Dan capitan de plai – Caracterizare

Scrierea poartă ca titlu chiar numele personajului principal care apare încadrat unei lumi legendare în care istoria se îmbină cu folclorul, realitatea cu fantasticul. Dan, personajul principal al poemului, este un personaj imaginar deoarece nu figurează în nici unul din documentele istorice ale vremii, fiind o plăsmuire a imaginaţiei poporului. De aceea, el este „ o întrupare simbolică a patriotismului şi eroismului anonim, popular”, „ca Romândor al lui Budai Deleanu” (Gheorghe C. Nicolescu). Numele său dă şi titlul poemului, eroul participă la toate momentele acţiunii fiind prezent atât în expoziţiune, ca om al datorie, cât şi în deznodământul scrierii, ca un simbol al frumuseţii morale a poporului român. Pe parcursul întregului poem, Vasile Alecsandri îi realizează lui Dan un impresionant portret fizic şi moral, de o complexitate uluitoare, în care trăsăturile caracteristice sunt ale unui erou popular legendar. Fost oştean de-al lui Ştefan cel Mare, trăind singuratic, el vine parcă de dincolo de timp, din eternitate: „Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară / Ca pe un gol de munte o stâncă solitară”. Fire solitară şi meditativă, Dan gândeşte asupra trecerii nemiloase şi ireversibile a timpului, dar perspectiva morţii nu-l înspăimântă. Regretul pentru trecerea anilor tinereţii şi nu teama de moarte sunt exprimate de erou, prin interogaţii retorice şi printr-un limbaj exclamativ, metaforic, deosebit de expresiv „... Timpul rece-apasă umărul meu / Şi cât m-afund în zile, tot simt că e mai greu! / O, lege-a nimicirei, o lege nemiloasă! / Când s-a toci oare a vremii lungă coasă?”. Înfrăţit cu natura în mijlocul căreia trăieşte, albit de ani şi de zile, eroul a acumulat o bogată experienţă de viaţă şi evocarea momentelor tinereţii constituie antidotul împotriva tristeţii ce ameninţă să devină copleşitoare. Dintotdeauna el a dispreţuit răul şi urgia, nutrind speranţa într-o lume ideală, perfectă: „Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă / Pentru bine, şi largă, prea largă pentru rău! / El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu”. Dan îi ura din adâncul fiinţei sale pe cotropitori şi, iubindu-şi cu înflăcărare ţara. lupta vitejeşte pentru apărarea ei, fiind prezent în luptă ori de câte ori aceasta era în primejdie: „Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie, / Pe cei care prin lume purtau bici de urgie, / Şi mult iubea când ţara striga: La luptă, Dane! / Să vânture ca pleva oştirile duşmane”. Prin faptele sale de vitejie, oşteanul asigura liniştea moşiei străbune: „Iar ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi / Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei”. Ca orice erou popular, Dan este legat sufleteşte de tovarăşul său nedespărţit, calul, căruia i se adresează direct şi-i transmite curajul său nemăsurat: „N-aibi grijă, măi şoimane! eu am şi duc cu mine / O vrajă rea de duşmani şi bună pentru tine”. La fel de profundă este şi legătura sa cu natura deoarece eroul înţelege glasul acesteia, de la care află de năvălirea tătarilor. Din acelaşi spirit de solidaritate, natura îl recunoaşte şi-l ajută, căci „râul îl cunoaşte şi scade-a sale valuri / Să treacă înainte viteazul Dan la luptă”. Deşi bătrân, el rămâne acelaşi patriot înflăcărat care şi-a păstrat vigoarea sufletească şi trupească şi care pleacă imediat la luptă când ţara este în primejdie. Dan simte şi gândeşte ca orice român devotat patriei şi care este gata de sacrificiul suprem pentru apărarea ei: „El zice cu mândrie, nălţând privirea-n sus: / «Pe inimă şi paloş rugina nu s-au pus. / O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai / Pân’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai! / Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greu / Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu...”. Dragostei de ţară i se adaugă deci ura neîmpăcată împotriva duşmanilor. Patriotismul fierbinte al eroului, curajul şi vitejia sunt dovedite şi prin fapte, căci în timpul luptei „El intră şi se-ndeasă în gloata tremurândă / Ca junghiul cel de moarte în inima plăpândă / Şi paloşul ce luce ca fulger de urgie / Tot cade-n dreapta-n stânga şi taie-n carne vie...”. Dan este şi un prieten devotat deoarece nu-şi părăseşte prietenul în momentul când acesta este rănit, ci stă „de pază la capul lui Ursan”. Frumuseţea morală a personajului, însuşirile lui alese se desprind însă puternic din atitudinea pe care acesta o adoptă în confruntarea cu Ghirai, hanul tătarilor. Deşi e prizonierul acestuia, Dan îşi păstrează măreţia şi demnitatea: „Deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră

românul!”. Când Ghirai încearcă să-l înspăimânte pe Dan cu perspectiva morţii, acesta dovedeşte curaj, înţelepciune şi îşi exprimă metaforic încrederea în urmaşii ce vor duce mai departe lupta pentru libertate naţională: „Ghiaur! zice tătarul cu inima haină, / Ce simte firul ierbei când coasa e vecină?” „Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul, / Căci are să renască mai fragedă la anul!” La fel de demn, printr-o replică tot aşa de sclipitoare şi inteligentă, Dan refuză categoric să-şi părăsească legea creştinească în schimbul iertării. Greutăţile nu-l înspăimântă, nu cunoaşte ce este teama şi de aceea nu acceptă compromisuri: „Ceahlăul sub furtună nu scade muşunoi! / Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi. / Deci nu-mi convine viaţa mişelnic câştigată, / Nici pata făr’delegii în fruntea mea săpată. / Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz, / Un verme ce mănâncă albeaţa din obraz. / Cui place să roşească, roşească...eu nu vreu, / Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu. / Alb-am trăit un secul pe plaiul strămoşesc / Şi vreu cu faţa albă senin să mă sfârşesc. / Ca dup-o viaţă lungă, ferită de ruşine, / Mormântul meu să fie curat şi alb ca mine!” Demnitatea, sentimentul onoarei, dragostea faţă de patrie sunt însuşiri transmise de la înaintaşi, al căror simbol devine Ştefan cel Mare, de la care viteazul a învăţat nu numai meşteşugul armelor, dar şi preceptele morale ale unei conduite demne: „Aşa m-au deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie! / La trai fără mustrare şi fără prihănie”. În aceste momente dificile, gândul lui Dan este la patrie al cărei chip vrea să-l ia cu sine în moarte şi de aceea singura lui dorinţă este ca în „ora morţii grele” să mai sărute o dată pământul ţării. Momentul reîntâlnirii cu plaiul natal este magistral descris şi pune în lumină profundul patriotism al eroului, legătura lui intimă cu ţara, durerea sufletească a celui care se desparte pentru totdeauna de ceea ce a iubit mai mult: „Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce, / Îşi pleacă fruntea albă, smerit îşi face cruce / Şi pentru totdeuna sărută ca pe-o moaşte / Pământul ce tresare şi care-l recunoaşte...”. Corect şi cinstit, el îşi respectă cuvântul dat şi, după ce simte bătând inima ţării, se înapoiază în cortul hanului şi istovit de dorul ei „suspină, şovăieşte şi palid cade mort”. Prin înaltul sentiment al onoarei, prin înţelepciunea, demnitatea, vitejia, dragostea de patrie şi puritatea lui sufletească, Dan smulge chiar admiraţia duşmanului său. Acesta se convinge încă o dată că renumele lui Dan este justificat („O! Dan, om înţelept! / Te ştiu de mult pe tine, cunosc al tău renume / Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume, / Pe mulţi tătari cuprins-ai de-ai morţii reci fiori!”) şi de aceea, cu durere în suflet, este nevoit să recunoască: „O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere, / Având o viaţă verde în timpul tinereţii / Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!...” După cum se poate constata din cele arătate, Dan este un erou popular cu un caracter complex, prezentat într-o lumină legendară, ale cărui însuşiri se dezvăluie treptat pe întregul cuprins al naraţiunii şi care sunt reliefate atât direct, cât şi indirect. Unele trăsături caracteristice sunt prezentate direct de către autor, de către personajele operei sau chiar de personaj însuşi (autocaracterizare). Astfel, autorul înfăţişează direct singurătatea oşteanului şi legătura sa cu natura sau măreţia lui în faţa lui Ghirai, hanul, care, tot direct, îşi exprimă admiraţia faţă de erou, evidenţiindu-i înţelepciunea, vitejia, eroismul, devotamentul şi puritatea sufletească. Dan însuşi este conştient de curajul său şi de posibilitatea de a mai lupta încă pentru apărarea ţării. Alte însuşiri sunt reliefate indirect prin aspectul exterior al personajului, prin faptele săvârşite şi conduita şi frământările sufleteşti ale eroului. La aceste procedee de caracterizare se adaugă Încadrarea personajului în mediul în care trăieşte şi limbajul său prin care scriitorul îi evidenţiază trăsăturile caracteristice.De remarcat este faptul că atât în caracterizarea directă, cât şi indirectă, Vasile Alecsandri foloseşte numeroase figuri de stil, cum ar fi epitetele („măreţ intră românul”, „vechi pustnic”, „dalba-i vitejie”, „luceşte voios”, „suflet luminos”, „fruntea albă” etc.), comparaţiile („trăieşte ca şoimul singuratic”, „munţii albi ca dânsul”, „mânia ca trăsnetul era”, „se-ndeasă în gloata tremurândă ca giunghiul”, „sărută ca pe-o moaşte” etc.), metaforele („fantasma drăgălaşă”, „a vremii lungă coasă”, rugina”, „lupii”, „unealta de robie sub care leul zace” etc.) şi personificările (personificarea stejarilor, a râului, a pământului ţării etc.). Prin Dan, erou legendar, Vasile Alecsandri pune totul sub semnul grandiosului şi al fabulosului, iar istoria este înveşmântată în hlamida strălucitoare a legendei.