Caracteristicile epocii moderne

Epoca modernă, care cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, este caracterizată prin o dezvoltare puternică a ştiinţelor naturale, cauzând o explozie informaţională, ce acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. Una dintre acestea este demonstrarea presiunii de către Torricelli, I. Newton descoperă legile fundamentale ale mecanicii, formularea definiției elementului chimic de către R . Boyle și nu în ultimul rând descoperirea circulației sanvgine de către W. Harvey.

Filozofia la fel a cunoscut o revoluție în sec. XVII. Pe parcursul a câteva decenii a fost efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice. Au efectuat această revoluţie F.Bacon şi R.Descartes. În filozofie are loc ruperea definitivă cu scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii se formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile nelimitate a cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.

Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrismul, în centrul cercetărilor filozofice devin problemele gnoseologice. Ştiinţele experimentale care se dezvoltă foarte puternic în această perioadă puneau în faţa filozofiei problema justificării şi fundamentării metodelor de cunoaştere. În legătură cu aceasta se formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru filozofia din această perioadă este caracteristic tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi panteism.În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şi economice. Apar noi forţe sociale care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica. Filozofia epocii moderne a fost o reacţie la aceste schimbări şi trebuia să argumenteze necesitatea lor. Filozofia acestei perioade a dat lumii o întreagă pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozofice originale.

Un alt tip de filozofie

Comparativ cu filosofia medievală care făcea apel înainte de orice la textele tradiţiei, în perioada Renaşterii se acceptă cel mult autoritatea raţiunii. Are loc o deplasare de accent: de la problema fiinţei ca fiinţă la cunoaşterea fiinţei – altfel spus, de la ce se cunoaşte, la cum se cunoaşte . Se încurajează nonconformismul, libertatea gândirii, și promovat individualismul. A apărut convingerea că omul se poate elibera numai prin cunoaştere, au constituit fundamentul luptei împotriva constrângerilor, i-au făcut pe oameni să se simtă răspunzători pentru ei înşişi, au exercitat nevoia ameliorării condiţiei umane.

Caracteristicile dominante ale gândirii filosofice moderne

Prima dintre aceste caracteristici este mecanismul. Mecanica fiind prima care se devoltă dintre științele moderne ale naturii, a apărut tendința firească de a explica toate celelalte forme necunoscute ale mișcării prin reducere la forma de mișcare cunoscută, cea mecanică, luată ca punct universal de plecare în înțelegerea întregii procesualități a realității naturale și sociale.

Al doilea caracter predominant este studierea realității descompusă în părțile și domeniile care o compun, considerate în mod static, rupte unele de altele. Gândirea își însușeste realitatea gata facută, astfel că va prefer, să-i desfacă unitatea în părțile sale componente. Pe acest motiv spiritul modern apare, mai degrabă, ca analitic, plăcerea sa fiind disecția.

Filozofia modernă – filozofie subiectivă

Spiritul modern este pus în fața unei sarcini istorice inedite: are în fața sa moștenirea antică și moștenirea medievală. Izvorând din surse diferite, rațiunea și credința se neaga una pe alta. Spiritul nou încheagă o formulă proprie de gândire și de viață, formula ce se vede chemată să aleagă din valorile trecutului numai ce e adevarat și util. Un element de discernamant, de "critica", este de la inceput constitutiv spiritului nou. Elementul critic e condiționat de o conștiință istorică tot mai pătrunzatoare, de trăirea contrastului dintre cele vechi și cele noi, astfel schimbându-se atitudinea omului modern față de realitatea naturală și culturală în mijlocul căreia trăiește, a mentalității lui de viață. În locul unei alegeri transante în favoarea uneia dintre laturi,insul va prefera de cele mai multe ori o atitudine mai cumpătată și găsirea unei solutii de compromis între acestea. Uniunea acestor două orientări rezidă în încercarea de a domina natura prin intermediul cunoaşterii. Dacă omul poate cunoaşte, el are şansa de a fi liber, pentru că libertatea este o consecinţă a cunoaşterii. Disputa dintre empirismul clasic şi raţionalismul clasic s-a dus pe frontul identificării surselor sigure ale cunoaşterii.

Subiectivismul a apărut ca rezultat al problemei gânditorilor moderni de a-l pune pe om în posesia unui mijloc de cunoaștere a naturii, mai eficient în rezultatele sale, prin care acesta să poată doborî toate barierele ce se ridică în cale, în stare să-i asigure succesul în viață. Convingerea de universalitatea și omnipotența rațiunii, de necesitatea ei in vederea dominării naturii, asigura forma prin care omul își îndrepta cunoașterile sale de către om. Filozofia subiectivă poate fi “miezul” empirismul care a ales o altă cale pentru a ajunge la certitudine: experienţa cu ajutorul inducţiei.

Filosofii sunt cei care acumulează cunoștințe pentru ca apoi să fie raționalizate, dându-le un nou înțeles, mai amplu. Ei se ascund în propriul univers, jucându-se cu mințile curioase. Te provoacă, subjugă, promițându-ți să asigure un luminiș al gândirii. Și aici apare subiectivitatea. O filozofie a subiectivității.