Dan Elias Cartea de poezie Marieta Buzescu – „Vreascuri” Marieta Buzescu a publicat primele versuri în Revista Helis, folosind un pseudonim pe care l-a abandonat ulterior. Este de ani buni profesor de filosofie la Liceul din Fierbinþi ºi începând cu luna iunie a acestui an, lunã în care publicã prima carte, poet cu acte în regulã! Cartea se numeºte „Vreascuri” (ISBN 978-973-0-19370- 1), cu un subtitlu în aparenþã ironic („Spre luminarea sufletului”) dar care ne spune ce face poezia în general; taie în trup ferestre, peste care întinde geamuri subiri din pânze de pãianjen, pentru ca acel ceva necunoscut dinlãuntrul nostru sã se poatã bucura de o altfel de luminã. Cele 91 de pagini sunt în integralitatea lor, adicã ºi materialã, pagini de autor. ªi asta pentru cã Marieta Buzescu este responsabilã de la cuvânt, la copertã, aranjament grafic ºi tehnoredactare. Poezia Marietei Buzescu are certificarea verbului „a simþi”, verb pe care mulþi îl fac responsabil cu starea poeticã. Eu nu mã aflu printre ei, dar asta nu înseamnã cã nu pot recunoaºte ºi chiar invidia rezultatul unei astfel de abordãri. Primul pe care l-am re-simþit a fost lipsa oricãrui complex în aºezarea structurilor lingvistice dupã modelul lui „ce vreau sã spun”. De aici ºi libertatea construcþiilor sonore fãrã schiþe ºi planuri prealabile, cu aparenþa unei anume fragilitãþi. Ceea ce pare important în poezia Marietei Buzescu este sinceritatea, adicã relaþia de dragoste dintre discurs ºi realitatea sentimentelor ce îl genereazã. „Visul de varã târzie/ sub tãlpi murmurând poezie/ ºi-ascunde gândul de tâmplã.// De ce nu se-ntâmplã?” … „Cu buza crãpatã de sete, eu, strig./Tu-mi dai întreaga fântânã cu apã.” … „Înºir mãrgele:/ roºii - de viaþã,/ verzi – de speranþã,/ albastre de zbor,/ albe – de dor!” … „Azi sunt../ Mâine vreau..// Copac./ Interzisele mere/ ruginã/ haine de frunze!” „Privesc liniºtitã/ forfota lumii/ pe cerul mov.// Drumuri împletite/ curg separat./ Câte ciocuri cu hranã/ pentru puii lor!// Dacã nu aº mai fi?” Pe fundaþia unei reguli care spune cã „scriu ce simt, pentru cã numai ce simt este adevãrat”, nu se poate construi perfect, pentru cã perfecþiunea nu ne aparþine. Din acest motiv micile naivitãþi, ruperile de ritm sau unele stridenþe verbale, dacã nu ar fi existat, ar fi trebuit inventate în text, pentru cã autoarea ne propune o poezie umanã, o nobleþe a imperfecþiunii trãite, în locul unei riguroase fabricaþii de simþãminte. Printr-o întâmplare a acestui mister, pe care formal îl numim realitate, o cunosc de ceva vreme pe autoarea versurilor din aceastã carte, ºi îmi asum o constatare, în mod evident subiectivã. Marieta Buzescu este ºi poeta cu capul în norii unei ploi de varã, mereu cu rochia pãtatã de umbrele unor cocori, ce poate nu au zburat niciodatã, dar ºi o posibilã descendentã din tribul pierdut al amazoanelor conduse de viteaza Hipolita ºi de mândra ei sorã Antiopa. Marieta Buzescu ºi-a câºtigat pas cu pas, cu efort ºi consecvenþã ºi realitatea ºi poezia. Spun asta ca o dovadã a faptului, nedemonstrat încã ºtiinþific, cã se poate trãi mai multe vieþi în acelaºi timp.