Dan Gulea

Evoluţia avangardei româneşti

– rezumat –

Pornind de la premisa că este deja constituit cîmpul literar românesc, Evoluţia

avangardei româneşti studiază relaţiile pe care grupurile de avangardă (din jurul revistelor

Contimporanul, Integral, Unu) le stabilesc cu ceilalţi actori: relaţii de opoziţie, poziţionare în

aceeaşi parte a cîmpului literar, respingere sau acceptare.

Termenul de avangardă desemnează, după Bourdieu, o grupare cu un capital simbolic

ridicat, care încearcă să se aşeze în cadrul cîmpului dominat de grupările cu un capital

instituţional, reprezentante ale polului academizat; şi acestea, în vremea acreditării lor, au purtat

semnele avangardei, în luptă cu alte structuri. Cu timpul, au devenit normatoare ale cîmpului

literar, tendiţă pe care noile avangarde încearcă să o schimbe. Primul capitol, „Spaţiul teoretic“,

precizează conceptele de sociologie literară folosite, descrie întinderea cronologică a

fenomenelor şi stabileşte punctul de plecare: întrucît nici un alt studiu dedicat avangardei literare

nu a depăşit graniţa anului 1947, este necesară o astfel de intervenţie, dat fiind faptul că

avangardiştii au continuat să producă texte şi poetici şi după acest an, despărţindu-se, dar şi

reîntorcîndu-se la ideile iniţiale de frondă.

Al doilea capitol, „Apariţia modernismului românesc (1910-1920)“, surprinde relaţiile

dintre cîmpul politic românesc şi cel artistic; acesta este intervalul în care apare expresivitatea

modernistă, iar autorii implicaţi (Tudor Arghezi, N.D. Cocea, Ion Vinea) scriu în aceeaşi

publicaţie şi articole politice şi texte literare. Adversarii de mai tîrziu ai grupurilor avangardiste

(Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga) sînt acum ţinta unor pamflete politice, conturîndu-se ca

inimiciţii „moştenite“ din această perioadă de la maeştrii Arghezi sau Cocea. Este de asemenea

momentul formării „şcolii lui Cocea“ în gazetărie, care îi cuprinde pe cei mai importanţi scriitori

ai avangardelor (Ion Vinea, Tristan Tzara, Jacques Costin, B. Fundoianu), dar şi pe alţii de rang

secund. Adversităţile politice se regăsesc şi la nivelul vieţii artistice: lucrările lui Iser, Cuţescu-

Storck sau Brâncuşi sînt în mai multe rînduri subiectul unui oprobiu academic. Astfel, avangarda

nu este analizată doar din perspectiva lumii literare, ci şi din cea a lumii artistice, în sens larg.

„Apariţia avangardei româneşti (1920-1930)“, capitolul al treilea, urmăreşte cîmpul

literar prin raportarea la tradiţie. Este deceniul cel mai pertinent al mişcării, cînd formelor

artistice considerate osificate li se dau răspunsuri la nivelul operei avangardiste. Se scriu parodii

despre condiţia artistului (artistul instituţionalizat, aşezat confortabil pe piedestalul operei,

producător necondiţionat de valoare), se demitizează poezia (neoromantică, simbolistă), proza

(romanele de aventuri şi în genere orice fel de romanţ), precum şi teatrul (fiind vizat în special,

după expresia lui Apollinaire, cel naturalist, în speţă realist-mimetic). Literatura formată în jurul

manifestelor şi al programelor artistice are o dublă mişcare: de distrugere a tradiţiei şi de

construire a uneia noi. În fond, avangarda conferă un rol august metaforei în poezie (este timpul

„miliardarilor de imagini“, precum Ilarie Voronca, Ion Vinea, Ştefan Roll, B. Fundoianu),

construieşte proza erotică (Ion Vinea, Felix Aderca) şi teatrul experimental („Sburător cu negre

plete“ de Felix Aderca este prima operă teatralo-cinematografică). Sonoritatea imaginilor,

exprimarea plastică din folclorul românesc îiatrage în versificaţii facile sau pretenţioase pe foarte

mulţi scriitori, pe de altă parte, imaginarul hasidic popular este o sursă de inspiraţie pentru

povestitorul Ion Călugăru.

Avangarda românească apare sub o expresie sintetică, denumită de revista Integral şi de

orientarea pe care a încercat să o acrediteze, integralismul. Revista îi aduce laolaltă pe cei mai

mulţi scriitori şi artişti care nu-şi găsiseră un loc sub egida Contimporanului: Ion Călugăru, B.

Fundoianu, Ilarie Voronca, Ştefan Roll sau M.H. Maxy.

Manifestarea interesului politic în literatură se vede cel mai bine în apariţia

expresionismului în cadrul cîmpului literar românesc, în opera unor scriitori care nu aparţin în

mod decisiv unei anumite grupări. Aceştia sînt influenţaţi, într-o măsură mai mică sau mai mare

de mitologia unui spaţiu deosebit, prezervant al tradiţiilor, un Vaterland de pţine ori numit,

prezent în opera lui Lucian Blaga, Aron Cotruş şi H. Bonciu.

Capitolul „Poziţionările avangardei interbelice (1924-1938)“ cuprinde foarte exact

perioada de la apariţia Manifestului activist către tinerime de Ion Vinea (1924), primul manifest

al avangardei şi pînă la distrugerea relaţiilor din cadrul unui cîmp cultural şi social, odată cu

instaurarea dictaturii carliste (1938). Contribuţia avangardiştilor de pînă acum este urmărită şi în

reviste neavangardiste programatic sau în cadrul unor grupări distincte (cenaclu Sburătorul,

revistele Facla, Tiparniţa literară, Bilete de papagal, Universul literar ş.a.), în funcţie de tipul

de capital folosit: girul unor personalităţi (N. Davidescu, N.D. Cocea, Ion Minulescu) sau

capitalul eclectic. Revista Unu, apărută după Contimporanul şi Integral, nu face decît să preia o

abordare a cîmpului literar şi nişte strategii ale predecesoarelor sale. Astfel, dacă în

Contimporanul scriu tradiţionalişti sau ortodocsişti precum Ion Pillat sau Sandu Tudor, şi în Unu

vor fi prezenţi ortodocsişti, precum Virgil Carianopol sau Paul Sterian. Gruparea din jurul

revistei Unu manifestă şi primele semne ale unei academizări, adică transformarea din situaţia de

avangardă (lupta pentru acreditare) în instituţionalizare, prin acceptarea unor premii literare sau

prin fenomene de epigonism,. În afara opoziţiilor tranşante, transversale, precum cea dintre

Gîndirea şi Contimporanul, există şi scriitori care au stat în marginea vieţii artistice, neimplicaţi,

în poziţii excentrice, precum Grigore Cugler sau Victor Valeriu Martinescu sau chiar grupări,

precum cele de la Craiova: Meridian şi Radical. În al doilea rînd, pentru unii autori implicarea în

activismul politic şi renunţarea la poetica de negaţie (o definiţie comună a avangardei) reprezintă

trăsături care caracterizează foarte bine mişcarea de avangardă: Cocea, Vinea şi Contimporanul

făceau o politică socialistă; Saşa Pană, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu sau Ion Wittner

sînt de această dată membri ai Partidului Comunist. Deceniul al IV-lea înregistrează astfel

apariţia conceptului de „literatură proletară“ sau „literatură pentru masse“, un nou sens al

avangardei, iar acesta este şi mediul de formare pentru membrii Grupului Suprarealist Român:

Gellu Naum, Gherasim Luca sau Virgil Teodorescu.

Pentru că transformările pe care le suferea cîmpul politic şi ce literar autohton, o serie de

autori români încep să plece spre alte orizonturi: Fundoianu / Fondane, Ilarie Voronca, Mihail

Cosma / Claude Sernet, Victor Brauner, stabilesc, pe urmele lui Tristan Tzara, principalele

modalităţi de interrelaţionare a cîmpului român cu cele străine, în special cel francez. Dar

contacte cu avangardele străine apăruseră încă din vremea Contimporanului, care publică, cel

mai adesea pe principiul reciprocităţii, autori din Germania, Ungaria, Belgia sau Italia. În

strinătate, cea mai mare influenţă dintre românii plecaţi o avea Tzara, care este însoţit, atît în

acţiunile şi evenimentele dintre 1916 şi 1920, cît şi după aceea, de alţi autori de origine română:

Marcel Iancu, Céline Arnauld, Arthur Segal.

Intervalul 1945-1947, unul de relativă liberalizare după dictaturile carlistă, legionară şi

antonesciană, marchează restabilirea unor relaţii pentru funcţionarea cîmpului literar. Acum

apare Grupul Suprarealist Român (Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Paul Păun şi

D. Trost), recunoscut de Breton drept o „mişcare autentică“. Capitolul al şaselea precizează

disensiunile şi adversităţile din interiorul Grupului, dar şi raporturile lui cu tradiţia avangardistă

sau cu generaţia „pierdută“.

Ultimul capitol, „Cîmpul politic şi controlul asupra cîmpului literar“, arată diferite

chipuri şi înfăţişări ale conceptului de avangardă, sub pecetea vremurilor. Unii actori s-au făcut

cunoscuţi în cadrul extremei drepte (Ion Barbu, Aron Cotruş, Ion Sân-Giorgiu), dar cei mai mulţi

au îmbrăţişat ordinea literară a realismului-socialist: Ion Călugăru, Geo Bogza, Virgil

Teodorescu. Au existat şi modalităţi de a ieşi de sub retorica oficială, prin cărţile pentru copii,

semnate de Gellu Naum sau Constantin Nissipeanu. Elemente ale unui cîmp literar nu mai pot fi

găsite decît în afara graniţelor, prin publicaţiile exilului românesc, conduse de Ştefan Baciu,

Alexandru Lungu, Valery Oisteanu, Andrei Codrescu, prin gesturile lui Victor Valeriu

Martinescu sau prin activitatea lui Lucian Boz. În ţară, în epoca de „dezgheţ“ dintre 1965 şi

1970-1971, se reiau procedeele avangardiste din perioada interbelică de aceeaşi autori (Bogza,

Nissipeanu) sau de reprezentanţi ai generaţiei anilor ’60: A.E. Baconsky, Constantin Abăluţă.

Concluziile lucrării se rezumă la prezentarea receptării critice a avangardei, anul 1969

fiind considerat important, pentru că apar primele studii din perspectiva istoriei literare (Marcel

Petroveanu, Matei Călinescu, Ion Pop), alături de Antologia literaturii române de avangardă

îngrijită de Saşa Pană; cu toate acestea, este succint trecută în revistă şi activitatea criticilor

interbelici, pentru a arăta felul în care a fost primit acest fenomen, de la începuturi (anii ’20 ai

secolului trecut) pînă la epuizarea ultimilor epigoni de la sfîrşitul anilor ’70 şi începutul anilor

’80.

Actori discutaţi în Evoluţia avangardei româneşti:

Constantin Abăluţă

Felix Aderca

Tudor Arghezi

A.E. Baconsky

Ion Barbu

Lucian Blaga

M. Blecher

Geo Bogza

H. Bonciu

Horia Bottea

Lucian Boz

Victor Brauner

F. Brunea-Fox

Scarlat Callimachi

Dida Solomon-Callimachi

Ion Călugăru

Virgil Carianopol

Andrei Codrescu

Mihail Cosma / Claude Sernet

Jacques G. Costin

Vasile Cristian

Grigore Cugler

Mihail Dan

Henri Daniel

Vasile Dobrian

Dan Faur

B. Fundoianu / Bemjamin Fondane

Taşcu Gheorghiu

Virgil Gheorghiu

Horia Ghiea

Ion Sân-Giorgiu

D. Iacobescu

Tiberiu Iliescu

Isidore Isou

Gherasim Luca

Adrian Maniu

Ion Sofia Manolescu

Victor Valeriu Martinescu

M.H. Maxy

Sergiu Milorian

Grigore Michonze (Grégoire Michonze)

Moldov

Gellu Naum

B. Nemţeanu

Constantin Nissipeanu

Sesto Pals

Saşa Pană

Miron Radu [Paraschivescu]

Paul Păun

S. Perahim (Jules Perahim)

Tana Qvil

Ştefan Roll

Mihail Sabini

Teodor Scarlat

Constantin Stelian

Virgil Teodorescu

Dolfi Trost

Alexandru Tudor-Miu

Tristan Tzara

Jonathan X. Uranus

Urmuz

Ion Vinea

Ilarie Voronca

Aurel Zaremba

A.L. Zissu