Dupa ce am ascultat-o pe cintareata

Dupa ce am ascultat-o pe cintareata,m-am rupt de mine insumisi mi-am pus timplape umarul timid, de femeie,al orei.Ce frumoasa procesiune de elefanticu baldachine clatinatoaretrecea prin tropicul sentimentelor mele!Acum vedeam leul si mindria luistriviti sub inaintarea inceataa majestuoaselor coloane ce sprijineaucupola miscatorului templu.Acum vedeam secundele, cumse nasteau una cite unadin ochii meica din sorii incalziti pina la albastru.Acum voi muri, imi spuneam,dar dorul meu de tine era mai puternicsi nu puteam, nu puteamsa ma despart de planeta. 

Cântec deplin - Radu Gyr

N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.Surâd numai acei care suspină.Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,cu mâna ta n-ai unge răni străine,N-ai jindui după frânturi de rai,de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazicu fruntea jos, în pulberea amară.Şi dacă-nvii în cântecul de azie că mureai în lacrima de-aseară.

IMN MORTILOR

de Radu Gyr

Morminte dragi, luminã vie, sporite'ntr'una an de an, noi v'auzim curgând sub glie, ca un suvoi subpãmântean!

Ati luminat cu jertfe sfinte pãmântul, pânã'n temelii, cãci arde tara de morminte, cum arde cerul de faclii.

Ascunse'n lut, ca o comoarã, morminte vechi, morminte noi, de vi se pierde urma'n tarã, vã regãsim mereu în noi!

De vi s'au smuls si flori si cruce si dacã locul, nu vi-l stim, tot gândul nostru'n el v'aduce, îngenuncheri de heruvim.

Morti sfinti în temniti si prigoane. Morti sfinti în lupte si furtuni, noi am fãcut din voi icoane, si vã purtãm pe frunti cununi.

Nu plângem lacrimã de sânge, ci ne mândrim cu-atâti eroi. Nu! Neamul nostru nu vã plânge, ci se cuminecã prin voi.

VOI N'ATI FOST CU NOI IN CELULE

  de Radu Gyr

Voi n'ati fost cu noi în celule sã stiti ce e viata de bezne, sub ghiare de fiarã, cu guri nesãtule, voi nu stiti ce-i omul când prinde sã urle, strivit de cãtuse la glezne.

Voi n'ati plâns în palme, fierbinte, strãpunsi de cutitul trãdãrii. Sub cer fãrã stele, în drum spre morminte, voi n'ati dus povara durerilor sfinte spre slava si binele tãrii.

In cântec cu noi laolaltã trecând printre umbre peretii, voi n'ati cunoscut frumusetea înaltã cum dorul irumpe, cum inima saltã gonind dupã harfele vietii.

Ce-i munca de brate plãpânde, ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru, cum scârtâie osul când frigul pãtrunde, ce-i foamea, ce-i setea, voi n'aveti de unde sã spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta 'nchisoare cum minte speranta si visul, când usile grele se'nchid în zãvoare, si'n teama de groaznica lui înclestare pe sine se vinde învinsul.

Ati stat la ospete'ncãrcate gonind dupã fast si orgoliu, nici milã de noi si nici dor, nici dreptate, nici candelã-aprinsã si nici libertate, doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti cã pumnul e singura faimã. Fãtarnici la cuget, pe-alãturi ne treceti, când noi cu obraji ca pãmântul si vineti, gustãm din osândã si spaimã.

Când portile sparge-se-or toate si mortii vor prinde sã urle, când lanturi si ziduri cãdea-vor sfãrmate, voi nu stiti ce'nseamnã'nvierea din moarte, cãci n'ati fost cu noi în celule.

INTELEPTUL

de Radu Gyr

Nu scuip pe'nfrângerile mele! Ce-am adorat nu stiu sã ard si nu ridic în vânt obiele în locul ruptului stindard.

De funia spânzurãtorii dezastrele nu mi le-agãt si nici mândria din victorii n'o pun sperietoare'n bãt.

Cu-aceleasi zâmbete'ntelepte îmi port si lanturi si cununi urcând spre soare clare trepte sau coborând printre furtuni.

Si merg pe-acelas tãrm ce suie, la brat cu prieteni sau vrãjmasi, de-o fi sã-mi batã trupu'n cuie sau sã-mi presare crini sub pasi.

INDEMN LA LUPTÃ                                                de Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute, nici rãnile din piept nu dor, cum dor acele brate slute care sã lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îti cântã ce'nseamnã'n luptã-un brat rãpus ? Ce-ti pasã'n colb de-o spadã frântã cãnd te ridici cu'n steag, mai sus ?

Infrânt nu esti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevãratele înfrângeri, sunt renuntãrile la vis.

Plumb de toamna

De-acum, tusind, a si murit o fata,Un palid visator s-a impuscat;E toamna si de-acuma s-a-nnoptat...

-- Tu ce mai faci, iubita mea uitata?

Intr-o gradina publica, tacuta,Pe un nebun l-am auzit racnind,Iar frunzele cu droaia se desprind;E vant si-orice speranta e pierduta.

Prin targu-nvaluit de saracieAm intalnit un popa, un soldat...De-acum pe carti voi adormi uitat,Pierdut intr-o provincie pustie.

De-acum, au si pornit pe lumea eronataEcouri de revolta si de jale;

Tot mai citesti problemele sociale...Sau, ce mai scrii, iubita mea uitata?

Ego

Tot mai tăcut şi singurÎn lumea mea pustie -Şi tot mai mult m-apasăO grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,Reiese-atât de bine -Aceeaşi nepăsareDe oameni, şi de tine.

Lacustră

De-atâtea nopţi aud plouând,Aud materia plângând...Sunt singur, şi mă duce un gândSpre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,În spate mă izbeşte-un val -Tresar prin somn şi mi se pareCă n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...Şi simt cum de atâta ploaiePiloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,Tot tresărind, tot aşteptând...Sunt singur, şi mă duce-un gândSpre locuinţele lacustre.

Bacovia

Semne

Cu genunchii la gura, cu pumnii strânsi,Dorm pruncii în pântecul mumelor,Gingase semne de intrebare.

Cu trupul drept, cu fata în sus,Dorm mortii în adâncul pamântului,Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

Geo Bogza

Evocare

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -a piele de copil mirosea spinarea ei,a piatră proaspăt spartăa strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.Râzândă şi plângândă cu lacrimi mariera sărată ca sareaslăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.Între ape, numai ea era pământ.

Nichita Stanescu - Rugaciune

Iarta-ma si ajuta-masi spala-mi ochiulsi întoarce-ma cu fataspre invizibilul rasarit din lucruri.

Iarta-ma si ajuta-masi spala-mi inimasi toarna-mi aburul sufletului, printre degetele tale.

Iarta-ma si ajuta-masi ridica de pe minetrupul cel nou care-mi apasasi-mi striveste trupul cel vechi.

Iarta-ma si ajuta-masi ridica de pe mineîngerul negrucare mi-a îndurerat caracterul.

Cântec vechi de luna nouă

Ieşise-n calea sufletului meuaiurea, din trotuare, Dumnezeu, dar seara grea de stele şi de lutardea pe străzi şi nu l-am cunoscut.

În felinarele cu iz de scrum ochi de pisică-mi licăreau în drumşi pasul greu mi se-aşternea nătâng... şi fluieram, aşa, ca să nu plâng.

Dar tot credeam că poate viermii moinu cresc în ochii mai pustii şi goi, nici în surâsul meu nedăruitşi tot credeam că poate n-am murit.

Ieşise-n calea sufletului meuaiurea, din trotuare, Dumnezeudar nu l-am cunoscut şi, gol de gând, trecui aşa-nainte, fluierând.

Nichita

De Profundis

Am căzut, fiindcă m-ai smuls Tu din Tine,Pentru că m-ai svârlit am căzut...Aşa strigă toată eternitatea din mine.Umple-mă cu păcat, umple-mă cu ruşine,Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la început,Vina mea s-a iscat în lut.Eu, a patra-ţi ipostază, ţip din ruine:Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine?Nu dragoste, nu milă, nu iertare,Vreau dumnezeiasca mea stare,Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut,Întregeşte-mă şi întregeşte-te Doamne iar cu mine.

Autoportret romantic la 67 de ani

Mi-am făurit o bătrâneţe bravă:Cu părul alb ca faldul unui steag,Cu crângul bărbii ţărcuind şirag,Un chip uscat de pajişte firavă.

În pieptul liber, bântuită navăDe al talazurilor vălmăşag,Port încă sus, ci tot mai lângă prag,O inimă răcită, dar de lavă.

Visez mereu, căci visul mi-e trezie.Din lene mi-am făcut amică vie;Cu ea ţin sfat când gânduri, mii, mă trag...

Nu mai întreb ce vremuri bat afară;Privesc, în mine, pulberea de searăŞi coborând lăuntrica mea scară,Mă sprijin în condei ca în toiag.

Stiinta

Primeşte lacrima amarelor căinţiŞi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse…Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,Ci spre mândria proastei mele minţi,Pentru-ngâmfarile ei: cât de sus e!

Căci Cerurile-Ţi cu minuni în eleDin inima în cap cercai să-mi mut…Dar, jos aici, în gândurile meleÎnaltele misterioase stele,În pietre şi pământ s-au prefăcut.

Şi-n creieri port cenuşile lor grele.

Decebal către popor

Viaţa asta-i bun pierdutCând n-o trăieşti cum ai fi vrut!Şi-acum ar vrea un neam călăuS-arunce jug în gâtul tău:E rău destul că ne-am născut,Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,C-o moarte tot suntem datori!Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit;Dar nu-i totuna leu să moriOri câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,De s-ar lupta şi-n primul rând,Ei tot atât de buni ne parCa orişicare laş fugar!Murmurul, azi şi orişicând,E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!Toţi morţii tac! Dar cine-i viuSă râdă! Bunii râd şi cad!Să râdem, dar, viteaz răsad,Să fie-un hohotit şi-un chiuDin ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,Nebiruit e braţul tăuCând morţii-n faţă nu tresari!Şi însuţi ţie-un zeu îţi pariCând râzi de ce se tem mai răuDuşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,Zamolxe, c-un întreg poporDe zei, i-am întreba: ce vor?Şi nu le-am da nici lor pământCăci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!E rău destul că ne-am născut:Dar cui i-e frică de războiE liber de-a pleca napoi,

Iar cine-i vânzător vândutSă iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!Voi braţele jurând le-aţi pusPe scut! Puterea este-n voiŞi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,Că zeii sunt departe, susDuşmanii lângă noi!

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!Luna venea după El, în celulăşi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,ochii adânci ca nişte păduri.Luna-L bătea cu argint pe veştminteargintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:- De unde vii, Doamne, din ce veac?Iisus a dus lin un deget la gurăşi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:- Pune-mi pe răni mâna ta!Pe glezne-avea urme de cuie şi ruginăparcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oasepe rogojina mea cu libărci.Luna lumina, dar zăbrelele groaselungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţânăşi mişunau păduchi şi guzgani.Am simţit cum îmi cade capul pe mânăşi-am adormit o mie de ani...

Când m-am deşteptat din afunda genună,miroseau paiele a trandafiri.Eram în celulă şi era lună, numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.Am întrebat zidul: nici un răspuns!Doar razele reci, ascuţite-n unghere,cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.Din lună venea fum de căţui...M-am pipăit... şi pe mâinile mele,am găsit urmele cuielor Lui.

Poema finala (Bacovia)

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu stie nimeniAscuns în pivnita adânca, fără a spune un cuvântSingur să fumez acolo nestiut de nimeniAltfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viata, si moarteaSi plângă poetii poema lor vana...Stiu...Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis --Plumb, si furtună, si pustiu,Finis...

Istoria contemporană...E timpul... toti nervii te vor...O, vino odată, măret viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu stie nimeniMâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvântSingur să mă pierd în lume nestiut de nimeniAltfel, e greu pe pământ...

Fructul oprit

Cum tii si tu din veac la amanunte,Te legi de forme stramte si alegi !...De ce te-arati arar si doar pe munte ?Si vii invesmantat numai in legi ?

Eu sunt pe fund de vai o biata nalba,Ma poarta lumea-n piept la sarbatori.Iar tu ma vrei in slavi o stanca albaCa-n trasnete pe mine sa cobori..

Mi-esti ploaie calda, stiu, mi-esti vant de varaDar tu intreg, tu pur, cand vei sosi ?Cel dincolo de nori, de fum si para,Nu cum graiai din rug lui Moisi.

Satana vezi cat de duios se-mbraca !Tu alte chipuri lesnicioase n-ai ?Si nu te pleci pe crestetul meu dacaNu pot fi piscul asprului Sinai ?

Pe-o ramura ce-azurul lin strapungeDe ce nu esti un mar inrumenit ?...Cum te-as musca de te-as putea ajunge,Tu, Doamne,-n lume singur fruct oprit.

CLVIII

Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privescŞi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,Opun intensu-mi geniu în care se topesc.Ma-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,Înjug virtuţi şi patimi la marea poezieÎn care, fară urme de pulbere târzie,Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,Pământul n-are margini, nici cerurile prag

Eu singur voi fi cantat de toti nu pentru arta vorbirii,Nici pentru puterea bratului cu care as fi intrecut pe altii,

Ci, inconjurat de dureri si suspine, ca pe un leuCainii cei rai ma latrara de pretutindeni – poem de jalePentru Rasarit si pentru Apus. De s-ar intampla vreodataCa vreun barbat la ospete inima sa-si dezlege, sau vreun drumet,Sau un cantaret s-atinga cu degetele chitara armonioasaSi prin sunete inganate sa povesteasca durerile mele,Sa-si aduca aminte de Grigorie pe care l-a crescut in CappadociaMica cetate a Diocezareei. Pe cand unora le-ai acordatGrele si nesfarsite bogatii, unora fii de mare distinctie,Altu-i frumos, altu-i puternic si altul bun orator,Eu sunt celebru prin durerile mele; in mine ai slobozitToate sagetile amare ale dulcii tale maini.Sunt un al doilea Iov, dar nu pentru aceleasi motive. Sfantul Grigorie de NazianzCântecul nebunului

Ei sunt cuminti...Eu sunt nebun...Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -Poate ca cel cuminte-s Eu -Desi de câte ori le-o spun,Eu pentru Ei... sunt tot nebun...

Ei ma urasc ca nu-s ca Ei...Eu îi iubesc ca nu-s ca Mine...Ei beauSi mint fara rusine -Si-n ochii prietenilor meiTrec drept nebun... ca nu-s ca Ei...Lor nu le place-amanta Mea...Mie nu-mi place-amanta Lor...Ei vad cu ochii tuturorFemeia...Eu n-o pot vedeaDecât cu-ai mei -

Amanata Mea...

Dar cum din Ei toti numai EuNu sunt ca Ei,Am sa ma ducDe voia mea la balamuc -Si fiindca nu-mi va parea rau,Cumintele voi fi tot Eu!...

George Bacovia Liceu

Liceu, - cimitirAl tineretii mele -Pedanti profesoriSi examene grele...Si azi ma-nfioriLiceu, - cimitirAl tineretii mele!

Liceu, - cimitirCu lungi coridoare -Azi nu mai sunt euSi mintea ma doare...Nimic nu mai vreu -Liceu, - cimitirCu lungi coridoare...

Liceu, - cimitirAl tineretii mele -În lume m-ai dat

În vâltorile grele,Atât de blazat...Liceu, - cimitirAl tineretii mele!

Romanta meschina

Daca-ai crezut c-ar fi putut sa fieCeva mai mult decât ce-a fost, te-ai înselat!...N-a fost decât un început de nebunie,De care-ntâmplator ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de trioletePe care un poet le-a scris în vis,În cinstea celei mai frumoase fete,Si-a-nnebunit de'ndata ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spuneDecât cu ochii-nchisi si pe-nnoptat,În ritmul unui început de rugaciunePentru iertarea primului pacat!...

N-a fost decât ce-a trebuit sa fie,Si, dac-a fost cu-adevarat ceva,N-a fost decât un strop de vesnicieDesprins dintr-un meschin "et caetera!"...

Omul negru, Serghei Esenin

Sunt bolnav de tot, prieteni,Sunt bolnav peste măsură.Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.Mă frâng.Parcă galopează vântulŞuierând prin stepa sură,Parcă-n creier alcoolulFierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasăre din aripi,Capul din urechi vibrează.El picioarele trudite Să-şi mai poarte n-are cum.Un om negru,Un om negru,Un om negruVine şi pe pat s-aşează.Un om negru Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negruPlimbă-un deget pe o carte ticăloasăŞi ca peste-un mort călugăr,Mormăindu-mi din abis,Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,De patimi roasă,Împlântând în suflet groazaŞi umplându-l de plictis.

Un om negru,Negru, negru!

"Hei, ascultă-mă, ascultă -Mormăie mişcându-şi gheara - În această carte-s multe planuri mariŞi mari idei.Acest om trăit-a-n ţaraCare-o stăpâneau scârbavnici,Prefăcuţi şi mari mişei.

Ţara ceea, în decemvre,

E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,Viscolele ţes fuioareDe pe caierele moi.Acest om a fost odată aventurier,Nu glumă,De cea mai aleasă viţăŞi de cel mai falnic soi.

A fost fercheş,Pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,Deşi nu prea mare forţă,Care nu plăcea oricui.Pe-o femeie oarecare,Peste patruzeci trecută,O numea fetiţă scumpăŞi spunea că-i dragă lui.

Fericirea - spunea dânsul -E în dibăcia mâinii şi în agerimea minţii.Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericţi.Nu-i nimicCă-n traiul nostru biciuirea suferinţeiNe aduce gânduri falseŞi ne lasă istoviţi.

Când te bântuie tristeţea,Când pierzi toate,Când te doare,Când te-nşfacă gerul vieţii,Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -Să zâmbeşti cu nepăsareE cea mai înaltă artăDintre câte-s pe pământ."

"Omule, omule negru!Nu vei cuteza aceasta,Doar în valuri,Ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,Mi-e indiferentă viaţa unui biet poetce umblă după chefuri şi scandaluri.Te poftesc oricui, nu mie,S-o citeşti şi să-l îndrugi."

Omul negru se încruntă şi se uită fix la mine.În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.

Parc-ar vrea făţiş să-mi spuieCă-s tâlhar fără ruşine,Că pe cineva câineşte l-am căznitŞi l-am prădat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni,Sunt bolnav peste măsură.Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.Mă frâng.Parcă galopează vântulŞuierând prin stepa sură,Parcă-n creier alcoolulFierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasă.DoarmeLiniştea răscrucii goale.Singur stau la geam.Pe nimeniNu aştept.MI-e gândul stâns.A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.Nişte călăreţi - copacii -În grădina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceşte cucuvaia,Ca un scheaun.Iscă tropot de copiteSumbrii călăreţi de lemn.Iată iarăşiOmul negruS-a ivit,S-a pus pe scaun,Dând jobenul către ceafă,Desfăcându-şi haina, demn.

"Hei, ascultă-mă, ascultă! -Mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşteŞi plecându-se asupra-mi tot mai rău,Mai fioros, -Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşteSuferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.Ah! Să presupunem însă c-am greşi!Afară-i lună.Ce mai vrea şi luna astaToropită-n bălţi cereşti?

Poate c-o îmbie tainic"Ea"Cu coapsa groasă,Brună,Printre lirice miazmeDe iubire să-i citeşti.

Ah! Mi-s foarte dragi poeţii!Şleahtă de caraghioşi.Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banalăCum unei studente,Pline pe obraz de coşi,Din mersO hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală,Îi vorbeşte prins de vervăTocmai despre univers.

Nu mai ştiu,Nu mai ţin minte,Într-un sat, poate-n Kaluga,Poate undeva-n Reazan,Trăia un copil cuminte,Cu păr galben,Ochi albaştri,În familia lui simplă şi săracăDe ţărani.

Şi-a crescut,Acum e vârstnicŞi poet - chiar de elită.De-o puetere nu prea mare,Dar de-un nesecat tumult.Pe-o femeie oarecare,Peste patruzeci pornită,O numea fetiţă scumpăŞi-o iubea nespus de mult."

"Omule, omule negru!Eşti un oaspăt de ocară.Faima ta de când e lumeaSe lăţeşte peste tot."Sunt turbat,M-a prins furia -Şi bastonul sare, zboară,Cu nebună-nverşunareÎl izbeşte drept în bot.

Luna a murit.La geamuriZorile-s albastre, line.Ah, tu, nuoapte crudă,Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?Cu jobenu-n cap pe scaunŞedŞi nimeni nu-i cu mine.Singur sunt, bolnav...Şi-oglindaZace spartă în bucăţi.