Dama cu camelii

Alexandre Dumas, fiul

Cititorule, îţi propun un exerciţiu de imaginaţie: ce-ai zice dacă prostituata pe care ai

întâlnit-o la ieşirea din bloc ar face subiectul unei drame existenţiale? Ce-ai zice dacă ai şti că

imoralitatea poartă mirosul cameliilor chiar şi dincolo de mormântul amintirilor? Ce-ai zice

dacă un tablou de Evă organică ne-izgonită din rai ar fi de fapt chipul damnat al unei curtezane

venale?

“ Într-un oval de graţie ce nu poate fi descrisă, puneţi doi ochi negri, cu nişte sprâncene

atât de fin arcuite, încât păreau pictate; peste ochii aceştia aruncaţi vălul genelor lungi, care,

plecându-se, umbreau frăgezimea trandafirie a obrajilor..” Frumuseţea fatalităţii, contururile

perfecte ale ispitei, privirea netedă şi mângâietoare a tragismului, “florile răului” (Baudelaire)

şi tulburarea abjectă a funeraliilor premature se completează şi se contagiază într-un roman

tenebros în care protagonista, Marguerite Gautier, re-iniţiază noţiunea de curtezană prin

tematica fragilă a iubirii.

Romanul ”Dama cu camelii”, apărut în 1848, dezvoltă astfel paradigma pripită a

prostituatei de lux din secolul al XIX-lea, care îndură etichetele şi catalogările negative

atribuite de societate conform unor implacabilităţi nescrise. Dincolo de aceste bariere, dincolo

de prejudecăţile care se înscriu abile pe linia eticii, Marguerite Gautier va cunoaşte dragostea

sinceră a lui Armand Duval, înscris de altfel şi pe prima pagină a cărţii de referinţă Manon

Lescaut, carte-ancadrament cu rolul unei madlene proustiene care generează fluxul conştiinţei

şi fluiditatea faptelor narate. S-ar zice că ţesătura epică induce o intrigă sinuoasă şi totuşi foarte

bine articulată care constă într-un dialog sibilinic cu accente de consternare şi pactizare

involuntară între narator şi Armand Duval:

”Durerea domnului Duval îmi inspira simpatie şi, fără să-mi dau seama de ce, aş fi vrut

să-i fiu agreabil. Îmi spuse atunci:

-Dumneavoastră aşti cumpărat ceva la licitaţia Margueritei?

-Da domnule, o carte.

-Manon Lescaut?

-Întocmai.

La auzul acestei ştiri, Armand Duval îmi apăru parcă uşurat de o mare povară...”

Astfel, din acest punct declanşator se ţes retrospectiv durerile şi fericirile de curtezană

aliniată timpuriu şi fatalmente tragismului cu incărcături afectiv-psihologice profunde regăsite

şi în ultimele sale cuvinte:”Tristă viaţă părăsesc!”. Dar totuşi, paradoxal, dama cu camelii

parcurge o existenţă jovială, luxuriantă., opulentă, alimentată şi de intervenţia episodică în

roman a Contelui de G, un admirator fidel amorezat copilăreşte de farmecele imprevizibile ale

Margueritei.Viaţa mondenă, preţul scump al cochetăriilor devin cale de comunicare pentru

curtezană şi orice amant dispus să o întreţină chiar şi în contextul acoperirii de datorii sau în cel

al suportării tacite de recuperări secvenţiale din meandrele bolii şi din rumoarea iraţională.”

Trupul îi era sleit de violenţa crizei şi de vindecarea bolii, pentru a mai îngădui şi spiritului o

emoţie puternică”.

Dincolo de substratul viciat al romanului, plutesc desigur cameliile, florile nelipsite din

preajma curtezanei, devenite elemente de idenitificare şi de cunoaştere.”Niciodată Marguerite

nu a fost văzută purtând alte flori decât cameliile. Timp de douăzeci şi cinci de zile pe lună

cameliile erau albe, cinci zile roşii; nimeni n-a cunoscut vreodată cauza schimbării

culorii..”..Poate că această fluctuaţie de cromatică rezidă tocmai în acel corpus dual de

semnificaţii pe care îl conţine portretul curtezanei: pe de-o parte albul gol, fad, nud, sinistru al

morţii precoce şi pe de altă parte roşul aprins, arzător, pulsativ al iubirii sincere dintre

Marguerite şi Armand.

Dama cu camelii se traduce conclusiv prin acea “tuse seacă” a unui destin prea

voluptos care şi-a deghizat protagonista cu prospeţimea florilor şi culpabilitatea ftizică,

tuberculoasă în acelaşi cadru în care răsună profetic-compătimitor cuvintele autorului:

“Compătimiţi pe orbul care n-a văzut niciodată lumina zilei, pe surdul care n-a auzit niciodată

acordurile naturii, pe mutul care n-a putut niciodată să-şi exprime prin viu grai ceea ce simte,

şi, sub un fals pretext al pudoarei, nu voiţi să deplângeţi această orbire a inimii, această

surzenie a sufletului, acest mutism al constiinţei care duc la nebunie pe nefericita îndurerată şi

care, fără voia ei, o fac incapabilă să vadă binele, să audă vocea Domnului şi să rostească

graiul curat al dragostei şi al credinţei.”

Aşadar, la Judecata de Apoi a personajelor feminine angajate în opera literară, participă

şi tu! De ce? Ca să recuperezi nevătămatul suflet macabru-candid al curtezanei lui Dumas...

Tagu-uri: dragoste, camelii, roman, Dumas