www.europarl.europa.eu/sakharov

sĂrB

ĂTor

IM 2

5 De

aNI

De

aCTI

vITĂ

ŢI D

e sp

rIJI

NIre

a D

repT

urIl

or o

Mul

uI

SĂRBĂTORIM 25 DE ANI DE ACTIVITĂŢI DE SPRIJINIRE A DREPTURILOR OMULUI

PARLAMENTUL EUROPEAN

PREMIUL SAHAROVPENTRU LIBERTATEA DE GÂNDIRE

BD-03-13-570-RO

-C

2 3

„Oamenii ar trebui să își urmeze întotdeauna conștiința. Drepturile omului stau la baza civilizației”.

Elena Bonner

4 5

Cuvânt-înainte

vizite pe teren, intervenții la nivel diplomatic și organizarea de misiuni de observare a alegerilor. Parlamentul European își afirmă cu fermitate sprijinul pentru deținuți politici, disidenți și apărători ai drepturilor omului din întreaga lume.

Prin intermediul „Rețelei Premiului Saharov”, care îi reunește pe toți laureații și reprezentanți ai Parlamentului European, ne propunem să asigurăm o platformă solidă tuturor celor care prețuiesc libertatea de gândire, astfel încât să întărim mesajul în favoarea păcii, toleranței, libertății, drepturilor omului și statului de drept transmis în întreaga lume.

Sunt foarte mândru că, în 2013, Parlamentul European a primit și a organizat ceremonii de decernare pentru trei laureați care au fost împiedicați, pe motive politice, să vină să își

În 2013 sărbătorim 25 de ani de promovare și apărare a drepturilor omului prin decernarea Premiului Saharov.

De-a lungul timpului, am recunoscut și am sprijinit lupta persoanelor și organizațiilor care s-au ridicat cu curaj împotriva rasismului, represiunii, războiului, terorismului, închisorii și torturii și care au luptat nu numai pentru drepturile lor, dar și pentru ale celorlalți.

Anul acesta, am deosebita plăcere de a o primi în rândul laureaților Premiului Saharov pe Malala Yousafzai, o adolescentă pakistaneză curajoasă, a cărei hotărâre de a lupta pentru dreptul copiilor la educație ne motivează pe toți. Malala și-a extins lupta în afara granițelor Pakistanului și militează pentru a

ridice premiul la data la care acesta le-a fost atribuit: „Las Damas de Blanco”, Guillermo Fariñas din Cuba și fosta prizonieră politică din Birmania/Myanmar Aung San Suu Kyi.

Dorind să marcăm această aniversare specială a 25 de ani de la înființarea Premiului Saharov, i-am invitat pe câștigătorii din toată lumea să se alăture Parlamentului European pentru a consolida lupta noastră comună în apărarea drepturilor omului, a libertăților fundamentale și a idealurilor către care aspiră laureații în viața lor de zi cu zi.

Împreună cu bărbații și femeile curajoase și cu această tânără, Malala, ale cărei merite le recunoaștem prin decernarea Premiului Saharov, vom continua să colaborăm pentru a face din drepturile universale ale omului în care credem o realitate pentru toți.

Martin SchulzPreședintele Parlamentului European

le asigura fetelor și femeilor mijloacele prin care să dispună de propria viață. Tânăra este o sursă de inspirație pentru copiii și adulții de pretutindeni, iar noi intenționăm să o urmăm în demersul ei și să îi acordăm un sprijin concret. De pildă, Uniunea Europeană a donat Premiul Nobel pentru Pace din 2012 inițiativei Copiii Păcii, care îi ajută pe copiii din mai multe regiuni ale lumii, inclusiv pe fetele din Pakistan, să beneficieze de dreptul la educație.

În calitate de reprezentant a peste 500 de milioane de cetățeni europeni, Parlamentul European este pe deplin dedicat cauzei drepturilor omului. Instituția noastră sprijină efectiv valorile noastre comune, recurgând la toate pârghiile de care dispune: adoptarea de rezoluții privind drepturile omului, efectuarea de

76

Premiul Saharov

Instituit în 1988 în onoarea lui Andrei Saharov, savant rus în domeniul nuclear și activist pentru drepturile omului, Premiul Saharov pentru libertatea de gândire este cea mai importantă recunoaștere acordată de Uniunea Europeană pentru eforturile depuse în domeniul drepturilor omului. Premiul Saharov oferă recunoaștere și sprijin moral laureaţilor, care sunt stimulaţi și susţinuţi în lupta pentru cauzele lor.

Premiul a fost decernat unor personalităţi și asociaţii, cum ar fi: disidenţi, lideri politici, jurnaliști, avocaţi, activiști ai societăţii civile, scriitori, mame și soţii, lideri ai minorităţilor, un grup de luptă împotriva terorismului, militanţi pentru pace, un militant pentru combaterea torturii, un caricaturist, un prizonier de conștiinţă aflat în detenţie o perioadă îndelungată, un producător de film și chiar ONU, în calitate de organism. Acest premiu recompensează în special libertatea de exprimare, protecţia drepturilor minorităţilor, respectarea dreptului internaţional, dezvoltarea democraţiei și aplicarea statului de drept.

Parlamentul European acordă Premiul Saharov în valoare de 50 000 EUR în cadrul unei ședinţe plenare solemne care are loc la Strasbourg spre sfârșitul fiecărui an. Grupurile politice sau un număr de cel puţin 40 de deputaţi în Parlamentul European pot nominaliza candidaţi. Nominalizările sunt prezentate în cadrul unei ședinţe comune a Comisiilor pentru afaceri externe și pentru dezvoltare și a Subcomisiei pentru drepturile omului, iar membrii acestora aleg prin vot trei finaliști. Câștigătorul sau câștigătorii sunt aleși în fiecare an de Conferinţa președinţilor, un organism al Parlamentului European condus de Președinte și alcătuit din liderii tuturor grupurilor politice reprezentate în Parlament, ceea ce indică faptul că alegerea câștigătorului este o alegere europeană veritabilă.

„Ceea ce contează în viaţă nu este simplul fapt că am trăit, ci schimbarea pe care am adus-o în viaţa celorlalţi”.

Nelson Rolihlahla Mandela

8 9

Andrei Saharov

Personalitatea care a inspirat premiul

au fost exilaţi. În mai multe cazuri, laureaţii nu au avut libertatea de a primi personal premiul.

Într-o astfel de situaţie s-a aflat câștigătoarea din 2012, Nasrin Sotoudeh, care, din închisoarea din Iran, a scris o serie de scrisori adresate defunctului Andrei Saharov în care a analizat din punct de vedere filozofic semnificaţia disidenţei și a realizat o comparaţie între cauza sa și cea a lui Andrei Saharov.

„Pentru mine, lectura memoriilor dvs. a fost emoţionantă din mai multe puncte de vedere. Asemănările între metodele noastre și existenţa mai multor puncte în comun m-au încurajat într-o mare măsură și, desigur, rezistenţa de care aţi dat dovadă în faţa metodelor autoritare ale guvernului din ţara dvs. este de admirat.

Puterea dvs. de a vă reînsufleţi și de a rezista în fiecare zi este uimitoare. Desigur, dvs. oglindiţi spiritul lui Goethe, potrivit căruia «vrednic de libertate și de viaţă este numai acela care trebuie să le dobândească din nou în fiecare zi».

Ceea ce aţi reușit să realizaţi a fost o victorie

Andrei Saharov (1921-1989), fizician de renume, membru al Academiei de Știinţe, disident și laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1975, trăia în exil în Gorki (în prezent Nijni Novgorod) când a aflat că Parlamentul European intenţiona să instituie un premiu pentru libertatea de gândire care avea să îi poarte numele. Din exil, el a transmis Parlamentului European, în 1987, un mesaj prin care și-a exprimat acordul ca premiul să îi poarte numele și în care a declarat cât de impresionat a fost de acest demers. Andrei Saharov a considerat pe bună dreptate acest premiu ca o încurajare pentru toţi cei care, la fel ca el, s-au angajat să apere drepturile omului.

Pionier în domeniul fizicii nucleare în URSS, Andrei Saharov a început să se preocupe de debutul cursei înarmării care a amplificat ameninţarea unui război mondial nuclear în epoca Războiului Rece. După publicarea, mai întâi sub formă de samizdat (copii dactilografiate și tipărite clandestin) și ulterior în presa occidentală, a unui eseu conţinând Reflecţii despre progres, coexistenţă pașnică și libertatea intelectuală, Saharov a fost exclus din toate cercetările desfășurate în domeniul militar.

considerabilă pentru toţi luptătorii pentru libertate din întreaga lume. Fie ca cei care vor veni să vă îndeplinească visele nerealizate. Fără îndoială, aceștia vor lupta pentru a-și îndeplini visele și le vor apăra”.

Ca și Andrei Saharov, toţi câștigătorii premiului care îi poartă numele au demonstrat de cât curaj, răbdare și forţă interioară este nevoie pentru a apăra drepturile omului și a lupta pentru recunoașterea lor universală.

În 1970, el devine unul dintre cofondatorii Comitetului pentru drepturile omului din URSS și, în 1972, se căsătorește cu Elena Bonner, o militantă pentru drepturile omului. În ciuda presiunii tot mai mari exercitate de către guvern, Andrei Saharov nu numai că a încercat să elibereze disidenţii din ţara sa, ci a devenit și unul dintre cei mai curajoși critici ai regimului și un simbol al luptei împotriva negării drepturilor fundamentale. Andrei Saharov a fost, în termenii Comitetului Premiului Nobel pentru Pace, „un purtător de cuvânt al conștiinţei omenirii”. Rezistenţa sa nu a putut fi înfrântă nici prin intimidare, nici prin exil.

Andrei Saharov a fost exilat în Gorki de către autorităţile sovietice, în scopul de a-i limita contactele cu străinii. Premiul care îi poartă numele trece graniţele, chiar și graniţele regimurilor opresive, pentru a recompensa militanţi pentru drepturile omului și disidenţi din întreaga lume. Apărătorii drepturilor omului recunoscuţi de acest premiu au plătit scump pentru angajamentul de a apăra demnitatea umană: mulţi au fost persecutaţi, și-au pierdut libertatea personală, au suferit agresiuni fizice sau

10 11

Reţeaua Premiului Saharov

împreună de câștigătorii Premiului Saharov și în cooperare cu Parlamentul European”.

Reţeaua și-a extins ulterior activităţile prin Conferinţa la nivel înalt din noiembrie 2011 la care Președintele Parlamentului European, Jerzy Buzek, i-a invitat pe toţi laureaţii pentru a discuta probleme legate de democraţiile de tranziţie, rolul femeilor și impactul noilor tehnologii. După cum a subliniat dl Buzek în cadrul conferinţei „regimurile opresive nu au fost înlăturate nici de Facebook, nici de Twitter, ci de spiritul uman și de dorinţa de libertate și de a schimba lucrurile în bine”.În cadrul evenimentului anual din 2012 al Reţelei Premiului Saharov, copreședinţii actuali ai reţelei, Președintele Parlamentului European, Martin Schulz, și laureaţii din 2011,

Reţeaua Premiului Saharov a fost creată în anul 2008 cu ocazia celei de a 20-a aniversări a Premiului Saharov.

Pentru a marca acest eveniment, Parlamentul European a organizat o conferinţă intitulată „20 de ani de sprijin activ pentru drepturile omului: laureaţii premiului Saharov își spun povestea”. Mulţi dintre laureaţi au participat la această conferinţă unde și-au împărtășit opiniile cu privire la drepturile omului la nivel mondial și la impactul Premiului Saharov. Hauwa Ibrahim, câștigătoarea din 2005, a folosit banii obţinuţi ca premiu pentru a trimite la școală peste 100 de copii. Mișcarea „Las Madres de la Plaza de Mayo”, laureată în anul 1992, a utilizat premiul pentru a deschide o librărie, o cafenea politică și o universitate pentru peste 2 400

Ali Ferzat, Asmaa Mahfouz și Ahmed El Senussi, și-au exprimat public opiniile cu privire la democraţia în curs de dezvoltare în urma evenimentelor Primăverii arabe. Acești laureaţi au ţinut, de asemenea, un discurs în cadrul primului Forum mondial pentru democraţie, care a avut loc la Strasbourg sub auspiciile Parlamentului European.

În 2013 se sărbătoresc 25 de ani de la înfiinţarea Premiului Saharov. Anul acesta, în cadrul Reţelei Premiului Saharov, s-au organizat o serie de dezbateri și o conferinţă la nivel înalt, cu ocazia căreia laureaţii din întreaga lume s-au întâlnit cu membrii Parlamentului European și au discutat despre dificultăţile pe care le întâmpină, și-au împărtășit din experienţele lor și și-au exprimat sprijinul reciproc.

de studenţi. Elena Bonner, văduva lui Andrei Saharov, ea însăși o susţinătoare renumită a drepturilor omului și a democraţiei, a reafirmat în cadrul conferinţei convingerea soţului ei, că „oamenii ar trebui să își urmeze întotdeauna conștiinţa”, precum și propria sa convingere că „drepturile omului stau la baza civilizaţiei”.

Reţeaua a fost lansată în mod oficial de Hans-Gert Pöttering, Președintele Parlamentului European de la acea dată, ca platformă pentru ca laureaţii să creeze conexiuni între activităţile desfășurate și să își manifeste solidaritatea.

Laureaţii au semnat o declaraţie comună în care „au convenit să intensifice eforturile comune în sprijinul apărătorilor drepturilor omului din întreaga lume prin acţiuni comune întreprinse

12 13

LAUREAŢII PREMIULUI

2002 Oswaldo José Payá Sardiñas2003 Secretarul ONU, Kofi Annan, și tot personalul Organizaţiei

Naţiunilor Unite2004 Asociaţia Jurnaliștilor din Belarus2005 Doamnele în alb; Hauwa Ibrahim; organizaţia „Reporteri fără frontiere”2006 Aleksandr Milinkevici2007 Salih Mahmoud Mohamed Osman2008 Hu Jia2009 Memorial (Oleg Orlov, Serghei Kovalev și Liudmila Alexeieva

în numele organizaţiei „Memorial” și al tuturor celorlalţi apărători ai drepturilor omului din Rusia)

2010 Guillermo Fariñas2011 Primăvara arabă (Mohamed Bouazizi, Asmaa Mahfouz,

Ahmed El Senussi, Razan Zaitouneh și Ali Ferzat)2012 Nasrin Sotoudeh și Jafar Panahi2013 Malala Yousafzai

1988 Nelson Rolihlahla Mandela; Anatoli Marcenko (post-mortem)1989 Alexander Dubček1990 Aung San Suu Kyi1991 Adem Demaçi1992 Las Madres de Plaza de Mayo1993 Oslobodjenje1994 Taslima Nasreen1995 Leyla Zana1996 Wei Jingsheng1997 Salima Ghezali1998 Ibrahim Rugova1999 Xanana Gusmão2000 ¡Basta Ya!2001 Izzat Ghazzawi; Nurit Peled-Elhanan; Dom Zacarias Kamwenho

14 15

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e

15

© Is

opix

/Act

ion

Pres

s

2013

Malala YousafzaiMalala Yousafzai este o adolescentă pakistaneză de 16 ani care a fost împușcată în cap de talibani, în încercarea de a o împiedica pe ea și pe alte fete să meargă la școală.

„Au împușcat-o în cap de la distanţă mică și au făcut-o mai puternică”, a spus despre ea actriţa Angelina Jolie cu ocazia lansării unui prim proiect destinat să sprijine 40 de fete din districtul pakistanez Swat să meargă la școală.

Malala și-a revenit în urma unui tratament de lungă durată în Marea Britanie, unde locuiește în prezent, și a declarat că își dorește ca „toate fetele, toţi copiii să beneficieze de educaţie”.

Lupta ei a început la vârsta de 11 ani, când a ţinut un jurnal anonim despre viaţa unei școlăriţe sub regimul taliban în Valea Swat din Pakistan, pentru radioul online BBC Urdu.

În ziua de miercuri 14 ianuarie 2009, ea a scris: „S-ar putea să nu mă mai întorc niciodată la școală.” Directorul școlii anunţase începerea vacanţei de iarnă, dar nu și data la care aveau să se reia cursurile. La 15 ianuarie 2009, talibanii au hotărât că toate școlile de fete din Valea Swat trebuie să se închidă. Peste 150 de școli fuseseră deja aruncate în aer.

La scurt timp după aceea, Malala și familia ei au fost nevoiţi să fugă din orașul asediat Mingora, în care talibanii și armata pakistaneză se luptau pentru control. Școala Malalei a fost distrusă.

Când s-au întors acasă, după ce situaţia s-a mai îmbunătăţit, Malala și tatăl ei, Ziauddin, membru în Parlamentul pakistanez (Jirga) și director al unei școli de fete, au început să fie

ameninţaţi. Dar Malala a continuat să militeze pentru dreptul fetelor la educaţie în interviuri și apariţii televizate, în care și-a exprimat răspicat opiniile, și s-a oferit voluntară pentru două documentare despre școlile de fete din Valea Swat, denumite Class dismissed in Swat Valley (Închiderea școlilor în Valea Swat) și A school girl’s odyssey (Odiseea unei școlăriţe). Cu banii primiţi dintr-o donaţie, a cumpărat un autobuz pentru școală – același autobuz în care a fost împușcată în drum spre casă, și în care alte două fete au fost rănite într-un atac revendicat de gruparea Tehrik-e-Taleban.

Atacul era menit să o ucidă pe Malala și să „dea o lecţie” tuturor celor care aveau vreo legătură cu ea și cu lupta ei pentru dreptul la educaţie, libertate și autonomie al fetelor și femeilor din Pakistan. Dar Malala nu s-a dat bătută.

La 12 iulie 2013, zi în care a împlinit 16 ani, a ţinut un discurs la sediul Naţiunilor Unite, în cadrul unui eveniment organizat de către Trimisul special al ONU pentru educaţie, Gordon Brown.

„Teroriștii au crezut că mă vor face să renunţ la obiectivele și la ambiţiile mele”, a spus Malala, „dar nimic nu s-a schimbat în viaţa mea, cu o singură excepţie: slăbiciunea, frica și neputinţa au pierit. În locul lor, s-au născut forţa, tăria de caracter și curajul”.

ONU a desemnat data de 10 noiembrie drept „Ziua Malalei” pentru a atrage atenţia asupra dreptului fetelor la educaţie, iar Pakistanul, alături de UNESCO, a înfiinţat Fondul Malala pentru educaţia fetelor.

16 17

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

PE-

EP

că „persoane care odată au fost dușmani au reușit să negocieze o tranziţie pașnică de la apartheid la democraţie tocmai datorită faptului că oamenii sunt pregătiţi să accepte capacitatea inerentă a celuilalt de a face bine”.

Nelson Mandela, care a primit și Premiul Nobel pentru Pace în 1993, s-a retras din viaţa publică, însă rămâne devotat idealurilor sale prin intermediul acţiunilor de caritate desfășurate prin Fundaţia Nelson Mandela și Fondul Nelson Mandela destinat copiilor.

În luna iunie 2013, dl Mandela, în vârstă de 94 de ani, a fost internat în spital cu o infecţie pulmonară gravă, contractată iniţial în cursul detenţiei sale. Mii de oameni din întreaga lume i-au transmis mesaje de simpatie și de susţinere.

După cum Mandela însuși a declarat odată, „ceea ce contează în viaţă nu este simplul fapt că am trăit, ci schimbarea pe care am adus-o în viaţa celorlalţi”.

După șase ani de la primirea Premiului Saharov, Nelson Mandela a fost ales primul președinte și șef de guvern de culoare al Republicii Africa de Sud la primele alegeri libere din această ţară. El a petrecut 27 de ani în închisoare sub regimul de apartheid și a devenit simbolul rezistenţei împotriva rasismului. În 1988 când i s-a acordat Premiul Saharov, Nelson Mandela încă se afla în arest la domiciliu, însă, în iunie 1990, la doar patru luni de la eliberarea sa, acesta s-a adresat Parlamentului European. El a insistat asupra necesităţii de a găsi o soluţie justă și de durată pentru transformarea Africii de Sud într-o „ţară unită, democratică și fără rasism”. Acesta a considerat că orice altă soluţie mai puţin eficientă ar fi „o insultă adusă memoriei nenumăraţilor patrioţi din Africa de Sud și din regiune, care și-au sacrificat viaţa pentru ca noi să trăim astăzi și să putem spune cu încredere că sfârșitul regimului de apartheid se apropie”.

Renunţând la funcţia din Parlamentul Africii de Sud – cu 10 ani înainte de a fi învestit în funcţia de președinte – acesta remarca faptul

1988

Nelson Rolihlahla Mandela

18 19

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e

19

© In

styt

ut S

acha

row

a w

Mos

kwie

În 1988, când Premiului Saharov acordat lui Anatoli Marcenko a fost primit de văduva sa, Larissa Bogoraz, însuși Andrei Saharov i-a adus acestuia un omagiu afirmând următoarele într-un mesaj adresat Parlamentului European: „în cartea «Mărturia mea», Marcenko a fost prima persoană care a spus adevărul despre lagărele de muncă și închisorile post-staliniste. Cartea sa a devenit una dintre pietrele de temelie ale mișcării pentru drepturile omului din ţara noastră. Manifestând un spirit etic prin lupta non-violentă pentru dreptate și aspirând la adevărul complet și neascuns, cartea a stârnit ura organelor de represiune împotriva autorului său. Întreaga perioadă care a urmat pentru Anatoli Marcenko și moartea sa tragică în închisoarea din Chistopol au constituit o răzbunare a organelor de represiune pentru acest adevăr, pentru această fermitate și pentru principiile sale morale înalte. Ceea ce Marcenko a realizat în viaţa sa și prin activitatea desfășurată este o contribuţie enormă la cauza democraţiei, a umanităţii și a dreptăţii”.

Anatoli Marcenko, unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi ai fostei Uniuni Sovietice, a murit în închisoarea din Chistopol în 1986, după ce timp de trei luni a făcut greva foamei pentru eliberarea tuturor prizonierilor de conștiinţă sovietici. Acesta a murit la vârsta de doar 48 de ani, dar și-a petrecut peste 20 de ani în închisoare și în exil intern. Protestul internaţional care a avut loc după moartea acestuia a constituit un factor major care l-a determinat în cele din urmă pe Mihail Gorbaciov, Secretarul General al Partidului Comunist, să autorizeze eliberarea pe scară largă a prizonierilor de conștiinţă în 1987.

Marcenko a devenit foarte cunoscut datorită cărţii intitulate „Mărturia mea”, o carte autobiografică despre perioada petrecută în lagărele de muncă și închisorile sovietice. Părăsind școala la vârsta de 8 ani, Marcenko s-a autoeducat în închisoare. După eliberarea sa în 1966, Marcenko nu numai că a scris această carte fundamentală, ci s-a alăturat și mișcării sovietice pentru drepturile omului. În 1975 devine unul dintre membrii fondatori ai influentului Grup Moscova-Helsinki, organizează proteste, lansează apeluri și scrie o serie de scrisori deschise, din cauza multora dintre acestea ajungând la închisoare în repetate rânduri.

1988

Anatoli Marcenko

20 21

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

CTK

Pho

to/Ig

or Z

ehl

îngrijorare la Moscova și eforturile sale de a reda socialismului o „faţă umană” au fost zădărnicite la 21 august 1968 de tancurile ţărilor semnatare ale Pactului de la Varșovia care au invadat Cehoslovacia și au preluat controlul asupra orașului Praga. Dubček a fost răpit de KGB, dus la Kremlin și reţinut o perioadă scurtă de timp.

În 1970, Alexander Dubček a fost acuzat de trădare, eliberat din funcţie și exclus din Partidul Comunist din Cehoslovacia. Timp de cincisprezece ani, a fost un simplu muncitor și a revenit în viaţa politică în 1988 doar în calitate de activist pentru drepturile civile.

După revoluţia din 1989 din Cehoslovacia, Alexander Dubček a fost ales președinte al Adunării Federale, ocupând această funcţie în perioada 1989-1992. Fiind una dintre figurile care au menţinut vie speranţa pentru disidenţii sovietici în lunga lor luptă pentru glasnost, după cum l-a descris Andrei Saharov într-un mesaj citit cu ocazia decernării premiului Saharov, Dubček și-a exprimat dorinţa ca „marea simfonie a spiritului comunităţii europene să continue să răsune în 1990 și în toţi anii ce vor veni, ca urmare a Primăverii de la Praga”.

Dubček a murit într-un accident rutier în 1992.

Alexander Dubček (1921-1992) a fost una dintre personalităţile cu rol de catalizator care a sprijinit procesul de reînnoire și de schimbare în fostul bloc estic și liderul mișcării de reformă cunoscută sub numele de „Primăvara de la Praga”, care a avut loc în 1968 în Cehoslovacia.

Alexander Dubček a crescut într-o familie care își asumase angajamentul de a contribui la construirea socialismului în Uniunea Sovietică. În 1939, Alexander Dubček a devenit în secret membru al Partidului Comunist și, după ocuparea Cehoslovaciei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, s-a alăturat și mișcării de rezistenţă clandestine împotriva statului slovac pro-german.

În 1968, când a devenit noul prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia, Dubček, un comunist devotat, a încercat să liberalizeze regimul comunist.

El a iniţiat o serie de reforme liberale care ofereau presei o libertate de exprimare mai mare și care reabilitau victimele epurării politice din epoca stalinistă și a lansat un program de reformare care prevedea reforme economice și o democratizare pe scară largă a vieţii politice în Cehoslovacia. Reformele sale au stârnit

1989

Alexander Dubček

232222

Aung

San

Suu

Kyi

-© P

lato

n/Tr

unk

Arch

ive

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e

arest la domiciliu sau în închisoare. În timp ce Aung San Suu Kyi se afla sub arest la domiciliu, autorităţile i-au respins soţului ei, care fusese diagnosticat cu cancer, cererea de viză împiedicându-l să o viziteze în Myanmar și îndemnând-o în schimb pe ea să părăsească ţara. Anticipând faptul că nu i se va permite să se reîntoarcă, aceasta a refuzat să plece și nu și-a mai revăzut soţul care a murit în 1999.

Douăzeci de ani mai târziu, la primele alegeri din Myanmar din 2010, ea încă se afla sub arest la domiciliu, dar a fost eliberată la șase zile după acestea. Deoarece în ţară au început reformele democratice, în aprilie 2012, aceasta a candidat la alegerile parlamentare parţiale la care partidul pe care îl reprezintă a obţinut 43 din cele 45 de posturi disponibile. În prezent, Aung San Suu Kyi este liderul opoziţiei parlamentare.

Atunci când aceasta a obţinut victoria electorală, Parlamentul European, care a solicitat în mod repetat eliberarea sa necondiţionată, a salutat „exemplul de curaj altruist și de luptă pentru libertate și democraţie în faţa tiraniei” pe care ea l-a oferit.

În 2013, Aung San Suu Kyi a declarat că dorește să candideze la președinţia ţării.

Rolul de lider jucat de Aung San Suu Kyi în lupta pentru democraţie din Birmania/Myanmar a fost recunoscut prin acordarea Premiului Saharov în 1990. Un an mai târziu, Aung San Suu Kyi a primit și Premiul Nobel pentru Pace.

Fiica lui Aung San, un erou naţional al Birmaniei independente, care a fost asasinat când aceasta avea doi ani, și a lui Khin Kyi, cetăţeană birmană cu o carieră remarcabilă în diplomaţie, Suu Kyi a trăit în străinătate și s-a întors în Birmania în 1988 pentru a-și îngriji mama muribundă.

Cu această ocazie, Aung San Suu Kyi a fost martora unor masacre brutale asupra celor care protestau împotriva regimului militar al generalului U Ne Win, ceea ce a determinat-o să înceapă o luptă non-violentă pentru democraţie și pentru drepturile omului.

După ce junta militară aflată la conducere a început arestările și represaliile sângeroase împotriva Ligii Naţionale a Democraţiei înfiinţate de ea, refuzând să îi cedeze puterea în ciuda victoriei copleșitoare obţinute la alegerile din 1990, Aung San Suu Kyi a petrecut o mare parte din perioada de douăzeci de ani care a urmat după acest eveniment în

1990

Aung San Suu Kyi

24 25

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

Acţiunea sa a constat într-o solicitare adresată kosovarilor de a stinge luminile timp de cinci minute și de a sta nemișcaţi pe stradă timp de un minut exact în același timp.

În perioada 1998-1999, în timpul războiului din Kosovo, Adem Demaçi a fost reprezentantul politic al Armatei de eliberare din Kosovo (UCK), rămânând în Kosovo deși alţi lideri părăsiseră ţara.

După război, acesta s-a dedicat în special reconcilierii etnice și reîntoarcerii refugiaţilor. A preluat președinţia Comisiei pentru înţelegere reciprocă, toleranţă și convieţuire reprezintă toate grupurile etnice din Kosovo, „deoarece Kosovo este al tuturor” și deoarece „dorim o societate liberă, democratică și plurietnică”.

Demaçi a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace în 1996. Acesta a scris mai multe cărţi, cum ar fi „Dragoste cuantificată” și „Mama Shega și cele cinci fiice ale sale”. Trilogia „Cenușă 99” reprezintă o imagine spirituală a dramei albaneze, a propriei sale drame.

Adem Demaçi, scriitor născut în Priština, Kosovo, în 1936, și-a petrecut o mare parte a vieţii (1958-1990) în închisoare pentru faptul că a luptat pentru drepturile fundamentale ale albanezilor din Kosovo și pentru faptul că a făcut cunoscut adevărul amar despre oprimarea de către sârbi a celor două milioane de albanezi din Kosovo.

„În zilele noastre putem confirma faptul că libertatea de exprimare este primul pas crucial către democraţie. Fără libertatea de exprimare nu există dialog, fără dialog nu se poate stabili adevărul și fără adevăr progresul este imposibil.”

După ce a fost eliberat, Adem Demaçi a preluat conducerea Consiliului pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăţilor. În 1996, acesta și-a început cariera politică, s-a înscris în Partidul Parlamentar din Kosovo și a devenit președintele acestui partid.

Adem Demaçi a solicitat organizarea de proteste deschise împotriva regimului sârb, afirmând că non-violenţa nu înseamnă neapărat pasivitate și a început o campanie de proteste vizibilă, dar non-violentă împotriva guvernării sârbe.

1991

Adem Demaçi

26 27

„Fără libertatea de exprimare nu există dialog, fără dialog nu se poate stabili adevărul și fără adevăr progresul este imposibil.”

Adem Demaçi

28 29

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

200

5 Jo

hn Is

aacs

on

Având în vedere schimbările democratice din Argentina din 2006, mișcarea „Madres de Plaza de Mayo” și-a organizat ultimul marș anual de rezistenţă afirmând „dușmanul nu se mai află printre guvernanţi”. Din cauza neînţelegerilor interne, mișcarea a încetat să mai existe. Totuși, fondatoarele au continuat marșurile săptămânale în fiecare zi de joi pentru a comemora eforturile lor îndelungate, fiind însoţite de un nou grup, Los Hijos des los Desaparecidos (Fiii celor dispăruţi).

Cu ocazia celei de a 36-a aniversări a mișcării, Hebe de Bonafini, liderul mișcării, a solicitat Curţii Supreme de Justiţie din Argentina într-o scrisoare deschisă „să se gândească la propria imagine și, din când în când, să apere cetăţenii Argentinei, nu numai marile corporaţii”.

Mișcarea „Madres de Plaza de Mayo”, care a început ca o acţiune a mamelor aflate în căutarea copiilor lor răpiţi, s-a transformat în prezent într-o luptă politică pentru un sistem judiciar independent.

Timp de mulţi ani, eforturile depuse și durerea cauzată de negăsirea copiilor dispăruţi au menţinut unită mișcarea „Madres de Plaza de Mayo”. Această mișcare, dezvoltată în timpul „războiului murdar” din Argentina (1976-1983) de mamele care își căutau copiii dispăruţi, a contribuit la căderea regimului militar din această ţară și la judecarea și întemniţarea unora dintre responsabilii pentru crimele comise împotriva umanităţii.

Calitatea de „Madre de Plaza de Mayo” a însemnat o înfruntare a temerii și suportarea ameninţărilor, a violenţei și a arestărilor aleatorii într-o ţară în care se presupunea că femeile trebuie să sufere nedreptăţile în tăcere.

Mamele participante la această mișcare și-au folosit trupurile ca „panouri mobile” pentru a afișa fotografiile și numele copiilor lor dispăruţi, precum și solicitări de a-și primi copiii înapoi. Într-o perioadă în care era interzis până și să se stea în grup, mamele au organizat primul lor protest mergând încet în cerc, în sensul invers al acelor de ceasornic, în Piaţa Mayo. La primul protest au participat paisprezece femei, dar ulterior li s-au alăturat sute de persoane și acestea și-au continuat rezistenţa pasivă chiar și după „dispariţia” unora dintre ele.

1992

Las Madres de Plaza de Mayo

30 31

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e

Redactorii cotidianului Oslobođenje au fost declaraţi Redactorii Internaţionali ai Anului în 1993 de către World Press Review pentru „curajul, tenacitatea și devotamentul lor pentru principiile jurnalismului”. Pentru activitatea și eforturile lor remarcabile, ziariștii de la cotidianul Oslobodjenje au primit mai multe premii: Ziarul Anului în 1992, Premiul pentru Libertate în 1993, Premiul Oscar Romero în 1993, Premiul Louis M. Lyons pentru Conștiinţă și Integritate în Jurnalism acordat de Fundaţia Nieman în 1993 și Premiul pentru realizări în domeniul jurnalismului în 1993. În 1995, redactorul-șef, Mehmed Halilovic, a acceptat Medalia de Onoare a Universităţii din Missouri acordată de Școala de Jurnalism din Columbia pentru faptul de a publica în continuare cotidianul în timpului asediului din Sarajevo în perioada 1992-1995.

Oslobodjenje a fost fondat în 1943 și își are în continuare sediul în Sarajevo. În 2006, cotidianul a fost achiziţionat de două dintre cele mai mari întreprinderi din oraș, Fabrica de tutun și Fabrica de bere din Sarajevo.

În timpul războiului din fosta Iugoslavie, cotidianul popular „Oslobodjenje” (Eliberarea) avea ca angajaţi cetăţeni bosniaci, sârbi bosniaci și croaţi bosniaci. În ciuda faptului că mai mulţi dintre colegii lor au fost uciși sau răniţi, iar sediul ziarului a fost distrus de artileria sârbă, aproximativ 70 de ziariști au continuat să lucreze într-un adăpost nuclear din subsolul clădirii lor din Sarajevo, riscându-și vieţile pentru ca Oslobodjenje să apară în continuare.

Zlatko Disdarević, unul dintre redactorii de la acea dată, devenit apoi ambasador al Bosniei, a declarat că scopul cotidianului Oslobodjenje a fost să apere Bosnia și Herţegovina, ca stat multietnic.

„Eforturile noastre au fost îndreptate împotriva morţii și împotriva divizării sau chiar a ștergerii complete de pe hartă a Bosniei și Herţegovinei.Locuitorii din Sarajevo, Bosnia și Herţegovina, vor continua să lupte împotriva divizării, care își are rădăcinile în Europa de dinaintea Primului Război Mondial.”

1993

Oslobodjenje

32 33

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

201

1 PE

-EP

Câţiva ani mai târziu, în septembrie 1998, Taslima Nasreen s-a reîntors în Bangladesh, unde mama sa era pe moarte. Imediat ce știrea privind reîntoarcerea ei s-a răspândit, fundamentaliștii religioși au reînceput să ceară executarea scriitoarei. Un tribunal a emis un mandat de arestare și a ameninţat-o cu confiscarea averii. Parlamentul European a răspuns apelului scriitoarei și, printr-o rezoluţie, a solicitat guvernului din Bangladesh să îi protejeze viaţa și să îi asigure protecţia. În ianuarie 1999, confruntată cu permanente ameninţări, Taslima Nasreen a fost nevoită să își părăsească din nou ţara natală. În prezent, ea locuiește în New Delhi.

În cadrul unei vizite la Parlamentul European în iunie 2013, Taslima Nasreen a solicitat sprijinul mișcărilor laice din Bangladesh pentru a neutraliza ascensiunea fundamentalismului islamic, argumentând că acesta din urmă aduce atingere în special drepturilor femeilor. Ea s-a opus fundamentalismului în toate religiile.

Născută în Bangladesh în 1962, Taslima Nasreen a început să scrie la vârsta de 13 ani și este cunoscută pentru scrierile sale puternice privind oprimarea femeilor și pentru criticile sale ferme aduse religiei, în ciuda exilului forţat și a numeroaselor decrete religioase în care este ameninţată cu moartea. Scrierile sale au fost premiate și au fost traduse în treizeci de limbi diferite.

Fiind și medic, adeptă a umanismului laic și activistă pentru drepturile omului, Taslima Nasreen are o identitate bengaleză puternică. Cu toate acestea, din cauza opiniilor și a ideilor sale, unele dintre cărţile pe care le-a scris sunt interzise în Bangladesh și i s-a interzis accesul în Bengal, în Bangladesh și în Bengalul de Vest în India.

În 1994, când a câștigat Premiul Saharov, ea se refugiase deja în Europa, trăind în exil în Franţa și în Suedia. În discursul ţinut cu ocazia decernării premiului, Taslima Nasreen a afirmat că vine dintr-o parte a lumii unde tensiunile sociale și greutăţile cu care se confruntă oamenii sunt insuportabile. Ca scriitoare, nu putea să închidă ochii la foamete și nici la suferinţele cotidiene.

1994

Taslima Nasreen

3534

© E

urop

ean

Uni

on 2

010

PE-E

P

Parlamentul European i-a decernat Premiul Saharov în 1995 pentru acţiunea sa curajoasă de apărare a drepturilor omului și pentru hotărârea ei de a ajunge la o soluţionare pașnică și democratică a conflictelor dintre guvernul turc și populaţia kurdă.

În 2004, după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că ea nu a beneficiat de un proces echitabil și independent, Leyla Zana a avut în cele din urmă posibilitatea de a se adresa personal Parlamentului European la ceremonia de decernare a premiului.

În 2012, Leyla Zana a fost condamnată la alţi 10 ani de închisoare pentru „propagandă teroristă”. Datorită faptului că în 2011 a fost realeasă în funcţia de deputat, ea beneficiază de imunitate parlamentară până în 2015.

În iunie 2012, Leyla Zana s-a întâlnit cu prim-ministrul Erdoğan după ce a declarat public că speră ca acesta să soluţioneze problema populaţiei kurde. Iniţiativa ei a stat la baza procesului de negociere datorită căruia Abdullah Öcalan, liderul PKK, a lansat, în martie 2013, apelul istoric ca PKK să treacă de la rezistenţă armată la o luptă politică democratică.

În 1991, Leyla Zana a devenit prima femeie de origine kurdă care a obţinut o funcţie în Parlamentul Turciei. De asemenea, Leyla Zana a petrecut 10 ani în închisoare din cauza activismului ei politic, considerat a fi împotriva unităţii ţării de către instanţele judecătorești din Turcia.

La vârsta de 15 ani s-a căsătorit cu Mehdi Zana, fostul primar al orașului Diyarbakir, care a fost trimis la închisoare în timpul regimului militar din anii 1980 pentru „separatism”. La vârsta de 23 de ani Leyla Zana începe să meargă la școală și își obţine diplomele de absolvire a ciclului primar și secundar de învăţământ în termen de trei ani. În cele din urmă, își asumă benevol un rol de lider deoarece dezvoltarea sa personală a fost considerată ca fiind de fapt sinonimă cu concretizarea drepturilor fundamentale ale populaţiei kurde. Aleasă în Parlament cu o majoritate covârșitoare, aceasta a provocat un scandal în cadrul ceremoniei de depunere a jurământului afirmând în limba kurdă „Depun acest jurământ pentru fraternitatea care există între poporul turc și cel kurd”. La acea dată, vorbirea limbii kurde pe scena publică constituia o infracţiune.

În 1994, acesteia i s-a retras imunitatea parlamentară și a fost condamnată la 15 ani de închisoare pentru „trădare și afiliere la Partidul Muncitoresc din Kurdistan (PKK)”, acuzaţii pe care ea le-a negat.

1995

Leyla Zana

36 37

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e

37

© E

urop

ean

unio

n

intitulat „Democraţie sau o nouă dictatură?” în care l-a identificat pe Deng Xiaoping, liderul comunist la acea dată, ca fiind noul dictator. În 1979, la trei zile după ce a lansat acuzaţia la adresa liderului Deng Xiaoping, Wei Jingsheng a fost arestat și declarat vinovat de „acte contrarevoluţionare”, fiind condamnat la 15 ani de închisoare. Wei Jingsheng a fost închis într-o celulă destinată condamnaţilor la moarte, apoi a fost plasat în regim de izolare, după care a fost trimis în lagăre de muncă forţată sub supraveghere strictă până în 1993 când a fost eliberat ca urmare a deciziei Chinei de a-și depune candidatura pentru organizarea Jocurilor Olimpice din anul 2000. După șase luni a fost arestat și judecat din nou, declarat vinovat de „acţiuni contrarevoluţionare” și condamnat la alţi 14 ani de închisoare.

În 1996, când i s-a decernat Premiul Saharov, încă se afla în închisoare. În 1997, în urma presiunii internaţionale copleșitoare, Wei Jingsheng a fost eliberat din închisoare și urcat într-un avion cu destinaţia Statele Unite ale Americii. Acesta nu consideră că a fost eliberat și susţine că exilul este o altă pedeapsă.

Din Washington, Wei Jingsheng conduce Fundaţia Wei Jinsheng, Coaliţia pentru democraţie a diasporei chineze și Alianţa Asiei pentru democraţie.

„Părintele mișcării chineze pentru democraţie” trăiește în exil, dar rămâne un lider activ al opoziţiei la dictatura comunistă din China.

Wei Jingsheng este autorul unei serii de articole compilate în cartea „Curajul de a fi independent: scrisori din închisoare și alte scrieri”, articole pe care iniţial le-a scris pe hârtie igienică în închisoare și care în prezent sunt publicate în peste 12 limbi.

Acesta a fost de două ori condamnat la închisoare, primind o pedeapsă cumulată de 29 de ani din care a ispășit peste 18 ani pentru activităţile desfășurate și pentru scrierile sale în favoarea democraţiei, inclusiv pentru eseul său original și inovator din 1978 intitulat „A cincea modernizare: democraţia”. Demersul său a început cu un afiș semnat lipit pe „Zidul Democraţiei” din Beijing care le oferea lucrătorilor, artiștilor și intelectualilor posibilitatea de a-și exercita libertatea de exprimare. Această acţiune a provocat agitaţie nu numai pentru că a reprezentat un atac deschis la adresa dictaturii popular-democratice a comuniștilor, ci și pentru că Wei Jingsheng a îndrăznit să semneze cu numele său adevărat și să furnizeze informaţii de contact reale.

În revista clandestină „Analize” fondată și redactată de el, Wei Jingsheng a scris articolul

1996

Wei Jingsheng

38 39

© E

urop

ean

Uni

on 2

013

EP

Activitatea publicaţiei „La Nation” a fost reluată în mediul online în 2011. Într-o scrisoare din partea editorului, Salima Ghezali a explicat motivele care i-au determinat acţiunile: „nu putem fi indiferenţi faţă de dinamica tinerilor din lumea arabă care luptă pentru demnitatea și libertatea lor. Nu putem fi indiferenţi faţă de evenimentele care au loc în ţara noastră. Ne dorim ca poporul algerian să fie fericit deoarece merită acest lucru. Ne dorim instituţii puternice, îmbunătăţirea resurselor umane într-o democraţie reală și un stat de drept.” În încheierea scrisorii, Salima Ghezali a menţionat că dorește „îmbunătăţirea situaţiei din Algeria, unde buna guvernanţă să domine”.

Salima Ghezali a câștigat o serie de premii pentru drepturile omului, cum ar fi Premiul World Press Review, Olof Palm Priee și Premiul Oscar Romero acordat de Capela Rothko. Salima Ghezali își continuă activitatea în domeniul drepturilor femeilor, al drepturilor omului și al democraţiei în Algeria.

Salima Ghezali este o jurnalistă, scriitoare și activistă algeriană pentru drepturile femeilor. În cursul anilor 1980, Salima Ghezali s-a implicat în mișcarea femeilor din Algeria, printre altele, în calitate de membru fondator al grupării „Femei din Europa și Maghreb” și în calitate de redactor-șef al „NYSSA”, publicaţie destinată femeilor, pe care ea însăși o înfiinţase.

Cadru didactic devenită jurnalist, din 1994, aceasta a început să editeze în limba franceză publicaţia săptămânală algeriană „La Nation”, cea mai citită publicaţie săptămânală din Algeria. În contextul în care în 1991 a izbucnit războiul civil între guvern și grupurile de rebeli islamiști care a durat 11 ani, publicaţia „La Nation” a susţinut dialogul politic pentru toate părţile la război, a pledat pentru drepturile omului și libertatea de exprimare pentru toţi și a criticat atât guvernul, cât și grupurile islamice, fiind singura publicaţie care a făcut acest lucru.

Din acest motiv, publicaţia a fost confiscată și suspendată în repetate rânduri și, în cele din urmă, în 1996, a fost interzisă după apariţia în „Le Monde Diplomatique” a analizei realizate de Salima Ghezali cu privire la situaţia drepturilor omului în Algeria.

1997

Salima Ghezali

40 41

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

EP

PE

Ibrahim Rugova și-a păstrat abordarea bazată pe opoziţie non-violentă faţă de regimul sârb, reafirmându-și constant disponibilitatea de a începe un dialog cu Belgradul. Poziţia lui în cadrul negocierilor a fost criticată de către Adem Demaçi care susţinea o abordare mai naţionalistă. În același timp, Ibrahim Rugova s-a luptat să câștige simpatia lumii pentru cauza poporului său.

El nu a ezitat nici un moment să adreseze apeluri comunităţii internaţionale pentru ca aceasta să exercite o presiune mai mare și să ofere protecţie provinciei Kosovo.

Convins de faptul că poporul său nu poate dobândi autodeterminarea decât pe căi pașnice, Ibrahim Rugova, în calitate de negociator-șef al albanezilor din Kosovo, a semnat la 18 martie 1999 acordul de pace de la Rambouillet. Refuzul Belgradului de a respecta acordul a dus, la 24 martie, la lansarea atacurilor NATO asupra Iugoslaviei și la retragerea forţelor iugoslave din Kosovo. Ibrahim Rugova a fost nevoit să se ascundă. În martie 2002, Ibrahim Rugova a fost ales primul președinte al Kosovo. Ibrahim Rugova a murit de cancer la 21 ianuarie 2006.

În 1998, în timp ce avea loc o escaladare a conflictului dintre unităţile sârbe și armata de eliberare din Kosovo, Parlamentul European a premiat o personalitate devotată principiului rezistenţei pașnice la violenţă.

Acceptând premiul, Ibrahim Rugova a declarat „acest premiu reprezintă pentru mine și pentru toţi oamenii din Kosovo recunoașterea eforturilor noastre pașnice și a sacrificiilor noastre”.

Înainte de a fi ales lider al Alianţei Democratice din Kosovo (LDK) în 1989, Ibrahim Rugova, născut la 2 decembrie 1944 la Cerrca (Istog), în Kosovo, a fost profesor de literatură la Universitatea din Priština. În acel an, Belgradul a abolit statutul de provincie autonomă al Kosovo și albanezii au fost supuși oprimării, iar liderii opoziţiei au fost arestaţi. În 1990, cele două milioane de albanezi din Kosovo și-au adoptat propria Constituţie. La un referendum din 1991, 97 % dintre aceștia au votat pentru independenţa provinciei Kosovo, iar în 1998 l-au confirmat pe Ibrahim Rugova ca președinte al autoproclamatei Republici Kosovo.

1998

Ibrahim Rugova

42 43

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

EP

PE

În 1986, acesta a reușit să unească diferitele grupări politice și sociale, formând Consiliul Naţional de Rezistenţă din Timor (CNRT).

Cu toate acestea, la 20 noiembrie 1992, Xanana Gusmão a fost arestat și condamnat la închisoare pe viaţă, pedeapsă ce i-a fost comutată apoi la 20 de ani. Însă mișcarea de rezistenţă din Timor a continuat și o presiune internaţională imensă a fost exercitată asupra Indoneziei pentru eliberarea lui Xanana Gusmão. La punerea sa în libertate în septembrie 1999, la scurt timp după referendumul din 30 august, la care 80 % din populaţia Timorului de Est a votat pentru independenţă, Xanana Gusmão a declarat „promit să fac tot ceea ce îmi stă în putere pentru a aduce pacea pentru Timorului de Est și pentru poporul meu”.

În aprilie 2002, la primele alegeri prezidenţiale din Timorul de Est, Xanana Gusmão a fost ales cu aproape 83 % din voturi. La 20 mai 2002, Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a declarat Republica Democratică a Timorului de Est ca stat independent, iar Xanana Gusmão a exercitat funcţia de președinte al statului până în mai 2007. În 2008, acesta a supravieţuit unei tentative de asasinat. În prezent, Xanana Gusmão ocupă funcţia de prim-ministru.

Xanana Gusmão este cunoscut ca „Mandela al Timorului”. Recunoscut ca lider și simbol al mișcării de rezistenţă din Timor care a avut drept obiectiv încetarea conflictului armat pentru independenţă din Indonezia, în decembrie 1999, când Parlamentul European i-a decernat Premiul Saharov, Xanana Gusmão tocmai fusese eliberat din închisoare, unde a ispășit șapte ani din pedeapsa de 20 de ani primită pentru acuzaţii de separatism.

După retragerea portugheză, Indonezia a iniţiat o politică de destabilizare a Timorului de Est. La 7 decembrie 1975, Indonezia a invadat Timorul de Est. Xanana Gusmão a intrat în mișcarea de rezistenţă, iar în 1978 a devenit conducătorul aripii militare a Frontului Revoluţionar pentru Independenţa Timorului de Est (FRETILIN).

Se estimează că violenţele care au însoţit invazia au ucis 200 000 de persoane, dar nu au reușit să înfrângă hotărârea de a rezista a populaţiei.

Xanana Gusmão a încercat să găsească o soluţie pașnică la acest conflict, propunând guvernului indonezian un plan de pace și de negocieri sub patronajul ONU.

1999

Xanana Gusmão

Xanana Gusmão și-a schimbat numele din Jose Alexandre Gusmão în Kay Rala Xanana Gusmão. Kay Rala a fost pseudonimul laureatului în timpul luptei sale pentru libertatea și autodeterminarea Timorului

de Est, iar Xanana e un nume după care era cunoscut în tinereţe.

44 45

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

- 20

00 E

P

Iniţiativa civică a cărei denumire se traduce „Opriţi-vă acum!”, care, în iulie 2004, a primit statutul de grup consultativ al Consiliului Economic și Social al Organizaţiei Naţiunilor Unite, era alcătuită din persoane care acţionau în favoarea drepturilor fundamentale ale omului, a democraţiei și a toleranţei în Ţara Bascilor.

Gruparea a desfășurat mai multe activităţi dintre care se disting cele două demonstraţii mari din San Sebastian care au avut loc în lunile februarie și octombrie 2000. Participanţii la demonstraţii au solicitat dizolvarea ETA, au sprijinit victimele activităţilor teroriste și au apărat Constituţia și statutul ca bază a coexistenţei demne a tuturor cetăţenilor basci.

Gruparea „Basta Ya” s-a autodizolvat în 2007. Liderii grupării, Carlos Martinez Gorriarán, Juan Luis Fabo, Rosa Díez și Fernando Savater, au creat un partid politic (UPyD), care în prezent este activ pe scena politică din Spania. Fernando Savater a fost liderul intelectual al mișcării și a reprezentat „Basta Ya” la decernarea Premiului Saharov la Parlamentul European în 2000.

Membrii grupării „Basta Ya” și-au riscat viaţa în lupta împotriva terorismului. Singura „armă” de care aceștia au dispus a fost mobilizarea pașnică a populaţiei pentru protecţia libertăţilor lor fundamentale. Pe parcursul mai multor ani, în Ţara Bascilor, libertăţile fundamentale și drepturile omului au fost ameninţate de practicile teroriste ale ETA și ale altor grupări asemănătoare. Mii de oameni au căzut victime intimidării, extorcării, șantajului și atacurilor care au vizat atât familiile, cât și bunurile lor. Aceștia nu au putut să se exprime liber sau să își exercite drepturile fără să se expună unor riscuri deosebite.

Gruparea „Basta Ya” a fost creată ca urmare a activităţilor teroriste desfășurate de ETA și de grupări asemănătoare care constituiau în Ţara Bascilor o ameninţare la adresa libertăţilor civile și a drepturilor omului fundamentale, în special pentru cetăţenii care nu erau „naţionaliști”.

Aceasta a fost creată, și ca urmare a intensificării naţionalismului etnic și xenofob în rândul partidelor naţionaliste mai moderate și al grupărilor care încercau să ajungă la o înţelegere cu ETA.

2000

¡BASTA YA!

46 47

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e

47

© E

urop

ean

Uni

on 2

001

- EP

Executiv al Consiliului Palestinian pentru Justiţie și Pace și, în 1995 la Stavanger, i s-a decernat Premiul internaţional pentru libertatea de exprimare. Izzat Ghazzawi a fost închis și pedepsit de mai multe ori de autorităţile israeliene din cauza activităţilor sale politice.

La decernarea Premiului Saharov în 2001, Nicole Fontaine, Președintele Parlamentului European în funcţie la acea dată, i-a adus un omagiu lui Izzat Ghazzawi pentru faptul că „a promovat neobosit pacea și dialogul între poporul israelian și cel palestinian.

Entuziasmul dvs. nu s-a atenuat niciodată, deși aţi fost la închisoare și vi s-a impus cenzura și, mai grav decât orice altceva, aţi suferit o pierdere irecuperabilă odată cu moartea fiului dvs., Ramy, în vârstă de 16 ani”.

La scurt timp după moartea fiului său, împreună cu scriitorul israelian Abraham B. Yehoshua și cu fotograful Oliviero Toscani, Izzat Ghazzawi a publicat cartea intitulată „Dușmani” pe tema relaţiilor dintre palestinieni și israelieni, care a devenit un mare succes.

Izzat Ghazzawi a decedat la 4 aprilie 2003.

Izzat Ghazzawi (1952-2003) a fost un scriitor și profesor palestinian ale cărui scrieri s-au concentrat asupra tulburărilor și suferinţelor cauzate de ocupaţia de către israelieni a teritoriilor palestiniene și asupra suferinţei sale personale despre care credea că poate fi transformată într-o putere vindecătoare.

Viaţa i-a fost marcată de asasinarea, în 1993 de către armata israeliană, a fiului său, Ramy, în vârstă de 16 ani. Ramy a fost ucis în curtea școlii în momentul în care acorda ajutor unui prieten rănit.

În ciuda acestei tragedii, Izzat Ghazzawi a urmărit în continuare dialogul politic și cultural cu poporul israelian.

Fiind fiul unor refugiaţi, Izzat Ghazzawi a obţinut diploma de master în domeniul literaturii americane și britanice și a lucrat ca profesor la Universitatea din Birzeit. A fost președintele Uniunii scriitorilor palestinieni, a scris romane și povestiri, a fost critic literar și a organizat și prezidat prima Conferinţă internaţională a scriitorilor din Palestina (1997).

Izzat Ghazzawi a fost și membru al Biroului

2001

Izzat Ghazzawi

48 49

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

201

3 EP

De asemenea, ea este foarte dedicată schimbării mentalităţii societăţii israeliene, în special a tinerei generaţii. Cea mai recentă publicaţie a sa, intitulată „Palestina în manualele școlare israeliene. Ideologie și propagandă în domeniul educaţiei”, atrage atenţia asupra faptului că învăţământul în școlile israeliene pare să încline mai degrabă spre rasism decât spre toleranţă și diversitate. Nurit Peled-Elhanan a criticat dur liderii mondiali, inclusiv pe George Bush, Tony Blair și Ariel Sharon, pentru că „și-au îmbolnăvit cetăţenii de o frică oarbă de musulmani”.

Nurit Peled Elhanan este co-iniţiatoarea Tribunalului Russell, un tribunal popular internaţional înfiinţat în 2009 pentru a analiza rolul și complicitatea terţilor, cum ar fi guvernele, instituţiile și corporaţiile, la încălcările dreptului internaţional comise de Israel împotriva poporului palestinian.

Israeliană născută în 1949, Nurit Peled-Elhanan este lector universitar și scriitoare. În 1997, Smadar, fiica sa în vârstă de 13 ani, a fost ucisă într-un atac sinucigaș al unui palestinian în Ierusalimul de Vest.

„Fetiţa mea a fost ucisă doar pentru că era de origine israeliană de către un tânăr atât de oprimat și de înrăit încât a ajuns să comită suicid și crimă numai pentru că era palestinian. Amândoi sunt victimele ocupaţiei de către israelieni a Palestinei. Acum sângele lor este amestecat pe pietrele Ierusalimului care întotdeauna a fost indiferent la vărsarea de sânge”. Nurit Peled-Elhanan nu le-a permis autorităţilor israeliene, și nici prim-ministrului, să participe la funeralii.

Fiica celebrului general Matti Peled, renumit pentru eforturile pacifiste și progresiste, Nurit Peled a devenit un simbol al israelienilor care luptă împotriva ocupaţiei și pentru libertatea Palestinei.

2001

Nurit Peled-Elhanan

50 51

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

201

3 EP

de susţinere a procesului de democratizare pot fi în mare măsură atribuite campaniei conduse de Dom Zacarias Kamwenho și de alţi lideri ai bisericii sau ai societăţii civile. În 2003, arhiepiscopul Zacarias Kamwenho a demisionat din funcţia de președinte al Conferinţei Episcopilor din Angola și São Tome, dar a continuat să contribuie activ, prin dioceza sa și prin Comisia Ecumenică pentru Pace din Angola, la instituirea democraţiei, la respectarea libertăţilor fundamentale și a drepturilor omului, la instaurarea statului de drept și a reconcilierii naţionale durabile. În 2007, acesta a declarat că „în ultimii doi ani în special, încurajat și reprezentat de eforturile liderilor bisericii și ale diverselor organisme ale societăţii civile, poporul angolez a redevenit conștient de necesitatea de a lupta pentru pace și pentru drepturile omului, luptă care are ca scop suprem realizarea reconcilierii naţionale generale”.

În 2012, arhiepiscopul, aflat la pensie, a lansat un apel către angolezi, invitându-i să își exercite dreptul la vot.

În 1999, încurajat de eforturile liderilor bisericii și ale diverselor organisme ale societăţii civile în sensul realizării „reconcilierii naţionale generale”, poporul angolez a redevenit conștient de necesitatea de a lupta pentru pace și pentru drepturile omului. Arhiepiscopul Zacarias Kamwenho s-a numărat printre promotorii acestei mișcări pentru pace.

Zacarias Kamwenho s-a născut în Chimbundo (Huambo, Angola) în 1934, a fost hirotonit în 1961 și a fost numit arhiepiscop de Lubango în 1995. Dom Zacarias Kamwenho și-a exprimat viziunea fermă, imparţială și hotărâtă în faţa tuturor părţilor implicate în conflict, în încercarea de a obţine o pace durabilă prin

dialog politic, după 26 de ani de război civil.

Premiul Saharov i-a fost decernat în 2001, în semn de recunoaștere a eforturilor sale neobosite în favoarea păcii.

Acordul de încetare a focului din 2002, după uciderea liderului gherilei, Jonas Savimbi, negocierile pentru pace și climatul general

2001

Dom Zacarias Kamwenho

5352

© E

urop

ean

Uni

on E

P PE

În 2012, el a fost nominalizat pentru a șasea oară la Premiul Nobel pentru Pace. În același an, la 22 iulie, Oswaldo Payá și-a pierdut viaţa într-un accident rutier în Cuba. Președintele Parlamentului European, Martin Schulz, și-a exprimat convingerea că „ideile lui Oswaldo Payá vor supravieţui, deoarece activitatea și devotamentul lui au inspirat o întreagă generaţie de militanţi cubanezi care i-au urmat exemplul în promovarea libertăţilor politice și a drepturilor omului”.

Mișcarea Creștină de Eliberare continuă să solicite elucidarea circumstanţelor morţii sale. Familia sa a respins varianta oficială a unui accident rutier. Fiica sa, Rosa Maria, pledează pentru efectuarea unei anchete internaţionale imparţiale asupra morţii tatălui ei în faţa Consiliului ONU pentru Drepturile Omului și a altor organizaţii internaţionale și a denunţat persecuţia și ameninţările la care agenţii de securitate ai statului i-au supus familia. În iunie 2013, membrii familiei lui Oswaldo Payá s-au mutat în SUA, unde intenţionează să locuiască temporar ca refugiaţi politici.

Oswaldo José Payá Sardiñas (1952-2012) este cel mai cunoscut fondator al proiectului „Varela”, o campanie care sprijină organizarea unui referendum pe tema elaborării unei legislaţii care să garanteze drepturile civile, alegeri libere pluraliste, eliberarea tuturor prizonierilor politici și reforme economice și sociale în Cuba.

Fiind un reformator activ încă din tinereţe, Oswaldo José Payá Sardiñas a fost persecutat și condamnat în mai multe rânduri pentru criticile sale aduse politicilor și nedreptăţilor comise de Fidel Castro, însă acest lucru nu l-a împiedicat să fondeze, în 1988, Mișcarea Creștină de Eliberare care, în prezent, este una dintre cele mai mari mișcări de opoziţie în Cuba. În 1990, Oswaldo Payá a făcut apel la dialog naţional și a început să strângă 10 000 de semnături pentru transformarea unei propuneri civice în lege. În consecinţă, acesta a fost reţinut de poliţia secretă.

În 1997, Oswaldo Payá a elaborat ambiţiosul proiect „Varela”. Deși autorităţile s-au opus la acest proiect renumit și i-au trimis la închisoare pe susţinătorii, Oswaldo Payá nu a renunţat și, în 2008, a prezentat în faţa Adunării Naţionale un proiect de lege privind amnistierea prizonierilor politici. De asemenea, în 2010 acesta a lansat „Foro Todos Cubanos”.

2002

Oswaldo José Payá Sardiñas

5554

© U

N P

hoto

/Ser

gey

Berm

enie

v

În 2005, Kofi Annan a prezentat Adunării Generale a ONU raportul intitulat „Mai multă libertate” în care și-a subliniat viziunea cu privire la o reformă amplă și cuprinzătoare a ONU. Aceasta a avut drept rezultat, printre altele, crearea în martie 2006 a noului Consiliu pentru Drepturile Omului, care a înlocuit vechea Comisie pentru Drepturile Omului și care are drept scop consolidarea mecanismelor organismului mondial în vederea promovării și protejării drepturilor fundamentale și care urmărește să ia măsuri împotriva autorilor actelor grave de încălcare a drepturilor omului.

După încheierea, în 2007, a două mandate în calitate de Secretar General al ONU, Kofi Annan s-a implicat în mai multe organizaţii axate pe probleme mondiale și africane. În 2012, Kofi Annan a exercitat funcţia de trimis special comun al Organizaţiei Naţiunilor Unite și al Ligii Statelor Arabe în Siria, urmărind să identifice o modalitate de soluţionare a conflictului sirian. În 2013, Kofi Annan a fost numit președintele Grupului Înţelepţilor (The Elders).

Prin decernarea Premiului Saharov în 2003 Organizaţiei Naţiunilor Unite, Parlamentul European a recunoscut eforturile depuse de ONU în favoarea păcii, a drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

Premiul Saharov omagiază în special personalul Organizaţiei Naţiunilor Unite care lucrează neobosit, adeseori în condiţii dificile, pentru asigurarea păcii mondiale.

Premiul a fost decernat în special în memoria lui Sergio Vieira de Mello, Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite și unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai ONU care, ca trimis special al lui Kofi Annan în Irak, s-a numărat printre persoanele ucise în 2003 într-un atac îndreptat împotriva sediului ONU din Bagdad.

Kofi Annan a fost cel de-al șaptelea Secretar General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, ocupând această funcţie în perioada 1997-2006, și a fost primul care s-a afirmat din rândul personalului ONU. Kofi Annan a susţinut în mod constant drepturile omului, statul de drept, Obiectivele de dezvoltare ale mileniului și Africa și a încercat să aducă ONU mai aproape de publicul mondial prin crearea de legături cu societatea civilă, cu sectorul privat și cu alţi parteneri.

2003

Secretarul General al ONU, Kofi Annan, și tot personalul Organizaţiei Naţiunilor Unite

56 57

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e

Deși s-au depus eforturi imense pentru a se îmbunătăţi situaţia mass-mediei în Belarus, aceasta încă este departe de a fi favorabilă. În 2009, legea belorusă privind mass-media le permitea autorităţilor să închidă mijloacele de comunicare în masă pe care le considerau a avea o atitudine prea critică. Pentru a putea desfășura activităţi în Belarus, mass-media străină trebuie să obţină o licenţă, iar colaborarea cu aceasta, în lipsa acreditării, este un obstacol pentru jurnaliștii de la nivel local care primesc avertismente din partea KGB și a Parchetului dacă sunt descoperiţi. Codul Penal conţine în continuare articole care sancţionează defăimarea înalţilor funcţionari. În 2011, membrul AJB, Andrzej Poczobut, corespondent pentru cotidianul polonez „Gazeta Wyborcza”, a fost condamnat la trei ani de închisoare cu suspendare. În 2012, acesta a fost acuzat în mod repetat în temeiul aceluiași articol, dar ulterior cazul a fost închis. Mass-media independentă suferă din cauza discriminării economice: cele mai mari întreprinderi poștale, tipografice și de distribuţie sunt administrate de stat și pot refuza să furnizeze servicii mass-mediei critice, astfel cum este cazul ziarelor regionale „Novy Chas”, „Gazeta Slonimskaya” și „Intex-Press”.

Asociaţia reprezintă peste 1 000 de profesioniști care lucrează în condiţii extrem de dificile pentru a proteja drepturile jurnaliștilor și care sunt în mod frecvent victimele intimidării, hărţuirii, urmăririi penale și expatrierii.

Dedicarea manifestată de Asociaţia Jurnaliștilor din Belarus (AJB) în favoarea cauzei libertăţii de exprimare și a promovării jurnalismului independent și profesionist în Belarus este o sursă de inspiraţie. AJB depune eforturi pentru a crește gradul de sensibilizare a publicului cu privire la dreptul constituţional la libertatea de informare și cu privire la modul în care oamenii își pot exercita drepturile.

AJB apără drepturile jurnaliștilor, în special în perioade de criză, cum ar fi evenimentele violente care au urmat după alegerile prezidenţiale contestate din 2010.

AJB urmărește să liberalizeze normele juridice privind mass-media și încurajează jurnalismul etic și de înaltă calitate. Încă de la înfiinţarea sa, AJB a fost o asociaţie de mare importanţă pentru presa independentă din Belarus, urmărind în principal să furnizeze publicului informaţii obiective, veridice, ample și oportune.

2004

Asociaţia Jurnaliștilor din Belarus

58 59

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

AFP

Imag

eFor

um

Participantele la mișcare au mărșăluit pe străzi și au trimis autorităţilor cubaneze numeroase scrisori în care solicitau eliberarea prizonierilor, de la care însă nu au primit nici măcar un singur răspuns. Dar protestele repetate ale acestora au produs rezultate: ultimele două persoane reţinute în cursul Primăverii negre au fost eliberate în martie 2011. Cei mai mulţi dintre aceștia au acceptat exilul în Spania. Alţii, mai puţini, au rămas în Cuba și au continuat să lupte în condiţii dificile și cu mari sacrificii personale.

Chiar și după eliberarea din închisoare a persoanelor dragi lor, participantele la mișcarea „Damas de Blanco” își continuă marșul ducând flori pe străzile din Havana în fiecare zi de duminică și luptă în continuare pentru justiţie socială în Cuba. Din ce în ce mai multe femei s-au alăturat mișcării „Damas de Blanco” în ciuda dificultăţilor de comunicare și a agresiunilor fizice, a detenţiilor și a hărţuirii psihologice la care sunt supuse membrele acestei mișcări.

În aprilie 2013, la scurt timp după ceremonia de decernare a Premiului Saharov, „Damas de Blanco” și alţi disidenţi, inclusiv laureatul din 2010, Guillermo Fariñas, au înfiinţat Platforma Internaţională pentru Drepturile Omului din Cuba.

În 2013, reprezentantele mișcării „Damas de Blanco” din Cuba, cunoscută și sub denumirea de „Doamnele în alb”, au avut în cele din urmă posibilitatea de a se adresa Parlamentului European și de a accepta personal Premiul Saharov decernat în 2005.

Președinta Berta Soler și reprezentantele Belkis Cantillo Ramirez și Laura Maria Labrada Pollán, fiica îndrăgitei cofondatoare a mișcării, Laura Pollán, care a murit în 2011, au primit autorizaţia de a pleca din Cuba după ce, în luna ianuarie, autorităţile cubaneze au redus restricţiile de călătorie impuse cetăţenilor.

Berta Soler a comparat Premiul Saharov cu un „scut” care va proteja „Damas de Blanco” la întoarcerea în Cuba.

În 2005, Parlamentul European a recunoscut curajul și dăruirea cu care Doamnele în alb s-au dedicat cauzei drepturilor omului în Cuba și a atras atenţia asupra faptului că cei 75 de disidenţi politici închiși în martie 2003, în cursul așa-numitului eveniment „Primăvara neagră” din Cuba, majoritatea doar pentru că au criticat lipsa de libertate politică din ţară, continuă să se afle în detenţie.

Mișcarea „Damas de Blanco” a luat fiinţă în mod spontan ca reacţie a unui grup de femei la privarea de libertate a soţilor și a rudelor lor în cursul represiunilor care au avut loc în contextul Primăverii negre.

2005

Doamnele în alb

60 61

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e

61

© E

urop

ean

Uni

on 2

011

PE-E

P

Competenţele sale profesionale în instanţă, sprijinul organizaţiei non-profit „Lawyers without Borders” și atenţia mare acordată de mass-media internaţională și naţională și de opinia publică au salvat viaţa unor persoane precum Amina Lawal, Safiya Hussaini, Hafsatu Abukabar și a multor altora.

Hauwa Ibrahim este pe deplin conștientă de importanţa educaţiei ca mijloc de emancipare a femeii: sărăcia și analfabetismul merg mână în mână, iar fundamentalismul se hrănește din ignoranţă. Hauwa Ibrahim, care a fost crescută după preceptele religiei musulmane, duce o luptă neobosită împotriva fundamentalismului religios.

În 2012, Hauwa Ibrahim a publicat cartea intitulată „Practica legii Sharia: șapte strategii de înfăptuire a justiţiei în instanţele care aplică legea Sharia”, care oferă o perspectivă reală asupra labirintului legii Sharia și pe care a scris-o în perioada în care a îndeplinit calitatea de lector străin la Harvard Divinity School (2010-2013).

În prezent, cauza lui Hauwa Ibrahim este cunoscută dincolo de graniţele Nigeriei, dar avocata mai trebuie să lupte pentru a-și face vocea auzită în propria ţară.

Avocată din Nigeria specializată în drepturile omului și mamă a doi copii, Hauwa Ibrahim, fiica unui mullah, s-a născut în 1967 într-un sătuc sărac. În destinul ei nu trebuia să figureze o carieră de avocat. În schimb, aceasta ar fi trebui să se căsătorească la vârsta de 10 ani și să pună capăt studiilor după absolvirea ciclului primar de învăţământ. Hauwa Ibrahim a refuzat să urmeze acest destin.

Fiind una dintre puţinele avocate care și-a exercitat profesia în nordul Nigeriei, aceasta se deplasa în zonele rurale folosindu-se uneori de cămile sau de măgari. Referindu-se la această perioadă, Hauwa Ibrahim o descrie ca fiind cea mai bună perioadă din întreaga ei viaţă pentru că i-a permis să își cunoască originile.

Hauwa Ibrahim și-a construit o carieră care nu poate fi descrisă decât ca una de excepţie: aceea de a-i apăra pe cei condamnaţi în baza legii islamice Sharia, aplicată în 12 state din nordul Nigeriei.

Condamnările la moarte, deși nu sunt executate deocamdată, continuă totuși să fie pronunţate. Din 1999, Hauwa Ibrahim a lucrat fără onorariu ca avocat al apărării în 150 de cazuri, în multe dintre acestea fiind implicate femei acuzate de adulter și pasibile de pedeapsa cu moartea prin lapidare și copii condamnaţi la amputarea membrelor.

2005

Hauwa Ibrahim

62 63

„Unicul meu ţel este acela de a face ca drepturile fundamentale ale oricărei fiinţe umane, cum ar fi statul de drept și dreptul la un proces echitabil, să fie respectate.”

Hauwa Ibrahim

64 65

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e

Disponibil în mai multe limbi, site-ul internet al organizaţiei „Reporteri fără frontiere” păstrează o evidenţă zilnică a atacurilor la libertatea presei din întreaga lume și oferă posibilitatea de a semna online petiţii întocmite în sprijinul jurnaliștilor aflaţi în închisoare.

Pentru a ocoli cenzura, site-ul publică, din când în când, articole care au fost interzise sau găzduiește ziare care au fost interzise în ţara lor de origine, servind astfel drept forum pentru jurnaliștii „reduși la tăcere” de autorităţile din ţările lor.

În calitate de laureată a Premiului Saharov, organizaţia „Reporteri fără frontiere” a reunit alţi laureaţi și activităţi coordonate.

Potrivit afirmaţiilor organizaţiei „Reporteri fără frontiere”, peste o treime din populaţia lumii trăiește în ţări în care nu se bucură de libertatea presei. În 2012, Barometrul pentru libertatea presei al organizaţiei „Reporteri fără frontiere” a consemnat asasinarea a 50 de jurnaliști și plasarea în detenţie a altor 147 în timpul exercitării profesiei sau din motive legate de profesia lor.

Organizaţia „Reporteri fără frontiere” monitorizează și denunţă permanent atacurile asupra libertăţii de informare din întreaga lume, luptă împotriva cenzurii și a legilor menite să limiteze libertatea de informare, sprijină moral și financiar jurnaliștii persecutaţi și familiile acestora și le oferă asistenţă materială corespondenţilor de război, în scopul de a le îmbunătăţi siguranţa. Pentru a asigura trimiterea în judecată a celor care ucid și torturează jurnaliști, din anul 2002 reţeaua oferă victimelor asistenţă juridică și le reprezintă în instanţă.

2005

Reporteri fără frontiere

66 67

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Uni

on E

urop

éenn

e 20

10 E

P-PE

Aleksandr Milinkevici nu a candidat la alegerile prezidenţiale din 2010 deoarece a considerat că reglementările naţionale privind alegerile nu au fost modificate astfel încât să asigure alegeri echitabile, libere și transparente.

Ca laureat al Premiului Saharov, Aleksandr Milinkevici a participat la mai multe conferinţe pe tema drepturilor omului organizate de Parlamentul European, de grupuri de reflecţie și de organizaţii ale societăţii civile. În prezentările sale, acesta și-a exprimat îngrijorarea cu privire la politicile represive aplicate de regimul dictatorial aflat la putere, subliniind situaţia economică gravă din Belarus caracterizată de creșterea continuă a deficitului bugetar care va conduce la o dependenţă reală, în special de Rusia. Acesta a solicitat o dezvoltare democratică și consolidarea relaţiilor ţării sale cu Uniunea Europeană și cu Statele Unite ale Americii.

Situaţia drepturilor omului în Belarus s-a deteriorat și mai mult după alegerile din 2010. Autorităţile au promulgat o lege care incriminează comportamentele considerate critice la adresa statului. Jurnaliști, activiști și alte persoane care s-au arătat critice la adresa regimului actual continuă să fie reduși la tăcere și pedepsiţi cu închisoarea.

Aleksandr Milinkevici, lider al opoziţiei democratice din Belarus, a fost ales candidatul comun al opoziţiei democratice unite pentru alegerile prezidenţiale din octombrie 2005. Aleksandr Milinkevici a strâns peste 100 000 de semnături de susţinere pe tot parcursul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din 19 martie 2006.

Acesta a lansat un apel pentru un viitor cu adevărat democratic pentru Belarus și s-a prezentat ca alternativă reală la autoritarismul președintelui Lukashenko.

Victoria obţinută de Lukashenko a fost criticată puternic de către opoziţia din Belarus și în străinătate, considerându-se că alegerile au fost fraudate. După contestarea rezultatului alegerilor, Milinkevici a fost arestat sub diferite pretexte, dar fără a i se aduce acuzaţii.

Întrebat dacă primirea Premiului Saharov l-a ajutat în activitatea politică, Aleksandr Milinkevici a afirmat că „numai noi putem schimba lucrurile din interior pentru ca ţara noastră să devină democratică și liberă. Totuși, solidaritatea manifestată de liderii europeni este foarte importantă. Cu cât crește sprijinul din partea Parlamentului European și a liderilor UE, cu atât scade posibilitatea ca un dictator să își continue represiunea”.

2006

Aleksandr Milinkevici

6968

© E

urop

ean

Uni

on

„M-am născut în Jebel Marra, o regiune muntoasă situată în centrul statului Darfur. Profesez ca avocat în Darfur, Sudan, de mulţi ani. Din cauza profesiei mele, am fost privat de libertate și torturat. Membrii familiei mele au fost torturaţi și strămutaţi de către miliţia din Darfur. Timp de mulţi ani, am reprezentat în faţa instanţelor de judecată mii de persoane care au avut nevoie de ajutorul meu. Am văzut mii de persoane torturate, am văzut sute de femei și fete care au fost victime ale abuzului sexual”, a declarat Salih Osman în cadrul discursului său de acceptare a premiului.

Salih Osman se implică în mod activ în protecţia a milioane de cetăţeni sudanezi strămutaţi. Salih Osman a catalogat infracţiunile care au avut loc în special în Darfur și s-a implicat într-o campanie prin care se urmărește ca violul să fie considerată de justiţie drept crimă de război.

Când Parlamentul European i-a decernat în unanimitate Premiul Saharov în 2007, Salih Mahmoud Osman oferea de douăzeci de ani asistenţă juridică gratuită persoanelor care au fost arestate și torturate în mod arbitrar și cărora le-au fost încălcate grav drepturile omului în Sudan.

„În numele demnităţii umane, Salih Osman le oferă celor care sunt săraci, lipsiţi de apărare, supuși intimidării și daţi uitării asigurarea că lumea este conștientă de suferinţa lor”, a declarat Hans-Gert Pöttering, Președintele Parlamentului European în funcţie la acea dată, la acordarea premiului lui Salih Mahmoud Osman.

„În numele justiţiei, Salih Osman se străduiește, zi de zi, să asigure că cei care au comis crime de război sunt trași la răspundere atât la nivel naţional, cât și internaţional”.

2007

Salih Mahmoud Mohamed Osman

70 71

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

Când i s-a decernat Premiul Saharov, poliţia de securitate a statului a făcut presiuni asupra lui, chiar și prin intermediul familiei sale, pentru a renunţa la premiu.

Hu Jia a acceptat premiul cu curaj, numindu-l un „premiu important pentru China”. Zeng Jinyan, soţia lui și co-nominalizată la premiu în 2007, a declarat într-un mesaj video în numele său că premiul este o afirmare a apărătorilor drepturilor omului din China în cursa lungă și anevoioasă de protecţie a drepturilor omului pentru care aceștia și rudele lor plătesc un preţ extrem de scump. Într-o scrisoare adresată Președintelui Parlamentului European în iulie 2012, Hu Jia a afirmat că a considerat premiul ca fiind „într-adevăr o mare onoare” care „m-a încurajat și care a îmbunătăţit într-o mare măsură modul în care am fost tratat în închisoare”.

Hu Jia a fost eliberat în iunie 2011 și continuă să fie un disident și un susţinător deschis al schimbării în China, în ciuda faptului că este frecvent hărţuit, agresat fizic și supus detenţiei arbitrare.

După ce e Parlamentul European i-a acordat disidentului de origine chineză, Hu Jia, Premiului Saharov cu ocazia celei de a 20-a aniversări a Premiului, acesta a fost închis și eliberat pentru faptul că a solicitat efectuarea unei anchete oficiale privind masacrul din Piaţa Tiananmen și despăgubirea familiilor victimelor, pentru activismul său în domeniul mediului și pentru lupta sa împotriva HIV/SIDA. Hu Jia a adus în discuţie problemele legate de HIV/SIDA într-o perioadă în care discuţiile pe această temă erau încă interzise în China și în care numărul cazurilor suspectate era tratat ca „secret de stat”.

Hu Jia este și unul dintre coordonatorii „avocaţilor autodidacţi”, un grup informal de consilieri juridici care îi apără pe activiștii pentru drepturile omului din China.

În 2007, Hu Jia a avut curajul de a depune mărturie în cadrul unei conferinţe telefonice în faţa Subcomisiei pentru drepturile omului a Parlamentului European, atrăgând atenţia asupra faptului că un milion de persoane au fost persecutate de departamentul de securitate naţională din China pentru că au luptat pentru drepturile omului, multe dintre acestea fiind ţinute în închisoare, în lagăre de muncă sau în spitale de psihiatrie.

Ca urmare directă a acestui fapt, Hu Jia a fost arestat la 27 decembrie 2007, a fost acuzat de „instigare la acte subversive împotriva puterii de stat” și condamnat la 3 aprilie 2008 la trei ani și jumătate de închisoare, concomitent cu refuzarea drepturilor politice timp de un an.

2008

Hu Jia

72 73

© E

urop

ean

Uni

on 2

009

PE-E

P

Oleg Orlov, membru al Consiliului organizaţiei „Memorial” și unul dintre liderii acesteia începând din 1994, a lucrat în Cecenia în condiţii periculoase de război. În 2007, Oleg Orlov a fost răpit, agresat fizic și ameninţat cu moartea de către angajaţi ai administraţiei publice în Ingușetia.

Serghei Kovalev este președintele actual al organizaţiei. El a petrecut 10 ani (1974-1984) într-un lagăr de muncă și în exil pentru faptul că a editat revista clandestină pentru disidenţi „Cronica evenimentelor actuale”. Serghei Kovalev a condus comitetul, din care făcea parte și Orlov, care în 1995 a negociat eliberarea a aproximativ 2 000 de persoane ţinute ostatice în spitalul din Budennovsk de rebelii ceceni. Atacul a dus la sfârșitul primului război cecen și a fost singura dată când un act terorist din Rusia nu a avut ca urmare moartea în masă a ostaticilor.

Liudmila Alexeieva este liderul și cofondatoarea Grupului Moscova-Helsinki. Născută în 1927, Liudmila Alexeieva se numără printre puţinii disidenţi din epoca sovietică care sunt încă activi în Rusia modernă. Ea este cunoscută pentru faptul că a militat pentru garantarea unor procese judiciare echitabile pentru disidenţii arestaţi și pentru acoperirea mediatică obiectivă a acestora.

Oleg Orlov, Serghei Kovalev și Liudmila Alexeieva au fost laureaţii Premiului Saharov din 2009 în numele organizaţiei „Memorial” și al tuturor celorlalţi apărători ai drepturilor omului din Rusia.

Organizaţia „Memorial” a fost înfiinţată în 1988 ca grup informal de cetăţeni, Andrei Saharov numărându-se printre fondatorii săi.

Această organizaţie se concentrează asupra zonelor de violenţă în cadrul conflictelor armate, monitorizând și făcând publice informaţii cu privire la încălcările sistematice ale drepturilor omului în statele din fosta URSS.

Autorităţile rusești exercită în mod constant presiune asupra organizaţiei „Memorial”, ai cărei membri și asociaţi apropiaţi sunt ameninţaţi, răpiţi și chiar asasinaţi.

În 2013, ca urmare a legii adoptate în noiembrie 2012 prin care se impune obligaţia ca ONG-urile care beneficiază de finanţare din afara ţării să se înregistreze ca „agenţi străini”, sediul organizaţiei „Memorial” a fost percheziţionat de către Parchet. Organizaţia „Memorial” s-a opus obligaţiei de a se înregistra ca agent străin și a contestat în justiţie demersul Parchetului, însă instanţa a confirmat legalitatea percheziţiei.

2009

Memorial

74 75

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

201

3 EP

Guillermo Fariñas nu a putut participa la ceremonia de decernare a Premiului Saharov la Parlamentul European în 2010, deoarece nu a primit permisiunea de a părăsi Cuba. În iulie 2012, acesta a fost arestat în timp ce participa la funeraliile unui alt disident cubanez laureat al Premiului Saharov, Oswaldo Payá, fiind eliberat în scurt timp.

După ce guvernul cubanez a redus restricţiile de călătorie pentru cetăţenii cubanezi și după ce mișcarea „Damas de Blanco” s-a întors în Cuba după vizita din aprilie 2013 la Parlamentul European, la 3 iulie 2013, la Parlamentul European s-a organizat o nouă ceremonie în care lui Guillermo Fariñas i s-a decernat Premiul Saharov.

În discursul său de acceptare a premiului, Guillermo Fariñas a declarat „astăzi mă aflu aici nu pentru că situaţia s-a schimbat în mod considerabil, ci datorită realităţilor din lumea modernă și, mai presus de toate, datorită nesupunerii civice tot mai mari a cubanezilor care au forţat regimul «să schimbe ceva pentru ca nimic să nu se schimbe», după cum afirma legendarul prinţ Don Fabrizio din «Ghepardul»”.

Doctor în psihologie, jurnalist independent și disident politic cubanez, Guillermo Fariñas a iniţiat de-a lungul anilor 23 de acţiuni de grevă a foamei pentru a protesta împotriva regimului cubanez, cu scopul de a obţine o schimbare politică pașnică și libertatea de exprimare în ţara sa.

În calitate de jurnalist, acesta a fondat o agenţie independentă de presă, „Cubanacán Press”, cu scopul de a informa populaţia din întreaga lume cu privire la destinul deţinuţilor politici din Cuba, dar, în cele din urmă, a fost constrâns de către autorităţi să o închidă.

În februarie 2010, după moartea controversată a lui Orlando Zapata, Guillermo Fariñas a iniţiat o acţiune de grevă a foamei pe care a încetat-o în iulie 2010 după ce guvernul cubanez a anunţat că urmează să elibereze 52 de prizonieri politici. Până în acel moment, Guillermo Fariñas, care solicita eliberarea prizonierilor politici care se îmbolnăviseră după mulţi ani de detenţie, refuzase alimente și lichide pentru o perioadă de peste 130 de zile.

2010

Guillermo Fariñas

76 77

„Nu putem fi indiferenți față de dinamica tinerilor din lumea arabă care luptă pentru demnitatea și libertatea lor.”

Salima Ghezali

78 79

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

201

1 PE

-EP

Demersul lui Mohamed Bouazizi a stimulat așa-numita „revoluţie populară” și a cutremurat guvernele despotice chiar și în alte părţi din lumea arabă. Acţiunea sa i-a sensibilizat pe tinerii arabi cu privire la faptul că nu mai trebuie să păstreze tăcerea în faţa nedreptăţii, a corupţiei și a conducerii autocrate: își pot exprima frustrările și pot lupta pentru demnitatea lor. Cu toate acestea, în prezent, în Tunisia și în alte ţări arabe, optimismul provocat de autoimolarea lui Mohamed Bouazizi și de revoltele populare ulterioare a fost temperat de realitatea crudă că viaţa în Tunisia și în zonă nu s-a îmbunătăţit brusc după evenimentele Primăverii arabe.

Mohamed Bouazizi, un vânzător de legume din Sidi Bouzid, a devenit o legendă în Tunisia și în lumea arabă și un simbol pentru tunisienii care luptă pentru democraţie și libertate. Mohamed Bouazizi a murit la 4 ianuarie 2011, la vârsta de 26 de ani, după ce s-a autoincendiat în semn de protest faţă de un sistem care nu i-a permis nici lui, nici familiei lui să aibă un trai decent. El a fost de mai multe ori victima serviciilor tunisiene de aplicare a legii. Acesta a căutat dreptatea pe care nu a găsit-o niciodată. În schimb, a fost umilit și descurajat. Disperat, Mohamed Bouazizi s-a autoincendiat.

Moartea sa a contribuit la stârnirea unei revolte care a răsturnat regimul președintelui Zine El Abidine Ben Ali.

2011

Mohamed Bouazizi

80 81

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e

81

© E

urop

ean

Uni

on 2

012

- EP

Deoarece nu a putut participa la ceremonia de decernare a Premiului Saharov în 2011, urmând un tratament medical în Kuweit pentru traumele fizice suferite, Ali Ferzat a primit premiul în cadrul dezbaterii publice consacrate Reţelei Premiului Saharov care a avut loc la Parlamentul European în octombrie 2012, unde a purtat discuţii cu Președintele Parlamentului European și cu alţi laureaţi pe tema revoluţiei din Siria și a viitorului democraţiei în urma revoltelor din lumea arabă. În calitate de laureat al Premiului Saharov, Ali Ferzat a ţinut un discurs cu ocazia primei ediţii a Forumului mondial pentru democraţie care a avut loc la Consiliul Europei. La acest eveniment Ali Ferzat a declarat că deși revoluţia din Siria continuă, ea a fost deja câștigată deoarece timpul nu mai poate fi dat înapoi.

Ali Ferzat a fost votat ca unul dintre cei mai influenţi 100 de oameni din lume în topul Time Magazine în 2012 și a câștigat numeroase premii pentru drepturile omului.

Ali Ferzat este un renumit autor sirian de satire politice și una dintre cele mai cunoscute personalităţi culturale din lumea arabă. Născut în Hama în 1941, Ali Ferzat a publicat peste 15 000 de caricaturi în ziarele siriene și internaţionale, caricaturi ce au depășit limitele libertăţii de exprimare din Siria.

În 2011, întrucât un val de revolte a izbucnit în contextul Primăverii arabe și sirienii au început să protesteze împotriva regimului lui Bashar al-Assad, caricaturile sale au fost fluturate pe străzi.

Ca urmare a criticilor sale incisive, Ali Ferzat a fost agresat, cu o deosebită brutalitate în public, de mai mulţi bărbaţi mascaţi la Damasc și a fost abandonat în stradă aproape fără suflare. Ambele mâini i-au fost rupte, act pe care agresorii mascaţi l-au calificat drept avertisment în urma căruia trebuie să înceteze discreditarea conducătorilor.

Ali Ferzat nu numai că a putut să își folosească din nou mâinile, dar și-a învins și frica, devenind unul dintre cei mai direcţi critici ai regimului, atât prin declaraţiile sale, cât și prin intermediul artei.

El nu este de acord că în Siria are loc un război civil, ci, după cum a afirmat în cadrul Forumului pentru libertate de la Oslo din 2013, susţine mai degrabă faptul că în Siria există, pe de o parte, regimul și aliaţii săi străini, Rusia, Iran și Hezbollah și, pe de altă parte, poporul sirian.

2011

Ali Ferzat

82 83

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

201

1 PE

-EP

că vor fi doar câţiva oameni vreau să îi spun «tu ești cauza acestui lucru și ești un trădător la fel ca președintele sau ca orice ofiţer de securitate care ne agresează pe stradă».”

Mai târziu în 2011, Asmaa Mahfouz, una dintre cofondatorii mișcării tinerilor intitulată „6 aprilie”, a fost arestată și acuzată de defăimarea conducătorilor militari egipteni pe care i-a numit „un consiliu de câini”. În consecinţă, Asmaa Mahfouz a fost prezentată în faţa unei instanţe militare, dar ulterior a fost eliberată pe cauţiune. La 23 octombrie 2011, Asmaa Mahfouz a ţinut o conferinţă în Liberty Plaza pentru a-și arăta sprijinul pentru mișcarea „Occupy Wall Street”.

La dezbaterea consacrată Reţelei Premiului Saharov, organizată la sediul Parlamentului European de la Bruxelles în octombrie 2012, Asmaa Mahfouz a figurat printre principalii oratori, vorbind despre evoluţia situaţiei postrevoluţionare din Egipt și despre viitorul democraţiei în ţările arabe după încheierea Primăverii arabe.

Asmaa Mahfouz, născută în 1985, este o militantă pentru drepturile omului din Egipt, care a sfidat represiunea exercitată de regimul Mubarak împotriva militanţilor activi pe internet prin faptul că a transmis egiptenilor, prin intermediul diverselor platforme de comunicare socială de pe internet, un apel cu îndemnul de a-și revendica libertatea, demnitatea și drepturile prin proteste pașnice în Piaţa Tahrir la 25 ianuarie 2011.

Înregistrarea video s-a răspândit foarte repede, devenind „virală”, și a inspirat un val de înregistrări similare care au determinat câteva sute de mii de oameni să ocupe Pieţei Tahrir, solicitându-i cu fermitate lui Hosni Mubarak, aflat la putere de 30 de ani în Egipt, să pună capăt regimului său, lucru pe care acesta l-a făcut la 11 februarie 2012. În a doua înregistrare video, Asmaa Mahfouz a transmis următorul mesaj: „dacă te consideri bărbat, vino cu mine în ziua de 25 ianuarie. Oricine spune că femeile nu ar trebui să participe la proteste deoarece vor fi agresate, să aibă onoarea și curajul să vină cu mine în ziua de 25 ianuarie. Celui care spune că nu merită pentru

2011

Asmaa Mahfouz

84 85

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

201

1 PE

-EP

În octombrie 2012, în cadrul dezbaterii consacrate Reţelei Premiului Saharov organizată la Parlamentul European, Ahmed El Senussi a vorbit despre urmările revoluţiei și ale conflictului armat din Libia, precum și despre viitorul democraţiei în ţările arabe încheierea Primăverii arabe. La prima ediţie a Forumului mondial pentru democraţie, care a avut loc la Consiliul Europei și la care Ahmed El Senussi a fost invitat în calitate de laureat al Premiului Saharov, el a denunţat lipsa unui guvern eficient în Libia și a atras atenţia asupra problemelor care afectează societatea libiană: răpiri, acte de tortură, supraveghere permanentă și șantajarea populaţiei. Acesta a afirmat că apelul său la un sistem federal în Libia a fost întâmpinat cu acuzaţii de trădare, în special din partea imamilor. Ahmed El Senussi a declarat că aceste acuzaţii au fost un tertip clar de interpretare greșită a propunerii sale și de pătare a reputaţiei celor care doresc să îmbunătăţească situaţia.

Ahmed El Senussi, născut în 1934, este prizonierul de conștiinţă din Libia cu cea mai îndelungată perioadă de detenţie. El a fost acuzat de conspiraţie într-o tentativă de lovitură de stat împotriva regimului Gaddafi în 1970 și a petrecut 31 de ani în închisoare. Ahmed El Senussi a fost eliberat în august 2010, alături de câteva zeci de alţi prizonieri politici. În calitate de membru al Consiliului Naţional de Tranziţie înfiinţat în 2011 după ce revoluţia din Libia a dus la răsturnarea regimului Gaddafi, el a fost responsabil de situaţia prizonierilor politici. În prezent,

Ahmed El Senussi își continuă activitatea curajoasă consacrată îmbunătăţirii situaţiei drepturilor omului și a statului de drept din Libia și consideră că Premiul Saharov care i-a fost decernat este închinat poporului libian.

„Acest premiu are o valoare simbolică și morală imensă”, a declarat acesta la acceptarea premiului. „De asemenea, premiul oferă un stimulent suplimentar pentru consolidarea valorilor pe care le-am susţinut întotdeauna, și anume crearea unui stat democratic, constituţional, bazat pe egalitate pentru toţi, un stat în care femeile să se bucure de libertatea de a vota și de a candida la alegeri, precum și de libertatea de a-și face vocile auzite”.

2011

Ahmed El Zuber El Senussi

86 87

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Shu

tters

tock

încălcări ale drepturilor omului comise de regimul sirian și prin care aceasta îi avertizează pe apărătorii drepturilor omului aflaţi în pericol. Razan Zaitouneh este, de asemenea, un membru activ al Comitetului de sprijin pentru familiile prizonierilor politici din Siria și membru cofondator al comitetelor locale de coordonare a revoluţiei din Siria, înfiinţate în aprilie 2011.

În mai 2011, agenţii serviciului de informaţii al forţelor aeriene au pătruns în locuinţa sa din Damasc și i-au confiscat numeroase documente și obiecte personale, iar pe fratele soţului ei, Aburrahman Hammada, care se afla în vizită, l-au luat ca ostatic pentru a-l elibera în schimbul cuplului fugar. După acest eveniment, soţul ei, Wa’il Hammada, a fost și el arestat și plasat, împreună cu fratele său, în regim de izolare timp de trei luni, după care au fost eliberaţi.

Razan Zaitouneh a dedicat Premiul Saharov micuţului Ghiyat, copilul nou-născut al lui Ghiyath Matar, un prieten și coleg activist în vârstă de 26 de ani care a fost torturat până la moarte înainte de nașterea fiului său.

Razan Zaitouneh refuză să părăsească Siria până când nu vor înceta conflictele din această ţară și până când regimul nu va fi răsturnat.

Razan Zaitouneh este o jurnalistă și avocată siriană specializată în drepturile omului care, la doi ani după ce i s-a acordat Premiul Saharov, trăia încă ascunsă în Siria în timp ce războiul continua cu aceeași violenţă.

După ce a nominalizat-o ca și câștigătoare a Premiului Saharov în 2011, împreună cu ceilalţi laureaţii care au participat la evenimentele Primăverii arabe, printre care se număra și Asmaa Mahfouz, Președintele Parlamentului European, Jerzy Buzek, a declarat că „cele două tinere merită nu numai admiraţia și respectul nostru, ci și perspective mai bune. Nominalizarea lor reprezintă un tribut adus rolului decisiv jucat de femei în cursul Primăverii arabe”.

Născută în 1977, Razan Zaitouneh a început să practice dreptul în 2001 și a devenit avocat al apărării pentru prizonieri politici.

Razan Zaitouneh este cofondatoarea Asociaţiei pentru Drepturile Omului din Siria în cadrul căreia a fost activă până în 2004.

În 2005, ea a pus bazele Syrian Human Rights Information Link (Linkul de informare cu privire la drepturile omului în Siria), o platformă online care funcţionează ca bază de date ce conţine

2011

Razan Zaitouneh

88 89

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Han

dout

/afp

/ Eur

opea

n U

nion

201

2 EP

Solicitând respectarea drepturilor omului peste tot în lume, Nasrin Sotoudeh a identificat încălcarea acestora ca fiind cauza de bază a valului de revoluţii izbucnite în Orientul Mijlociu. Ea le-a transmis apărătorilor drepturilor omului și prizonierilor politici următorul mesaj: „la fel ca voi, și eu sunt conștientă de faptul că democraţia trebuie să parcurgă un traseu lung și anevoios.

Trebuie doar să ne amintim că în aceeași perioadă în care eforturile depuse de Martin Luther King împotriva discriminării rasiale urmau să dea roade, în altă parte a lumii, Nelson Mandela se afla la începutul condamnării sale la 30 de ani de închisoare pentru lupta împotriva discriminării rasiale și, în anul eliberării sale, o femeie combatantă de pe un alt continent, din Birmania, petrecuse aproximativ 20 de ani în arest la domiciliu pentru faptul că și-a dorit libertate.

Acum, când Aung San Suu Kyi este o persoană liberă, iranienii care încearcă să obţină libertate prin metode complet pașnice sunt condamnaţi la detenţii îndelungate. Toate acestea sunt semne ale unui adevăr: flacăra libertăţii trece de la o persoană la alta, dar nu se stinge niciodată”.

Când i s-a acordat Premiul Saharov, Nasrin Sotoudeh executa al doilea an din pedeapsa de șase ani în celebra închisoare Evin din Iran.

Fiind închisă pentru apărarea fără teamă a disidenţilor arestaţi în 2009 în timpul protestelor de masă împotriva alegerilor prezidenţiale pe care le-au considerat a fi fraudate, Nasrin Sotoudeh era plasată în acea perioadă în regim de izolare și se afla în a șaptea săptămână de grevă a foamei, în semn de protest faţă de presiunea exercitată asupra familiei sale, inclusiv faţă de o interdicţie de călătorie impusă fiicei sale în vârstă de 12 ani. Restricţia a fost ulterior ridicată și Nasrin Sotoudeh a încetat greva foamei, afirmând că își va relua acţiunea dacă soţului ei, căruia încă i se aplica interdicţia de călătorie, i se va intenta un proces.

Deși într-o stare de sănătate precară, Nasrin Sotoudeh a găsit puterea și curajul de a scrie un mesaj memorabil adresat Parlamentului European, care a fost citit la ceremonia de decernare de către prietena și colega sa Shirin Ebadi, câștigătoare a Premiului Nobel.

„Povestea drepturilor omului, precum și mecanismele de garantare a acestora au înregistrat progrese foarte mari, însă concretizarea lor depinde încă într-o mare măsură de intenţiile guvernelor care comit cele mai grave încălcări ale drepturilor omului”, a declarat Nasrin Sotoudeh.

2012

Nasrin Sotoudeh

90 91

© c

opyr

ight

in n

etw

ork

phas

e©

Eur

opea

n U

nion

201

2 EP

„Acordarea Premiului Saharov pentru libertatea de gândire în 2012 lui Nasrin Sotoudeh și lui Jafar Panahi este un mesaj de solidaritate și de admiraţie faţă de o femeie și un bărbat care nu s-au lăsat îngenuncheaţi nici de teamă, nici de intimidare și care au decis să pună destinul ţării lor înaintea propriului destin”, a declarat Martin Schulz, Președintele Parlamentului European.

Solmaz, fiica lui Panahi, și Serge Toubiana, directorul cinematecii franceze, l-au reprezentat la ceremonia de acordare a Premiului Saharov care a avut loc la Parlamentul European, iar prietenul și renumitul regizor de film Costa Gavras i-a citit discursul de acceptare.

Jafar Panahi a declarat: „În urmă cu doi ani, la primirea sentinţei, un prieten m-a întrebat care este semnificaţia exactă a sentinţei. Potrivit spuselor acestui prieten, mesajul pe care mi-l transmitea sentinţa era de a pleca din ţară și de a nu mai reveni niciodată.

În mod evident, am ales să rămân chiar dacă nu mai puteam lua camera de filmat în inima societăţii pentru a face singurul lucru pe care știu să îl fac: să realizez filme. Imposibilitatea de a realiza filme înseamnă pentru cineast o moarte lentă”.

Jafar Panahi este un cineast căruia i s-a interzis de 20 de ani să producă filme. Un susţinător sincer al mișcării iraniene de opoziţie intitulată „Mișcarea verde” și un critic al președintelui Ahmedinajad, el a fost condamnat la șase ani de închisoare pentru „propagandă împotriva Republicii Islamice”. În prezent, Jafar Panahi trăiește retras, având interdicţia de a părăsi ţara sau de a vorbi în presă, și sub ameninţarea permanentă a detenţiei.

În activitatea sa, inspirată de realism și de o perspectivă umanistă asupra vieţii, Jafar Panahi și-a focalizat camera de filmat asupra greutăţilor vieţii cu care se confruntă copiii, săracii și în special femeile din Iran de la revoluţia islamică, și a suportat mânia și cenzura autorităţilor iraniene.

Filmele sale premiate au fost interzise în Iran și din cauza lor a fost de mai multe ori încarcerat.

În 2010, Jafar Panahi a fost arestat împreună cu soţia, fiica și 15 prieteni, fiind ulterior eliberaţi. În 2011 a filmat pelicula „Acesta nu este un film” în care apare stând la masa din bucătărie, angajat într-o discuţie cu avocatul său și așteptând să fie trimis la închisoare.

2012

Jafar Panahi

92 93

„Flacăra libertății trece de la o persoană la alta, dar nu se stinge niciodată”.

Nasrin Sotoudeh

94 95

Uniunea Europeană:

rolul Parlamentului European în domeniul drepturilor omului

drepturilor omului. Rapoartele și rezoluţiile elaborate de aceasta sunt adoptate de către Comisia pentru afaceri externe. De asemenea, Comisia pentru dezvoltare poartă discuţii periodice pe tema drepturilor omului în ţările în curs de dezvoltare.

În cadrul sesiunii plenare, Parlamentul dezbate în fiecare lună cazurile urgente legate de încălcarea drepturilor omului în statele care nu sunt membre ale UE, în special cazuri individuale. Rezoluţiile Parlamentului European reprezintă deseori baza acţiunilor întreprinse de Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, de Comisia Europeană și de Serviciul European de Acţiune Externă și, uneori, acestea pot avea un impact imediat asupra acţiunilor guvernelor în cauză.

Competenţele sale legislative îi permit Parlamentului să blocheze încheierea unor acorduri cu state terţe dacă există încălcări grave ale drepturilor omului și ale principiilor democratice. Parlamentul insistă asupra respectării stricte a clauzelor privind drepturile omului, care sunt incluse în mod sistematic în astfel de acorduri. În aprilie 2011, Parlamentul a solicitat UE să suspende negocierile pentru un acord de asociere între UE și Siria. În septembrie 2011, Acordul de cooperare între UE și Siria a fost parţial suspendat „până când autorităţile siriene încetează încălcările sistematice ale drepturilor omului”.

Potrivit celor mai recente sondaje de opinie, cetăţenii UE consideră că drepturile omului constituie o valoare pe care Parlamentul Europeană ar trebui să o apere în mod prioritar. Parlamentul European adoptă adesea iniţiative specifice, cum ar fi prevenirea torturii, protecţia apărătorilor drepturilor omului, prevenirea conflictelor, promovarea drepturilor femeilor și ale copiilor, protecţia minorităţilor, drepturile popoarelor indigene și ale persoanelor cu handicap. Parlamentul European sprijină în mod activ campania pentru un moratoriu al ONU privind execuţiile și abolirea în întreaga lume a pedepsei cu moartea și sprijină, de asemenea, Curtea Penală Internaţională în lupta împotriva impunităţii pentru genocid, crime de război și crime împotriva umanităţii. În cadrul UE, Agenţia pentru Drepturi Fundamentale intenţionează să asigure protecţia drepturilor fundamentale ale omului și tratarea cu demnitate a persoanelor.

Respectarea demnităţii umane, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului sunt principii consacrate în Tratatul privind Uniunea Europeană și sunt obligatorii din punct de vedere juridic. Statele membre care încalcă grav aceste valori se pot confrunta cu suspendarea drepturilor care decurg din tratatele UE, dacă Parlamentul European își dă acordul în acest sens.

Drepturile omului sunt prevăzute în Carta

În fiecare an, UE elaborează un raport privind drepturile omului și democraţia în lume, care este examinat de către Parlament. Parlamentul și-a consolidat rolul în domeniul apărării drepturilor omului și prin sprijinirea democraţiei parlamentare și a dialogului politic parlamentar, organizând audieri ale reprezentanţilor societăţii civile din ţările terţe și trimiţând delegaţii ad-hoc care să evalueze la faţa locului situaţia drepturilor omului. Principalele forumuri pentru dialog politic între Parlamentul European și reprezentanţii ţărilor terţe sunt: Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE, Adunarea Parlamentară a Uniunii pentru Mediterana, Adunarea Parlamentară Euro-Latinoamericană (EUROLAT), și Adunarea Parlamentară Euronest cu partenerii est-europeni.

Parlamentul European și-a utilizat deja competenţele bugetare pentru a crește în mod substanţial resursele alocate programelor care vizează democraţia și drepturile omului și a reușit să menţină funcţional Instrumentul european pentru democraţie și drepturile omului (IEDDO).

IEDDO este un instrument financiar și politic esenţial prin care UE contribuie la dezvoltarea și consolidarea democraţiei și a statului de drept, la respectarea tuturor drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale în întreaga lume și la sprijinirea și protecţia apărătorilor drepturilor omului la nivel mondial.

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care a intrat în vigoare în 2009, odată cu Tratatul de la Lisabona. Acest tratat conţine și temeiul juridic necesar pentru ca UE în ansamblu să devină parte la Convenţia europeană a drepturilor omului. Toate cele 28 de state membre ale UE au ratificat această convenţie. Aderarea UE la convenţie, care se află în curs de desfășurare, va elimina decalajul existent în materie de protecţie a drepturilor omului și va spori coerenţa între sistemele Consiliului Europei și Uniunii Europene în acest domeniu.

În contextul politicii externe și de securitate comune și al politicii de cooperare pentru dezvoltare, dreptul UE prevede ca obiectiv „dezvoltarea și consolidarea democraţiei și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale”. Aceste obiective au fost în mod explicit integrate în mare parte datorită Parlamentului European. În relaţiile sale cu ţările terţe, Uniunea are obligaţia de a promova democraţia, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii și solidarităţii și respectarea principiilor Cartei ONU și ale dreptului internaţional.

Subcomisia pentru drepturile omului din cadrul Comisiei pentru afaceri externe este organismul responsabil de activitatea parlamentară desfășurată în domeniul

96

Adrese de contact ale Parlamentului European

PARLEMENT EUROPÉEN | EUROPEES PARLEMENTRue Wiertz, 60, B-1047 BRUXELLESWiertzstraat, 60, B-1047 BRUSSELTel: +32/2.284 2111Fax: +32/2.230 6933

PARLEMENT EUROPÉENPlateau du KirchbergBP 1601 | L-2929 LUXEMBOURGTel: +352/4300 1Fax: +352/4300 24842

PARLEMENT EUROPÉEN1, avenue du Président Robert SchumanBP 1024F | F-67070 STRASBOURG CEDEXTel: +33/388.17 4001Fax: +33/388.17 4860

Pentru informaţii suplimentare, a se consulta site-urile:

www.europarl.europa.euwww.europarl.europa.eu/sakharov

98