JUS VALAHICUM

Motto:

“A şti înseamnă a-ţi aduce aminte”

Platon

I. Mitologie juridică

Fiinţa umană se supune legilor care guvernează universul nostru

existenţial.

Miturile fundamentale ale unui popor explică raporturile stabilite între

om şi natură, într-o viziune fabuloasă, conform unui scenariu guvernat de

anumite legi.

Românii consideră că legăturile cu Universul sunt guvernate de “legea

divină”, în timp ce rânduielile omeneşti se desfăşoară potrivit “legilor

pământeşti”. Dialectica acestor raporturi este una extrem de simplă: “Zeii din

cer” sunt creatori de Legi , în timp ce reprezentanţii lor pe Pământ , “bătrânii

înţelepţi şi buni”, sunt “dătători de legi şi datini”. Aceştia rânduiesc lumea după

legile cosmosului, în consonanţă cu acesta, exprimând legitatea mitică de

ordine divină printr-o legitate mitică de ordine umană.

Unii autori considera că toate culturile arhaice, inclusiv societăţile

urbane sau rurale, structurate de una din religiile relevate-iudaism, creştinism

sau islamism - sunt tradiţionale, adică “păstrătoarele unei tradiţii”. (1)

Tradiţia este considerată în etnologie “forţa esenţială “ (2) ce face să

funcţioneze cultura populară.

În cadrul culturii populare, tradiţiile juridice sunt puncte de reper ce pun

în evidenţă conturul spiritualităţii etnice a poporului român.

In acest cadru, “legea pământului”, legea ţării s-a născut din atmosfera

mitică rezultată în urma unei activităţi proto -juridice a strămoşilor şi moşilor

primelor comunităţi etnice. In definitiv, legea străbună este legea strămoşilor şi

moşilor sanctificaţi de comunitate. După moarte, bătrânii, oamenii buni,

dătători de legi şi datini, intrau în rândul sfinţilor spirituali ai fiecărei spiţe de

neam a satelor.

De aceea, chiar denumirea unor localităţi păstrează numele unui

întemeietor mitic, a cărui memorie s-a transmis din generaţie în generaţie.

Aura mitică a activităţii acestor “nomotheţi” bătrâni ai satelor a făcut ca

principii, boierii şi clerul să respecte înţelepciunea acestora, mai ales atunci

când ea nu venea în contradicţie, nu stânjenea, puterea statală, domenială, fie ea

materială sau spirituală. Literatura prezintă exemplul ilustrativ al dialogului

dintre Alexandru Ioan Cuza şi Moş Ion Roată, ori sfaturile primite de Ştefan

Cel Mare din partea Vrâncioaiei, ca forme ale respectului Puterii faţă de

Înţelepciune.

Sacralitatea legilor străbune a făcut ca, până în pragul secolului al XX-

lea, o serie de relicte etnografice să păstreze urme ale paleodreptului românesc.

Nici un studiu de istorie a dreptului românesc, de etnoistorie sau

etnologie juridică, nu poate ignora semnificaţiile acestei “nomogonii mitice”.

Cercetătorii istoriei dreptului românesc pot studia reminiscenţele etico-

juridice, principiile prime ale dreptului, aşa cum pot fi regăsite în proverbe,

colinde, legende, balade, basme, povestiri, imagini iconografice ş.a.

Miturile şi legendele româneşti îmbracă în forme sugestive, de o mare

originalitate, străvechi norme de conduită etico-juridică.

Creaţiile populare se constituie în adevărate izvoare ale gândirii juridice ,

cu rădăcini în adâncurile istoriei poporului nostru.

Aceste relicte, transmise până în vremurile noastre, graţie unei ”eredităţi

culturale”, nu îndeajuns de bine puse în valoare, necesită o analiză minuţioasă,

pluridisciplinară.

Împreună, ele alcătuiesc un CORPUS vast, în bună parte cules,

sistematizat, clasificat şi interpretat.

Acest tezaur uriaş este compus din opere de o varietate excepţională, ce

depăşesc cu mult în valoare şi volum realizările similare ale altor popoare .

Este un adevăr demonstrat faptul că riturile, cutumele şi tradiţiile paleo-juridice

îşi găsesc obârşia în timpuri imemoriale.

“Decodificarea” atentă a datinilor şi riturilor etico-juridice poate pune şi

mai bine în valoare aceste forme perene de “spiritualitate etnică”.

Multe obiceiuri pitoreşti, aparent exotice, cum ar fi, de exemplu, raptul

fecioarelor la nuntă, judecarea “lotrilor” în biserică şi alungarea lor, repudierea

copilului la naştere şi atribuirea numelui de LĂPĂDAT, stabilirea adevărului

prin folosirea jurămintelor sacre (pe apă, pâine şi sare), pedeapsa perindelelor

(3) sunt de fapt instituţii de drept arhaic, privite astăzi ca simple “documente

etnologice”.

II CULTUL “BĂTRÂNILOR ÎNŢELEPŢI”

În mitologia pre-dacă întâlnim un interesant cult arhaic, concomitent cu

vechiul cult al soarelui: “cultul părinţilor spirituali”, al “bătrânilor înţelepţi”

care veghează, îndrumă moral destinul comunităţii.(1)

În acest context, trebuie semnalat un fenomen destul de interesant şi

anume acela al interferenţei dintre acest cult al cinstirii moşilor şi strămoşilor şi

ritualurile religioase similare.

Astfel, în anumite zone istorice ale României, o serie de biserici de lemn

au îmbinat elemente specifice caselor ţărăneşti cu elemente de arhitectură

religioasă clasică. Elementul principal, provenit din construcţia caselor

ţărăneşti, este pridvorul, evoluat dintr-o prispă obişnuită. Când ploua, pe prispă

sau în pridvor se oficiau obiceiuri de ospătare a celor prezenţi, întru pomenirea

morţilor. Aceste mese aveau loc în cadrul sărbătorilor de primăvară, fiind

diferite de ritualurile religioase caracteristice :“sâmbăta morţilor” etc.

In Ţara Lăpuşului, de exemplu, la unele biserici vechi, “mesele pentru

moşi” erau părţi componente ale construcţiei propriu-zise, fie erau aşezate

alături.

Pentru săraci se serveau mese de post la Joii Mari ori de dulce la Paşti şi

abia la final erau invitate şi neamurile sau prietenii, dar numai pe pajiştea din

jurul bisericii.

Prispa pentru masa moşilor era amplasată fie pe latura nordică (la

biserica de lemn din Rogoz), fie în pridvorul de pe latura sudică (la biserica din

Lăpuş).

Masa pentru moşi este alcătuită din două grinzi cioplite şi împărţite prin

linii transversale, în sectoare, acestea din urmă reprezentând neamurile (spiţele

înrudite) din vremea când s-a construit biserica.

La cele mai multe biserici, mesele erau realizate dintr-un şir de lespezi,

fie din grinzi masive de lemn, care corespundeau neamurilor din vremea când

s-au construit.

“Gerontolatria” evidenţiată de acest cult justifică puterea de tip

“senioral” atribuită grupului “de bătrâni înţelepţi”, funcţiile cu rol sapienţial dar

şi judecătoresc, îndeplinite de către aceştia.

Vârsta, experienţa de viaţă şi înţelepciunea le conferă o “putere

spirituală” impresionantă, ce se substituie coerciţiei, şi opresiunii juridice,

caracteristice ale puterii statale.

Spiritul de omenie, de bunătate sufletească, sfătoşenia acestor “păstrători

de legi şi datini”, constituiau premisele autorităţii lor morale . Aceste calităţi s-

au păstrat intacte în comunităţile rurale, pe tot cuprinsul spaţiului etnic

românesc.

Reminiscenţe ale cultului “ strămoşilor şi moşilor” (străbunii mitici,

făpturi protectoare, tutelare, eroii civilizatori, inteligenţe superioare, exemple

de moralitate), aceste relicte instituţionale, specifice “gerontocraţiei”

patriarhale, le regăsim în formele de organizare sătească. Reguli neschimbate

de veacuri funcţionau în interiorul acestui organism social, structurat piramidal,

pe nivele de competenţă, dar ierarhizat după un criteriu obiectiv: vârsta.

La baza piramidei sociale se afla grupul nedefinit al locuitorilor (“natul”)

satului.

La un palier superior se aflau tinerii (feciorii), organizaţi în “cete”, după

criteriul afinităţilor spirituale. (2)

Existenţa acestor cete se leagă fie de unele sărbători calendaristice

solstiţiale sau echinocţiale (colindatul) , fie de rituri profesionale: agrare

(Cununa), păstoreşti (Roata de foc), fie semimilitare (Arcaşii, Junii, Şoimii

Carpaţilor).

Unii cercetători au remarcat faptul că aceste “cete de feciori” aveau un

caracter iniţiatic, erau veritabile “confrerii” (3).

Organizate după reguli păstrate din timpuri imemoriale, aceste forme de

iniţiere se remarcă prin disciplina imprimată membrilor săi. Cel care conducea

“ceata” era un fecior de excepţie, propus şi acceptat de tinerii din grupul său şi

ascultat cu sfinţenie. El se numea “vătaf”, “şef”, “jude”, “cneaz”, “primaş” sau

“crai”.

Cu trecerea timpului, ritualurile acestor confrerii (“cete”) s-au

desacralizat, şi-au pierdut din caracterul iniţiatic primar.

Un model de organizare, destul de apropiat de cel evocat, este acela al

confreriilor militare ale “cetelor de haiduci”. Acestea erau caracterizate prin

ermetism şi printr-un puternic sentiment de solidaritate (4), bazat pe norme de

comportare foarte stricte.

Pe un plan intermediar se situa “ceata oamenilor vrednici”, şi întreaga

structură culmina cu “ceata bătrânilor”, constituită într-un “sfat al înţelepţilor”,

având competenţe extinse.

Aceştia vegheau la perpetuarea vechilor datini, la păstrarea nealterată a

ritualurilor ancestrale, la respectarea “legii pământului”.

De obicei, judecata desfăşurată în faţa “sfatului bătrânilor”, începea în zorii

zilei şi se termina la asfinţit.

Sentinţele erau fără drept de apel, lor trebuind să li se supună toţi

locuitorii.

Nevrednicii, călcătorii tradiţiilor, erau judecaţi , după comportamentul

fiecăruia, îşi primeau pedepsele meritate, “după legea bătrână şi dreptate”.

Aceste pedepse aveau un rol corectiv, un efect etic şi moral salutar,

mergând de la formele cele mai uşoare (dojana), până la cele mai severe (cum

ar fi alungarea din sat), sau foarte grele (pedepse fizice , chiar pedeapsa

capitală)

In linii generale, sunt de remarcat câteva forme de judecată : judecata la

hotarele moşiei, judecata la scaunul de judecată (cel mai adesea în pridvorul

bisericii, sau în bătătura satului), precum şi judecata în mijlocul naturii,

practicată în special în sânul comunităţilor pastorale.

Judecata în “vatra satului” are o încărcătură mitică esenţială: Vatra este

un loc consacrat. Locul considerat sacru poate fi situat în jurul unui copac, care

conferă acestui spaţiu un aer de solemnitate. Copacul conferă vetrei satului o

personalitate mitică cu rădăcini în trecutul imemorial.(5)

In acest context, “Frăţia românilor cu pădurea nu este o simplă metaforă

poetică, ci o formă de existenţă, de civilizaţie şi cultură.” (6)

Devastarea pădurilor, exploatarea lor fără nici un fel de raţiune, poluarea,

distrugerea naturii , sunt fapte străine acestui spirit , iar cei care procedează

altfel sunt, putem spune, ”străini”, la propriu şi la figurat, pentru că atentează

nu numai împotriva universului fizic, ci chiar împotriva substanţei spirituale a

poporului nostru.

III JUS VALAHICUM – repere teoretice

Prin conceptul JUS VALAHICUM înţelegem sistemul de drept român

prestatal, respectiv întregul sistem de cutume, datini şi tradiţii juridice, cu

riturile juridice corespunzătoare, păstrate şi transmise din generaţie în

generaţie, din timpuri imemoriale.(1)

Pe teritoriul românesc, acest sistem este cunoscut sub numele de

“obiceiul pământului”, “legea pământului” sau “legea străbună”.(2)

In afara graniţelor româneşti, acest concept este cunoscut şi sub alte

diverse denumiri: LEGEA VALAHA, JUS VALAHICUM (3)

Având un cert suport mitologic, acest sistem de cutume, datini şi tradiţii

juridice a fost considerat de către românii din afara ţării drept “lege sfântă”.

Dincolo de hotarele ţării, “legea pământului” este denumită exclusiv “jus

valahicum” şi era aplicabilă doar membrilor comunităţilor valahe din enclavele

locuite masiv de populaţia românească.

In enclavele etnice româneşti din străinătate, obiceiurile şi tradiţiile

considerate ca făcând parte din JUS VALAHICUM, au fost respectate cu

sfinţenie. De aceea, se poate afirma, fără a greşi, că JUS VALAHICUM a

contribuit la menţinerea fiinţei naţionale româneşti.

In interior, prin LEGEA STRĂBUNĂ (Legea Ţării) se înţelege un

sistem juridic comunitar sătesc, în care sunt incluse rânduielile juridice

moştenite din generaţie în generaţie. Acest sistem conţine totalitatea relaţiilor

sociale legate de proprietate, în general, dar mai ales de proprietatea funciară,

în special, precum şi raporturile de muncă în sânul colectivităţii.

Cutuma juridică nu a putut fi ignorată nici de către legiuitorul român

modern şi, acolo unde a fost posibil, cutuma a fost inclusă în textele de drept.

Deşi dreptul consuetudinar pare vetust, anacronic, conservator , legile noastre

(Codul Civil, Codul de Procedură Civilă etc.) fac trimitere la tradiţii şi cutume

locale. (4)

Pe de altă parte, există ţări dezvoltate din punct de vedere al sistemului

de drept, în care cutumele juridice sunt la mare preţ: de exemplu sistemul de

drept anglo-saxon.

Totodată, în legislaţia internaţională, mai ales în ceea ce priveşte dreptul

comercial, dreptul transporturilor, dreptul familiei etc. există referiri la

cutumele locale, iar judecătorii sunt ţinuţi să respecte prevederile acestora.

În continuă stare de transformare, statul a avut întotdeauna interesul să

înlăture cutumele, normele dreptului obişnuielnic, iar pe altele să le transforme

în propriul său interes.

In plan abstract, JUS VALAHICUM configurează concepţia filosofică a

poporului român privind ideea de drept şi dreptate socială.

In ceea ce priveşte proprietatea funciară, datinile prescriu

comportamentul omului faţă de pământ, menţinând nemodificate acele atitudini

pozitive ale sătenilor faţă de ogoare, plaiuri, păşuni, păduri, drumuri de acces

etc.

In sfera relaţiilor de muncă, LEGEA TARII prescrie norme privind

desfăşurarea activităţii agrare, pastorale, forestiere sau raporturile de ierarhie

prin muncă.

Printre alte tradiţii transmise în cadrul conceptului amintit, întâlnim o

serie de prescripţii, fără corespondent, am putea spune, în alte legislaţii, sau

chiar în legislaţia noastră modernă: legea ospitalităţii, legea omeniei, legea

purităţii relaţiilor de familie etc.

Subliniem faptul că secuii , în îndelungata lor convieţuire cu românii, au

preluat multe dintre întocmirile juridice caracteristice vechii civilizaţii

româneşti: întâlnim la aceşti secui foruri de conducere şi judecată sătească, cum

ar fi : judele sătesc, jurătorii, scaunul de judecată al satului, ca organ central al

comunităţii. Acest for legislativ sătesc este, până la numite limite, un organ

judecătoresc pacificator, care “sancţionează abaterile şi abuzurile, urmând

forme procedurale tradiţionale. “ (5)

IV . “JUS VALAHICUM” în însemne heraldice

Până în prezent ACVILA VALAHICĂ este singura stemă oficială a Ţării

Româneşti, recunoscută ca armerie tradiţională a principatului muntean şi

dovedită prin numeroase documente de ordin sigilar şi monetar.

Cel mai vechi vestigiu sigilar este conţinut de un document aparţinând

lui Vladislav I (Vlaicu Vodă) ce datează din 20 ianuarie 1368. Se observă o

pasăre heraldică cu capul conturnat, cu aripile nedesfăcute, având la dextra o

cruce, iar în cantonul superior senestru o stea cu şase raze, flancată de o lună de

tip crai-nou (cu coarnele întoarse spre dextra). Acest tip de stemă a suferit în

timp o modificare a modului de reprezentare al păsării heraldice: vultur, acvilă,

corb.

Această stemă poate fi regăsită pe documente, pisanii, lespezi funerare,

inscripţii, în ornamentaţia şi grafica religioasă sau laică.

Documentele de ordin sfragistic, respectiv sigiliile mijlocii aplicate în

ceară sau timbrate, provenite din cancelaria domnească a Ţării Româneşti,

prezintă figurile familiilor domnitoare, flancând un arbore.

In literatura heraldică românească, această imagine este cunoscută sub

denumirea “NOVA PLANTATO”. In jurul ei s-au iscat vii polemici, mai ales

cu privire la semnificaţia arborelui flancat de personaje umane.

Este de notorietate polemica ştiinţifică dintre V.A.Urechia şi P.V.

Năsturel (1), demonstraţiile acestuia din urmă născând o veritabilă teorie, ce şi-

a găsit numeroşi adepţi (2).

Generalul Năsturel considera că simbolul heraldic arboricol semnifică

“noua întemeiere” a Constantinopolului, a “Noii Rome” ( dar nu în sensul

susţinut de către unii istorici, care vedeau în simbolul amintit “descălecarea”

principatului muntean), subliniind prin aceasta rolul jucat de români în

sprijinirea Ortodoxiei.

Fără îndoială, voievozii Ţării Româneşti au fost principalii susţinători ai

Ortodoxiei în această parte a Europei, după căderea în mâinile puterii islamice

a Constantinopolului.

Prin daniile făcute în întregul Orient ortodox, domnii ţărilor române au

preluat în bună parte rolul jucat de împăraţii bizantini, acela de protector al

credinţei creştine.

Deşi pare convingătoare, această teorie nu explică decât parţial

semnificaţia prezenţei simbolului denumit “NOVA PLANTATIO” pe

documentele heraldice şi iconografice .

Nu poate fi contestat adevărul istoric că domnii Moldovei, la rândul lor,

au avut un rol important în protejarea locurilor sfinte ale ortodoxiei în spaţiul

de influenţă bizantină. Deci, simbolul heraldico-iconografic “Nova Plantatio”,

ar trebui să apară şi în armorialul Moldovei, ceea ce nu se întâmplă.

In al doilea rând, simbolul “Nova Plantatio” este întâlnit şi pe unele

monede aparţinând unor regi arpadieni (două capete afrontate şi încoronate,

despărţite de o tulpină sau de un puiet). Acesta ar însemna, în concluzie, fie că

regii arpadieni s-au erijat în apărătorii Ortodoxiei, fie că primele însemne

sigilare româneşti de acest tip au fost influenţate de circulaţia monedelor

maghiare pe teritoriul ţării noastre, aşa cum susţin , de exemplu, unii cercetători

de la Budapesta.(3)

Ambele ipoteze de lucru nu corespund însă adevărului istoric şi nici nu

pot justifica teoria “întemeierii” Noii Rome în spaţiul nord-dunărean.

In al treilea rând, este dificil să acceptăm ideea că Ţara Românească ar fi

putut revendica rolul de “Noua Romă”, atâta vreme cât turcii nu cuceriseră încă

definitiv capitala bizantină. Or, imaginea “Nova Plantatio” poate fi regăsită de

timpuriu , înainte de l453, pe o pecete din vremea lui Mircea cel Bătrân, aflată

pe un hrisov emis în anul 1403. (4)

În opinia noastră, “Nova Plantatio” este un simbol iniţiatic, un semn de

recunoaştere a apartenenţei unor anumite familii boiereşti la acea rasă de

oameni aleşi, păstrători ai tradiţiei mitice, ce justifică includerea lor în elita

conducătoare. Acest simbol criptic corespunde unei tradiţii străvechi, a cărei

semnificaţie s-a pierdut . Ştim că, în trecut, pe sigiliile boiereşti apăreau diverse

reprezentări emblematice: “toiagul”, ca însemn al apartenenţei la o anumită

“dregătorie”.(5) etc.

La rândul lor, înalţii prelaţi îşi treceau în peceţile personale simbolul

hieratic al “cârjei arhiereşti”.

V. Un misterios simbol paleojuridic – CIUGA

Într-un precedent studiu al nostru, am prezentat o serie de semne cu

valoare juridică, păstrate timp de veacuri pe răbojuri. Aceste semne sunt , în

opinia noastră, relicte ale vechii scrieri a poporului român.

Ele sunt incluse în categoria aşa-numitelor “ semne de judecată”:

tamgaua pe cel judecat, pe locuinţa lui (1).

În continuare, vom înfăţişa un simbol paleojuridic neanalizat încă în

literatura de specialitate: CIUGA. El întruneşte anumite trăsături ce sunt

specifice unui simbol totemic si tabuistic străvechi. Elementele sale

componente au valoare simbolică: cercul, arborele sacru (coloana cerului),

crucea.

În cadrul ritualului de judecată, bătrânii satului, consideraţi un fel de

nomotheţi mitici, se adunau în cerc (în horă), sub trunchiul bradului sau al

coroanei unui stejar (considerat arbore cosmic), arbore sacru.

Sfatul bătrânilor îndeplinea multiple funcţiuni în cadrul comunităţii: etico-

morale, jurisdicţionale şi decizionale.

În principal, “ceata bătrânilor” judeca comportamentul etico-juridic al

fiecărui membru al aşezării, veghind ca acesta să se conformeze tradiţiilor

strămoşilor şi moşilor satului, aplica şi interpreta legea pământului, cuprinsă în

ceea ce se numeşte “datină” .

Acest sfat al înţelepţilor stabilea cele mai importante acţiuni privind

viaţa satului: când şi cum să se desfăşoare strânsul recoltei, începutul şi

sfârşitul ciclurilor de păşunat, repararea drumurilor, împărţirea unor porţiuni de

teren din vatra satului pentru construirea de noi locuinţe, cum să fie îndeplinite

obligaţiile fiscale ş .a.

Deciziile adoptate se comunicau sătenilor, adunaţi fie în bătătura satului,

sub un copac bătrân, fie în pridvorul bisericii, iar celor absenţi prin "strigarea

peste sat”, făcută de “crainic” şi precedată de baterea unei tobe. Aceste hotărâri

erau: mustrare, expunere la stâlpul infamiei sau stâlpul justiţiar, perindelele,

bătaia, lapidarea şi ordalia (subiect controversat, totuşi).

Transmiterea hotărârilor luate se făcea prin viu-grai şi erau respectate cu

sfinţenie, fără să fie nevoie de intervenţia vreunei autorităţi din afara aşezării .

Satele româneşti, chiar cele mai izolate, erau conectate între ele, printr-un

ingenios sistem de comunicaţie, uimitor de rapid şi de eficace.

Mesajele, conţinând evenimente esenţiale pentru viaţa satului: decesul

unui locuitor, declanşarea unui incendiu, iminenta producere a unei calamităţi

naturale, invazia unor năvălitori , răzmeriţe, mobilizarea luptătorilor în oastea

domnească etc. , erau transmise printr-un anumit cod străvechi.

Totodată, când sătenii trebuiau să adopte decizii importante, se apela la

acest străvechi mijloc de comunicare.

Existenţa unor pericolele mari se comunica de la o aşezare umană la alta,

atât în timpul zilei cât şi noaptea, prin semnale sonore (dangăt de clopote) sau

vizuale ( focuri pe culmi) , după o convenţie prestabilită.

Clopotele , trase într-un anumit mod , aveau aptitudinea de a transmite o mare

varietate de mesaje .

Turnurile înalte, dar mai ales clopotniţele, erau utilizate în trecut ca

locuri de observaţie asupra satului şi împrejurimilor sale. De aceea, în zonele

joase, bisericile erau amplasate în centrul aşezărilor sau pe un promontoriu ce

asigura un câmp vizual optim.

In zonele de deal sau de munte, complexele bisericeşti îndeplineau, pe

lângă menirea lor principală, o dublă funcţie: erau puncte de observaţie dar şi

relee de transmitere a unor mesaje uşor de înţeles de către locuitorii satelor din

vecinătate.

Clopotele, toaca, cornul, buciumul sau chiar tulnicele lungi, din doage de

brad (folosite mai ales in Munţii Apuseni) erau , aşadar, şi instrumente de

transmitere a mesajelor. “ Fiecare gospodărie îşi avea codul ei de semnale cu

tulnicul, prin care cei de acasă comunicau cu păstorii de la mutături şi colibe,

cu bărbaţii plecaţi după lemne , pentru vase, sau la coasă.” (2)

Atacurile hoţilor, ale hoardelor străine, erau semnalizate prin intermediul

acestor instrumente cu mare rapiditate.

Avem puţine referiri istorice concrete la asemenea aspecte, printre ele

însă şi o cronică din secolul al XIV-lea, privitoare la expediţia lui UMUR BEG,

emirul din EFES, împotriva Chiliei (1335-1339), în care se menţionează

textual:

“ Emirul, în fruntea a 300 de vase porneşte pe Marea Neagră; oamenii lui

ajunseseră la Chilia, la graniţa Valahiei si prădară ţara. Când creştinii văzură

sosirea lor, îşi dădură de ştire unii altora prin mijlocul ierburilor aprinse” (3)

O lucrare de la începutul secolului XX, aminteşte de unul dintre mijloacele de

semnalizare a pericolelor mari (invazii ale năvălitorilor, mobilizarea oastei

domneşti ) : CIUGA (pl. CIUGI).

Acest mijloc empiric reuneşte, în mod paradoxal, un complex de

simboluri mitice, întâlnite în paleoetnografia juridică: arborele sacru, stâlpul

cerului, incinta sacră , crucea de jurământ.

CIUGA este descrisă ca fiind “ o bârnă mare de brad sau chiar un brad

ori stejar, pe care îl curăţau de crengi. În partea superioară a prăjinii era o

traversă de brad, dispusă orizontal, formând cu prăjina o cruce; crucea era

înglobată intr-un cerc.

În partea de mijloc a prăjinii si dedesubtul cercului se aşeza o altă

traversă mai mică, dispusă orizontal. Prăjina, traversele si cercul erau peste tot

învelite, cu mare meşteşug, cu un odgon de fân sau paie cărora, în momentul

pericolului, li se da foc.

Când inamicul venea din afară, se aprindeau cele doua traverse, cercul si

prăjina. Când era vre-o revoltă internă (răzmeriţe, atacuri de hoţi) se aprindea

întâi cercul şi apoi crucea.”(4)

Mai exista şi Ciuga MICĂ .Aceasta era formată dintr-o prăjină înaltă, la

fel ca CIUGA MARE, cu deosebire că , în partea de sus, în dreapta, avea un

cerc.

Imediat, locuitorii se adunau în cete şi se îndreptau, pe drumul cel mai

scurt, către locul de adunare al oştii, fixat de către Domn, denumit , după cum

se pomeneşte în cronici, “ Tabăra cea Mare” (5)

Analizat în plan mitologic, ritualul aprinderii CIUGII, în situaţii de

ameninţare pentru viaţa comunităţii, este de fapt transimbolizarea mitului

focului sacru, este un rug prin care se invocă ajutorul , pentru salvarea fiinţei

colective. De menţionat faptul că, toate popoarele neolatine, ca şi strămoşii lor

latini, nu pronunţau niciodată IGNIS, pentru că numele era tabu, sfânt, ci numai

FOCUS, adică vatră.(6)

In concepţia strămoşilor noştri, incendierea CIUGII indica iminenţa unui

pericol împotriva VETREI STRĂMOŞEŞTI.

Iată semnificaţia profundă a unui obiect de mult uitat - folosit, aparent ,

într-un domeniu ce ar ţine mai mult de arta şi tehnica militară.

“Tactica pământului pârjolit” nu este doar o simplă metodă de tactică şi

strategie militară ; este, de fapt, o formă de reacţie mentală a locuitorilor

acestor ţinuturi în raport cu un pericol grav ce ameninţă VATRA strămoşească.

VI . Complexul de la Tg. Jiu - o hieropolă a spiritualităţii

româneşti

Figura lui Brâncuşi seamănă izbitor cu aceea a unui ţăran bătrân şi

înţelept, a unui “ nomothet” arhaic.

Hobiţa, satul în care s-a născut acest genial creator, este un tărâm

mitic. El se află în apropierea munţilor sacri ai strămoşilor noştri. După unii,

în această zonă, se află muntele sfânt, COGAINON, (poate Parâng,

Godeanu) unde se găseşte peştera recluziunii lui Zalmoxis.

Din tradiţiile mitice ale străbunilor noştri se ştie că, spre unul dintre

aceşti masivi muntoşi, ducea “calea sfântă”, drumul tainic parcurs de casta

sacerdotală, în procesiunile anuale desfăşurate în hieropolă.

Pe această cale nu puteau păşi decât “marii iniţiaţi”: regii, sacerdoţii,

conducătorii militari, cei sacrificaţi din patru în patru ani (mesagerii

cerului).

O altă cale sacră ar putea fi “Troianul” (Brazda lui Novac din

legendele antice româneşti), identificată de N. Densuşianu cu o cale

comemorativă, dedicată lui Osiris.

Arheologii au descoperit câteva urme ale unui aliniament discontinuu,

care străbate Câmpia Română, de la nordul Dunării de Jos, la Marea Neagră

(de la Apus la Răsărit).