şi el pe fetiţa îngrijorată: _ Fă tot ceea ce îţi spune mama ta. Mă voi

întoarce în curând acasă. Împotriva voinţei ei, Rahela a fost nevoită să îşi

asculte părinţii. Cu ochii înlăcrimaţi ea a trebuit să

privească cum funcţionarii aceştia i-au luat tatăl.

Crescută în plină prigoană. Cu puţin timp înainte de aceasta, Rahela a mai

asistat la un astfel de eveniment atunci când poliţiştii

au făcut o razie în timpul unei slujbe. Şi atunci funcţionarii i-au ameninţat pe cei prezenţi şi le-au

confiscat toate Bibliile şi cărţile de cântări. I-au ameninţat pe credincioşi chiar şi cu moartea, în caz că

aceştia nu se vor „linişti”. Perioada în care tatăl a fost închis a fost destul

de amară pentru Rahela. Zilnic mama mergea prin

pădurea tropicală pentru a aduna scoarţa de pe anumiţi copaci. Din aceasta ele confecţionau coşurile pe care

apoi urmau să le vândă la piaţă. Aşa a reuşit ea cu greu, să se îngrijească de copiii ei.

Rahela n-a putut să-şi viziteze tatăl decât o

singură dată în închisoare. Cu ocazia aceasta ea le-a

spus paznicilor răspicat părerea ei. Tatăl la rândul său a îndemnat-o pe fiică să se roage.

_Te rog, roagă-te pentru mine şi fii atentă ce le spui. Aş dori să-I slujesc mereu Domnului. Roagă-te ca Dumnezeu să-mi dăruiască posibilitatea ca să

vorbesc şi altora, aici în închisoare despre El. Faptul că tatăl său a fost aşa de smerit şi a

încercat în mod vizibil să fie asemenea Domnului Isus, a impresionat-o şi a influenţat-o mult pe Rahela.

După trei ani de la arestarea pastorului Hu, un

bărbat străin, cu barbă, a bătut la uşa casei lor. Rahela nu l-a cunoscut imediat dar… era tatăl ei! Şi azi, după

două decenii de la arestarea sa, pastorul Hu este în continuare urmărit pas cu pas de către autorităţi.

Astăzi Rahela are treizeci şi trei de ani şi prin harul lui Dumnezeu a căpătat aceeaşi credinţă puternică ca cea a tatălui ei. Ea încurajează tinerii să

devină tari în Isus Hristos şi să nu se lepede niciodată de El. Ea ştie cât de important este ca să facă cu aceşti

copii şcoala credinţei. Ea este responsabilă în adunarea sa de munca cu copiii şi colaborează cu profesorul de religie la şcoala duminicală.

Rahela l-a iertat pe bărbatul care l-a arestat atunci pe tatăl ei.

_Dacă l-aş întâlni din nou, aş fi prietenoasă cu el. Această iertare vine de la Dumnezeu, nu de la mine.

În închisoare pastorul Hu a reuşit să conducă la Domnul Isus un număr de două sute optzeci şi cinci de

oameni. Pentru Rahela aceasta este un exemplu concludent al faptului că Dumnezeu are sub control

toate lucrurile şi că El lucrează în mod deosebit pentru binele celor ce-L slujesc.

În româneşte de

Vasile Breabăn

Din „Vocea Martirilor”

Nr. 02/2017


Rahela – ameninţată cu pistolul

Vietnam

Fetiţa Rahela în vârstă de numai opt ani l-a muşcat pe poliţist de picior atunci când acesta i-a pus

pistolul la tâmplă tatălui său. Rahela nu putea pricepe că tatăl ei drag urma să fie arestat. Acest

eveniment petrecut în patria sa Vietnam, a marcat-o pentru toată viaţă dar a făcut din ea şi o

personalitate puternică.

Acuila împreună cu soția lui, Priscila, locuiau în Italia, la Roma. Viața lor frumoasă de până atunci a fost întreruptă când împăratul

roman, Claudiu, a dat o lege ca toți evreii să părăsească Roma. Și pentru că erau evrei, trebuiau să plece. Și-au împachetat lucrurile și s-au orientat spre Grecia. Și s-au stabilit în Corint.

În Israel orice evreu, chiar și

cei bogați aveau grijă să-și învețe copiii, o meserie. O vorbă din bătrâni spune că meseria e brățară de aur. Așa este fiindcă Dumnezeu binecuvântează munca omului și a femeii. Așa că Acuila și Priscila nu au întâmpinat probleme în a-și găsi un serviciu; ei cunoșteau meseria de

confecționare a corturilor și au deschis un atelier în Corint. Lucrau corturi din pânză sau din piei de animale. Corturile erau folosite de nomazi* dar și de păstori și ostași.

Într-o zi Acuila s-a întâlnit cu Pavel, apostolul misionar, care

venise în Corint pentru un timp ca să vestească oamenilor, calea mântuirii. Și fiindcă Pavel avea aceeași meserie, au devenit colegi de muncă. În fiecare zi, Acuila, soția lui, Priscila și Pavel confecționau cu mâini harnice, folositoarele corturi.

În timp ce lucrau, Pavel le spunea lucruri interesante despre viața de creștin. Zi de zi vorbeau despre Cuvântul lui Dumnezeu iar sâmbăta mergeau la sinagogă. Acolo Pavel explica oamenilor că Domnul Isus este Hristosul, Mântuitorul lumii. Acuila și Priscila s-au alăturat lui

Pavel și pe lângă colegi de muncă, au devenit colegi și de misiune. Ei au văzut că Pavel, colegul lor, este un om credincios. Acuila și Priscila i-au fost alături apostolului Pavel iar în momentele grele din viața apostolului, ei au fost gata să-și dea

viața pentru el. (Romani 16:3-4). Acești soți au locuit în Corint un an

și jumătate, apoi s-au mutat la Efes unde au continuat să învețe pe oameni despre Dumnezeu.

Lucrând la corturi, Pavel a

înțeles un adevăr spiritual pe care ni-l împărtășește și nouă. În una din scrierile lui spune că așa cum cortul este adăpostul cuiva, tot așa și trupul este un cort în care să locuiască Duhul lui Dumnezeu. “Nu știți că trupul vostru este templul Duhului

Sfânt? (2Corinteni 5:1-8; 1Corinteni 6:19). Așa deci mâinile, picioarele, gura, ochii și tot trupul să îl păzim de păcat.

Pavel știa din experiență că se depune mult efort pentru confecționarea unui cort, multă muncă până este gata, câte

transformări suferă pielea sau pânza până devine un cort rezistent și util. Iar apoi dădea cumpărătorilor de corturi, indicații pentru întreținerea cortului împotriva deteriorării.

Astfel de indicații ne oferă și nouă, apostolul Pavel. Trupul

minunat pe care Domnul ni l-a dat și pe care l-a modelat după asemănarea Lui, să nu-l folosim pentru păcat. Păcatul denaturează trupul. Pavel spune că el este exigent, aspru cu trupul lui. (1Corinteni 9:27). Și un alt om, Iov, cu care Domnul

Dumnezeu s-a lăudat, ne spune că a

făcut legământ, angajament cu ochii lui, pentru a-și păstra trupul curat. (Iov 31:1).

Acuila și Priscila au avut un

coleg de la care au învățat numai lucruri bune.

Tu ce înveți de la colegii tăi? Dar colegii tăi de la tine?

Acești confecționeri de corturi ne învață că în timp ce muncim cu mâinile noastre la ceva

bun, să vorbim lucruri folositoare cu colegii noștri și să păzim trupul nostru de păcat.

Tu ce angajamente ai luat pentru a te păzi de păcat? Ai pus reguli ochilor tăi, gurii, picioarelor, mâinilor? Absența regulilor = lipsa libertății.

Verset de memorat: „Nu ştiţi

că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1Corinteni 6:9).

Dex - *nomazi: (Persoană,

colectivitate) care nu are așezare statornică într-un loc, care se mută dintr-un loc în altul, care rătăcește.

L. Ungureanu


Acuila și Priscila – confecționeri de corturi Faptele Apostolilor 18:1-4

1. Ce nume purta Pavel înainte de a deveni apostol?

2. Ce meserie a practicat apostolul Pavel? Scrie numele a doi colegi de breaslă de-ai apostolului!

3. Din ce seminție a lui Israel era Pavel și cărei grupări religioase aparținea el, înaintea de a-L cunoaște pe Hristos? (50)

4. Care este localitatea de baștină a apostolului Pavel și unde a crescut și învățat el?

5. Pavel a absolvit cea mai înaltă școală a acelor timpuri; cum se numea celebrul profesor mozaic, de la Ierusalim, care i-a fost dascăl?

6. Ce mesaj conțineau scrisorile pe care Pavel era însărcinat să le ducă la sinagogile din Damasc?

7. În sinagoga cărei localități a ținut Pavel, prima lui predică? Citește predica lui și scrie pasajul în care

dă explicații despre iertarea păcatelor! 8. Un tinerel a demascat unui căpitan roman o

conspirație făcută împotriva apostolului Pavel.

Cine era el, ce a spus și cui? 9. Cum se numea tânărul ucenic al apostolului

Pavel, a cărei mamă era iudaică iar tatăl era grec? 10. Apostolul Pavel s-a rugat pentru învierea unui

tânăr, cum se numea acesta și în ce localitate a

avut loc evenimentul? 11. În ce localitate, apostolul Pavel: a) A fost

întemnițat pentru prima dată; b) Din ce motiv; c)

Cine i-a fost tovarăș de suferință în acea

împrejurare? 12. Cu ce ocazie oamenii l-au idolatrizat pe Pavel?

Unde s-a întâmplat acest lucru și de cine era apostolul însoțit?

13. Cum se numește cartea și cine a scris-o, în care

găsim cele mai multe date biografice ale apostolului Pavel? Dă exemplu de două

evenimente la care a participat autorul alături de Pavel! (citește cu atenție, autorul se include în descrierea evenimentelor la care a participat, prin

expresii: “ne-am dus”, “am plecat”, “am venit”, etc).

14. Biblia spune că prin mâinile apostolului Pavel se făceau minuni nemaipomenite. Ce se întâmpla

doar prin prezența lui? (citează textul). 15. Dă exemplu de cel puțin 4 somități ale acelei

vremi, care au auzit mesajul mântuirii din

propovăduirea apostolului Pavel! (scrie și ce statut aveau - dacă există acest indiciu).

16. Descrie cum L-a cunoscut Pavel pentru prima dată pe Isus Mântuitorul? Tu l-ai cunoscut personal pe Domnul Isus? Dacă da, cum?

17. Apostolul Pavel, nu doar a vorbit despre calea Credinței, el a și scris. Cărțile lui se numesc

epistole/scrisori, câte a scris și cum se numesc?


CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „Biografia apostolului Pavel”

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și a Domnului Isus

Hristos, nădejdea noastră,…” (1Timotei 1:1).

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit cartea Faptele Apostolilor şi povestirea de la “Rubrica copiilor – Acuila și Priscila – confecționeri de corturi”

Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se

punctează.

Premianţii acestei luni:

Luncan Vinicius – Dobra; Luncan Eunice – Dobra; Goleșie Alexandru-Claudiu – Dobra;

Goleșie Sergiu-Cadmiel – Dobra; Goleșie Damaris – Dobra; Mironose Simona – Sibiu;

Mironose Daniela – Sibiu; Naia Naomi-Mihaela – Remetea Mare; Naia Daniel – Remetea

Mare.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.04.2017!


1. Elcana – Anei, 1Samuel 10:8

2. Lidia – purpură, Faptele Apostolilor 16

3. Maria – a turnat mirul pe picioarele lui Isus, Ioan

12:3

4. Domnul Isus – cumpărarea unui ogor, Țarina

olarului, Matei 27

5. Gamaliel, Faptele Apostolilor 5:34

6. Vechiul Testament – Iosif, 20 sicli de argint, Iuda

- fratele lui, Noul Testament – Domnul Isus, 30

de arginți, Iuda Iscarioteanu. Geneza 37:26-28,

Matei 27

7. Iubirea de bani, 1Timotei 6:10

8. Înțelepciunea, Proverbe 8:11

9. Un om prețuit: a) măsura priceperii; Proverbe

12:8, b) păzește sufletul; Proverbe 27:18, c) un

duh blând și liniștit, 1Petru 3:3-4.

10. Încet la mânie și stăpân pe tine, Proverbe 16:32

11. Domnul Dumnezeu – lui Israel, Isaia 43:1-3

12. A fi iubit, Proverbe 22:1

13. 10 caracteristici ale femeii prețioase, interpretări

personale – Proverbe 31 - 6 puncte

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: PREŢ ŞI PREŢUIRE

După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au

determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să

scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:

32 RON pentru 1 abonament în România.

30 EURO pentru 1 abonament în Europa.

32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.

Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.

Preţurile fixate includ şi taxele poştale.

Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar

dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.

Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.

Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele

Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.

Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:

Gică Vişan

OP. 1 CP. 13,

Rădăuţi 725400

Jud. Suceava

Adunarea zonală la Banat

Pentru ziua de sâmbătă, 18 martie de la ora 10, este programată o slujbă zonală pentru frați și surori, la

Biserica 3 din Lugoj. (persoană de contact: fratele Cornel Berzava cu tel.: 0766.499594). Cuvântul Scripturii în jurul căruia ne vom strânge va fi cel din epistola către Evrei, cap. 13.8: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în

veci !” Până atunci să zicem mereu: „Doamne, să vii te rugăm atunci la Lugoj !”

Aşa vorbeşte Domnul:

Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele

vechi, care este calea cea bună,

umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie

Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

DE CE PLÂNG PREZBITERII?

GRĂDINA EDEN

A GUSTA DIN PLINĂTATEA SLAVEI

O VIAŢĂ… DISOCIATĂ

SĂ NU TRECEŢI PESTE CE ESTE SCRIS

ÎNCHINARE ŞI LAUDĂ ÎN NOUL LEGĂMÂNT

TU, CĂRUIA ŢI-E SCÂRBĂ DE IDOLI...

ACOLO ÎŢI VEI AŞEZA DARUL PE ALTAR!

DIN DRAGOSTE ŞI NESILIT DE NIMENI!

EUROPA

PUNCTUL 1, 2 ŞI 3!

RAHELA - AMENINŢATĂ CU PISTOLUL

ACULIA ŞI PRISCILA

CONCURS BIBLIC

DE CE MAI STAI?

De ce mai stai ?...

De ce mai stai în noapte și în tină,

Când Dumnezeu te cheamă și te cheamă

Să vii la El, să-ți dea a Lui lumină

Cu glasul dulce și duios de Mamă?

De ce amâi ca să primești iertarea,

Când El ți-o dă atât de iubitor...

Când poate azi mai afli îndurarea

Ce ai s-o plângi cândva sfâșietor?

De ce n-apuci pe drumul mântuirii,

Când el deschis îți șade-n fața ta

Când prețul scump și sfânt al fericirii

Ți l-a plătit Isus pe Golgota?

De ce mai stai și lenevești în zloată -

Și te complaci în somnul tău mizer

Și tot amâi mereu, pe altădată

Când timpul tău e-atât de efemer?...

Nu e păcat să pierzi atâta slavă,

Pe-un blid umil de linte și noroi

Când dincolo de-a lumii colb și pleavă

Te-așteaptă sus al laurilor foi?

Sau tu nu știi că rătăcind departe

De tot ce-i sfânt… de Dumnezeu … de Rai

Te-așteptă o zi de groază și de moarte,

O zi de judecată și de vai?!...

De ce să plângi atuncea în neștire,

Scrâșnind din dinți cu pumnii strânși și goi

Când azi primești iertare și iubire

Și drept la Viață-n ziua de apoi!

O dragul meu… apucă astăzi Calea

Pe care au mers toți sfinții până acum!

Rămâie-n urmă pustiită valea

Ispitelor ce te-au robit pe drum!

Și vino azi cu pocăință sfântă -

Și-mpacă-te acum cu Dumnezeu

Cât inima în piept ți se frământă

Și n-a-ncetat … s-aștepte Ceasul greu!...

Gh. Crăciun

De ce plâng prezbiteriiluminavechilorcarari.ro/Februarie2017.pdfhaiduci, sunt extreme...

Documents

Transcript of De ce plâng prezbiteriiluminavechilorcarari.ro/Februarie2017.pdfhaiduci, sunt extreme...