CUPRINS

1. CONSIDERAŢII GENERALE A. Definire şi clasificareB. Convenţii asupra probelorC. Subiectul, obiectul şi sarcina probeiD. Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea şi

aprecierea probelorE. Asigurarea probelor

2. PROBA PRIN ÎNSCRISURI A. Noţiune şi clasificareB. Înscrisuri autenticeC. Înscrisuri sub semnătură privatăD. Alte înscrisuriE. Administrarea probei prin înscrisuri

3. PROBA PRIN DECLARAŢIILE MARTORILOR A. Admisibilitatea probei cu martoriB. Persoane care pot fi ascultate ca martoriC. Administrarea probei cu martoriD. Aprecierea probei cu martori

4. MĂRTURISIREA (RECUNOAŞTEREA) A. Noţiunea, natura juridică şi caracterele mărturisiriiB. Felurile mărturisiriiC. Admisibilitatea mărturisiriiD. Indivizibilitatea mărturisiriiE. Administrarea. InterogatoriulF. Puterea doveditoare. Efecte

5. PREZUMŢIILE A. Noţiuni. ClasificareB. Prezumţii legaleC. Prezumţii simpleD. Prezumţii simpleE. Prezumţii relative

6. INCHEIERE.

1

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru protecţia şi ocrotirea drepturilor subiective civile. Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul “idem est non esse et non probari”, deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una.Tocmai de aceea se vorbeşte despre un drept subiectiv procesual- dreptul la probă, care dublează şi întăreşte dreptul subiectiv substanţial.

Considerând că un proces este un duel al probelor părţilor, putem spune că probele au importanţă atât pentru judecător cât şi pentru părţi.

Întrucât nu poate rezolva litigiul dedus judecăţii numai pe baza afirmaţaiilor părţilor, acestea trebuind să fie dovedite, urmează ca pe baza acestora judecătorul să-şi formeze convingerea intimă şi să pronunţe hotărârea. În prezent, judecătorul nu se poate refugia în spatele insuficienţei probei pentru a respinge o cerere, chiar dacă în trecut era inactiv în căutarea probelor. Judecătorul va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc, obligaţie înscrisă în art. 130 alin. 2 Cod procesual civil, corelată cu dispoziţia înscrisă în art. 129 alin. 2.

Cât priveşte partea, nu este suficient să fie sau să se pretindă titularul unui drept pentru a obţine o satisfacţie în faţa instanţei. Deşi dreptul subiectiv nu depinde în existenţa sa de probă, există totuşi o dependenţă pe planul eficacităţii, întrucât absenţa probei nu permite titularului probei să invoce în mod eficace dreptul său şi să obţină recunoaşterea efectelor juridice care îi sunt ataşate.

A. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA PROBELOR

Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic şi prin aceasta a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile.

2

În mod obişnuit, noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă (precum înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia din părţi, expertiza, cercetarea la faţa locului), prin care se poate dovedi un fapt.

În sens larg, prin probă se înţelege acţiunea de stabilire a existenţei sau a inexistenţei unui anumit fapt, mijlocul legal prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit ori rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă.

Probele sunt clasificate, în funcţie de mai multe criterii:

1. după cum se administrează în faţa instanţei sau în afara ei, probele pot fi judiciare şi extrajudiciare.

2. după natura lor, probele se clasifică în probe materiale şi personale. Probele materiale sunt lucruri concrete care dovedesc raportul dedus judecăţii sau contribuie la dovedirea lui. Probele personale sunt fapte ale omului, care pot fi: pozitive (declaraţii orale sau înscrisuri), negative sau de abţinere (ascunderea sau distrugerea unui înscris sau lipsa unui interogatoriu), de raţionament (ca în cazul prezumţiilor legale şi al celor simple).

3. după caracterul original sau derivat, probele sunt primare (imediate, nemijlocite) care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt şi probe secundare (mediate, mijlocite) care provin din a doua sau a treia sursă.

4. după modul în care judecătorul percepe faptele, probele se împart în probe constând în rezultatul perceperii personale a faptelor de către judecător (cercetarea la faţa locului) şi probe constând în perceperea faptelor de către alte persoane (dispoziţia martorului)

5. după cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal, probele pot fi directe (cele care dovedesc prin ele însele raportul dedus judecăţii) şi indirecte (cele care dovedesc un fapt vecin ţi conex, din a cărui cunoaştere se trage concluzia existenţei raportului juridic litigios).

3

B. CONVENŢII ASUPRA PROBELOR

Prin convenţii asupra probelor se înţeleg acele acorduri de voinţă prin care părţile se abat, derogă, de la normele legale ale probaţiunii judiciare, fie anterior unui proces, fie în cursul unui proces civil.

Deşi nu există o reglementare oficială a acestei materii, există totuşi izolat o dispoziţie legală în Codul civil, art.1191, al. 3, in acest sens.

C. SUBIECTUL, OBIECTUL ŞI SARCINA PROBEI

SUBIECTUL probei este judecătorul, întrucât probele au menirea de a-l convinge pe judecător asupra existenţei sau inexistenţei raportului juridic dedus justiţiei. Astfel, o influenţă deosebită are retorica avocaţilor cât şi experienţa judecătorului ca om şi ca profesionist.

OBIECT al probei sunt faptele juridice şi actele juridice care au creat şi modificat raportul juridic dedus juridic, ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia şi au dat dreptul de a ccere constatarea nulităţii actului juridic, anularea, rezilierea acestuia, etc. faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice, pozitive ori negative. Obiectul probei îl constituie deci elementul de dovadă pentru a demonstra existenţa unui drept subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.

SARCINA probei revine celui care face o propunere (afirmaţie) înaintea judecăţii, deoarece trebuie să o dovedească.

Deci, in procesul civil, sarcina probei este împărţită între reclamant (pentru a-şi dovedi pretenţiile) şi pârât (pentru a dovedi netemeinicia pretenţiilor reclamantului), la care se adaugă şi rolul activ al instanţei (care poate ordona probe din oficiu, chiar dacă părţile se împotrivesc).

4

D. REGULI COMUNE PRIVIND ADMISIBILITATEA, ADMINISTRAREA ŞI APRECIEREA PROBELOR

În cadrul procesului civil, instanţa trebuie să examineze admisibilitatea probelor, apoi să le administreze pe cele încuviinţate, şi cu ocazia deliberării, să aprecieze probele administrate.

În privinţa admisibilităţii probelor, există anumite condiţii care trebuie îndeplinite şi anume:

1. proba să fie legală, adică să nu fie oprită de legea materială sau de cea procesuală (exemplu, art 612, alin. final C.pr.civ).

2. proba să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, credibile, să nu contrazică legile naturii.

3. proba să fie utilă (proba este inutilă când tinde la dovedirea unor fapte incontestabile).

4. proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului.

5. proba să fie concludentă, să ducă la rezolvarea cauzei respective. Este posibil ca o probă să fie pertinentă, dar să nu fie concludentă.

În legătură cu administrarea probelor trebuie examinate trei aspecte:

1. Propunerea probelor se face de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare

2. Încuviinţarea probelor. Asupra probelor impuse de părţi instanţa se pronunţă printr-o încheiere motivată, atât în caz de admitere cât şi în caz de respingere a acestora.

3. Administrarea probei se face în faţa instanţei de judecată, în ordinea statornicită de aceasta.

Aprecierea probelor constă în operaţiunea mentală făcută de instanţă pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor împreună.

Este de remarcat că toate probele se apreciază liber.

5

D. ASIGURAREA PROBELOR

Asigurarea probelor se poate cere:- pe cale principală, deci înainte de a exista judecata asupra

fondului sau,- pe cale incidentală, în timpul judecăţii, dacă nu s-a ajuns la

momentul administrării probelor.

2. PROBA PRIN ÎNSCRISURI

A. NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE

Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prin scrieri de mână sau dactilografiere, litografiere sau imprimare, pe hârtie sau orice material (pânză, lemn, metal, etc.).

Înscrisurile reprezintă unul din cele mai importante mijloace de probă, uşor de păstrat, uşor de administrat în faţa instanţei şi greu alterabil prin trecerea timpului, iar uneori constituie chiar condiţia de valabilitate a actului juridic ce urmează a fi probat.

Ca mijloc de probaţiune judiciară, înscrisurile se clasifică în:- înscrisuri preconstituite, întocmite cu intenţia de a fi folosite ca

mijloc de probă în cazul ivirii unui eventual litigiu şi,- înscrisuri nepreconstituite, acele înscrisuri care nu s-au întocmit

în scopul de a fi folosite ca mijloc de probă într-un litigiu, dar care în mod accidental şi în lipsă de alte mijloace de probă, sunt totuşi utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios.

.

B. ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ

6

Înscrisurile sub semnătură privată sunt înscrisuri întocmite de părţi, fără intervenţia unui organ de stat şi semnate de părţile sau partea care le emană.

În principiu, singura condiţie care se cere pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată este semnătura părţilor, care trebuie executată de mâna părţilor (manuscrisă), chiar dacă înscrisul poate fi scris de mână (de una din părţi, de ambele părţi sau de un terţ), dactilografiat, litografiat sau imprimat.

În unele cazuri, legea cere şi unele condiţii speciale:- testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de

mâna testatorului, (art. 859 C.civ.).- formalitatea multiplului exemplar, cerută în cazul înscrisurilor

care constată convenţii sinalagmatice pentru ca, fiecare din părţile convenţiei să o poată dovedi în caz de eventual litigiu, (art. 1179 C.civ.).

- menţiunea bun şi aprobat; cerută în cazul înscrisului sub semnătură privată care constată convenţii din care se nasc obligaţii ale uneia din părţi faţă de alta, (art. 1180 C.civ.).

C. ALTE ÎNSCRISURI

În afară de înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată, Codul civil se referă şi la:

- registrele comercianţilor (art. 1183-1184), - registrele, caietele sau hârtiile casnice (art. 1185), - menţiunea creditorului pe titlul de creanţă (art. 1186), - facturi acceptate, - corespondenţă , - telegrame şi - registrele părţilor

.

7

D. ADMINISTRAREA PROBEI PRIN ÎNSCRISURI

Părţile vor anexa la cererea de chemare în judecată şi la întâmpinare copii certificate de pe înscrisurile folosite ca mijloace de probă, sau dacă nu au procedat astfel, le vor depune la prima zi de înfăţişare.

Administrarea probei prin înscrisuri este reglementată de art. 172-185 Cod procesual civil.

3.PROBA PRIN DECLARAŢIILE MARTORILOR

Mărturia este o relatare orală făcută de o persoană, în faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase săvârşite în trecut şi despre care are cunoştinţă personal.

Martorii sunt persoane străine de procesul civil, care relatează în faţa instanţei de judecată despre actele sau faptele privitoare la pricina care se judecă, ce pot servi la judecarea ei.

A. ADMISIBILITATEA PROBEI CU MARTORI

Regula generală în materie de administrare a probei cu martori este ca faptele juridice pot fi dovedite neîngrădit cu martori.

Problema admisibilităţii probei cu martori este reglementată în art. 1191-1198 Cod civil. Prin art. 1191 se instituie două interdicţii în legătură cu dovada prin martori a actelor juridice:

- interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei, pecum şi,

8

- interdicţia de a dovedi cu martori împotriva şi peste măsura unui înscris.

In materie comercială, restricţiile prevăzute de art. 1191 al. 1 şi 2 nu se aplică.

Aceste reguli nu au caracter imperativ.

Proba cu martori devine admisibilă în cazurile expres prevăzute de lege, analizate ca excepţii de la regulile prevăzute de art. 1191 Cod civil:

- începutul de dovadă scrisă,- imposibilitatea preconstruirii probei scrise,- imposibilitatea conservării probei scrise.

B. PERSOANE CARE POT FI ASCULTATE CU MARTORI

Martori pot fi numai persoanele fizice care au cunoştinţă despre faptele ce formează obiectul judecăţii, fără condiţie de vârstă, dar, la aprecierea depoziţiei minorului de sub 14 ani ca şi la persoanele vremelnic lipsite de discernământ, instanţa va ţine seama de situaţia specială a martorului.

Excepţie de la această regulă fac: - rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv;- soţul sau fostul soţ; - interzişii judecătoreşti; - cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.

C. ADMINISTRAREA PROBEI CU MARTORI

După încuviinţarea probei, instanţa dispune citarea martorilor, ei urmând a fi ascultaţi în instanţă sau la locuinţa lor, atunci când sunt împiedicaţi să vină în instanţă.

Fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei neascultaţi neputând fi de faţă.

9

Ascultarea martorilor va fi realizată de către instanţă cu respectarea strictă a prevederilor codului de procedură, care reglementează această materie.

D. APRECIEREA PROBEI CU MARTORI

În aprecierea probei cu martori există anumite practici judecătoreşti având de rezolvat succesiv două probleme:

- dacă martorul este sincer, iar apoi,- presupunând că martorul este de bună credinţă, dacă declaraţia lui

corespunde realităţii.

4. MĂRTURISIREA

A. NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI CARACTERELE MĂRTURISIRII

Mărturisirea este recunoaşterea de către o parte, a unui fapt pe care partea potrivnică din procesul civil îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă consecinţe juridice împotriva autorului ei.

Natura juridică a mărturisirii este mixtă, fiind un act juridic din punct de vedere al dreptului civil şi un mijloc de probă din punct de vedere al dreptului procesual civil.

Mărturisirea prezintă următoarele caractere:1. este un act unilateral de voinţă,2. constituie un mijloc de probă,3. este un act personal,4. este un act expres.

10

B. FELURILE MĂRTURISIRII

Din prevederile art. 1204-1206 din Codul civil rezultă că mărturisirea poate fi judiciară şi extrajudiciară. (art. 1204, 1205 C. civ.).

Mărturisirea extrajudiciară poate fi scrisă sau verbală şi este făcută în afara judecăţii procesului în care se foloseşte această probă.

Mărturisirea judiciară se obţine în cursul judecăţii înaintea judecătorului, prin intermediul interogatoriului, dar ea poate fi şi spontană, înscriindu-se în încheierea de şedinţă.

După modul de exprimare, mărturisirea poate fi:- mărturisire expresă, sau,- mărturisire tacită.

După structură, în doctrină se disting trei feluri de mărturisiri:- mărturisirea simplă sau fără rezerve (ex. Recunoşti că ai primit

200.000 lei cu titlu de împrumut? Da, recunosc.)- mărturisirea calificată (ex. La întrebarea de mai sus se răspunde:

Da, am primit dar nu ca împrumut, ci ca preţ al unei cărţi pe care i-am vândut-o)

- mărturisirea complexă (ex. la aceeaşi întrebare, se răspunde: da, am primit, dar i-am restituit), prin care, se recunoaşte de către pârât a faptului pretins de reclamant, dar şi a un alt fapt, ulterior, care anihilează pe primul.

C. ADMISIBILITATEA MĂRTURISIRII

În principiu, mărturisirea este admisibilă în toate materiile. Însă art. 612 alin. final, C.pr. civ., interzice folosirea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ, iar art. 31 alin. 2 C. pr. Civ. nu permite utilizarea interogatoriului ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.

11

De asemenea, mărturisirea nu este admisibilă nici atunci când:- prin admiterea ei s-ar eluda dispoziţii imperative ale legii, - ori s-ar putera ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate

renunţa, sau care nu poate face obiectul unei tranzacţii, - şi nici când legea cere ca unele fapte judiciare să fie dovedite prin

anumite mijloace de probă, prevăzute în mod expres.

D. INDIVIZIBILITATEA MĂRTURISIRII

Conform Codului civil art. 1206 al. 2,” mărturisirea nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit….”, consacrându-se astfel regula indivizibilităţii mărturisirii judiciare.

După ce mărturisirea judiciară a fost transformată dintr-o probă legală într-o probă obişnuită lăsată la apreciertea instanţei prin Decr. nr. 205/1950, s-a pus problema dacă regula indivizibilităţii mărturisirii judiciare îşi mai găseşte aplicare. In această materie există două teorii:

- Intr-o teorie s-a susţinut că regula indivizibilizăţii mărturisirii se menţine în continuare, potrivit art. 1206 C.civ.,

- In cealaltă teorie, dominantă, se consideră că regula indivizibilităţii mărturisirii, trebuie subordonată celor două principii ale procesului cicil: principiul adevărului şi principiul rolului activ al judecătorului, în desfăşurarea procesului civil, prevăzut de art. 129, 130, C.pr. civ. Ca urmare, după cum se coroborează cu alte probe din acelaşi proces civil, judecătorul poate diviza mărturisirea calificată ori complexă, luând numai o parte a ei, care poate fi, în favoarea, ori împotriva autorului ei.

E. ADMINISTRAREA PROBEI MARTURISIRII

Codul procesual civil tratează modalitatea de obţinere a mărturisirii judiciare provocate, la cererea părţii potrivnice sau din iniţiativa instanţei, prin procedura numită interogatoriu.

12

Potrivit art. 218 Cod civil, interogatorul se va încuviinţa numai când este vorba de chestiuni de fapt şi cu respectarea următoarelor cerinţe:

- faptele să fie personale ale părţii chemate în instanţă,- faptele să fie în legătură cu pricina, putând duce la rezolvarea ei

(deci faptele pertinente şi concludente)

F. PUTEREA DOVEDITOARE. EFECTE.

Din punct de vedere al efectelor, se pot distinge trei situaţii:

1. când partea chemată la interogator tăgăduieşte faptele arătate de partea adversă, aceasta din urmă trebuie să-şi dovedească susţinerile cu alte mijloace de probă, atitudinea de nerecunoaştere neavând nici un efect probatoriu;

2. când partea chemată la interogator refuză nejustificat să se prezinte în faţa instanţei sau, deşi se prezintă, refuză fără motive temeinice să răspundă la interogatoriu, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau doar ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice;

3. când partea chemată la interogatoriu se prezintă şi recunoaşte susţinerile adversarului, ne aflăm în prezenţa unei mărturisiri simple, calificată sau complexă.

4. PREZUMŢIILE

A. NOŢIUNE. CLASIFICARE.

13

Prezumţiile sunt consecinţele pe care magistratul sau legea le trag dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut (art. 1199 C. civ.).

Prezumţiile sunt probe indirecte, reprezentând concluziile trase de lege sau judecată, de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raportului juridic dintre părţi, este necesar să se apeleze la inducţia sau deducţia realităţilor împrejurărilor cazului, pe calea raţionamentelor de la cunoscut la necunoscut.

In esenţă, prezumţia este o presupunere făcută de legiuitor sau de către judecător, în cursul judecării procesului civil.

Din art. 1199 Cod civil rezultă că prezumţiile pot fi:- legale – “determinate special prin lege”- şi- simple – “care nu sunt stabilite de lege”, ci “lăsate la luminile şi

înţelepciunea magistratului”.

B. PREZUMŢII LEGALE

Legea determină expres, limitativ prezumţiile legale.

În art. 1200 Cod civil sunt date ca exemplu patru cazuri:- declararea ca nule a unor acte pe motiv că sunt făcute în frauda

legii,- dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor,

atunci când acestea rezultă din anumite împrejurări determinate,- liberaţiunea rezultată din anumite împrejurări de fapt,- puterea de luuru judecat, care prezumă că hotărârea judecătorească

rămasă irevocabilă corespunde adevărului.

Art. 1202 al. 1 Cod civil precizează că nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiilor legale, când legea, în temeiul unei astfel de prezumţii, anulează un act oarecare, ori nu dă drept a se reclama în judecată, cu excepţia cazurilor în care legea permite dovada contrară şi afară de ceea ce se va zice în privinţa mărturisirii ce ar face o parte în judecată.

De aici rezultă că prezumţiile legale sunt de două feluri:

14

1. absolute, iuris et de iure, împotriva cărora nu este permisă dovada contrară, şi

2. relative, iuris tantum, împotriva cărora se poate face dovada contrară; majoritatea prezumţiilor legale este formată din prezumţii relative.

Există şi o categorie intermediară sau mixtă de prezumţii legale, prezentată uneori ca o subdiviziune a prezumţiilor legale relative, care pot fi combătute, dar numai de anumite persoane sau numai prin anumite mijloace de probă.

C. PREZUMŢIILE SIMPLE

Concluziile logice pe care judecătorul le poate trage de la un fapt cunoscut la unul necunoscut şi care nu sunt determinate prin lege se numesc prezumţii simple.

Prezumţiile simple pot fi:- deductive – când se desprinde o concluzie practică dintr-una

generală – şi,- inductive – dacă se desprinde o concluzie generală din mai multe

concluzii practice.

Prezumţiile simple se pot baza pe anumite mijloace de probă directe sau pe anumite împrejurări ce permit judecătorului să tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului care trebuie probat.

Pentru admisibilitatea prezumţiilor simple se cer două condiţii: - prezumţia să aibă o greutate şi “puterea de a naşte probabilitatea”,

şi,- să fie admisibilă proba cu martori, “afară numai dacă un act nu este

atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă”.-

15

5. INCHEIERE

În prezent, reglementarea materiei se găseşte în Codul civil, în Codul de procedură civilă şi în Codul comercial (art. 46-57).

În Codul civil se reglementează admisibilitatea şi forţa probantă pentru mijloace de dovadă: înscrisuri, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile (art. 1169-1206), precum şi sarcina probei.

Codul de procedură reglementează încă trei mijloace de dovadă – expertiza, probele materiale şi cercetarea la faţa locului – şi administrarea probelor (art. 167-225 şi 235-241).

Probele sunt deosebit de importante pentru protecţia şi ocrotirea drepturilor subiective civile.

Odată declanşat un proces civil, probele au o importanţă primordială.Sintetic, importanţa probei este exprimată de maxima: idem est non

esse et non probari (un drept nedovedit este ca şi inexistent).

Powered by http://www.referate-lucrari.comReferate,Lucrari de diploma,Licenta,Carti,Teste

16