D ininima - Biserica Adventistă · vom putea înainta în sfințenie şi vom corespunde pentru...

Pantelimon 2018

D ininima

Ellen G. White

D ininima

© 2018 – Editura Viaţă şi Sănătate, Pantelimon, RomâniaToate drepturile rezervate.

Traducere: Elena PridieRedactare: Adela Băncău-Burcea Corectură: Livia Ciobanu-MihaiTehnoredactare: Irina Toncu

Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prinreţeaua sa naţională de librării.www.solascriptura.ro/librarii

Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare:Editura Viaţă şi SănătateTelefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34Fax: 021 323 00 [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României WHITE, ELLEN GOULD HARMON

Din inimă / Ellen G. White. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2018ISBN 978-606-911-530-5

2

3

Introducere

La ce bun stă ochiul deschis, dacă inima este oarbă? Poți să îți deschizi urechile şi să nu auzi? Minunile sunt zilnic în preajma noastră, dar oare chiar le observăm? Sesizarea lor nu ține de domeniul percepției fizice.

Respirăm. Trăim. Gândim. Umblăm. Vorbim. Lucrăm. Ne rugăm. În timp ce facem toate aceste lucruri, absorbim influențele mediului nostru înconjurător. Ceea ce acceptăm să intre în inimile noastre ne influențează convingerile, sentimentele, valorile, aşteptările şi acțiunile. Niciun lucru nu iese din inima noastră dacă nu l-am pus mai întâi în ea. Într-o mai mare măsură decât suntem dispuşi să recunoaştem, ne aflăm acolo unde ne aflăm în acest moment al vieții noastre datorită gândurilor dominante cărora le-am permis să ne ocupe mintea şi inimile.

Sănătatea fizică şi emoțională, căsnicia şi viața de familie, cariera şi situația fi-nanciară, precum şi legătura cu Dumnezeu au fost şi continuă să fie foarte mult influențate de calitatea dietei mentale. Cel mai înțelept mod de a-ți îmbunătăți cali-tatea vieții este să-ți îmbunătățeşti mai întâi calitatea gândirii. Și cea mai bună mo-dalitate de a-ți îmbunătăți calitatea gândirii este de a-ți păzi inima.

Renaşterea începe din inimă şi are loc cel puțin în două planuri: în primul plan, izvorul revigorării din timpul de calitate petrecut cu Dumnezeu în fiecare zi, ținând în mână Cuvântul Său. Devoționalul acesta poate fi un loc liniştit pentru tine, locul unde, inspirat fiind de Cuvânt, să poți să identifici nevoile personale şi pe cele ale semenilor. Renaşterea are loc, de asemenea, în al doilea plan, în timp ce trăim într-o atitudine de rugăciune constantă. „Vegheați dar în tot timpul şi rugați-vă, ca să aveți putere…” (Luca 21:36). Pe genunchi vei primi înțelepciunea şi puterea de a răspunde la nevoile tale şi ale aproapelui. Ambele planuri sunt esențiale pentru o inimă sănătoasă.

Tot ceea ce hotărăşte până la urmă cursul vieţii tale izvorăşte din inimă. Adevă-rata credinţă biblică izvorăşte din inimă şi determină drumul vieţii noastre. Nu este doar un concept intelectual, întreţinut de minte, ci este o forţă reală, activă, care lu-crează în inimă. Dumnezeu nu ne lasă mintea fără hrana corespunzătoare. Credința care lucrează în inimă dă naştere apoi unui fundament solid şi biblic pentru nădej-dea pe care o întreținem în mințile noastre.

În 1 Tesaloniceni 5:8, apostolul Pavel menționează diferitele domenii ale perso-nalității noastre atinse de credință şi de nădejde: „Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nă-dejdea mântuirii.” Credința şi dragostea sunt platoşa, iar platoşa apără inima. Nădej-dea este coiful, şi el protejează capul, mintea. Nădejdile care sunt bazate pe credința adevărată din inimă nu vor fi dezamăgite. „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii!” (Proverbele 4:23)

Ștefan Tomoiagă, preşedintele Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România

IANUARIE„Rugați-vă neîncetat.” (1 Tesaloniceni 5:17)

IANUARIE„Rugați-vă neîncetat.” (1 Tesaloniceni 5:17)

5

Marți, 1 ianuarie

VECHIUL ŞI NOUL AN

Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă încercați-vă.

(2 Corinteni 13:5)

Am intrat deja în noul an. Înainte să-i salutăm venirea, ne oprim să ne punem întrebarea: Ce rapoarte a înregistrat anul care tocmai a trecut în veşnicie,

ducând cu sine atâtea poveri? (...) Să ne ferească Domnul ca, în acest moment important, să fim atât de ocupați cu alte probleme şi să nu ne luăm timp pentru o cercetare de sine serioasă, sinceră şi critică! Lucrurile de însemnătate minoră să le lăsăm pe plan secund, iar pe cele care privesc veşnicia să le punem pe primul plan. (...)

Niciunul dintre noi nu poate, prin propria tărie, să reprezinte caracterul Dom-nului Hristos, însă dacă Domnul Isus locuieşte în inimă, spiritul care locuieşte în El se va manifesta şi în noi. Toate lipsurile noastre vor fi suplinite. Cine ar dori la începutul acestui nou an să aibă o nouă şi autentică experiență în lucrurile privitoare la Dumnezeu? Îndreptați ce este rău pe cât este cu putință. Mărturisiți-vă greşelile şi păcatele unii altora. Orice amărăciune, mânie şi răutate să fie îndepărtate. Fie ca răbdarea, îndelunga răbdare, bunătatea şi iubirea să devină parte a ființei voastre; atunci tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit va ajunge la maturitate în experiența noastră. (...)

Ne este de folos fiecăruia să beneficiem de harul Domnului Hristos, să fim blânzi şi smeriți cu inima, statornici, neşovăielnici, neclintiți în adevăr; căci numai astfel vom putea înainta în sfințenie şi vom corespunde pentru moştenirea sfinților în lumină. Să începem anul cu totală abnegație. Să ne rugăm pentru un discernământ clar... ca să putem fi pretutindeni martori pentru Hristos.

Timpul şi talentele ne sunt date de Dumnezeu cu scopul de a fi folosite pentru onoarea şi slava Sa. Preocuparea noastră sinceră, serioasă trebuie să fie aceea de a lăsa ca lumina să strălucească prin viața şi caracterul nostru pentru a lumina cărarea către ceruri, astfel ca sufletele oamenilor să fie atrase de pe calea cea largă pe calea cea îngustă a sfințeniei. (...)

Este nevoie de oameni puternici în biserică, de lucrători de succes în via Dom-nului, de bărbați şi femei care să lucreze astfel ca biserica să poată fi transforma-tă după chipul Domnului Hristos şi să nu se mai conformeze obiceiurilor lumii. Putem ori câştiga totul, ori pierde totul. Să trecem de partea lui Hristos – partea de care vom câştiga şi vom lucra cu siguranță pentru ceruri. – Signs of the Times, 4 ianuarie 1883

6

Miercuri, 2 ianuarie

VEGHEAŢI ŞI RUGAŢI-VĂ

Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiți înțelepți dar și vegheați în vederea rugăciunii!

(1 Petru 4:7)

Răscumpărătorul nostru a înțeles pe deplin nevoile oamenilor. El, care a co-borât până acolo încât a luat asupra Sa natura umană, cunoştea slăbiciunile

noastre. Domnul Hristos a trăit ca un exemplu pentru noi. El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, astfel încât noi să putem să-i ajutăm pe cei care sunt ispitiți. (…)

Domnul Hristos a luat asupra Sa neputințele noastre şi, în slăbiciunea umană, a trebuit să caute putere de la Tatăl Său. Adesea putea fi găsit în rugăciune fierbinte, în crâng, pe marginea lacului sau pe munte. El ne-a cerut imperios să veghem şi să ne rugăm. Neglijarea vegherii şi a cercetării serioase de sine este cea care duce la înfumurare şi mândrie spirituală. Fără un simț profund al nevoii noastre de ajutor din partea lui Dumnezeu, nu va exista decât în mică măsură rugăciune serioasă, din inimă pentru ajutor divin. (…)

Vegherea continuă este în directă legătură cu rugăciunea. Acela care cugetă me-reu la Dumnezeu beneficiază de o puternică apărare. Un astfel de om va simți ime-diat pericolele care amenință viața spirituală, iar sesizarea pericolului va determina această persoană să-L caute pe Dumnezeu pentru ajutor şi protecție.

Sunt momente când creştinul este asediat de pericole, iar responsabilitățile par greu de îndeplinit. Dar norii care se adună pe calea noastră şi primejdiile care ne înconjoară nu vor dispărea niciodată dacă dăm dovadă de un spirit şovăielnic, în-doielnic şi în care lipseşte rugăciunea. În asemenea momente, necredința spune: „Nu putem trece niciodată peste aceste obstacole; să aşteptăm până vom vedea calea mai clar.” Însă credința îndeamnă cu curaj la înaintare, nădăjduind toate lucrurile, crezând toate lucrurile. (…)

Rugăciunea poate fi înălțată zilnic de cei ce se tem de Domnul, astfel ca El să le apere inima de dorințe rele şi să le întărească sufletele pentru a se putea împotrivi ispitei. (…)

Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri şi vegheați la aceasta cu toată stăruința” şi, de asemenea, „Fiți treji şi vegheați în vedea rugăciunii”. În aceasta constă siguranța creştinilor, apărarea lor în mijlocul pericolelor care îi înconjoară pe cale. – Review and Herald, 11 octombrie 1881

7

Joi, 3 ianuarie

PRICEPERE PENTRU TOŢI

Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.

(Psalmii 119:130)

Cuvântul lui Dumnezeu prezintă cele mai eficiente mijloace de educație, cât şi cea mai valoroasă sursă de cunoştințe pentru oameni. Înțelegerea se adaptea-

ză la subiectele cu care i se cere să aibă de-a face. Dacă este preocupată de lucruri triviale, neînsemnate şi nu este mobilizată niciodată să facă eforturi serioase pen-tru a înțelege adevărurile mari şi veşnice, ea se va pipernici şi va slăbi. De aceea Scripturile sunt atât de valoroase ca mijloc de dezvoltare intelectuală. Cercetarea lor atentă, cu reverență şi cu un spirit doritor de a învăța va dezvolta şi întări mintea aşa cum niciun alt studiu nu ar putea-o face. Ele conduc în mod direct la contemplarea celor mai înalte, a celor mai nobile şi uluitoare adevăruri prezentate minții omeneşti. Ele îndreaptă gândurile noastre către Autorul infinit al tuturor lucrurilor.

Putem vedea dezvăluindu-se caracterul Celui Veşnic şi putem asculta vocea Sa comunicând cu patriarhii şi profeții. Putem vedea explicându-se tainele providenței Sale, marile probleme care au atras atenția minților cercetătoare, dar pe care, fără ajutorul revelației, intelectul omenesc ar căuta în zadar să le rezolve. Ele deschid înțelegerii noastre un sistem teologic simplu, dar sublim, prezentând adevăruri pe care şi un copil le-ar putea pricepe, însă care sunt atât de profunde încât pot nedu-meri mințile cele mai ascuțite. (…)

Mântuitorul nostru nu a ignorat învățătura şi nu a disprețuit educația, însă a ales nişte pescari neînvățați pentru lucrarea Evangheliei, deoarece aceştia nu fuseseră instruiți în obiceiurile şi tradițiile greşite ale lumii. Aceştia erau oameni înzestrați cu capacități naturale deosebite şi aveau un spirit umil, dornic de a învăța; erau oameni pe care El îi putea educa pentru măreața Sa lucrare. (…)

Cei învățați, preoții, cărturarii şi învățătorii Legii disprețuiau învățătura Domnu-lui Hristos. Voiau să-L învețe ei pe El şi de multe ori au şi încercat, însă doar pentru a fi înfrânți de înțelepciunea ce aducea la lumină şi mustra ignoranța şi nesăbuința lor. În mândria şi bigotismul lor, ei nu voiau să accepte cuvintele Domnului Hristos, şi totuşi erau uimiți de înțelepciunea cu care El vorbea... Însă cuvintele şi faptele umilului Învățător, văzute de cei neşcoliți care-L însoțeau zi de zi, au exercitat o influență vie asupra bărbaților şi femeilor de atunci şi până în prezent. – Review and Herald, 25 septembrie 1883

8

Vineri, 4 ianuarie

RUGĂCIUNE FIERBINTE

Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit!

(Iacov 5:16)

Domnul Isus este astăzi Mântuitorul nostru. El mijloceşte pentru noi în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc şi ne iartă păcatele. Este o diferență totală din

punct de vedere spiritual între a ne baza pe Dumnezeu fără nicio ezitare, ca pe o temelie sigură, şi a căuta neprihănirea în noi înşine înainte de a veni înaintea Lui.

Domnul ne iubeşte şi ne suportă chiar când noi suntem nerecunoscători față de El, când uităm îndurarea Lui față de noi şi, din răutate, nu credem în El… Să facem o schimbare totală. Să cultivăm planta cea prețioasă a iubirii şi să ne găsim plăcerea în a ne ajuta unii pe alții. (…)

Sunt făgăduințe atât de valoroase pentru noi în Cuvântul lui Dumnezeu. Pla-nul de mântuire este amplu. Măsurile luate pentru noi nu sunt limitate. Nu suntem obligați să credem dovezi de acum un an sau o lună, ci avem astăzi asigurarea că Domnul Isus trăieşte şi mijloceşte pentru noi. (…)

Dacă vrem să-i revigorăm pe alții, trebuie ca noi înşine să bem din Izvorul care nu seacă niciodată. Este privilegiul nostru să cunoaştem Sursa tăriei noastre, să ne prindem de brațul lui Dumnezeu. Dacă vrem să avem viață şi energie spirituală, trebuie să avem comuniune cu Dumnezeu. Putem vorbi cu El despre nevoile noastre reale; şi cererile noastre sincere vor arăta că suntem conştienți de nevoile noastre şi vom face ceea ce ne stă în putință ca rugăciunile noastre să primească răspuns. Tre-buie să ascultăm îndemnul apostolului Pavel: „Deşteaptă-te, tu care dormi, scoală-te din morți, şi Hristos te va lumina (Efeseni 5:14).

Martin Luther a fost un bărbat al rugăciunii. El lucra şi se ruga convins fiind că ceva trebuie făcut… După ce se ruga, avea curajul de a trece la acțiune, bazându-se pe făgăduințele lui Dumnezeu; şi, prin ajutor divin, a fost în stare să zguduie marea putere a Romei, astfel că în fiecare țară temeliile bisericii au fost clătinate.

Spiritul lui Dumnezeu cooperează cu lucrătorul umil în care locuieşte Hristos şi care are comuniune cu El. Rugați-vă… Când sunteți deznădăjduiți, nu spuneți altora; nu dați drumul în afară la ceea ce este obscur, ca să nu umbriți calea altora, ci spuneți-I lui Isus. Cereți-I umilință, înțelepciune, curaj, creştere în credință ca să puteți vedea lumină în lumina Sa şi să vă bucurați de dragostea Sa. Credeți, şi cu siguranță veți vedea mântuirea lui Dumnezeu. – Review and Herald, 22 aprilie 1884

Soarele apune la: B 16:49, CT 16:39, IS 16:33, MS 16:47, SM 16:49, DJ 16:59, AR 16:59

9

Sâmbătă, 5 ianuarie

IMPORTANŢA RUGĂCIUNII

Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului, cu vinul pe care-l bea împăratul…

(Daniel 1:8)

Rugăciunea nu este percepută aşa cum ar trebui. Rugăciunile noastre nu sunt pentru a-L informa pe Dumnezeu despre ceva ce El nu ştie. Dumnezeu

cunoaşte tainele fiecărui suflet. Rugăciunile noastre nu trebuie să fie lungi şi zgo-motoase. Dumnezeu citeşte gândurile ascunse. Ne putem ruga în taină şi Cel care vede în taină ne va auzi şi ne va răsplăti din plin. (…)

Rugăciunea nu are scopul de a face vreo schimbare la Dumnezeu; ea ne aduce pe noi în armonie cu Dumnezeu. Ea nu ia locul îndeplinirii datoriei... Rugăciunea nu ne plăteşte datoriile față de Dumnezeu. Slujitorii lui Hristos trebuie să se bazeze pe Dumnezeu, aşa cum a făcut Daniel la curtea Babilonului. Daniel cunoştea valoarea rugăciunii, scopul acesteia, obiectivul acesteia; şi rugăciunile pe care el şi cei trei tovarăşi ai săi le-au înălțat către Dumnezeu după ce au fost aleşi la curtea Babilonu-lui au primit răspuns.

A mai existat o clasă de captivi duşi în Babilon. Domnul a îngăduit ca aceştia să fie smulşi din căminurile lor şi duşi într-o țară idolatră pentru că ei înşişi trăiau în idolatrie. Domnul a îngăduit ca ei să aibă parte de tot ce doreau din practicile idola-tre ale Babilonului.

După înțelepciunea lumii, Daniel şi cei trei tovarăşi ai săi aveau asigurate toa-te avantajele posibile la curtea Babilonului, însă chiar acolo aveau să aibă parte de prima lor încercare. Principiile lor au ajuns în contradicție cu poruncile şi cerințele împăratului. (…)

Daniel şi cei trei tovarăşi ai săi nu au socotit că, având în vedere faptul că mân-carea şi băutura erau rânduite pentru ei de către împărat, era de datoria lor să se conformeze acestei rânduieli. Ei s-au rugat pentru această situație şi au studiat Scrip-turile. Educația lor era de aşa natură încât ei au considerat că trebuie să se bizuie pe Dumnezeu chiar şi acolo, în robie... Înfățişarea lui Daniel şi a tovarăşilor săi era aşa cum trebuie să fie a oricărui tânăr. Ei erau bine-crescuți, amabili, respectuoşi, pose-dau harul blândeții şi al decenței. (…)

Când suntem în situații menite a ne conduce departe de Dumnezeu, cererile noastre pentru ajutor şi putere trebuie să fie necontenite. Dacă nu va fi astfel, nu vom avea niciodată succes în a înfrânge mândria şi a birui puterea ispitei față de îngăduințe păcătoase care ne despart de Mântuitorul. – Youth’s Instructor, 18 august 1898


10

Duminică, 6 ianuarie

LECŢII DIN PARTEA LUI ILIE PRIVIND RUGĂCIUNEA

Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi și s-a rugat cu stăruință să nu plouă și n-a plouat deloc în țară trei ani și șase luni. Apoi s-a rugat din nou, și cerul a dat ploaie și pământul și-a dat rodul.

(Iacov 5:17-18)

Din experiența lui Ilie putem învăța lecții importante. Când se afla pe muntele Carmel înălțându-şi rugăciunea pentru ploaie, credința sa a fost pusă la în-

cercare, însă el nu a încetat să-şi prezinte cererile înaintea lui Dumnezeu. De şase ori s-a rugat el cu stăruință şi, cu toate acestea, deşi nu era niciun semn că cererea sa a fost ascultată, cu credință puternică, el şi-a înălțat din nou rugăciunea către tronul harului. Dacă ar fi renunțat, descurajându-se după a şasea rugăciune, el nu ar fi primit răspuns... Avem un Dumnezeu a cărui ureche nu este surdă față de cererile noastre şi, dacă punem la încercare cuvântul Său, El ne va onora credința. El doreşte ca interesele noastre să fie întrețesute cu ale Lui, şi atunci El ne poate binecuvânta în siguranță; căci slava nu trebuie să ne-o atribuim nouă atunci când primim binecuvântarea, ci toată lauda trebuie să I-o aducem lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu răspunde întotdeauna rugăciunilor noastre de prima dată când strigăm către El; căci, dacă ar face astfel, noi am putea considera că ni se cuvine să avem dreptul la toate binecuvântările şi favorurile pe care ni le-a acordat. În loc să ne cercetăm inima pentru a vedea dacă mai există ceva rău în ea, dacă mai este vreun păcat îngăduit, noi am deveni nepăsători şi nu am fi conştienți că suntem dependenți de El şi că avem nevoie de ajutorul Său.

Ilie s-a smerit într-atât încât nu şi-a atribuit lui însuşi slava. Aceasta este starea în care trebuie să ajungem pentru ca Domnul să ne asculte rugăciunea; căci după aceea lauda I-o vom aduce Lui.

Trebuie să credem Cuvântul lui Dumnezeu fie că există vreo manifestare a simțămintelor, fie că nu. Obişnuiam să-I cer lui Dumnezeu să-mi dea o trăire emoțională, dar nu mai fac acest lucru acum... Ca şi Ilie, îmi înalț cu stăruință rugă-ciunea către tronul harului şi, când Domnul vede că eu sunt conştientă de ineficiența şi slăbiciunile mele, binecuvântarea apare. (…)

Mi-am încredințat sufletul lui Dumnezeu ca unui Creator credincios şi ştiu că El va păstra ce I-am încredințat până în ziua aceea. (…)

Să-L lăudăm cu inima, cu sufletul şi cu glasul nostru. Dacă cineva şi-a pierdut credința, să-L caute astăzi pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a promis că, dacă Îl vom căuta din toată inima, Se va lăsa găsit de noi. – Review and Herald, 9 iunie 1891

11

Luni, 7 ianuarie

RUGĂCIUNEA-MODEL

Doamne, învață-ne să ne rugăm…

(Luca 11:1)

Mântuitorul lumii Se retrăgea adesea în singurătate pentru a Se ruga. Într-o anumită ocazie, ucenicii Săi nu erau prea departe, aşa că I-au putut auzi cu-

vintele. Au fost adânc mişcați de rugăciunea Sa, căci aceasta era plină de putere şi le-a atins inimile. Se deosebea foarte mult de rugăciunile pe care le rosteau ei şi de orice rugăciune pe care o auziseră rostită vreodată. După ce Domnul Isus li S-a alăturat din nou, ei I-au spus: „Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat şi Ioan pe ucenicii lui.” (…)

Este de mare importanță să ne rugăm Tatălui nostru ceresc. Ajungem să ne de-punem tributul imperfect al recunoştinței la picioarele Sale, recunoscând iubirea şi harul Său, de care suntem cu totul nevrednici. Ajungem să ne facem cunoscute nevoile şi să-I prezentăm făgăduințele Lui. (…)

Domnul Isus ne-a lăsat o rugăciune în care fiecare expresie este plină de semnificație, o rugăciune care trebuie studiată şi trăită în viața practică... Este o ru-găciune care exprimă subiectele esențiale pe care noi trebuie să le prezentăm înain-tea Tatălui nostru din ceruri. (…)

În Rugăciunea Domnească, tăria, puterea şi sinceritatea sunt unite cu blândețea şi reverența. Ea este o expresie a caracterului divin al Autorului ei. (…)

Rugăciunile lungi rostite în adunări sunt plictisitoare pentru cei care ascultă şi nu pregătesc inimile oamenilor pentru predica ce urmează. Rugăciunea Domnului Hristos este în contrast vădit cu acest fel de rugăciuni lungi, în care sunt multe repe-tări de cuvinte. Fariseii credeau că vor fi auziți dacă vor vorbi mult şi de acea făceau rugăciuni lungi, monotone şi însoțite de plecăciuni.

Rugăciunea-model a Domnului Hristos este în vădit contrast cu rugăciunile pă-gânilor. În toate religiile false, ceremoniile şi formele au luat locul evlaviei autentice şi practice. (…)

Domnul Hristos i-a mustrat pe cărturari şi farisei din cauza rugăciunilor lor pli-ne de îndreptățire de sine... Rugăciunile de acest fel, care sunt făcute pentru a fi au-zite de oameni, nu atrag nicio binecuvântare din partea lui Dumnezeu... În schimb, umilința este prețuită de Acela care a spus: „Cereți şi vi se va da, căutați şi veți găsi, bateți şi vi se va deschide.” – Review and Herald, 28 mai 1895

12

Marți, 8 ianuarie

RUGĂCIUNEA BIRUITOARE

În orice lucru aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.

(Filipeni 4:6)

Este datoria noastră să ne rugăm; aşa a rânduit Dumnezeu. Bogățiile univer-sului Îi aparțin Lui. El are la dispoziția Sa toate comorile vremelnice şi spiri-

tuale şi El poate îndeplini orice cerere din plenitudinea Sa. Suflarea o primim de la El; orice binecuvântare vremelnică de care beneficiem este darul Său. Suntem dependenți de El nu doar pentru binecuvântările vremelnice, ci şi pentru harul şi puterea de a ne feri să cădem în ispită. Avem nevoie în fiecare zi de Pâinea vieții, care să ne dea putere şi vigoare spirituală, la fel cum avem nevoie de hrană pentru a ne susține puterile fizice şi a avea muşchi puternici. Suntem cuprinşi de slăbi-ciuni şi neputințe, îndoieli şi ispite; însă putem veni la Domnul Isus cu nevoile noastre şi El nu ne va întoarce spatele. Trebuie să ne deprindem să căutăm călău-zire divină prin rugăciune; trebuie să învățăm să ne încredem în Acela de la care ne vine ajutorul. (…)

Trebuie să conştientizăm profund şi cu seriozitate nevoile noastre. Să fim conştienți de slăbiciunea noastră şi de faptul că suntem dependenți de Dumnezeu, să venim la El cu sufletul căit şi cu inima zdrobită. Cererile noastre trebuie adresate în supunere deplină față de El; orice dorință trebuie să fie adusă în armonie cu voia lui Dumnezeu, şi voia Lui trebuie să se facă în noi. (…)

Dacă umblăm în lumină – şi Domnul Hristos este lumina – putem veni la tro-nul harului cu îndrăzneală sfântă. Putem prezenta făgăduințele lui Dumnezeu cu credință vie şi să ne susținem cererile. Deşi suntem slabi, greşiți şi nevrednici, „Du-hul ne ajută în neputințele noastre”… După ce ne-am înălțat cererea o dată, nu tre-buie să o abandonăm, ci să spunem la fel ca Iacov când s-a luptat toată noaptea cu îngerul: „Nu te las să pleci până nu mă vei binecuvânta” (...) şi, asemenea lui, vom birui.

Creştinii îşi pot păstra integritatea în mijlocul ispitelor cu care Satana îi asaltează numai dacă vor veghea în vederea rugăciunii şi vor da pe față o credință vie... Vorbiți continuu inimii voastre în limbajul credinței: „Domnul Isus a spus că mă va primi şi eu cred cuvântul Său. Îl voi lăuda; voi aduce slavă numelui Său.” Satana va fi pe aproape ca să îți sugereze că nu vei simți nicio bucurie. Răspunde-i astfel: „Am toate motivele să fiu bucuros pentru că sunt copilul lui Dumnezeu. Eu mă încred în Dom-nul Isus.” – Signs of the Times, 15 mai 1884

13


ÎNRĂDĂCINAŢI ŞI ÎNTEMEIAŢI PE HRISTOS

Cel neprihănit înverzește ca finicul.

(Psalmii 92:12)

El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc; tot ce începe duce la bun sfârșit.

(Psalmii 1:3)

Aceste texte descriu starea fericită a celor al căror suflet este înrădăcinat şi în-temeiat pe Hristos. Există însă întotdeauna pericolul de a fi mulțumit cu o

lucrare superficială; există întotdeauna primejdia ca sufletele să nu fie ancorate în Dumnezeu, ci să fie mulțumite să fie purtate încoace şi încolo, distracția preferată prin care Satana ispiteşte.

Ai început să vezi defectele din caracterul tău? Să nu te simți neputincios şi des-curajat. Priveşte la Domnul Isus, care îți cunoaşte orice slăbiciune şi Se îndură de toate neputințele tale… Nu este o ruşine să ne mărturisim păcatele şi să le părăsim. Ruşinea va fi a acelora care îşi cunosc păcatele, dar continuă să le înfăptuiască, în-durerându-L astfel pe scumpul Mântuitor prin căile lor reprobabile. Conştientizarea greşelilor noastre ar trebui prețuită mai mult decât simțămintele de fericire; căci aceasta este dovada că Duhul lui Dumnezeu face eforturi mari în ceea ce ne priveşte şi îngerii sunt de jur împrejurul nostru. (…)

În adevărată căință față de păcat, vino la piciorul crucii şi lasă acolo poverile tale! Vino manifestând pocăință față de Dumnezeu, pentru că ai călcat Legea Sa, şi do-vedind credință în Domnul Isus Hristos, care îți va ierta păcatele şi te va împăca cu Tatăl! Crede ce spune Dumnezeu, păstrează în inimă făgăduințele Sale! (…)

Gândeşte-te la călătorul obosit care înaintează cu greu prin nisipul fierbinte al deşertului, fără să aibă un adăpost care să-l protejeze de razele soarelui tropical. Re-zerva sa de apă s-a epuizat şi nu are nimic cu care să-şi potolească setea. Limba i se umflă; se clatină ca un om beat. Vede cu ochii minții căminul său, pe prietenii săi, în timp ce e convins că va pieri în deşertul teribil. Deodată aude de la cei dinaintea lui un strigăt de bucurie. În depărtare se desluşeşte, prin pustia jalnică, nisipoasă, un finic verde şi înflorit. (…)

Ca şi finicul care îşi extrage seva din fântânile cu apă vie şi este verde şi înflorit în mijlocul deşertului, aşa este creştinul care poate extrage rezerve bogate de har din fântâna iubirii lui Dumnezeu şi poate călăuzi sufletele triste şi tulburate, gata să piară în pustia păcatului, la acele ape din care să poată bea şi să trăiască. – Signs of the Times, 26 iunie 1884

14

Joi, 10 ianuarie

EXEMPLE REMARCABILE DE RUGĂCIUNE

Dacă rămâneți în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da.

(Ioan 15:7)

Rugăciunea reprezintă mijlocul prin care se obțin binecuvântări care altfel nu ar putea fi primite. Patriarhii au fost oameni ai rugăciunii şi Dumnezeu a făcut

lucruri mari pentru ei. Când a părăsit casa tatălui său şi s-a dus într-o țară străină, Iacov s-a rugat în căință umilă, iar Domnul i-a răspuns printr-un vis în timpul nopții. El a văzut o scară luminoasă şi strălucitoare, cu capătul rezemat pe pământ şi cu vârful atingând cerul înalt... După aceea, pe când se întorcea la casa tatălui său, s-a luptat toată noaptea cu Fiul lui Dumnezeu, chiar până la revărsatul zorilor, şi a biruit. I-a fost dată asigurarea: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor.”

Iosif s-a rugat şi a fost ferit de păcat în mijlocul influențelor menite a-l îndepărta de Dumnezeu. Când a fost ispitit să se abată de pe calea curăției şi integrității, el a spus: „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dum-nezeu?”

Moise, care petrecea mult timp în rugăciune, era cunoscut ca fiind cel mai blând om de pe fața pământului. Pentru blândețea şi umilința sa, el a fost onorat de Dum-nezeu şi şi-a adus la îndeplinire cu credincioşie responsabilitățile înalte, nobile şi sa-cre ce i-au fost încredințate. În timp ce îi conducea pe copiii lui Israel prin pustie, se părea că aceştia urmau să fie nimiciți din cauza murmurării şi a răzvrătirii lor. Însă Moise s-a înfățişat înaintea adevăratei Surse de putere; el a prezentat cazul înaintea Domnului. (…)

Daniel a fost un om al rugăciunii, şi Dumnezeu i-a dat înțelepciune şi tărie ca să reziste tuturor influențelor care conspirau să-l atragă în cursa necumpătării. Încă pe când era tânăr, a fost un titan în ce priveşte moralitatea prin puterea Celui Preaînalt...

În temnița din Filipi, în timp ce sufereau lovituri cumplite, cu picioarele în bu-tuci, Pavel şi Sila se rugau şi înălțau cântări de laudă lui Dumnezeu, şi îngeri din ceruri au fost trimişi pentru a-i salva. Pământul s-a cutremurat când au apărut aceşti mesageri cereşti, iar porțile închisorii s-au deschis, eliberându-i pe cei întemnițați... Trebuie să ne desprindem de pământ şi să ne prindem continuu de cer. – Signs of the Times, 14 august 1884

15

Vineri, 11 ianuarie

RUGĂCIUNI DE FORMĂ ŞI RUGĂCIUNI ALE CREDINŢEI

Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați.

(Matei 6:7)

Sunt două feluri de rugăciuni – rugăciunea de formă şi rugăciunea credinței. Repetarea unor fraze dinainte stabilite, obişnuite, inima nesimțind în niciun fel

nevoia de Dumnezeu, constituie rugăciunea formală... Trebuie să fim foarte atenți ca, în toate rugăciunile noastre, să prezentăm nevoile inimii, iar cuvintele rostite să reflecte ceea ce dorim să spunem. Toate cuvintele înflorite la comanda noastră nu valorează nici măcar cât o singură dorință sinceră exprimată. Cele mai eloc-vente rugăciuni, dacă nu exprimă adevăratele simțăminte ale inimii, nu sunt decât repetări de cuvinte în van. Rugăciunea care vine dintr-o inimă deschisă, în care sunt exprimate nevoile simple ale sufletului ca şi cum i-am adresa o cerere unui prieten pământesc, aşteptând să fie împlinită – aceasta este rugăciunea credinței. Vameşul care s-a dus la templu să se roage constituie un bun exemplu de închină-tor sincer şi devotat. El simțea că e un păcătos şi marea sa nevoie l-a condus să dea frâu liber dorinței sale profunde: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”

Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu trebuie să avem ceva să-I spunem legat de viața noastră prezentă. Lista lungă şi neagră a tuturor păcatelor noastre este cu-noscută ochilor Celui Infinit. Registrul este complet; niciuna dintre ofensele noastre nu este trecută cu vederea. Însă Cel care a lucrat în mod minunat cu slujitorii Săi din vechime va asculta rugăciunea credinței şi ne va ierta nelegiuirile. El a promis şi Îşi va împlini cuvântul. (…)

După ce I-am adresat cererile, noi suntem cei care trebuie să răspundem acestor cereri pentru noi înşine, pe cât este posibil, şi să nu aşteptăm ca Dumnezeu să facă ceea ce noi putem face pentru noi înşine... Ajutorul divin trebuie să se îmbine cu eforturile, aspirațiile şi puterea omenească... Nu putem să rezistăm prin rugăciunile altora atâta vreme cât noi înşine neglijăm să ne rugăm, căci Dumnezeu nu ne-a pro-mis aşa ceva. Nici chiar puterea divină nu poate ridica la cer un singur suflet care nu vrea să facă eforturi în ceea ce-l priveşte. (…)

Cerul poate fi atins de fiecare dintre noi dacă vom depune eforturi conform cu Legea lui Dumnezeu, făcând voia Domnului Isus şi crescând potrivit chipului Său. Eşecurile temporare trebuie să ne determine să ne bizuim şi mai mult pe Domnul Hristos şi vom continua să ne prezentăm cererile cu stăruință, cu inimă îndrăzneață, voință hotărâtă şi scop precis. – Signs of the Times, 14 august 1884.


16


RELIGIA BIBLIEI ESTE PRACTICĂ

Religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume.

(Iacov 1:27)

Religia biblică nu este un veşmânt pe care să îl punem şi să îl scoatem după plă-cerea noastră. Ea este o influență atotcuprinzătoare care ne face să fim urmaşi

răbdători şi altruişti ai Domnului Isus, făcând ceea ce a făcut El, umblând cum a umblat El... Această religie ne învață să manifestăm răbdare şi îndelungă răbdare atunci când ajungem în situații în care suntem tratați rău şi nedrept.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ajunge un principiu viu în viața noastră, orice lucru cu care avem de-a face, orice cuvânt şi orice faptă vor da pe față faptul că noi suntem supuşi Domnului Isus Hristos, chiar şi gândurile noastre fiindu-I su-puse. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este primit în inimă, acesta va goli sufletul de aroganță şi bizuire pe sine. Viața noastră va fi o putere spre bine, deoarece Duhul Sfânt ne va umple mintea cu lucrurile lui Dumnezeu. Vom trăi religia lui Hristos, căci voința noastră va fi în perfectă armonie cu voia lui Dumnezeu. (…)

„Cercetați Scripturile.” Nicio altă carte nu vă va da gânduri atât de curate, înalte şi nobile; din nicio altă carte nu puteți obține o experiență religioasă profundă. Când vă luați timp pentru introspecție, pentru rugăciune din inimă şi pentru studiu sincer al Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va sădi în inima voastră adevărul. (…)

Biblia, şi numai Biblia, trebuie să constituie regula credinței noastre. Ea constitu-ie o frunză din pomul vieții şi, hrănindu-ne cu ea, primind-o în mintea noastră, vom avea putere să facem voia lui Dumnezeu. (…)

Dacă nu primim religia Domnului Hristos hrănindu-ne din Cuvântul lui Dum-nezeu, nu vom putea intra în cetatea lui Dumnezeu. Bazându-ne pe o hrană pămân-tească, educându-ne gusturile să iubească lucrurile lumeşti, nu vom putea aprecia atmosfera curată din ceruri. (…)

Domnul Isus spune: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Trăind în Hristos, ataşându-ne de El, lăsându-ne susținuți de El, luându-ne hrana de la El, vom aduce roade asemenea Lui. Vom trăi şi vom acționa cu ajutorul Lui; vom fi una cu El şi una cu Tatăl. Numele lui Hristos este proslăvit în copiii cei credincioşi ai lui Dumnezeu. – Review and Herald, 4 mai 1897


17


CONFORM CUVÂNTULUI

Degeaba Mă cinstesc ei învățând ca învățături niște porunci omenești.

(Matei 15:9)

Cei care doresc să cunoască adevărul nu au nimic a se teme când cercetează Cuvântul lui Dumnezeu. Însă, înainte de a începe cercetarea Cuvântului lui

Dumnezeu, căutătorii adevărului trebuie să lase deoparte orice prejudecată, să în-depărteze orice părere preconcepută şi să-şi deschidă urechea ca să audă glasul lui Dumnezeu prin mesagerul Său. Părerile la care țin mult, obiceiurile practicate mult timp trebuie aduse în fața testului Scripturilor; iar dacă Cuvântul lui Dumne-zeu este opus vederilor voastre, atunci, spre binele propriului suflet, nu deformați Scripturile, aşa cum fac mulți spre pieirea sufletelor lor, dând impresia că aduc mărturie în favoarea erorilor lor. Întrebarea voastră să fie: „Ce este adevărul?” nu „Ce am crezut eu până acum că este adevărul?” Nu interpretați Scripturile în lumi-na convingerilor pe care le aveați înainte, susținând ca fiind adevăr o învățătură a unui om limitat. Întrebarea pe care să v-o puneți este: „Ce spune Scriptura?”

Transformați-vă mintea în aşa fel încât să vă schimbați teoriile anterioare, dacă nu sunt în armonie cu învățăturile Bibliei. Vi se atrage atenția să depuneți efor-turi serioase pentru a descoperi ce este adevărul. Aceasta nu trebuie considerată o cerință greu de îndeplinit; căci ni se cere să trudim pentru binecuvântările vre-melnice, pământeşti şi nu trebuie să aşteptăm să primim comoara cerească dacă nu suntem dispuşi să săpăm în minele adevărului şi să ne punem la lucru toate puterile minții şi ale inimii pentru a înțelege. (…)

Feriți-vă să citiți Cuvântul lui Dumnezeu în lumina unor învățături greşite. Chiar în privința acestui aspect au făcut iudeii greşeala fatală. Ei au declarat că nu trebuie să existe o altă interpretare a Scripturii, diferită de cea pe care o dăduseră rabinii în anii dinainte; şi cum ei şi-au tot înmulțit tradițiile şi preceptele şi le-au îmbrăcat într-un veşmânt sacru, din cauza tradițiilor lor, Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut fără efect; iar dacă Domnul Isus Hristos nu ar fi venit în lume, omenirea ar fi pierdut orice cunoaştere cu privire la adevăratul Dumnezeu. (…)

Planul bine ticluit al lui Satana este acela de a perverti Scripturile şi de a construi fals pe Cuvântul lui Dumnezeu. Orice act al credinței, orice învățătură sau crez, ori-cât de sacre ar fi fost considerate, trebuie să fie respinse dacă vin în contradicție cu afirmațiile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu. – Review and Herald, 25 martie 1902

18

Luni, 14 ianuarie

DUMNEZEU AUDE RUGĂCIUNILE

Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană și urechile Lui iau aminte la strigătele lor.

(Psalmii 34:15)

Când a fost pe pământ şi a umblat printre fiii oamenilor, Domnul Isus obişnuia să Se roage. Oh, şi cât de fierbinți erau rugăciunile Lui! De multe ori petrecea

noaptea întreagă pe pământul umed şi rece, înălțându-Și cererile în agonie. Și El era Fiul cel iubit şi fără păcat al lui Dumnezeu! Dacă Domnul Isus a simțit nevoia de a avea comuniune cu Tatăl Său şi dovedea atâta seriozitate în cererile pe care I le adresa, cu cât mai mult noi, pe care El ne-a numit moştenitori ai mântuirii, care suntem asaltați de ispitele arzătoare ale vrăjmaşului celui viclean şi suntem dependenți de harul divin pentru puterea de a birui, trebuie să ne dăm toată silința să ne luptăm cu Dumnezeu în rugăciune. (…)

Satana este întotdeauna gata să insinueze că rugăciunea este doar o formă şi că nu ne foloseşte la nimic. El nu poate să suporte faptul că noi apelăm la puternicul lui rival. La auzirea rugăciunii fierbinți, oştirile întunericului tremură. Temându-se că cei pe care-i țin captivi vor scăpa, ei formează un zid în jurul lor, astfel ca lumina Cerului să nu poată atinge sufletele lor. Însă dacă, în necazul şi neajutorarea lor, ei privesc la Domnul Isus, implorând meritele sângelui Său, Răscumpărătorul lor plin de milă le ascultă rugăciunea sinceră şi stăruitoare a credinței şi trimite pentru eliberarea lor întăriri de îngeri care excelează în putere. Iar când aceşti îngeri atotpu-ternici, îmbrăcați în armura cerului, vin în ajutorul sufletelor slabe, urmărite, îngerii întunericului se retrag, ştiind bine că bătălia lor este pierdută şi că mai multe suflete scapă de sub puterea influenței lor. (…)

Dacă vă aşteptați la mântuire, atunci trebuie să vă rugați. Luați-vă timp pentru aceasta. Nu vă grăbiți şi nu fiți superficiali în rugăciunile voastre. Mijlociți înain-tea lui Dumnezeu ca El să lucreze în voi o reformă totală, ca roadele Duhului să sălăşluiască în voi pentru ca, printr-o viață plină de evlavie, să puteți străluci ca o lumină în lume. (…)

Fiecare cerere care Îi este adresată lui Dumnezeu prin credință şi dintr-o inimă sinceră va primi răspuns. O asemenea rugăciune nu este niciodată pierdută; însă a avea pretenția ca răspunsul să fie întotdeauna aşa cum dorim noi pentru respectiva problemă constituie încumetare. Dumnezeu este prea înțelept pentru a greşi şi prea bun pentru a reține vreun lucru bun de la cei care merg pe calea cea dreaptă. – Signs of the Times, 18 noiembrie 1886

19

Marți, 15 ianuarie

RUGAŢI-VĂ FĂRĂ ÎNCETARE

Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri.

(Efeseni 6:18)

Nu avem întotdeauna posibilitatea de a intra în cămăruță şi a ne adresa lui Dumnezeu prin rugăciune, însă nu există timp sau loc nepotrivit de a înălța

o cerere către Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată rețină de a ne înălța inimile în spiritul rugăciunii sincere. În mijlocul mulțimii de pe stradă sau când suntem angajați în lucrul nostru, noi putem adresa o cerere lui Dumnezeu im-plorându-L să ne călăuzească, aşa cum a făcut Neemia când şi-a adresat cererea regelui Artaxerxe. O cămăruță de comuniune prin rugăciune putem avea oriunde ne-am afla. Trebuie doar să avem uşa inimii deschisă continuu şi să-I adresăm Domnului Isus invitația de a veni şi a locui ca oaspete ceresc în sufletele noastre.

Deşi s-ar putea ca atmosfera din jurul nostru să fie stricată, întinată, nu trebuie să-i respirăm miasma, ci putem să trăim în atmosfera cerului. Putem închide toa-te uşile imaginației necurate şi ale gândurilor nesfinte şi să ne înălțăm sufletul în prezența lui Dumnezeu prin rugăciune sinceră. Cei ale căror inimi sunt deschise pentru a primi sprijinul şi binecuvântarea lui Dumnezeu vor umbla în atmosfera care este mai sfântă decât cea pământească şi vor fi în continuă comuniune cu Dum-nezeu... Inima trebuie să dorească în mod continuu prezența şi harul Domnului Isus, astfel ca sufletul să poată avea iluminare divină şi înțelepciune cerească.

Trebuie să avem vederi mai clare cu privire la Domnul Isus şi o înțelegere mai amplă a valorii realităților cereşti. Frumusețea sfințeniei trebuie să umple inima po-porului lui Dumnezeu şi, pentru ca lucrul acestea să poată fi îndeplinit, trebuie să căutăm ca El să ne dezvăluie lucrurile cereşti. (…)

Putem să stăm atât de aproape de Dumnezeu, încât în orice încercare care se abate asupra noastră în mod neaşteptat, să ne întoarcem spre El la fel de natural cum se întoarce floarea spre soare. Floarea-soarelui îşi ține continuu fața îndreptată spre soare. Dacă este întoarsă de la lumină, ea se va răsuci pe tulpina sa în aşa fel încât petalele ei să stea în lumina razelor soarelui. În acelaşi fel, fie ca oricine şi-a predat inima lui Dumnezeu să se întoarcă spre Soarele Neprihănirii (…) pentru a primi razele strălucitoare ale slavei care luminează fața Domnului Isus. (…)

Domnul nu este obligat să ne acorde favorurile Sale, însă El a promis că, dacă ne conformăm condițiilor prezentate în Scripturi, El Îşi va îndeplini partea din înțelegere. (…) Adesea descoperim că, dacă ne încredem în oameni, ne sprijinim pe nişte trestii frânte; însă Domnul nu va dezamăgi niciodată sufletul care crede în El. – Signs of the Times, 16 decembrie 1889

20


PUTEREA RUGĂCIUNII

Celui cu inima tare Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.

(Isaia 26:3)

Rugăciunea înălțată către marele Medic pentru vindecarea sufletului aduce bi-necuvântarea lui Dumnezeu. Rugăciunea ne uneşte unii cu alții şi cu Dum-

nezeu. Rugăciunea Îl aduce pe Domnul Isus de partea noastră şi dă noi puteri şi har proaspăt sufletului slăbit şi dezorientat. Bolnavii au fost încurajați ca, prin rugăciune, să creadă că Dumnezeu va privi cu milă spre ei. O rază de lumină pă-trunde către sufletul deznădăjduit şi devine o mireasmă de viață spre viață. Prin rugăciune s-au cucerit împărății, s-a făcut dreptate, s-au căpătat făgăduințe, au fost astupate gurile leilor şi s-a stins puterea focului [vezi Evrei 11:33] – vom şti ce înseamnă acest lucru atunci când vom asculta rapoartele martirilor care au murit pentru credința lor – „ei au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe”.

Vom auzi despre aceste biruințe atunci când Căpetenia mântuirii noastre, slă-vitul Rege al cerurilor, va deschide rapoartele în fața acelora despre care Ioan scrie: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.” (…)

Domnul Hristos, Mântuitorul nostru, a fost ispitit în toate aspectele, aşa cum suntem şi noi, totuşi El a fost fără de păcat. El a luat asupra Sa natura umană, S-a făcut asemenea oamenilor, şi nevoile oamenilor au devenit nevoile Lui. (…)

Rugăciunea era rostită şi aceasta sfințea fiecare act al lucrării pe care o făcea El. El a avut comuniune cu Tatăl Său până la încheierea vieții Sale; şi când atârna pe cruce, de pe buzele Sale a ieşit strigătul amarnic: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Apoi, cu o voce care a răzbătut până la capătul pă-mântului, a exclamat: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul” [Luca 23:46]… Timpul pe care Mântuitorul îl petrecea în rugăciune pe munte sau în pustie a fost esențial pentru a-L pregăti pentru încercările cu care avea să fie confruntat în zilele ce au urmat. (…)

Toate lucrurile le sunt cu putință celor care cred. Niciunul dintre cei care vin la El cu o inimă sinceră nu va fi dezamăgit. Ce minunat este că ne putem ruga în mod eficient şi că, deşi suntem muritori, supuşi greşelilor, ne putem adresa cererile lui Dumnezeu! … Rostim cuvinte care ajung la tronul Monarhului universului. – Revi-ew and Herald, 30 octombrie 1900

21

Joi, 17 ianuarie

DUMNEZEU NE VORBEŞTE

Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?

(Luca 24:32)

După moartea Domnului Hristos, doi dintre ucenicii Săi, pe drumul de la Ieru-salim spre Emaus, discutau despre scenele răstignirii. Domnul Hristos Însuşi

li S-a alăturat, nefiind recunoscut de călătorii întristați. Credința lor murise odată cu Domnul lor, şi nu L-au recunoscut. Domnul Isus, mergând alături de ei, deşi dorea să li Se descopere, i-a abordat doar ca un simplu drumeț: „«Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbați între voi pe drum?» «Tu eşti singurul străin aici, în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat zilele acestea… cu Isus din Nazaret, care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte? … L-au răstignit. Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel»…

Isus le-a zis: «O, nepricepuților şi zăbavnici cu inima când este vorba să credeți tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în sla-va Sa?» Și a început de la Moise şi de la toți prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” [Luca 24:17-27] (…)

Ucenicii au pierdut din vedere prețioasele făgăduințe ale profețiilor cu privire la moartea lui Hristos, însă când aceste lucruri le-au fost reamintite, credința a reînviat şi, după ce Domnul Hristos li S-a făcut cunoscut, ei au exclamat: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?”

Dacă am cerceta Scripturile, inimile noastre ar arde înăuntrul nostru pe măsură ce adevărurile descoperite în acestea sunt făcute cunoscute înțelegerii noastre. În timp ce noi facem apel la prețioasele făgăduințe care sunt presărate precum perlele în scrierile sacre, nădejdea ar învia. Pe măsură ce studiem istoria patriarhilor şi a profeților, a bărbaților care L-au iubit pe Dumnezeu şi s-au temut de El, sufletele noastre ar fi cuprinse de spiritul care i-a însuflețit pe ei. (…)

Se pune întrebarea: Care este cauza lipsei de putere spirituală din biserici? Răs-punsul este: Noi permitem minților noastre să fie purtate departe de Cuvânt... Cu-vântul viului Dumnezeu nu este doar scris, ci şi rostit. Este glasul lui Dumnezeu care ne vorbeşte nouă, exact aşa cum l-am auzi cu urechile noastre. Dacă ne-am da seama de acest lucru, cu cât respect am deschide Cuvântul lui Dumnezeu şi cu câtă seriozitate am studia paginile sale. – Review and Herald, 31 martie 1903

22

Vineri, 18 ianuarie

STUDIUL BIBLIEI DEZVOLTĂ INTELECTUL

Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale; fă-mă să trăiesc în neprihănirea cerută de Tine.

(Psalmii 119:40)

Fiind dată prin inspirație de către Dumnezeu, putând „să dea înțelepciunea care duce la mântuire” pentru ca „omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu

totul destoinic pentru orice lucrare bună”, Cartea cărților este vrednică de toată atenția noastră. Studiul superficial al Cuvântului lui Dumnezeu nu poate îndeplini cerințele pe care acesta le are asupra noastră şi nici nu ne poate acorda beneficiile făgăduite. Citirea zilnică a unui anumit număr de capitole sau memorarea unor porțiuni din Scriptură fără a cerceta semnificația textului nu ne va fi de prea mare folos.

Studierea unui pasaj până ce semnificația acestuia este clară pentru minte şi este evidentă relația cu planul de mântuire este de mai mare valoare decât lecturarea mai multor capitole fără a avea în atenție un scop anume şi fără a primi o învățătură pozitivă. Nu putem obține înțelepciune din Cuvântul lui Dumnezeu dacă nu-i acor-dăm atenție serioasă şi dacă nu ne rugăm atunci când îl studiem. Este adevărat că anumite porțiuni ale Scripturilor sunt simple pentru înțelegere, dar sunt multe a căror semnificație nu poate fi întrezărită aşa, dintr-odată, căci adevărul nu pluteşte la suprafață. (…)

Niciun studiu nu este mai bun pentru a da energie minții şi a întări intelectul decât studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Nicio altă carte nu are puterea de a înălța gândurile, de a da vigoare capacităților noastre aşa cum o face Biblia, care conține cele mai nobile adevăruri. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi studiat aşa cum ar trebui, am vedea o mai mare deschidere a minții, stabilitate în scopuri, noblețe de caracter, aşa cum rareori se vede în aceste vremuri. (…)

Dintre toate cărțile existente, oricât de valoroase ar fi, Biblia este Cartea cărților, cea mai demnă pentru studiul şi prețuirea noastră. Aceasta nu ne descoperă doar istoria lumii, ci ne dă şi o descriere a lumii viitoare. Ea conține descoperiri cu privire la minunile din univers; ea face cunoscut înțelegerii noastre caracterul Autorului cerurilor şi al pământului. (…)

Cel care studiază Biblia conversează cu patriarhii şi profeții. Se intră în contact cu adevărul îmbrăcat în limbaj elevat, care exercită o putere extraordinară asupra minții şi înalță gândurile de la lucrurile de pe pământ la slava vieții viitoare, nemu-ritoare. Ce înțelepciune omenească s-ar putea compara cu măreția lui Dumnezeu? – Signs of the Times, 30 ianuarie 1893


23


STUDIUL PERSONAL ESTE ESENŢIAL

Fă-mă să pricep calea poruncilor Tale și voi cugeta la lucrurile Tale cele minunate.

(Psalmii 119:27)

Biblia nu este apreciată la justa ei valoare printre cărțile din lume, deşi studiul ei este de o importanță infinită pentru sufletele oamenilor. Cercetându-i pagini-

le, imaginația priveşte scene maiestuoase şi veşnice. Îl vedem pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, venind în lumea noastră şi angajându-Se în tainicul conflict care pune pe fugă puterile întunericului. O, cât de minunat, aproape incredibil, este faptul că Dumnezeul infinit a consimțit ca propriul Său Fiu să fie umilit pentru ca noi să putem fi înălțați până acolo încât să stăm împreună cu El pe tron! Fie ca toți cercetătorii Scripturilor să contemple acest act măreț şi atunci nu vor pleca de la studiul Bibliei fără a fi curățați, înălțați şi înnobilați. (…)

Pretutindeni pe parcursul revelației sunt presărate izvoarele încântătoare ale ade-vărului ceresc, ale păcii şi bucuriei. Aceste izvoare încântătoare ale adevărului sunt la îndemâna fiecărui căutător. Cuvintele inspirației, lucrând asupra inimii, vor fi pre-cum izvoarele cu apă vie ce curg din râul cu apa vieții... Ori de câte ori studiem Biblia cu o inimă deschisă, prin rugăciune, Duhul Sfânt este aproape pentru a ne descoperi însemnătatea cuvintelor pe care le citim. (…)

Deschiderea Cuvântului lui Dumnezeu este urmată întotdeauna de o descătuşare remarcabilă şi de o dezvoltare a minții, căci descoperirea cuvintelor lui Dumnezeu dă lumină.

Dacă stâlpii credinței noastre nu rezistă testului cercetării, este timpul să conştientizăm acest lucru, căci ar fi o nechibzuință să fim închistați în propriile idei şi să considerăm că nimeni nu ar trebui să se opună opiniilor noastre. Fie ca orice lucru să fie adus față în față cu Biblia, căci aceasta este singura regulă de credință şi învățătură.

Trebuie să studiem adevărul pentru noi înşine, nu trebuie să ne bizuim pe nicio ființă umană care să gândească pentru noi, oricine ar fi acea persoană şi orice poziție ar avea. Nu trebuie să considerăm nicio ființă omenească un model pentru noi. Tre-buie să ne sfătuim împreună, să fim supuşi unii altora, însă în acelaşi timp trebuie să exercităm capacitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu de a afla care este adevărul.

Fiecare dintre noi trebuie să privească la Dumnezeu pentru iluminare divină pentru ca, personal, să-şi poată dezvolta un caracter care va putea sta în fața testului în ziua lui Dumnezeu. – Signs of the Times, 6 februarie 1893


24


DOMNUL ISUS ÎL DESCOPERĂ PE TATĂL

Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume.

(Ioan 17:6)

Dacă cei săraci şi neînvățați nu ar putea înțelege Biblia, atunci misiunea Dom-nului Hristos în lumea noastră ar fi fost inutilă, căci El spune: „Duhul Dom-

nului este peste Mine pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a tri-mis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați.” Porunca de a cerceta Scripturile a fost adresată de Domnul Hristos nu doar fariseilor şi cărtura-rilor, ci şi marii mulțimi de oameni de rând din jurul acestora.

Dacă Biblia nu ar fi înțeleasă de toate clasele de oameni, fie că aceştia sunt săraci sau bogați, ce rost ar mai avea îndemnul Mântuitorului de a cerceta Scripturile? Ce folos ar fi să cercetezi ceva ce nu ar putea fi niciodată înțeles? (…)

Datoria fiecărei persoane înzestrate cu rațiune este de a cerceta Scripturile. Fie-care trebuie să cunoască în mod clar în ce condiții este oferită mântuirea. (…)

Fariseii şi învățătorii religioşi au reprezentat atât de greşit caracterul lui Dumne-zeu, încât a fost necesar ca Domnul Hristos să vină în lume pentru a-L reprezenta pe Tatăl. Prin vicleniile lui Satana, oamenii au fost determinați să-I atribuie lui Dumne-zeu însuşiri satanice; însă Mântuitorul a dat la o parte întunericul des plasat de către Satana asupra tronului lui Dumnezeu, astfel încât razele strălucitoare de îndurare şi iubire trimise de Dumnezeu să ajungă noi. (…)

Domnul Hristos a luat asupra Lui natura umană, astfel ca lumina şi strălucirea dragostei divine să nu distrugă neamul omenesc. Când Moise a cerut: „Arată-mi slava Ta!”, el a fost aşezat în crăpătura stâncii şi Domnul a trecut pe dinaintea Lui. Când Filip a cerut Domnului Hristos să le arate pe Tatăl, El a spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (…)

Într-un limbaj simplu, Mântuitorul i-a învățat pe oameni că duioşia, compasi-unea şi iubirea pe care El le-a manifestat față de oameni erau atributele Tatălui Său din ceruri. Orice învățătură prezenta, orice făgăduință fericită, orice faptă de iubire, orice atracție divină pe care o manifesta îşi aveau sursa în Tatăl tuturor. În persoana Domnului Hristos, noi Îl privim pe Dumnezeul cel veşnic angajat într-o acțiune de îndurare fără de margini față de neamul omenesc. – Signs of the Times, 20 august 1894

25

Luni, 21 ianuarie

DATORIA ISPRAVNICULUI

Cine dă să dea cu inimă largă

(Romani 12:8)

Generozitatea constituie o datorie care nu trebuie neglijată nicidecum; însă nici bogatul, nici săracul să nu creadă vreo clipă că darurile pe care I le aduc

lui Dumnezeu ar putea face ispăşire în dreptul defectelor lor de caracter. Marele apostol spune: „Chiar dacă mi-aş împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.”

Domnul ne cere să aducem daruri şi jertfe pentru a ne învăța să cultivăm un spirit de bunăvoință. El nu este dependent de noi în ce priveşte mijloacele pentru susținerea cauzei Sale. (…)

Dumnezeu ar fi putut face din îngeri ambasadorii adevărului Său. Ar fi putut face cunoscută voia Sa El Însuşi, aşa cum a proclamat Legea de pe Sinai… Însă El a ales să Se folosească de bărbați şi femei pentru a face această lucrare. Și doar pe măsură ce îndeplinim planul divin în crearea noastră, viața poate fi o binecuvântare pentru noi. Toate bogățiile încredințate nouă se vor dovedi doar un blestem dacă nu le folosim pentru a împlini nevoile noastre zilnice şi pe ale celor săraci din jurul nostru, şi pentru a aduce slavă lui Dumnezeu prin înaintarea cauzei Sale pe pământ.

Maiestatea cerului a renunțat la autoritatea Sa cea înaltă, la slava Sa alături de Tatăl şi chiar la propria viață pentru a ne mântui pe noi. Și noi ce facem acum pen-tru El? Dumnezeu să-i ferească pe cei care susțin că sunt copii ai Săi să trăiască doar pentru ei înşişi! (...) Cele dintâi şi cele mai bune dintre toate lucrurile Îi aparțin Lui de drept… El ne cere ca în viața aceasta să ne punem la schimb toți talanții. (…)

Nu trebuie să privim zecimea ca o limitare a generozității noastre. Iudeilor li s-a cerut să-I aducă lui Dumnezeu numeroase alte daruri pe lângă zecime, iar noi, care ne bucurăm de binecuvântările Evangheliei, nu am putea face la fel de mult pentru a susține cauza lui Dumnezeu, aşa cum s-a făcut în timpul acela, mai puțin favorizat? Pe măsură ce lucrarea pentru acest timp se extinde pe pământ, apelurile pentru aju-torare sporesc continuu. (…)

Doar dacă dorim ca Tatăl nostru ceresc să înceteze să ne acorde darurile Sale ar trebui noi să spunem: Când o să încetăm să dăruim? Nu doar că trebuie să-I aducem lui Dumnezeu cu credincioşie zecimile noastre, pe care El le socoteşte ca aparținându-I, ci ar trebui să aducem în vistieria Sa un tribut ca o jertfă de mulțumire. Să aducem aşadar Creatorului, cu bucurie în inimile noastre, cele dintâi roade ale tuturor darurilor Sale generoase față de noi – ce avem mai bun din averile noastre şi slujirea noastră cea mai bună şi sfântă. Review and Herald, 9 februarie 1886

26

Marți, 22 ianuarie

STRÂNGEŢI-VĂ COMORI ÎN CER

Strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă și nici nu le fură.

Pentru că, unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.

(Matei 6:20-21)

Ce voi mânca?, Ce voi bea? şi Cu ce mă voi îmbrăca? sunt întrebările care pre-ocupă mințile oamenilor, în timp ce veşnicia nu intră în calculele lor. Sunt

unii care nu Îl socotesc pe Domnul Isus Hristos ca singura nădejde a lumii. Aceia pentru care El a murit sunt absorbiți de procurarea de lucruri vremelnice, care, de fapt, nu le sunt necesare. În acelaşi timp, ei neglijează să-şi pregătească acel carac-ter care să-i facă apți pentru a ajunge în locuințele pe care El le-a pregătit pentru ei cu un preț infinit. (…)

Când lucrurile vremelnice absorb mintea şi solicită atenția, întreaga putere a ființei este angajată în slujirea eului, iar închinarea datorată lui Dumnezeu este con-siderată un lucru neînsemnat. Interesele religioase ajung subordonate celor lumeşti. Însă Domnul Isus, care a plătit răscumpărarea pentru sufletele familiei omeneşti, cere ca interesele vremelnice să fie subordonate celor cereşti. El doreşte ca ei să în-ceteze să-şi strângă comori pe pământ, cheltuind bani pe lucruri luxoase şi adunând în jurul lor lucruri de care nu au nevoie. (…)

Dacă alegem să ne strângem comori în cer, caracterele noastre vor fi modelate după caracterul Domnului Hristos. Lumea va vedea că speranțele şi planurile noas-tre sunt legate de înaintarea cauzei adevărului şi de salvarea sufletelor ce pier. (…)

Asigurându-ne o comoară în ceruri, noi ne aşezăm pe noi înşine într-o legătură vie cu Dumnezeu, care deține toate comorile de pe pământ şi care împlineşte toate nevoile esențiale vieții. Orice suflet îşi poate asigura moştenirea cea veşnică… Vom da pe față cea mai înaltă înțelepciune dacă vom trăi astfel încât să ne asigurăm viața veşnică. Acest lucru poate fi făcut nu trăind în lume pentru noi înşine, ci trăind pentru Dumnezeu, făcându-ne comori într-o lume în care nu vor pieri niciodată. Folosindu-ne bunurile pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, bogățiile noastre nesigure vor fi plasate într-o bancă ce nu falimentează niciodată… Orice sacrificiu făcut pentru a fi o binecuvântare pentru alții, orice consacrare a resurselor noastre pentru slujirea lui Dumnezeu vor constitui o comoară în cer. – Review and Herald, 7 aprilie 1896

27


VĂ VOI DA O MINTE NOUĂ

Vă voi da o inimă nouă.

(Ezechiel 36:26)

Voia lui Dumnezeu este descoperită în Biblie. Această carte trebuie să stea în toate timpurile ca o revelație a lui Iehova. Profețiile divine au fost încredințate

ființelor omeneşti ca fiind puterea lui Dumnezeu. Adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu nu reprezintă doar nişte puncte de vedere, ci ele constituie declarațiile Celui Preaînalt. Acela care îşi însuşeşte aceste adevăruri devine din toate punctele de vedere o nouă ființă. Nu i se dau noi puteri mentale, ci este îndepărtat întune-ricul care le-a întunecat înțelegerea prin ignoranță şi păcat.

Cuvintele: „Vă voi da o inimă nouă” înseamnă, de fapt: „Vă voi da o minte nouă.” Această schimbare a inimii este întotdeauna însoțită de o înțelegere clară în ce priveşte datoria creştină, o înțelegere a adevărului. Punctele noastre de vedere cu privire la adevăr vor fi atât de clare precum este înțelegerea pe care o avem a Cuvân-tului lui Dumnezeu. Aceia care acordă Scripturilor atenție deosebită, studiindu-le cu rugăciune, vor beneficia de o înțelegere clară şi vor avea o judecată sănătoasă, întru-cât, întorcându-se spre Dumnezeu, ei au dobândit un grad mai mare de inteligență.

Cuvântul lui Dumnezeu, dacă va fi studiat aşa cum trebuie şi dacă ne supu-nem lui, ne va da lumină şi cunoştință. Prin contactul cu cele mai curate, cele mai înălțătoare adevăruri, mintea se va dezvolta, iar gusturile vor deveni rafinate.

Suntem dependenți de Biblie pentru a afla istoria lumii noastre, a creării vieții omeneşti, şi cea a păcatului. Dacă îndepărtăm Cuvântul lui Dumnezeu, la ce ne aşteptăm decât să fim lăsați în voia unor mituri şi presupuneri şi la acea slăbire a intelectului care constituie urmarea sigură a susținerii erorii.

Avem nevoie să cunoaştem istoria autentică a originii pământului, pe cea a că-derii lui Lucifer şi a pătrunderii păcatului în lume. Fără Biblie, suntem derutați de teorii false.

Mintea va fi supusă tiraniei superstiției şi minciunilor… Oriunde s-ar afla creştinii, ei pot intra în comuniune cu Dumnezeu. Și ei se pot bucura de informațiile ştiinței sfințite. (…)

Rămâneți credincioşi cuvântului „stă scris”. Înlăturați din minte teoriile pericu-loase, impertinente, care, dacă sunt întreținute, vor ține mintea în robie şi nu vom putea deveni ființe noi în Hristos. – Review and Herald, 10 noiembrie 1904

28

Joi, 24 ianuarie

UN TIMP PENTRU RUGĂCIUNE BIRUITOARE

Este vremea ca Domnul să lucreze, căci ei calcă Legea Ta.

(Psalmii 119:126)

Domnul vine curând. Nelegiuirile şi răzvrătirile, violența şi crimele umplu lu-mea. Strigătele celor în suferință şi ale celor oprimați se înalță către Dum-

nezeu pentru dreptate. În loc să fie sensibilizați de răbdarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, cei nelegiuiți devin tot mai puternici în răzvrătire încăpățânată. Timpul în care trăim este unul de depravare teribilă. Constrângerile religioase sunt îndepărtate, iar oamenii resping Legea lui Dumnezeu ca fiind nedemnă de atenția lor. Această lege sfântă este tratată cu mult dispreț.

Dumnezeu ne mai acordă cu multă mărinimie o clipă de răgaz. Toată puterea care ne-a fost împrumutată de cer trebuie s-o folosim pentru a face lucrarea desem-nată nouă de Domnul pentru cei care pier în ignoranță. Solia de avertizare trebuie să răsune în toate părțile lumii. Nu trebuie să existe nicio întârziere. Adevărul tre-buie proclamat în locurile în care este întuneric pe pământ. Trebuie să întâmpinăm obstacolele şi să le depăşim. Trebuie făcută o mare lucrare, şi această lucrare este încredințată acelora care cunosc care este adevărul pentru acest timp.

Acum este timpul ca noi să ne prindem de brațul tăriei noastre. Rugăciunea lui David trebuie să devină atât rugăciunea pastorilor, cât şi a laicilor: „Este vremea pentru Tine, Doamne, ca să lucrezi; căci ei calcă Legea Ta.” Fie ca slujitorii lui Dum-nezeu să plângă între tindă şi altar, spunând: „Cruță-Ți poporul, o, Doamne, şi nu lăsa de ocară moştenirea Ta.” Dumnezeu a intervenit întotdeauna în favoarea ade-vărului Său. Planurile celor nelegiuiți, vrăjmaşii bisericii, sunt supuse puterii Sale şi providenței Sale supreme. El poate mişca inimile oamenilor de stat; mânia celor care urăsc adevărul Său şi pe poporul Său poate fi dată la o parte aşa cum apele unui râu au putut fi date la o parte atunci când El a poruncit acest lucru.

Rugăciunea pune în mişcare brațul Celui Atotputernic. Acela care face ca stelele cerului să se mişte în ordine, al cărui cuvânt controlează valurile marelui adânc – acelaşi Creator infinit va lucra în favoarea poporului Său dacă Îl vor chema prin credință. El va ține în frâu toate forțele întunericului până ce avertizarea va fi dată în toată lumea, şi toți aceia care îi vor da atenție vor fi pregătiți pentru venirea Sa. – Review and Herald, 14 decembrie 1905

29

Vineri, 25 ianuarie

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU – LUMINA NOASTRĂ

Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea Mea.

(Psalmii 119:105)

Am o solie hotărâtă din partea Domnului pentru poporul care deține adevărul pentru acest timp. (…)

Biblia reprezintă vocea lui Dumnezeu către poporul Său. Pe măsură ce studiem cuvintele ei vii, trebuie să ne aducem aminte că Dumnezeu vorbeşte poporului Său prin Cuvântul Său. Trebuie să facem din acest Cuvânt sfetnicul nostru… Dacă am fi conştienți cât de important este să cercetăm Scripturile, le-am studia cu mult mai multă seriozitate! Scripturile trebuie citite şi studiate ca fiind dovada sigură a voii lui Dumnezeu cu privire la noi.

Biblia trebuie să fie studiată cu un interes deosebit, căci ea conține cele mai va-loroase informații pe care ființele mărginite le pot dobândi, în mod special despre modul în care trebuie să ne pregătim pentru venirea Fiului omului pe norii cerului, dezbrăcându-ne de păcat şi îmbrăcându-ne cu haina albă a caracterului, care va face posibilă intrarea noastră în locaşurile despre care Domnul Hristos le-a spus ucenici-lor că S-a dus să le pregătească pentru ei. (…)

Dacă nu primim Cuvântul lui Dumnezeu ca hrană pentru suflet, vom pierde cea mai mare comoară care a fost pregătită pentru oameni, căci Cuvântul reprezin-tă o solie pentru orice suflet, pentru fiecare suflet… Dacă îi dăm ascultare, acesta dă viață spirituală şi tărie. Curentul spiritual curat care pătrunde în viață printr-o experiență vie este viață veşnică pentru primitor.

Cuvântul lui Dumnezeu este lumina noastră. El este solia lui Hristos pentru moştenirea Sa, care a fost cumpărată cu prețul sângelui Său. El a fost scris pentru a ne călăuzi pe noi, iar dacă noi facem din acest Cuvânt sfetnicul nostru, nu vom rătăci niciodată pe cărări străine. (…)

Viața spirituală se clădeşte prin hrana pe care o dăm minții noastre, iar dacă noi ne alimentăm cu hrana pe care ne-o dă Cuvântul lui Dumnezeu, atunci urmarea va fi sănătatea spirituală şi a minții. (…)

Noi singuri ne decidem destinul veşnic şi depinde doar de noi dacă vom câştiga viața veşnică. Vom trăi noi lecțiile pe care ni le dă Cuvântul lui Dumnezeu, marele manual al Domnului Hristos? Aceasta este cea mai grandioasă carte de studiu şi tot-odată atât de simplu întocmită şi uşor de înțeles, pusă vreodată la dispoziția ființelor omeneşti. Este singura carte care îi poate pregăti pe oameni pentru viața care se măsoară după viața lui Dumnezeu. – Review and Herald, 22 martie 1906


30


CUVÂNTUL ÎN CHIP OMENESC

El îi învăța ca unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor.

(Matei 7:29)

Îmbrăcat în veşmânt omenesc, Fiul lui Dumnezeu S-a coborât la nivelul celor pe care a dorit să-i salveze. În El nu era nicio urmă de păcat. El a fost întotdeauna

curat şi neîntinat; cu toate acestea, a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. Îm-brăcând divinitatea în umanitate ca să Se poată uni cu omenirea căzută, El a căutat să răscumpere pentru omenire ceea ce Adam a pierdut, prin neascultare, pentru sine şi pentru lume. Domnul Isus a prezentat în propriul Lui caracter caracterul lui Dumnezeu; El nu a căutat să-I fie bine Lui Însuşi, ci a făcut bine altora pretu-tindeni. Viața Lui de mai bine de treizeci de ani a fost plină de o bunătate curată, dezinteresată.

Ne mirăm atunci că cei care Îl ascultau erau uimiți de învățătura Lui? „El îi învăța ca unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor”. Învățăturile cărturarilor şi ale fariseilor erau o continuă repetare a unor basme şi tradiții copilăreşti. Ideile şi ceremoniile lor se bazau pe autoritatea maximelor din vechime şi a zicătorilor rabi-nice, care erau frivole şi lipsite de valoare. Domnul Hristos nu S-a bazat pe cuvinte slabe, insipide sau pe teorii omeneşti. Ca unul care poseda o autoritate mai înaltă, El Se adresa ascultătorilor Săi cu subiecte foarte importante, iar apelurile Sale le convingea inimile. Părerea tuturor, exprimată de mulți dintre aceia care nu au putut păstra tăcerea, a fost: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.”

Biblia ne învață cu claritate voia lui Dumnezeu cu privire la noi... Învățătura din Cuvântul Său este exact aceea de care avem nevoie în orice împrejurare ne-am afla. Ea reprezintă o suficientă regulă de credință şi practică, căci ea este vocea lui Dum-nezeu care vorbeşte sufletului, dând membrilor familiei Sale îndrumări pentru păzi-rea inimii cu toată străduința. Dacă acest Cuvânt este studiat, nu doar citit, ci studiat, el va fi o sursă de cunoaştere care ne va face în stare să îmbunătățim orice dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

Toți aceia care se îndreaptă spre Cuvântul lui Dumnezeu pentru călăuzire, cu o atitudine umilă a minții, hotărâți să cunoască condițiile mântuirii, vor înțelege ce spune Scriptura. (…)

Trebuie să ne umilim inimile şi să cercetăm Cuvântul vieții cu sinceritate şi reverență; căci doar mintea care este umilă şi dovedeşte pocăință poate vedea lumi-na… Domnul vorbeşte inimii care se umileşte înaintea Lui. – Review and Herald, 22 august 1907


31


CE ESTE CUVÂNTUL PENTRU NOI

Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului.

(2 Timotei 2:15)

Biblia conține un sistem simplu şi complet de teologie şi filosofie. Este car-tea care ne face înțelepți spre mântuire. Ea ne învață cum putem ajunge în

locuința fericirii veşnice. Ea ne vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu, aşa cum a fost arătată în planul de mântuire, ducând la cunoaşterea Domnului Hristos. El este Cel trimis de Dumnezeu, El este Autorul mântuirii noastre. Însă dacă nu am avea Cuvântul lui Dumnezeu, nu am putea şti că o persoană ca Domnul Isus Hristos a fost odată în lumea noastră, nu am avea nicio cunoştință cu privire la divinitatea Sa, aşa cum o indică existența Sa anterioară alături de Tatăl.

Biblia nu este scrisă doar pentru cei învățați; dimpotrivă, ea a fost scrisă pentru oameni obişnuiți. Marile adevăruri necesare pentru mântuirea noastră sunt prezen-tate atât de clar, ca lumina din miezul zilei, şi nimeni nu va rătăci şi nu se va pierde pe cale, în afară de aceia care urmează propria lor judecată în loc să aleagă voia clar descoperită a lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu scoate la lumină orice trăsătură rea de caracter, mo-delând întreaga persoană, atât în interior, cât şi în exterior, coboară mândria şi înălțarea de sine, conducând respectiva persoană să manifeste spiritul lui Hristos şi atunci când îşi îndeplineşte micile datorii ale vieții, şi atunci când le îndeplineşte pe cele mari. El îi învață pe toți să fie neclintiți de partea dreptății şi a curăției, şi în acelaşi timp să fie întotdeauna buni şi plini de compasiune.

Aprecierea față de Biblie creşte odată cu studierea ei. Oriîncotro s-ar îndrepta cel care o studiază, este prezentată infinita înțelepciune şi dragoste a lui Dumnezeu. Pentru toți cei care sunt cu adevărat convertiți, Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă bucuria şi mângâierea vieții. Duhul lui Dumnezeu le vorbeşte, iar inima lor ajunge ca o grădină udată. (…)

Nicio cunoaştere nu este atât de solidă, consistentă şi atotcuprinzătoare ca aceea obținută din studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă nu ar exista nicio altă carte în toată lumea, Cuvântul lui Dumnezeu, pus în practică prin harul lui Hristos, ne va face desăvârşiți în această lume, cu un caracter corespunzător pentru viața viitoare, nemuritoare. Cei care studiază Cuvântul, socotindu-l prin credință ca fiind adevărul şi primindu-l spre a le modela caracterul, vor fi desăvârşiți în Acela care este totul în toți. Mulțumim lui Dumnezeu pentru posibilitățile pe care le-a pus la dispoziția oamenilor. – Review and Herald, 11 iunie 1908

32

Luni, 28 ianuarie

ÎN NUMELE MEU

Dacă veți cere ceva în Numele Meu, voi face.

(Ioan 14:14)

Ucenicii nu erau conştienți de resursele nelimitate şi de puterea Mântuitorului. El le-a spus: „Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu” (Ioan 16:24). El

le-a explicat că secretul succesului constă în a cere tărie şi har în Numele Lui. El Însuşi Se va prezenta înaintea Tatălui spre a face cereri pentru ei. El prezintă ru-găciunea umilului solicitant ca pe propria dorință în favoarea sufletului respectiv. Orice rugăciune sinceră este ascultată în ceruri. Chiar dacă nu este prea fluent exprimată, dar este făcută din inimă, ea va ajunge în sanctuarul în care slujeşte Domnul Isus şi El o va prezenta Tatălui fără vreun cuvânt stângaci, sau bâlbâit, ci frumoasă şi înmiresmată cu tămâia propriei Sale desăvârşiri. (…)

Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi să se roage „în Numele Său”. Și urmaşii Săi trebuie să se înfățişeze înaintea lui Dumnezeu tot în Numele Domnului Hristos. Valoarea sacrificiului făcut pentru ei a făcut ca ei să aibă valoare în ochii Domnului.

Domnul este dezamăgit când poporul Său nu se prețuieşte la justa valoare. El doreşte ca moştenirea Sa să se prețuiască corespunzător prețului pe care El l-a pus în joc pentru ei. Dumnezeu i-a dorit, altfel nu L-ar fi trimis pe Fiul Său pentru o misiune atât de costisitoare pentru a-i răscumpăra. El are o țintă pentru ei şi este foarte bucuros când ei Îi adresează cele mai îndrăznețe cereri, aducând astfel slavă Numelui Său. Dacă au credință în făgăduințele Lui, ei se pot aştepta la lucruri mari.

Însă a ne ruga în Numele Domnului Hristos înseamnă mult mai mult. Înseamnă că noi trebuie să acceptăm caracterul Său, să manifestăm spiritul Său şi să împlinim lucrările Sale. Făgăduința Mântuitorului este dată cu o condiție: „Dacă Mă iubiți”, spune El, „păziți poruncile Mele”. El ne salvează nu în păcat, ci din păcat; iar aceia care Îl iubesc îşi vor dovedi dragostea pentru El prin ascultare.

Orice supunere adevărată vine din inimă. Domnul Hristos lucrează asupra ini-mii. Iar dacă noi ne dăm acordul, El Se va identifica atât de mult cu gândurile şi scopurile noastre, va conforma atât de mult inima şi mintea noastră cu voința Sa, încât, când ne vom supune Lui, aceasta nu va fi decât exprimarea propriei noastre dorințe. Voința, rafinată şi sfințită, îşi va găsi plăcerea cea mai mare în a fi în slujba Sa. – Review and Herald, 14 iulie 1910

33

Marți, 29 ianuarie

DUMNEZEU NU TE VA RESPINGE

Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine și pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară.

(Ioan 6:37)

Domnul Isus Însuşi, când a locuit printre noi, Se afla adesea în rugăciune. Ru-găciunea preceda şi sfințea fiecare act al lucrării Sale. (…)

El găsea mângâiere şi bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Iar dacă Mântuitorul nostru, Fiul lui Dumnezeu, simțea nevoia de rugăciune, cu cât mai mult ar trebui să simtă nevoia de a se ruga fierbinte, continuu, ființele slabe, păcătoase şi muritoare.

Nu nutriți gândul că, din cauză că ați făcut greşeli, din cauză ca viața voastră a fost întunecată de erori, Tatăl vostru ceresc nu vă iubeşte şi nu vă ascultă când vă rugați… Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre chiar când doar le exprimăm prin cuvinte… Nimic nu este prea greu pentru El, căci El ține în mâna Sa lumi întregi şi El domneşte asupra treburilor universului. Nimic din ceea ce priveşte pacea noastră nu este prea neînsemnat pentru El ca să nu-i dea atenție. Nu exis-tă vreun capitol prea întunecos în experiența noastră pe care El să nu-l citească; nu există vreo situație prea grea pentru El ca să n-o descurce. Nimeni nu a căzut atât de jos, nimeni nu este atât de stricat, încât să nu poată fi eliberat de Domnul Hristos. (…)

Dacă Îl păstrăm pe Domnul mereu înaintea ochilor noştri, îngăduind inimilor noastre să-I aducă recunoştință şi laudă, vom avea o continuă prospețime în viața noastră religioasă. Rugăciunile noastre vor lua forma unor conversații cu Dumne-zeu, ca şi cum am sta de vorbă cu un prieten. El ne va spune tainele Sale în mod personal. Adeseori vom avea simțământul dulce, fericit al prezenței Domnului Isus. (…)

Ce minunat este că ne putem ruga cu eficacitate, că nişte muritori păcătoşi îşi pot înălța cererile către Dumnezeu! Ce favoare poate fi mai mare decât aceasta – să putem să fim în legătură cu Dumnezeul cel nemărginit? Oameni slabi şi păcătoşi au privilegiul de a vorbi cu Făcătorul lor. Ei pot rosti cuvinte care vor ajunge la tronul Monarhului universului. (…)

Curcubeul din jurul tronului constituie asigurarea că Dumnezeu este credincios, că în El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare… Să venim la El mărturi-sindu-ne nevrednicia şi păcatul, căci El S-a pus garanție pe Sine Însuşi pentru a da atenție strigătelor noastre. Însăşi onoarea tronului Său este pusă în joc pentru împli-nirea Cuvântului Său față de noi. – Signs of the Times, 18 iunie 1902

34


DĂRNICIE VOIOASĂ

Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu”.

(2 Corinteni 9:7)

Toate darurile noastre trebuie aduse cu voioşie, pentru că ele vin din fondul pe care Domnul a socotit de bine să-l aşeze în mâinile noastre cu scopul de a duce

mai departe lucrarea Sa în lume, astfel ca stindardul adevărului să fie desfăşurat pretutindeni în lume, la drumuri şi la garduri. Dacă toți cei ce susțin a crede ade-vărul ar da Domnului prin zecimi şi daruri ceea ce este al Său, ar fi pâine în casa Domnului. Binefacerea nu ar mai fi dependentă de daruri nesigure, care se dau doar din impuls şi variază în funcție de simțămintele schimbătoare ale oamenilor. Cerințele din partea lui Dumnezeu vor fi socotite ca bine-venite, iar cauza Sa va fi apreciată ca meritând o parte din fondurile încredințate nouă. Domnul este Cre-atorul nostru divin, iar prin profetul Maleahi ne-a dat făgăduințe care sunt foarte simple, pozitive şi importante. Pentru noi, urmările vor fi foarte importante dacă vom da sau nu vom da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. El le lasă ispravnicilor Săi o anumită parte pe care s-o aibă în folos propriu, iar dacă ei vor pune la schimbă-tor ceea ce El cere, El va binecuvânta cu generozitate resursele din mâinile lor. (…)

Singurul plan pe care îl prezintă Evanghelia pentru susținerea lucrării lui Dum-nezeu este cel care lasă susținerea cauzei Sale a fi onoarea oamenilor. (…)

Cei care sunt beneficiarii harului Său, care contemplă crucea de pe Calvar, nu vor pune sub semnul întrebării cantitatea pe care s-o dea, ci vor avea simțământul că cele mai bogate daruri, toate laolaltă, sunt mult prea sărace, prea disproporționate față de darul cel mare al singurului Fiu al lui Dumnezeu... Prin lepădare de sine, chiar şi cei mai săraci vor găsi căi de a obține ceva spre a putea dărui înapoi lui Dumnezeu. (…)

Bogații nu trebuie să considere că, dacă dau doar din banii lor, este de-ajuns… Părinții şi copiii, deopotrivă, nu trebuie să aibă ideea că îşi aparțin lor înşişi, sau să considere că pot dispune de timpul şi avuțiile lor după cum doresc. Ei sunt posesiu-nea răscumpărată a Domnului, iar Domnul cere partea care I Se cuvine din puterile lor fizice, care trebuie utilizate pentru a aduce un venit în vistieria Domnului. (…)

Va înțelege oare fiecare suflet că ucenicia creştină include lepădare de sine, sacri-ficiu, chiar până la a ne da propria viața dacă nevoia o cere, pentru Acela care Și-a dat viața Sa pentru viața lumii? – Review and Herald, 14 iulie 1896

35

Joi, 31 ianuarie

MESAGERUL PROFETIC SE ROAGĂ

Domnul vorbea cu Moise față în față, cum vorbește un om cu prietenul lui.

(Exodul 33:11)

Rugăciunea înălțată de către Ellen White la sesiunea Conferinței Generale din 1903:

Tatăl nostru care eşti în ceruri, venim înaintea Ta în această dimineață aşa cum suntem, săraci şi dependenți cu totul de Tine. Ajută-ne să avem o înțelegere clară a ceea ce trebuie să fim şi a caracterelor pe care trebuie să ni le formăm pentru a ne pregăti să ne reunim cu familia cerească în cetatea lui Dumnezeu. (…)

O, Tatăl meu, cum putem noi proclama bunătatea Ta, îndurarea Ta şi iubirea Ta dacă nu le nutrim în primul rând în inimile noastre şi nu le dăm pe față prin pro-priile noastre experiențe? Tu cunoşti cum ai prezentat această chestiune slujitorului Tău. (…)

Aici sunt predicatorii Tăi, a căror lucrare este aceea de a proclama adevărul Bibli-ei. Te rog ca ei să dobândească o înțelegere clară a responsabilităților pe care le au ca păzitori şi păstori ai turmei Tale… Ajută-i să înțeleagă cât sunt de slabi şi fă ca Duhul Tău să lucreze asupra lor şi să-i sfințească. (…)

Sunt prezenți aici şi cei care poartă răspunderi în instituțiile noastre… Prin fap-tele lor nu au dat un bun exemplu în fața lumii. Ei nu îşi dau seama că cei din jur privesc la ei ca să vadă dacă au fost sfințiți prin adevăr.

Oh, iartă-ne greşelile şi păcatele noastre! Arată-ne unde am dat greş. Lasă Duhul Tău cel Sfânt să coboare asupra noastră. Lumea piere în păcat; Te rugăm, fă-ne să simțim această povară acum, în această adunare. (…)

Tu ai prezentat în fața mea aceste lucruri şi doar Tu eşti Acela care poate pregăti mințile şi inimile pentru auzirea soliei că, dacă cei care şi-au pierdut dragostea dintâi nu se întorc şi nu recunosc lucrarea care trebuie făcută în inimile lor, Tu vei veni şi vei îndepărta sfeşnicul din locul lui. (…)

Trebuie să ne convertim din nou, să fim sfințiți şi să fim pregătiți pentru a duce solia Domnului. (…)

Tată, îndepărtează Tu obstacolele, astfel ca să se poată face mărturisirile necesare, de la inimă la inimă, de la frate la frate. Fie ca Duhul lui Dumnezeu să vină aici; şi numelui Tău celui binecuvântat îi aducem toată slava! Amin! – Buletinul Conferinței Generale, 2 aprilie 1903

FEBRUARIE„Alerg spre țintă.”

(Filipeni 3:14)

FEBRUARIE„Alerg spre țintă.”

(Filipeni 3:14)

37

Vineri, 1 februarie

SFINŢENIE ÎN DOMNUL

Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere?

(Ioan 6:60)

Unii dintre cei care susțin a fi urmaşi ai lui Hristos ar putea fi înclinați să spu-nă, ca ucenicii la un moment dat, în timp ce ascultau adevărurile de mare

importanță ieşite de pe buzele divinului Învățător: „Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere?” Mulți consideră că se pune prea mult accent pe anumite lucruri. Când vorbim de abnegație şi sacrificiu de sine pentru Hristos, ei consideră că zăbovim prea mult asupra acestor lucruri. Ar prefera să audă mai multe despre răsplata creştinului. Știm că cei care sunt credincioşi vor moşteni toate lucrurile, dar marea problemă care se ridică este: Cine va rezista în ziua venirii Sale? Cine va putea sta în picioare când va veni El? Cine va fi socotit vrednic să primească ma-rea şi prețioasa răsplată ce va fi dată biruitorilor? Cei care au parte de suferințele Domnului Hristos vor avea parte şi de slava Sa.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu dacă nu va fi sfânt. Dacă nu avem o viață curată, este imposibil să corespundem şi să fim pregătiți spre a locui împreună cu îngerii cei sfinți şi fără de păcat din cerul cel sfânt şi curat. Păcatul nu poate fi prezent acolo. Nimic întinat nu poate intra pe porțile de mărgăritar ale cetății lui Dumnezeu. Și chestiunea cu care ne confrun-tăm este dacă ne vom întoarce de la toate păcatele noastre şi dacă ne vom supune condițiilor puse de Dumnezeu ca să putem deveni fiii şi fiicele Sale. Pentru a deveni membri ai familiei Sale regeşti, El cere de la noi să ne despărțim de lume. (…)

Credem fără şovăire că Domnul Hristos va veni curând şi, crezând lucrul acesta, simțim nevoia să spunem oamenilor să se pregătească pentru venirea Fiului omu-lui… Vrem ca şi ei să facă parte din acea mulțime care se va închina înaintea tronului lui Dumnezeu spunând: „Vrednic, vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat pentru noi.” (…)

Când veți fi cu toții gata, biruind toate păcatele, îndepărtându-vă de orice nele-giuire, veți fi în starea potrivită de a putea primi nemurirea. (…)

Nu prezintă siguranță aşteptarea unui timp mai potrivit. Timpul cel mai potri-vit este astăzi. Dacă aude cineva glasul Său, să nu-şi împietrească inima. Să asculte astăzi invitația harului. Să se lepede de mândrie, de nesăbuință, de orgoliu şi să-şi predea cu totul inima lui Dumnezeu. Veniți astăzi la El cu toți talanții voştri şi cu influența pe care o aveți şi depuneți-le fără rezervă la picioarele Aceluia care a murit pe crucea de pe calvar pentru a vă răscumpăra. – Review and Herald, 12 aprilie 1870

Soarele apune: B 17:24, CT 17:14, IS 17:11, MS 17:25, SM 17:28, DJ 17:34, AR 17:36

38

Sâmbătă, 2 februarie

CE SACRIFICĂM PENTRU CERURI?

Să iubești pe Domnul, Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta... Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.

(Marcu 12:30-31)

În Domnul Isus vedem atâta frumusețe şi dragoste. Vedem în El un farmec fără seamăn. El a fost Maiestatea cerurilor... Îngerii se plecau în adorare înaintea Lui

şi se supuneau poruncilor Sale. Mântuitorul nostru a renunțat la toate acestea. El a renunțat la slava, maiestatea şi splendoarea din acel loc, a coborât aici pe pământ şi a murit pentru un neam răzvrătit care călca poruncile Tatălui Său. Domnul Hristos a găsit de cuviință să Se umilească pentru a putea salva neamul omenesc decăzut. El a băut paharul suferinței, iar în locul acestuia ne oferă nouă paharul binecuvântării. Da, acest pahar a fost sorbit pentru noi şi, deşi cunosc acest lucru, mulți aleg să continue să păcătuiască şi să trăiască nesăbuit; şi totuşi, Domnul Isus încă le adresează invitația… Trebuie să acordăm atenție adevărurilor din Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca acestea să ne poată schimba viața şi trebuie să ne prin-dem cu tărie de ele. Dacă vom face acest lucru, ele vor avea o influență sfințitoare asupra vieții noastre; ne vor face în stare să fim pregătiți pentru împărăția slavei, astfel ca, atunci când timpul încercării se va fi sfârşit, să-L putem vedea pe Rege în toată frumusețea Sa şi să putem sta în prezența Sa pentru totdeauna.

Dar întrebarea care se ridică este: Suntem noi dispuşi pentru sacrificiu? (…) „Ieşiți din mijlocul lor şi despărțiți-vă de ei, zice Domnul, şi nu vă atingeți de ceea ce este necurat; şi vă voi primi; voi fi tată pentru voi şi voi îmi veți fi fii şi fiice, spune Domnul cel atotputernic.” Ce făgăduință este aceasta!

Și voi credeți că, dacă acceptați adevărul lui Dumnezeu, vă înjosiți? (…) Adevă-rul îl înalță întotdeauna pe cel ce îl primeşte… El aduce curăție în caracter şi în viață şi ne face în stare să corespundem pentru societatea din ceruri, din împărăția slavei. Fără această calificare, nu vom vedea niciodată locaşurile de sus. (…)

Îți cere adevărul să stai singur pe poziție pentru a-L sluji pe Dumnezeu, întrucât cei din jurul tău nu vor să se conformeze cerințelor lui Dumnezeu față de ei? Îți cere el să ai o altă atitudine decât aceştia? Da; şi aceasta este crucea pe care trebuie s-o porți, ceea ce îi face pe mulți să spună: Nu pot face față cerințelor adevărului. Însă Domnul Hristos spune: „Dacă cineva iubeşte pe tatăl său, pe mama sa, pe fratele său, pe sora sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine”… Este oare un sacrificiu prea mare pe care să-l faci pentru El, care a sacrificat totul pentru tine? – Review and Herald, 19 aprilie 1870


39

Duminică, 3 februarie

CREŞTEŢI ÎN HAR

Tu dar, copilul meu, întărește-te în harul care este în Hristos Isus!

(2 Timotei 2:1)

Ținta şi scopul vieții noastre trebuie să fie căutarea Împărăției lui Dumnezeu şi a neprihănirii Sale. Nu este o joacă de copil îndeplinirea acestei porunci, dar,

oricâtă lepădare de sine ar necesita acest lucru, este în interesul nostru şi pentru viața aceasta, şi pentru viața viitoare să ne supunem acestei cerințe. Trebuie să avem ochii ațintiți numai asupra slavei lui Dumnezeu şi astfel să creştem în harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Cu cât căutăm cu mai multă stăruință şi seriozitate înțelepciunea divină, cu atât vom fi mai puternic întemeiați în adevăr. (…)

Nu trebuie să rămânem copii în ce priveşte cunoaşterea şi experiența noastră spirituală. Nu trebuie să ne exprimăm mereu în limbajul unuia care abia L-a pri-mit pe Hristos, ci rugăciunile şi sfaturile noastre trebuie să dovedească o creştere în inteligență pe măsură ce creştem în experimentarea adevărului... Pentru că nu este nimic interesant în a fi martorul unei exprimări copilăreşti din partea unei persoane aflate la maturitate. (…)

Tânărul care are deja o experiență de mai mulți ani în viața creştină nu ar tre-bui să aibă limbajul nesigur al unuia care este prunc în Hristos. Adevărații creştini doresc să crească continuu. Aceia care nu cresc până la statura deplină de bărbați şi femei în Hristos Isus dau pe față acest lucru în felul în care vorbesc despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu. (…)

Mărturia multora dintre aşa-zişii urmaşi ai lui Hristos dovedeşte cât de piperni-cită este viața lor creştină. Lasă atât de mult de dorit limbajul unei experiențe auten-tice, profunde, inteligente. (…)

Noi nu trebuie să cultivăm limbajul celor lumeşti, astfel ca acesta să ne fie atât de familiar încât limbajul Canaanului să ne fie nou şi necunoscut. (…)

Creştinii trebuie să fie elevi silitori în şcoala lui Hristos, să învețe continuu tot mai multe despre cer, tot mai multe din cuvintele şi voia lui Dumnezeu, mai mult despre adevăr şi cum să folosească cu credincioşie cunoştințele pe care le-au dobândit pen-tru a-i învăța pe alții şi a-i conduce să caute mai întâi Împărăția cerurilor şi neprihă-nirea Sa. Trebuie să dobândim o cunoaştere inteligentă a Scripturilor pentru că altfel cum am putea cunoaşte voia lui Dumnezeu şi calea Sa dacă nu am cerceta comorile neprihănirii lui Dumnezeu din Cuvântul Său cel sfânt? Trebuie să cunoaştem ade-vărul pentru noi înşine şi să înțelegem atât profețiile, cât şi învățăturile practice ale Domnului. – Youth’s Instructor, 28 iunie 1894

40

Luni, 4 februarie

SFINŢIRE CONTRAFĂCUTĂ

Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol”.

(Apocalipsa 3:17)

Stimate frate, suntem mâhniți să aflăm de starea fratelui B [A.W. Bartlett] şi să constatăm că Satana îl împinge să provoace nemulțumiri în Conferința India-

na, sub mantia pioasă a sfințeniei creştine. Și tu, şi noi credem cu toată convinge-rea că sfințirea vieții este necesară pentru moştenirea sfinților în lumină. Susținem că la această stare trebuie să ajungem în modul în care ne învață Biblia. Domnul Hristos S-a rugat ca ucenicii Săi să fie sfințiți prin adevăr, iar apostolii au predicat despre curățirea inimii noastre prin ascultarea de adevăr.

Cea care susține a fi biserica lui Hristos este plină de prefăcătorie. (…) Mulți din-tre cei care se opun pe față Sabatului lui Dumnezeu, întreitei solii îngereşti şi refor-mei sănătății fac parte dintre cei care se consideră sfințiți. Unii dintre ei au atins deja acea stare aproape deznădăjduită în care susțin că ei nu pot să păcătuiască. Aceştia, desigur, nu mai au de ce să folosească rugăciunea Tatăl nostru, care ne învață că păcatele noastre pot fi iertate, şi nu folosesc decât puțin Biblia, dar în acelaşi timp susțin că sunt călăuziți de Duhul. (…)

Ce decepție teribilă! Ei socotesc că sunt desăvârşiți în Hristos şi nu ştiu că sunt ticăloşi, nenorociți, săraci, orbi şi goi. (…)

Avertizăm pe frații noştri din Indiana şi de pretutindeni: Poziția noastră a fost întotdeauna că adevărata sfințire, care va sta în fața testului judecății, este aceea care vine prin ascultarea de adevăr şi de Dumnezeu. (…)

Dumnezeu ne conduce ca popor, însă dintotdeauna efortul lui Satana a fost de a-i determina pe unii dintre noi să aşeze judecata proprie împotriva celei a corpului unit al bisericii şi în felul acesta să îi facă să se îndepărteze de biserică spre ruină sigură. În felul acesta au căzut multe suflete amăgite pe parcursul istoriei întreitei solii îngereşti. Cei care sunt stăpâniți de fanatism, treptat, vor ajunge să aibă aceeaşi atitudine ca cei care resping total adevărul şi, dacă nu vor fi opriți din calea lor, mai curând sau mai târziu se vor număra printre cei mai înverşunați oponenți. (Semnat atât de James, cât şi de Ellen White). – Review and Herald, 6 iunie 1878

41

Marți, 5 februarie

SĂ-I RECÂŞTIGĂM PE CEI GREŞIŢI

Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău.

(Matei 18:15)

Dacă eşti întristat pentru că semenii sau prietenii tăi fac ce este rău spre paguba lor, dacă ei sunt surprinşi în timp ce comit greşeala, urmează regula biblică:

„Du-te şi mustră-l între tine şi el singur.” Când te duci la acela despre care ştii că a făcut răul, caută să îi vorbeşti cu un spirit blând şi smerit, căci mânia omului nu lu-crează neprihănirea lui Dumnezeu. Cel greşit nu poate fi readus pe calea cea bună decât cu duhul blândeții, cu bunătate şi iubire. Fii atent în felul cum procedezi. Evită complet în priviri, gesturi, cuvinte sau tonul vocii orice ar avea vreo urmă de mândrie sau îngâmfare. Fereşte-te de cuvinte sau priviri care ar înălța eul sau ar pune în contrast bunătatea şi neprihănirea ta cu eşecul lui. Fereşte-te de o abor-dare de sus, distantă, arogantă sau disprețuitoare. Evită, cu grijă, orice aparență de mânie şi, deşi cuvintele tale trebuie să fie clare, ai grijă să nu existe reproşuri, ocări, acuzații, lipsă de căldură, ci dragoste sinceră. Mai presus de orice, să nu fie nicio umbră de ură sau rea-voință, niciun fel de amărăciune sau o exprimare acră. (…)

Fii conştient că succesul mustrării depinde mult de spiritul în care este adresată. Nu neglija rugăciunea sinceră ca să poți fi smerit şi ca îngerii lui Dumnezeu să poată lucra asupra inimii la care vrei să ajungi, pe care s-o înmoi prin expresii cereşti, astfel ca eforturile tale să fie de folos. (…)

Poate că te-ai scuzat că ai vorbit de rău pe fratele tău, pe sora ta sau pe aproapele tău în fața altora înainte de a merge la ei şi nu ai parcurs paşii pe care Domnul i-a poruncit categoric. Poate spui: „Nu am vorbit cu nimeni până ce am devenit atât de împovărat că nu m-am putut înfrâna.” Ce te-a împovărat? A fost simpla neglijare a propriei tale datorii, a unui „aşa zice Domnul”? Simțeai de fapt vinovăția păcatului pentru că nu te-ai dus la el să-i spui despre greşeala lui între tine şi el singur. (…)

Uneori chiar mustrarea cea mai blândă şi duioasă nu are rezultate bune. În astfel de cazuri, binecuvântarea pe care ai dorit ca celălalt s-o primească urmând calea neprihănirii, încetând a face răul şi învățând a face binele se va întoarce în inima ta. Dacă cel greşit persistă în păcat, tratează-l cu bunătate şi lasă-l în seama Tatălui tău ceresc. – Review and Herald, 17 iulie 1879

42

Miercuri, 6 februarie

SECRETUL VIEŢII SPIRITUALE

Dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.

(Ioan 3:5)

Se ridică adesea întrebarea: De ce nu este mai multă putere în biserică? De ce nu există mai multă evlavie autentică? Motivul este că nu există conformare față de

cerințele Cuvântului lui Dumnezeu; nu există iubire adevărată față de Dumnezeu, față de semeni şi față de noi înşine. Acestea sunt motivele de bază. În aceste două porunci sunt cuprinse toată Legea şi Prorocii. Dacă am da ascultare acestor două porunci ale lui Dumnezeu, nu ar mai fi discordie în biserică, nu ar mai exista note discordante în familii. În dreptul multora, lucrarea este prea superficială. Forme exterioare iau locul lucrării lăuntrice a harului… Teoria adevărului a convertit mintea, dar templul sufletului nu a fost curățat de idolii lui.

Când porunca a ajuns la mintea şi la inima lui Pavel, el a spus: „Păcatul a reînvi-at, şi eu am murit.” În aceste vremuri în care predomină prefăcătoria, există multe convertiri false. Convingerea autentică cu privire la păcat, întristarea reală a inimii din cauza păcătoşeniei, moartea eului, biruirea zilnică a defectelor de caracter şi naşterea din nou – acestea fiind reprezentate ca lucrurile cele vechi, Pavel spune că au trecut, s-au dus şi toate lucrurile au devenit noi. Despre o asemenea lucrare, mulți nu au habar. Ei altoiesc adevărul în inima lor firească şi apoi continuă ca înainte, dând pe față aceleaşi trăsături regretabile de caracter. (…)

Dacă pomul este bun, roadele vor fi bune. Lucrarea Duhului lui Dumnezeu asu-pra inimii este esențială pentru evlavie. Acesta trebuie să fie primit în inimile acelora care acceptă adevărul pentru a crea în ei inimi curate; în felul acesta ei vor putea ține poruncile Sale şi vor putea fi împlinitori ai Cuvântului Său. (…)

Biblia nu este studiată atât cât ar trebui: ea nu este făcută regula vieții. Dacă pre-ceptele ei ar fi urmate cu conştiinciozitate şi ar fi făcute temelia caracterului, ar exista mai multă credincioşie în scopuri pe care niciun demers omenesc şi niciun fel de speculație nu ar putea-o influența. Un caracter format în acest fel şi susținut prin Cuvântul lui Dumnezeu va putea sta în ziua încercării, a greutăților şi primejdiilor. Conştiința trebuie luminată, iar viața trebuie sfințită prin dragostea de adevăr pri-mită în inimă, în felul acesta influența va fi mântuitoare asupra lumii. – Review and Herald, 28 august 1879

43

Joi, 7 februarie

O BISERICĂ VIE

De la idoli v-ați întors la Dumnezeu ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său.

(1 Tesaloniceni 1:9-10)

O biserică vie va fi o biserică lucrătoare. Creştinismul practic va da naştere la lucrători serioşi pentru înaintarea cauzei adevărului… Tânjim să vedem

caracterul creştin autentic manifestându-se în biserică. Tânjim să-i vedem pe membri liberi de un spirit frivol, lipsit de respect; şi dorim cu ardoare să vedem că înalta chemare în Isus Hristos este adusă la îndeplinire. Unii dintre cei care Îl mărturisesc pe Hristos fac tot ce le stă în putință ca să trăiască şi să acționeze astfel încât credința lor religioasă să fie atrăgătoare înaintea oamenilor ce prețuiesc va-lorile morale, astfel ca ei să accepte adevărul. Însă există mulți care nu simt nicio responsabilitate, nici măcar pentru a-şi păstra propriile suflete în dragostea lui Dumnezeu şi care, în loc de a-i binecuvânta pe alții prin influența lor, constituie o povară pentru cei pentru care ar trebui să lucreze, să vegheze şi să se roage.

Cei care caută cu umilință să înalțe adevărul lui Hristos prin viața lor exemplară sunt asemănați în Cuvântul lui Dumnezeu cu aurul curat, pe când cei al căror gând şi preocupare este propria etalare sunt ca arama sunătoare şi ca un chimval zăngă-nitor. (…)

Cei care au o relație cu Dumnezeu să se roage stăruitor şi cu credință şi să nu se oprească aici, ci să lucreze tot atât cât se roagă pentru curățirea bisericii. Timpul pre-zent are nevoie de oameni consecvenți în privința scopurilor pe care le au, de bărbați şi femei care nu vor fi afectați şi nu se vor supune niciunei influențe nesfinte. (…)

Niciun bărbat şi nicio femeie nu poate avea succes în a-L sluji pe Dumnezeu dacă nu-şi pune tot sufletul în lucrare şi dacă nu socoteşte toate lucrurile doar o pierdere față de cunoaşterea lui Hristos. Cei care au anumite rezerve, care refuză să dea tot ce au, nu pot fi ucenici ai lui Hristos, cu atât mai puțin să fie colaboratorii Săi. Consa-crarea trebuie să fie deplină. (…)

Domnul Isus S-a dus să pregătească locaşuri pentru cei care aşteaptă şi veghează în vederea revenirii Sale. Acolo îi vor întâlni pe îngerii cei sfinți şi oştirea răscum-părată şi îşi vor uni laolaltă cântecele în laudă şi glorie. Acolo iubirea Mântuitoru-lui înconjoară pe poporul Său, iar cetatea lui Dumnezeu străluceşte de lumina feței Sale – o cetate ale cărei ziduri mari şi înalte sunt împodobite cu tot felul de pietre prețioase, ale cărei porți sunt din mărgăritare şi ale cărei străzi sunt din aur curat, ca sticla transparentă. – Review and Herald, 3 iunie 1880

44

Vineri, 8 februarie

CURSA CREŞTINULUI

Să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte.

(Evrei 12:1)

În acest verset este folosit unul dintre jocurile publice foarte renumite pe vremea apostolului Pavel pentru a ilustra cursa creştinului. Cei care se angajau în cursă

erau supuşi unui proces dureros de antrenare, practicând cea mai rigidă renunțare de sine, astfel ca puterile lor fizice să poată fi în cea mai favorabilă condiție, iar apoi îşi suprasolicitau la maximum aceste puteri pentru a câştiga onoarea unei coroane trecătoare. Unii nu îşi mai reveneau niciodată. Ca urmare a teribilei încordări, concurenții cădeau în timpul cursei, având hemoragii pe gură şi nas. Unii îşi dă-deau ultima suflare, apucându-se cu putere de coroana efemeră care i-a costat atât de scump.

Pavel îi compară pe urmaşii lui Hristos cu cei ce se angajau în asemenea curse. „Ei fac lucrul acesta”, spune apostolul, „ca să obțină o coroană care se poate veşteji; noi să facem lucrul acesta pentru una care nu se poate veşteji”. Aici Pavel realizează un contrast puternic, punând sub spectrul ruşinii eforturile aşa-zişilor creştini care îşi apără îngăduințele egoiste, refuzând să se plaseze, prin lepădare de sine şi obice-iuri de cumpătare strictă, în poziția în care ar putea deveni biruitori. Toți cei care se înscriau la jocurile publice erau însuflețiți şi entuziasmați de speranța câştigării unui premiu în cazul în care aveau succes. În mod asemănător, şi creştinii pot câştiga un premiu, răsplata credincioşiei, la sfârşitul cursei. Dacă este câştigat premiul, bunăstarea lor viitoare este asigurată; o greutate veşnică de slavă îi aşteaptă pe cei biruitori. (…)

La cursele respective, coroana de glorie era aşezată la vedere pentru concurenți, astfel ca, dacă vreunul era ispitit vreo clipă să se relaxeze, ochii li s-ar fi oprit asupra premiului şi şi-ar fi reînnoit vigoarea pentru a continua. În mod asemănător, ținta cerească este prezentată la vedere pentru creştini, astfel ca aceasta să aibă o influență asupra lor şi să le inspire tuturor zel şi entuziasm. (…)

Toți alergau la cursă, însă doar unul primea premiul… Nu aşa stau însă lucrurile în alergarea creştină. Niciunul dintre cei care sunt serioşi şi perseverenți nu va eşua în privința succesului. Cursa nu este doar pentru cei iuți şi puternici. Atât cel mai slab, cât şi cel mai puternic dintre sfinți pot obține coroana slavei veşnice dacă dove-desc pe deplin seriozitate şi dacă vor suferi lipsuri şi pierderi de dragul lui Hristos. – Review and Herald, 18 octombrie 1881


45


CREDINŢĂ ÎN BIRUINŢĂ

Alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.

(Filipeni 3:14)

Cea mai mare binecuvântare pe care o putem avea este o cunoaştere de sine corectă, astfel ca să ne putem vedea defectele de caracter şi, prin harul divin,

să le putem îndrepta. (…)Suntem noi acum mai aproape de Dumnezeu decât în urmă cu un an? Ce schim-

bare s-ar vedea în experiența noastră religioasă, ce transformare în caracterele noas-tre dacă zi de zi noi am împlini principiul potrivit căruia noi nu suntem ai noştri, ci timpul şi talentele noastre aparțin lui Dumnezeu şi fiecare capacitate ar trebui folosită pentru a face voia Sa şi pentru înaintarea cauzei Sale. (…)

Putem să ne înconjurăm cu făgăduințele lui Dumnezeu care vor fi ca un zid de foc în jurul nostru. Trebuie să ştim cum să ne exercităm credința. Credința „este darul lui Dumnezeu”, însă puterea de a o exercita ne aparține. Dacă credința dor-mitează, acest lucru nu este în avantajul nostru, însă prin exercitare ea poate apuca toate binecuvântările. Ea este mâna prin care sufletul apucă puterea Celui Veşnic. Ea constituie mijlocul prin care inimile omeneşti, reînnoite prin harul lui Hristos, sunt făcute să bată în armonie cu marea inimă a iubirii. Credința se bizuie pe făgăduințele lui Dumnezeu şi apelează la ele ca o garanție că El va face exact aşa cum a spus că va face. Domnul Isus vine la sufletul păcătos, deznădăjduit, sărac şi îi spune: „De aceea vă spun că orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați şi primit, şi-l veți avea.” Credeți, faceți apel la făgăduințe şi lăudați pe Dumnezeu că primiți lucrurile pe care le-ați cerut şi, când nevoia voastră va fi mai mare, veți primi binecuvântarea Sa şi un ajutor deosebit. (…)

Întrebarea multor inimi este: Cum pot să găsesc fericirea? Nu trebuie să facem din aceasta obiectivul vieții noastre, să trăim ca să fim fericiți, însă cu siguranță vom găsi fericirea dacă vom merge pe cărarea unei ascultări umile. Apostolul Pavel era fericit. El afirmă în repetate rânduri că, în ciuda suferințelor, a luptelor şi a încercări-lor prin care a trebuit să treacă, el s-a bucurat de o mare mângâiere. El spune: „Sunt mângâiat, sunt foarte bucuros în toate încercările mele.” Toate energiile celui mai mare dintre apostoli au fost puse la lucru în vederea pregătirii pentru viața viitoare, viața veşnică, iar când timpul plecării sale s-a apropiat, el a putut să exclame: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept.” – Signs of the Times, 22 mai 1884


46


A DĂRUI, UN PRINCIPIU NĂSCUT DIN DRAGOSTE

Fiecare din voi să pună deoparte, acasă, ce va putea, după câștigul lui.

(1 Corinteni 16:2)

Dăruirea face parte din religia Evangheliei. Temelia planului de mântuire a constat în sacrificiu. Domnul Isus a părăsit curțile regale cereşti şi S-a făcut

sărac pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să putem deveni bogați. Viața Sa de pe pă-mânt a fost lipsită de egoism, dar plină de umilință şi sacrificiu. Este oare slujitorul mai mare decât Stăpânul său? Să refuzăm noi oare, cei care avem parte de mân-tuirea cea măreață pe care a înfăptuit-o pentru noi, mădularele trupului Său, să-L urmăm pe Domnul nostru, dând dovadă de lepădare de sine? Când Mântuitorul nostru a suferit atât de mult pentru noi, să ne complăcem în îngăduire de sine egoistă? Nu; tăgăduirea de sine constituie o condiție esențială a uceniciei. (…)

Domnul Hristos, în calitate de conducător al nostru, a pregătit marea lucrare a mântuirii, însă El a încredințat această lucrare urmaşilor Săi de pe pământ. Aceasta nu poate fi realizată fără mijloacele necesare, şi El a dat poporului Său un plan pen-tru adunarea de resurse care să ajute la înaintarea cauzei Sale. Sistemul zecimii, in-stituit în acest scop, provine din vechime, de pe vremea lui Moise. Chiar din vremea lui Adam, cu mult timp înainte ca un sistem anume să fie dat, oamenilor li s-a cerut să aducă lui Dumnezeu daruri în scopuri religioase. (…)

Dumnezeu nu ne obligă să dăruim pentru cauza Sa. Acțiunea noastră trebuie să fie benevolă. El nu doreşte ca vistieria Sa să se umple cu daruri care nu sunt aduse de bunăvoie. Scopul Său în planul dăruirii sistematice a fost acela de a ne aduce într-o relație mai strânsă cu Creatorul nostru şi, prin simpatie şi iubire, şi cu semenii noştri, punând astfel asupra noastră responsabilități care să contracareze egoismul şi să impulsioneze faptele generoase, dezinteresate. Suntem înclinați să fim egoişti şi să ne închidem inimile nefăcând fapte generoase. Prin cerința de a aduce daruri în momente dinainte stabilite, Domnul a avut în vedere ca dăruirea să devină un obi-cei, şi acesta să fie considerat o datorie creştină. Inima, deschizându-se prin dăruire, nu trebuia să se închidă şi să devină egoistă, rece. (…)

Fiecare bărbat, femeie şi copil poate deveni un trezorier pentru Domnul. (…)Este spre binele nostru acest plan, ca şi noi să luăm parte la înaintarea cauzei Sale.

Făcându-ne conlucrători în planul Său, El ne-a onorat. El a rânduit că este necesară cooperarea în cadrul poporului Său, pentru ca ei să-şi cultive şi să-şi exercite senti-mentele de binefacere. – Signs of the Times, 18 martie 1886

47

Luni, 11 februarie

ODIHNA CREŞTINULUI

Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând

și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.

(Matei 11:28-30)

Lumea este plină de tulburare, încercări şi greutăți. Este un teren al vrăjmaşului, şi pretutindeni suntem asaltați de ispite. „În lume”, spune Domnul Isus, „veți

avea necazuri, dar îndrăzniți căci Eu am biruit lumea” şi „vă dau pacea Mea”.Mântuitorul nostru aseamănă cerințele Sale cu un jug, iar viața creştinului, cu

una în care trebuie să fie purtate poveri. Și totuşi, punându-le în contrast cu poverile impuse de păcat, El declară: „Jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară.” Când încercăm să trăim o viață creştină, să-i împlinim responsabilitățile şi să ne îndepli-nim datoriile fără ajutorul Domnului Hristos, jugul acesta ne roade, iar povara este insuportabil de grea. Însă Domnul Isus nu doreşte ca noi să facem astfel. (…)

Mulți susțin că au venit la Hristos, însă ei se agață încă de propriile lor căi, care constituie un jug dureros. Egoismul, lăcomia, ambiția, iubirea de lume şi alte păcate îndrăgite le distrug pacea şi bucuria. (…)

Creştinul trebuie să-şi reprezinte Stăpânul prin orice faptă, să facă astfel ca slu-jirea Lui să fie atractivă. Nimeni să nu facă din religie ceva respingător, fiind mereu mohorât, vorbind numai despre încercările şi greutățile lui, despre lepădarea de sine şi sacrificiile pe care le face. (…)

Să se vadă în jurul vostru că dragostea lui Hristos este un motiv statornic; că religia voastră nu este ca o haină pe care o pui şi o scoți când vrei, după cum cer circumstanțele, ci ea este un principiu ce necesită calm, seriozitate, consecvență – unul care vă conduce întreaga viață. (…)

Oricare vă este soarta în viață, aduceți-vă aminte că sunteți în serviciul lui Hris-tos şi dați pe față un spirit de mulțumire şi recunoştință. Oricare v-ar fi povara sau crucea, purtați-o în numele lui Isus, prin puterea Sa.

Iubirea față de Domnul Isus nu poate fi ascunsă, ci ea se va face văzută şi simțită… Ea îl face pe cel timid, îndrăzneț, pe cel leneş, harnic, pe cel neştiutor, înțelept. Limba care se bâlbâie devine elocventă, iar intelectul ce dormitează este trezit la viață şi la o putere nouă… Pacea lui Hristos este de mai mare valoare decât toate comorile pământului. – Signs of the Times, 17 decembrie 1885

48

Marți, 12 februarie

FORMAREA UNUI CARACTER ASEMENEA LUI DUMNEZEU

Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.

(Galateni 5:22:23)

Oamenii pot fi exact ceea ce aleg să fie. Caracterul nu se obține dobândind o educație. Caracterul nu se obține prin adunarea de bogății sau onoruri

lumeşti. Caracterul nu se dobândeşte încercând să-i facem pe alții să ducă lupta vieții în locul nostru. Pentru caracter trebuie să depunem efort, să luptăm pentru el; şi, pentru formarea acestuia, este nevoie de un scop, de voință şi hotărâre. Pen-tru a obține un caracter pe care Domnul să îl aprobe, este nevoie de efort susținut. Este nevoie de o continuă împotrivire față de puterile întunericului pentru a sta sub steagul cel însângerat al Prințului Emanuel, ca să fim acceptați în ziua judecății şi să avem numele scrise în cartea vieții. Nu merită mai degrabă să avem numele noastre înscrise în această carte, să devină nemuritoare printre îngerii cei sfinți, decât să li se aducă elogii pe tot pământul? Dacă ştiu că Domnul Isus priveşte cu bucurie asupra mea, dacă ştiu că El aprobă faptele şi căile mele, atunci să vină orice ar veni, necazuri oricât de mari, mă voi resemna în fața sorții mele şi mă voi bucura în Domnul. (…)

Ați aprins focul de pe altar? Dacă da, lăsați-l să strălucească prin fapte bune pen-tru cei din jurul vostru. Mobilizați-vă şi, prin influență divină şi eforturi stăruitoare, răspândiți lumina. (…)

Trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu, trebuie să lucrăm pentru ceruri cu toată puterea şi credința pe care le avem. Nu vă lăsați amăgiți de lucrurile trecătoare ale acestei vieți. Aveți în vedere lucrurile cu valoare veşnică. Eu doresc o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu. Eu doresc să cânt cântecul mântuirii în împărăția slavei. Doresc să fie aşezată pe fruntea mea cununa nemuririi. Doresc să aduc neîncetat laude Aceluia care Și-a părăsit slava şi a venit pe acest pământ ca să-i salveze pe cei care erau pierduți. Doresc să-L preamăresc pe El. Vreau să-I aduc Lui slavă. Doresc moştenirea cea veşnică şi bogățiile veşnice. Și vă întreb pe voi, ce răspundere am dacă mă preocupă lucrurile lumii şi pierd sau câştig cerul în final? Sau la ce îmi vor folosi acestea? Însă dacă mă prind de Cer, voi putea avea o influență potrivită asupra semenilor mei; voi putea avea o influență care se va putea opune continuu valului de rele care există în această lume şi va conduce sufletele spre corabia unde vor fi în siguranță. – Review and Herald, 21 decembrie 1886

49


CĂLĂUZIŢI DE DUHUL

Iată că te-am săpat pe mâinile Mele.

(Isaia 49:16)

Există două direcții de acțiune pe care le putem urma. Una ne duce departe de Dumnezeu şi afară din împărăția Sa; şi pe această cale există invidie, conflic-

te, omoruri şi toate celelalte fapte rele. Cealaltă direcție este bine s-o urmăm, iar dacă facem lucrul acesta vom găsi bucurie, pace, armonie şi iubire… Aceasta este iubirea care a licărit în inima lui Isus şi de care toți avem nevoie; când ea există în inimă, acest lucru se va vedea. Putem avea oare iubirea Domnului Isus Hristos în inima noastră şi această iubire să nu se reverse în afară şi spre cei din jurul nostru? Ea nu poate exista acolo fără să dea mărturie că este acolo. Se va da pe față prin cuvinte, chiar prin expresia feței. (…)

Când fiul nostru cel mare, pentru care ne-am făcut multe planuri şi speranțe şi pe care ne aşteptam să ne putem bizui, pe care l-am consacrat în mod solemn lui Dumnezeu, ne-a fost luat, când i-am închis ochii (Henry Nichols White), l-am plâns cu multă durere şi tristețea e profundă, după aceea sufletul meu a fost pătruns de o pace dincolo de putința mea de a o descrie pentru că era dincolo de înțelegerea omenească. Am putut să mă gândesc la dimineața învierii; am putut să mă gândesc la viitor, când marele Dătător al vieții va veni şi va sfărâma legăturile mormântului şi îi va chema afară din mormintele lor de țărână pe morții cei drepți; când îi va elibera pe cei închişi în temnițe; şi atunci fiul nostru se va număra din nou printre cei vii. În toate acestea am simțit o pace, o bucurie şi o mângâiere dincolo de puterea de a le descrie. (…)

Când a plecat din lumea noastră, Domnul Hristos ne-a încredințat o lucrare. Când S-a aflat aici, S-a ocupat El Însuşi de ea; dar când S-a înălțat la ceruri, urmaşii Săi au trebuit s-o preia exact de acolo de unde a lăsat-o. Apoi, după ucenici, alții au trebuit s-o preia; şi tot aşa până acum, când noi trebuie să ne ocupăm de această lucrare în vremea noastră. (…)

Nu trebuie să mergem singuri pe cale. Putem să ducem toate necazurile şi dureri-le noastre, dificultățile şi încercările noastre, chinurile şi grijile noastre şi să-I vorbim despre ele Aceluia care are urechea deschisă să ne asculte, Aceluia care mijloceşte în fața Tatălui prin meritele propriului Său sânge. El Îşi arată rănile – Palmele Mele! Palmele Mele! „Iată că te-am săpat pe mâinile Mele.” El întinde mâinile Sale rănite înaintea lui Dumnezeu, rugăciunile Lui sunt ascultate şi îngeri sunt trimişi repede să slujească oamenilor în nevoi, să-i ridice şi să-i susțină. – Review and Herald, 4 ianuarie 1887

50

Joi, 14 februarie

ADUNÂND ŞI ÎNMULŢIND

Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos!

(2 Petru 1:2)

Noi nu trebuie să ne încredem în credința noastră, ci în făgăduințele lui Dum-nezeu. Când ne pocăim de călcările de lege din trecut şi ne hotărâm să fim

supuşi în viitor, noi trebuie să credem că Dumnezeu, în virtutea meritelor Dom-nului Hristos, ne acceptă şi ne iartă păcatele.

Uneori întunericul şi descurajarea învăluie sufletul şi amenință să ne copleşească, însă noi nu trebuie să ne pierdem încrederea. Trebuie să ne ațintim privirea la Dom-nul Isus cu toată convingerea. Trebuie să căutăm să ne îndeplinim cu credincioşie orice datorie cunoscută, iar apoi, cu calm, să ne odihnim bizuindu-ne pe făgăduințele lui Dumnezeu. (…)

Poate că astăzi nu simțim pacea şi bucuria pe care le-am simțit ieri, însă prin credință trebuie să prindem mâna Domnului Hristos şi să ne încredem în El pe de-plin şi atunci când suntem înconjurați de negură, şi când suntem în lumină.

Satana poate că şopteşte: „Eşti prea păcătos ca să te salveze Hristos.” Deşi recunoşti că eşti într-adevăr păcătos şi nevrednic, poți să-l întâmpini pe ispititor cu strigătul: „În virtutea ispăşirii, fac apel la Domnul Hristos ca Mântuitor al meu.”

Dacă am permite minții noastre să zăbovească mai mult asupra lui Hristos şi asupra lumii cereşti, am găsi un stimulent şi un sprijin puternic atunci când purtăm bătăliile Domnului... Când minții i s-a îngăduit prea mult timp să zăbovească asupra lucrurilor pământeşti, va fi dificil de schimbat obiceiurile legate de gândire. Ceea ce ochiul vede şi urechea aude prea adesea atrage atenția şi absoarbe interesul. Însă dacă vrem să intrăm în cetatea lui Dumnezeu şi să privim la Domnul Isus în slava Sa, trebuie să ne obişnuim să privim la El prin ochii credinței încă de aici. (…)

Sfințirea este o lucrare progresivă. Succesiunea paşilor pe care trebuie să îi facem este prezentată prin cuvintele lui Petru: „De aceea, dați-vă şi voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoştința; cu cunoştința, înfrânarea; cu în-frânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; şi cu dragostea de frați, iubirea de oameni.” Este o direcție pe care, dacă vom apuca, avem asigurarea că nu vom cădea niciodată. Cei care lucrează în acest fel, folosind adunarea pentru a obține îndurare, au asigurarea că Dumnezeu va lucra folosind înmulțirea atunci când le acordă darurile Duhului Său. – Review and Herald, 15 noiembrie 1887

51

Vineri, 15 februarie

UNIŢI CU CREATORUL NOSTRU

Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.

(1 Ioan 2:6)

Avem o mare lucrare de făcut dacă dorim să moştenim viața veşnică. Trebuie să ne depărtăm de păcat şi de patimile lumeşti şi să trăim o viață de neprihănire.

Mulți învață că tot ce este necesar pentru mântuire este să credem în Isus; însă ce spune cuvântul adevărului? „Credința fără fapte este moartă.” Trebuie să luptăm lupta cea bună a credinței, să apucăm viața veşnică, să ne luăm crucea, să ne lepă-dăm de sine, să luptăm împotriva firii pământeşti şi să mergem zilnic pe urmele paşilor Mântuitorului nostru. Nu există mântuire pentru noi în afară de cea prin Domnul Isus, căci prin credința în El primim putere să devenim fii şi fiice ale lui Dumnezeu; însă nu este doar o credință trecătoare; este credința care este însoțită de faptele lui Isus...

Credința vie se dă pe față prin manifestarea unui spirit de sacrificiu şi devoțiune față de cauza lui Dumnezeu. Cei care o posedă se înrolează sub steagul Prințului Emanuel şi câştigă biruința în lupta împotriva puterilor întunericului. (…)

Credința autentică în Domnul Isus duce la lepădare de sine, însă oricât de înaltă ar fi mărturisirea de credință, dacă eul este înălțat şi îngăduit, credința lui Isus nu este în inimă. Adevărații creştini dovedesc printr-o viață de consacrare zilnică faptul că ei au fost cumpărați cu un preț şi că ei nu sunt ai lor.

Oricine se situează pe poziția că nu contează dacă ținem sau nu poruncile lui Dumnezeu nu Îl cunoaşte pe Hristos. Este o greşeală fatală să gândim că nu avem nimic de făcut pentru a obține mântuirea. Noi trebuie să conlucrăm cu agenții cerului. (…)

Cei care sunt în legătură cu Domnul Isus sunt uniți cu Creatorul şi Susținătorul tuturor lucrurilor. Ei dețin o putere pe care lumea nu le-o poate da şi nici nu le-o poate lua. Însă, deşi li se dau privilegii mari, înalte, ei nu trebuie doar să se bucure de aceste binecuvântări. Ca ispravnici ai harului nemărginit al lui Dumnezeu, ei trebuie să devină o binecuvântare pentru alții.

Eşti păzitorul fratelui tău. Domnul Hristos „S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Și curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Și credința care lucrează în noi un asemenea zel este singura credință autentică. Dacă vița rămâne în adevărata Viță, această unire se dă pe față prin rodul care apare, căci „după roadele lor îi veți cunoaşte”. – Review and Herald, 6 martie 1888


52


ÎNSUŞIRI DIVINE

Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

(Ioan 17:17)

Fiecare clipă a timpului de har este prețioasă, pentru că este timpul nostru pentru clădirea caracterului. Trebuie să acordăm toată atenția cultivării natu-

rii noastre spirituale. Să veghem asupra inimilor noastre, să ne păzim gândurile pentru ca nicio întinare să nu ne pângărească sufletul. Trebuie să ne străduim să păstrăm orice facultate a minții în cea mai bună stare, ca să putem sluji lui Dum-nezeu la capacitate maximă. Nimic nu trebuie să întrerupă comuniunea noastră cu Dumnezeu. (…)

Avem o lucrare de făcut în această lume şi nu trebuie să ne îngăduim să fim absorbiți de sine şi să uităm cerințele pe care Dumnezeu şi omenirea le au de la noi. Dacă Îl căutăm pe Dumnezeu cu toată seriozitatea, El va lucra asupra noastră prin Duhul Său cel Sfânt. El ştie de ce avem noi nevoie, căci El cunoaşte toate slăbiciunile noastre şi doreşte ca noi să ajungem să lucrăm în mod altruist, astfel ca să putem deveni buni în ce priveşte gândul, cuvântul şi fapta. Trebuie să încetăm să gândim şi să vorbim despre noi înşine, făcând din nevoile şi lipsurile noastre unicul obiect al gândurilor noastre. Dumnezeu doreşte ca noi să cultivăm atributele cerului.

Cu câtă răbdare ar trebui să tratăm greşelile fraților noştri, conştienți fiind de cât de mari sunt eşecurile noastre în ochii lui Dumnezeu. Cum ne putem ruga Tatălui nostru ceresc: „Și ne iartă nouă greşelile noastre cum iertăm şi noi greşiților noştri”, dacă suntem acuzatori, plini de resentimente şi severi în felul cum îi tratăm pe alții? Dumnezeu doreşte ca noi să fim mai buni, mai iubitori şi mai plăcuți, mai puțin criticoşi şi suspicioşi. Oh, dacă am avea toți Spiritul lui Hristos ca să ştim cum să ne purtăm cu frații şi semenii noştri!

Sunt mult prea mulți printre cei ce susțin a fi urmaşi ai lui Hristos care caută să-şi scuze propriile defecte exagerând defectele altora. Trebuie să imităm exemplul Domnului Isus, căci El, când a fost batjocorit, nu a rostit batjocuri, ci S-a încredințat Aceluia care judecă după dreptate… El a fost Maiestatea cerului şi în inima lui cura-tă nu era loc pentru spirit de răzbunare, ci doar pentru milă şi iubire. (…)

Poate nu ne aducem aminte anumite acte de bunătate pe care le facem, se poate ca acestea să dispară din memoria noastră, însă veşnicia va aduce la lumină în toa-tă strălucirea lor toate faptele făcute pentru salvarea de suflete, fiecare cuvânt ros-tit pentru mângâierea copiilor lui Dumnezeu; şi aceste fapte făcute pentru Hristos vor constitui o parte a bucuriei noastre de-a lungul veşniciei. – Review and Herald, 24 februarie 1891


53


BINECUVÂNTĂRILE LUI DUMNEZEU ŞI RESPONSABILITATEA NOASTRĂ

„Întoarceți-vă la Mine și Mă voi întoarce și Eu la voi”, zice Domnul oștirilor.

(Maleahi 3:7)

Satana prezintă continuu păcatele şi greşelile acelora care susțin că sunt copii ai lui Dumnezeu şi el necăjeşte îngerii lui Dumnezeu vorbind despre defecte-

le acestora. Ce îl va aduce pe poporul lui Dumnezeu într-o poziție corespunză-toare înaintea Lui? Domnul răspunde la această întrebare în Maleahi, spunând: „Întoarceți-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi”, zice Domnul oştirilor. Când ne întoarcem la Domnul din toată inima, El Se va lăsa găsit de noi.

Daniel s-a hotărât în inima lui să fie credincios Dumnezeului cerurilor. El s-a ho-tărât să nu mănânce din carnea de la masa împăratului şi nici să bea din vinul lui. La fel, cei trei tovarăşi ai săi s-au hotărât să nu-L dezonoreze pe Dumnezeu închinân-du-se în fața chipului de aur pe care îl ridicase Nebucadnețar în câmpia Dura. Când ne decidem să-I slujim lui Dumnezeu la fel de hotărâți ca aceşti slujitori credincioşi, Dumnezeu va fi de partea noastră şi ne va da din tăria Sa. (…)

Îngerii privesc cu uimire la nerecunoştința acelora pentru care Dumnezeu a fă-cut atât de mult, acordându-le continuu favorurile şi darurile Sale. Oamenii uită de cerințele Lui şi îşi îngăduie să fie egoişti şi lumeşti. (…)

Dumnezeu nu ne poate binecuvânta pământul şi turmele dacă noi nu folosim bi-necuvântările Sale pentru slava Lui. El nu-Și poate încredința comoara acelora care nu o folosesc cum se cuvine. În limbajul cel mai simplu, Domnul le-a spus copiilor Săi ce cere El de la ei. Ei trebuie să plătească zecime din tot ce posedă şi să dea daruri din ceea ce le dă El. Îndurările şi binecuvântările Lui sunt îmbelşugate şi constante. El ne trimite ploaie şi ne dă soare şi face ca vegetația să crească. El a rânduit anotim-purile; timpul de semănat şi de secerat sunt după cum le-a rânduit El; iar bunătatea necontenită a lui Dumnezeu ar merita ceva mai bun decât nerecunoştința şi uitarea multora.

Dacă astfel stau lucrurile, să nu ne întoarcem noi la Dumnezeu şi, cu inimi re-cunoscătoare, să-I aducem darurile şi zecimile noastre? Domnul ne-a arătat care ne este datoria atât de clar încât, dacă neglijăm să îndeplinim cerințele Sale, vom fi fără scuză. Dumnezeu a lăsat bunurile Sale în mâna slujitorilor Săi pentru ca aceştia să le administreze cu echitate, pentru ca Evanghelia să poată fi predicată în toată lumea. Măsurile necesare pentru răspândirea adevărului Său în lume nu au fost lăsate la voia întâmplării. – Signs of the Times, 13 ianuarie 1890

54

Luni, 18 februarie

LUMINA VOASTRĂ SĂ LUMINEZE

Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.

(Ioan 3:21)

În Predica Sa de pe Munte, Domnul Hristos le-a vorbit oamenilor despre faptul că evlavia personală înseamnă putere pentru ei. Ei trebuie să se predea lui Dum-

nezeu, lucrând împreună cu El fără rezerve. Pretențiile mari, formele şi ceremoni-ile, oricât de impunătoare ar fi, nu pot face inima bună şi caracterul curat. Dragos-tea adevărată pentru Dumnezeu este un principiu activ, un mijloc purificator. (…)

Națiunea iudaică a ocupat cea mai înaltă poziție; ei au ridicat ziduri mari şi înalte pentru a se izola de lumea păgână; ei se considerau un popor special, credincios, care era favorizat de Dumnezeu. Însă Domnul Hristos a prezentat religia lor ca fiind lipsită de credința mântuitoare. Era o combinație de doctrine seci, greu de împlinit, amestecate cu daruri şi jertfe. Erau foarte atenți în practicarea circumciziei, dar nu învățau pe alții nevoia de a avea o inimă curată. Ei înălțau poruncile lui Dumnezeu prin cuvinte, însă refuzau să le înalțe prin trăirea lor, iar religia lor nu era decât o piatră de poticnire pentru alții.

Deşi până atunci ei deținuseră autoritatea necontestată în materie de religie, acum ei trebuiau să facă loc marelui Învățător şi unei religii care nu cunoştea ho-tare şi nu făcea nicio distincție în ce priveşte castele, poziția în societate sau rasa. Însă adevărul pe care îl învăța Domnul Hristos era desemnat pentru întreaga fa-milie omenească. Singura credință adevărată este cea care lucrează prin dra-goste şi curăță sufletul. Este precum drojdia – transformă şi dezvoltă caracterul omenesc. (…)

Evanghelia lui Hristos înseamnă evlavie practică, o religie care îl înalță din de-gradarea sa firească pe cel ce o primeşte. Cel care priveşte la Mielul lui Dumnezeu ştie că El ridică păcatele lumii. Religia adevărată va avea ca urmare o desfăşurare cu totul diferită a vieții şi caracterului decât cea văzută în viețile cărturarilor şi fariseilor.

Dumnezeu nu dă lumina pentru ca aceasta să fie ascunsă în mod egoist şi să nu-i lumineze pe aceia care se află în întuneric. Uneltele omeneşti constituie canalul rânduit de Dumnezeu pentru a se ajunge la lume. În loc de a-i instrui să ascundă lumina, Mântuitorul spune poporului Său: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” – Review and Herald, 30 aprilie 1895

55


NEVOIA NOASTRĂ DE DUHUL SFÂNT

Dacă trăim prin Duhul, să și umblăm prin Duhul!

(Galateni 5:25)

Duhul Sfânt nu are ca scop doar să sfințească, ci să şi convingă. Nu ne putem pocăi de păcatele noastre până ce nu suntem convinşi de vinovăția noastră.

Cât de necesar este atunci să avem Duhul Sfânt cu noi când lucrăm pentru sufle-tele căzute! Capacitățile noastre umane vor fi exersate în zadar dacă nu vor fi unite cu mijloacele cereşti. (…)

În lucrarea de salvare a celor păcătoşi, noi şi îngerii trebuie să lucrăm în armo-nie, prezentând adevărul lui Dumnezeu acelora care nu îl cunosc, pentru ca şi ei să poată fi eliberați din legăturile păcatului. Doar adevărul ne poate face liberi. Liberta-tea care vine printr-o cunoaştere a adevărului trebuie proclamată către toate ființele omeneşti. Tatăl nostru ceresc, Domnul Isus Hristos şi îngerii din ceruri sunt cu toții interesați de această lucrare măreață şi sfântă. Nouă ne-a fost încredințat privile-giul deosebit de a descoperi caracterul divin, căutându-i în mod altruist pe păcătoşi pentru a-i scoate din groapa pieirii în care au căzut. Fiecare ființă omenească ce se va supune iluminării Duhului Sfânt trebuie folosită pentru împlinirea acestui scop conceput de Divinitate. (…)

Mântuitorul nostru trebuie să fie recunoscut şi confirmat ca atotsuficient pentru biserica Sa. Doar El poate desăvârşi credința poporului Său.

Trebuie să acordăm mai mult spațiu lucrării Duhului Sfânt pentru ca lu-crătorii să poată fi uniți şi să poată înainta cu tăria unui corp unit de soldați… O consacrare deplină în slujba lui Dumnezeu va da pe față influența modelatoare a Duhului Sfânt la fiecare pas pe parcursul drumului.

Dumnezeu doreşte ca biserica Sa să creadă în făgăduințele Sale şi să ceară pute-rea Duhului Sfânt să-i ajute în orice loc. (…)

Oh, de ar putea pricepe oamenii cei slabi că Însuşi Generalul armatelor din ce-ruri conduce şi direcționează mişcările aliaților Săi de pe pământ! Domnul Hristos Însuşi este puterea care reînnoieşte, lucrând în şi prin fiecare soldat, prin interme-diul Duhului Sfânt. Fiecare individ trebuie să devină un instrument în mâinile Sale spre a lucra pentru salvarea sufletelor. Niciunuia care doreşte să lucreze pentru Stă-pân nu trebuie să i se refuze un loc, dacă el este un adevărat urmaş al lui Hristos. Fiecare are, în mod individual, o responsabilitate pentru cauza lui Hristos. Eficiența Duhului lui Dumnezeu va face eficiente şi eforturile tuturor acelora care sunt gata să se supună călăuzirii Sale. – Review and Herald, 16 iulie 1895

56


ÎNDRĂZNEŞTE SĂ FII UN DANIEL

De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.

(Faptele 24:25)

Nu contează cât de păcătoşi am fost, nu contează care este poziția în care ne aflăm, dacă ne pocăim, venind la Domnul Hristos şi credem în El ca Mân-

tuitor personal, putem fi salvați pe deplin. Însă cât de periculoasă este atitudi-nea aceluia care cunoaşte adevărul, dar întârzie să-l pună în practică! Cât de pri-mejdios este pentru bărbați şi femei să caute doar amuzament pentru minte, să mulțumească gustul şi să satisfacă rațiunea, neglijând ceea ce a fost descoperit ca fiind datorie, dar îndepărtându-se de la aceasta în căutarea a ceva ce nici ei nu ştiu!

Domnul Isus spune: „Umblați câtă vreme aveți lumină, până nu vă cuprinde întunericul.” Puneți în practică fiecare precept al adevărului pe care îl cunoaşteți. Trăiți prin fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, şi atunci Îl veți urma pe Isus oriunde va merge El... Domnul nu refuză să dea Duhul Sfânt celor care I-L cer. Când convingerea pune stăpânire pe inimă, de ce să nu ascultăm, de ce să nu dăm atenție glasului Spiritului lui Dumnezeu? Cu fiecare ezitare şi amânare, noi ne aşezăm într-o poziție în care ne va fi tot mai greu să acceptăm lumina cerului şi, în cele din urmă, va fi imposibil să fim impresionați de îndemnurile şi avertizările Sale. Păcătosul spune cu tot mai multă lejeritate: „De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.”

Sufletele care la început amână şi ezită, împotrivindu-se luminii şi respingând orice cunoştință, au cele mai bune intenții de a face o întoarcere hotărâtă când se va ivi o ocazie bună; însă vrăjmaşul cel viclean, care este pe urmele lor, face planuri pentru a-i lega prin firele invizibile ale obiceiurilor rele. Caracterul se formează prin obiceiuri, iar un pas făcut în jos pe cale reprezintă o pregătire pentru cel de-al doilea pas, iar cel de-al doilea, pentru ceilalți care urmează. (…)

Copiii lui Dumnezeu trebuie să strălucească precum lumina în mijlocul unui neam imoral şi necinstit. Însă dacă nu sunt cultivate obiceiuri bune, acestea vor lăsa loc tendințelor fireşti şi ei vor deveni plini de sine, destrăbălați, nepăsători, lacomi, răzbunători, capricioşi, încăpățânați, orgolioşi, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu. (…)

Caracterul lui Daniel reprezintă o ilustrare a ceea ce poate deveni un păcătos prin harul lui Hristos. El era puternic în ce priveşte puterea intelectuală şi spiritua-lă… Duhul Sfânt trebuie să locuiască în noi ca un locatar divin. Fie ca recunoştința şi dragostea să abunde în inima voastră către Dumnezeu! – Review and Herald, 29 iunie 1897

57

Joi, 21 februarie

SĂ DEVENIM COPII AI LUI DUMENZEU

Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.

(Ioan 1:12)

Dacă am putea aprecia această mare binecuvântare, cât de avantajos ar fi pen-tru noi! Ni s-a acordat privilegiul de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu

în salvarea sufletelor noastre. A primi şi a crede este partea noastră din contract. Trebuie să-L primim pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal şi apoi trebuie să continuăm să credem în El. Aceasta înseamnă să fim în Hristos, să arătăm prin El, în orice vreme şi în orice împrejurare, o credință care constituie o reprezentare a caracterului Său – o credință care lucrează prin dragoste şi curăță sufletul de orice întinare. (…)

Fiecare trebuie să dobândim experiență pentru noi înşine. Nimeni nu poate de-pinde, în ce priveşte mântuirea, de experiența şi practica altcuiva. Fiecare trebuie să-L cunoaştem pe Domnul Hristos pentru a-L putea reprezenta înaintea lumii… Niciunul dintre noi nu trebuie să-şi scuze temperamentul pripit, caracterul diform, egoismul, invidia, gelozia sau orice necurăție a sufletului, trupului sau spiritului. Dumnezeu ne-a chemat la slavă şi virtute. Trebuie să dăm ascultare chemării.

Cum putem scăpa de sub puterea unuia care a fost odată un înger înălțat în curțile cereşti? El a fost o ființă plină de frumusețe şi farmec personal, fiind binecu-vântat cu un intelect puternic. Datorită poziției înalte oferite, el s-a socotit egal cu Dumnezeu… Cum putem noi discerne teoriile lui false şi cum ne putem împotrivi ispitelor lui? Doar prin experiența individuală pe care o dobândim prin cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos. Fără ajutor divin nu este posibil să scăpăm de ispitele şi cursele pe care Satana le-a pregătit pentru a înşela mințile oamenilor. (…)

Trebuie să umblăm aşa cum a umblat El, Domnul nostru, mergând pe urme-le paşilor Lui, dovedind blândețe şi smerenie… Slujirea lui Hristos este curată şi înălțătoare. Calea pe care a mers El nu este una în care să ne satisfacem propriile plăceri, sau una în care eul să fie satisfăcut. El le vorbeşte copiilor Săi astfel: „Dacă doreşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urme-ze.” Prețul cerului este supunerea față de Domnul Hristos. Calea către ceruri o con-stituie ascultarea de porunca: „Să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Cum a umblat Isus, aşa trebuie să umblăm şi noi. Calea pe care a urmat-o El, trebuie să o urmăm şi noi; căci ea conduce spre locaşurile pe care El le-a pregătit pentru noi. – Review and Herald, 24 aprilie 1900

58

Vineri, 22 februarie

EVLAVIE ÎNSOŢITĂ DE MULŢUMIRE

Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții!

(Luca 18:24)

Aceste cuvinte ale Mântuitorului au o semnificație adâncă şi necesită studiul nostru atent… Mulți dintre cei ce posedă mari bogății le-au dobândit prin

afaceri dubioase, obținând câştiguri pe seama semenilor lor; şi când încheie afa-ceri convenabile, îşi ridică în slăvi propria agerime de minte. Fiecare ban obținut în felul acesta şi apoi înmulțirea acestora au asupra lor blestemul lui Dumnezeu. (…)

Cei bogați trebuie testați mai îndeaproape. Dacă ei trec testul şi îndepărtează pe-tele necinstei şi ale nedreptății din caracterele lor şi, ca nişte ispravnici credincioşi, Îi aduc lui Dumnezeu lucrurile care Îi aparțin, acestora li se va spune: „Bine, rob bun şi credincios; [...] intră în bucuria Stăpânului tău.” (…)

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”, a spus Domnul Hristos, „căci fie va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ține la unul şi va nesocoti pe celălalt.” ... Când au auzit aceste lucruri, fariseii, care erau lacomi, L-au luat în derâdere. Însă, întorcân-du-Se spre ei, Domnul Hristos le-a spus: „Voi căutați să vă arătați neprihăniți îna-intea oamenilor; dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălțat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” (…)

Scriindu-i copilului său în cele ale Evangheliei, apostolul Pavel a spus: „Negreşit, evlavia însoțită de mulțumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem dar cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință şi s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.”

Pavel a dorit să-i transmită lui Timotei necesitatea de a da acea învățătură care să îndepărteze din mintea celor bogați amăgirea că, datorită bogăției lor, sunt superiori altora care nu au atâtea bogății ca ei. Ei consideră câştigul lor a fi evlavie. (…)

Sunt lucruri mărețe şi sfinte în care merită să investim banii noştri, iar banii investiți în acestea vor aduce dătătorilor mai multe bucurii constante decât dacă ar fi fost cheltuiți pentru satisfacții personale sau strânşi pentru lăcomie de câştig. – Re-view and Herald, 19 decembrie 1899


59


CE ESTE CREDINŢA?

Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.

(Evrei 11:1)

Gândul că neprihănirea Domnului Hristos ne este atribuită nu datorită vreunui merit al nostru, ci ca un dar din partea lui Dumnezeu, este un gând prețios.

Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor nu doreşte ca acest adevăr să fie prezentat cu claritate, căci el ştie că, dacă oamenii îl primesc pe deplin, puterea lui va fi înfrântă. Dacă el poate controla mintea, astfel ca îndoiala, necredința şi întunericul să consti-tuie experiența acelora care susțin a fi copii ai lui Dumnezeu, el îi poate învinge prin ispitire. Trebuie să fie încurajată credința simplă, prin care Dumnezeu este crezut pe cuvânt. Poporul lui Dumnezeu trebuie să aibă acea credință care se prinde de puterea divină; „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Cei care cred că Dumnezeu, prin Domnul Hristos, le-a iertat păcatele, nu ar trebui să înceteze să ducă lupta cea bună a credinței. Credința lor trebuie să devină tot mai puternică, până ce viața lor creştină, ca şi cuvintele lor, să dea mărturie că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăță de orice păcat”.

Credința înseamnă a ne încrede în Dumnezeu – a crede că El ne iubeşte şi cunoaşte cel mai bine ce este spre binele nostru. Astfel, în loc să alegem calea noas-tră, credința ne conduce să alegem calea Lui. În locul ignoranței noastre, ne con-duce spre înțelepciunea Lui; în locul slăbiciunii noastre, avem tăria Lui; în locul păcătoşeniei noastre, neprihănirea Lui. Viețile noastre, noi înşine suntem deja ai Lui; credința recunoaşte că Îi aparținem Lui şi acceptă binecuvântarea Lui. Adevă-rul, integritatea, curăția au fost considerate ca secrete ale succesului în viață… Orice impuls sau aspirație bună reprezintă darul lui Dumnezeu; credința primeşte de la Dumnezeu acea viață care poate produce adevărata creştere şi eficiență.

Felul în care ne punem credința în practică trebuie să fie foarte simplu. Pentru fiecare făgăduință a lui Dumnezeu există condiții ce trebuie respectate. Dacă suntem dispuşi să facem voia Sa, toată puterea Lui ne aparține. (…)

Credința care ne face în stare să primim darurile lui Dumnezeu este ea însăşi un dar… Ea creşte pe măsură ce este exersată în însuşirea Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru a ne întări credința, trebuie să fim în legătură cu Cuvântul.

De atâtea ori cei care s-au încrezut în Cuvântul lui Dumnezeu, deşi prin ei înşişi erau cu totul neajutorați, au rezistat în fața puterii întregii lumi… Aceştia sunt adevărații nobili ai lumii. Ei sunt familia Sa împărătească. – Review and Herald, 24 decembrie 1908


60


SINGURA COMOARĂ

Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.

(Efeseni 2:10)

Un caracter format după asemănarea divină reprezintă singura comoară pe care o putem lua din lumea aceasta în cea viitoare… Priviți fiecare clipă a

vieții ca fiind de aur. Nu irosiți timpul în indolență, în nesăbuință, ci folosiți-l pen-tru a dobândi comorile de sus. Trebuie să ne cultivăm mintea şi să ne dezvoltăm sufletul refuzând orice ar putea fi umplut cu lucruri neînsemnate. Să facem tot ce ține de noi pentru a ne întări intelectul. Să nu ne mulțumim cu standarde joase. Să nu ne arătăm mulțumiți până ce, prin eforturi pline de credincioşie, veghere şi rugăciune serioasă, nu ne asigurăm că avem înțelepciunea care vine de sus. (…)

Să ne bucurăm de orice rază de lumină pe care o putem obține prin cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu. Să facem lucrarea pe care ne-o dă Dumnezeu pentru astăzi şi să vedem cât de mult putem realiza prin puterea lui Hristos. Să facem din Dumnezeu sfătuitorul nostru. (…)

Domnul Hristos nu a uitat care este natura noastră atunci când a făcut aceste cerințe. El a luat natura noastră asupra Sa şi ne-a dat tărie morală pe care s-o unim cu efortul omenesc… Spiritul nostru se poate identifica într-atâta cu Spiritul Său, încât, prin gând şi scopuri, putem să fim una cu El…

Facultățile intelectuale, morale şi fizice trebuie de asemenea cultivate şi îmbu-nătățite, ca să putem atinge cele mai înalte standarde în ce priveşte cunoaşterea…

Daniel din istoria sacră nu era decât un tânăr când a fost luat captiv în Babilon împreună cu prietenii lui. Însă el stă înaintea întregului univers, înaintea lumilor necăzute şi înaintea lumii răzvrătite ca un exemplu strălucit de ceea ce poate face harul lui Dumnezeu pentru păcătoşi… Nu el a ales să fie expus nelegiuirii, lăcomiei şi obiceiurilor risipitoare ale acelei națiuni păgâne. Însă el s-a hotărât în inima lui, atunci când se afla acolo, să slujească Domnului. El a colaborat cu Dumnezeu. El s-a aşezat sub stindardul lui Hristos ca supus loial al Regelui ceresc. (…)

Caracterul pe care ni-l formăm în această lume ne determină destinul pentru veşnicie. Elementele pe care le considerăm de valoare în această lume vor fi de va-loare şi în lumea viitoare. Viitorul nostru este determinat de felul în care îngăduim să fim influențați… Luăm jugul lui Hristos asupra noastră şi învățăm calea Sa. – Youth’s Instructor, 17 august 1899

61

Luni, 25 februarie

CALEA LUI DUMEZEU, NU CALEA MEA

Arată-mi, Doamne, căile Tale și învață-mă cărările Tale.

(Psalmii 25:4)

Uneori, unii dintre cei care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos sunt auziți spunând: „Să nu te miri că sunt aspru, că spun lucrurilor pe nume, că îmi

pierd cumpătul; aşa e felul meu de a fi.”Să nu ne mirăm?! Să nu fie surprins Cerul la asemenea manifestări, având în

vedere că a fost conceput un plan de mântuire, a fost făcut un sacrificiu suprem pe crucea calvarului pentru ca tu să poți reflecta chipul lui Hristos? Aşa cu „felul tău de a fi” crezi că vei intra în ceruri? Imaginează-ți că cineva vine în fața porților de măr-găritar şi spune: „Știu că am fost nepoliticos şi lipsit de amabilitate şi că am obiceiul să mint şi să fur, însă vreau să intru în locaşurile cereşti.” Va avea acces un asemenea caracter în cetatea cerească? Nu, nu! Doar cei care merg pe calea lui Dumnezeu vor intra acolo.

Manifestarea tendințelor naturale sau cultivate în a face ceea ce este rău nu poate fi trecută cu vederea prin scuza: „Aşa e felul meu de a fi.” Creştinii sunt conştienți că, pentru a transpune în viața de zi cu zi principiile creştinismului, ei au mare nevoie de harul Domnului Hristos.

Tinerii care cooperează cu Hristos vor descoperi că, de fapt, căile lor sunt pline de greşeli care trebuie îndreptate. Aduse în construirea caracterului, aceste greşeli vor fi ca lemnele putrede. Nimeni să nu îngăduie ca acestea să dăinuie. Nimeni să nu se scuze cu nedesăvârşirile sale, spunând: „Aşa e felul meu de a fi.” Cei care vor să facă pe plac propriului eu, care refuză să renunțe la calea lor pentru calea lui Hristos, vor suferi sigur consecințele alegerii lor. (…)

Te lupți să mergi pe calea adevărului şi a neprihănirii? Atunci nu te lăsa descura-jat de ispită. E drept, vei fi ispitit, dar nu uita că ispita nu constituie păcat; nu este o indicație a neplăcerii lui Dumnezeu. El îngăduie ca tu să fii ispitit, însă El va măsura această ispită în funcție de puterea pe care ți-a dat-o pentru a-i face față şi a o birui. În ceasul ispitei şi al încercării, este momentul să-ți măsori credința în Dumnezeu şi să evaluezi stabilitatea caracterului tău creştin.

Nu spune: „Mi-este imposibil să biruiesc.” Prin propria putere nu poți birui, dar ajutorul va veni de la Cel care este atotputernic. Rosteşte rugăciunea: „Arată-mi, Doamne, căile Tale şi învață-mă cărările Tale!” – Youth’s Instructor, 2 octombrie 1902

62


CREDINŢĂ NEŞOVĂIELNICĂ

Și omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus și a pornit la drum.

(Ioan 4:50)

În cetatea Capernaum, fiul unui slujbaş împărătesc era bolnav pe moarte. În za-dar a încercat tatăl său să-l salveze. Un sol vine în grabă la locuința sa şi cere să-l

vadă pe nobil. Solul îi spune că tocmai s-a întors de la Ierusalim şi că în Galileea există un profet al lui Dumnezeu, despre care unii spun că ar fi Mesia cel mult aşteptat… S-ar putea ca El să-i poată vindeca fiul.

În timp ce ascultă, fața nobilului îşi schimbă înfățişarea de la deznădejde la speranță… Speranța care s-a aprins în sufletul lui se întăreşte tot mai mult pe măsu-ră ce se pregăteşte de călătorie. Înainte ca ziua să se încheie, el este deja în drum spre Cana Galileei unde se auzise că va ajunge Isus…

Când Îl găseşte pe Isus, îl imploră vă vină la Capernaum să-i vindece fiul. „Dacă nu vedeți semne şi minuni, cu niciun chip nu credeți”, a răspuns Isus. Într-o anumită măsură, slujbaşul credea, altfel nu ar fi făcut acea călătorie lungă în acel moment critic. Însă Domnul Hristos dorea ca să crească şi mai mult credința lui. Cu inima zdrobită, tatăl Îl roagă din nou: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu.” El se teme că fiecare clipă ce trece va fi în defavoarea vindecării lui… Dorind să-l conducă spre credință deplină, Mântuitorul îi răspunde: „Du-te, fiul tău trăieşte.” „Și omul acela a crezut cuvintele pe care i le-a spus Isus şi a pornit la drum.” Având asigurarea că moartea de care se temea nu avea să se abată asupra fiului său, slujbaşul împără-tesc nu pune nicio întrebare şi nu caută nicio explicație. El crede. Și repetă continuu cuvintele: „Fiul tău trăieşte.”

Și puterea cuvintelor Mântuitorului străbate precum fulgerul din Cana până în Capernaum, iar copilul este vindecat… Cei care stăteau lângă patul lui urmăreau cu răsuflarea tăiată bătălia dintre viață şi moarte. Și când, într-o clipă, frigurile dispar, ei sunt plini de uimire. Știind îngrijorarea tatălui, ei se duc să-l întâmpine cu vestea cea bună. Acesta nu pune decât o singură întrebare: Care a fost ceasul în care a început să-i fie mai bine? Ei îi spun, şi tatăl este mulțumit… Acum credința sa este încunu-nată cu asigurare deplină.

În lucrarea noastră pentru Domnul Hristos, avem nevoie de mai multă credință neşovăielnică, asemenea celei a slujbaşului împărătesc… Cel care se încrede în Mân-tuitorul are parte de cetățile cereşti inundate de slava care vine de la tronul lui Dum-nezeu. – Youth’s Instructor, 4 decembrie 1902

63


PUTEREA CÂNTECULUI

El va face pustia lui ca un rai și pământul lui uscat, ca o grădină a Domnului. Bucuria și veselia vor fi în mijlocul lui, mulțumiri și cântări de laudă.

(Isaia 51:3)

Cântările de laudă alcătuiesc atmosfera cerului, iar când cerul vine în atingere cu pământul, este muzică şi cântec – „mulțumiri şi cântări de laudă”.

Deasupra pământului nou creat, aşa cum se prezenta el frumos şi imaculat spre bucuria lui Dumnezeu, „stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie şi toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie”. La fel şi inimile oamenilor, ca să rezoneze cu cerul, au răspuns la bunătatea lui Dumnezeu prin cântări de laudă. Multe dintre evenimentele istoriei omeneşti au fost legate de cântări sacre.

Istoria cântărilor din Biblie este plină de învățături cu privire la folosirea şi bene-ficiile muzicii şi ale cântatului. Muzica este adesea pervertită pentru a servi scopuri-lor celui rău şi, în felul acesta, devine unul dintre cele mai ademenitoare mijloace de ispitire. Însă, folosită corespunzător, aceasta este un dar prețios de la Dumnezeu, ce are menirea de a înălța gândurile spre subiecte mărețe şi nobile, de a inspira şi înălța sufletul. Aşa cum copiii lui Israel, călătorind prin pustie, îşi înveseleau viața prin in-tonarea unor cântări sacre, la fel şi azi Dumnezeu îi îndeamnă pe copiii Săi să se bu-cure pe calea lor de peregrini către ceruri. Sunt puține mijloace mai eficiente pentru fixarea Cuvântului Său în memorie ca repetarea lor prin cântare. Asemenea cântări au o putere minunată. Au puterea de a supune firea aspră şi necizelată, puterea de a înviora mintea şi de a trezi împreuna-simțire, de a încuraja armonia în acțiune şi de a alunga tristețea şi gândurile negative, care distrug curajul şi slăbesc puterile.

Muzica reprezintă unul dintre cele mai eficiente mijloace de impresionare a ini-mii cu adevărul spiritual. Cât de adesea, sufletului apăsat şi cufundat în disperare, îi revin în memorie unele cuvinte ale lui Dumnezeu – vreun refren al unui cântec din copilărie de mult uitat –, iar ispitele îşi pierd puterea şi astfel curajul şi voioşia sunt transmise şi altor suflete!

Să se audă cântece în cămin, cântece frumoase şi curate, şi mai puține cuvinte de critică, să fie mai multă voioşie, speranță şi bucurie. Să fie cântece în şcoli, iar elevii vor fi mai aproape de Dumnezeu, de profesorii lor şi unii de alții.

Ca parte a serviciului religios, cântarea constituie un act de închinare la fel ca şi rugăciunea. – Youth’s Instructor, 29 martie 1904

64

Joi, 28 februarie

ADEVĂRUL ÎNVINGE RĂUL

Să nu credeți că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.

(Matei 10:34)

Se ridică adesea întrebarea: Cum se poate armoniza afirmația: „Nu am venit să aduc pacea, ci sabia” cu versurile cântecului intonat de îngeri când Domnul

Hristos S-a născut în ieslea din Betleem: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea-înalte şi pace pe pământ între oameni”? Cântecul îngerilor este în armonie cu ceea ce a spus profetul Isaia când a prezis naşterea Domnului Hristos; a spus că El este Prințul păcii. Evanghelia reprezintă un glorios mesaj de pace şi bună învoire între oameni; binecuvântarea pe care Domnul Hristos a venit s-o aducă a fost una de pace şi armonie. El a lăsat tronul Său de slavă, Și-a îmbrăcat divinitatea în umani-tate ca să-i poată aduce înapoi pe fiii oamenilor de la apostazie la credincioşie față de Dumnezeu şi să lege inima lor cu inima Iubirii infinite. El a venit să prezinte unei lumi pierdute remediul pentru păcat, pentru ca oricine crede în El să nu pia-ră, ci, devenind una cu El şi cu Tatăl, să aibă viața veşnică. (…)

Starea lumii când Domnul Hristos a umblat pe pământ nu era una prea de dorit. La data aceea, Scripturile au fost îngropate sub tradiții omeneşti, iar Domnul Hristos a spus despre cei ce susțineau că ştiu să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu că nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. (…)

Domnul Hristos a prezentat oamenilor, lumii întregi, strălucirea, frumusețea, natura divină prin care puteau fi legați de Dragostea infinită. El a adus lumină în lume ca să risipească întunericul spiritual şi să descopere adevărul… Adevărul, care trebuia să restaureze şi să reînnoiască, are puterea de a distruge răul; dar când răul continuă să fie nutrit în suflet, acesta ajunge să îl distrugă şi pe păcătos. (…)

Răutatea păcătoşilor, împotrivirea lor față de adevăr, face misiunea lui Hristos să pară ceea ce a spus El ucenicilor Săi: o sabie pe pământ; însă conflictul nu este efectul creştinismului, ci urmarea opoziției din inimile acelora care nu vor să primească binecuvântările sale.

Încă de la apariția creştinismului în lume, s-a pornit o luptă pe viață şi pe moarte împotriva adevărului… Aceia care suferă pentru adevăr cunosc valoarea unei Evan-ghelii curate, a unei Biblii libere şi a libertății de conştiință. – Bible Echo (Australia), 12 martie 1894

MARTIE„Vino și urmează-Mă!” (Matei 19:21)

MARTIE„Vino și urmează-Mă!” (Matei 19:21)

66

Vineri, 1 martie

SACRIFICIU PENTRU CAUZA LUI DUMNEZEU

Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer. Apoi, vino și urmează-Mă.

(Matei 19:21)

Domnul Isus a spus (tânărului conducător bogat): „Dă la săraci”… Prin aceas-tă adresare directă, El i-a atras atenția asupra idolului său. Iubirea față de

bogății era totul pentru el, de aceea îi era imposibil să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima lui, cu tot sufletul şi cu tot cugetul lui. Și această dragoste supremă pentru bogății i-a închis ochii față de nevoile semenilor săi. El nu îşi iubea aproa-pele ca pe sine însuşi, de aceea nu putea împlini ultimele şase porunci. (…)

Am văzut că, dacă bărbații şi femeile îşi iubesc bogățiile mai mult decât seme-nii, mai mult decât pe Dumnezeu sau adevărul Cuvântului Său, iar inimile lor sunt ataşate de bogățiile lor, ei nu pot avea viață veşnică. Mai degrabă renunță la adevăr decât să vândă şi să dea la săraci. În acest punct, ei sunt puşi la încercare pentru a se vedea cât de mult Îl iubesc pe Dumnezeu, cât de mult iubesc adevărul şi, ca şi tânărul bogat din Biblie, mulți pleacă întristați pentru că nu pot avea şi bogățiile, şi comoara din ceruri în acelaşi timp… Iubirea pentru Isus şi cea pentru bogății nu pot sălăşlui în aceeaşi inimă.

Am văzut că Dumnezeu ar fi putut trimite soli din cer pentru a-Și îndeplini lu-crarea; dar nu aceasta doreşte El. El a rânduit ca bărbații şi femeile să fie instrumen-tele pe care le foloseşte, pentru ca, având în vedere marele sacrificiu care a fost făcut pentru ei, să aibă şi ei partea lor în această lucrare de mântuire, prin sacrificii pe care le fac pentru semenii lor, arătând în felul acesta cât de mult prețuiesc sacrificiul făcut pentru ei. (…)

Am văzut că mulți dau din belşugul lor, însă nu simt nicio lipsă. Nu se lipsesc pe ei înşişi de niciun lucru pentru cauza lui Hristos. Ei încă au tot ce le doreşte inima. Și oferă cu generozitate şi din inimă. Dumnezeu vede acest lucru, faptele şi motivațiile Îi sunt cunoscute şi notate cu strictețe. Ei nu îşi vor pierde răsplata. Voi, care nu puteți dărui atât de mult, nu trebuie să vă scuzați că nu puteți da la fel de mult ca alții. Faceți ce puteți voi. Lipsiți-vă de unele lucruri fără de care puteți trăi şi sacrificați pentru cauza lui Dumnezeu. Ca şi văduva, dați bănuții voştri. De fapt, veți da mai mult decât cei ce au dat din belşugul lor. Și veți vedea ce simțământ plăcut este acela de a le oferi celor în nevoie, de a renunța la anumite lucruri şi de a sacrifica pentru adevăr, făcându-ți astfel o comoară în cer! – Review and Herald, 26 noiembrie 1857


67

Sâmbătă, 2 martie

DUMNEZEU NE FOLOSEŞTE PENTRU A-I AJUTA PE ALŢII

Cinstește pe Domnul cu averile tale și cu cele dintâi roade din venitul tău, căci atunci grânarele îți vor fi pline de belșug și teascurile tale vor geme de must.

(Proverbele 3:9-10)

Dumnezeu poate să-Și împlinească pe deplin promisiunile. Orice bun pămân-tesc vine din mâna Sa. Resursele Domnului sunt infinite şi El le foloseşte pe

toate pentru a-Și împlini scopurile. Ispravnicii Săi credincioşi, care folosesc cu înțelepciune bunurile încredințate lor de Dumnezeu pentru înaintarea adevărului şi binecuvântarea omenirii în suferință, vor fi răsplătiți pentru faptele lor. Dumne-zeu toarnă în mâinile lor chiar în timp ce ei dau altora. El face să înainteze cauza Sa pe pământ prin ispravnicii cărora le-a încredințat capitalul Său. Sunt unii care, deşi îşi doresc bogății mari, ar fi ruinați dacă le-ar poseda. Dumnezeu îi pune la încercare pe oameni prin talanții pe care li-i încredințează personal. Stă în puterea lor să folosească greşit darul sau să-l folosească spre slava lui Dumnezeu… Au fost puşi la încercare şi au fost dovediți şi găsiți necredincioşi pentru că au folosit pen-tru ei înşişi ceea ce aparținea altora. Dumnezeu nu va încredința unora ca aceştia bogățiile Sale veşnice.

Aceia care administrează însă judicios şi neegoist bunurile Domnului, identi-ficându-se astfel cu cei ce suferă, vor avansa, pentru că ei îşi fac partea rânduită de Dumnezeu în sistemul Lui de binefacere…

Orice lucru bun de pe pământ ne-a fost dat ca o expresie a iubirii lui Dumnezeu. El a făcut din copiii Săi ispravnici ai Săi şi le dă darul influenței şi mijloacele nece-sare pentru a-l folosi pentru împlinirea lucrării Sale pe pământ. Tatăl nostru ceresc Îşi propune să lege ființele omeneşti limitate cu Sine Însuşi. Ca lucrători, ei pot fi instrumentele Sale în salvarea de suflete…

Aceia care umblă în lumina adevărului vor răspândi lumină pentru cei din jurul lor. Ei sunt martori vii pentru Hristos. Ei nu vor fi precum lumea, trăind în întuneric moral, iubindu-se pe ei înşişi şi lucrurile din lume şi căutând comori pământeşti…

Dumnezeu vrea ca noi să fim păzitorul fratelui nostru şi ne cere socoteală pentru această mare responsabilitate. Dumnezeu ne-a legat cu Sine şi planul Său este ca noi să lucrăm în armonie cu El. El a rânduit sistemul de binefacere pentru ca noi, cei ce am fost creați după chipul Său, să dovedim lepădare de sine, să fim în caracter asemenea Lui, care este, prin natura Sa, dragoste. – Review and Herald, 31 octombrie 1878


68

Duminică, 3 martie

ÎNŞELĂCIUNEA BOGĂŢIILOR

Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.

(1 Timotei 6:10)

Mulți dintre cei care susțin a crede adevărurile speciale pentru timpul nostru nu au un discernământ potrivit în ce priveşte caracterul. Ei nu pot aprecia

valoarea morală. Deşi se laudă mult cu credincioşia lor față de cauza lui Dum-nezeu şi cu faptul că ei cunosc Scripturile, totuşi nu sunt umili. Ei îi prețuiesc în mod special pe cei care dețin bogății şi sunt prosperi, uitând că nu bogățiile sunt cele care ne fac să avem trecere înaintea lui Dumnezeu. Adevărata desăvârşire a caracterului este adesea trecută cu vederea dacă este posedată de cei săraci. Ba-nii exercită o influență puternică. Însă, Îl interesează oare pe Dumnezeu banii, avuțiile? Vitele de pe mii de dealuri sunt ale Lui, lumea cu tot ce cuprinde ea. (…)

Dumnezeu le-a încredințat ispravnicilor Săi mijloace care să fie folosite pentru a face bine, în felul acesta asigurându-şi o comoară în ceruri. Însă dacă, asemenea celui cu un singur talant, îşi ascund mijloacele încredințate lor, temându-se că Dum-nezeu va primi ceea ce Îi aparține, ei nu doar că vor pierde ceea ce în final va fi acor-dat ispravnicului credincios, dar vor pierde chiar ceea ce Dumnezeu le-a încredințat lor şi care trebuia să fie pus la lucru. (…)

Marele apostol a dorit să-i transmită lui Timotei, printr-o epistolă, nevoia de a da acele învățături care să îndepărteze amăgirea care pune stăpânire atât de repede pe cei bogați – anume aceea că, datorită abilității lor de a dobândi bogății, ei sunt superiori în ce priveşte înțelepciunea şi judecata față de cei aflați în sărăcie, al căror câştig este evlavia. (…)

Oamenii îşi pot devota întreaga viață câştigării de bogății şi cu toate acestea, neaducând nimic în lume, nu vor putea lua nimic din ea. Ei au sacrificat principii înalte, nobile, au renunțat la credința lor pentru bogății şi, dacă nu sunt dezamăgiți de acestea, ei sunt dezamăgiți că nu au găsit fericirea pe care sperau că le-o vor aduce bogățiile. (…)

Apostolul arată singura utilizare adevărată a bogățiilor şi îi spune lui Timotei să-i îndemne pe cei bogați să facă bine, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții, ca să-şi strângă pentru vremea viitoare – referindu-se la timpul sfârşitului – drept comoară, o bună temelie şi să apuce viața veşnică… Evlavia însoțită de mulțumire este un mare câştig. În aceasta constă marele secret al fericirii şi adevărata prosperitate a sufletului şi a trupului. – Review and Herald, 4 martie 1880

69

Luni, 4 martie

DAŢI-I LUI DUMNEZEU CE ESTE AL LUI

A Mea este lumea și tot ce cuprinde ea.

(Psalmii 50:12)

Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape şi ceea ce se face pentru salvarea sufle-telor trebuie să fie făcut repede. Din acest motiv, noi înființăm instituții pentru

răspândirea adevărului cu ajutorul tiparului, pentru educarea tinerilor şi pentru refacerea celor bolnavi. Însă cei egoişti şi iubitori de bani întreabă: „Ce rost au toa-te acestea când timpul este scurt? Nu este oare o contradicție a credinței noastre să cheltuim atât de mult pentru case de editură, şcoli şi instituții de sănătate?” Noi dăm acest răspuns: Dacă timpul va mai dura doar câțiva ani, de ce să investim atât de mult în case şi terenuri sau în etalarea de bunuri inutile şi extravagante, în timp ce sume atât de neînsemnate sunt destinate lucrării de pregătire pentru marele eveniment din fața noastră? (…)

Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, puterea tiparului poate fi doar cu greu supra-estimată… De aceea, casele de publicații să fie susținute, iar solia adevărului să fie transmisă către toate națiunile pământului.

Au fost înființate şcoli pentru ca tinerii şi copiii noştri să poată beneficia de educația şi disciplina necesare spre a se pregăti pentru încercarea ce va veni în cu-rând asupra fiecărui suflet. În aceste şcoli, Biblia trebuie să fie unul dintre princi-palele subiecte de studiu. Trebuie să se acorde atenție dezvoltării atât a puterilor morale, cât şi a celor intelectuale. Noi sperăm ca în aceste şcoli să fie pregătiți mulți lucrători serioşi care să ducă lumina adevărului acelora care se află în întuneric.

În instituțiile noastre de sănătate, noi oferim un loc în care cei bolnavi să se bucu-re de agenții naturali de vindecare, în loc să fie dependenți de medicamentele mor-tale. Și mulți dintre cei ce se vor reface în asemenea locuri vor fi gata să se supună influenței adevărului…

Bogăția este o mare binecuvântare dacă este folosită în acord cu voia lui Dumne-zeu. Însă pentru inima egoistă, posedarea de bogății poate deveni o cursă teribilă… Cei care obțin cea mai mare bucurie în această viață sunt cei care folosesc mărinimia lui Dumnezeu, dar nu abuzează de ea. (…)

Dumnezeu este stăpânitorul de drept al universului. Toate lucrurile sunt ale Lui. Fiecare binecuvântare de care beneficiază oamenii constituie urmarea binefacerii divine... El ne cere să-I consacrăm Lui cele dintâi şi cele mai bune roade din ceea ce ne-a dat drept capital. Dacă recunoaştem în acest fel suveranitatea Lui de drept şi providența Lui plină de har, El ne-a promis că va binecuvânta ceea ce rămâne pentru noi şi ne-a dat ca garanție cuvântul Său. – Review and Herald, 16 mai 1882

70

Marți, 5 martie

GENEROZITATE ŞI DRAGOSTE PENTRU LUCRAREA LUI DUMNEZEU

Nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaș. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri.

(Exodul 36:6)

În sistemul iudaic, poporului i se cerea să dea dovadă de un spirit de generozitate, atât pentru susținerea cauzei lui Dumnezei, cât şi pentru împlinirea nevoilor

celor săraci. La culegerea roadelor câmpului, cât şi ale viei, cele dintâi roade ale câmpului – din porumb, must şi ulei – trebuiau aduse ca o jertfă Domnului. Spi-cele rămase pe urma seceratului erau rezervate celor săraci. Cele dintâi roade ale lânii, atunci când erau tunse oile, ale boabelor, când grâul era treierat, trebuiau să fie aduse Domnului; şi porunca era ca la sărbători să fie invitați şi cei săraci, vă-duvele, orfanii şi cei străini. La încheiere de an, fiecăruia i se cerea să adeverească, printr-un jurământ solemn, că s-a conformat poruncii lui Dumnezeu.

Dumnezeu a dat aceste rânduieli pentru a imprima în mintea oamenilor faptul că El trebuie să ocupe cel dintâi loc în toate lucrurile. Prin acest sistem de binefacere li se reamintea că Stăpânul lor îndurător era adevăratul proprietar al câmpurilor lor, al turmelor lor, al cirezilor lor, că Dumnezeul cerurilor era Cel ce le trimitea soare şi ploaie la vremea de semănat şi de cules şi că tot ce posedau ei aparținea creației Lui. Totul aparținea Domnului, iar El a făcut din ei ispravnicii Săi.

Generozitatea evreilor la construirea cortului întâlnirii a dovedit un spirit de dărnicie care nu a mai fost egalat de poporul lui Dumnezeu în nicio ocazie ulteri-oară. Evreii tocmai fuseseră eliberați din lunga lor robie din Egipt şi pribegeau prin pustie; şi, abia ce scăpaseră de oştirile egiptene care îi urmăriseră atunci când au plecat în fuga mare, când cuvântul Domnului a venit la Moise: „Vorbeşte copiilor lui Israel să-mi aducă un dar: fiecare să aducă drept prinos ce-l lasă inima.”

Toți au dat cu mână largă, nu o anumită cantitate din prinosul lor, ci o mare par-te din ceea ce dețineau atunci. Au dăruit Domnului cu bucurie şi din toată inima. Prin fapta lor, ei L-au onorat. Nu erau toate ale Lui? Nu de la El aveau totul? Dacă le-ar fi cerut înapoi, nu era de datoria lor să dea înapoi ce au primit? Nu a fost ne-voie de insistențe. Poporul a adus chiar mai mult decât era nevoie; şi li s-a spus să se oprească, căci deja se strânsese mai mult decât era necesar. – Review and Herald, 17 octombrie 1882

71

Miercuri, 6 martie

BUCURIA ÎNAINTĂRII LUCRĂRII LUI DUMNEZEU

Doamne, Dumnezeul nostru, din mâna Ta vin toate aceste bogății pe care le-am pregătit ca să-Ți zidim o casă Ție, Numelui Tău celui sfânt, și ale Tale sunt toate.

(1 Cronici 29:16)

La construirea templului, apelul pentru daruri a fost întâmpinat cu un răspuns din inimă. Poporul nu a dat de silă; ei s-au bucurat la gândul că se ridică o clă-

dire pentru închinare lui Dumnezeu. În acest scop, ei au dăruit mai mult decât su-ficient. David a binecuvântat pe Domnul înaintea întregii adunări şi a spus: „Căci ce sunt eu şi ce este poporul meu ca să putem să-Ți aducem daruri de bunăvoie? Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-ți aducem.” (…)

David a înțeles bine de unde proveneau toate îndurările sale. O, ce bine ar fi dacă cei din zilele noastre, care se bucură de dragostea Mântuitorului, ar fi conştienți că argintul şi aurul sunt ale Domnului, le-ar folosi pentru slava Sa şi nu le-ar reține cu părere de rău pentru a se îmbogăți ei înşişi! El are dreptul de necontestat asupra a tot ceea ce a încredințat creaturilor Sale. Tot ce dețin ei Îi aparține Lui.

Sunt obiective înalte şi sfinte, care necesită resurse; investind în acestea, ele vor aduce dătătorilor o bucurie mai mare şi continuă decât dacă acestea ar fi fost cheltu-ite pentru mulțumirea personală sau strânse din lăcomie de câştig. (…)

Mulți rețin cu egoism posesiunile lor şi îşi amăgesc conştiința alcătuind un plan de a face ceva măreț pentru cauza lui Dumnezeu după moartea lor. Ei întocmesc un testament prin care donează bisericii o sumă mare de bani împreună cu dobânzile aferente, şi apoi stau liniştiți cu simțământul că au făcut tot ce li se cere. Oare prin aceasta au dovedit ei lepădare de sine? Dimpotrivă, nu au dovedit decât egoism. Când nu mai au la ce să-şi folosească banii, îşi propun să Îi dea lui Dumnezeu. Însă îi rețin pentru ei cât de mult pot, până când sunt constrânşi să renunțe la ei de vreun mesager pe care nu îl pot respinge.

Dumnezeu ne-a făcut pe toți ispravnicii Săi şi nu ne-a îngăduit să ne neglijăm datoria sau s-o lăsăm pe seama altora. Apelul pentru mijloace pentru înaintarea ade-vărului nu va fi niciodată mai urgent ca acum. Banii noştri nu vor face niciodată mai mult bine decât acum, în prezent... Dacă lăsăm ca alții să facă ceea ce Domnul aşteaptă de la noi, procedăm greşit şi față de noi, şi față de El, care ne-a dat totul… Dumnezeu lasă ca fiecare să facă ceea ce îşi propune în privința aceasta, pe tot par-cursul vieții. – Review and Herald, 17 octombrie 1882

72

Joi, 7 martie

CE PREŢUIEŞTE DUMNEZEU

Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; și altul care economisește prea mult nu face decât să sărăcească.

(Proverbele 11:24)

Experiența arată că spiritul de bunăvoință se găseşte mai mult la cei care dețin mijloace materiale mai puține decât printre cei bogați. Cele mai generoase

donații pentru cauza lui Dumnezeu şi pentru cei săraci provin din portofelul per-soanelor mai sărace, în timp ce mulți dintre cei cărora Dumnezeu le-a încredințat mari bogății în acest scop nu consideră că ar fi necesar să dea pentru înaintarea adevărului şi nu aud strigătele celor săraci din mijlocul lor. (…)

Darul celor săraci, rodul lepădării de sine pentru răspândirea luminii prețioase a adevărului este ca tămâia mirositoare înaintea Domnului. Și fiecare act de sacrificiu de sine pentru binele altora va întări spiritul de binefacere din inima dătătorului, aducându-l pe dătător mai aproape de Răscumpărătorul lumii, care, „deşi era bogat, s-a făcut sărac de dragul nostru pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem să fim bogați.”

Cea mai mică sumă dăruită cu voioşie ca urmare a lepădării de sine este de mai mare valoare în ochii lui Dumnezeu decât darurile acelora care ar putea da mii, şi totuşi să nu simtă lipsa. Văduva cea săracă, dăruind doi bănuți pentru vistieria Domnului, a dovedit dragoste, credință şi mărinimie. Ea a dat tot ce a avut, încre-zându-se în grija lui Dumnezeu pentru viitorul nesigur din fața ei. Mântuitorul a declarat că micul ei dar a fost cel mai mare dintre cele aruncate în vistierie în ziua respectivă. Prețul acestuia nu a fost măsurat după valoarea banilor, ci după curăția motivelor care au împins-o spre acest sacrificiu.

Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acelui dar sincer a făcut ca acesta să fie ur-mat de mari binecuvântări. Paraua văduvei a fost ca un mic pârâiaş care a curs de-a lungul veacurilor, tot lărgindu-se şi adâncindu-se şi contribuind în mii de direcții la răspândirea adevărului şi la alinarea nevoilor celor săraci. Influența acelui dar mic a acționat mereu şi mereu asupra a mii de inimi de-a lungul vremurilor şi în fieca-re țară de pe glob. Ca urmare, nenumărate daruri au fost dăruite pentru vistieria Domnului din partea celor săraci, dar generoşi. Și iar şi iar, exemplul său a stimulat spre fapte bune pe mii de oameni dintre cei iubitori de tihnă, egoişti şi şovăielnici, şi darurile lor s-au adăugat de asemenea la cel al acestei femei.

Generozitatea constituie o datorie ce nu trebuie nicidecum neglijată. (…)Domnul apelează la darurile noastre pentru a ne ajuta să cultivăm un spirit de

generozitate. – Review and Herald, 9 februarie 1886

73

Vineri, 8 martie

ÎNCREDEŢI-VĂ ÎN CUVÂNT, NU ÎN SIMŢĂMINTE

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea.

(Coloseni 3:16)

Cuvântul lui Dumnezeu este temelia credinței noastre şi de aceea, prin inter-mediul Cuvântului lui Dumnezeu, noi putem obține dovada că suntem bine

înaintea lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem din simțămintele noastre un test prin care să ne putem da seama dacă suntem sau nu pe placul lui Dumnezeu, fie că le considerăm încurajatoare, fie că nu. De îndată ce începem să ne contemplăm simțămintele, ne aflăm pe un teren periculos. Dacă suntem bucuroşi, socotim că suntem într-o stare favorabilă, însă, dacă se petrece o schimbare, şi circumstanțele ajung să ne producă sentimente de descurajare care ne vor face inima tristă, atunci în mod natural vom ajunge să ne îndoim de faptul că Dumnezeu ne-a acceptat.

Satana nu ezită în a aduce în fața sufletului pocăit sugestii şi dificultăți pentru a-i slăbi credința şi a-i distruge curajul. El are ispite fără număr pe care le poate trimite ca să ne invadeze mintea, unele după altele, însă creştinii nu trebuie să se ia după emoții şi să dea curs sentimentelor lor, căci dacă fac astfel, nu fac altceva decât să-l întrețină pe oaspetele nelegiuit, să se îndoiască şi să se lase copleşiți de disperare.

Nu vă bazați prea mult pe sentimentele voastre şi nu vă lăsați stăpâniți de ele, fie că acestea sunt bune, rele, de tristețe sau de bucurie… Cuvântul lui Dumnezeu este singurul care trebuie să fie siguranța voastră… Este o luptă în care trebuie să se an-gajeze fiecare suflet care doreşte să obțină cununa vieții. Cu consecvență, biruitorul trebuie să ducă lupta cea bună a credinței, folosind armele din Cuvântul lui Dumne-zeu. Trebuie să-l întâmpinăm pe vrăjmaş cu cuvintele: „Stă scris.” (…)

Când vrăjmaşul începe să depărteze mintea de la Domnul Isus, să alunge mila Sa, iubirea Sa şi atotputernicia Sa, nu irosiți timp prețios dând curs sentimentelor voastre, ci duceți-vă degrabă la Cuvânt. Domnul Hristos este prezentat în Scripturi ca Cel prin care Dumnezeu a făcut lumile. El este Lumina lumii şi, pe măsură ce noi, căutătorii luminii, studiem Cuvântul, vom avea parte de iluminarea divină. (…)

Oare ce sperăm să realizăm tânjind să avem toată lumea convertită pentru Isus, crezând în iubirea Lui iertătoare, dacă noi înşine nu credem în dragostea Lui şi nu găsim odihnă în harul Său? Cum am putea să-i conducem pe alții spre o siguranță deplină, spre o credință simplă, de copil, în Tatăl nostru ceresc, când noi ne măsu-răm şi judecăm dragostea față de El prin prisma sentimentelor noastre? – Signs of the Times, 3 decembrie 1894


74


CUVÂNTUL S-A FĂCUT TRUP

Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup... Iată-Mă, vin (…) să fac voia Ta, Dumnezeule.

(Evrei 10:5-7)

Dacă îngerul Gabriel ar fi fost trimis în această lume ca să ia asupra lui natura umană şi să-i învețe pe oameni cunoaşterea de Dumnezeu, cât de doritori ar

fi fost oamenii să asculte sfaturile lui! Să presupunem că el ar fi fost în stare să ne dea un exemplu desăvârşit de curăție şi sfințenie, simțind împreună cu noi în toate necazurile, nenorocirile şi chinurile noastre şi suferind pedeapsa pentru păcatele noastre. Cât de grabnici am fi fost să-l urmăm? (…)

Dacă, atunci când s-a întors acasă, această ființă cerească ar fi lăsat în urmă o carte ce ar fi conținut istoria misiunii sale, cu revelații cu privire la istoria lumii, cu câtă nerăbdare ar fi fost desfăcut sigiliul acesteia! Cât de doritori ar fi fost oamenii să aibă un exemplar al acesteia! Însă din ceruri a venit în această lume Cel care a depăşit orice închipuire… Domnul Hristos spune despre Sine: „Înainte de Avraam, sunt Eu.” „Eu şi Tatăl una suntem.”

În timp ce-L contempla pe Hristos şi puterea Sa, apostolul Pavel a izbucnit în strigăte de admirație şi uimire: „Și, fără îndoială, mare este taina evlaviei... Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă… Și El este înainte de toate lucrurile şi toate se țin prin El.”

Biblia este glasul lui Dumnezeu, care ne vorbeşte la fel de sigur ca şi când L-am auzi cu propriile noastre urechi. Dacă am fi conştienți de acest lucru, cu câtă ardoa-re am căuta preceptele ei! Citirea şi contemplarea Scripturii ar fi considerată ca o audiență la Cel Infinit. (…)

Cuvintele Domnului Hristos sunt pâinea vieții. Pe măsură ce ucenicii se hrăneau cu cuvintele Domnului Hristos, înțelegerea lor a prins viață… În înțelegerea acestor învățături, ei au păşit de la obscuritatea din zori la strălucirea din miezul zilei.

La fel se va întâmpla şi cu noi dacă vom studia Cuvântul lui Dumnezeu. Mintea noastră se va descătuşa, iar înțelegerea noastră se va mări. Cei care primesc şi asimi-lează acest Cuvânt, implicându-l în fiecare act al lor, în fiecare trăsătură de caracter, vor fi puternici în tăria lui Dumnezeu. Acesta dă vigoare sufletului, desăvârşeşte experiența şi aduce o bucurie ce dăinuie pururi. – Signs of the Times, 4 aprilie 1906


75

Duminică, 10 martie

CE CITIM NOI?

Ia seama bine la citire.

(1 Timotei 4:13)

Vrăjmaşul ştie că mintea este influențată de lucrurile cu care este hrănită. El caută să-i conducă atât pe copii, cât şi pe adulți să citească tot felul de cărți de

poveşti, basme şi altă literatură de acest fel. Cei care cedează acestei ispite curând îşi pierd gustul pentru lectura sănătoasă. Studiul Bibliei nu-i mai interesează. Pu-terile lor morale slăbesc. Păcatul le apare din ce în ce mai puțin respingător. Se va da pe față tot mai multă necredincioşie, şi dezgustul pentru îndeplinirea datoriilor practice ale vieții va creşte tot mai mult. Pe măsură ce devine pervertită, mintea va căuta doar lectura cu caracter stimulent.

Trebuie evitate chiar şi lucrările care nu stimulează în mod negativ mintea şi nu corup atât de mult, dacă ele stârnesc repulsie față de studiul Bibliei. Acest Cuvânt este adevărata mană. Fie ca toți să renunțe la cărțile care nu sunt hrană pentru minte. Nu poți face lucrarea lui Dumnezeu având o percepție clară, atâta timp cât mintea este ocupată cu o asemenea lectură. (…)

Cercetează-ți propria experiență în ce priveşte influența lecturilor uşoare. După ce petreci timp cu o astfel de lectură, mai poți să deschizi Biblia şi să citeşti cu interes cuvintele vieții? Nu cumva găseşti că această Carte a lui Dumnezeu nu e interesantă?

Pentru a putea avea un tonus al minții sănătos şi principii religioase solide, noi trebuie să trăim în comuniune cu Dumnezeu prin Cuvântul Său. Biblia este ghidul nostru spre o viață mai bună, mai înaltă, arătându-ne calea mântuirii. Ea conține cea mai interesantă şi cea mai instructivă istorie şi biografie ce a fost scrisă vreodată. Cei a căror imaginație nu a fost încă pervertită prin citirea unei literaturi de ficțiune vor socoti Biblia ca cea mai interesantă dintre toate cărțile.

Lasă deoparte cu hotărâre orice lectură fără valoare. O astfel de lectură nu îți va întări spiritualitatea, ci va introduce în minte sentimente care vor perverti imaginația, determinându-te să te gândeşti mai puțin la Domnul Isus şi să fii mai puțin preocupat de învățăturile Sale prețioase. (…)

Biblia este Cartea cărților. Dacă iubeşti Cuvântul, cercetându-l ori de câte ori ai ocazia, ca să intri în posesia comorii bogate pe care o conține şi să te înzestreze pen-tru orice lucrare bună, atunci poți fi sigur că Domnul Isus este Cel ce te atrage spre Sine. – Signs of the Times, 13 iunie 1906

76

Luni, 11 martie

ADEVĂRATA ŞI FALSA SFINŢIRE

După roadele lor îi veți cunoaște.

(Matei 7:20)

Domnul Isus a venit în lume pentru că neamul omenesc se afla sub sentința morții din cauza călcărilor de lege. Lucrarea Sa a constat în a-i aduce pe oa-

meni înapoi la supunere față de Legea lui Dumnezeu, despre care apostolul Pavel spune că este „sfântă, dreaptă şi bună”. El a ținut poruncile Tatălui Său. Cei care, prin pocăință şi ascultare, dovedesc prețuirea pe care o au pentru mântuirea pe care El a venit să le-o aducă vor avea lucrarea Duhului în inimile lor. Iar testul este viața lor. „După roadele lor îi veți cunoaşte.” Apostolul Ioan spune: „Cine zice: «Îl cunosc» şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el.”

Totuşi, neținând seama de aceste mărturii inspirate cu privire la natura păcatului, mulți susțin că sunt sfințiți şi că nu mai pot păcătui, în timp ce, în realitate, ei conti-nuă să calce Legea lui Dumnezeu. (…)

Niciunul dintre cei ce pretind că sunt sfinți nu este cu adevărat sfânt. Cei care sunt înregistrați ca sfinți în cărțile din ceruri nu sunt conştienți de acest lucru, şi ei sunt cei din urmă care să se laude cu propria bunătate. Niciunul dintre profeți sau dintre apostoli nu a susținut vreodată că este sfânt… Cel neprihănit nu emite nicio-dată o asemenea pretenție. Cu cât se aseamănă mai mult cu Domnul Hristos, cu atât îşi dă seama mai mult de cât este de departe de El, căci conştiința lui este sensibilă şi el socoteşte păcatul aşa cum îl socoteşte Dumnezeu. (…)

Poziția cea mai sigură pe care ar trebui s-o luăm fiecare dintre noi este aceea de a ne considera păcătoşi care au nevoie zilnic de harul divin. Singura noastră cerere să fie îndurarea prin sângele ispăşitor al Domnului Hristos… Cei care au adevărul, aşa cum este el descoperit în acel Cuvânt Sfânt, trebuie să stea neclintiți pe platforma adevărului, bizuindu-se pe ceea ce „stă scris”.

Dumnezeu are binecuvântări deosebite pentru poporul Său. Ei pot beneficia de „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice cunoştință”. Ei „pot fi în stare să înțeleagă împreună cu toți sfinții”... „care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălțimea” iu-birii lui Hristos, fiind „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Însă Domnul Hristos Se va manifesta în acest fel numai față de aceia care sunt blânzi şi smeriți cu inima. Cei pe care Dumnezeu îi îndreptățeşte sunt reprezentați mai degrabă de vameş decât de fariseul care voia să se îndreptățească pe sine. Umilința este de origine cerească şi nimeni nu va putea intra pe porțile de mărgăritar dacă nu o posedă. În mod natural, aceasta va străluci în biserică şi în lume şi va străluci şi în curțile cereşti. – Signs of the Times, 26 februarie 1885

77

Marți, 12 martie

FAMILIA REGALĂ

Cine crede în Fiul are viața veșnică.

(Ioan 3:36)

Cei care sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu Îi sunt credincioşi Lui; ei nu fac parte dintre aceia care se îndoiesc şi sunt veşnic nemulțumiți… În toate

veacurile şi în fiecare națiune, cei care cred că Domnul Isus poate să-i salveze, şi îi va salva personal din păcat, sunt cei aleşi şi puşi deoparte pentru Dumnezeu; ei sunt comoara Sa specială. (…)

Domnul a deschis înțelegerii noastre adevăruri valoroase, prin Duhul Său cel Sfânt, şi noi ar trebui să răspundem la aceasta prin fapte corespunzătoare de ev-lavie şi devoțiune, în armonie cu privilegiile şi avantajele speciale care ne-au fost acordate. Domnul aşteaptă să-Și manifeste îndurarea față de poporul Său, să-i ofere o cunoaştere cât mai cuprinzătoare a caracterului Său de Tată, a bunătății, milei şi dragostei Sale. El este doritor să le arate slava Sa, iar dacă merg înainte pe calea cunoaşterii Domnului, ei vor şti că El are totul pregătit.

Cei ce sunt ai lui Dumnezeu nu se bizuie pe orice, ci pe temelia sfântă a adevă-rului Evangheliei. Ei trebuie să țină pasul cu Conducătorul lor, privind continuu la Domnul Isus, Autorul şi Desăvârşitorul credinței lor, mergând înainte şi în sus şi neavând nimic de-a face cu lucrările nerodnice ale întunericului. (…)

Este privilegiul copiilor lui Dumnezeu să fie eliberați de sub stăpânirea poftelor firii şi să-şi păstreze caracterul deosebit, ceresc, care îi face să fie diferiți de cei care iubesc lumea. Ei sunt separați de lume în ce priveşte moralitatea lor, obiceiurile şi practicile lor. Cine sunt copiii lui Dumnezeu? Ei sunt membri ai familiei regale, o națiune de neam regesc, un popor deosebit, care aduce laude Aceluia care i-a scos din întuneric la lumina Sa minunată. (…)

Cei cărora li s-au încredințat comorile adevărului, oare nu vor aprecia ei avan-tajele deosebite ale luminii pe care o au şi privilegiul de a fi fost răscumpărați prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu pe crucea de pe calvar? Noi vom fi judecați după lumina care ne-a fost dată şi nu putem găsi nicio scuză pentru a ne abandona calea. Calea, adevărul şi viața ne-au fost puse înainte. (…)

Trebuie să ne aşezăm voința în armonie cu voința Domnului şi să luăm cu fermi-tate decizia ca, prin harul Său, să fim liberi de păcat. – Review and Herald, 1 august 1893

78

Miercuri, 13 martie

ALEGEŢI ASTĂZI

Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.

(Matei 28:20)

Timp de mai multe luni am fost tulburată când am văzut că unii dintre frații noştri, dintre cei folosiți de Dumnezeu pentru cauza Sa, s-au încurcat acum

în teologia nou-apărută care îi îndepărtează pe mulți de la adevărata credință în Dumnezeu. Sâmbătă noaptea, cu o săptămână în urmă, după ce am studiat şi m-am rugat mult cu privire la aceste lucruri, am avut o viziune în care eu vorbeam în fața unei mari mulțimi care îmi adresa multe întrebări cu privire la lucrarea şi scrierile mele.

Un sol ceresc mi-a atras atenția să nu mă obosesc să aleg şi să răspund la toate afirmațiile şi îndoielile din mintea multora. „Stai ca mesager al lui Dumnezeu ori-unde, în orice loc”, mi s-a poruncit, „şi adu mărturia pe care ți-o voi da Eu. Fii liberă. Adu mărturia pe care ți-o dă Domnul pentru mustrare şi îndreptare, în lucrarea de încurajare şi înălțare a sufletelor, şi învață-i să păzească tot ce am poruncit. «Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.»”

După viziune, m-am rugat cu glas tare cu multă ardoare şi seriozitate. Sufletul meu a fost întărit, fiindcă îmi fuseseră rostite cuvintele: „Fii tare, da, fii tare! Nu lăsa ca vreun cuvânt dintre cele care au scopul de a duce în eroare, din partea pastorilor sau a medicilor, să-ți tulbure mintea. Spune-le să preia lumina expusă în publicații. Adevărul va conduce întotdeauna la biruință. Mergi tot înainte cu lucrarea ta.”

„Dacă Duhul Sfânt este respins, nici chiar toate cuvintele Mele nu vor fi de folos pentru a îndepărta, chiar şi pentru moment, reprezentările false care au fost făcute, iar Satana este prezent ca să inventeze şi mai multe. Dacă dovezile date deja sunt respinse, orice alte dovezi vor fi inutile până ce nu se va vedea puterea de converti-re a lui Dumnezeu asupra minții. Dacă impresiile convingătoare ale Duhului Sfânt făcute în trecut nu vor fi acceptate ca o dovadă demnă de încredere, nimic din ceea ce poate fi prezentat nu îi va convinge în viitor, pentru că discernământul lor a fost pervertit de viclenia lui Satana, care i-a cuprins cu vraja lui.”

Dumnezeu îi cheamă acum pe toți cei care aleg să Îi slujească să stea hotărâți pe platforma cea veşnică a adevărului. Fie ca cei care au adus starea prezentă de confu-zie, producând dezbinarea care există acum, să se oprească şi să judece bine înainte de a continua în felul acesta! „Alegeți astăzi cui vreți să slujiți.” „Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El, iar dacă este Baal, mergeți după Baal.” – Review and Herald, 9 august 1906

79

Joi, 14 martie

EXEMPLU DE DĂRNICIE

Cine seamănă puțin, puțin va secera, iar cine seamănă mult, mult va secera.

(2 Corinteni 9:6)

Dărnicia este una dintre direcțiile spre care ne îndrumă Duhul Sfânt, iar când cei care susțin că fac parte din poporul lui Dumnezeu refuză să ofere şi rețin

astfel de la Domnul ceea ce este al Său, ei vor suferi pierderi spirituale. (…)Ar fi mai bine să nu dăm deloc decât să dăm cu părere de rău, căci dacă dăm din

ceea ce avem fără a avea un spirit de dărnicie, noi Îl sfidăm pe Dumnezeu. Să nu uităm că avem de-a face cu Cel de care noi depindem pentru fiecare binecuvântare, Cel care citeşte fiecare gând al inimii, fiecare scop al minții.

Apostolul Pavel avea o lucrare specială de prezentat fraților din Corint. Era foamete în Ierusalim, iar apostolii „au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui, un ajutor fraților care locuiau în Iudeea”. Ei au prezentat nevoia în fața bisericilor, aşteptându-se să primească o sumă mică pentru acoperirea nevoilor sfinților şi au prezentat Domnului în rugăciune nevoia respectivă.

Însă credincioşii macedoneni, mişcați de Duhul lui Dumnezeu, pentru început s-au consacrat pe ei înşişi lui Dumnezeu şi apoi au dat tot ce au avut. Au simțit că au astfel privilegiul de a-şi exprima încrederea în Dumnezeu. Credincioşii din Ma-cedonia erau săraci, însă ei nu trebuiau să fie mânați de la spate ca să dea. Ei s-au bucurat că puteau să contribuie şi ei cu ceea ce aveau. A fost inițiativa lor să vină în față şi să dea, în simplitatea şi integritatea lor, din iubire pentru frații lor, lipsindu-se de hrană şi îmbrăcăminte în cazurile în care nu aveau bani. Iar când apostolii au vrut să-i oprească, ei i-au rugat să primească darurile lor şi să le ducă sfinților aflați în nevoie.

Această lepădare de sine şi acest sacrificiu de sine au depăşit cu mult aşteptările lui Pavel şi el a fost plin de recunoştință şi apoi, încurajat de acest exemplu, l-a so-licitat pe Tit să încurajeze biserica din Corint să facă acelaşi fel de fapte bune. (…)

„Noi dar am rugat pe Tit să isprăvească această strângere de ajutoare pe care o începuse. După cum sporiți în toate lucrurile: în credință, în cuvânt, în cunoştință, în orice râvnă şi în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți şi în această bi-nefacere.”

Această acțiune din partea macedonenilor a fost inspirată de Dumnezeu ca să trezească şi în biserica din Corint spiritul dărniciei. – Review and Herald, 15 mai 1900

80

Vineri, 15 martie

PE URMELE PAŞILOR DOMNULUI HRISTOS

Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru

de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.

(Filipeni 2:5-7)

Fiul lui Dumnezeu... a părăsit bogățiile, onoarea şi slava şi a îmbrăcat divinita-tea Sa cu umanitatea noastră, pentru ca oamenii să devină părtaşi de natură

divină. El nu a venit să trăiască în palatele regilor, să trăiască fără griji sau fără a munci, beneficiind de toate facilitățile după care tânjeşte natura umană. Lumea nu L-a văzut niciodată pe Domnul bogat. În sfatul din ceruri, El a ales să stea între cei săraci şi oprimați... şi să învețe meseria părintelui său pământesc. El a venit în lume pentru a reface caracterul şi a pus în toată lucrarea Sa desăvârşirea pe care a dorit s-o aducă în caracterele pe care le transformă prin puterea Sa divină.

El nu a evitat nici viața socială a tovarăşilor Săi de la țară. Pentru ca toți să-L cunoască pe Dumnezeul întrupat, El S-a amestecat printre toate categoriile sociale, fiind numit prietenul păcătoşilor. Prin Sine Însuşi, Domnul Hristos poseda un drept absolut asupra tuturor lucrurilor, însă El a ales o viață de sărăcie ca să poată fi bogat în ce priveşte comoara cerească. Deşi în ceruri fusese Comandant suprem, pe pă-mânt a ales să fie umil. Deşi fusese bogat, pentru noi a devenit sărac. (…)

Domnul cere de la copiii Săi să fie ispravnicii Săi pentru o vreme, pentru a le pune caracterul la probă. În acest timp, ei îşi decid soarta veşnică. Dacă lucrează împotriva voinței lui Dumnezeu, ei nu pot aparține familiei regale. (…)

Dovada lucrării harului asupra inimii este dată atunci când facem bine tuturor acelora cărora avem ocazia să le facem bine. Dovada iubirii noastre este dată de un spirit asemenea celui al lui Hristos, o dorință de a împărtăşi şi altora lucrurile bune pe care ni le-a dat nouă Dumnezeu şi dispoziția de a practica lepădarea de sine şi sacrificiul de sine pentru a ajuta la înaintarea cauzei lui Dumnezeu şi a fi de folos omenirii în suferință. N-ar trebui să trecem niciodată pe alături atunci când este nevoie de dărnicia noastră. (…)

Domnul îi va folosi pe toți aceia care se vor dărui pe ei înşişi pentru a fi folosiți. Însă El cere o slujire din inimă… Când inima este consacrată lui Dumnezeu, talen-tele noastre, energia noastră, posesiunile noastre, tot ceea ce avem şi ceea ce suntem, vor fi puse în slujba Sa. – Review and Herald, 15 mai 1900


81


DUMNEZEU ARE NEVOIE DE TALENTELE NOASTRE

Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu.

(1 Corinteni 3:9)

Faptul că suntem datori lui Dumnezeu şi că suntem cu totul dependenți de El ar trebui să ne determine să-L recunoaştem ca Dătătorul tuturor binecuvântă-

rilor noastre, iar darurile noastre să constituie o recunoaştere a acestui lucru. Din darurile pe care ni le-a dat, El cere ca o parte să-I fie returnată. Dând Domnului ceea ce I Se cuvine, noi declarăm lumii că toate îndurările de care beneficiem sunt de la El şi că tot ceea ce avem Îi aparține Lui. (…)

Când iudeii îşi țineau slujbele de recunoştință după culegerea roadelor naturii, ei aduceau jertfe lui Dumnezeu. Pentru noi poate părea ciudat că, în ocaziile acelea de bucurie, jertfele constituiau o parte atât de importantă; iar în privința aparențelor exterioare, era o combinație ciudată aceea de a amesteca sacrificiile de animale cu exprimarea bucuriei. Însă această manifestare era clădită pe adevărata temelie, căci Hristos Însuşi era obiectul acestor servicii ceremoniale. Când, la aceste ocazii de sărbătoare, se vărsa sânge pentru a Se aduce jertfe lui Dumnezeu, poporul nu Îi mulțumea doar pentru îndurările Sale prezente, ci şi pentru făgăduința unui Mântu-itor şi, prin aceste manifestări, era exprimat adevărul că, fără vărsarea sângelui Fiului lui Dumnezeu, nu ar putea exista iertare de păcate.

Dumnezeu a încredințat talente bărbaților şi femeilor pentru ca ei să poată fi mai bine echipați pentru a-I aduce onoare şi slavă. Unora, El le-a încredințat mijloace materiale; pe alții i-a înzestrat cu diferite calități pentru slujire; altora le-a dat tact şi influență. Unii au cinci talanți, alții doi, alții unul. De la cel mai mare la cel mai mic, fiecăruia i s-a încredințat un anumit dar. Aceşti talanți nu ne aparțin nouă. Ei aparțin lui Dumnezeu. El ni i-a încredințat nouă ca să-i folosim în mod conştiincios, iar într-o zi ne va cere socoteală pentru ei.

Marea lecție pe care trebuie să o învățăm zi de zi este aceea că suntem admi-nistratori ai darurilor lui Dumnezeu – ispravnici ai banilor, rațiunii, intelectului, ai influenței. Ca ispravnici ai darurilor Domnului, noi trebuie să punem la lucru aceşti talanți, oricât de mici ar fi ei. (…)

Oricât de mic ar părea talantul tău, foloseşte-l în slujba lui Dumnezeu căci El are nevoie de el. Dacă acesta este folosit în mod înțelept, tu poți aduce un suflet la Dumnezeu şi acesta îşi poate, de asemenea, consacra puterile în slujba Stăpânului. Acel suflet poate câştiga alte suflete şi, în felul acesta, un singur talant folosit cu credincioşie poate câştiga mai mulți. – Review and Herald, 24 noiembrie 1896


82


PRIMIND PENTRU A OFERI

Isus a luat pâinile, a mulțumit lui Dumnezeu, le-a împărțit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărțit celor ce ședeau jos; de asemenea, le-a dat și din pești cât au voit.

(Ioan 6:11)

Prin această minune, Domnul Hristos a arătat că lucrarea misionară trebuie să fie legată de lucrarea de predicare a Cuvântului. Domnul nu le-a dat doar hra-

nă spirituală oamenilor; El le-a dat şi hrana obişnuită pentru a le satisface foamea fizică. Această lucrare plină de compasiune a ajutat la fixarea în mințile oamenilor a cuvintelor adevărului pe care El le rostise.

Prin această minune, Domnul Hristos doreşte să ne învețe adevărul din cuvin-tele: „Fără Mine nu puteți face nimic.” El este sursa oricărei puteri, dătătorul tuturor binecuvântărilor noastre vremelnice şi spirituale. El foloseşte ființele omeneşti ca împreună-lucrători cu El şi, în calitate de mâini ale Sale, le dă o parte de făcut. Noi trebuie să primim de la El nu ca să strângem pentru propria satisfacție, ci ca să ofe-rim şi altora. Iar când facem această lucrare, să nu ne aşteptăm să ni se aducă elogii. Toată slava trebuie să fie adusă Domnului. Nu ucenicii trebuiau să primească laude pentru că au hrănit cei cinci mii de oameni. Ei au fost doar instrumentele folosite de Domnul. (…)

El, Domnul şi marele Lucrător, nu dormitează niciodată. El lucrează continuu pentru îndeplinirea armonioasă a planurilor Sale. El ne încredințează talanți pentru ca noi să cooperăm cu El. Nu trebuie să uităm niciodată că nu suntem decât instru-mente în mâinile Sale. „Cel ce are motive de slavă să aducă slavă Domnului.”

Toți cei care L-au acceptat deja pe Hristos nu vor fi mulțumiți să se bucure doar ei de favoarea divină fără a împărtăşi şi altora bucuria care le înveseleşte sufletele. Consacrarea cea mai curată şi sfântă este cea care conduce la eforturi perseverente, neegoiste pentru salvarea celor din afara turmei. (…)

Cei care împart şi altora din bogățiile harului divin vor fi ei înşişi îmbogățiți. În-gerii lucrători aşteaptă şi tânjesc după canale prin care să poată transmite comorile cerului. Bărbații şi femeile pot atinge cel mai înalt stadiu al dezvoltării intelectua-le şi morale doar prin conlucrarea cu Domnul Isus într-un efort neegoist pentru binele altora. Niciodată nu suntem atât de îmbogățiți ca atunci când încercăm să îmbogățim pe alții. Comoara noastră nu se micşorează dacă o împărtăşim şi altora. Cu cât aducem mai multă lumină în viața altora, cu atât va străluci mai tare lumina noastră. – Review and Herald, 4 aprilie 1907

83

Luni, 18 martie

CELE DINTÂI LUCRURI LA ÎNCEPUT

Voi sunteți lumina lumii.

(Matei 5:14)

Lucrurile veşnice trebuie să fie de interes pentru noi şi trebuie să fie considerate ca fiind o infinită importanță în comparație cu cele vremelnice. Dumnezeu ne

cere ca cea dintâi preocupare a noastră să aibă în vedere sănătatea şi prosperitatea sufletului. Trebuie să fim conştienți că ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu, că El are plăcere de noi, că suntem cu adevărat copiii Lui şi că ne aflăm într-o poziție în care El poate comunica cu noi, iar noi, cu El. Nu trebuie să avem odihnă până ce, în acea atitudine de smerenie şi umilință în care El ne poate binecuvânta, nu ajungem să ne apropriem de Dumnezeu de unde lumina Sa poate străluci asupra noastră, iar noi să putem reflecta acea lumină tuturor celor din jurul nostru. Însă nu putem face acest lucru până când nu depunem toate eforturile pentru a trăi noi înşine în lumină. Dumnezeu cere acest lucru de la toți urmaşii Săi, nu doar spre binele lor, ci şi spre beneficiul celor din jurul lor.

Nu putem face ca lumina noastră să strălucească asupra altora pentru a le atrage atenția asupra lucrurilor cereşti, dacă noi înşine nu avem lumina în noi. Trebuie să fim umpluți cu spiritul Domnului Isus Hristos, altfel nu putem arăta altora că Dom-nul Hristos în noi este nădejdea slavei. Mântuitorul trebuie să locuiască înăuntrul nostru, altfel noi nu putem exemplifica prin viețile noastre viața Sa de devoțiune, iubirea Sa, blândețea Sa, mila Sa, compasiunea Sa, lepădarea de Sine şi curăția Sa. De acestea avem mare nevoie. Preocuparea noastră ar trebui să fie cum să ne con-formăm caracterul potrivit standardului de sfințenie al Bibliei?

Domnul Hristos Și-a sacrificat măreția, splendoarea, slava, onoarea şi a devenit sărac pentru noi, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să putem deveni bogați. El S-a coborât la o viață umilă. S-a supus batjocurii. A fost disprețuit şi respins de oameni. A suportat insultă, batjocură şi cea mai dureroasă moarte în modul cel mai ruşinos, pentru ca în felul acesta să poată fi înălțat şi să îi salveze pe fiii şi fiicele lui Adam din starea cea mai nenorocită. Având în vedere acest sacrificiu fără margini şi iubirea Sa care întrece înțelegerea noastră, să nu-I aducem noi lui Dumnezeu o slujire deplină, care oricum este atât de deficitară chiar când este la cotele cele mai înalte? Să folosim noi în mod egoist, pentru treburile noastre sau plăcerea noastră, timpul pe care ar trebui să-l devo-tăm aspectelor religioase, studiului Scripturii, cercetării de sine şi rugăciunii?

Nu ne-am pus speranțele noastre aici, în lumea aceasta. Faptele noastre stau mărturie că din ceruri avem toată încrederea noastră. – Review and Herald, 29 martie 1870

84

Marți, 19 martie

TEMPERANŢA CREŞTINĂ

Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu;

aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.

(Romani 12:1)

Trăim într-un veac de necumpătare. Sănătatea şi viața sunt sacrificate de către foarte mulți pentru a-şi satisface apetitul pentru îngăduințe dăunătoare. Aces-

te timpuri din urmă sunt caracterizate printr-o moralitate scăzută şi debilitate fizică, acestea fiind consecința acestor îngăduințe şi a lipsei de voință generală de a se angaja în muncă fizică. Mulți suferă în prezent din cauza lipsei de activitate şi a unor obiceiuri greşite. (…)

Când obişnuim să mâncăm şi să bem astfel încât ne slăbim puterea fizică şi men-tală sau devenim prada unor obiceiuri care duc spre aceleaşi rezultate, noi Îl dezono-răm pe Dumnezeu pentru că Îl jefuim de serviciul pe care îl cere de la noi. Cei care se complac şi îşi îngăduie apetitul nenatural pentru tutun fac acest lucru pe seama sănătății lor. Ei îşi distrug energia nervoasă, îşi slăbesc forțele vitale şi îşi sacrifică tăria minții.

Cei care susțin a fi urmaşi ai lui Hristos, dar se încarcă cu acest teribil păcat nu pot aprecia aşa cum se cuvine ispăşirea şi nu pot prețui lucrurile veşnice. Mințile care sunt încețoşate şi parțial paralizate prin folosirea de narcotice sunt uşor învinse de ispite şi nu se pot bucura de comuniune cu Dumnezeu.

Cei care folosesc tutunul nu se pot abține de la folosirea băuturilor alcoolice. Două treimi dintre bețivii din țara noastră şi-au format obiceiul de a bea alcool folo-sind tutun. Cei care susțin că tutunul le face rău se pot lămuri de greşeala pe care o fac lipsindu-se de acesta pentru câteva zile; tremurul nervos, amețeala şi iritabilita-tea pe care le simt le vor dovedi că această îngăduință păcătoasă i-a prins în sclavie. Le-a înfrânt puterea voinței. (…)

Sunt irosiți în acest fel bani care ar putea fi folosiți pentru a-i îmbrăca pe cei goi, pentru a-i hrăni pe cei flămânzi şi a le face cunoscut adevărul celor care sunt departe de Hristos. Ce rapoarte vor apărea atunci când filele vieții sunt puse în balanță în cartea lui Dumnezeu! Va ieşi la iveală atunci că sume imense au fost cheltuite pe tutun şi alcool! Pentru ce? Pentru a asigura sănătatea şi a prelungi viața? Oh, nu! Pentru a ajuta la desăvârşirea caracterului creştin şi la pregătirea pentru societatea îngerilor cereşti? Oh, nu! Ci pentru a sluji unui apetit stricat, anormal, pentru ceea ce otrăveşte şi ucide nu doar pe cei ce le folosesc, ci şi pe cei cărora le transmit eredi-tar boală şi demență. – Signs of the Times, 6 ianuarie 1876

85

Miercuri, 20 martie

ÎNDURĂRILE FĂRĂ NUMĂR ALE LUI DUMNEZEU

Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice: «Dă-mi să beau», tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie.”

(Ioan 4:10)

Darurile lui Dumnezeu sunt pretutindeni şi ele ajung la noi prin meritele Domnului Isus, pe care El L-a dat lumii. Apostolul Pavel izbucneşte într-o

exclamație de mulțumire, spunând: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!” Dar Dumnezeu ne-a dat împreună cu Hristos toate lu-crurile. Mugurele care se desface, florile care înfloresc, atât de variate şi frumoase, plăcute pentru simțuri, constituie lucrarea Meşterului Artist ca expresie a iubirii Sale față de noi. Domnul a avut mare grijă ca totul să fie plăcut şi reconfortant pentru noi, însă a făcut un efort cu mult mai mare ca să ne dea un dar prin care noi să ne putem desăvârşi un caracter creştin, după modelul celui al lui Hristos.

Prin florile de pe câmp, Dumnezeu ne atrage atenția la frumusețea caracterului Domnului Hristos… Dumnezeu iubeşte frumosul. El doreşte ca noi să apreciem frumoasele flori de pe câmp şi să învățăm de la ele lecția încrederii în El. Ele trebuie să fie învățătorii noştri… Domnul poartă de grijă florilor de pe câmp şi le îmbracă cu frumusețe, dar ne transmite că noi, oamenii, suntem cu mult mai de preț în ochii Lui decât aceste flori cărora le poartă de grijă. (…)

Să presupunem că Tatăl nostru binevoitor S-a săturat de nerecunoştința noastră şi timp de câteva săptămâni ar reține binecuvântările Lui fără număr de la noi. Să presupunem că El S-ar descuraja văzând comorile Sale folosite în mod egoist şi ne-auzind niciun cuvânt de laudă şi mulțumire pentru îndurările Sale nemeritate, şi ar face ca soarele să nu mai strălucească, roua să nu mai cadă şi pământul să nu-şi mai aducă roadele. Imaginează-ți ce s-ar întâmpla. Ce spaimă ar cuprinde lumea! Ce strigăte s-ar auzi atunci după hrană şi după îmbrăcăminte!

Dumnezeu ne-a dat nu numai binecuvântări care acoperă nevoile noastre vre-melnice, ci S-a îngrijit şi de binele nostru veşnic: „Fiindcă atât de mult a iubit Dum-nezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veşnică.” O, dacă am fi cunoscut darul lui Dumnezeu, dacă am fi ştiut ce înseamnă darul lui Dumnezeu pentru noi, l-am fi căutat cu seriozitate şi perseverență neşovăielnică! – Signs of the Times, 19 iunie 1893

86

Joi, 21 martie

DRAGOSTEA LUI ISUS, VĂZUTĂ ÎN NORI

Curcubeul Meu, pe care l-am așezat în nori, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine și pământ ...

apele nu se vor mai face un potop ca să nimicească orice făptură.

(Geneza 9:13-15)

Cu câtva timp în urmă am fost binecuvântați cu unul dintre cele mai minunate curcubeie pe care le-am văzut vreodată. Am vizitat adesea galerii de artă şi

am admirat măiestria artiştilor în picturi ce reprezentau curcubeul făgăduinței lui Dumnezeu. (…)

Când privim la curcubeul real, pecetea şi semnul făgăduinței lui Dumnezeu față de noi că furtuna mâniei Sale nu va mai devasta lumea noastră prin apele unui potop, noi putem vedea ceea ce ochiul obişnuit nu poate vedea în această privelişte încân-tătoare. Și îngerii se bucură când privesc uimiți acest semn al iubirii lui Dumnezeu față de noi. Și Răscumpărătorul lumii priveşte asupra acestuia, căci prin intervenția Sa apare acest curcubeu pe cer, ca semn sau legământ al făgăduinței Sale față de noi. Dumnezeu Însuşi priveşte la curcubeul din nori şi Îşi aduce aminte de legământul cel veşnic dintre El şi noi. (…)

După ce manifestarea înfricoşătoare a puterii răzbunătoare a lui Dumnezeu prin distrugerea lumii din vechime a trecut, El a ştiut că cei care au fost salvați de la nimicire totală urmau să se înfricoşeze atunci când vedeau nori adunându-se pe cer, tunetele bubuind şi fulgerele străbătând cerul, şi că zgomotul furtunii şi revăr-sarea apelor din ceruri aveau să stârnească teroare în inimile lor, de frica unui alt potop. (…)

Familia lui Noe a privit cu admirație şi respect sfânt, amestecat cu bucurie, sem-nul îndurării lui Dumnezeu care brăzda cerul. Curcubeul reprezintă iubirea lui Hristos care înconjoară pământul şi atinge cerurile cele mai de sus, legând omenirea cu Dumnezeu şi pământul cu cerul.

Când urmărim această privelişte frumoasă, putem să ne bucurăm în Domnul, având asigurarea că El Însuşi priveşte la acest semn al legământului Său şi că, atunci când priveşte, Îşi aduce aminte de copiii Săi de pe pământ pentru care l-a întocmit. Durerile lor, primejdiile şi încercările lor nu Îi sunt necunoscute. Ne putem bucura în speranța că asupra noastră este curcubeul legământului lui Dumnezeu. El nu-i va uita niciodată pe copiii Săi, care sunt continuu în atenția Sa. Cât de dificil este pentru mintea ființelor omeneşti finite să primească dragostea şi duioşia lui Dumnezeu şi gestul Său fără seamăn atunci când ne-a spus: „Voi privi la curcubeul din nori şi Îmi voi aduce aminte de tine.” – Review and Herald, 26 februarie 1880

87

Vineri, 22 martie

DUMNEZEU REVELAT ÎN NATURĂ ŞI PRIN DOMNUL ISUS

În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii,

când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.

(Romani 1:20)

Lucrările create de Dumnezeu constituie o istorie ilustrată a lucrării Sale răs-cumpărătoare. Soarele îşi face lucrarea încredințată lui de slujire a naturii, atât

a celei însuflețite, cât şi a celei neînsuflețite. El face ca pomii să crească şi să îşi aducă roadele lor binecuvântate. El face ca vegetația să înflorească şi să fie în fo-losul tuturor. Și luna îşi are misiunea ei. Ea luminează în timpul nopții spre binele nostru, şi stelele de asemenea sunt conduse pe cer pentru bucuria lumii. Niciunul dintre noi nu poate înțelege pe deplin lucrarea acestor străjeri tăcuți, însă toți au o anumită lucrare încredințată lor.

Și apele cele adânci au locul lor în marele plan al lui Dumnezeu. Munții şi stân-cile constituie subiecte de meditație şi conțin lecții pentru cel ce vrea să învețe. Toate lucrurile din natură – de la floarea cea mai mică la iarba care îmbracă pământul cu verdele ei – proclamă bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu față de noi. (…)

Gândurile şi lucrările Sale sunt atât de conectate unele de altele, încât noi pu-tem citi în natură marea iubire a lui Dumnezeu pentru o lume decăzută. Universul conține o mare capodoperă a Înțelepciunii infinite în nenumăratele Sale lucrări atât de diferite, care, în varietatea lor fără seamăn, formează un întreg desăvârşit.

La o cercetare atentă, se poate vedea că intervențiile fără număr ale lui Dumne-zeu în lumea naturală au legătură unele cu altele, iar atunci când urmărim aceste ve-rigi din lanțul Providenței, noi suntem conduşi să Îl cunoaştem mai bine pe marele Creator. Acesta este un adevăr demn de studiul nostru atent. Domnul Isus Hristos este Acela care realizează marea unitate; El posedă însuşirile care armonizează toate diferențele. Iar El, Darul mai presus de toate celelalte, a fost dăruit lumii noastre pen-tru a da expresie inimii şi caracterului lui Dumnezeu, astfel ca orice ființă inteligentă care doreşte să Îl poată vedea pe Dumnezeu descoperit prin Fiul Său. Toate aceste lucruri au fost date de Dumnezeu familiei omeneşti... Ați văzut lucrările creației lui Dumnezeu ca fiind pregătite de mâna Sa pentru a sluji fericirii familiei omeneşti?

Pe cei care sunt credincioşi în lucrarea lor îi aşteaptă o răsplată prețioasă. Ei vor avea un cămin în locaşurile pe care Domnul Hristos S-a dus să le pregătească pentru cei ce-L iubesc şi aşteaptă revenirea Sa. – Youth’s Instructor, 19 august 1897


88


COMOARA ASCUNSĂ

Cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.

(Ioan 5:24)

Cuvintele Domnului Hristos trebuie evaluate nu doar în funcție de înțelegerea noastră, ci trebuie considerate potrivit semnificației pe care El Însuşi le-a

acordat-o. El a luat vechile adevăruri, date tot de El, şi le-a aşezat înaintea ascultă-torilor Săi în lumina cerului. Și cât de diferită a fost reprezentarea lor! Ce potop de semnificații şi câtă strălucire şi spiritualitate a adus explicarea lor!

Comorile bogate ale adevărului, deschise înaintea oamenilor, i-au atras pe aceştia şi i-au încântat. Ele erau în contrast vădit cu explicațiile lipsite de duh şi de viață pe care le dădeau rabinii Scripturilor. Iar minunile pe care le făcea Domnul Isus păstrau continuu în fața ascultătorilor Săi onoarea şi slava lui Dumnezeu. El le apărea ca un mesager venit direct din cer pentru că El vorbea nu doar urechilor lor, ci şi inimi-lor lor. Când apărea în fața lor cu umilință, dar cu demnitate şi maiestate, ca unul menit să poruncească, o putere Îl însoțea; inimile erau topite şi deveneau sensibile. Prezența Sa trezea dorința sinceră de a asculta vocea Aceluia care rostise adevărul cu solemnitate, dar în acelaşi timp ca pe o melodie plăcută. (…)

Fiecare minune făcută de Domnul Hristos i-a convins pe unii de caracterul Său. Dacă o persoană obişnuită ar fi făcut aceleaşi lucrări pe care le-a făcut Domnul Hris-tos, toți ar fi declarat că acea persoană lucrează prin puterea lui Dumnezeu. Însă erau şi din aceia care nu au dorit să primească lumina din ceruri şi s-au aşezat cu îndârjire împotriva acestei evidențe. (…)

Nu absența onoarei, slavei şi a bogățiilor lumeşti a fost cea care i-a determinat pe iudei să-L respingă pe Domnul Isus. Soarele Neprihănirii, strălucind în mijlocul întunericului moral în raze atât de clare, scotea la iveală contrastul dintre păcat şi sfințenie, curăție şi întinare, şi o asemenea descoperire nu era binevenită pentru ei.

Învățăturile Domnului Hristos, prin cuvânt şi exemplu, au constituit semănarea seminței ce urma apoi să fie cultivată de ucenicii Săi. Mărturia acestor pescari de oameni avea să fie considerată drept cea mai înaltă autoritate de către toate națiunile pământului. – Review and Herald, 12 iulie 1898


89


DOMNUL HRISTOS LEAGĂ CERUL CU PĂMÂNTUL

Fac așa cum Mi-a poruncit Tatăl.

(Ioan 14:31)

Cei care au experimentat binecuvântarea lui Dumnezeu ar trebui să fie cele mai recunoscătoare persoane.

Ei ar trebui să-I adreseze lui Dumnezeu cuvinte de mulțumire, deoarece Dom-nul Hristos S-a întrupat pentru noi, Și-a îmbrăcat divinitatea cu umanitatea noastră pentru a putea prezenta înaintea lumii desăvârşirea lui Dumnezeu în propriul Său caracter. El a venit să-L reprezinte pe Dumnezeu nu ca pe un judecător aspru, ci ca pe un Tată iubitor. (…)

Domnul Isus este un exemplu în toate lucrurile. Prin lucrările pe care le-a făcut, El a dovedit că este în legătură cu Tatăl şi că, prin tot ceea ce făcea, El aducea la îndeplinire planurile veşnice ale lui Dumnezeu. În spirit, fapte şi întreaga Sa viață de pe pământ, El a descoperit planurile lui Dumnezeu față de moştenirea Sa dintre oameni. Prin supunerea Sa față de Legea lui Dumnezeu, El a exemplificat în natura Sa omenească faptul că Legea este o transcriere a desăvârşirii divine. În darul lui Hristos față de lume, Dumnezeu i-a copleşit pe oamenii căzuți cu manifestarea mi-nunată a dragostei Sale; însă în timp ce doreşte ca toți oamenii să vină la pocăință, El arată cu claritate că în niciun caz nu va trece cu vederea vinovăția. Dacă ar îngădui păcatul într-o măsură cât de mică, atunci tronul Său ar fi mânjit. (…)

Tuturor acelora care Îl primesc pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal li se acordă protecție divină şi lumină din ceruri, căci îngerii din ceruri sunt trimişi să slujească acelora care doresc să fie moştenitori ai mântuirii. Visul pe care l-a avut Iacov, cu scara al cărui capăt de jos era pe pământ, iar cel de sus atingea tronul lui Dumnezeu, scară pe care urcau şi coborau îngerii lui Dumnezeu din ceruri, consti-tuie o reprezentare a planului de mântuire. Dacă acea scară nu ar fi atins pământul din lipsa a doar câțiva centimetri, legătura dintre cer şi pământ ar fi fost ruptă şi toți ar fi fost pierduți, fără speranță. Însă acea scară era înfiptă solid pe pământ pentru ca cerul să poată fi în legătură cu pământul şi pentru ca omenirea decăzută să poată fi răscumpărată şi salvată. Domnul Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov, al că-rei capăt atinge pământul şi al cărei vârf atinge tronul lui Dumnezeu. Prin Hristos, inteligențele cereşti şi agenții omeneşti pot comunica. – Signs of the Times, 11 aprilie 1895

90

Luni, 25 martie

DUMNEZEU ŞI MAMONA

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ține la unul și va nesocoti pe celălalt:

Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.

(Matei 6:24)

Satana vine şi astăzi cu aceleaşi ispite cu care a venit înaintea lui Adam şi îna-intea lui Isus, al doilea Adam, Cel care a biruit şi a făcut posibil ca şi noi să bi-

ruim. Prin puterea lui Hristos unită cu eforturile noastre vom putea ieşi biruitori.Întreg cerul priveşte cu interes să vadă cum folosim noi talanții pe care ni i-a

încredințat Dumnezeu. Dacă investim în comoara din ceruri, vom folosi bunurile date nouă de Dumnezeu pentru înaintarea cauzei Sale, pentru salvarea de suflete, pentru binecuvântarea omenirii, iar tot ceea ce este folosit în acest fel este pus de Domnul în contul nostru din banca ce nu falimentează niciodată. Când inima Îl iubeşte pe Dumnezeu, averile nu constituie un obstacol în luptă pentru creştin, de-oarece slujitorii consacrați ai Domnului Isus ştiu să facă cele mai bune investiții şi îşi vor folosi bogățiile pentru binecuvântarea copiilor lui Dumnezeu.

Folosirea constantă a capacităților noastre pentru a aduna bogății pe pământ ne leagă de pământ. Noi devenim sclavi ai lui Mamona. Când bogățiile sporesc, inima idolatră Îl uită pe Dumnezeu, ajunge să se încreadă în sine şi să fie mulțumită de sine. Responsabilitățile religioase sunt neglijate. În fața restricțiilor se dă pe față nerăbdare şi devenim aroganți. Lumea se interpune între suflet şi cer. Ochii noştri ajung orbiți de „dumnezeul acestui veac”, astfel că noi nu mai putem discerne sau aprecia valoarea lucrurilor veşnice. (…)

Motive şi mijloace mai puternice decât acestea nu ar putea fi puse niciodată în mişcare – bucuria cerului, răsplata bogată pentru facerea de bine, compania îngeri-lor, comuniunea cu Dumnezeu şi cu Fiul Său şi iubirea lor, perspectivele de dezvol-tare a tuturor capacităților noastre de-a lungul veacurilor veşniciei; căci lucruri care „…la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9). Nu sunt oare acestea stimulente şi încura-jări puternice care să ne determine să-I oferim o slujire din toată inima Creatorului şi Răscumpărătorului nostru?

Să nu ținem noi seama de marea îndurare a lui Dumnezeu? Să ne aşezăm într-o relație potrivită cu El, care ne-a iubit cu o dragoste uimitoare, şi să ne folosim de marele privilegiu de a deveni instrumente în mâinile Sale, ca să putem coopera cu îngerii Săi slujitori şi să fim împreună-lucrători cu Dumnezeu şi cu Domnul Hristos. – Bible Echo (Australia), 15 februarie 1889

91

Marți, 26 martie

CE TREBUIE SĂ FAC CA SĂ FIU MÂNTUIT?

Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și să aduceți rod, și rodul vostru să rămână.

(Ioan 15:16)

Domnul Hristos i-a mustrat întotdeauna pe farisei pentru îndreptățirea lor de sine... Ei erau foarte favorizați în privința şanselor pe care le aveau în

deținerea Scripturilor, în cunoaşterea Dumnezeului adevărat, dar din inimile lor lipsea recunoştința față de Dumnezeu pentru marea Lui bunătate față de ei. Erau plini de mândrie spirituală, iar tema lor favorită era eul –„eu, simțămintele mele, cunoştințele mele, căile mele”. Propriile lor realizări erau standardele după care îi măsurau pe alții. (…)

Ar trebui ca fiecare ucenic al lui Hristos să-şi pună cu umilință întrebarea: Ce tre-buie să fac ca să fiu mântuit? Dacă dorim cu sinceritate să ştim ce trebuie să facem, vom afla. Domnul Isus nu ne iubeşte şi nu ne binecuvântează datorită bogățiilor noastre, a cunoştințelor noastre sau a superiorității poziției pe care o deținem, ci pentru că noi credem în El ca Mântuitor al nostru personal. Domnul Isus ne-a iubit pe când eram noi încă păcătoşi şi, pentru că ne-a ales, El spune că ne-a rânduit să mergem şi să aducem roadă. Este ceva de făcut pentru fiecare? Cu siguranță, fiecare om care a luat asupra sa jugul lui Hristos trebuie să ducă sarcina Lui şi să se înroleze la lucru în rândurile Lui… Viața lui Hristos, plină de iubirea Sa iertătoare prezentă în suflet, este ca un izvor de apă ce țâşneşte în viața veşnică. Dacă izvorul cu apă este în inimă, atunci întreaga viață va scoate la iveală acest lucru. (…)

Religia nu înseamnă pur şi simplu să trăieşti sentimente de bucurie, să fii conştient că ai privilegii şi lumină, să fii entuziasmat, să-ți cheltuieşti toate ener-giile ca să păstrezi echilibru în viața creştină şi între timp să nu faci nimic pentru câştigarea de suflete. Religia înseamnă să trăieşti cuvintele lui Hristos, să stai la da-torie, să nu faci ceva ca să câştigi mântuirea, ci ceea ce faci să faci datorită faptului că, deşi nu ai niciun merit, ai primit acest dar ceresc. Religia înseamnă să aduci la îndeplinire planurile lui Dumnezeu, să cooperezi cu ființele cereşti.

Dacă vom continua să-L cunoaştem pe Domnul, orizontul nostru se va lărgi. El nu va rămâne limitat la eul nostru. Trebuie să ne rugăm Domnului să ne mărească înțelegerea astfel ca noi să înțelegem nu doar că Domnul Isus Hristos este înlocui-torul şi garantul nostru, ci şi că noi Îi aparținem lui Hristos pentru că El a plătit un preț pentru noi. Apostolul Pavel spune: „Căci ați fost cumpărați cu un preț”, şi apoi trage această concluzie: „Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” – Signs of the Times, 17 decembrie 1894

92

Miercuri, 27 martie

ADUNĂM SAU RISIPIM

Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu strânge cu Mine risipește.

(Matei 12:30)

Bărbați şi femei convertiți pe jumătate înseamnă creştini pasivi. Ei sunt pomi fără roadă. Domnul Hristos caută în zadar să găsească roade în ei; nu găseşte

decât frunze.Dacă ar fi posibil ca Hristos şi eul să fie slujiți în acelaşi timp, atunci un mare

număr s-ar înrola în rândul acelora care călătoresc spre ceruri. Dar Domnul Isus nu caută asemenea oameni. Cauza Sa nu are nevoie de astfel de adepți.

Adevărații urmaşi ai lui Hristos îşi folosesc cunoştințele pentru a face ca şi alții să beneficieze de harul Lui. Cu candelele umplute cu uleiul cel sfânt, ei merg înainte aducând lumină celor aflați în întuneric. Astfel de lucrători văd multe suflete întor-cându-se la Domnul. În fața lor se dezvăluie continuu noi adevăruri şi, pe măsură ce primesc, ei dau mai departe.

Cei pentru care lanțurile păcatului au fost sfărâmate, care L-au căutat pe Domnul cu inima zdrobită şi au primit răspuns la cererile lor arzătoare după neprihănire, nu sunt niciodată reci şi dezinteresați. Ei sunt conştienți că au o parte de făcut în lucrarea de salvare de suflete. Ei veghează, se roagă şi lucrează pentru salvarea altora. Modelați şi călăuziți de Duhul Sfânt, ei câştigă stabilitate în ce priveşte profunzimea şi lărgimea caracterului creştin. Ei dobândesc fericire spirituală de durată. Mergând pe urmele paşilor Domnului Hristos, ei ajung să se identifice cu El în planurile Sale pline de sacrificiu de Sine. Asemenea creştini nu pot fi reci şi neimpresionabili. Ini-mile lor sunt pline de iubire neegoistă pentru păcătoşi. Ei lasă deoparte orice ambiție lumească şi interese personale. Legătura lor cu lucrurile profunde ale lui Dumne-zeu face ca ei să devină tot mai mult asemenea Mântuitorului lor. Ei se bucură de biruințele Lui; ei sunt plini de bucuria Lui. Zi de zi, ei cresc până la statura deplină de bărbați şi femei în Hristos Isus. (…)

Noi ne decidem destinul veşnic prin felul în care facem lucrarea pe care ne-a încredințat-o Domnul Hristos s-o facem în absența Sa… Hristos, Domnul nostru, S-a dus să ne pregătească locaşuri în cetatea din ceruri. Noi aşteptăm ca El să Se în-toarcă. Acum, cât nu este cu noi, să-L onorăm îndeplinind cu credincioşie lucrarea pe care El a aşezat-o în mâinile noastre. Aşteptând, veghind şi lucrând, noi trebuie să ne pregătim pentru revenirea Sa. – Signs of the Times, 9 iulie 1902

93

Joi, 28 martie

SĂ CEREM PENTRU A OFERI

Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească.

(Marcu 10:45)

Domnul Hristos primea continuu de la Tatăl ca să ne poată da nouă mai de-parte. „Cuvintele pe care le auziți”, spunea El, „nu sunt ale Mele, ci ale Ta-

tălui Meu, care M-a trimis pe Mine”... El a trăit, a meditat şi S-a rugat nu pentru Sine Însuşi, ci pentru alții. După orele petrecute cu Dumnezeu, El venea în fiecare dimineață şi aducea lumina cerului pentru cei care Îl ascultau. El primea zilnic un botez reînviorător al Duhului Sfânt. În primele ore ale zilei, Domnul Îl trezea din somn, şi sufletul şi buzele Lui erau unse cu har pentru ca El să-l transmită mai departe. Din curțile cereşti Îi erau transmise cuvinte proaspete, cuvinte pe care să le rostească apoi la vreme potrivită celor trudiți şi împovărați. (…)

Ucenicii lui Hristos erau foarte mult impresionați de rugăciunile Lui şi de obice-iul lui de comuniune cu Dumnezeu. Într-o zi, după o scurtă despărțire de Domnul lor, ei L-au găsit cufundat în rugăciune fierbinte. Părând că nu le simte prezența, El a continuat să se roage cu voce tare. Inimile ucenicilor au fost profund mişcate. Când a încetat să se roage, ei I-au spus: „Doamne, învață-ne să ne rugăm.” Ca răspuns, Domnul Hristos le-a repetat rugăciunea Tatăl nostru, aşa cum a rostit-o pe Muntele Fericirilor.

„Dacă unul dintre voi”, le-a spus El, „are un prieten şi se duce la el în miezul nopții şi-i zice: «Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu şi n-am ce-i pune înainte.»”

Aici Domnul Hristos ni-l prezintă pe cel ce adresează o cerere pentru ca el, la rândul lui, să poată da. În acelaşi mod, ucenicii trebuiau să ceară binecuvântări de la Dumnezeu. În hrănirea mulțimilor şi în predica despre pâinea din ceruri, Domnul Hristos a prezentat înaintea lor lucrarea pe care o aveau ca reprezentanți ai Săi. Ei trebuiau să dea pâinea vieții oamenilor… Suflete flămânde după pâinea vieții aveau să vină la ei, iar ei aveau să se simtă lipsiți şi neajutorați. Trebuiau să primească hrană spirituală ca să aibă ce să dea mai departe. Nu trebuiau să întoarcă spatele niciunui suflet flămând. Domnul Hristos îi îndreaptă spre Sursa de aprovizionare… Și oare Dumnezeu, care i-a trimis pe slujitorii Săi să-i hrănească pe cei flămânzi, nu avea să le împlinească nevoile care priveau propria Sa lucrare? – Review and Herald, 11 august 1910

94

Vineri, 29 martie

PENTRU CÂMPURILE MISIONARE

Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i.

(Matei 28:19)

În bisericile noastre se face adesea apel pentru daruri care să fie de ajutor în acțiunile misionare din țară şi pentru susținerea lucrării misionare de peste ho-

tare... Din fiecare biserică trebuie să se înalțe către Dumnezeu rugăciuni pentru creşterea generozității şi a dărniciei. Cei ale căror inimi sunt unite cu inima lui Hristos vor fi bucuroşi să dea ceea ce pot pentru a susține cauza lui Dumnezeu. Ei se vor bucura de progresele făcute, ceea ce înseamnă daruri mai mari şi mai frecvente.

Trebuie să considerăm că este un privilegiu pentru noi să fim împreună-lucrători cu Dumnezeu prin faptul că dăm din ce avem noi pentru a pune în mişcare ceea ce va aduce la îndeplinire planurile Sale în lume. Cei care au spiritul lui Hristos vor avea o inimă sensibilă, mărinimoasă şi o mână deschisă, generoasă. Nimeni nu poa-te fi egoist dacă Îl are în vedere pe Hristos. (…)

Să ne gândim la câmpurile noastre misionare din lume. Misionarii noştri tru-desc din greu şi cu seriozitate, însă adeseori ei sunt opriți în lucrul lor din cauză că vistieria este goală şi ei nu pot avea cele necesare pentru a-şi aduce la îndeplinire cu cel mai mare succes lucrarea. Fie ca Dumnezeu să-i ajute pe cei cărora le-au fost încredințate bunurile acestei lumi să fie conştienți cu privire la planul Său şi cu privi-re la răspunderile lor individuale! Dumnezeu le spune acestora: „Ți-am încredințat bunurile Mele pentru ca tu să le pui la schimbător, astfel ca să poată fi deschise în țară şi peste hotare noi câmpuri misionare.” (…)

Nu toți pot merge ca misionari în zone din afara țării, însă toți pot face lucrare în vecinătatea lor. Toți pot contribui cu mijloacele lor pentru susținerea lucrării misio-nare din câmpurile străine.

Dumnezeu îi va însufleți pe ispravnicii Săi credincioşi, care sunt gata să îşi pună la lucru cât pot de bine toată puterea şi toate darurile încredințate lor de Dumne-zeu. Pe măsură ce toți învață lecția dăruirii lui Dumnezeu cu credincioşie (…) prin Providența Sa, El va înzestra pe unii să aducă daruri princiare. Pe alții îi va face în stare să aducă daruri mai mici; dar atât darurile mici, cât şi cele mari sunt primite de El dacă sunt date având ca țintă doar slava Lui. „Cel ce dă sămânță semănătorului şi pâine pentru hrană vă va da şi vă va înmulți şi vouă sămânța de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veți fi îmbogățiți în toate privințele, pentru orice dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă mulțumiri lui Dumnezeu.” – Review and Herald, 18 aprilie 1912


95


PRIVILEGIUL DE A DA

Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.

(1 Petru 4:10)

Domnul a făcut din bărbați şi femei uneltele Sale şi, cu inimile pline de dragos-tea lui Isus, ei trebuie să coopereze cu El în lucrarea de întoarcere a ființelor

omeneşti de pe o cale greşită la adevăr. Dumnezeu binecuvântează pământul cu lumina soarelui şi cu ploaie din belşug. El face ca pământul să producă roade îmbelşugate în folosul tuturor. Domnul a făcut din noi distribuitorii darurilor Sale cereşti pentru a aduce suflete la adevăr. Frații mei din America [scris în Australia în 1895] îşi pun oare întrebarea cum a ajuns adevărul la ei pe când se aflau ei în întuneric? Bărbați şi femei şi-au adus zecimile şi darurile înaintea lui Dumnezeu şi, pe măsură ce vistieria se umplea, lucrători erau trimişi să contribuie la înain-tarea lucrării. Acelaşi proces trebuie să se repete şi pentru sufletele de azi, care se află în întuneric. (…)

Lucrarea necesită în prezent cheltuieli mai mari decât oricând înainte. Domnul face apel la poporul Său să depună eforturi pentru a-şi reduce cheltuielile. Iar ba-nii care au fost folosiți înainte pentru satisfacerea eului, să curgă acum în vistieria Domnului pentru a-i susține pe aceia care lucrează pentru salvarea sufletelor ce pier.

Domnul vine curând. Trebuie să lucrăm cât încă este ziuă, căci noaptea se apro-pie, când nimeni nu mai poate lucra. Oh, mulți, cât de mulți, şi-au pierdut spiritul de sacrificiu de sine! Ei şi-au îngropat banii în bunuri vremelnice. Acestea sunt suflete pe care Dumnezeu le-a binecuvântat, pe care El le pune la încercare să vadă care va fi răspunsul lor în folosul Său... Grăbiți-vă, fraților, acum aveți ocazia de a fi cinstiți față de Dumnezeu; nu mai amânați. Pentru salvarea sufletelor voastre, nu-L mai jefuiți pe Dumnezeu în zecimi şi daruri. (…)

Aşa cum planul pentru răscumpărarea noastră a început şi se sfârşeşte printr-un dar, el trebuie adus la îndeplinire şi mai departe la fel. Acelaşi spirit de sacrificiu care ne-a plătit mântuirea va exista în inimile tuturor acelora care devin părtaşi ai daru-lui ceresc. Apostolul Petru spune: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.” Domnul Isus a spus ucenicilor atunci când i-a trimis: „Fără plată ați primit, fără plată să dați.”

Fie ca toți să facă tot ce le stă în putere pentru a ajuta, atât cu bani, cât şi cu rugă-ciune, lucrarea slujitorilor Evangheliei pentru salvarea altora. – General Conference Bulletin, 30 mai 1897


96


EI VOR VEDEA FAŢA LUI

Ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor.

(Apocalipsa 22:4)

Când Moise Îl ruga pe Dumnezeu: „Arată-Mi slava Ta”, Dumnezeu i-a spus: „Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască.”

Moise nu a putut să privească descoperirea slavei de pe fața lui Dumnezeu şi să trăiască; însă nouă ni s-a dat făgăduința: „Ei vor vedea fața Lui.”

Când Moise a coborât de pe munte, unde i-a fost dat să vadă puțin din slava lui Dumnezeu, fața lui strălucea atât de tare, încât Aaron şi toți copiii lui Israel „se temeau să se apropie de el”.

Noi nu putem vedea acum slava lui Dumnezeu; însă dacă Îl primim pe El aici, vom putea curând să Îl vedem față către față. Dumnezeu doreşte ca noi să ne ațintim privirile la El, ca să nu ne mai atragă lucrurile acestei lumi. (…)

Astăzi, prin tovărăşiile pe care le alegem, prin viața noastră, prin caracterul nos-tru, de fapt, alegem cine vrem să ne fie rege. Inteligențele cereşti caută să ne atragă la Hristos. Deşi suntem călcători ai Legii lui Dumnezeu, dacă ne pocăim cu credință, Dumnezeu poate face prin noi lucrările lui Hristos.

După ce S-a înălțat, Domnul Hristos Și-a trimis reprezentantul ca un Mângâie-tor. Reprezentantul Său este alături de noi oriunde ne-am afla – un străjer şi martor pentru tot ce s-a spus şi s-a făcut – fiind gata să ne protejeze de asalturile vrăjmaşului dacă ne aşezăm sub protecția Sa. Însă noi trebuie să ne facem partea noastră, iar după aceea Dumnezeu Îşi va face partea Lui. Când trecem prin încercări şi necazuri pentru numele Lui, Mângâietorul va fi alături de noi, aducându-ne aminte de cuvin-tele şi învățăturile Domnului Hristos.

Este numele tău scris în cartea vieții? Doar dacă priveşti la Domnul Isus, Mielul lui Dumnezeu, dacă mergi pe urmele paşilor Lui, poți fi pregătit să te întâlneşti cu Dumnezeu. Urmează-L pe El şi într-o bună zi vei umbla pe străzile de aur ale cetății lui Dumnezeu. (…)

Cei care îşi consacră viața în serviciul lui Dumnezeu vor trăi împreună cu El de-a lungul veacurilor nesfârşite ale veşniciei.

Ei sunt copiii Săi, şi El le spune: „Intrați în bucuria Stăpânului vostru. Cununa nemuririi este aşezată pe frunțile biruitorilor.” – Youth’s Instructor, 20 august 1896

APRILIE„Adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:32)

APRILIE„Adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:32)

98

Luni, 1 aprilie

CINA CEA MARE

Un om a dat o cină mare și a poftit pe mulți. La ceasul cinei a trimis pe robul său să spună celor poftiți: „Veniți, căci iată că toate sunt gata.”

(Luca 14:16-24)

Această parabolă ilustrează clar starea multora dintre cei ce susțin a crede adevărul prezent. Domnul le-a trimis o invitație la cina pe care El a pregă-

tit-o pentru ei şi care L-a costat mult, însă interesele lumeşti sunt pentru ei de importanță mai mare decât comoara veşnică. Ei sunt invitați să se implice în lu-crurile ce au valoare veşnică, însă fermele, vitele şi casele lor par a fi pentru ei de însemnătate cu mult mai mare decât ascultarea de invitația cerească, depăşind-o pe aceasta cu mult în atracție, iar aceste lucruri pământeşti sunt socotite scuze pentru neascultarea lor de porunca cerească: „Veniți, căci iată că toate sunt gata.”

Tocmai binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dat acestor indivizi pentru a-i pune la încercare ca să vadă dacă Îi dau „lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dum-nezeu”, ei le folosesc ca pe o scuză că nu pot asculta de cerințele adevărului. Ei au apucat comoara pământească în mâinile lor şi spun: „Trebuie să am grijă de aceste lucruri; nu trebuie să neglijez lucrurile acestei vieți; aceste lucruri sunt ale mele.” Astfel, inimile acestor oameni au ajuns atât de insensibile, precum drumul cel bătătorit. (…)

Inimile lor sunt atât de năpădite de spinii şi grijile acestei vieți, încât nu mai au loc pentru lucrurile cereşti. Domnul Isus îi invită pe toți cei trudiți şi împovărați şi le promite că le va da odihnă dacă vor veni la El... El doreşte ca ei să lase deoparte pove-rile grijilor şi încurcăturilor din această lume şi să ia jugul Său, care înseamnă lepă-dare de sine şi sacrificiu de sine pentru alții. Această povară se va dovedi a fi uşoară. Aceia care refuză să accepte alinarea pe care le-o oferă Domnul Hristos şi continuă să poarte jugul egoismului, care roade atât de adânc, împovărându-le sufletele la maximum prin planurile pe care le fac de a acumula bani pentru satisfacerea eului, nu au experimentat pacea şi odihna care se pot găsi prin purtarea jugului lui Hristos şi ducerea poverilor tăgăduirii de sine şi a bunăvoinței dezinteresate pe care Domnul Hristos le-a purtat în folosul lor. (…)

Sufletele pentru care a murit Domnul Hristos pot fi salvate prin eforturile lor personale şi printr-un exemplu de evlavie… Însă lumina cea prețioasă este ascunsă sub obroc şi ea nu dă lumină celor care se află în casă. – Review and Herald, 25 au-gust 1874

99

Marți, 2 aprilie

DOI FII

Un om avea doi feciori. S-a dus la cel dintâi și i-a zis: „Fiule, du-te astăzi și lucrează în via mea!” „Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău și s-a dus. S-a dus și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!”

și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?

(Matei 21:28-31)

În această parabolă, fiul care a refuzat să se ducă reprezenta neamurile, iar cel care a spus „Mă duc, doamne” îi reprezenta pe farisei. Domnul Hristos tocmai

curățise templul de cei care îl întinaseră cu traficul interzis pe care îl practicau acolo. Divinitatea a străfulgerat prin umanitate, iar oamenii au putut vedea sla-va şi puterea lui Dumnezeu manifestate înaintea lor... În drumul spre Ierusalim, mulțimea aşternuse haine pe jos şi ramuri de finic, aducându-I laude şi cântând: „Osana, Fiul lui David!” Deşi cei care s-au exprimat în acest fel nu au îndrăznit să-şi continue aclamațiile în preajma porții templului, temându-se de preoți şi conducători, copiii au preluat cântecul şi Îl lăudau pe Dumnezeu în templu, cu glas tare: „Osana, Fiul lui David!”

Neamurile erau gata să accepte adevărul, dar cei care avuseseră o lumină atât de mare şi privilegii atât de minunate, cărora li se oferiseră binecuvântări atât tempora-re, cât şi spirituale, au refuzat solia mântuirii. Ei avuseseră pretenția că sunt poporul lui Dumnezeu. Ei spuseseră: „Ne ducem, Doamne”, însă nu au făcut voia Tatălui lor. (…)

Când invitația cerului a ajuns la urechile tale, ai spus tu: „Da, Doamne, eu cred adevărul,” dar nu cumva prin acțiunile din viața ta ai arătat că nu îl crezi? L-ai pus tu la inimă? Puterea lui transformatoare a pus stăpânire pe sufletul tău? Harul său sfințitor a lucrat asupra caracterului tău? Cum stau lucrurile cu tine?

Este privilegiul fiecăruia dintre noi să spunem: „Voi împlini poruncile Stăpânului meu la literă, conştient sau inconştient... voi spune: «Care sunt poruncile date mie? Care este datoria trasată pentru mine? Ce îmi spune Stăpânul? Care este poziția mea înaintea lui Dumnezeu?»” De îndată ce noi intrăm într-o relație potrivită cu Dumnezeu, vom înțelege care ne este datoria şi o vom îndeplini, şi nu vom socoti că lucrurile bune pe care le facem ne îndreptățesc să căpătăm mântuirea. (…)

Întrebarea nu este: Cum te vei descurca în ziua încercării sau cândva în viitor, ci cum stau lucrurile cu sufletul tău astăzi? Te vei duce să lucrezi astăzi? – Review and Herald, 9 aprilie 1889

100

Miercuri, 3 aprilie

SMOCHINUL FĂRĂ ROADE

Având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.

(2 Timotei 3:5)

Felul cum a tratat Mântuitorul lumii smochinul fără roade (Matei 21:19-21) ara-tă cum vor fi tratați toți aceia care au doar o formă de evlavie. Acest smochin

îi reprezintă pe iudei, care au refuzat să răspundă iubirii Domnului Hristos. În ciuda tuturor privilegiilor şi ocaziilor pe care le-au avut, ei nu au produs decât spini şi mărăcini – niciun fel de roade pentru slava lui Dumnezeu. Acest smochin amăgitor constituia o parabolă vie despre casa lui Israel – o lecție cât se poate de impresionantă. Este, de asemenea, o lecție pentru cei ce pretind a fi urmaşi ai lui Hristos din toate veacurile. Străbătând timpul, ea se adresează într-un limbaj care nu dă greş tuturor formaliştilor, celor care se laudă că sunt evlavioşi, care se arată cu mari pretenții în fața lumii, dar care sunt cu totul lipsiți de acea vlavie vitală pe care numai Dumnezeu o recunoaşte ca roadă. (…)

Ca şi smochinul neroditor, mulți îşi etalează cu fală ramurile acoperite doar de frunze înaintea Domnului, cu pretenția că ei sunt poporul Său păzitor al poruncilor, în timp ce Dumnezeu, care cercetează inima, îi găseşte lipsiți de roade.

Aflăm din raportul sacru că acest pom, în care nu atârnă niciun fel de rod, era împodobit cu frunziş verde. Remarcați cuvintele: „Având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” Soarta smochinului fără roade se aplică la aceia care ma-nifestă în viața lor tendințele fireşti ale inimii nerenăscute şi a căror credință este contrazisă de viața lor de zi de zi. Ei nu reprezintă în fața lumii caracterul Domnului Hristos, deoarece nu Îl au pe Domnul Hristos în viața lor.

Mântuitorul nostru nu a întors niciodată spatele celor care se pocăiesc cu ade-vărat, oricât de mare ar fi fost vinovăția lor. Însă El urăşte orice fel de ipocrizie şi fanfaronadă. (…)

Cei ce aveți doar pretenții, dar nu aveți roade, cu adevărat tristă este soarta voas-tră; căci cel ce recunoaşte pe față că este păcătos se află într-o poziție mai favorabilă în ochii lui Dumnezeu. Distrugerea prin blestemul lui Dumnezeu este asupra acelei clase de oameni care îşi ascund diformitățile de caracter sub o formă de evlavie. Ioan, acela care mustra cu îndrăzneală şi fără teamă păcatul, cel care a pregătit ca-lea Domnului Hristos pentru prima Sa venire, a spus aceste cuvinte mulțimii care se îngrămădea să-l asculte: „De aceea, orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.” – Review and Herald, 11 ianuarie 1881

101

Joi, 4 aprilie

MAI AM SĂ VĂ SPUN MULTE LUCRURI

Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul.

(Ioan 16:12-13)

Domnul Isus avea multe adevăruri prețioase să le descopere înaintea ucenici-lor Săi, însă El nu a putut să le dezvăluie în fața minții lor atâta vreme cât ei

nu puteau înțelege semnificația lucrurilor la care dorea El să ajungă.Deşi a prezentat lucruri mari şi minunate în fața ucenicilor Săi, El a lăsat totuşi

multe lucruri nespuse, pe care ei nu le-ar fi putut înțelege. La ultima lor întâlnire înainte de moartea Sa, El le-a spus: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” Idei legate de cele trecătoare, lucruri vremelnice ocupau atât de mult loc în mintea lor, astfel că ei nu puteau înțelege atunci natura înaltă şi caracterul sfânt al Împărăției Sale, deşi El le vorbise cu claritate despre acestea. Mințile lor erau atât de confuze şi de împietrite în a pricepe adevărul, din cauza felului eronat în care ei interpretaseră înainte profețiile şi din cauza obiceiurilor şi tradițiilor omeneşti prezentate şi impuse lor de către preoți.

Ce anume a reținut Domnul Isus pe motiv că nu ar fi putut înțelege? Erau ade-vărurile spirituale glorioase cu privire la planul de mântuire. Cuvintele Domnului Hristos, pe care Mângâietorul avea să le readucă în mintea lor după înălțarea Sa, i-au determinat să cugete mai profund şi să se roage mai cu ardoare pentru a putea înțelege cuvintele Sale şi apoi să le transmită lumii. Numai Duhul Sfânt i-a putut face în stare să aprecieze valoarea planului de mântuire. Lecțiile Domnului Hristos, adu-se înaintea oamenilor prin mărturia inspirată a ucenicilor Săi, au o semnificație şi o valoare cu mult mai presus de ceea ce poate prinde cititorul superficial al Scripturii. Domnul Hristos a căutat să îşi facă înțelese lecțiile prin intermediul ilustrațiilor şi al parabolelor. El a spus despre adevărurile din Biblie că sunt asemenea unei comori ascunse într-un câmp, pe care, când o găseşte cineva, se duce de vinde tot ce are şi cumpără țarina respectivă. El foloseşte această ilustrație cu privire la comoara adevărului, care nu se află la suprafață, ci este îngropată adânc în pământ, ca şi co-morile ascunse care trebuie căutate temeinic. Trebuie să săpăm după mărgăritarele prețioase ale adevărului tot aşa cum oamenii sapă într-o mină.

Atunci când le prezentăm oamenilor adevărul, trebuie să urmăm exemplul Domnului Hristos. – Review and Herald, 14 octombrie 1890

102

Vineri, 5 aprilie

LÂNGĂ DRUM

Semănătorul a ieșit să-și semene sămânța. Pe când semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum.

(Luca 8:5)

În pilda semănătorului ne este prezentată marea luptă dintre Domnul Hristos, prințul luminii, şi Satana, prințul întunericului.

Semănătorul este Fiul lui Dumnezeu sau aceia pe care El îi deleagă să facă lu-crarea Sa, căci, colaborând cu Domnul Hristos, noi devenim împreună-lucrători cu Dumnezeu. Aceia care, prin lucrare personală, deschid Scripturile în fața semenilor lor sunt cei care seamănă sămânța cea bună, căci sămânța cea bună este Cuvântul lui Dumnezeu. (…)

Sămânța căzută lângă drum reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu care ajunge în inimile acelora care sunt ascultători neatenți, căci cei care vor aduce roade medi-tează asupra Cuvântului lui Dumnezeu care le-a fost prezentat. Asemenea păsărilor cerului, care sunt gata să înşface sămânța căzută lângă drum, Satana este reprezentat ca fiind gata, prin agenții săi nevăzuți, să îndepărteze semințele adevărului divin din inimă, pentru ca acestea să nu găsească un loc în care să aducă roade pentru viața veşnică.

Satana şi îngerii săi sunt prezenți în adunarea în care se predică Evanghelia împărăției. În timp ce îngerii cereşti sunt de asemenea prezenți pentru a sluji în favoarea acelora care sunt moştenitori ai mântuirii, vrăjmaşul este mereu atent ca să facă fără efect influența adevărului. Cu o seriozitate care este egalată doar de ră-utatea sa, el caută să zădărnicească lucrarea Duhului lui Dumnezeu asupra celui ce ascultă, pentru că el ştie că, dacă adevărul este acceptat, el îşi pierde controlul asupra subiectului său, iar Domnul Hristos câştigă biruința. (…)

Sunt mulți a căror inimă este aşa de împietrită precum cărarea bătătorită şi, după toate aparențele, ar fi inutil să le fie prezentat adevărul; însă dacă, folosind logica, se ajunge la eşec, dacă argumentele nu pot convinge, cel care lucrează pentru Hristos să se apropie de asemenea persoane cu o simpatie şi compasiune asemenea celei manifestate de Domnul Hristos, şi este posibil ca dragostea lui Hristos să supună şi să topească sufletul, sensibilizându-l şi conducându-l la pocăință.

În decursul a mulți ani de încercare, Dumnezeu testează şi pune la încercare inimile tuturor ca să vadă cine Îi va face loc Domnului Isus. Întrebarea la care tre-buie să dea răspuns fiecare suflet este: Vei accepta tu iubirea plină de iertare a lui Dumnezeu, care este un remediu pentru bolile sufletului, sau vei alege vrăjmăşia lui Satana şi vei culege soarta teribilă a celor pierduți? – Review and Herald, 31 mai 1892


103

Sâmbătă, 6 aprilie

PE LOCURI STÂNCOASE

O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc.

(Matei 13:5)

Sămânța semănată pe locuri stâncoase găseşte puțin pământ în care să-şi for-meze rădăcina. Plantele răsar repede, însă rădăcinile firave nu pot pătrunde

în stâncă pentru a găsi hrana care să susțină creşterea plantei, şi curând aceasta moare. Un mare număr dintre cei ce pretind a fi religioşi pot fi reprezentați prin această sămânță căzută în locuri stâncoase. Ei constituie o clasă uşor de convins, dar religia lor este superficială.

Sunt cei care primesc adevărul cel prețios cu bucurie; ei sunt din cale afară de zeloşi şi îşi exprimă uimirea că nu toți pot vedea lucrurile care pentru ei sunt atât de clare. Ei îi îndeamnă şi pe alții să îmbrățişeze acele învățături extrem de convingă-toare. Ei condamnă în grabă pe cei şovăielnici şi pe cei care cumpănesc meticulos toate dovezile cu privire la adevăr şi îl întorc pe toate părțile… Însă, atunci când vin încercări, prea adesea aceste persoane entuziaste se clatină şi cad.

Aşa cum rădăcinile plantei pătrund în sol pentru a găsi apă şi hrană în pământ, la fel creştinii trebuie să fie înrădăcinați în Hristos, trăgându-şi seva şi hrana de la El, aşa cum face mlădița din viță, şi ei nu pot fi despărțiți de Sursa tăriei lor prin încercări.

Cei care sunt precum sămânța căzută în locuri stâncoase îşi găsesc bucuria pen-tru o vreme, căci ei socotesc că religia este ceva ce îi poate scăpa de încercări şi de orice fel de greutăți. Ei nu au luat în calcul costul ce trebuie plătit. (…)

Această categorie de oameni, pe care Domnul Isus i-a asemănat cu sămânța că-zută pe locuri stâncoase, şi-au pus încrederea în faptele lor bune, în intențiile lor bune, se simțeau puternici în propria lor tărie, punându-şi nădejdea în propria ne-prihănire. Ei nu sunt „puternici în Domnul şi în puterea tăriei Lui”. Ei nu au conside-rat că vigilența continuă constituie prețul siguranței. Ei ar fi trebuit să se îmbrace cu întreaga armură a lui Dumnezeu ca să poată sta împotriva uneltirilor vrăjmaşului. Făgăduințele bogate şi îmbelşugate ale lui Dumnezeu au fost rostite în folosul lor, şi dacă ar fi crezut în Cuvântul lui Dumnezeu, ei ar fi putut fi îmbrăcați cu un „aşa zice Domnul” şi ar fi putut face față oricărui atac viclean al vrăjmaşului; căci atunci când vrăjmaşul ar fi năvălit ca un potop, Duhul Domnului ar fi ridicat un zid împotriva lui. – Review and Herald, 7 iunie 1892


104

Duminică, 7 aprilie

ÎNTRE SPINI

O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut și au înecat-o.

(Matei 13:7)

Prin spinii care înăbuşă sămânța cea bună, marele Învățător vrea să ilustreze pe-ricolele care îi pândesc pe cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu; căci sunt pre-

tutindeni duşmani care vor să facă fără efect adevărul cel prețios al lui Dumnezeu. Tot ceea ce ne distrage atenția de la Dumnezeu, tot ceea ce ne captivează atenția în aşa fel încât Domnul Hristos să nu mai aibă loc în inimă, trebuie îndepărtat dacă dorim ca sămânța adevărului să prindă viață în suflet. Domnul Isus specifică lucrurile care sunt periculoase pentru suflet. El spune că grijile vieții, înşelăciunea bogățiilor şi dorința după alte lucruri au înecat cuvântul, sămânța spirituală în creştere, astfel că sufletul nu îşi mai poate trage hrana necesară de la Hristos, aşa cum se întâmplă cu mlădița şi vița, iar viața spirituală piere din inimă. Iubirea față de lume, dragostea față de plăcerile ei şi plăcerea după alte lucruri țin sufletul departe de Dumnezeu, căci cei ce iubesc lumea nu sunt dependenți de Dumnezeu pentru curajul, nădejdea şi bucuria lor. Ei nu ştiu cum este să te bucuri în Hristos, căci aceasta este bucuria de a-i conduce pe alții la Fântâna vieții, este bucuria de a câştiga suflete de la păcat la neprihănire. (…)

Când cei care au o cunoaştere doar parțială a adevărului sunt chemați să studi-eze un anumit punct ce vine în contradicție cu părerile lor preconcepute, ei devin confuzi. Ideile lor preconcepute sunt precum spinii care înăbuşă Cuvântul lui Dum-nezeu, iar când adevărul este semănat şi este necesar ca spinii să fie dezrădăcinați pentru ca acesta să prindă rădăcină, ei au simțământul că totul le fuge de sub picioa-re şi simt că au dat de necaz.

Sunt mulți care au o înțelegere nepotrivită cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Ei Îl consideră sever şi arbitrar, iar când li se spune că Dumnezeu este dragoste, este foarte dificil ca aceste suflete să lase la o parte concepțiile lor false cu privire la Dum-nezeu. Iar dacă ei nu fac loc Cuvântului adevărului să pătrundă în viața lor, dezră-dăcinând spinii, mărăcinii vor creşte din nou şi vor înăbuşi Cuvântul lui Dumnezeu; experiența lor religioasă va deveni pipernicită, căci răul din inimile lor va eclipsa planta firavă a adevărului şi va îndepărta atmosfera spirituală. (…)

Legea lui Dumnezeu constituie temelia guvernării Sale şi, de-a lungul veacurilor veşniciei, ea va fi standardul Împărăției Sale. Dacă nu ne supunem cerințelor ei în această viață, dacă nu vom învăța să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima şi pe semenii noştri ca pe noi înşine, la venirea Domnului Isus nu se va produce nicio schimbare în caracter. – Review and Herald, 21 iunie 1892

105

Luni, 8 aprilie

PĂMÂNT BUN

O altă parte a căzut în pământ bun și a dat rod: un grăunte a dat o sută, altul, șaizeci și altul, treizeci.

(Matei 13:8)

Ce încurajator este faptul că semănătorul nu este confruntat numai cu dez-amăgiri! Sămânța ajunge şi în inimi primitoare. Ascultătorii aceştia înțeleg

adevărul şi nu se împotrivesc Duhului Sfânt, care impresionează inima. Ei pri-mesc adevărul în inima lor şi acesta îşi face lucrarea transformatoare asupra ca-racterului. Ei nu au puterea să-şi schimbe propriile inimi, însă Duhul Sfânt, prin ascultarea lor de adevăr, sfințeşte sufletul.

O inimă bună nu înseamnă o inimă fără păcat, iar Evanghelia trebuie predi-cată celor păcătoşi. Domnul Isus a spus: „Nu am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoşi.” Păcătoşii care sunt conştienți de păcătoşenia lor se văd ca fiind nelegiuiți când privesc în marea oglindă morală, Legea cea sfântă a lui Dumnezeu. Ei privesc scena cu Mântuitorul pe crucea Calvarului şi întreabă de ce a fost făcut acest mare sacrificiu; iar crucea îndreaptă către Legea cea sfântă a lui Dumnezeu, care a fost călcată. Tocmai pentru a-l salva pe păcătos din ruină Și-a dat viața pe calvar Cel care era egal cu Dumnezeu. Legea nu are putere să-l ierte pe făcătorul de rele, dar Domnul Isus a luat asupra Sa păcatele călcătorului de lege, iar atunci când păcătosul priveşte cu credință la sacrificiul Său, Domnul Hristos îi atribuie propria Sa neprihănire celui vinovat. Din zilele lui Adam nu este decât o singură cale de salvare: „Căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor prin care să putem fi mântuiți.” Nu avem niciun motiv să ne temem atâta timp cât privim la Domnul Isus şi credem că El este în stare să-i mântuiască pe toți cei ce vin la El.

Ca urmare a credinței active în Domnul Hristos, noi ajungem în luptă morală cu lumea, cu firea pământească şi cu Diavolul. Dacă ne avântăm în această luptă cu propria noastră înțelepciune, cu abilitatea noastră, vom fi învinşi cu siguranță; dar dacă exercităm o credință vie în Domnul Isus şi dovedim evlavie practică, noi vom înțelege ce înseamnă să fim sfințiți prin adevăr, şi nu vom fi învinşi în acest conflict, căci îngerii cereşti tabără în jurul nostru. Domnul Hristos este Desăvârşitorul mân-tuirii noastre. El este Cel care îi întăreşte pe cei ce Îi sunt urmaşi în conflictul moral în care s-au angajat...

Cei care deschid Scripturile şi se hrănesc cu mana cerească devin părtaşi de na-tură divină. Pentru ei nu există viață sau experiență religioasă separat de Hristos. Ei sunt conştienți că trebuie să fie asemenea în caracter cu Acela în care Dumnezeu Îşi găseşte toată plăcerea. – Review and Herald, 28 iunie 1892

106

Marți, 9 aprilie

ÎMPOTRIVIREA NE POATE FI DE FOLOS

Sămânța care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl țin într-o inimă bună și curată și fac rod în răbdare.

(Luca 8:15)

Dar dacă dragostea de lume, părerea foarte bună despre sine sau orice alte gânduri sau fapte nepotrivite ajung să ne biruiască, ne vom pierde noi încre-

derea în Domnul Isus sau în noi înşine? Se întâmplă oare acest lucru din cauză că Domnul Isus ne-a părăsit sau nu ne-a acordat harul Său? Nu, ci este din cauză că noi nu am făcut ce ne-a spus Domnul să facem: „să veghem în vederea rugăciunii”, „să ne rugăm întotdeauna” şi „să ne rugăm neîncetat”.

Cum poate fi sănătos sufletul tău dacă neglijezi rugăciunea şi nu ai comuniune cu Domnul Hristos, sursa oricărei lumini spirituale, a vieții şi a puterii? Noi trebuie să avem o legătură continuă cu El, căci este Susținătorul nostru. El este Pâinea care S-a coborât din cer. Să fim împlinitori ai Cuvântului Său şi vom avea viață şi pute-re spirituală. Trebuie să mergem adesea la Domnul, să-I adresăm cereri, pentru că rugăciunea aduce imediat sufletul în legătură cu Dumnezeu prin Hristos. El este Calea, Adevărul şi Viața. Dacă creştinii eşuează, acest lucru se întâmplă din cauză că ei nu se supun ordinelor Comandantului suprem. Ei sunt luați prin surprindere; ei nu sunt asemenea Domnului Hristos. Neglijarea rugăciunii înseamnă dezastru pen-tru suflet, pentru că vei ajunge să cedezi cu nepăsare în fața ispitei. Dar dacă ajungi să cedezi, nu înseamnă că trebuie să-ți pierzi încrederea în Dumnezeu; renunță la încrederea în tine însuți şi du-te cât mai aproape de Hristos.

Domnul Hristos nu trebuie să fie acuzat de rezultatele neglijenței şi indeciziei noastre. Acela care Și-a dat viața pentru cei căzuți apreciază valoarea unui suflet. El nu va da greş niciodată în a-Și face partea Sa şi nici nu Se va descuraja. El nu-l va părăsi niciodată pe cel care a greşit, pe cel ispitit sau încercat. „Harul meu îți este de ajuns.” „Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre.” El cântăreşte şi măsoară orice ispită înainte de a o îngădui. (…)

Împotrivirea pe care o întâmpinăm s-ar putea să ne fie de folos din multe puncte de vedere. Dacă este suportată, ea va dezvolta virtuți care nu ar fi apărut vreodată dacă creştinul nu ar fi avut nimic de îndurat. Credința, răbdarea, îndelunga răbdare, înclinația spre cele cereşti, încrederea în Providența divină şi simpatia autentică față de cel greşit constituie urmările suportării încercării...

Dacă Cuvântul este primit într-o inimă bună şi sinceră, sufletul încăpățânat va fi supus, iar credința, apucând făgăduințele şi bizuindu-se pe Domnul Isus, va fi biru-itoare. – Review and Herald, 28 iunie 1892

107

Miercuri, 10 aprilie

OMUL BOGAT

Țarina unui om bogat rodise mult. Și el se gândea în sine și zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.”

(Luca 12:16-17)

Acest om primise totul de la Dumnezeu. Soarele strălucise asupra țarinei sale; căci el „face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie

peste cei drepți şi peste cei nedrepți”. Domnul făcuse vegetația să crească şi câm-pul să aducă roade, astfel că a avut parte de o recoltă bogată. Omul bogat a ajuns în încurcătură neştiind ce să facă cu atât de multe produse. S-a considerat mai favorizat decât alții şi şi-a atribuit sieşi meritele pentru înțelepciunea sa. Avea o bogăție mare şi nu îşi putea reproşa păcate de care mulți alții se făceau vinovați. El nu a obținut aceste bunuri la jocurile de noroc şi nici nu a profitat de nenorocirea altcuiva care s-ar fi aflat într-o situație financiară precară şi ar fost obligat să-şi vândă posesiunile la un preț mult scăzut; nu, ci el şi-a dobândit bogățiile datorită Providenței divine, care a făcut ca pământul său să rodească îmbelşugat. Dar omul şi-a manifestat egoismul şi a dat pe față lucruri de care nu era conştient că există în caracterul său.

El nu s-a gândit la Dumnezeu, marele Dătător al tuturor binecuvântărilor sale. El nu a considerat că este responsabil față de Dumnezeu. Dacă L-ar fi iubit pe Dum-nezeu şi s-ar fi temut de El, şi-ar fi manifestat recunoştința față de El şi s-ar fi plecat înaintea lui Dumnezeu spunând: „Învață-mă cum să folosesc aceste bunuri.”

Câți flămânzi ar fi fost hrăniți, câți oameni goi ar fi fost îmbrăcați, cât de multe inimi ar fi fost făcute fericite, cât de multe rugăciuni pentru pâine şi haine şi-ar fi primit răspunsul şi câte laude spre ceruri ar fi putut fi generate. Domnul ar fi răs-puns rugăciunilor celor săraci şi nevoiaşi şi le-ar fi satisfăcut multe din nevoile lor prin binecuvântările pe care le dăduse omului bogat. Însă omul devenit deodată bo-gat a închis căile sufletului său față de strigătele celor nevoiaşi şi, în loc să folosească din supraabundența sa de bunuri pentru a le satisface nevoile acestora, el a spus slujitorilor săi: „Iată ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătățile mele.”

Și a mai spus: „Și voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!»”... Dar Dumnezeu i-a spus: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul.” – Review and Herald, 19 iunie 1894

108

Joi, 11 aprilie

LUCRĂTORII

Fiindcă Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieșit dis-de-dimineață să-și tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi și i-a trimis la vie.

(Matei 20:1-2; citește și versetele 3-16)

Domnul Hristos i-a învățat pe oameni prin intermediul ilustrațiilor şi al simbolurilor. Într-o ocazie a rostit o parabolă despre angajarea unor lucră-

tori, pentru a arăta felul în care procedează Dumnezeu cu cei care se consacră în slujba Sa.

În Iudeea era obiceiul ca oamenii să stea în piață şi să aştepte ca cineva să vină să-i angajeze la lucru; în Europa, acest lucru încă se practică. Cei care aveau nevoie de ajutor la muncă se duceau în piață ca să găsească oameni pe care să-i tocmească. Omul din parabolă este prezentat ca ducându-se la diverse ore pentru a-şi angaja lucrători. Cei pe care i-a angajat la primele ore au negociat cu el că vor lucra pentru o anumită sumă, în timp ce aceia pe care i-a angajat mai târziu au lăsat cu totul pe seama gospodarului suma pe care urma să le-o dea.

„Seara, stăpânul viei a spus ispravnicului său: «Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă până la cei dintâi.» Cei din ceasul al unsprezecelea au venit şi au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei tot câte un leu fiecare.”

Lecția despre aceşti lucrători are legătură cu întrebarea care stârnise dispute între ucenici pe drum – cine avea să fie mai mare în Împărăția cerurilor. Răscumpărătorul lumii a prevăzut pericolul care avea să amenințe biserica Sa şi s-a gândit să-Și facă poporul să înțeleagă care este poziția lor; căci această parabolă nu a fost decât o con-tinuare a lecției date atunci când Petru a întrebat: „Iată, noi am lăsat totul şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”

Noi trebuie să ne bizuim cu toată încrederea pe Dumnezeu, să ne lăsăm inimile să-şi găsească odihna în El, fără să ne facem probleme în ce priveşte răsplata pe care o vom primi. (…)

Domnul Isus doreşte ca cei ce se angajează în serviciul Său să nu tânjească după răsplată şi nici să aibă simțământul că trebuie să fie recompensați pentru tot ceea ce fac. Domnul măsoară spiritul în care se face un lucru şi dă răsplata în funcție de acesta, iar o atitudine iubitoare, sinceră şi umilă asemenea unui copil va face ca lu-crul făcut să aibă valoare în ochii Săi. – Review and Herald, 3 iulie 1894

109

Vineri, 12 aprilie

UN ÎNVĂŢĂTOR AL NEPRIHĂNIRII

Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.

(Ioan 8:31-32)

Domnul Isus a spus: „Învățați de la Mine; căci Eu sunt blând şi smerit cu ini-ma: şi veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” Domnul Isus a fost cel mai

mare învățător pe care l-a cunoscut lumea vreodată. El a prezentat adevărul prin declarații clare, convingătoare, iar ilustrațiile pe care le-a folosit au fost dintre cele mai curate şi nobile. (…)

În Predica Sa de pe Munte, Domnul Hristos a oferit interpretarea adevărată a Scripturilor Vechiului Testament, expunând adevărul care fusese pervertit de că-tre conducători, cărturari şi farisei. Ce semnificație largă a dat El Legii lui Dum-nezeu! El Însuşi dăduse Legea atunci când stelele dimineții cântau împreună, iar fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie. Hristos Însuşi fusese temelia întregii administrații iudaice, împlinirea tipurilor, simbolurilor şi jertfelor. Învăluit în stâl-pul de nor, El Însuşi dăduse lui Moise anumite directive pentru națiunea iudaică şi El era singurul în măsură să poată dispersa multitudinea de erori care, prin datini şi tradiții omeneşti, se tot acumulaseră cu privire la adevăr. (…)

El a aşezat adevărul la înălțime, astfel ca, asemenea unei lumini, să poată lumina în întunericul moral al lumii. El a scos la iveală din gunoiul datinilor şi tradițiilor omeneşti, fiecare piatră prețioasă a adevărului şi a înălțat adevărul la tronul lui Dumnezeu, de unde acesta venise.

Conduita Sa era într-un contrast atât de vădit față de cea a cărturarilor, a fari-seilor şi a învățătorilor religioşi ai acelor zile, încât era evident că arătau ca nişte morminte văruite, nişte ipocriți ce pretindeau că sunt religioşi, care căutau doar să se înalțe pe ei înşişi pretinzând că sunt sfinți, în timp ce în interiorul lor erau plini de silnicie şi necurăție. Ei nu puteau tolera adevărata sfințenie şi adevăratul zel pentru Dumnezeu, care reprezentau trăsătura distinctivă de caracter a Domnului Hristos; pentru că religia adevărată scotea la iveală spiritul şi practicile lor. (…)

În inima lui Isus, ura se manifesta doar față de păcat. Ei L-ar fi primit ca Me-sia dacă Și-ar fi manifestat în mod simplu puterea făcătoare de minuni, dar s-ar fi reținut să denunțe păcatul, să le condamne patimile rele şi să rostească blestemul lui Dumnezeu asupra idolatriei lor; însă, din moment ce El nu tolera păcatul, chiar dacă vindecase pe bolnavi, deschisese ochii orbilor şi înviase morți, ei nu manifestau față de divinul Învățător decât o răutate înverşunată, gelozie, invidie, bănuieli rele şi ură. – Review and Herald, 6 august 1895


110


AVEŢI ULEI ÎN CANDELELE VOASTRE?

Atunci, Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui.

(Matei 25:1; citiți și v. 13)

Deşi cinci dintre aceste fecioare sunt prezentate ca fiind înțelepte, iar cinci, ca fiind nechibzuite, toate aveau candele. Toate fuseseră convinse că trebuie să

se pregătească pentru venirea mirelui şi toate cunoşteau adevărul. Nu a existat ni-cio diferență vizibilă între cele înțelepte şi cele nechibzuite până când nu s-a auzit strigarea: „Iată mirele, ieşiți-i în întâmpinare”, dar adevărata stare a lucrurilor abia din acel moment înainte avea să iasă la iveală. Cele înțelepte şi-au luat măsurile de prevedere, luând cu ele şi untdelemn în vase, astfel ca lămpile lor, care începu-seră să ardă mai slab, să poată fi reumplute cu ulei; dar cele nechibzuite nu şi-au luat măsuri pentru această situație de urgență, şi acum au început să se roage cu stăruință de cele înțelepte. Ele au neglijat să se pregătească pentru a-l întâmpina pe mire, şi acum s-au îndreptat spre cele care se aprovizionaseră cu ulei. (…)

Citind această pildă, cineva, din milă față de fecioarele nechibzuite, ar putea pune întrebarea: De ce fecioarele înțelepte nu au vrut să împartă cu celelalte rezerva lor de ulei? Dacă facem însă aplicația spirituală a parabolei, vom descoperi care este motivul. Este imposibil ca cei ce au credință şi beneficiază de har să le împartă cu cei ce nu le au. Este imposibil ca cei ce au făcut o lucrare completă, din inimă, să împartă beneficiile cu cei care nu au făcut decât o lucrare de mântuială. Toate cele zece fecioare păreau că sunt gata pentru venirea mirelui, şi totuşi acest test a dovedit că cinci dintre ele nu fuseseră gata. (…)

Fecioarele nechibzuite nu îi reprezintă pe cei ipocriți. Ele aveau considerație pen-tru adevăr, susțineau adevărul şi intenționau să meargă în întâmpinarea mirelui. Ele sunt ataşate de cei ce cred adevărul şi merg alături de aceştia, având candele, care reprezintă o cunoaştere a adevărului.

Mulți primesc adevărul de îndată, însă nu îl asimilează, şi influența acestuia nu este de durată. Ei sunt asemenea fecioarelor nechibzuite care nu aveau ulei în vase, pentru candelele lor. Uleiul este un simbol al Duhului Sfânt, care este adus în suflet prin credința în Domnul Isus Hristos. Aceia care cercetează cu seriozitate Scriptu-rile, cu multă rugăciune, care se bizuie pe Dumnezeu printr-o credință puternică şi păzesc poruncile Sale se vor număra printre cei reprezentați de fecioarele înțelepte. – Review and Herald, 17 septembrie 1895


111


ROBUL NECREDINCIOS

Cel ce nu primise decât un talant a venit și el și a zis: „Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă și m-am dus de ți-am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău!”

(Matei 25:24-25)

Învățătura din această pildă este simplu de înțeles. Toate darurile intelectuale sau materiale pe care le are cineva îi sunt doar încredințate. Ele sunt bunuri ce

aparțin Domnului şi trebuie folosite pentru onoarea şi slava Lui. Ele trebuie valo-rificate şi înmulțite prin folosință, astfel ca Domnul să poată avea un beneficiu de pe urma lor. Însă sunt mulți talanți de pe urma cărora Domnul nu primeşte be-neficii; căci, asemenea robului necredincios, cei cărora le sunt încredințați aceşti talanți nu îi valorifică.

Toți cei care sunt egoişti în inima lor vor asculta tentațiile lui Satana şi vor pro-ceda ca robul necredincios şi leneş. Ei vor ascunde comoara ce li s-a încredințat, neglijând să-şi folosească talentele pentru Domnul. Ei au semănat puțin sau deloc, şi vor secera puțin. Dar, deşi Domnul le-a spus aceste lucruri clar, în cuvinte ce nu pot fi răstălmăcite, ei nutresc nemulțumire în inimile lor şi se plâng că Domnul este un stăpân aspru, care se poartă rău şi nedrept cu ei. (…)

În zilele noastre, acest lucru este făcut de mulți din cei ce pretind că Îl cunosc pe Dumnezeu. Ei murmură şi se plâng de cerințele Domnului. Ei nu Îl acuză în mod direct pe Dumnezeu că este nedrept, dar se plâng de tot ce are legătură cu problema folosirii influenței lor şi a bunurilor lor în slujba Sa. Oricine ar fi ei, dacă cei cărora Domnul le-a încredințat darurile Sale nu le valorifică la maximum, dacă nu colabo-rează cu îngerii din ceruri încercând să fie o binecuvântare pentru semenii lor, ei vor primi verdictul din partea Domnului: „Rob viclean şi leneş, ai avut daruri din partea Mea să le foloseşti, dar ai neglijat să faci acest lucru; tu, care considerai că ştii atât de multe, M-ai reprezentat cu răutate şi i-ai făcut şi pe alții să creadă că sunt foarte nedrept şi aspru.” „Pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară: acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinților.” În ziua aceea, aceşti robi necredincioşi îşi vor vedea greşeala şi îşi vor da seama că, prin folosirea talentelor lor într-un fel în care Domnul nu avea niciun folos, ei nu doar că au pierdut ceea ce au avut, dar au pierdut şi bogățiile veşnice. – Review and Herald, 5 ianuarie 1897

112

Luni, 15 aprilie

CUM AR PUTEA FI

Pentru că celui ce are, i se va da și va avea de prisos, dar de la cel ce n-are, se va lua și ce are!

(Matei 25:29)

Cei care Îl acceptă pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor personal vor trăi o viață de umilință, răbdare şi dragoste. Ei nu se predau Domnului pentru câştigul

pe care urmează să-l primească. Ei au devenit una cu Hristos, aşa cum Hristos este una cu Tatăl, şi în fiecare zi îşi primesc răsplata pentru că sunt părtaşi cu El la umilință, dispreț, lepădare de sine şi sacrificiu de sine. Ei îşi găsesc bucuria în păzirea poruncilor Domnului. Slujindu-L cu credincioşie, ei au speranță, pace şi mângâiere şi, cu credință şi curaj, ei merg înainte pe calea ascultării, urmându-L pe Acela care Și-a dat viața pentru ei. Prin consacrarea şi devoțiunea lor, ei des-coperă lumii adevărul din cuvintele: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.”

„Cei ce se tem de Domnul”, scrie profetul Maleahi, „au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi o carte de aducere aminte a fost scri-să înaintea Lui pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui.” Cuvinte-le rostite de aceştia au fost oare cuvinte de nemulțumire, de căutare de greşeli, de autocompătimire? Nu; în contrast cu cei care vorbesc împotriva lui Dumnezeu, cei ce se tem de El rostesc cuvinte de încurajare, de mulțumire şi de laudă. Ei nu aco-peră altarul lui Dumnezeu cu lacrimi şi plângeri; ei vin cu fețele luminate de razele Soarelui Neprihănirii şi Îl laudă pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa.

Asemenea cuvinte fac cerul să tresalte de bucurie. Este posibil ca cei care le ros-tesc să fie săraci în privința posesiunilor acestei lumi, însă, dându-i cu credincioşie lui Dumnezeu partea care I se cuvine, ei recunosc că Îi sunt datori. Slujirea eului nu intră în alcătuirea capitolelor vieții lor. Cu devotament şi mulțumire, cu cânte-ce de bucurie pe buzele lor, ei aduc darurile lor înaintea lui Dumnezeu, spunând ca şi David: „Din mâna Ta primim ce-Ți aducem!” „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte.”

Cei care-I slujesc cu adevărat lui Dumnezeu se vor teme de El, dar nu ca robul cel necredincios, care şi-a ascuns talantul în pământ deoarece se temea că Domnul va primi ce este al Său. Ei se vor teme ca nu cumva să-L dezonoreze pe Creatorul lor nevalorificându-şi talanții. – Review and Herald, 5 ianuarie 1897

113

Marți, 16 aprilie

CUVINTE CAPTIVANTE

Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta!

(Ioan 7:46)

Cei educați erau fermecați de învățăturile Domnului Hristos, iar cei needucați aveau întotdeauna de învățat, căci El apela la înțelegerea lor. Ilustrațiile

Sale erau luate din lucrurile obişnuite ale vieții şi, deşi erau simple, ele dețineau semnificații profunde, minunate. Păsările cerului, crinii de pe câmp, sămânța, păs-torul şi oile sale – prin toate acestea Domnul Hristos ilustra adevărul nemuritor; iar după aceea, ori de câte ori ascultătorii Săi aveau ocazia să vadă aceste lucruri în natură, ei îşi aduceau aminte de cuvintele Sale. Ilustrațiile Domnului Hristos repetau continuu lecțiile Sale.

Hristos a folosit întotdeauna cel mai simplu limbaj, dar cu toate acestea cuvintele Sale erau primite de cei ce gândeau profund şi nu aveau prejudecăți, căci acestea erau cuvinte care le puneau la încercare înțelepciunea. Lucrurile spirituale trebuie prezentate întotdeauna într-un limbaj simplu, chiar dacă sunt adresate oamenilor învățați, căci de obicei aceştia sunt ignoranți cu privire la lucrurile spirituale. Lim-bajul simplu este cel mai elocvent. Cuvintele lui Hristos, atât de mângâietoare şi încurajatoare pentru cei ce le ascultau, sunt şi pentru noi astăzi. Aşa cum păstorul cel bun îşi cunoaşte oile şi le poartă de grijă, la fel şi Domnul Hristos le poartă de grijă copiilor Săi. Domnul Hristos Îşi cunoaşte fiecare oaie, iar cei în suferință şi neajutorați constituie obiectul atenției Sale speciale. (…)

Domnul Hristos nu a intenționat ca aceste cuvinte ale Sale să se întoarcă la El lipsite de putere. El Însuşi nu a scris nimic; însă Duhul Sfânt a adus aminte uceni-cilor Săi toate cuvintele şi faptele Sale, astfel ca acestea să poată fi înregistrate spre folosul nostru. Învățătura Domnului Hristos era dată cu cea mai mare claritate. Toți trebuiau să o înțeleagă. Însă cărturarii şi fariseii interpretau greşit şi aplicau greşit cuvintele Sale. Acele rostiri, care erau pâinea vieții pentru sufletele înfometate, erau numai amărăciune pentru conducătorii iudei. (…)

În Predica Sa de pe Munte, Domnul Hristos a vorbit ştiind bine că fariseii şi cărturarii credeau în Vechiul Testament. Ei se aflau printre cei prezenți în acea mulțime, iar ucenicii erau foarte aproape de iubitul lor Învățător. Acolo a fost locul unde Domnul Hristos a afirmat: „Dacă neprihănirea voastră nu întrece neprihăni-rea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” Prin aceste cuvinte, El le-a condamnat formalismul şi fățărnicia. Și, deşi acestea se aplicau direct celor care se aflau în fața Sa, aceste cuvinte se aplică şi celor din aceste vremuri, care nu fac voia lui Dumnezeu. Ele sunt de mare răsunet şi, de-a lungul veacurilor, au străbătut până la noi. – Review and Herald, 18 mai 1897

114


VIŢA ŞI MLĂDIŢELE

Eu sunt adevărata Viță și Tatăl Meu este Vierul.

(Ioan 15:1)

În lecțiile Sale, Domnul Hristos nu apela la lucruri închipuite, senzaționale. El dorea să învețe, în maniera cea mai simplă, adevăruri care erau de o importanță

vitală pentru ca şi acea categorie pe care El o numea „prunci” să le poată înțelege. Și totuşi, în aceste reprezentări foarte simple, exista o profunzime şi o frumusețe de care nu se puteau sătura nici cele mai educate minți.

Vița fusese adesea folosită ca simbol pentru Israel, iar lecția pe care Domnul Hristos a dat-o acum ucenicilor Săi provenea de aici. Pentru a Se reprezenta pe Sine, El ar fi putut folosi palmierul grațios. Cedrul cel falnic, care se înalță spre cer, sau puternicul stejar cu crengile îndreptate spre cer putea fi folosit pentru a reprezen-ta stabilitatea şi integritatea acelora care sunt urmaşi ai lui Hristos. Însă, în loc de aceştia, El S-a folosit de viță, cu mlădițele ei cățărătoare, pentru a Se reprezenta pe Sine în relația cu adevărații Săi urmaşi.

„Eu sunt adevărata Viță, iar Tatăl Meu este Vierul.”Pe dealurile Palestinei, Tatăl nostru ceresc a plantat o Viță de calitate remarcabi-

lă, şi El Însuşi a fost îngrijitorul viei. Nu avea o formă deosebită care să dea impresia de la prima vedere cât este de valoroasă. Părea că ar fi apărut dintr-un pământ uscat, fără a atrage prea mult atenția. Însă când au privit planta, unii au declarat că este de origine divină. Locuitorii Nazaretului au fost încântați când i-au văzut frumusețea; dar atunci când şi-au dat seama că ar atrage atenția mai mult decât ei înşişi, s-au luptat ca să dezrădăcineze prețioasa plantă şi s-o arunce peste zid. Locuitorii Ierusa-limului au luat planta, au rănit-o şi au călcat-o cu picioarele lor nesfinte. Scopul lor era s-o distrugă pentru totdeauna. Însă Cel care o îngrijea nu a pierdut niciodată din ochi această plantă. După ce oamenii au fost siguri că au omorât-o, El a luat-o şi a replantat-o de cealaltă parte a zidului. A ascuns-o de ochiul vremelnic.

Fiecare mlădiță ce aduce roadă constituie o reprezentare vie a Viței, căci ea poar-tă aceleaşi roade ca Vița. Fiecare rămurea va arăta dacă are sau nu are viață; căci unde este viață, este creştere. Există o transmitere continuă a proprietăților dătătoare de viață ale viei, şi acest lucru este demonstrat prin rodul pe care îl poartă ramurile.

Aşa cum altoiul primeşte viață când se uneşte cu via, la fel păcătosul ajunge părtaş de natură divină atunci când este în comuniune cu Domnul Hristos. Oameni limitați ajung să fie uniți cu Dumnezeul infinit. – Review and Herald, 2 noiembrie 1897

115

Joi, 18 aprilie

MĂRGĂRITARUL DE MARE PREŢ

Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Și, când găsește un mărgăritar

de mare preț, se duce de vinde tot ce are și-l cumpără.

(Matei 13:45-46)

Comparând Împărăția cerurilor cu un mărgăritar, Domnul Hristos a dorit să determine fiecare suflet să aprecieze acest mărgăritar extrem de valoros mai

mult decât orice alt mărgăritar. Posedarea acestui mărgăritar, ceea ce înseamnă a avea un Mântuitor personal, constituie un simbol pentru adevăratele bogății. Este o comoară mai presus de orice comoară pământească.

Domnul Hristos este gata să-i primească pe toți cei care vin la El cu sinceritate. El este singura noastră speranță, El este pentru noi Alfa şi Omega. El este soarele şi scutul nostru, înțelepciunea noastră, sfințirea noastră, neprihănirea noastră. Doar prin puterea Sa pot fi inimile noastre păstrate în dragostea lui Dumnezeu. (…)

Într-o ocazie, Domnul Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi cu privire la felul în care îşi aruncă mărgăritarele acelora care nu au discernământ pentru a le putea aprecia valoarea. „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă.”

Când oamenii arată că nu doresc să se lase impresionați, nefiind în stare să apre-cieze mărgăritarul de mare preț; când ei dovedesc că roadele pe care le poartă sunt roadele pomului oprit, aveți grijă ca nu cumva, prin tovărăşia cu ei, să vă pierdeți legătura cu Dumnezeu. (…)

Adevărul, aşa cum este el în Isus, ne face neprihăniți şi ne păstrează astfel. Ade-vărul este o ancoră pentru suflet, sigură şi neclintită. Însă adevărul nu este adevăr pentru aceia care nu vor să asculte de el. Când oamenii se îndepărtează de princi-piile adevărului, ei ajung să trădeze această sacră încredințare. Fie ca fiecare suflet, oricare ar fi sfera lui de acțiune, să se asigure că adevărul este sădit în inimă prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Dacă nu este cert acest lucru, cei care predică Cu-vântul vor trăda sfânta încredințare. Medicii vor ajunge nişte epave în ce priveşte credința. Avocații, judecătorii, senatorii vor deveni corupți şi, cedând în fața mitui-rii, îşi vor da acordul să fie cumpărați şi vânduți. Cei care nu umblă în lumină, după cum Hristos este în lumină, sunt nişte conducători orbi pentru orbi, „nişte nori fără apă, mânați încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați” (Iuda 12). – Review and Herald, 1 august 1899

116

Vineri, 19 aprilie

DE CÂTE ORI SĂ IERT?

Isus i-a zis: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.”

(Matei 18:22; citiți și v. 15-35)

Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: «Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?» Isus i-a zis: «Eu nu-ți

zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.»” „De aceea, Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se

socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ şi a zis: «Doamne, mai îngăduie-mă şi-ți voi plăti tot.» Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: «Plăteşte-mi tot ce-mi eşti dator!» Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: «Mai îngăduie-mă şi-ți voi plăti.» Dar el n-a vrut.”

Această parabolă are ca scop să ne arate spiritul de amabilitate şi compasiune pe care trebuie să-l manifestăm față de semenii noştri. Iertarea oferită de acest împărat simbolizează iertarea care este supranaturală – iertarea divină a tuturor păcatelor. Domnul Hristos este reprezentat de către împărat, care, plin de compasiune, a iertat datoria robului său. (…)

Când datornicul a cerut o amânare, promițând: „Doamne, mai îngăduie-mă şi-ți voi plăti tot”, sentința a fost revocată, întreaga datorie a fost anulată, iar robul a avut curând ocazia de a proceda la fel ca stăpânul lui, care îl iertase. Însă cel care fusese tratat cu atâta milă s-a purtat cu totul altfel față de tovarăşul lui. (…)

Lecția pe care să o învățăm este că noi trebuie să avem un spirit iertător autentic, asemenea celui al Domnului Hristos, care i-a iertat pe păcătoşi, care în niciun caz nu şi-ar fi putut plăti imensa lor datorie. Trebuie să nu uităm niciodată că Domnul Hristos a plătit un preț infinit pentru ființele omeneşti păcătoase şi noi trebuie să le tratăm ca pe ființe răscumpărate de Hristos – Review and Herald, 3 ianuarie 1899


117


NUNTA FIULUI DE ÎMPĂRAT

Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au vrut să vină.

(Matei 22:2-3; citiți și v. 1-14)

Împăratul şi-a trimis solii mai întâi la cei care alcătuiau poporul său ales. Dar aceştia, preocupați cu totul de câştig vremelnic, şi-au transmis refuzul, zicând:

„Să ne fie cu iertare.”Când cei care au fost chemați cei dintâi au refuzat invitația, împăratul i-a tri-

mis pe soli la răspântiile drumurilor, unde se găseau cei care nu erau chiar atât de absorbiți de afaceri, de cumpărări şi vânzări, de sădit şi construit.

„Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeții şi a zărit acolo pe un om care nu era îm-brăcat în haina de nuntă. «Prietene», i-a zis el, «cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?» Omul acela a amuțit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: «Legați-i mâi-nile şi picioarele şi luați-l şi aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinților.»”

Este vorba despre cei care au intrat ca să se bucure de privilegiile ospățului ade-vărului, dar nu au mâncat trupul şi nu au băut sângele Fiului lui Dumnezeu. Ei susțin a crede Cuvântul şi îl fac cunoscut şi altora, dar lucrează fărădelege. (…)

Invitația neglijată de aceia care fuseseră rugați cei dintâi a fost trimisă altora. Ea a fost dată neamurilor. Și la început avea să fie proclamată la „răspântiile drumuri-lor” – acelora care avuseseră o parte activă în lucrarea din lume, conducătorilor şi învățătorilor lumii.

Cei care dau ultima solie a milei unei lumi căzute nu trebuie să-i ocolească pe pastori. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să-i abordeze pe aceştia cu mult interes şi apoi să pledeze pentru ei în rugăciune.

Ca să nu avem în vedere doar pe cei mari şi înzestrați şi să neglijăm clasele sărace, pe cei care sunt într-o stare mai umilă, Domnul Hristos Îşi instruieşte solii în pilda marelui ospăț să meargă şi la cei de la drumuri şi la garduri, la cei săraci şi umili din această lume… Lucrarea trebuie făcută pentru toate clasele de oameni. – Review and Herald, 8 mai 1900


118


HAINA DE NUNTĂ

Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo pe un om care era îmbrăcat în haina de nuntă.


Cu ajutorul Duhului Sfânt, bărbații şi femeile se pot desprinde de cele comu-ne ca să trăiască o viață curată şi sfântă. Cei care susțin că sunt credincioşi,

dar nu sunt, se aşază într-o poziție împotriva adevărului. Ei nu arată, prin cuvânt şi purtare, puterea transformatoare care însoțeşte adevărul. Cum ar putea oare Domnul să-Și găsească plăcerea în aceia care nu fac niciun efort pentru a se ridica la un standard înalt? Nu susțin ei că au primit un adevăr mare şi nobil?

Dumnezeu nu le cere oamenilor să renunțe la ceva care este de folos pentru să-nătatea sufletului sau a trupului, ci El le cere să renunțe la viciile degradante, care le slăbesc puterile şi care, dacă sunt practicate, îi vor exclude din ceruri. El lasă loc pentru orice plăcere de care se pot bucura fără păreri de rău sau fără mustrări de conştiință. El le cere, pentru binele lor prezent şi veşnic, să cultive acele virtuți care aduc sănătate trupului şi tărie sufletului. Ca ființe omeneşti şi în calitate de creştini, avem nevoie, pentru a fi fericiți, de gânduri curate şi de obiceiuri corecte. Orice lu-cru care are un caracter degradant trebuie biruit dacă dorim să-L vedem pe Rege în toată frumusețea Sa. (…)

Domnul poate şi vrea să-i ajute pe toți cei care caută ajutorul Său din dorința de a deveni curați şi sfinți. Au fost făcute eforturi serioase pentru a învinge înclinațiile naturale către rău, de a învinge obiceiurile şi practicile care făceau parte din viața de dinaintea acceptării adevărului? Sunt cei ce susțin a crede adevărul la fel de neglijenți în viața de zi cu zi din cămin, neasemănându-se cu Domnul, aşa cum erau înainte de a-L primi pe Hristos? Dacă da, ei nu-I aduc laude Aceluia care i-a chemat afară din întuneric. Ei nu s-au îmbrăcat cu neprihănirea Domnului Hristos. (…)

Străduiți-vă să faceți progrese vădite. Curățiți-vă de orice „întinăciune a cărnii şi a duhului”, ducându-vă până la capăt sfințenia cu frică de Domnul. Fiți curați şi ordonați în îmbrăcăminte, şi buni şi amabili în purtarea voastră. Fiți curați şi distinşi, căci cerul este însăşi esența curăției şi a rafinamentului. Aşa cum Dum-nezeu este curat şi sfânt în sfera Sa de influență, la fel şi noi trebuie să fim în sfera noastră de influență.

Citiți cu atenție parabola hainei de nuntă şi faceți o aplicație personală a lecțiilor pe care le transmite. Cei care îşi mărturisesc credința, dar rămân neschimbați în obiceiurile şi practicile lor sunt reprezentați… prin omul care a venit la ospăț fără haina de nuntă. – Review and Herald, 26 februarie 1901

119

Luni, 22 aprilie

VIA DOMNULUI

Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard.


O descriere a acestei vii este făcută în Isaia: „Voi cânta Preaiubitului meu cânta-rea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie

foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a curățat de pietre şi a sădit în ele vițele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei şi a săpat şi un teasc.”

Această ilustrație reprezintă avantajele şi oportunitățile date lui Israel. Prin Moi-se, ei au primit precepte şi porunci divine. Dumnezeu le-a dat bogății şi prosperitate. Se bucurau de toate privilegiile vremelnice şi spirituale. Erau protejați de legea Celor Zece Porunci. Acest lucru era ceea ce îi deosebea de orice altă națiune de pe fața pământului.

Biserica este comoara deosebită a lui Dumnezeu, prețioasă în ochii Săi şi scumpă inimii Sale, în care sălăşluieşte o dragoste infinită. Gospodarul a luat toate măsurile ca via să primească toată îngrijirea posibilă. Nimic nu a rămas nefăcut din ceea ce putea fi făcut viei, astfel ca aceasta să-l onoreze pe cel ce o deținea. (…)

Prin foc, furtună şi moarte, marele EU SUNT Și-a răscumpărat poporul, acor-dându-le onoarea de a fi reprezentanții Săi puşi deoparte, în mod special. I-a scos din țara robiei. I-a purtat pe aripi de vultur şi i-a adus la Sine, ca să poată locui la um-bra Celui Preaînalt. Domnul Hristos era conducătorul invizibil al copiilor lui Israel în pelerinajele lor prin pustie. Au fost martori ai celei mai minunate manifestări a puterii lui Dumnezeu atunci când au trecut prin Marea Roşie. Și zi de zi au călătorit sub stâlpul de nor, simbolul prezenței divine. (…)

Cu un asemenea conducător, cu o asemenea manifestare a măreției şi puterii Sale, copiii lui Israel ar fi trebuit să dovedească credință şi curaj pentru a merge mai departe. Însă doar doi din cei ce au trecut Marea Roşie au supraviețuit ca să intre în țara făgăduită.

Trebuie să avem grijă ca să nu împărtăşim aceeaşi soartă cu a vechiului Israel. Istoria neascultării şi căderii lor a fost înregistrată pentru învățătura noastră, ca să evităm să facem aşa cum au făcut ei. – Review and Herald, 10 iulie 1900

120

Marți, 23 aprilie

CUM PREZENTA DOMNUL ISUS ADEVĂRUL

Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevă-rat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.

(Ioan 17:3)

Dacă Domnul Hristos ar fi considerat că este necesar, El ar fi putut prezenta ucenicilor Săi taine care ar fi eclipsat şi ar fi întrecut orice descoperire făcută

minții omeneşti. El ar fi putut prezenta dovezi cu privire la orice subiect care ar fi trecut dincolo de puterea de înțelegere a minții omeneşti, însă fără a reprezenta deformat adevărul în vreo privință. El ar fi putut dezvălui ceea ce era necunoscut, lucruri care ar fi încordat imaginația şi ar fi atras atenția a multe generații spre încheierea istoriei pământului. El ar fi putut deschide uşi spre taine pe care mintea omenească ar fi căutat în zadar să le deschidă. El ar fi putut prezenta oamenilor un pom al cunoştinței din care s-ar fi putut înfrupta veacuri de-a rândul; însă acest lucru nu ar fi fost esențial pentru mântuirea sufletului; ceea ce era necesar pentru interesele lor veşnice era cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu. (…)

Isus, Domnul vieții şi al slavei, a venit pentru a sădi pomul vieții pentru familia omenească şi să invite pe membrii unui neam decăzut să mănânce şi să se sature. El a venit să le descopere care era singura lor nădejde, singura lor fericire, atât în lumea aceasta, cât şi în cea care va veni. El nu a îngăduit ca vreun lucru să-I distragă atenția de la lucrarea pe care a venit s-o facă.

Domnul Isus a văzut că mintea oamenilor trebuia atrasă spre Dumnezeu, pentru ca ei să se familiarizeze cu caracterul Lui şi să obțină neprihănirea lui Hristos repre-zentată în Legea Sa cea sfântă. El a ştiut că era necesar ca toți să aibă o reprezentare fidelă a caracterului divin, ca să nu poată fi induşi în eroare de înşelăciunile lui Sa-tana, care aruncase umbra lui diabolică de-a curmezişul cărării lor, iar mintea le-a amăgit-o punând asupra lui Dumnezeu însuşirile lui satanice.

Oricât de mari şi înțelepți ar fi considerați învățătorii acestei lumi în zilele Sale, sau ar putea fi considerați în zilele noastre, în comparație cu El, ei nu pot fi admirați; căci orice adevăr pe care ei îl rosteau îşi avea originea în El, şi tot ce provenea din altă sursă nu era decât nebunie. Chiar adevărul pe care ei îl rosteau, în gura Lui era înfrumusețat şi făcut glorios, căci El îl prezenta cu simplitate şi demnitate. – Signs of the Times, 1 mai 1893

121


OAIA PIERDUTĂ

Dacă un om are o sută de oi și se rătăcește una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci și nouă pe munți și se duce să caute pe cea rătăcită?


În parabola păstorului care îşi caută oaia pierdută avem o ilustrare a răbdă-rii, a perseverenței şi a iubirii fără margini ale lui Dumnezeu. Când contem-

plăm dragostea lui Dumnezeu, din inimile noastre țâşnesc recunoştință, laudă şi mulțumire. Îi aducem slavă pentru darul neprețuit al singurului Său Fiu. Nu există un animal mai neajutorat şi mai derutat decât oaia atunci când se rătăceşte de turmă. Dacă nu este căutată de un păstor milos, o oaie care se rătăceşte nu îşi mai găseşte niciodată drumul spre turmă. Păstorul trebuie s-o ia el însuşi în brațe şi s-o ducă până la turmă.

Fariseii erau gata să-L condamne pe Domnul Isus deoarece El nu îi respingea şi nu îi condamna pe vameşi şi păcătoşi, aşa cum făceau ei. Ei socoteau că legea îi îndreptățeşte şi nu considerau că mila şi îndurarea pe care Domnul Isus le prezenta în lecțiile Sale ar fi necesare în viața lor practică. Domnul Hristos nu i-a chemat niciodată pe păcătoşi să vină la El ca să-i salveze în păcatele lor, ci să-i salveze din păcatele lor. (…)

Domnul Hristos nu a stabilit planul de mântuire doar pentru un popor sau o națiune. El a spus: „Eu Îmi dau viața pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi vor fi o turmă şi un Păstor.”

Fie ca orice suflet disperat şi neîncrezător să prindă curaj, chiar dacă a lucrat cu răutate. Nu trebuie să gândiți că, cine ştie, poate că Dumnezeu vă va ierta păcatele şi vă va permite să veniți în prezența Sa. Nu, ci trebuie să nu uitați că Dumnezeu este Acela care a făcut primul pas, El a plecat să vă caute pe când erați răzvrătiți împo-triva Lui.

Dacă zelul şi entuziasmul considerate necesare pentru succesul în lucrurile vre-melnice nu sunt recomandabile în căutarea salvării celor pierduți, care are un dublu scop – să binecuvânteze şi să facă din noi o binecuvântare –, atunci ce ar fi nece-sar? Prin convertire, noi suntem în mod personal aşezați într-o legătură vitală cu Domnul Isus Hristos, care a devenit pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire şi mântuire. – Signs of the Times, 22 ianuarie 1894

122

Joi, 25 aprilie

FIUL RISIPITOR

Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Și tatăl le-a împărțit averea.

(Luca 15:11-12; citiți și v. 13-32)

Domnul Isus a rostit pilda cu oaia pierdută, pilda cu banul pierdut şi cea a fiului risipitor pentru a răspunde cărturarilor şi fariseilor care îl acuzau că

alege tovărăşia păcătoşilor; în aceste parabole, El a arătat că misiunea Sa în lume nu era să aducă nefericire, să condamne şi să distrugă, ci să caute ce era pierdut. Căci aceştia aveau nevoie de un Mântuitor.

Fiul risipitor nu era un fiu supus, nu era unul care să asculte de tatăl său, ci unul care voia să meargă pe propria cale. Simpatia, duioşia şi iubirea tatălui fuseseră in-terpretate greşit şi, cu cât tatăl acționa cu mai multă răbdare, bunătate şi bunăvoință, cu atât mai răzvrătit devenea fiul. El socotea că libertatea sa era restrânsă, căci pen-tru el libertatea însemna dezmăț şi, deoarece tânjea să fie independent față de ori-ce fel de autoritate, el a fugit de toate restricțiile din casa tatălui său şi curând şi-a cheltuit banii într-un trai destrăbălat. În țara unde s-a dus a venit o foamete mare şi, fiindu-i foame, ar fi vrut bucuros să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii. (…)

Nu era nimeni care să-i spună: „Nu fă asta că o să-ți faci rău. Fă asta, că aşa e bine.” Lovit de foamete, s-a lipit de unul dintre locuitorii țării aceleia. El a fost tri-mis să facă cea mai umilitoare muncă – să păzească porcii. Deşi pentru un iudeu aceasta era cea mai înjositoare muncă, era dispus să facă orice, atât de disperată era starea lui.

Suferea cumplit de foame şi nu avea ce să mănânce şi, în aceste împrejurări, îşi aduce aminte că tatăl său are pâine îndeajuns şi de rezervă şi se hotărăşte să se în-toarcă la tatăl său. A luat degrabă această decizie şi nu a mai stat pe gânduri. „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.”

Casa părintească arăta la fel ca atunci când o părăsise, însă ce schimbare se petre-cuse cu el. Tatăl nu îi dă ocazia să spună: „Fă-mă ca pe unul din argații tăi.” Primirea care i s-a făcut îi dă asigurarea că a fost repus în calitatea de fiu. – Signs of the Times, 29 ianuarie 1894

123

Vineri, 26 aprilie

FRATELE MAI MARE

El s-a întărâtat de mânie și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit afară și l-a rugat să intre.

(Luca 15:28)

Să urmărim ce s-a mai întâmplat în parabolă. Fiul cel mare, venind de la câmp şi auzind muzică şi bucurie, întreabă ce înseamnă toate aceste lucruri. I se spune

despre întoarcerea fratelui său şi cum fusese tăiat vițelul cel îngrăşat pentru ospăț. În cele ce urmează se poate vedea la acest frate mai mare egoism, mândrie, invidie şi răutate. El consideră că favorurile făcute fiului risipitor constituie o insultă față de el, tatăl obiectează, dar el nu vrea să vadă lucrurile în adevărata lumină şi nici nu vrea să se bucure împreună cu tatăl său pentru că cel ce fusese pierdut a fost găsit. El îi dă tatălui de înțeles că, dacă ar fi fost în locul lui, nu l-ar fi primit înapoi pe fiu şi uită că bietul risipitor era propriul frate. El vorbeşte lipsit de respect cu ta-tăl său, acuzându-l de nedreptate față de el, în timp ce îl favoriza pe celălalt, care îi risipise averea. Îi vorbeşte tatălui despre fiul risipitor cu cuvintele „acest fiul al tău”. Dar, fără să țină seama de purtarea lui, de cuvintele lui disprețuitoare şi arogante, tatăl îl tratează cu răbdare şi blândețe. (…)

Ajunge în cele din urmă fiul cel mare să-şi vadă nevrednicia față de un tată atât de bun şi grijuliu? Ajunge el să îşi dea seama că, deşi fratele său trăise în nelegiuire, tot fratele lui era şi că relația lor nu s-a schimbat? S-a pocăit el de gelozia lui şi i-a cerut iertare tatălui său pentru că l-a reprezentat greşit?

Ce ilustrație vie a fost acțiunea acestui frate mai mare pentru copiii necredincioşi ai lui Israel, care nu au vrut să se pocăiască, care nu au vrut să admită că vameşii şi păcătoşii erau frații lor ce trebuie iertați, căutați şi ajutați şi nu trebuie să fie lăsați să piară, ci conduşi la viața veşnică! Cât de frumoasă este această pildă pentru că arată ce primire îi face Tatăl ceresc fiecărui suflet care se pocăieşte! Cât de mult se bucură ființele cereşti când văd suflete întorcându-se în casa Tatălui lor! Păcătoşii nu vor întâmpina reproşuri, mustrări, nimic care să le aducă aminte de nevrednicia lor. Tot ce li se cere este pocăința. Psalmistul spune: „Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aş fi adus, dar Ție nu-ți plac arderile-de-tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.” – Signs of the Times, 29 ianuarie 1894


124


PILDA SAMARITEANULUI MILOS (I)

Un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”

(Luca 10:25; citiți și v. 30-37)

Cu atenția încordată la maximum, mulțimea prezentă aştepta răspunsul lui Isus… Însă Domnul Hristos, Cel care cunoaşte foarte bine inimile oame-

nilor, a înțeles intențiile şi scopurile vrăjmaşilor Săi. El a răspuns printr-o între-bare adresată învățătorului Legii: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” Și învățătorul Legii a răspuns la rândul lui: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Învățătorul legii pusese o întrebare simplă, clară, iar răspunsul a fost la fel de simplu şi clar. Răspunzând la întrebarea: „Ce este scris în Lege?”, învățătorul legii a trecut cu vederea toată mulțimea aceea de reguli ceremoniale şi rituale, socotindu-le fără valoare, şi a prezentat doar cele două principii pe care se întemeiază Legea şi profeții, iar Domnul Isus a lăudat înțelepciunea lui şi i-a spus: „Fă aşa şi vei avea viața veşnică.”

Pentru a răspunde la întrebarea: „Cine este aproapele meu?”, Domnul Isus a pre-zentat pilda samariteanului milos. El ştia că iudeii îi considerau ca semeni ai lor doar pe cei din națiunea lor, iar pe cei dintre neamuri îi priveau cu dispreț, numindu-i câini, netăiați împrejur, necurați şi întinați. Însă pe samariteni îi disprețuiau mai mult decât pe alții... Și Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort.”

În timp ce omul zăcea astfel, a trecut pe acolo un preot, dar doar a aruncat o privire la omul cel rănit; şi, pentru că nu dorea să se complice şi să cheltuiască cu el, a trecut mai departe. Apoi a trecut un levit. Curios să vadă ce s-a întâmplat, se opreşte şi se uită la rănit, dar nu are niciun fel de sentiment de milă care să-l deter-mine să-l ajute pe cel ce zăcea să moară. Nu-i place să facă aşa ceva şi, gândindu-se că nu-i treaba lui, trece şi el mai departe. Aceştia amândoi erau angajați într-o slujbă sacră, pretinzând că ei cunosc Scripturile şi le pot interpreta. Ei fuseseră instruiți în şcoala bigotismului național şi deveniseră egoişti, înguşti şi snobi, fără să le pese de cei care nu erau evrei. Au privit la omul rănit, dar nu îşi dădeau seama dacă făcea parte dintre ai lor sau nu. Putea să fie samaritean – şi au trecut pe alături. – Signs of the Times, 16 iulie 1894


125


PILDA SAMARITEANULUI MILOS (II)

S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin, apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el.

(Luca 10:34)

În această parabolă, Domnul Isus prezintă un străin, un frate în suferință, rănit, pe moarte. Deşi preoții şi cărturarii ştiau ce spune Legea, ei nu o puneau în prac-

tică în viața lor de toate zilele. Legat de felul în care preotul şi levitul l-au tratat pe omul rănit, învățătorul legii

nu a auzit nimic care să nu fie în armonie cu propriile sale idei, nimic care să fie contrar formelor şi ceremoniilor despre care învățase şi el ca fiind tot ce cere legea. Însă Domnul Isus a mai prezentat o scenă: „Dar un samaritean care era în călătorie a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin, apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el.”

După ce Domnul Hristos a arătat cruzimea şi egoismul manifestate de reprezentanții națiunii, el a adus în atenție pe acel samaritean, care era disprețuit, urât şi blestemat de evrei, şi l-a înfățişat ca pe unul care poseda trăsături de caracter mult superioare acelora care pretindeau a fi foarte neprihăniți.

Orice copil al lui Dumnezeu trebuie să ia seama la fiecare detaliu al acestei lecții. Samariteanul a văzut că în fața lui se afla o ființă umană în nevoie şi în suferință şi, de îndată ce l-a văzut, i s-a făcut milă de el.

Samariteanul a urmat impulsurile unei inimi bune şi iubitoare. Domnul Hris-tos a prezentat scena în aşa fel încât să constituie cea mai aspră mustrare pentru acțiunile lipsite de milă şi îndurare ale preotului şi levitului. Însă această lecție nu este doar pentru ei, ci şi pentru creştinii din zilele noastre şi este o avertizare so-lemnă pentru noi ca nu cumva să greşim şi să nu dovedim milă față de orice ființă omenească aflată în suferință. (…)

În pilda samariteanului milos, Domnul Isus a prezentat dragostea Sa, caracte-rul Său. Viața Domnului Hristos era plină de fapte de iubire față de cei pierduți şi păcătoşi. Prin omul lovit, rănit şi lipsit de tot ce avea este reprezentat omul păcătos. Familia omenească, neamul pierdut, este întruchipat prin cel în suferință, lăsat gol, însângerat şi lipsit de tot ce avea. Domnul Isus ia propria Lui haină a neprihănirii şi îl acoperă pe om, astfel încât oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veşnică. – Signs of the Times, 23 iulie 1894

126

Luni, 29 aprilie

JUDECĂTORUL NEDREPT

Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar în urmă și-a zis: „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez, totuși, pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate ca să nu vină să-mi bată capul.”

(Luca 18:4-5; citiți v. 1-8)

În această parabolă, Domnul Hristos scoate în evidență contrastul puternic din-tre judecătorul cel nedrept şi Dumnezeu. Judecătorul, deşi nu se temea nici de

Dumnezeu, nici de oameni, a ascultat-o pe văduvă datorită cererilor ei continue. Deşi inima lui a rămas tot ca gheața, stăruința văduvei a dus la succesul ei. El se purtase nedrept cu ea, nu simțise niciun fel de milă sau compasiune pentru ea, starea ei deplorabilă nu însemna nimic pentru el. „Auziți ce zice judecătorul ne-drept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând.”

Judecătorul a cedat în fața cererilor văduvei din motive egoiste, ca să nu mai fie deranjat de cererile ei insistente. Cât de diferită este atitudinea lui Dumnezeu față de rugăciunile care Îi sunt adresate! Deşi nouă ni se pare uneori că Tatăl nostru nu ne răspunde imediat la rugăciuni, El nu ne întoarce niciodată spatele cu indiferență. Atât prin această parabolă, cât şi prin cea cu omul care se trezeşte în mijlocul nopții pentru a satisface nevoia prietenului său pentru ca acesta, la rândul lui, să poată sluji celui ce-i cere, noi suntem învățați că Dumnezeu ne ascultă rugăciunile. Prea adesea, noi credem că cererile noastre nu sunt auzite şi ajungem să nutrim îndoială şi să nu Îl credem pe Dumnezeu, în loc să contăm pe făgăduința: „Cereți şi vi se va da; căutați şi veți găsi; bateți şi vi se va deschide.”

Ce este rugăciunea – doar expresia foamei sufletului nostru? Nu, ci prezentarea problemelor cu care ne confruntăm şi a nevoilor noastre, de fapt a nevoii noastre după ajutorul lui Dumnezeu împotriva vrăjmaşului nostru, Diavolul. Rugăciunea trebuie înălțată pentru păstrarea vieții, a puterilor şi capacităților noastre, pentru ca să-I putem aduce cel mai bun serviciu Creatorului nostru.

Judecătorul cel drept nu respinge pe niciunul din cei ce vin la El cu căință. El are mai multă plăcere în biserica Sa, care se luptă cu ispite aici jos, decât în oştirea impu-nătoare de îngeri care înconjoară tronul Său. Nicio rugăciune sinceră nu este trecută cu vederea. Printre imnurile din corurile cereşti. Dumnezeu aude strigătele celei mai slabe ființe omeneşti. Dacă te simți cu totul nevrednic, încredințează-I Lui problema ta, căci urechile Sale sunt deschise la strigătul tău. „El, care nu L-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” – Signs of the Times, 15 septembrie 1898

127

Marți, 30 aprilie

FARISEUL ŞI VAMEŞUL

Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni... sau chiar ca vameșul acesta.”

(Luca 18:11; citiți v. 9-14)

Aceşti bărbați sunt prezentați amândoi ca având acelaşi loc pentru rugăciune. Amândoi au venit să se întâlnească cu Dumnezeu. Însă ce contrast era între

ei! Unul era plin de laudă de sine. Și-o etala, şi-o expunea, vorbea de ea în rugă-ciune; celălalt era pe deplin conştient de nimicnicia lui. Fariseul se credea nepri-hănit în fața lui Dumnezeu, desigur după propria evaluare. Vameşul, în schimb, în umilința sa, nu se considera vrednic de îndurarea sau aprobarea lui Dumnezeu.

Vameşul nu îndrăznea nici măcar ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul.” Cel care cercetează inimile a privit jos, la amândoi, şi a examinat fiecare rugăciune. El nu a privit la înfățişarea exterioară; El nu judecă aşa cum judecă oamenii. El nu ne evaluează în funcție de rangul pe care-l avem, de talente, de educație sau poziție… El a văzut că fariseul era plin de sine şi se autoîndreptățea, şi în dreptul numelui său s-a dat sentința: „Cântărit în cumpănă şi… găsit prea uşor.”

Maiestatea cerurilor S-a umilit şi a renunțat la cea mai înaltă autoritate, din poziția unuia egal cu Dumnezeu pentru cea mai umilă, cea a unui slujitor. Meseria Sa era cea de tâmplar, El a lucrat cu mâinile Lui pentru a-Și face partea la susținerea familiei. Umilința Sa nu consta într-o subestimare a caracterului şi însuşirilor Sale, ci în faptul că S-a înjosit pe Sine pentru omenirea căzută, pentru a-i putea înălța pe oameni la o viață mai nobilă.

Persoana care nu este mândră, nu este fățarnică, nu se încrede în sine, ci se în-crede în Dumnezeu cu o credință umilă este cel mai aproape de Dumnezeu şi cea mai onorată de El.

Mândria şi îngâmfarea, când sunt comparate cu umilința şi blândețea, denotă cu adevărat slăbiciune. Tocmai blândețea Mântuitorului nostru şi gesturile Sale simple şi modeste au fost cele care L-au făcut să cucerească inimile oamenilor. (…)

Dumnezeu priveşte din ceruri cu plăcere la aceia care se încred în El şi care au simțământul deplin al dependenței lor de El. Unora ca aceştia Îi face plăcere să le dea când Îi cer. „Căci El a potolit setea sufletului însetat şi a umplut de bunătăți sufletul flămând.” – Signs of the Times, 21 octombrie 1897

MAI„Umblați deci ca niște copii ai luminii.”

(Efeseni 5:8)

MAI„Umblați deci ca niște copii ai luminii.”

(Efeseni 5:8)

129

Miercuri, 1 mai

COMPARAŢIE ÎNTRE PĂCĂTOS ŞI NEPRIHĂNIT

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine.

(Psalmii 23:4)

Adesea, viața creştinilor este descrisă ca fiind plină de încercări, tristețe şi ne-cazuri, cu foarte puțină bucurie şi mulțumire; şi prea adesea se transmite im-

presia că, dacă ei ar renunța la credința lor şi la eforturile depuse pentru câştigarea vieții veşnice, scena s-ar schimba, fiind marcată de plăcere şi fericire. Însă am fost îndrumată să compar viața păcătosului cu viața celui neprihănit. Păcătoşii nu au dorința de a-I fi pe plac lui Dumnezeu, de aceea nu pot avea acel simțământ al plăcerii ce derivă din aprobarea Sa. Ei nu se bucură în starea lor de păcătoşenie şi plăceri lumeşti fără să aibă necazuri. Ei simt foarte profund relele acestei vieți trecătoare. Da, uneori sunt foarte rău tulburați. Ei se tem de Dumnezeu, dar nu Îl iubesc.

Nu sunt oare păcătoşii afectați de dezamăgiri, probleme, pierderi, sărăcie şi ne-cazuri? Sigur că şi ei se confruntă cu asemenea lucruri. În această privință, ei nu sunt mai în siguranță decât cei neprihăniți. Adesea, ei suferă de boli de durată, dar nu au un braț puternic pe care să se sprijine şi nici harul de sus care să-i susțină. În slăbiciunea lor, ei trebuie să se bizuie doar pe puterea lor. Ei nu pot privi cu opti-mism în viitor la dimineața învierii pentru că nu au nicio nădejde că s-ar putea afla printre cei mântuiți. Când privesc înainte, nu au nicio mângâiere. O nesiguranță înfricoşătoare îi chinuie când închid ochii şi trec în neființă. Acesta este sfârşitul vieții de plăceri nesăbuite a sărmanilor păcătoşi.

Creştinii au şi ei parte de boală, descurajare, sărăcie, ocară şi necazuri. Și totuşi, când trec prin toate acestea, ei Îl iubesc pe Dumnezeu, le face plăcere să facă voia Lui şi nu prețuiesc nimic mai mult decât aprobarea Sa. În luptele, în necazurile şi problemele vieții, ei ştiu că există Cineva care înțelege toate lucrurile; Unul care Îşi pleacă urechea la strigătele celor în necaz şi suferință; Unul care simte cu ei în orice problemă şi alină durerile cele mai mari ale inimii. El a lansat o invitație către toți cei trudiți şi împovărați să vină la El pentru a găsi odihnă. Prin toate necazurile lor, creştinii au multă mângâiere, iar dacă trec prin boli de lungă durată, însoțite de mul-tă durere, înainte de a închide ochii în moarte, ei pot suporta toate acestea pentru că sunt în legătură cu Răscumpărătorul lor. – Review and Herald, 28 aprilie 1859

130

Joi, 2 mai

CE CÂŞTIGĂ CREŞTINUL?

Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

(Matei 6:33)

Mulți vorbesc despre viața creştină ca fiind lipsită de orice plăcere şi bucurie pământească. Eu consider că nu ne lipseşte niciun lucru care să aibă valoa-

re. Trec creştinii prin probleme, sărăcie şi necazuri? Da, în această viață aceste lucruri sunt de aşteptat. Dar oare păcătoşii, despre care noi spunem că se bucură de plăcerile acestei vieți, nu sunt şi ei afectați de necazurile vieții? Nu vedem noi adesea la ei fețe palide, tuse violentă ce indică o boală letală? Nu sunt ei afectați de friguri şi de boli contagioase? Cât de adesea le auzim plângerile când se confruntă cu mari pierderi de bucurii pământeşti; şi, să nu uităm, acestea reprezintă pentru ei singura lor comoară. Ei pierd totul. Aceste necazuri ale păcătoşilor sunt trecute cu vederea.

Creştinii sunt prea inteligenți ca să considere că ei sunt singurii care au pro-bleme; sunt unii oameni care consideră că ar fi o umilire din partea lor dacă ar îmbrățişa adevărul nepopular şi ar deveni urmaşi ai lui Hristos. Calea li se pare grea. Ei cred că trebuie să facă multe sacrificii, când adevărul este că nu au de făcut vreun sacrificiu. Dacă sunt adoptați în familia lui Dumnezeu, ce sacrificii ar trebui să facă? Urmându-L pe Domnul Hristos, e posibil să fie necesar să rupă prietenia cu rudele lor lumeşti, dar să privească la acest schimb – numele lor scrise în cartea vieții Mie-lului, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Domnul Isus Hristos ai unei moşteniri nepieritoare. Dacă legătura care îi uneşte cu rudele lor lumeşti este slăbită pentru Domnul Hristos, se formează una mai puternică, o legătură care leagă omul finit de Dumnezeul infinit. Să numim atunci acest lucru sacrificiu din partea noastră din cauză că renunțăm la ce este rău pentru adevăr, la întuneric pen-tru lumină, la slăbiciune pentru tărie, la păcat pentru neprihănire şi la un nume şi o moştenire trecătoare pentru onoruri veşnice şi o comoară nepieritoare?

Dacă există cineva care se bucură de fericire chiar în această viață, atunci acela este urmaşul credincios al Domnului Isus Hristos… Dacă creştinii fac prea mult caz de faptul că este aspră calea pe care merg, atunci ei ajung să facă din ea una mai grea decât este de fapt. Însă, dacă țin cont de locurile strălucitoare de pe cale, sunt recu-noscători pentru orice rază de lumină şi au în vedere răsplata bogată care-i aşteaptă la sfârşit de alergare, în loc să fie trişti, în loc să tot murmure şi să se plângă, ei vor avea o față veselă. – Review and Herald, 28 aprilie 1859

131

Vineri, 3 mai

BINECUVÂNTĂRILE FACERII DE BINE

Sufletul binefăcător va fi săturat și cel ce udă pe alții va fi udat și el.

(Proverbele 11:25)

Înțelepciunea divină a rânduit în cadrul planului de mântuire legea acțiunii şi reacțiunii, făcând ca lucrarea de binefacere, cu toate ramurile ei, să fie de două

ori binecuvântată. Cei care dau celor aflați în nevoie aduc binecuvântare altora, dar sunt binecuvântați şi ei într-o măsură mult mai mare.

Ca să nu pierdem urmările binecuvântate ale binefacerii, Mântuitorul nostru a luat măsura de a face din noi conlucrători ai Săi. Printr-un lanț de împrejurări în ca-drul căruia suntem îndemnați să facem fapte de caritate, El ne acordă tot ce este mai bun ca să putem cultiva generozitatea şi ne ajută să ne păstrăm obiceiul de a da me-reu pentru a-i ajuta pe cei săraci şi pentru avansarea cauzei Sale. Prin nevoile sale, o lume ce piere ne determină să ne folosim talanții mijloacelor noastre şi ai influenței pentru a-i prezenta adevărul de care are nevoie disperată. Astfel, noi aducem bine-cuvântare altora şi, în felul acesta, acumulăm adevăratele bogății. (…)

Crucea lui Hristos face apel la generozitatea fiecărui urmaş al Mântuitoru-lui. Principiul ilustrat acolo este dărnicia, dărnicia continuă. Aceasta, izvorâtă din bunăvoință şi materializată prin fapte bune, constituie rodul autentic al vieții creştine. Principiul celor lumeşti este de a strânge şi, în felul acesta, ei aşteaptă să-şi asigure fericirea, însă consecințele finale sunt nefericirea şi moartea.

Domnul Hristos a desemnat pentru ființele omeneşti lucrarea de răspândire a Evangheliei. În timp ce unii sunt angrenați în predicare, de la alții El cere să răspun-dă apelurilor Sale pentru daruri care să susțină cauza Sa pe pământ. Aceasta este una dintre căile prin care Domnul ne înalță. Este exact lucrarea de care avem nevoie, căci ea va trezi în inimile noastre cele mai profunde sentimente de împreună-simțire şi va pune la lucru cele mai înalte capacități ale minții. (…)

Dumnezeu a rânduit sistemul dăruirii pentru ca noi să devenim, asemenea Cre-atorului nostru, darnici şi cu un caracter lipsit de egoism.

Urmaşii credincioşi ai Domnului Hristos trebuie să transmită mai departe dra-gostea Sa... Întâlniți-vă în jurul crucii de pe Calvar cu umilință şi lepădare de sine. Și, când stați acolo, în fața crucii, şi Îl priviți pe Prințul ceresc murind pentru voi, vă puteți oare împietri inima şi să spuneți: „Nu, nu am nimic de dat”? Dumnezeu vă va binecuvânta dacă faceți tot ce puteți mai bine. – Review and Herald, 3 octom-brie 1907


132

Sâmbătă, 4 mai

CERE OARE DUMNEZEU PREA MULT?

Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume.

(1 Ioan 2:15)

În Domnul Isus vedem frumusețe, iubire şi slavă. El posedă un farmec fără sea-măn. El a fost Maiestatea cerului. El umplea tot cerul de splendoare. Îngerii se

plecau în adorare înaintea Lui şi Îi ascultau cu bucurie poruncile. Mântuitorul nostru a renunțat la toate acestea. El a lăsat deoparte slava, măreția şi splendoarea, a venit aici jos pe pământ şi a murit pentru un neam de răzvrătiți care călcaseră poruncile Tatălui Său. Domnul Hristos a consimțit să Se umilească pentru a putea mântui neamul decăzut; El a băut paharul durerii, iar în locul acestuia, nouă ne oferă paharul binecuvântării; da, paharul acela a fost sorbit pentru noi şi, deşi mulți cunosc acest lucru, ei continuă să trăiască în păcat şi nesăbuință; şi totuşi Domnul Isus continuă să-i invite. El spune: „Cine vrea să vină şi să ia apa vieții fără plată.” (…)

Adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu trebuie lăsate să lucreze asupra noas-tră, iar noi trebuie să le preluăm. Dacă facem acest lucru, ele vor avea o influență sfințitoare asupra vieților noastre; ne vor ajuta să ne pregătim pentru împărăția sla-vei pentru ca, atunci când timpul de har se va încheia, să putem să-L vedem pe Rege în toată frumusețea Sa şi să stăm în prezența Sa o veşnicie întreagă.

Dumnezeu cere tăria întregii ființe. El cere de la voi o despărțire de lume şi de lucrurile lumii. „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lu-mea, dragostea Tatălui nu este în el.” Ni se cere să nu iubim lumea, dar ce ni se dă în schimb? „Eu vă voi fi Tată.” Trebuie să renunțați la dragostea prietenilor voştri? Vă cere adevărul să stați singuri pe poziție şi să-I slujiți lui Dumnezeu pentru că cei din jurul vostru nu voiesc să se supună cerințelor pe care Domnul Hristos le are față de ei? Înseamnă aceasta o despărțire în ce priveşte afecțiunea voastră față de ei? Da, şi aceasta este crucea pe care trebuie să o purtați, ceea ce îi face pe mulți să afirme: „Nu pot să mă supun cerințelor adevărului.” Însă Domnul Hristos spune: „Dacă cineva iubeşte pe tatăl său, pe mama sa, pe fratele său, pe sora sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine vrea să fie ucenicul Meu să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Este vorba aici de crucea lepădării de sine şi a sacrificiului, de renunțare la legături de afecțiune cu cei care nu vor să asculte de cerințele adevărului. Este oare acesta un sacrificiu prea mare pentru Cel care a sacrificat totul pentru tine? – Review and Herald, 19 aprilie 1870


133

Duminică, 5 mai

ADEVĂRAŢII CREŞTINI SUNT FERICIŢI

Binecuvântat să fie Domnul, care zilnic ne poartă povara, Dumnezeu, mântuirea noastră!

(Psalmii 68:19)

Creştinii ar trebui să fie cei mai veseli şi fericiți oameni. Ei trebuie să fie conştienți de faptul că Dumnezeu este Tatăl lor şi prietenul lor veşnic. Însă

mulți din cei ce se socotesc creştini nu reprezintă în mod corect religia creştină. Ei au o înfățişare tristă, ca şi când ar fi sub un nor. Vorbesc adesea de marile sacri-ficii pe care le-au făcut pentru a deveni creştini. Adresându-se celor care nu L-au acceptat pe Hristos, le dau de înțeles, prin propriul lor exemplu şi prin ceea ce le spun, că trebuie să renunțe la tot ceea ce face viața plăcută şi plină de bucurie. Ei aruncă un văl de întuneric asupra fericitei nădejdi creştine. Ei lasă impresia că cerințele lui Dumnezeu constituie o povară chiar şi pentru sufletul binevoitor şi că trebuie sacrificat tot ce ar aduce plăcere sau ar încânta gustul.

Nu ezităm să spunem că această categorie de aşa-zişi creştini nu au înțeles esența. Dumnezeu este iubire. Cine rămâne în Dumnezeu rămâne în dragoste. Toți cei care s-au familiarizat, prin cunoaşterea din proprie experiență, cu iubirea şi mila plină de duioşie a Tatălui nostru ceresc vor răspândi lumină şi bucurie oriunde s-ar afla. Prezența şi influența lor vor fi pentru cei din preajma lor ca mireasma florilor par-fumate, deoarece ei sunt legați de Dumnezeu şi de cer, iar curăția şi frumusețea fără seamăn a cerului sunt transmise de ei tuturor acelora care ajung sub influența lor. Acest lucru face din ei lumina lumii, sarea pământului.

De unde îşi ia artistul obiectul contemplării sale? Din natură. Însă marele Artist a pictat pe pânza cerului slava apusului de soare. El a colorat şi poleit cerurile cu aur, argint şi purpuriu ca şi când porțile cereşti ar fi larg deschise pentru ca noi să putem avea o licărire a acestora, iar imaginația noastră să poată prinde slava de acolo.

Pe măsură ce suntem atraşi de frumosul din natură şi vom asocia lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat pentru fericirea oamenilor cu caracterul Său, noi Îl vom considera pe Dumnezeu un Tată duios, iubitor, şi nu doar un judecător aspru… Contemplându-L pe Dumnezeu în natură, inima este însuflețită şi începe să vibreze de iubire profundă, amestecată cu respect şi reverență. – Review and Herald, 25 iulie 1871

134

Luni, 6 mai

BISERICA LAODICEEA

Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te!

(Apocalipsa 3:19)

Mesajul către biserica din Laodiceea constituie o învinuire teribilă şi se aplică poporului lui Dumnezeu din timpul prezent. (…)

Domnul ne-a arătat că solia care trebuie dusă la poporul Său de către pastorii pe care i-a chemat ca să-i avertizeze pe oameni nu este o solie de pace şi linişte. Poporul lui Dumnezeu este reprezentat în solia către Laodiceea ca aflându-se într-o siguranță firească. Ei au tihnă, considerându-se într-o stare de mari realizări spirituale. (…)

Solia Martorului credincios spune despre poporul lui Dumnezeu că se află într-o tristă amăgire, crezând sincer că stă bine. Ei nu ştiu că starea lor este deplorabilă în ochii lui Dumnezeu. În timp ce cei cărora le este adresată solia se măgulesc că sunt într-o stare spirituală înaltă, solia Martorului credincios le întrerupe starea de siguranță prin acuzația surprinzătoare cu privire la adevărata lor stare de orbire, sărăcie spirituală şi ticăloşie.

Viața creştinului este o bătălie continuă şi un marş. Nu există odihnă în această luptă. Doar prin efort continuu, neîntrerupt, putem avea biruință asupra ispitelor lui Satana… Suntem susținuți în poziția noastră de un număr copleşitor de măr-turii ale Scripturii. Însă avem foarte multe lipsuri în ce priveşte umilința, răbdarea, credința, dragostea, lepădarea de sine, vegherea şi spiritul de sacrificiu. Trebuie să cultivăm sfințirea biblică. Păcatul abundă în poporul lui Dumnezeu… Mulți sunt aşa de ataşați de îndoielile şi de păcatele lor îndrăgite, fără să-şi dea seama că sunt amăgiți, şi ajung să spună şi să simtă că nu duc lipsă de nimic. (…)

Toți soldații crucii lui Hristos se obligă, de fapt, să pornească într-o cruciadă îm-potriva vrăjmaşului sufletelor, să condamne păcatul şi să susțină neprihănirea. Viața veşnică are o valoare imensă şi ea ne va costa tot ce avem.

Nu este de-ajuns ca pastorii să prezinte subiecte teoretice. Ei trebuie să studieze lecțiile practice pe care Domnul Hristos le-a dat ucenicilor Săi şi să facă o aplicație la propriile lor suflete şi la cele ale poporului. Din cauză că face această mustrare prin mărturia adusă, să credem noi oare că Domnul Hristos nu are dragoste pentru poporul Său? Oh, nicidecum! El îi mustră pe aceia pe care îi iubeşte. – Review and Herald, 16 septembrie 1873

135

Marți, 7 mai

CREAŢIA

Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune.

(Geneza 1:31)

Adam şi Eva au ieşit din mâna Creatorului lor desăvârşiți din punct de vedere fizic, mental şi spiritual. Dumnezeu a sădit pentru ei o grădină şi i-a încon-

jurat cu tot ce putea fi mai plăcut şi atrăgător pentru ochi şi tot ce aveau nevoie pentru împlinirea necesităților lor fizice. Această pereche sfântă avea în jurul ei o lume de o frumusețe şi o slavă fără seamăn. Un Creator atât de generos le-a dat toate dovezile privind bunătatea şi dragostea Sa, punându-le la dispoziție fructe, legume şi cereale şi făcând ca din pământ să crească tot felul de pomi, plăcuți la vedere şi folositori.

Perechea sfântă privea natura ca pe o privelişte de o frumusețe neîntrecută. Pă-mântul maroniu era îmbrăcat cu un covor de un verde viu, presărat cu o varietate fără număr de flori care se răspândeau şi creşteau continuu. Arbuşti, flori şi viță cățărătoare le desfătau simțurile cu frumusețea şi mireasma lor. Multele soiuri de arbori falnici erau încărcate cu fructe de tot felul, cu arome delicioase adaptate pen-tru a fi pe plac gustului şi a satisface nevoile celor doi fericiți, Adam şi Eva. Aşa era căminul din Eden pe care Dumnezeu l-a oferit primilor noştri părinți, dându-le dovezi clare privind marea Sa iubire şi grijă față de ei.

Adam a fost încoronat ca rege în Eden. Lui i s-a dat stăpânire asupra oricărei ființe create de Dumnezeu. Dumnezeu i-a binecuvântat pe Adam şi pe Eva cu inteligență, capacitate cu care animalele nu au fost înzestrate. El l-a făcut pe Adam stăpânul de drept asupra tuturor lucrărilor mâinilor Sale. Ființele omeneşti făcute după chipul divin pot contempla şi aprecia lucrările minunate ale lui Dumnezeu în natură. (…)

Farmecul natural care îi înconjura reflecta ca o oglindă înțelepciunea, perfecțiunea şi iubirea Tatălui lor ceresc. Iar cântările lor de laudă şi adorare se înălțau cu duioşie şi reverență către ceruri, armonizându-se cu cântările îngerilor din ceruri şi cu ale păsărelelor vesele care îşi înălțau cântul fără nicio grijă. Nu exista boală, slăbiciune sau moarte nicăieri. Viață şi numai viață exista oriunde se oprea privirea. Însăşi at-mosfera era impregnată cu viață. Era viață în fiecare frunză, în fiecare floare şi în fiecare pom. – Review and Herald, 24 februarie 1874

136

Miercuri, 8 mai

POSIBILITATEA DE A ALEGE

Dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.

(Geneza 2:17)

Domnul ştia că Adam şi Eva nu puteau fi fericiți fără să muncească, de aceea le-a dat ocupația plăcută de a împodobi grădina. Și, pe măsură ce suprave-

gheau lucrurile frumoase şi utile din jurul lor, ei puteau privi bunătatea şi slava lui Dumnezeu în lucrările creației Sale. Adam şi Eva aveau subiecte de contemplare în lucrările lui Dumnezeu din Eden, care era ca un cer în miniatură. Dar Dumne-zeu nu i-a creat doar ca ei să-I contemple lucrările mărețe; de aceea i-a înzestrat cu mâini pentru a munci şi cu minți şi inimi pentru a contempla. Dacă fericirea creaturilor Sale ar fi constat în a nu face nimic, Creatorul nu le-ar fi desemnat o anumită lucrare de făcut. Prin muncă, Adam şi Eva aveau să-şi găsească fericirea şi, de asemenea, aceasta le oferea ocazia să mediteze. Ei puteau să reflecteze asupra faptului că au fost creați după chipul lui Dumnezeu, spre a fi asemenea Lui în ne-prihănire şi sfințenie. Mintea lor se putea dezvolta continuu, devenind tot mai ra-finată şi înnobilată, căci Dumnezeu era învățătorul lor, iar îngerii le erau însoțitori.

Domnul i-a pus la încercare pe Adam şi pe Eva pentru ca ei să-şi poată forma caractere de o integritate neclintită pentru propria lor fericire şi pentru slava Crea-torului lor. El a înzestrat perechea sfântă cu puteri mintale superioare oricărei alte ființe create de El. Puterile lor mintale erau doar cu puțin mai prejos decât cele ale îngerilor. Ei se puteau bucura de splendoarea şi slava naturii şi puteau înțelege ca-racterul Tatălui lor ceresc din lucrările create de El. Orice lucrare asupra căreia se oprea ochiul în imensitatea lucrărilor Tatălui, oferite cu atâta generozitate, dădeau mărturie despre iubirea Sa şi despre infinita Lui putere. (…)

Cea dintâi mare lecție morală dată lui Adam şi Evei a fost cea a lepădării de sine. Frâiele stăpânirii de sine se aflau în mâinile lor. Judecata, rațiunea şi conştiința tre-buiau să rămână vigilente. Lui Adam şi Evei le-a fost permis să mănânce din orice pom din grădină, cu excepția unuia singur. Aşadar, era o singură interdicție. Pomul oprit era la fel de atrăgător şi frumos ca orice alt pom din grădină. Era numit pomul cunoştinței deoarece, dacă luau din acel pom, despre care Dumnezeu le spusese: „Să nu mâncați din el”, ei aveau să dobândească cunoaşterea răului, a păcatului, şi astfel să fie implicați în experiența neascultării. – Review and Herald, 24 februarie 1874

137

Joi, 9 mai

CĂDEREA

Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncați din el și să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.”

(Geneza 3:3)

Eva s-a îndepărtat de soțul ei, privind lucrurile frumoase ale creației lui Dumne-zeu, desfătându-şi simțurile cu culorile şi miresmele florilor şi cu frumusețea

pomilor şi a arbuştilor. Ea se gândea la restricțiile pe care Dumnezeu le pusese asupra lor cu privire la pomul cunoştinței. Era încântată de toate frumusețile şi darurile oferite lor de Dumnezeu pentru satisfacerea tuturor nevoilor lor. Toate acestea, îşi spunea ea, ne-au fost date de Dumnezeu ca să ne bucurăm de ele. (…)

Eva se plimba pe lângă pomul oprit şi era curioasă în ce fel putea fi moartea tăinuită în fructul acestui pom frumos. A fost surprinsă că întrebările pe care şi le pusese au fost preluate şi repetate de o voce stranie: „Oare a zis Dumnezeu cu adevă-rat să nu mâncați din orice pom din grădină?” Eva nu fusese conştientă că îşi făcuse cunoscute gândurile discutând cu sine însăşi cu voce tare, de aceea a fost foarte uimită să-şi audă întrebările repetate de un şarpe. Ea credea cu adevărat că şarpele îi cunoştea gândurile şi că el trebuie să fie foarte înțelept.

Ea i-a răspuns: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu mâncați din el şi nici să nu vă atingeți de el ca să nu muriți.» Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veți muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschi-de ochii şi veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.”

Eva exagerase cuvintele poruncii lui Dumnezeu. El le spusese lui Adam şi Evei: „Dar din pomul cunoştinței binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” În discuția cu şarpele, Eva a adăugat şi propoziția „nici să nu vă atingeți de el ca să nu muriți”… Această afirmație a Evei i-a conferit şarpelui avantaj, el a cules fructul, l-a pus în mâna Evei şi a folosit propriile ei cuvin-te: „El a spus: «dacă îl veți atinge, veți muri». Vezi că nu ai pățit nimic dacă ai atins fructul, n-o să pățeşti nimic nici dacă o să mănânci din el.” Ea a mâncat din fruct şi nu a simțit nicio vătămare pe moment. Apoi a dat şi bărbatului ei să mănânce.

Adam şi Eva ar fi trebuit să fie pe deplin mulțumiți cu cunoaşterea lui Dumne-zeu din lucrările create de El şi din instrucțiunile pe care le primeau de la îngerii cei sfinți. Era spre fericirea lor să nu ajungă să cunoască păcatul. – Review and Herald, 24 februarie 1874

138

Vineri, 10 mai

FĂGĂDUINŢA UNUI RĂSCUMPĂRĂTOR

Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.

(Geneza 3:15)

Adam şi Eva ar fi trebuit să fie pe deplin mulțumiți de cunoaşterea lui Dumne-zeu din lucrările create de El şi din instrucțiunile pe care le primeau de la în-

gerii cei sfinți. Starea înaltă privind cunoştința pe care se gândeau că o vor obține mâncând din fructul oprit i-a aruncat în degradarea generată de păcat şi vinovăție.

Îngerilor care fuseseră rânduiți să îi păzească pe Adam şi Eva în căminul lor din Eden înainte de păcătuirea lor şi expulzarea lor din paradis li s-a desemnat sarcina de a păzi porțile paradisului şi calea spre pomul vieții, pentru ca ei să nu se întoarcă şi să aibă acces la pomul vieții, iar păcatul să devină nemuritor.

Păcatul i-a alungat pe Adam şi Eva din paradis. Și tot păcatul a fost cauza pentru care paradisul a fost mutat de pe pământ. Ei au pierdut paradisul din cauza călcării Legii lui Dumnezeu. Dar paradisul poate fi recâştigat prin ascultare de Legea Tatălui şi prin credința în sângele ispăşitor al Fiului Său.

Satana a avut prilejul să se laude în fața lui Hristos şi a îngerilor loiali Lui că reuşise să câştige o parte dintre îngerii din ceruri ca să i se alăture în rebeliunea sa. Iar după ce reuşise să-i învingă pe Adam şi Eva, el a pretins că acum căminul lor din Eden trebuie să fie al lui. El se lăuda că lumea creată de Dumnezeu era acum sub stăpânirea sa. Cucerindu-l pe Adam, monarhul lumii, el i-a câştigat pe membrii neamului omenesc ca supuşi ai săi şi susținea că trebuie să posede şi Edenul ca să-şi facă din el cartierul său general. Acolo intenționa să-şi pună tronul şi să fie monar-hul lumii.

Însă în ceruri au fost luate imediat măsuri pentru nimicirea planurilor lui Satana. Îngeri puternici, cu raze de lumină care apăreau ca nişte săbii de foc ce se mişcau în toate direcțiile au fost aşezate ca santinele pentru a păzi calea spre pomul vieții de apropierea lui Satana şi a perechii vinovate. (…)

În ceruri s-a ținut un sfat, care a fost urmat de inițiativa Fiului scump al lui Dum-nezeu de a răscumpăra neamul omenesc de sub blestem, ca urmare a căderii lui Adam, şi de a-l învinge pe Satana. O, minunată condescendență! Maiestatea cerului, din iubire şi milă pentru omenirea căzută, Și-a propus să devină înlocuitorul şi ga-rantul lor. – Review and Herald, 24 februarie 1874


139

Sâmbătă, 11 mai

OGLINDA LUI DUMNEZEU

Prin lege vine cunoștința deplină a păcatului.

(Romani 3:20)

Legea lui Dumnezeu este oglinda care le arată oamenilor defectele din caracte-rul lor. Însă pentru cei care îşi găsesc plăcerea în nelegiuire nu este plăcut să-şi

vadă diformitatea morală. Ei nu prețuiesc această oglindă credincioasă pentru că ea le descoperă păcatele. De aceea, în loc să pornească război împotriva firii lor pământeşti, ei se războiesc cu oglinda credincioasă şi adevărată pe care le-a dat-o Iehova ca să nu fie amăgiți şi ca să le descopere defectele de caracter. Descoperirea acestor defecte trebuie să-i facă să urască oglinda sau să se urască pe ei înşişi? Să dea la o parte oglinda care le descopere aceste defecte? Nu. Păcatele pe care ei le îndrăgesc, pe care oglinda cea credincioasă le arată ca existând în caracterele lor, le vor închide porțile spre ceruri dacă nu se vor despărți de ele şi nu vor deveni desăvârşiți înaintea lui Dumnezeu.

Ascultați cuvintele apostolului credincios: „Prin lege vine cunoştința deplină a păcatului.” Oamenii care sunt zeloşi în a desființa legea ar face mult mai bine dacă şi-ar manifesta zelul pentru a înlătura păcatele lor.

Dumnezeu ne-a creat desăvârşiți, dar noi am căzut şi am ajuns degradați din ca-uză că refuzăm să dăm ascultare cerințelor sacre pe care Legea lui Dumnezeu le are asupra noastră. Toate pasiunile noastre, dacă sunt ținute în stăpânire şi direcționate corect, vor contribui la sănătatea noastră fizică şi morală şi ne vor asigura multă fericire. Desfrânatul, stricatul şi destrăbălatul nu se bucură de viață. Nu poate exista bucurie adevărată pentru acela care calcă Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ştiut aceste lucruri; de aceea El ne pune restricții. El ne călăuzeşte, ne porunceşte şi ne pune interdicții spre binele nostru. (…)

Păcatul nu apare ca păcătos până când nu este văzut în oglinda cea adevărată pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca un test pentru caracter. Când oamenii recunosc cerințele Legii lui Dumnezeu şi îşi aşază piciorul pe temelia adevărului veşnic, ei se situează pe poziția în care Domnul le poate da tărie morală pentru a face ca lumina lor să strălucească înaintea oamenilor, iar aceştia să vadă faptele lor bune şi să slă-vească pe Tatăl nostru care este în ceruri.

Viața lor va fi una consecventă. Ei nu vor fi ipocriți sau senzuali. Ei Îl pot predica pe Hristos cu putere, fiind înzestrați cu Duhul Său. Ei pot rosti adevăruri care vor topi şi aprinde calea spre inimile oamenilor. – Review and Herald, 8 martie 1870


140

Duminică, 12 mai

LĂUDAT SĂ FIE DOMNUL!

Și tot poporul a răspuns ridicând mâinile: „Amin! Amin!”

(Neemia 8:6)

Dumnezeu spune prin psalmist: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela mă proslăveşte.” Închinarea față de Dumnezeu constă în principal din laudă şi

rugăciune. Fiecare urmaş al lui Hristos trebuie să fie angajat într-o astfel de în-chinare. Nimeni nu poate cânta, nu poate aduce mărturie şi nu se poate ruga de-legând pe altul să facă lucrurile acestea în locul lui. De obicei există prea multe mărturii mohorâte în cadrul serviciilor sociale [adunări de rugăciune], auzindu-se mai mult murmurări decât recunoştință şi laudă.

Când cuvântul lui Dumnezeu a fost rostit către evreii din vechime, Domnul i-a spus lui Moise: „Și tot poporul să zică: «Amin!»” Acest răspuns, care trebuia să vină din adâncul sufletelor lor, era cerut ca o dovadă că ei au înțeles cuvântul rostit şi că a fost interesant pentru ei.

Când chivotul Domnului a fost adus în cetatea lui David şi s-a intonat un psalm de bucurie şi biruință, tot poporul a spus: „Amin!” Iar David a avut simțământul că a fost pe deplin răsplătit pentru munca şi preocuparea sa. (…)

Există prea multă formalitate în biserică… Noi ar trebui să fim atât de bine conectați la Sursa luminii, încât să putem fi canale de lumină către lume. Domnul doreşte ca pastorii Săi, care propovăduiesc cuvântul, să fie umpluți cu viață prin Duhul Său cel Sfânt. Iar oamenii care ascultă acest cuvânt să nu stea indiferenți şi ne-păsători, fără să reacționeze în vreun fel la ceea ce s-a spus. Spiritul lumii a paralizat într-atâta spiritualitatea acestor oameni, încât pentru ei tema cea prețioasă a mân-tuirii nu mai prezintă interes. (…) Aceşti oameni nepăsători şi posaci au ambiție şi zel când este vorba de treburile lumeşti, însă lucrurile de importanță veşnică nu le preocupă mintea şi nici nu-i interesează aşa cum îi interesează lucrurile lumeşti. (…)

Creştinii roditori au o legătură continuă cu Dumnezeu şi sunt preocupați de lucrurile lui Dumnezeu. Adevărul şi iubirea lui Dumnezeu constituie subiectul meditației lor. Ei s-au înfruptat din cuvintele vieții, iar când le aud rostite de la am-von, ei pot spune ca cei doi ucenici care călătoreau spre Emaus când Hristos le expli-case profețiile privitoare la Sine: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?”

Toți cei care sunt în legătură cu lumina vor lăsa ca lumina lor să strălucească în lume şi, prin mărturia lor, vor aduce laudă lui Dumnezeu, iar inimile lor vor debor-da de mulțumire. – Review and Herald, 1 ianuarie 1880

141

Luni, 13 mai

O CÂNTARE NOUĂ

Și cântau o cântare nouă și ziceau: „Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele

Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru,

și ei vor împărăți pe pământ!”

(Apocalipsa 5:9-10)

Dumnezeu a avut încredere în noi făcându-ne ispravnici ai bogățiilor Sale şi ai harului Său bogat; iar acum El ne îndreaptă atenția către cei săraci, către

cei în suferință şi cei oprimați, către sufletele prinse în lanțurile superstiției şi ale păcatului şi ne asigură că, dacă le facem bine acestora, El va accepta fapta făcută ca şi când ar fi fost făcută pentru El Însuşi. „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnați frați ai mei”, spune El, „Mie Mi le-ați făcut.”

Cei săraci nu sunt excluşi de la privilegiul de a dărui. Ei, la fel ca cei bogați, pot avea o parte în această lucrare. Lecția pe care a dat-o Domnul Hristos cu privire la cei doi bănuți ai văduvei ne arată că cele mai mici daruri ale săracilor, dacă sunt date cu o inimă plină de iubire, sunt primite la fel ca cele mai mari daruri ale celor bogați.

Toți aceşti ispravnici ai mijloacelor încredințate lor vor intra în bucuria Stăpânu-lui lor. Ce este această bucurie? „Tot aşa, vă spun că este mare bucurie înaintea înge-rilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” Cei ce câştigă suflete cu credincioşie vor fi lăudați, vor avea parte de o binecuvântare deosebită. Ei se vor alătura celor care se bucură în ceruri, strigând de bucurie pentru recolta de sus. Cât de mare va fi bucuria când cei răscumpărați ai Domnului se vor întâlni – adunați în locaşurile pregătite pentru ei! Oh, ce bucurie pentru cei care au fost lucrători nepăr-tinitori, neegoişti, colaborând cu Dumnezeu la înaintarea lucrării Sale pe pământ! Ce satisfacție va avea fiecare secerător când glasul clar şi armonios al Domnului Isus va fi auzit spunând: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moşteniți împărăția pregătită pentru voi de la întemeierea lumii.”

Cu inimi pline de bucurie şi mulțumire, cei care au fost conlucrători cu Dumne-zeu văd rodul muncii sufletului lor pentru păcătoşii sortiți pieirii şi sunt mulțumiți… Ei nu-şi mai aduc aminte că au trebuit să practice lepădarea de sine pentru a susține lucrarea. În timp ce privesc la sufletele pe care au căutat să le salveze pentru Isus şi le văd mântuite, salvate pentru veşnicie – monumente ale îndurării lui Dum-nezeu şi ale iubirii Mântuitorului –, prin bolțile cereşti răsună strigăte de laudă şi recunoştință. – Review and Herald, 10 octombrie 1907

142

Marți, 14 mai

PUŢINĂ VREME

Vai de voi, pământ și mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.

(Apocalipsa 12:12)

Domnul Isus Hristos constituie singurul refugiu în aceste vremuri atât de pri-mejdioase. Satana lucrează în secret şi la întuneric. Cu vicleşug, el îi îndepăr-

tează pe urmaşii lui Hristos de la cruce şi îi împinge spre o viață destrăbălată şi plină de nelegiuiri.

Satana se opune oricărui lucru care întăreşte cauza lui Hristos şi îi slăbeşte lui puterea… El nu are odihnă nicio clipă când vede că cel neprihănit are trecere. El are legiuni întregi de îngeri răi, pe care îi trimite în toate locurile în care lumina din ceruri străluceşte asupra oamenilor. Aici îşi pune agenții să staționeze pentru a acapara pe orice bărbat, femeie sau copil care nu se află în stare de veghe, şi îi preia în serviciul său. (…)

Dumnezeu doreşte ca lucrarea Sa să fie făcută în mod inteligent, nu la întâmpla-re. El vrea ca aceasta să fie făcută cu credință şi cea mai mare atenție, ca să-Și poată pune asupra acesteia semnul aprobării Sale. Pe cei care Îl iubesc şi umblă cu teamă şi umilință înaintea Sa, El îi va binecuvânta, îi va călăuzi şi îi va uni cu cerul. Dacă lucrătorii se bizuie pe El, le va da înțelepciune şi le va îndrepta slăbiciunile, astfel ca ei să poată face în mod desăvârşit lucrarea Domnului.

Doar faptele noastre bune nu ne vor mântui, însă nici nu putem fi mântuiți fără a face fapte bune. Și după ce am făcut tot ce am putut, va trebui să spunem în numele şi puterea lui Isus: „Suntem nişte robi netrebnici.” Noi nu trebuie să gândim că am făcut sacrificii mari şi că ar trebui să primim o mare răsplată pentru slabele noastre servicii.

Trebuie să ne punem armura şi să ne pregătim pentru a rezista tuturor atacurilor lui Satana. Răutatea şi cruzimea lui nu sunt suficient conştientizate. Când vede că planul i-a fost zădărnicit într-un punct, el adoptă noi tactici pe un alt teren şi încear-că din nou, făcând minuni pentru a-i amăgi şi distruge pe oameni. (…)

Domnul Hristos cere totul. Nimic nu trebuie reținut. El ne-a răscumpărat cu un preț infinit şi El ne cere ca tot ce avem să-I oferim Lui ca un dar de bunăvoie. Dacă vom consacra Lui pe deplin inima şi viața noastră, credința va lua locul îndoielilor, iar încrederea va lua locul suspiciunii şi al necredinței. – Signs of the Times, 20 aprilie 1876

143

Miercuri, 15 mai

IEŞIŢI ŞI DESPĂRŢIŢI-VĂ

Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, zice Domnul. Nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi.

(2 Corinteni 6:17)

Aici se află o promisiune pentru noi, condiționată de ascultare. Dacă vom ieşi din lume şi ne vom separa de ea, dacă nu ne vom atinge de ce este necu-

rat, El ne va primi. Acestea sunt condițiile ca să fim acceptați de Dumnezeu. Este ceva ce trebuie să facem noi înşine. Este o lucrare pe care noi trebuie să o facem. Despărțirea noastră de lume trebuie să fie vizibilă. Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu. Este imposibil să fim prieteni cu lumea şi în acelaşi timp să fim şi uniți cu Hristos. Dar ce înseamnă să fim prieteni cu lumea? Înseamnă să ne dăm mâinile cu ei, să ne bucurăm de ceea ce se bucură ei, să iubim ceea ce iubesc ei, să umblăm după plăceri, satisfacții şi să ne urmăm propriile înclinații. Atunci când ne urmăm propriile înclinații, nu putem să fim ataşați de Dumnezeu; atunci ne iubim pe noi înşine şi slujim propriului eu. Însă avem aici o mare făgăduință: „Ieşiți din mijlocul lor şi despărțiți-vă de ei.” Să ne despărțim de ce? De înclinațiile lumii, de gusturile ei, de obiceiurile ei, de moda şi mândria lumii. Dacă facem acest lucru, arătând că nu suntem în armonie cu lumea, făgăduința lui Dumnezeu este a noastră. El nu spune că poate ne va primi, ci „vă voi primi”. Aceasta este o promisiune reală.

Aveți asigurarea că veți fi acceptați de Dumnezeu. Atunci, despărțindu-vă de lume, vă uniți cu Dumnezeu; deveniți membri ai familiei regale; deveniți fii şi fiice ale Regelui din ceruri, adoptați în familia Sa, având susținere de sus şi fiind uniți cu Dumnezeul cel infinit, al cărui braț pune în mişcare lumea.

Ce privilegiu înalt să fim astfel onorați de Dumnezeu, să fim numiți fii şi fiice ale Domnului celui atotputernic! Este de neînțeles; şi, cu toate aceste făgăduințe şi încurajări, există mulți care le pun sub semnul întrebării şi ezită. Ei se află într-o poziție nehotărâtă. Se pare că ei gândesc că, dacă ar deveni creştini, vor avea de dus un munte întreg de responsabilități în privința datoriilor religioase şi a obligațiilor creştine. Există un munte de responsabilitate, o veghere care durează toată viața, o bătălie cu propriile înclinații, cu propria voință, cu propriile dorințe, cu propriile plăceri; şi când privesc la toate acestea li se pare o imposibilitate să facă acest pas, să decidă dacă vor să fie copii ai lui Dumnezeu, slujitori ai Celui Preaînalt. – Signs of the Times, 31 ianuarie 1878

144

Joi, 16 mai

CÂTE O ZI

Să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune și crescând în cunoștința lui Dumnezeu.

(Coloseni 1:10)

Mi-aduc aminte de ceea ce am citit odată despre un om în vârstă care fusese doborât de prea multă muncă, însă îşi căuta de lucru ca să aibă din ce trăi.

Un nobil care avea o sută de lemne de tăiat a aflat de dorința bătrânelului. El i-a spus că, dacă va tăia lemnele, va primi o sută de dolari. Dar bătrânul i-a răspuns că îi este imposibil să facă acest lucru, pentru că este prea bătrân. „Ei bine”, i-a spus nobilul, „să facem altfel atunci. Poți să tai un lemn astăzi? Dacă da, o să-ți dau un dolar.” S-au învoit şi omul a tăiat lemnul acela în ziua respectivă. „Acum”, i-a spus nobilul, „poți să tai şi mâine un lemn”, iar în ziua următoare a tăiat un alt lemn şi astfel toate lemnele au fost tăiate. Treaba a fost făcută în o sută de zile, iar lucrătorul era la fel de sănătos ca atunci când a început munca. A putut să taie pe rând lemnele, unul câte unul, dar când i s-a prezentat o lucrare atât de mare, i s-a părut imposibil de îndeplinit.

Aceasta constituie o bună ilustrație pentru mulți care sunt nehotărâți. Ei au dorința de a fi creştini, dar responsabilitățile unei vieți creştine li se par atât de mari, încât se tem de eşec şi sunt aproape siguri că nu vor reuşi dacă vor încerca. Însă când se ia în considerare că nu este treaba lor să întrevadă sfârşitul călătoriei creştine, ei nu trebuie să înțeleagă întregul parcurs şi nici să îl străbată dintr-odată. Trebuie să facem față doar câte unei zile cu poverile şi responsabilitățile ei.

Da, dragi prieteni, dragi tineri, ziua de mâine nu ne aparține. Trebuie să îndepliniți datoriile zilei de azi. Dacă vă hotărâți să fiți de partea Domnului, să ieşiți din lume, să vă despărțiți de ea şi să alegeți să fiți fii şi fiice ale Domnului atotputernic, să părăsiți rândurile vrăjmaşului, să nu mai slujiți păcatului şi lui Satana, puneți-vă ca țintă să vă faceți întotdeauna datoria de acum, cea prezentă. Preluați îndatoririle de astăzi, fiind conştienți că Domnul are aşteptări de la voi, că sunteți responsabili în fața Creatorului vostru; aceste cerințe trebuie îndeplinite pe rând, luând în calcul câte o zi. Începeți, prin puterea Domnului, urmărind să obțineți biruința în ziua respectivă. – Signs of the Times, 31 ianuarie 1878

145

Vineri, 17 mai

IEŞIŢI DIN MIJLOCUL LOR

Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice.

(2 Corinteni 6:18)

Sunt doar două căi: una care duce spre ceruri, iar cealaltă, spre moarte şi iad. Fiecare om are o lucrare de făcut. Fiecare dintre noi, care are capacitatea de

a raționa, ştie că există un Dumnezeu. Noi dorim să avem un braț pe care să ne sprijinim în ceasul încercării şi care să ne poată susține atunci când pământul se clatină într-o parte şi într-alta; simțim nevoia unui refugiu. Vrem să ştim atunci că Dumnezeu este Tatăl nostru, că viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumne-zeu. Fiecare dintre voi are nevoie de această asigurare. Și elevii din şcoala noastră au nevoie de această asigurare. Unii se vor întoarce curând la casele lor. Câți dintre ei au venit la această şcoală cu o nădejde în Hristos? Câți şi-au predat inima Lui de când au început să frecventeze colegiul nostru? Câți sunt încă nehotărâți, uneori dorind să fie sfinți de partea Domnului, iar după aceea se dau înapoi din nou din aceleaşi motive pe care le-am menționat: responsabilitățile şi datoriile ce le revin ca creştini li se par atât de mari, încât ezită şi rămân nehotărâți. (…)

Care este durata vieții voastre? Cine dintre voi are asigurarea că va trăi până la următorul trimestru şcolar? Câți dintre voi sunteți siguri pe viața voastră? Dar dacă ați avea o viață întreagă înaintea voastră, dacă ați şti că trebuie să trăiți zece ani, fiecare cu câte trei trimestre, ce este această perioadă scurtă de viață? Este prea mult să-I oferiți Domnului? Vă cere El să nu beneficiați de ceva ce este în interesul vostru sau pentru fericirea voastră? Oh, nu! (…)

Cum este posibil ca cineva să considere că face un sacrificiu ca să fie adoptat în familia Regelui regilor, a Domnului care domneşte în ceruri; nu ştiți că este cea mai înaltă favoare aceea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, „fii şi fiice ale Celui Preaînalt”?

De la vârsta de 11 ani mă aflu în serviciul acestui Rege divin. Vorbesc din experiența mea. El nu mi-a cerut să-I dau ceva ce ar fi fost mai bine să rețin pentru mine. Scumpul Domn Isus, prețiosul Mântuitor! Îl iubesc şi îmi place să Îl slujesc. – Signs of the Times, 31 ianuarie 1878

[În urma acestei prezentări, au ieşit în față pentru rugăciune foarte mulți. Intere-sul a durat până la adunarea de tabără, când mai mult de 130 au fost botezați, mulți dintre ei fiind elevi la Colegiul Battle Creek.]


146

Sâmbătă, 18 mai

CELE DOUĂ CĂI

Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta,

îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.

(Matei 7:13-14)

Aceste căi sunt distincte, separate şi au direcții opuse – una duce spre viața veşnică, cealaltă spre moarte, moartea veşnică. Există o distincție şi între cei

care merg pe ele. Una dintre căi este largă şi netedă; cealaltă este strâmtă şi aspră. La fel, şi cei care merg pe ele sunt diferiți în ce priveşte caracterul, viața, îmbrăcă-mintea şi conversațiile lor.

Cei care călătoresc pe calea cea îngustă vorbesc despre bucuria şi fericirea de la sfârşitul călătoriei. Fețele lor sunt adesea triste, dar totuşi strălucesc de bucurie sacră, sfântă. Un Om al durerii şi obişnuit cu suferința a deschis această cale pentru ei şi a mers chiar El pe ea. Urmaşii Săi văd urmele paşilor Lui pe cale şi sunt mulțumiți. El a trecut pe-acolo, de aceea ei Îl pot urma în siguranță.

Pe calea cea largă, toți sunt ocupați cu îmbrăcămintea şi cu plăcerile. Ei îşi îngă-duie ilaritate şi veselie gălăgioasă şi nu se gândesc la finalul călătoriei, la nimicirea sigură care îi aşteaptă acolo. Fiecare zi îi aduce mai aproape de acel deznodământ şi, cu toate acestea, ei se grăbesc nebuneşte, mai repede şi tot mai repede.

De ce este atât de greu de trăit o viață umilă, o viață de lepădare de sine? Pentru că aşa-numiții creştini nu sunt morți față de lume. Este mai uşor de trăit pentru Hristos după ce mori față de lume. Ei doresc să fie la fel ca lumea, şi totuşi să fie considerați creştini. Unii ca aceştia ar vrea să urce pe o altă cale. Pământul îi atrage. Comorile lui sunt de valoare pentru ei. Ei găsesc suficiente lucruri care să le ocupe mintea şi nu au timp să se pregătească pentru ceruri.

Atât cei tineri, cât şi cei în vârstă neglijează studiul Bibliei şi nu fac din aceasta regula lor de viață. Cartea cea importantă după care vor fi judecați de-abia dacă este studiată puțin. Cărți de poveşti, inutile, au fost citite cu atenție, în timp ce Biblia a fost lăsată deoparte, neglijată. Vine o zi când toți vor dori să cunoască pe deplin adevărurile simple ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Când adevărurile Bibliei ating inima, ele produc o dorință sinceră de a fi despărțit de lume, ca şi Mântuitorul. Cei care Îl vor cunoaşte pe blândul şi umilul Domn Isus vor umbla pe cale cu demnitate, asemenea Lui. – Signs of the Times, 1 aprilie 1880


147

Duminică, 19 mai

LUMINA LUMII

Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul. Umblați deci ca niște copii ai luminii.

(Efeseni 5:8)

Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteți lumina lumii.” Aşa cum soarele se iveşte pe cer pentru a umple lumea de strălucire, la fel urmaşii lui

Isus trebuie să răspândească lumina adevărului asupra acelora care bâjbâie în în-tunericul păcatului şi superstițiilor. Însă urmaşii lui Hristos nu au o lumină a lor înşişi. Lumina cerului este cea care cade asupra lor, şi ei trebuie să reflecte această lumină asupra lumii.

Lumina vieții este oferită fără plată tuturor. Oricine doreşte poate fi călăuzit spre razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Domnul Hristos este marele remediu pentru păcat. Nimeni nu poate da vina pe circumstanțe, pe educație sau pe tempe-rament pentru că trăieşte în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Păcătoşii sunt astfel pentru că ei aleg să fie astfel. Mântuitorul a spus: „Și judecata stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.”

Când sunt prezentate cerințele lui Dumnezeu, cei care iubesc păcatul îşi dau pe față adevăratul lor caracter prin satisfacția cu care privesc la greşelile celor ce susțin că sunt creştini. Ei sunt stăpâniți de acelaşi spirit ca şi stăpânul lor, Satana, despre care Biblia spune că este „pârâşul fraților”. Atunci când este lansat un zvon rău, cât de repede este acesta exagerat şi trecut din gură în gură! Cât de mulți se vor înfrupta din el, ca un vultur din prada sa. (…)

Adevăratul creştin, care „lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu”. Viața lui evlavioasă şi vorbirea lui sfântă constituie mărturii de fiecare zi împotriva păcatului şi a păcătoşilor. El este un re-prezentant viu al adevărului pe care îl susține. Despre aceşti urmaşi adevărați ai Săi, Domnul Isus spune că nu-i este ruşine să-i numească frați. Fiecare dintre cei care vor avea viața veşnică va manifesta aici zel şi devotament în serviciul lui Dumne-zeu… Pentru ei, cunoaşterea datoriei înseamnă îndeplinirea ei cu toată inima şi cu curaj. Ei urmează lumina care le luminează calea, fără să se teamă de urmări. Dum-nezeul adevărului este de partea lor şi nu îi va uita niciodată. – Signs of the Times, 9 martie 1882

148

Luni, 20 mai

ADEVĂRATA TEMPERANŢĂ ÎNSEAMNĂ O VIAŢĂ ECHILIBRATĂ

Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?

(1 Corinteni 3:16)

Viața noastră de aici ne este doar concesionată şi întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună fiecare este: În ce ar trebui să-mi investesc viața pentru a obține

cel mai bun profit? Viața capătă valoare doar dacă facem tot ce putem spre binele semenilor noştri şi spre slava lui Dumnezeu. Cultivarea atentă a darurilor cu care ne-a înzestrat Creatorul ne va califica pentru o utilitate mai înaltă aici, şi pentru o viață mai bună în lumea viitoare.

Este folosit bine acel timp din viața noastră care este investit pentru punerea te-meliei şi pentru păstrarea unei bune sănătăți fizice şi mintale. Nu ne putem permite să micşorăm sau să ciuntim nici măcar o singură funcție a minții sau a trupului prin muncă peste măsură sau prin maltratarea oricărei părți a maşinăriei vii. Dacă facem acest lucru, cu siguranță vom suporta consecințele. Cea dintâi datorie a noastră față de Dumnezeu şi față de semenii noştri este autodezvoltarea. Fiecare facultate cu care ne-a înzestrat Creatorul trebuie cultivată până la desăvârşire, ca să putem fi în stare să facem cât mai mult bine posibil. Pentru a ne curăți şi rafina caracterul, avem nevoie de harul lui Hristos, care ne va face în stare să ne vedem deficiențele, să le corectăm şi să îmbunătățim ceea ce este bun. Această lucrare, îndeplinită pentru noi înşine în puterea şi în numele Domnului Isus, va fi de mai mult folos semenilor noştri decât orice predică pe care le-am putea-o predica. Exemplul unei vieți echili-brate şi ordonate este de o valoare inestimabilă.

Necumpătarea stă la baza multor rele din viață. Nu vorbim de necumpătare limi-tând-o doar la folosirea băuturilor alcoolice; aceasta înseamnă mult mai mult, inclu-siv îngăduirea oricărei pofte şi patimi vătămătoare. Dacă poftele şi patimile s-ar afla sub controlul unei rațiuni sfințite, societatea noastră ar arăta cu totul diferit astăzi. Multe lucruri care sunt folosite de obicei ca produse alimentare sunt nepotrivite ca hrană; gustul acestora este nenatural, însă a fost cultivat. Alimentele excitante creea-ză o dorință după stimulente şi mai puternice.

Hrana indigestă deranjează întreg organismul, iar urmările sunt dorințe şi pofte excesive… Adevărata temperanță înseamnă să ne abținem complet de la ceea ce este dăunător şi să folosim înțelept doar acele articole alimentare care sunt sănătoase şi hrănitoare. – Signs of the Times, 20 aprilie 1882

149

Marți, 21 mai

MUNCA ESTE O BINECUVÂNTARE

Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belșug și într-o liniște nepăsătoare.

(Ezechiel 16:49)

Munca a fost dată de Dumnezeu omenirii ca o binecuvântare, ca să ne ocupe mintea, să ne întărească trupul şi să ne dezvolte toate facultățile. Adam şi Eva

au muncit în Grădina Edenului şi ei au găsit în activitatea mintală şi fizică cea mai mare plăcere a existenței lor sfinte. Când au fost alungați din frumosul lor cămin ca urmare a neascultării şi au fost obligați să se lupte cu un pământ dificil pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, tot munca a fost o uşurare pentru sufletele lor întristate, o apărare împotriva ispitei.

Munca judicioasă este indispensabilă atât pentru fericirea, cât şi pentru pros-peritatea neamului omenesc. Ea îl întăreşte pe cel slab, îl face curajos pe cel timid, pe sărac îl face bogat, iar pe cel năpăstuit, împlinit, fericit. Darurile care ne-au fost încredințate sunt în funcție de capacitățile noastre, şi Dumnezeu aşteaptă rezultate pe măsura talentelor pe care le-a dat slujitorilor Săi. Nu marele număr al talentelor deținute este cel care determină răsplata, ci modul în care acestea au fost folosite – gradul de credincioşie cu care au fost îndeplinite datoriile vieții, mari sau mici.

Lenevia este unul din cele mai mari blesteme care ne pot lovi, căci ea este urmată de viciu şi nelegiuire. Satana stă la pândă, gata să-i surprindă şi să-i distrugă pe cei nepregătiți, care, având timp liber, îi dau ocazia să se strecoare deghizat în cine ştie ce formă atrăgătoare. Niciodată nu are mai mult succes ca atunci când vine la oa-meni în orele lor fără ocupație. (…)

Cei bogați se consideră adesea îndreptățiți să fie considerați superiori între se-menii lor şi favorizați de Dumnezeu. Mulți desconsideră munca cinstită şi privesc cu superioritate şi dispreț la semenii lor mai săraci. Copiii celor bogați sunt învățați că, pentru a fi adevărați domni şi doamne, trebuie să se îmbrace la modă, să se ferească de muncă şi să evite societatea celor din clasa muncitoare.

Astfel de idei sunt total în contradicție cu planul divin în crearea omului. (…)Fiul lui Dumnezeu a onorat munca. Deşi era Maiestatea cerului, El Și-a ales că-

minul pământesc printre cei săraci şi smeriți şi a lucrat pentru pâinea cea de toate zilele în umilul atelier de tâmplărie al lui Iosif. Calea lucrătorului creştin e posibil să fie grea şi îngustă, însă este onorată de urmele paşilor Mântuitorului, care sunt siguri de urmat pe acea cale sfântă. – Signs of the Times, 4 mai 1882

150

Miercuri, 22 mai

OCHII DOMNULUI SUNT ASUPRA TA

Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană și urechile Lui iau aminte la strigătele lor.

(Psalmii 34:15)

Se susține adesea părerea că spiritualitatea şi devotamentul față de Dumnezeu sunt în detrimentul sănătății. În timp ce este evident că această afirmație este

una falsă, într-o oarecare măsură ea se bizuie pe o anumită realitate. Mulți dintre cei ce pretind că sunt creştini sunt tot timpul mohorâți. Ei consideră că este o vir-tute să te plângi de dezamăgiri, de necazuri mari şi conflicte serioase.

Însă aceste persoane nu reprezintă corect religia Bibliei. Departe de a fi în opoziție cu sănătatea şi fericirea, temerea de Domnul stă la temelia oricărei prosperități au-tentice.

Conştiința împăcată că ai făcut ceea ce este bine constituie cel mai bun medi-cament pentru bolile trupului şi ale minții. Cei care sunt împăcați cu Dumnezeu şi-au asigurat cel mai important lucru pentru sănătate. Binecuvântarea Domnului reprezintă viață pentru cel ce o primeşte. Asigurarea că ochii Domnului sunt peste noi şi că urechile Sale iau aminte la rugăciunile noastre este o continuă sursă de mulțumire. Conştiența faptului că avem un prieten atât de înțelept, căruia Îi putem încredința toate secretele sufleteşti, constituie un privilegiu care nu poate fi suficient redat prin cuvinte.

Disperarea şi deznădejdea presupuse a fi cauzate de nesupunerea față de Legea morală a lui Dumnezeu ar trebui puse mai degrabă pe seama nerespectării legi-lor fizice. Cei ale căror însuşiri morale sunt întunecate de boală nu sunt cei care reprezintă corect viața creştină, care exprimă bucuria mântuirii sau frumusețea sfințeniei. Prea adesea sunt prinşi de focul fanatismului sau de apa indiferenței reci sau a tristeții placide. (…)

Este de datoria fiecărui creştin să urmeze îndeaproape exemplul Domnului Hris-tos – să cultive pacea, speranța şi bucuria, care se vor manifesta în voioşie neprefăcu-tă şi seninătate naturală. În felul acesta, ei pot răspândi lumină asupra tuturor celor din jurul lor şi nu vor împrăştia umbre negre de descurajare şi deznădejde.

Mulți tânjesc continuu după senzații tari şi distracții. Ei nu au pace şi nu sunt mulțumiți dacă nu sunt prinşi în distracții, frivolități şi plăceri. E posibil ca aceste persoane să susțină că sunt religioase, însă îşi amăgesc propriile suflete. Religia lor nu este cea autentică. Viața lor nu este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ei nu gă-sesc în Isus bucurie şi pace. – Signs of the Times, 15 iunie 1882

151

Joi, 23 mai

ŞTIINŢĂ ŞI REVELAŢIE

Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”

(Psalmii 14:1)

Există unii care cred că au făcut mari descoperiri în ştiință. Ei citează păreri ale oamenilor învățați, considerându-se infailibili, şi prezintă altora concluziile

ştiinței ca fiind adevăruri care nu pot fi negate. Iar Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost dat ca o candelă pentru călătorul trudit în lume, este judecat după acest standard şi se dă sentința că este deficitar. Cercetarea ştiințifică în care s-au lăsat angrenați aceşti indivizi s-a dovedit a fi o cursă pentru ei. Aceasta le-a întunecat mințile şi au alunecat în scepticism. Ei au o conştiență a puterii, însă, în loc să privească la Izvorul oricărei înțelepciuni, se bucură de cunoştințele superficiale pe care le-au câştigat. Ei şi-au ridicat în slăvi înțelepciunea omenească în opoziție cu înțelepciunea marelui şi atotputernicului Dumnezeu şi au îndrăznit să intre în controversă cu El. Cuvântul inspirat îi numeşte pe astfel de oameni „nebuni”.

Dumnezeu a îngăduit să fie revărsat un potop de lumină asupra lumii prin des-coperiri în ştiință şi artă, însă când aşa-zişii oameni de ştiință citesc şi scriu despre aceste subiecte doar din punct de vedere omenesc, cu siguranță că vor ajunge la concluzii greşite. Cele mai strălucite minți, dacă nu sunt călăuzite de Cuvântul lui Dumnezeu în cercetările lor, ajung în încurcătură în încercarea de a investiga relația dintre ştiință şi revelație. Creatorul şi lucrările Sale sunt dincolo de înțelegerea lor şi, neputând să explice aceste lucruri prin legi naturale, istoria biblică este considerată a fi una pe care nu te poți bizui. Cei care pun sub semnul întrebării relatările Vechiu-lui şi Noului Testament vor face un pas mai departe şi vor pune la îndoială însăşi existența lui Dumnezeu, şi atunci, pierzându-şi ancora, ei sunt lăsați să se izbească de stâncile necredinței. Moise a scris sub îndrumarea Duhului lui Dumnezeu, şi o teorie autentică în geologie nu va susține niciodată descoperiri care să nu fie în armonie cu ceea ce a scris el. Ideea greşită a multora, cum că Dumnezeu nu a creat materia când a adus lumea la existență, limitează puterea Sfântului lui Israel.

Mulți, neputându-L evalua pe Creator şi lucrările Sale prin cunoştințele lor ştiințifice limitate, pun la îndoială existența lui Dumnezeu şi atribuie o putere in-finită naturii. Biblia nu trebuie testată prin idei omeneşti cu privire la ştiință, ci ştiința trebuie supusă testului standardului infailibil al acesteia. – Signs of the Times, 13 martie 1884

152

Vineri, 24 mai

SLUJIRE VOIOASĂ

Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeași râvnă, ca să păstreze până la sfârșit o deplină nădejde.

(Evrei 6:11)

Dumnezeu priveşte favorabil spre faptele slujitorilor Săi credincioşi. A fost în-totdeauna datoria poporului ales al lui Dumnezeu să lucreze în mod neegoist;

însă unii neglijează lucrarea pe care ar trebui s-o facă, iar alții sunt supraîmpovărați pentru a compensa lipsa de implicare a acestora. Dacă toți şi-ar face partea cu tra-gere de inimă, ei ar fi susținuți; însă cei care se plâng şi murmură la fiecare pas nu vor primi nici ajutor şi nici răsplată.

Dumnezeu a fost ofensat când copiii lui Israel au murmurat împotriva Lui şi împotriva lui Moise, pe care El îl trimisese să le fie eliberator. El i-a scos în mod miraculos din robia egipteană, ca să-i înalțe şi să-i înnobileze, pentru a-L reprezenta pe pământ. Însă au trebuit să întâmpine dificultăți, oboseală şi lipsuri. Era necesar ca ei să îndure aceste greutăți. Dumnezeu i-a scos dintr-o stare de degradare şi i-a pregătit ca să ocupe un loc onorabil printre națiuni şi să li se încredințeze lucruri importante şi sacre. (…)

Ei au uitat robia lor amară din Egipt. Au uitat bunătatea şi puterea lui Dumnezeu, dovedite în favoarea lor în eliberarea din robie. Au uitat cum copiii lor au fost cruțați atunci când îngerul nimicitor a trecut pe deasupra Egiptului. Au uitat de marea ma-nifestare a puterii divine la Marea Roşie, când Iehova a proclamat: „Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ți se oprească mândria valurilor tale”, şi apele s-au strâns laolaltă, formând un zid solid. Au uitat că, în timp ce ei au trecut în siguranță prin locul unde fuseseră apele, armatele duşmanilor lor, în încercarea de a-i urmări, au fost înghițite de apele mării.

Dumnezeu nu pune asupra nimănui poveri atât de mari încât la fiecare pas per-soana în cauză să se plângă de povara pe care este obligată s-o poarte. Fricțiunile, nu continua mişcare, determină uzura maşinăriei. Continua îngrijorare, nu munca în sine, este cea care ucide aceste persoane.

În slujirea lui Dumnezeu sunt satisfacții şi este pace. Când urma să se despartă de ucenicii Săi, El le-a făcut, înainte de plecarea Sa, următoarea promisiune:: „Vă dau pacea Mea, vă las pacea Mea; nu v-o dau cum v-o dă lumea.” – Signs of the Times, 12 iunie 1884


153

Sâmbătă, 25 mai

DUMNEZEU – PE PRIMUL LOC

Îndeamnă pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe și să nu-și pună nădejdea în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu,

care ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele.

(1 Timotei 6:17)

Este periculos să investeşti timp, idei şi tărie pentru urmărirea unui câştig lu-mesc, chiar dacă efortul perseverent va fi urmat de succes, căci, procedând

astfel, există pericolul ca lucrurile legate de Dumnezeu şi neprihănire să ajungă pe planul secundar. Este mai bine să fim săraci, să îndurăm necazuri şi să ne vedem năruite speranțele pământeşti decât să ne punem în primejdie interesele veşnice. Se poate să fim amăgiți cu diverse stimulente, să credem că vom obține bogății şi onoruri şi astfel inima şi sufletul să ne fie prinse în întreprinderi lumeşti.

Banii au devenit măsura puterii în lume, oamenii fiind evaluați nu după integri-tatea lor, ci după mărimea bogăției pe care o posedă. Aşa a fost în zilele dinainte de potop.

Să fim hotărâți să nu ne dorim bogății. Dacă sărăcia va fi partea noastră pentru că am ales adevărul, să rămânem de partea adevărului şi să intrăm în viață. Domnul Isus spunea că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Adepții lumii poate că vor zâmbi citind această afirmație, însă ea este indiscutabil un sfat de înțelepciune veşnică. Creştinii care sunt purtați în lume de afacerile lor, dacă Îl urmează pe Hristos, îşi vor purta crucea şi vor întâmpi-na dificultățile în spiritul lui Hristos. Ei nu vor face din lume dumnezeul lor şi nici nu-şi vor pune în slujba lui Mamona puterile minții, ale oaselor şi muşchilor. Vor fi conştienți că cerul priveşte la ei şi, orice succes ar avea, vor aduce slavă lui Dumne-zeu. Ei îşi vor da seama că Dumnezeu ştie, în timp ce noi nu ştim, că aceşti câțiva ani vor trece, iar comorile pământeşti nu vor mai fi.

Viziunea cu privire la lumea viitoare echilibrează mintea în aşa fel încât lucru-rile văzute nu vor avea controlul asupra ființei noastre, care a fost cumpărată cu un preț infinit de Răscumpărătorul lumii. Prin intermediul Duhului Sfânt, înaintea sufletului sunt aduse lucrurile nevăzute şi veşnice, iar avantajele dobândirii comorii veşnice, nepieritoare sunt făcute să apară în fața ochilor minții în frumusețea lor atrăgătoare. În acest fel, noi învățăm să privim la lucrurile nevăzute şi veşnice şi să socotim ocara lui Hristos de mai mare valoare decât comorile lumii. – Signs of the Times, 26 iunie 1893


154

Duminică, 26 mai

O BISERICĂ VIE

Încolo, fraților, fiindcă ați învățat de la noi cum să vă purtați și să fiți plăcuți lui Dumnezeu, și așa și faceți, vă rugăm și vă îndemnăm

în numele Domnului Isus să sporiți tot mai mult în privința aceasta.

(1 Tesaloniceni 4:1)

Tânjim să vedem adevăratul caracter creştin manifestat în biserică; tânjim să vedem membrii bisericii neafectați de spiritul uşuratic, lipsit de respect, şi do-

rim cu ardoare să vedem că membrii bisericii conştientizează înalta lor chemare în Isus Hristos. Unii creştini se străduiesc din răsputeri să trăiască şi să acționeze astfel încât credința lor religioasă să facă impresie bună asupra oamenilor integri, astfel ca aceştia să fie determinați să accepte adevărul. Însă sunt şi mulți care nu simt că ar avea vreo responsabilitate nici măcar să-şi păstreze sufletele în dragos-tea lui Dumnezeu şi care, în loc să fie o binecuvântare pentru alții prin influența lor, sunt o povară pentru cei care ar dori să lucreze, să vegheze şi să se roage.

Timpul prezent are nevoie de oameni care să aibă stabilitate morală, o țintă, de bărbați şi femei care să nu fie afectați de influențe nesfinte. Asemenea persoane vor avea succes în lucrarea de desăvârşire a caracterului creştin, prin harul lui Hristos, oferit cu atâta generozitate. (…)

Nimeni nu poate avea succes în serviciul lui Dumnezeu dacă nu este cu tot sufle-tul în lucrare şi dacă nu socoteşte toate lucrurile ca o pierdere față de prețul nespus de mare al cunoaşterii Domnului Hristos. Cei care îşi păstrează anumite rezerve, care refuză să dea tot ce pot, nu pot fi ucenici ai lui Hristos, cu atât mai puțin co-laboratori ai Săi. Consacrarea trebuie să fie deplină. Tată, mamă, soție şi copii, case şi terenuri, tot ceea ce posedă slujitorul lui Hristos trebuie să fie supus chemării lui Dumnezeu – jertfit pe altarul sfânt.

Cei care caută călăuzirea Duhului Sfânt prin studiu serios al Cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciune fierbinte vor fi conduşi de El. Stâlpul de nor îi va călăuzi în timpul zilei, iar stâlpul de foc, noaptea; şi, având acest simțământ al prezenței lui Dumnezeu, va fi imposibil să nu respecte legea Sa cea sfântă.

Ca popor deosebit al lui Dumnezeu, să ridicăm standardul caracterului creştin ca să nu pierdem răsplata care va fi dată robului bun şi credincios. Trebuie să conlu-crăm la mântuirea noastră cu frică şi cutremur. Aceia care păstrează până la sfârşit încrederea nezguduită de la început vor primi coroana veşnică a slavei. Simplitatea, curăția, stăpânirea de sine, dărnicia şi dragostea ar trebui să caracterizeze experiența noastră creştină. – Review and Herald, 3 iunie 1880

155

Luni, 27 mai

ODIHNĂ ÎN HRISTOS

Și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă.


Să nu uităm că Domnul Hristos este Calea, Adevărul şi Viața. Mântuitorul, plin de îndurare, îi invită pe toți oamenii să vină la El. Trebuie să credem cuvintele

Domnului nostru şi să nu ne îngreunăm calea spre El. Să nu mergem pe această cale, trasată pentru cei mântuiți ai Domnului, murmurând, manifestând îndoială, având presimțiri negre, fiind nemulțumitori, ca şi când aceasta ar fi o sarcină grea şi neplăcută. Căile lui Hristos sunt căi plăcute, toate căile Lui sunt cu pace. Dacă picioarele noastre au apucat să meargă pe cărări aspre şi am luat asupra noastră sarcini grele, multe griji, căutând să ne facem comori pe pământ, să schimbăm acum calea şi să mergem pe calea pe care Domnul Isus a pregătit-o pentru noi.

Nu suntem întotdeauna dispuşi să Îi dăm poverile noastre Domnului Isus. Une-ori ne spunem necazurile în fața unor urechi omeneşti, le vorbim despre greutățile noastre acelora care nu ne pot ajuta şi neglijăm să-I încredințăm totul Domnului Isus, astfel ca El să ne schimbe calea plină de întristare cu una de bucurie şi pace.

Scurtimea timpului ne presează şi ne motivează să căutăm neprihănirea şi să facem din Hristos prietenul nostru. Dar acesta nu constituie un motiv potrivit. Sea-mănă a egoism. Este oare necesar ca lucrurile înfricoşate din ziua Domnului să ne tot fie prezentate ca să ne constrângă, prin frică, să acționăm corect? Nu ar trebui să fie aşa. Domnul Isus este atrăgător. El este plin de iubire, îndurare şi milă. El vrea să fie prietenul nostru, să meargă alături de noi pe toate cărările aspre ale vieții.

Invitația Domnului Hristos către noi toți este o chemare la o viață de pace şi odihnă, o viață liberă, plină de iubire, o viață în care să ne bucurăm de moştenirea bogată a vieții viitoare, nemuritoare. Nu trebuie să ne alarmăm dacă această cale a libertății ne trece şi prin lupte şi suferințe. Libertatea de care ne vom bucura este cu atât mai prețioasă, deoarece am făcut sacrificii ca s-o obținem. Această pace care întrece orice cunoştință va presupune bătălii cu puterile întunericului, lupte grele cu egoismul nostru şi cu păcatele lăuntrice. Când ne aflăm în fața ispitei, trebuie să ne supunem unei discipline severe, obişnuindu-ne să îndurăm cu fermitate, aceasta însemnând că nu vom murmura ducând lupta cea bună a credinței. (…)

Nu Îl putem aprecia îndeajuns pe Mântuitorul nostru până când nu ajungem să-L vedem cu ochii credinței coborând până la cele mai mari adâncimi ale degradă-rii omeneşti, luând asupra Sa natura umană, capacitatea de a suferi şi, prin suferință, exercitându-Și puterea divină pentru a-i salva şi a-i ridica pe păcătoşi, care vor putea deveni prieteni cu El. – Review and Herald, 2 august 1881

156

Marți, 28 mai

RÂNDUIŢI SĂ ADUCĂ ROADĂ

Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.

(Ioan 15:5)

În cadrul planului de restaurare a chipului divin în oameni s-a luat măsura ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze asupra minții oamenilor, să fie o prezență care

să-L înlocuiască pe Hristos şi care să modeleze caracterul omenesc. Cei care pri-mesc adevărul devin, de asemenea, recipiente ale harului lui Hristos şi îşi consacră capacitățile omeneşti, sfințite, în lucrarea în care Însuşi Domnul Hristos a fost angajat – devenind împreună-lucrători cu Dumnezeu. Adevărul divin le este adus la cunoştință pentru ca ei să devină instrumente în mâna lui Dumnezeu.

Prin însuşirea adevărului, caracterul este schimbat şi modelat după asemănarea divină. Apostolul Petru vorbeşte despre creştini ca fiind aceia care şi-au curățit su-fletele prin ascultarea de adevăr sub acțiunea Duhului Sfânt. (…)

Datoria creştinului este să lumineze. Cei care susțin că sunt urmaşi ai lui Hris-tos nu întrunesc cerințele Evangheliei până când nu slujesc altora. Ei nu trebuie să uite niciodată că lumina lor trebuie să strălucească înaintea oamenilor, pentru ca aceştia, văzând faptele lor bune, să-L slăvească pe Tatăl lor care este în ceruri. Vorbirea lor trebuie să fie întotdeauna cu har şi în armonie cu mărturisirea lor de credință. Lucrarea lor este de a-L descoperi pe Hristos lumii. Domnul Isus Hristos, şi El crucificat, este subiectul lor inepuizabil, despre care le face plăcere să vorbească, scoțând la suprafață din comoara inimilor lor adevărurile prețioase ale Evangheliei. Inima care este plină de fericita nădejde, care simte veşnicia şi gloria ei, nu poate să rămână mută. Cei care sunt conştienți de prezența sacră a lui Hristos nu pot vorbi în chip uşuratic, nu pot rosti cuvinte frivole, căci cuvintele lor trebuie să fie înțelepte, o mireasmă de viață spre viață. Noi nu trebuie să fim copii purtați încoace şi încolo, ci trebuie să fim ancorați în Isus Hristos şi să avem subiecte de valoare pe care să ne concentrăm vorbirea noastră.

Creştinii trebuie să răspândească vestea cea bună a mântuirii şi nu trebuie să obosească niciodată în a vesti bunătatea lui Dumnezeu. (…)

Trebuie să le vorbiți păcătoşilor, voi nu îi cunoaşteți, dar Dumnezeu le mişcă ini-ma. Nu uitați niciodată că fiecare cuvânt rostit în prezența lor poartă o mare respon-sabilitate. Puneți-vă întrebarea: La câți oameni le-am vorbit dintr-o inimă plină de dragostea lui Hristos despre darul de nedescris al îndurării lui Dumnezeu şi despre neprihănirea lui Hristos? – Review and Herald, 12 februarie 1895

157

Miercuri, 29 mai

DESPĂRŢIŢI-VĂ DE LUME

În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte.

(1 Corinteni 15:31)

Cei care poartă numele lui Hristos trebuie să-L reprezinte pe Domnul Hristos ca model şi exemplu al lor. Ei trebuie să dezvăluie în fața oamenilor adevă-

rul în curăția lui şi să le prezinte acestora privilegiile şi responsabilitățile vieții creştine; şi acest lucru poate fi făcut de cei care se consideră urmaşi ai lui Hris-tos numai dacă ei îşi conformează caracterele la principiile sacre ale adevărului. Niciun copil al lui Dumnezeu nu trebuie să trădeze adevărurile sacre. Nu trebuie ştearsă linia de demarcație dintre creştini şi lume. Adevărul nu trebuie coborât la nivelul obişnuit, comun, căci acest lucru Îl va dezonora pe Dumnezeu, care a făcut un sacrificiu infinit prin dăruirea Fiului Său pentru păcatele lumii.

Mulți dintre cei care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu nu par a înțelege că inima trebuie să fie reînnoită, căci practicile lor par să ignore cuvintele şi lucrările lui Hris-tos. Prin faptele lor, ei spun desluşit: „Este dreptul meu să mă port aşa cum sunt. Aş fi nenorocit dacă nu m-aş purta întocmai.” Acesta este felul de religie care există în lume, dar nu poartă aprobarea divină. (…)

Aşa-zisa ştiință, rațiunea omenească şi poezia nu pot fi considerate ca având aceeaşi autoritate cu revelația; însă este planul bine studiat al lui Satana acela de a înălța maximele, tradițiile şi invențiile omeneşti la o autoritate egală cu Cuvân-tul lui Dumnezeu; şi, îndeplinind acest lucru, cuvintele omeneşti sunt considerate supreme.

Nu putem fi în siguranță dacă nu avem zilnic o nouă experiență, privind la Dom-nul Isus, Autorul şi Desăvârşitorul credinței noastre. În fiecare zi trebuie să privim la El şi să fim schimbați după chipul Său. Trebuie să manifestăm însuşirile Sale divine şi să mergem pe urmele paşilor lui Isus, oricât ne-ar costa acest lucru. Trebuie să ne aşezăm sub călăuzirea divină, să consultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne între-băm în fiecare zi: Este aceasta calea Domnului? Nicio deficiență de caracter nu va fi îngăduită ca să strice cu imperfecțiunea sa cerul. (…)

Mărturisirea adevărului nu are valoare dacă sufletul nu se prinde cu putere de principiile adevărului, nu şi le însuşeşte şi nu absoarbe hrana bogată a adevărului, devenind astfel părtaş de natură divină. – Review and Herald, 20 noiembrie 1894

158

Joi, 30 mai

SÂNGE PE STÂLPII UŞII

Să luați apoi un mănunchi de isop, să-l muiați în sângele din strachină și să ungeți pragul de sus și cei doi stâlpi ai ușii cu sângele din strachină.

(Exodul 12:22)

Instrucțiunile pe care le-a dat Moise cu privire la sărbătoarea Paştelui sunt pline de semnificație şi se aplică atât pentru părinții, cât şi pentru copiii acestui veac

al lumii…Tatăl trebuia să-l consacre pe fiecare locatar al casei sale lui Dumnezeu şi să facă

o lucrare care este reprezentată prin sărbătoarea Paştelui. Era periculos să lase aceas-tă datorie solemnă pe seama altora. Acest pericol este bine ilustrat printr-un inci-dent relatat despre o familie de evrei în noaptea de Paşte.

Legenda spune că fiica cea mai mare era bolnavă, dar ea ştia că trebuia ales un miel de fiecare familie şi că sângele acestuia trebuia stropit pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, astfel ca Domnul să poată vedea semnul sângelui şi să nu îngăduie nimicitorului să intre şi să-l ucidă pe întâiul născut. Cu câtă îngrijorare a văzut apro-pierea nopții, când îngerul nimicitor urma să treacă. A devenit foarte neliniştită. L-a chemat alături de ea pe tatăl său şi l-a întrebat: „Ai însemnat stâlpii uşii cu sânge?” El a răspuns: „Da, am dat îndrumările necesare în această privință. Nu fi neliniştită, îngerul nimicitor nu va intra aici.”

Se făcea tot mai întuneric şi copila l-a chemat iar şi iar pe tatăl ei, întrebându-l: „Eşti sigur că stâlpii uşii sunt însemnați cu sânge?” Tatăl o asigură din nou că nu are de ce să se teamă, căci o poruncă ce avea asemenea consecințe nu putea fi neglijată de slujitorii săi vrednici de încredere. Cum miezul nopții se apropia, vocea copilei se auzi iarăşi spunându-i: „Tată, nu sunt sigură. Ia-mă în brațe şi du-mă să văd semnul eu însămi, ca să pot apoi să mă odihnesc.”

Tatăl s-a supus dorinței copilei sale; a luat-o în brațe şi a dus-o la uşă; însă nu era niciun semn de sânge pe pragul de sus sau pe stâlpii uşii. A început să tremure la gândul îngrozitor că familia sa ar putea deveni o casă de jale. Cu propriile sale mâini, a apucat mănunchiul de isop şi a stropit stâlpii uşii cu sânge; apoi a arătat copilului bolnav că semnul era acolo. – Review and Herald, 21 mai 1895

159

Vineri, 31 mai

EXISTĂ DE LUCRU PENTRU FIECARE

Așa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu.

(Romani 14:12)

Dumnezeu a dat fiecărui om o anumită lucrare de făcut. El nu a lăsat lucrările spirituale ale bisericii doar în mâna pastorului. Nu este nici spre binele pas-

torului, nici al membrilor bisericii ca de moştenirea Domnului să se ocupe doar pastorul. Fiecare membru are o lucrare de făcut, astfel ca întreg trupul să poată fi păstrat în stare sănătoasă. Noi suntem toți mădulare ale aceluiaşi trup şi fieca-re membru trebuie să-şi facă partea sa în folosul celorlalți. Nu toți membrii au aceeaşi slujbă de făcut. Aşa cum mădularele trupului nostru fizic sunt conduse de cap, la fel, ca membri ai trupului spiritual, noi trebuie să ne supunem îndrumărilor lui Hristos, adevăratul cap al bisericii.

Pastorul şi membrii bisericii trebuie să fie una în lucrarea de zidire a bisericii şi pentru prosperitatea ei. Oricine este un adevărat soldat în armata Domnului va fi un lucrător serios, sincer şi eficient, făcându-şi partea pentru înaintarea Împărăției lui Hristos. (…)

Mulți membri ai bisericii au fost lipsiți de experiența pe care ar fi putut s-o aibă, deoarece ei erau convinşi că pastorul trebuie să facă toată lucrarea şi să ducă toate poverile. Fie poverile au fost îngrămădite asupra pastorului, fie acesta şi-a asumat îndatoririle care trebuiau îndeplinite de membrii bisericii. Pastorul trebuie să-i ia pe slujbaşii şi membrii bisericii în grija sa şi să-i învețe cum să lucreze pentru Domnul. În acest fel, el nu va trebui să îndeplinească singur toată lucrarea şi, în acelaşi timp, biserica va avea de câştigat mai mult decât dacă el s-ar fi străduit să facă singur toată lucrarea şi să-i oprească pe membri să-şi facă partea pe care Domnul le-a de-semnat-o lor.

Povara bisericii trebuie distribuită între membrii acesteia, astfel ca fiecare să de-vină un lucrător înțelept pentru Domnul. În general, există multă forță nefolosită în bisericile noastre. Mulți au mâini şi inimi doritoare de a face ceva, însă ei nu sunt încurajați să-şi pună energiile la lucru. Înțelepciunea de a ne adapta în situații par-ticulare, tăria de a acționa în caz de urgență sunt dobândite prin punerea la lucru a talanților pe care Domnul ni i-a dat şi prin experiența câştigată prin lucrare perso-nală. – Review and Herald, 9 iulie 1895


IUNIE„Dumnezeu Își arată dragostea față de noi ...”

(Romani 5:8)

IUNIE„Dumnezeu Își arată dragostea față de noi ...”

(Romani 5:8)

161

Sâmbătă, 1 iunie

DOMNUL ISUS ESTE DUMNEZEU

Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr.

(Ioan 1:14)

Domnul Hristos a venit în lume pentru a descoperi caracterul Tatălui şi pen-tru a răscumpăra neamul omenesc decăzut. Răscumpărătorul lumii era egal

cu Tatăl. Autoritatea Lui era autoritatea lui Dumnezeu. El a declarat că nu are o existență separată de cea a Tatălui. Autoritatea în virtutea căreia a vorbit şi a făcut minuni era în mod clar a lui Însuşi şi El ne asigură că El şi Tatăl sunt una.

Ca legiuitor, Domnul Isus a exercitat autoritatea lui Dumnezeu; poruncile şi de-ciziile Sale au fost susținute de autoritatea supremă a tronului veşnic. Slava Tatălui a fost descoperită în Fiul; Domnul Hristos a făcut cunoscut caracterul Tatălui. Legătu-ra Lui cu Dumnezeu era perfectă, astfel că cine L-a văzut pe Fiul L-a văzut pe Tatăl. Vocea Lui era vocea lui Dumnezeu.

Domnul Hristos a fost judecat greşit de iudei, deoarece El nu Se referea la Lege aşa cum era ea scrisă pe tablele de piatră. El i-a invitat pe oameni să învețe de la Sine, căci El era o reprezentare vie a Legii lui Dumnezeu… El era conştient că nimeni nu putea arăta vreun defect în caracterul sau în purtarea Sa. Câtă putere a conferit curăția Sa învățăturilor Sale, câtă forță mustrărilor adresate, câtă autoritate porun-cilor Sale! Adevărul nu zăbovea niciodată nerostit de buzele Sale şi niciodată nu-şi pierdea caracterul sacru, pentru că era ilustrat chiar în caracterul Susținătorului său.

Când vorbea, Domnul Isus nu ezita niciodată ca şi când ar fi fost nesigur şi nici nu repeta cuvinte sau expresii obişnuite. Adevărul venea de pe buzele Sale îmbrăcat în reprezentări noi şi interesante, care îi ofereau prospețime şi o nouă revelație. Vo-cea Lui nu era niciodată acordată la o cheie nenaturală, iar cuvintele Sale erau rostite cu seriozitatea şi siguranța corespunzătoare importanței lor şi consecințelor serioase implicate de primirea sau respingerea lor. Când învățăturile Sale stârneau împotrivi-re, El le apăra cu atâta zel şi siguranță, ca şi când ar fi dorit să transmită ascultătorilor Săi că, la nevoie, era în stare să moară pentru a susține autoritatea învățăturilor Sale.

Domnul Isus a fost Lumina lumii. El a venit de la Dumnezeu cu o solie de speranță şi cu mântuire pentru descendenții lui Adam, căzuți în păcat. Cu condiția de a-L primi ca Mântuitor al lor personal, El le-a promis oamenilor că va reface în ei chipul lui Dumnezeu şi-i va mântui pe cei pierduți prin păcat. El le-a prezentat adevărul neafectat de niciun fel de eroare. – Review and Herald, 7 ianuarie 1890

Soarele apune: B 20: 52, CT 20:41, IS 20:57, MS 21:06, SM 21:18, DJ 21:01, AR 21:17

162

Duminică, 2 iunie

VRĂJMĂŞIA, DARUL LUI DUMNEZEU

Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.

(Geneza 3:15)

În această primă profeție conținută în Scriptură se găseşte vestirea mântuirii. Deşi o parte a sentinței a fost pronunțată asupra şarpelui, aceasta a fost rostită în

auzul primilor noştri părinți şi, de aceea, ea trebuie privită ca o făgăduință. În timp ce anunță războiul dintre Satana şi omenire, aceasta declară că puterea marelui vrăjmaş va fi în cele din urmă zdrobită.

Adam şi Eva stăteau în fața Dumnezeului lor ca nelegiuiți, aşteptând sentința pe care o atrăsese călcarea Legii. Dar înainte ca să audă despre spini şi pălămidă, despre necazurile şi durerile care urmau să fie partea lor şi despre țărâna în care aveau să se întoarcă, ei au ascultat cuvinte care cu siguranță le-au inspirat speranță. Deşi trebuiau să sufere din cauza puterii vrăjmaşului lor, ei puteau privi înainte spre biruința finală.

Dumnezeu declară: „Vrăjmăşie voi pune.” Această vrăjmăşie este pusă în mod supranatural şi nu este întreținută în mod natural. Când Adam şi Eva au păcătuit, natura lor a devenit păcătoasă şi ei erau în armonie, nu în duşmănie, cu Satana. Trufaşul uzurpator, după ce reuşise să-i ademenească pe primii noştri părinți, aşa cum reuşise cu o parte dintre îngeri, conta pe faptul că avea asigurată supunerea acestora şi cooperarea lor în toate acțiunile lui împotriva guvernării cerului. Nu exis-ta duşmănie între el şi îngerii căzuți. Orice discordie ar fi existat între ei, toți erau uniți ca nişte benzi de oțel în opoziția şi ura lor împotriva lui Dumnezeu. Însă când a auzit că sămânța femeii avea să zdrobească capul şarpelui, Satana a ştiut că, deşi avusese succes în a corupe natura umană şi a o asimila propriei sale naturi, totuşi, printr-un proces necunoscut, tainic, Dumnezeu avea să le redea oamenilor puterea pe care o pierduseră şi să-i facă în stare să se împotrivească şi să-l învingă pe cel care-i cucerise.

Harul pe care Domnul Hristos îl implantează în suflet este cel care creează vrăjmăşia împotriva lui Satana. Fără acest har, am continua să fim captivi ai lui Sata-na, servitori oricând gata să-i îndeplinim porunca. Noul principiu din suflet creează conflict în locul în care până atunci fusese pace. Puterea pe care ne-o dă Domnul Hristos ne face în stare să ne împotrivim şi să rezistăm tiranului şi uzurpatorului. Ori de câte ori oamenii urăsc păcatul în loc să-l iubească, atunci când ei se împotri-vesc şi biruiesc acele patimi care îi stăpâneau, intră în acțiune un principiu care vine cu totul de sus. – Review and Herald, 18 iulie 1882

163

Luni, 3 iunie

EXPERIENŢA IERTĂRII

Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale?

(Mica 7:18)

Avem nevoie de mai multă credință în Domnul Isus Hristos. Trebuie ca El să fie prezent în viața noastră de fiecare zi. Atunci vom avea pace şi bucurie şi

vom cunoaşte din proprie experiență semnificația cuvintelor Sale: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Credința noastră trebuie să revendice făgăduința că noi rămânem în dragostea lui Isus.

Ne sunt acordate ocazii prețioase ca să fim o binecuvântare pentru alții, întărin-du-le credința şi încurajându-i în virtutea luminii cereşti care străluceşte în propri-ile noastre suflete. Putem aduna pentru propriul folos raze prețioase de speranță, voioşie şi pace, bucurie deplină şi, făcând astfel, îi putem ajuta pe toți cei cu care avem de-a face. În loc să întărim necredința şi îndoiala, noi vom inspira speranță.

Este privilegiul tuturor celor care se supun condițiilor să aibă o credință născută din experiență, să ştie pentru ei înşişi că iertarea este acordată pentru orice păcat. Dumnezeu a promis că, dacă ne mărturisim păcatele, El ne va ierta şi ne va curăți de orice nelegiuire. Dă la o parte necredința. Dă la o parte suspiciunea că aceste promisiuni nu sunt pentru tine. Ele sunt pentru fiecare păcătos care se pocăieşte, şi Dumnezeu este dezonorat dacă nu ai credință. Fie ca cei ce sunt stăpâniți de îndoială să creadă pe deplin cuvintele lui Isus, şi de atunci înainte ei se vor bucura de bine-cuvântarea luminii. (…)

Noi Îl ținem pe Mântuitorul nostru mult prea departe de noi în viața de fiecare zi. Trebuie ca El să locuiască cu noi ca prieten de încredere, mult onorat. Trebuie să Îl consultăm în orice subiect. Trebuie să-I spunem Lui despre fiecare necaz prin care trecem şi, în felul acesta, să dobândim putere să învingem ispita.

Ce I-am putea cere lui Dumnezeu mai mult decât ne-a dat? Oh, dragostea, in-finita dragoste a Domnului nostru binecuvântat, sacrificiu suprem pentru noi! Ce bucurie ar trebui să cuprindă inimile creştinilor şi ce expresii de recunoştință ar tre-bui să iasă de pe buzele lor pentru faptul că, prin sângele Domnului Isus, este posibil să câştigăm iubirea lui Dumnezeu şi să fim una cu El! Prin credința în Fiul, noi vom fi ascultători de toate poruncile Tatălui şi vom avea viață prin Domnul Isus Hristos.

Domnul Hristos este nădejdea şi adăpostul nostru. Neprihănirea Sa este atribuită doar celui ascultător. Să acceptăm acest lucru prin credință, astfel ca Tatăl să nu gă-sească în noi niciun păcat. – Review and Herald, 21 septembrie 1886

164

Marți, 4 iunie

TARI ÎN HRISTOS

Și-L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru.

(Efeseni 3:16)

Mântuitorul nostru a reprezentat cerințele Sale ca fiind asemenea unui jug, iar viața creştinului, ca fiind una în care trebuie purtate poveri. Totuşi, punân-

du-le în contrast pe acestea cu puterea plină de cruzime a lui Satana şi cu poverile impuse de păcat, El declară: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Ma-tei 11:30).

Când încercăm să trăim viața de creştin, să-i îndeplinim responsabilitățile şi da-toriile fără a-L avea pe Domnul Hristos ca ajutor, jugul ne va roade, iar sarcina va fi insuportabil de grea. Însă Domnul Isus nu doreşte ca noi să facem acest lucru. El le spune celor trudiți şi împovărați: „Veniți la Mine… şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:29). Aici este descoperit secretul acelei odihne pe care Domnul Hristos promite să o dea. Trebuie să posedăm blândețea spiritului şi vom găsi pace în El.

Mulți pretind că au venit la Hristos în timp ce se agață tot de propriile lor căi, care sunt ca un jug dureros. Egoismul, iubirea de lume şi alte păcate îndrăgite le distrug pacea şi bucuria. Dragul meu creştin, adu-ți aminte că tu eşti în serviciul lui Hristos. Oricare ar fi povara sau crucea ta, poart-o în numele lui Isus; du-o în puterea Sa. El a promis că jugul Său este bun şi povara Lui este uşoară, şi eu Îl cred. Am pus la probă adevărul cuvintelor Sale.

Cei care sunt nestatornici, nerăbdători, nemulțumiți de greutatea grijilor şi răs-punderilor caută să-şi ducă poverile fără ajutorul Domnului Isus. Dacă El ar fi ală-turi de ei, lumina prezenței Sale ar risipi orice nor, iar ajutorul brațului Său puternic ar uşura orice povară. (…)

În fiecare faptă a vieții, creştinii trebuie să caute să-L reprezinte pe Domnul Hris-tos – să facă astfel ca slujirea Lui să pară atrăgătoare. Fie ca roada Duhului să se manifeste prin bunătate, blândețe, răbdare, bucurie şi dragoste.

Dragostea pentru Isus va fi văzută, va fi simțită. Ea nu poate fi ascunsă. Ea exer-cită o putere minunată. Face din cel timid un curajos, din cel leneş un harnic, din cel neştiutor un înțelept. Iubirea pentru Hristos nu se va lăsa înspăimântată de necazuri şi nici nu va fi îndepărtată de la datorie dacă este blamată. – Review and Herald, 29 noiembrie 1887

165

Miercuri, 5 iunie

GÂNDURI PLĂCUTE

Voi cânta Domnului cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi! Fie plăcute Lui cuvintele mele; Mă bucur de Domnul!

(Psalmii 104:33-34)

Dacă mintea este modelată de obiectele cu care are de-a face în cea mai mare parte, atunci, dacă te gândeşti la Domnul Isus, dacă vorbeşti cu El, vei putea

deveni asemenea Lui în spirit şi caracter. Vei reflecta chipul Său în ceea ce este măreț, curat şi spiritual. Vei avea gândul lui Hristos, iar El te va trimite în lume ca reprezentant spiritual al Său.

Soarele care străluceşte din ceruri îşi revarsă razele strălucitoare pe toate drumu-rile şi cărările vieții. El are lumină suficientă pentru mii de lumi ca cea a noastră. La fel stau lucrurile şi cu Soarele Neprihănirii. Razele Lui strălucitoare, aducătoare de vindecare şi bucurie, sunt suficient de mari pentru a salva mica noastră lume şi sunt eficiente în a garanta siguranța în fiecare lume care a fost creată.

Creşterea în cunoaşterea caracterului Domnului Hristos este cea care sfințeşte sufletul. Înțelegerea şi aprecierea lucrării minunate de ispăşire îi transformă pe toți cei care contemplă planul de mântuire. Privind la Domnul Hristos, ei sunt schimbați în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. A privi la Isus devine pentru creştinul autentic un proces prin care el este înnobilat şi rafinat.

Ce fel de credință este cea care biruieşte lumea? Este acea credință care face din Domnul Hristos Mântuitorul tău personal – acea credință care te va face să-ți recunoşti neajutorarea, să-ți mărturiseşti neputința de a te mântui pe tine însuți, şi care se prinde de acel Ajutor puternic care este singura ta nădejde pentru mântuire. Este acea credință care nu se va lăsa descurajată, este cea care aude vocea lui Hris-tos zicând: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea şi puterea Mea divină este a voastră.” Este acea credință care Îl aude zicând: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

Fiecare suflet trebuie să fie conştient că Domnul Isus este Mântuitorul nostru personal; atunci, iubirea, zelul şi credincioşia se vor manifesta în viața de credință. Domnul Hristos nu trebuie să fie niciodată absent din mintea noastră. El îndepăr-tează toate îndoielile noastre, El împlineşte toate aşteptările noastre. Cât de prețios este gândul că noi putem deveni cu adevărat părtaşi de natură divină şi astfel putem birui aşa cum a biruit Domnul Hristos! El este melodia cântecelor noastre, umbra unei stânci uriaşe când suntem pe un drum obositor. El este apa vie pentru sufletul însetat. El este adăpostul nostru în vreme de furtună. El este neprihănirea noastră, sfințirea noastră, mântuirea noastră. – Review and Herald, 26 august 1890

166

Joi, 6 iunie

DATORIA DE ASTĂZI

Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi I-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu.

(Ioan 17:24)

Domnul Hristos era infinit în înțelepciune, şi totuşi a considerat că este cel mai bine să-l accepte pe Iuda, deşi ştia care sunt nedesăvârşirile din carac-

terul său. Ioan nu era perfect. Petru Îl trădase pe Domnul Său, şi totuşi, din oa-meni ca aceştia a fost alcătuită şi organizată biserica lui Hristos de la început. Domnul Isus i-a acceptat pentru ca ei să învețe de la El ce înseamnă un caracter creştin desăvârşit. Datoria fiecărui creştin este de a studia caracterul Domnului Hristos. Lecțiile pe care Domnul Isus le dădea ucenicilor Săi nu erau întotdeauna în armonie cu felul lor de a vedea lucrurile… Răscumpărătorul lumii căuta mereu să le îndrepte mintea de la cele pământeşti către cele cereşti. Domnul Hristos îi învăța continuu pe ucenicii Săi, iar lecțiile Sale sacre aveau o influență modela-toare asupra caracterului lor. Doar Iuda nu a răspuns iluminării divine. Potrivit aparențelor, el părea neprihănit, şi totuşi el îşi cultiva tendința de a-i acuza şi con-damna pe alții.

Iuda era egoist, lacom şi hoț şi, cu toate acestea, se număra printre ucenici. Ca-racterul lui era deficitar, el nu punea în practică cuvintele lui Hristos. Iuda şi-a îm-pietrit sufletul împotriva influenței adevărului şi, în timp ce îi critica şi îi condamna pe alții, el şi-a neglijat propriul suflet, cultivând şi accentuând trăsăturile sale native, rele, de caracter, până când a ajuns atât de împietrit, încât şi-a vândut Domnul pen-tru treizeci de monede de argint.

Să ne încurajăm sufletele să privească la Domnul Isus! Să spunem tuturor cât este de periculos să neglijăm sănătatea veşnică a sufletului privind la sufletele bolnave ale altora, vorbind despre urâțenia caracterului acelora care pretind a fi creştini. Sufletul nu poate deveni tot mai asemenea lui Hristos dacă priveşte ceea ce este rău, ci va fi ca răul la care priveşte.

Să nu uităm că Marele nostru Preot mijloceşte înaintea tronului harului în favoa-rea celor răscumpărați ai Săi. El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi. Sânge-le lui Isus pledează cu putere şi eficiență pentru cei care au căzut de la adevăr, pentru cei care sunt răzvrătiți şi pentru cei care păcătuiesc împotriva luminii şi a iubirii celei mari. El nu Îşi va uita biserica în lumea ispitei. – Review and Herald, 15 august 1893

167

Vineri, 7 iunie

GREOI LA ÎNVĂŢARE

În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a biruit-o.

(Ioan 1:4-5)

Domnul Hristos era temelia întregului sistem iudaic de închinare, acesta fiind umbra realității vii – manifestarea lui Dumnezeu în Hristos. Prin sistemul de

jertfe, toți puteau vedea personalitatea lui Hristos şi puteau să-L aştepte cu nerăb-dare pe divinul lor Mântuitor. Însă când El a apărut înaintea lor ca reprezentant al Dumnezeului nevăzut – căci în „El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezei-rii” –, ei nu au fost în stare să-I vadă caracterul divin din cauza lipsei lor de spiritu-alitate. Profeții lor le preziseseră că El avea să vină ca Eliberator… Însă, chiar dacă misiunea şi caracterul Lui fuseseră atât de clar descrise, deşi a venit la ai Săi, ai Săi nu L-au primit. Uneori divinitatea scânteia prin umanitate – slava străbătea prin omenesc – iar ucenicii Îi aduceau laude. Însă doar după ce Hristos S-a suit la Tatăl Său şi când S-a coborât Duhul Sfânt peste ei, ucenicii au ajuns să aprecieze pe de-plin caracterul şi misiunea Domnului Hristos. După botezul cu Duhul Sfânt, ei au început să-şi dea seama că fuseseră în prezența Domnului vieții şi al slavei. Pe mă-sură ce Duhul Sfânt le aducea aminte cuvintele Domnului Hristos, ei au început să priceapă profețiile, să înțeleagă minunile extraordinare pe care le făcuse El. După ce s-au trezit la realitatea faptului că Hristos fusese printre ei, propria lor persoană li se părea cu mult mai neînsemnată decât înainte de a-şi da seama de acest lucru. Nu se plictiseau niciodată să repete fiecare lucru pe care-l observau că are legătură cu cuvintele şi lucrările Sale. Pe măsură ce-şi aminteau lecțiile din învățăturile Sale pe care le înțeleseseră doar vag când se aflaseră în prezența Lui, dar care acum le apăreau ca o revelație proaspătă, erau cuprinşi adesea de remuşcări gândindu-se la nesăbuința, necredința şi neînțelegerea lor. Scripturile au devenit o carte nouă pentru ei.

Ucenicii şi-au adus aminte că Domnul Hristos spusese: „Sfințeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Cuvântul avea să le fie călăuză şi îndrumare. Pe măsură ce ucenicii cercetau cărțile lui Moise şi ale profeților care dădeau mărturie despre Domnul Hristos, ei au fost aduşi în părtăşie cu Divinitatea şi au început să învețe altfel de la marele lor Învățător, care Se înălțase la cer pentru a încheia lucrarea pe care o începuse pe pământ. – Review and Herald, 23 aprilie 1895


168

Sâmbătă, 8 iunie

MARELE IZVOR DE ADEVĂR

Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.

(Matei 11:29)

Domnul Hristos este autorul adevărului. Orice concept strălucitor, orice gând înțelept, fiecare capacitate sau talent omenesc este darul lui Hristos. El nu

a împrumutat idei de la oameni, căci în El îşi au originea toate lucrurile. Însă când a venit pe pământ, El a găsit nestematele prețioase ale adevărului pe care le încredințase neamului omenesc îngropate toate în superstiții şi tradiții. Adevăruri de importanță vitală fuseseră amplasate într-un cadru al erorii pentru a sluji pla-nului arhiamăgitorului. Părerilor omeneşti, celor mai populare puncte de vedere ale oamenilor li se dădea aparența de adevăr şi acestea erau prezentate ca fiind ne-stemate autentice ale cerului, demne de atenție şi reverență. Însă Domnul Hristos a dat la o parte teoriile greşite de orice fel. Nimeni în afară de Răscumpărătorul lumii nu avea puterea de a prezenta adevărul în curăția sa inițială, fără erorile pe care Satana le tot acumulase pentru a nu se vedea frumusețea cerească.

Unele dintre adevărurile pe care le-a rostit Domnul Hristos erau familiare oame-nilor. Ei le auziseră de pe buzele preoților şi conducătorilor şi ale oamenilor învățați, însă toate acestea erau clar gândurile lui Hristos. El le dăduse oamenilor responsabi-litatea de a le transmite lumii. Cu fiecare ocazie, El a proclamat un adevăr special pe care îl considera potrivit pentru nevoile ascultătorilor Săi, chiar dacă idei legate de acesta mai fuseseră exprimate înainte sau nu.

Lucrarea lui Hristos consta în a lua adevărul de care oamenii duceau lipsă, a-l separa de eroare şi a-l prezenta neafectat de superstițiile lumii, astfel ca oamenii să-l poată accepta datorită valorii sale intrinseci şi veşnice. El a risipit ceața îndo-ielii, astfel ca adevărul să poată fi revelat, şi a răspândit raze distincte de lumină în întunericul din inimile oamenilor. El a aşezat adevărul în contrast clar cu minciuna, astfel ca oamenii să-l poată vedea clar ca fiind adevărul. Însă cât de puțini apreciau valoarea lucrării pe care o făcea Domnul Hristos! Cât de puțini din zilele noastre au o concepție justă cu privire la lecțiile pe care El le-a dat ucenicilor Săi!

El S-a dovedit a fi Calea, Adevărul şi Viața. El a căutat să atragă mintea oame-nilor de la plăcerile trecătoare ale vieții la realitățile nevăzute şi veşnice. Perspectiva cu privire la lucrurile cereşti nu îi împiedică pe oameni să-şi împlinească datoriile acestei vieți, ci mai degrabă îi ajută să fie mai eficienți şi credincioşi. – Review and Herald, 7 ianuarie 1890


169

Duminică, 9 iunie

CURĂŢIREA TEMPLULUI

Casa Mea va fi o casă de rugăciune. Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.

(Luca 19:46)

Oare de ce a fost stârnită indignarea Domnului Hristos atunci când a intrat în curțile templului? Ochii Săi au cuprins întreaga scenă şi El a văzut în aceasta

dezonorarea lui Dumnezeu şi oprimarea oamenilor. El a auzit mugetele boilor, behăitul oilor şi altercațiile dintre cei care cumpărau şi cei care vindeau. În curțile lui Dumnezeu, înşişi preoții şi conducătorii erau implicați în negustorie... Odată ce atenția le era îndreptată asupra Lui, ei nu-şi mai puteau retrage privirea de la fața Lui, căci era ceva în înfățişarea Lui care îi impresiona şi îi înspăimânta. Cine era El? Un galileean umil, fiul unui tâmplar care lucrase în meseria Lui alături de tatăl Său, însă în timp ce Îl priveau, ei aveau simțământul că se aflau ca acuzați în fața barei de judecată.

Domnul Hristos îi văzuse pe cei săraci, pe cei în suferință şi pe cei întristați înspăimântați, deoarece nu aveau suficienți bani pentru a cumpăra măcar un porum-bel pentru jertfă. Cei orbi, cei şchiopi, cei surzi şi cei în suferință erau deznădăjduiți pentru că doreau din toată inima să aducă o jertfă pentru păcatele lor, însă prețurile erau atât de mari, încât ei nu şi le permiteau. Pentru ei părea că nu există nicio şansă ca păcatele să le fie iertate. (…)

Când Domnul Hristos i-a alungat pe cei care vindeau porumbei, El le-a spus: „Ridicați acestea de aici.” El nu a scos porumbeii afară, aşa cum făcuse cu boii şi oile. Oare de ce? Pentru că acestea erau singurele jertfe ale săracilor. El le cunoştea nevo-ile şi, în timp ce vânzătorii erau izgoniți din templu, cei în suferință şi cei nevoiaşi erau lăsați în acele curți.

Însă preoții şi conducătorii, după ce şi-au revenit din spaimă, şi-au spus: „Ne vom întoarce şi-L vom întreba cu ce autoritate a îndrăznit să ne alunge din templu.”

Însă ce scenă au putut vedea ochii lor pe când intrau iarăşi în curțile templului! Domnul Hristos slujea celor săraci, celor în suferință şi celor întristați… El adusese alinare celor suferinzi. El îi luase pe micuți în brațele Sale şi îi binecuvântase, astfel ca boala şi suferința să nu îi afecteze. El le redase orbilor vederea, surzilor auzul, le dăduse sănătate celor bolnavi şi mângâiere celor întristați.

El făcuse exact lucrarea care fusese profetizată că o va face Mesia. – Review and Herald, 27 august 1895

170

Luni, 10 iunie

DOMNUL ISUS VĂ IUBEŞTE

Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.

(Romani 5:8)

Îmi place să vorbesc despre Domnul Isus şi iubirea Lui fără seamăn. Nu am nici cea mai mică îndoială cu privire la dragostea lui Dumnezeu. Știu că El poate să mân-tuiască pe toți cei care vin la El. Iubirea Lui cea prețioasă este o realitate pentru mine, iar îndoielile exprimate de cei care nu Îl cunosc pe Domnul Isus Hristos nu au ni-ciun efect asupra mea. Faceți din Domnul Isus Mântuitorul vostru personal. Veniți la El aşa cum sunteți, predați-vă Lui, prindeți făgăduințele Lui printr-o credință vie, şi El va fi pentru voi tot ceea ce doriți. (…)

Cei care îşi predau inimile lui Hristos vor găsi odihnă în dragostea Lui. Avem ca dovadă a măreției iubirii Lui suferințele şi moartea Sa… Domnul Isus a îndurat o asemenea agonie… deoarece El a devenit înlocuitorul păcătosului şi siguranța lui. El Însuşi a suportat pedeapsa legii, pe care o meritau păcătoşii, pentru ca ei să poată avea… o altă şansă pentru a-şi dovedi loialitatea față de Dumnezeu.

Există doar două categorii în întreg universul – cei care cred în Domnul Hristos şi a căror credință îi determină să păzească poruncile lui Dumnezeu şi cei care nu cred în El şi nu Îi sunt supuşi. (…)

Ai toate motivele să crezi că El te poate mântui şi o va face. De ce? Pentru că eşti fără greşeală? Nu, ci pentru că eşti un păcătos, iar Domnul Isus a spus: „Nu am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoşi.” Această chemare îți este adresată şi ție, iar când Satana îți spune că nu mai este speranță, spune-i că există speranță „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veşnică”.

Mâna care a fost pironită pe cruce pentru tine este întinsă pentru a te salva. Cre-de că Domnul Isus va auzi mărturisirea ta, va primi cererile tale, îți va ierta păcatele şi te va face membru al familiei regale. Ai nevoie de speranța pe care o dă Domnul Isus pentru a te susține în orice împrejurare.

Cei care acceptă adevărul vor descoperi că dragostea lor pentru lucrurile pământeşti a dispărut. Ei văd slava de neîntrecut a lucrurilor cereşti. (…) Ei se des-prind de lucrurile pământeşti; ei îşi ațintesc ochii cu admirație asupra slavei nevăzu-te a lumii cereşti. Ei sunt conştienți că încercările lor lucrează pentru ei o mult mai mare şi veşnică greutate de slavă, şi în comparație cu bogățiile pe care le au pentru a se bucura, ei le socotesc pe acestea doar ca pe nişte întristări uşoare, de o clipă. – Review and Herald, 23 iunie 1896

171

Marți, 11 iunie

DOMNUL ISUS, ÎMPLINIREA PROFEŢIEI

Căci, dacă ați crede pe Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine.

(Ioan 5:46)

Domnul Isus vorbea cu putere şi dovedea o profunzime a cunoaşterii care o întrecea cu mult pe cea a celor mai învățați cărturari şi rabini. Era evident

că El deținea o cunoaştere deplină a Scripturilor Vechiului Testament şi prezenta adevărul fără a-l amesteca cu cuvintele şi învățăturile oamenilor. Vechile adevă-ruri ajungeau la urechile lor ca o nouă revelație.

Domnul Isus Îşi prezenta lecțiile înaintea oamenilor, dar El nu obişnuia să reven-dice pretenții cu privire la înalta Sa autoritate. El a venit să salveze lumea pierdută, iar cuvintele şi faptele Sale, întreaga Lui viață trăită ca om trebuiau să vorbească despre divinitatea Lui. El a lăsat ca demnitatea Lui, viața Lui, cursul acțiunilor Sale să dea mărturie oamenilor că El împlinea lucrările lui Dumnezeu. El lăsa pe seama lor să tragă concluziile referitoare la susținerile Sale în timp ce le prezenta profețiile cu privire la Sine. El îi îndruma să cerceteze Scripturile, pentru că era esențial ca ei să interpreteze corect misiunea şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Domnul Isus a atras atenția asupra faptului că El împlinea profețiile care fuseseră date până atunci de oameni sfinți, mişcați de Duhul Sfânt. El a arătat deschis că aceştia au scris despre El şi făcea ca razele clare ale luminii profeției să lumineze cuvintele şi lucrările Lui. În lucrarea Lui, El S-a ridicat ca unul care se distingea total de orice alt învățător. El Însuşi fusese Cel care-i inspirase pe profeți să scrie despre El. Lucrarea vieții Sale fusese plănuită în sfaturile cele veşnice ale cerurilor înainte de întemeierea lumii. Viața Lui era lumina lumii, iar El Și-a prezentat-o înaintea oamenilor pentru ca ei, prin credință, să o poată apuca şi să devină una cu El.

Deşi prezenta adevărul infinit, El a lăsat nespuse multe lucruri dintre cele pe care le-ar fi putut spune deoarece nici chiar ucenicii Lui nu le-ar fi putut înțelege. El a spus: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” Sarcina princi-pală a învățăturii Sale era ascultarea de poruncile lui Dumnezeu care avea să lucreze transformarea caracterului şi să imprime excelența morală, modelând sufletul după asemănarea divină. Domnul Hristos a fost trimis pe pământ pentru a-L reprezenta în caracter pe Dumnezeu. Domnul Isus era dătătorul vieții, Învățătorul trimis de Dumnezeu pentru a oferi mântuirea unei lumi pierdute şi pentru a ne salva în ciuda tuturor ispitelor lui Satana şi a minciunilor sale amăgitoare. El Însuşi era Evanghelia. În învățăturile Sale, El a prezentat cu claritate marele plan întocmit pentru răscum-părarea neamului omenesc. – Review and Herald, 7 iulie 1896

172

Miercuri, 12 iunie

MÂNTUITORUL ÎNĂLŢAT

Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

(Ioan 3:14-15)

Domnul Hristos Și-a început cu umilință lucrarea de ridicare a neamului ome-nesc decăzut. Ocolind marile cetăți şi renumitele centre de învățătură, El Și-a

stabilit căminul în umilul şi obscurul sat Nazaret. În acest loc, din care se spunea că nu ar putea ieşi ceva bun, Mântuitorul lumii a petrecut cea mai mare parte a vieții Sale lucrând în meseria Sa ca tâmplar. Casa Lui se afla printre ale celor să-raci; familia Lui nu se distingea prin învățătură, bogății sau poziție. Cât a fost pe pământ a mers pe cărarea pe care trebuiau să meargă cei săraci, cei neglijați şi cei întristați, luând asupra Sa toate necazurile pe care aceştia trebuiau să le suporte.

Iudeii se mândreau cu faptul că Mesia avea să vină ca rege, învingându-şi duşmanii şi călcându-i în picioare cu mânia Sa pe păgâni. Însă misiunea Domnului Hristos nu era aceea de a-i înălța pe oameni, alimentându-le mândria. El, umilul Nazarinean, ar fi putut arunca dispreț asupra mândriei lumii, căci El fusese coman-dantul oştilor cereşti; însă El a venit în umilință, arătând că nu bogăția, poziția sau puterea sunt cele pe care le prețuieşte Dumnezeul cerurilor, ci El onorează inima umilă, smerită, devenită nobilă prin puterea harului lui Hristos.

Domnul Hristos Și-a încheiat viața de trudă şi lepădare de sine în folosul nostru prin sacrificiul suprem… Domnul Hristos este Mântuitorul nostru viu. Astăzi, El stă la dreapta lui Dumnezeu ca avocat al nostru, mijlocind în favoarea noastră, şi ne cheamă să privim la El ca să fim mântuiți. Însă a fost dintotdeauna scopul hotărât al ispititorului să ne facă să-L pierdem pe Domnul Isus din vedere ca să putem fi determinați să ne sprijinim pe brațul omenesc pentru ajutor şi tărie; şi el şi-a înde-plinit scopul atât de bine, încât noi ne întoarcem privirea de la Isus, în care este toată nădejdea noastră de viață veşnică, şi privim la semenii noştri, la oameni, pentru ajutor şi călăuzire. (…)

Aşa cum şarpele a fost înălțat în pustie de către Moise pentru ca toți cei ce fuse-seră muşcați de şerpii înfocați să privească la el şi să trăiască, la fel şi Fiul lui Dum-nezeu trebuie să fie înălțat înaintea lumii de către slujitorii Săi. Domnul Hristos, şi El răstignit, este solia pe care Dumnezeu doreşte ca slujitorii Săi s-o facă să răsune în lungul şi-n latul lumii. – Review and Herald, 29 septembrie 1896

173

Joi, 13 iunie

RÂNDUIELILE

Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu.

(Ioan 13:15)

Simbolurile Casei Domnului sunt simple şi clar de înțeles, iar adevărurile repre-zentate de acestea sunt de cea mai profundă semnificație pentru noi. Instituind

serviciul sacramental ca să ia locul Paştelui, Domnul Hristos a lăsat bisericii Sale un memorial al marelui Său sacrificiu pentru păcătoşi. „Faceți lucrul acesta”, a spus El, „în amintirea Mea”. Acesta constituia punctul de trecere între două siste-me organizatorice şi cele două mari sărbători ale acestora. Una avea să se încheie pentru totdeauna, iar cealaltă, pe care El tocmai o stabilise, avea să-i ia locul şi să continue de-a lungul vremurilor, ca memorial al morții Sale.

Împreună cu ceilalți ucenici, Iuda s-a împărtăşit de pâinea şi vinul care simbo-lizau trupul şi sângele Domnului Hristos. Aceasta avea să fie ultima dată când Iuda era prezent între cei doisprezece; însă, ca să se împlinească Scriptura, el a plecat de la masa sacramentală, ultimul dar al lui Hristos pentru ucenicii Săi, pentru a-şi duce la bun sfârşit lucrarea sa de trădare.

Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie conştienți că Dumnezeu este prezent, este atât de aproape cu fiecare ocazie sacră de acest fel, la serviciul de spălare a picioarelor.

Obiectivul acestui serviciu este de a ne readuce aminte umilința Domnului nostru şi lecțiile pe care le-a dat El spălând picioarele ucenicilor Săi. Există în noi tendința de a ne socoti mai presus de frații şi surorile noastre, de a lucra pentru noi înşine, de a ne sluji nouă înşine, de a căuta locurile cele mai înalte; şi, adesea apar, pe seama unor lucruri banale, presupuneri rele şi resentimente. Această rânduială ce precede Cina Domnului trebuie să dea la o parte toate aceste neînțelegeri, să ne scoată din egoismul nostru, să ne coboare de pe picioroangele înălțării de sine la umilința spiritului, care să ne conducă la a ne spăla picioarele unii altora.

Rânduiala spălării picioarelor a fost special stabilită de Domnul Hristos şi cu aceste ocazii, Duhul Sfânt este prezent pentru a fi martor şi a pune sigiliul Său pe rânduiala Lui. El este prezent acolo pentru a convinge şi pentru a înmuia inima. El îi adună pe credincioşi laolaltă şi îi face una în spirit. El îi face să simtă că Domnul Hristos este cu adevărat prezent ca să îndepărteze gunoiul care s-a acumulat pentru a despărți inimile copiilor lui Dumnezeu de El. – Review and Herald, 22 iunie 1897

174

Vineri, 14 iunie

PRINCIPII ÎN AFACERI

Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?

(Marcu 8:36-37)

Datoria urmaşilor lui Hristos este de a recunoaşte dependența lor de Dum-nezeu în toate lucrurile şi de a aduce la îndeplinire principiile credinței lor

în toate lucrurile din viață, inclusiv în tranzacțiile de afaceri. Altfel, ei nu ar pu-tea reprezenta corect religia lui Hristos. De asemenea, ei trebuie să fie cinstiți cu Dumnezeu şi cu semenii lor. Poate fi cineva necinstit față de Dumnezeu? Să citim răspunsul profetului: „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu cum Mă înşelați voi?

Zecimile şi darurile aparțin lui Dumnezeu. Mijloacele pe care le deținem trebuie privite ca o încredințare sacră, care să fie folosită spre slava Dătătorului. Lepădarea de sine constituie condiția pentru mântuire. Dragostea care nu caută folosul său este rodul acelei iubiri dezinteresate care a caracterizat viața Răscumpărătorului nostru. Aceia care, din dragoste pentru Hristos, se leapădă de sine vor găsi fericirea pe care cel egoist o caută în zadar, dar aceia care fac din propriile plăceri şi interese egoiste obiectivul suprem al vieții vor pierde fericirea de care cred că se bucură.

Apostolul Pavel are ceva de spus cu privire la subiectul sistemului dăruirii: „Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinți, să faceți şi voi cum am rânduit biseri-cilor Galatiei. În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte, acasă, ce va putea, după câştigul lui.”

Regula lui Dumnezeu privind binefacerea, aşa cum este exprimată în Cuvântul Său, nu exclude pe nimeni şi nici nu constrânge pe nimeni. Ea îl atinge uşor pe cel sărac şi abia dacă este simțită de cel bogat. (…)

Domnul Hristos a spus: „Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.” Dacă ne facem o comoară în cer, inimile noastre vor fi în cer; dacă, în schimb, comoara noastră este pe pământ, inimile noastre se vor concentra asupra lucrurilor de pe pământ, îngrijorându-se de pierderi şi fiind neliniştite în privința câştigurilor şi a bogățiilor.

Aşa cum în balanța sanctuarului darul este estimat în funcție de spiritul iubirii şi sacrificiului care l-a impulsionat, la fel şi făgăduințele vor fi împlinite şi față de omul sărac, dar darnic, care are puțin de oferit, însă oferă acel puțin cu bucurie, şi față de cel bogat, care dă cu mărinimie din belşugul lui.

Împărăția lui Hristos trebuie să fie mai presus de orice alt interes… Dacă [Dum-nezeu] hrăneşte vrabia şi înveşmântează crinul de pe câmp, oare Îi va păsa Lui mai puțin de copiii Săi? – Bible Echo (Australia), 9 decembrie 1895


175

Sâmbătă, 15 iunie

UN ÎNVĂŢĂTOR TRIMIS DE DUMNEZEU

Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi.

(Matei 12:28)

În lucrările puternice ale Domnului Hristos existau suficiente dovezi pentru a convinge pe oricine. Însă conducătorii iudeilor nu doreau adevărul. Nu trebuia

decât să recunoască realitatea lucrărilor lui Hristos, însă ei le condamnau. Erau forțați să recunoască puterea supranaturală care însoțea lucrarea Sa, însă această putere, spuneau ei, provenea de la Satana. Credeau ei oare cu adevărat acest lucru? Nu, însă ei erau atât de hotărâți ca adevărul să nu îi conducă spre convertire, încât puneau lucrarea Duhului lui Dumnezeu pe seama Diavolului…

Ce Mântuitor îndurător! Ce iubire, ce iubire fără seamăn este iubirea Ta! Acuzat de mai-marii lui Israel că minunile Sale sunt făcute prin puterea prințului demoni-lor, El nu voia să vadă sau să audă aceste lucruri. Lucrarea pe care a venit din cer să o facă nu trebuia să rămână nefăcută. Adevărul trebuia prezentat înaintea oame-nilor. Lumina lumii trebuia să străbată cu razele ei prin întunericul păcatului şi al superstițiilor. Adevărul nu şi-a găsit loc în inimile acelora care ar fi trebuit să îl pri-mească primii, pentru că ei se împrejmuiseră de prejudecăți şi necredință plină de ticăloşie. Domnul Hristos a pregătit inimi care să primească solia Sa printre acei care nu se bucurau de privilegii atât de înalte. El a făcut burdufuri noi pentru vin nou.

Fiecare adevăr este investit de Dumnezeul cerurilor cu o influență proporțională cu caracterul şi importanța sa. Planul de mântuire, care reprezintă totul pentru o lume pierdută şi ruinată, trebuia să fie proclamat, iar Duhul lui Dumnezeu în Hris-tos Isus a fost adus în contact vital cu inima lumii.

Adevărul a fost proclamat de Domnul Hristos. Inimile acelora care pretindeau a fi copii ai lui Dumnezeu se baricadaseră împotriva acestuia, însă aceia care nu aveau privilegii prea înalte, aceia care nu fuseseră îmbrăcați cu haina îndreptățirii de sine au fost atraşi la Hristos.

Astăzi, Satana se străduieşte să țină ascuns de lume marele sacrificiu al ispăşirii, care descoperă iubirea lui Dumnezeu şi cerințele obligatorii ale Legii Sale. El luptă împotriva lucrării lui Hristos. Însă, în timp ce el îşi face lucrarea, ființele cereşti lu-crează împreună cu instrumentele umane ale lui Dumnezeu în cadrul lucrării de refacere. – Review and Herald, 30 aprilie 1901


176

Duminică, 16 iunie

PRIVIND LA HRISTOS

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.

(2 Corinteni 5:17)

Prin puterea pe care ne-o dă Domnul Isus, noi putem fi „mai mult decât biru-itori”. Însă noi nu putem produce această putere. O putem primi doar prin

Duhul lui Dumnezeu. Avem nevoie de o perspectivă profundă asupra naturii Domnului Hristos şi a tainei iubirii Sale, „care întrece orice cunoştință”. Trebuie să trăim sub razele calde, prietenoase ale Soarelui Neprihănirii. Doar compasiunea plină de iubire a Domnului Hristos, harul Său divin, atotputernicia Lui ne pot face în stare să-l înfrângem pe duşmanul nostru nemilos şi să supunem opoziția din propriile noastre inimi. Care este tăria noastră? Bucuria în Domnul. Fie ca dra-gostea lui Hristos să ne umple inimile, şi atunci vom fi pregătiți să primim puterea pe care o are pentru noi.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu în fiecare zi pentru binecuvântările pe care le avem. Dacă oamenii s-ar smeri înaintea lui Dumnezeu, conştientizând cât de ne-potrivită este o atitudine de aroganță, dându-şi seama de totala lor incapacitate de a face lucrarea care trebuie făcută pentru ca sufletele lor să poată fi curățite; dacă ar renunța la propria lor neprihănire, Domnul Hristos va locui în inimile lor. El va interveni direct cu mâna Lui pentru a face din ei ființe noi şi Îşi va continua această lucrare până când o va desăvârşi.

Domnul Hristos nu va neglija niciodată lucrarea care a fost aşezată în mâini-le Sale. El va inspira în ucenicul hotărât conştientizarea stării de împotrivire, de păcătoşenie, de degradare a inimii asupra căreia lucrează El. Cei ce se pocăiesc cu adevărat învață cât de inutilă este îngâmfarea. Privind la Domnul Isus, comparându-şi propriile caractere deficitare cu caracterul desăvârşit al Mântuitorului, ei nu pot de-cât să spună:

„Neputând s-aduc nimic,Lângă crucea Ta azi pic.”Ei declară împreună cu profetul Isaia: „Dar nouă, Doamne, Tu ne dai pace, căci

tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi. Doamne, Dumnezeul nostru, alți stăpâni afară de Tine au stăpânit peste noi, dar acum numai pe Tine şi numai Numele Tău Îl chemăm” (Isaia 26:12-13). – Review and Herald, 31 martie 1904

177

Luni, 17 iunie

SINGURA SURSĂ A ADEVĂRULUI

Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată și cine crede în Mine nu va înseta niciodată.

(Ioan 6:35)

Există mulți în acest veac al lumii care acționează ca şi când ar avea libertatea de a pune sub semnul întrebării cuvintele Celui Infinit, de a reconsidera rânduie-

lile şi legile Sale, aprobând, corectând, remodelând şi anulând după buna lor plă-cere. Nu suntem niciodată în siguranță dacă ne lăsăm călăuziți de păreri omeneşti, ci suntem în siguranță doar dacă ne lăsăm conduşi de un „aşa zice Domnul”. Nu putem încredința salvarea sufletelor noastre niciunui alt standard inferior deci-ziilor unui Judecător infailibil. Cei care fac din Dumnezeu călăuza lor şi din Cu-vântul Său sfătuitorul lor privesc la sursa de lumină a vieții. Cuvintele vii ale lui Dumnezeu le călăuzesc paşii pe cărări drepte. Cei care sunt conduşi în acest fel nu îndrăznesc să judece Cuvântul lui Dumnezeu, ci sunt întotdeauna convinşi că acest Cuvânt îi judecă pe ei. Ei îşi dobândesc credința şi religia din Cuvântul viului Dumnezeu. Acesta constituie călăuza şi sfătuitorul care îi îndrumă pe cale. Cuvân-tul este cu adevărat o candelă pentru picioarele lor şi o lumină pe cărarea lor. Ei merg pe cale sub îndrumarea Tatălui luminii, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare. Cel care tronează cu îndurarea Sa asupra tuturor lucrărilor Sale face cărarea celor neprihăniți ca o lumină strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei. (…)

Lumea piere din lipsa adevărului pur, nealterat. Domnul Hristos este adevă-rul. Cuvintele Sale constituie adevărul, şi acestea au o valoare mult mai mare şi o semnificație mult mai profundă decât ceea ce se vede la suprafață. Toate cuvintele Domnului Hristos au o valoare ce depăşeşte modesta lor aparență. Mintea care este luminată de Duhul Sfânt va discerne valoarea acestor cuvinte. Va discerne nestema-tele prețioase ale adevărului chiar dacă acestea pot fi sub forma unei comori ascunse.

Inima reprezintă citadela ființei şi, atâta timp cât aceasta nu se află pe deplin de partea Domnului, vrăjmaşul va câştiga continuu victoria asupra noastră prin ispitele sale subtile.

Dacă viața este supusă controlului său, puterea adevărului este fără limite. Gân-durile sunt aduse în supunere față de Domnul Isus Hristos. Din prisosul inimii ies la suprafață cuvintele potrivite. Scriindu-i lui Timotei, apostolul Pavel spune: „Drepta-rul învățăturilor sănătoase pe care l-ai auzit de la mine ține-l cu credință şi cu dra-gostea care este în Hristos Isus.” – Review and Herald, 29 martie 1906

178

Marți, 18 iunie

SIGURI ÎN BRAŢELE LUI ISUS

Oile Mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc și ele vin după Mine... în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea.

(Ioan 10:27-28)

Când a auzit cuvintele: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânța ta şi sămânța ei”, Satana a ştiut că bărbaților şi femeilor li se va da putere pentru a

se împotrivi ispitelor sale. El şi-a dat seama că pretenția sa de prinț al lumii nou-cre-ate avea să fie contestată, că va veni Unul a cărui lucrare va fi fatală pentru planurile lui răutăcioase şi că el şi îngerii lui aveau să fie învinşi pentru totdeauna. Siguranța lui privind propria-i putere, simțământul de certitudine pe care-l avusese, s-a dus. Adam şi Eva cedaseră ispitelor lui, iar urmaşii lor urmau să simtă şi ei forța asaltu-rilor lui, însă ei nu aveau să fie lăsați fără ajutor. Fiul lui Dumnezeu avea să vină în lumea noastră spre a fi ispitit în locul nostru şi pentru a birui în locul nostru.

Există vrăjmăşie între ființele omeneşti căzute şi Satana doar atâta timp cât aces-tea se situează de partea lui Dumnezeu şi dau ascultare legilor lui Iehova. Aceasta le dă puterea de a se împotrivi atacurilor lui Satana. Ele sunt capabile să asculte în vir-tutea sacrificiului Domnului Hristos. Fiul lui Dumnezeu, îmbrăcând natura umană şi fiind ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem şi noi ispitiți, a întâmpinat şi s-a îm-potrivit asalturilor vrăjmaşului. În puterea Lui, ființele omeneşti pot câştiga biruința atunci când sunt față în față cu ispititorul cel viclean şi îndrăzneț. Acceptându-L pe Hristos ca Mântuitor al lor personal, oamenii pot sta hotărâți împotriva ispitirilor vrăjmaşului. Ființele omeneşti pot avea viață veşnică dacă vor accepta principiile cerului şi dacă vor îngădui Domnului Hristos să aducă inima şi mintea în supunere față de Legea lui Iehova.

Domnul Hristos Și-a dat seama de vicleniile lui Satana şi a stat neclintit în îm-potrivirea față de acestea până la sfârşitul încercării Sale, refuzând să Se abată de la supunerea față de Dumnezeu.

Felul în care Satana L-a ispitit pe Domnul Hristos este acelaşi în care ispiteşte as-tăzi pe orice suflet. El caută să-i prindă pe toți oamenii în mrejele sale. Mântuitorul ne avertizează să nu intrăm în dispută cu el sau cu agenții săi. Nu trebuie să ne con-fruntăm cu aceştia decât pe temeiul „stă scris” al Bibliei. Cu cât vom avea mai puțin de a face cu argumentele acelora care se opun lui Dumnezeu, cu atât mai solidă va fi temelia noastră. Trebuie să ne distanțăm cât de mult cu putință de puncte de vedere pornite de la Satana. Fie ca orice suflet să continue să privească la principiile care sunt în totalitate provenite de sus, amintindu-ne şi făgăduința: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie.” – Review and Herald, 3 mai 1906

179

Miercuri, 19 iunie

PUTEREA CONVINGĂTOARE A DOMNULUI ISUS

Ei erau uimiți de învățătura Lui, pentru că vorbea cu putere.

(Luca 4:32)

Misiunea Domnului Isus a fost demonstrată prin minunile Lui convingătoare. Învățătura Lui îi uimea pe oameni. Nu avea nimic de-a face cu jargonul plin

de contradicții al cărturarilor, încărcat de misticism, împovărat cu forme absurde şi pretenții fără sens, ci era un sistem al adevărului care împlinea nevoile inimii. Învățătura Lui era simplă, clară şi cuprinzătoare. Adevărurile practice pe care le rostea aveau putere de convingere şi atrăgeau atenția oamenilor. Mulțimile ză-boveau mereu în preajma Sa, minunându-se de înțelepciunea Lui. Purtarea Lui corespundea cu marile adevăruri pe care le proclama. Nu existau explicații, ezi-tări, nici o umbră de îndoială sau nesiguranță că ar putea fi altfel decât a spus El. El vorbea despre lucrurile pământeşti şi cele cereşti, despre cele omeneşti şi cele divine cu autoritate convingătoare, şi oamenii erau „uimiți de învățătura Lui, căci El îi învăța ca unul care avea putere”.

El Se declarase a fi Mesia, însă oamenii nu L-au primit chiar dacă au văzut lucrările Sale minunate şi au fost uimiți de înțelepciunea Lui. El nu le-a împlinit aşteptările ca Mesia. Ei se aşteptaseră la fast şi strălucire de la venirea Eliberatorului lor, şi visul lor era ca, sub puterea „Leului din seminția lui Iuda”, națiunea iudaică să fie înălțată mai presus de toate națiunile lumii. Având aceste idei, ei nu erau pregătiți să-L primească pe umilul Învățător galileean, deşi El venise exact aşa cum prezise-seră profeții. El nu a fost recunoscut ca „Adevărul” şi „Lumina lumii”, deşi vorbea aşa cum nu mai vorbise nimeni niciodată, căci înfățişarea Lui era umilă şi modestă. El a venit fără a fi însoțit de manifestarea gloriei pământeşti. Exista totuşi măreție în însăşi prezența Sa, care dovedea caracterul Lui divin. Felul Lui de a se purta, deşi blând şi atrăgător, inspira respect şi admirație. El poruncea, iar boala îl părăsea pe cel suferind. Morții auzeau vocea Lui şi erau readuşi la viață, cei întristați se bucurau, iar cei trudiți şi împovărați găseau odihnă în iubirea Lui plină de milă.

Șchiopul, orbul, paraliticul, leprosul şi cei afectați de tot felul de boli veneau la El şi El îi vindeca pe toți. Cerul Îşi punea amprenta asupra acțiunilor Sale prin mani-festări pline de putere. – Review and Herald, 6 iulie 1911

180

Joi, 20 iunie

UN LĂSTAR IEŞIT DIN PĂMÂNT USCAT

El a crescut... ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire care să ne atragă privirile

și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă.

(Isaia 53:2)

Oamenii din zilele Domnului Isus nu au putut vedea dincolo de haina umilinței slava Fiului lui Dumnezeu. El era „disprețuit şi părăsit de oameni, om al du-

rerii şi obişnuit cu suferința”. El era pentru ei ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat, fără frumusețe, fără strălucire care să-i atragă.

Domnul Hristos ajungea la oameni acolo unde se aflau ei. El prezenta cu claritate adevărul pentru mintea lor, în limbajul cel mai convingător, dar totodată cel mai simplu. Oamenii săraci şi umili, cei neînvățați puteau înțelege prin credința în El adevărurile cele mai mărețe ale lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuia să-i consulte pe cei mai mari învățați cu privire la însemnătatea celor spuse de El. El nu-i nedumerea pe cei neştiutori cu idei misterioase sau cu cuvinte neobişnuite de care ei să nu aibă cunoştință. Cel mai mare Învățător pe care l-a avut lumea vreodată a avut cea mai clară, simplă şi practică învățătură.

În timp ce preoții şi cărturarii se mândreau cu competența lor de a-i învăța pe oameni şi chiar cu faptul că puteau face față Fiului lui Dumnezeu în explicarea învățăturilor, El îi acuza de necunoaşterea Scripturilor şi de lipsa puterii lui Dum-nezeu. Nu ceea ce aflăm de la marii învățați ai lumii ne desluşeşte tainele planului de mântuire. Preoții şi rabinii studiaseră profețiile, însă nu descoperiseră prețioasele dovezi ale venirii lui Mesia, ale felului în care El avea să vină, ale misiunii Sale şi ale caracterului Său. Cei care aveau pretenția că sunt vrednici de încredere datorită înțelepciunii lor nu şi-au dat seama că Domnul Hristos era Prințul vieții.

Rabinii priveau cu suspiciune şi dispreț asupra oricărui lucru care nu purta am-prenta înțelepciunii omeneşti, a înălțării naționale şi a exclusivismului religios; însă misiunea Domnului Isus era de a Se opune tocmai acestor rele, de a corecta aceste puncte de vedere greşite şi de a face o reformă în ce priveşte credința şi morala. El a atras atenția asupra curăției vieții, umilinței spiritului şi devotamentului față de Dumnezeu şi față de cauza Sa fără a nutri speranță de onoare lumească sau răsplată.

Duhul Lui tresălta de bucurie când îi vedea pe sărmanii acestei lumi acceptând cu nerăbdare solia prețioasă pe care le-o aducea El. Și Îşi ridica privirea spre ceruri şi zicea: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți şi pricepuți şi le-ai descoperit pruncilor.” – Review and He-rald, 3 august 1911

181

Vineri, 21 iunie

ADEVĂRATELE BOGĂŢII

Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul.

(Matei 8:20)

Domnul Hristos a venit în această lume pentru a trăi o viață de desăvârşită ascultare de legile Împărăției lui Dumnezeu. El a venit să înalțe şi să înnobi-

leze ființele omeneşti, pentru a le face parte de o neprihănire de durată. El a fost mijlocul prin care adevărul avea să fie împărtăşit. În El se găsesc toate capacitățile deosebite necesare pentru un caracter absolut perfect.

Domnul Hristos a renunțat la poziția Sa înaltă din curțile cereşti şi, dând la o par-te mantia şi coroana Sa regală, Și-a îmbrăcat divinitatea în umanitate. El a devenit sărac pentru noi în privința bogățiilor şi avantajelor pământeşti, pentru ca oamenii să poată deveni bogați în ce priveşte o greutate veşnică de slavă. El Și-a luat locul la conducerea familiei omeneşti şi a consimțit să sufere pentru noi încercările şi ispitele aduse de păcat. El ar fi putut veni cu putere şi mare slavă, însoțit de o mulțime de în-geri cereşti. Însă nu, El a venit în umilință, din părinți modeşti. A fost crescut într-un sat obscur şi disprețuit. A trăit o viață de sărăcie şi a suferit adesea lipsuri şi foame. A trecut prin aceste lucruri ca să ne arate că bogățiile pământeşti şi rangul înalt nu sporesc valoarea sufletelor în ochii lui Dumnezeu. El nu ne-a lăsat nicidecum să înțelegem că bogățiile ar face pe cineva vrednic de viața veşnică. Acei membri ai bi-sericii care, în momentul în care întâlnesc un om sărac, îl tratează ca şi când nu este demn de atenția lor, nu au învățat acest lucru de la Hristos.

Supunerea față de păcat este cea care aduce multă nefericire în suflet. Nu sără-cia, ci neascultarea este cea care ne micşorează speranța de câştigare a vieții veşnice pe care Mântuitorul a venit să ne-o aducă. Bogățiile adevărate, pacea adevărată, mulțumirea autentică, fericirea de durată – toate acestea pot fi găsite doar într-o consacrare deplină față de Dumnezeu, într-o conformare desăvârşită față de voia Sa.

Domnul Hristos a venit în lumea noastră pentru a trăi o viață de curăție fără pată, pentru a arăta astfel păcătoşilor că, prin puterea Lui, şi ei se pot supune rân-duielilor sfinte ale lui Dumnezeu, legilor Împărăției Sale. El a venit să înalțe Legea şi s-o onoreze printr-o desăvârşită conformare față de principiile acesteia. El a unit umanitatea cu Divinitatea, astfel ca ființele omeneşti căzute să poată deveni părtaşe de natură divină şi să scape astfel de stricăciunea care este în lume prin pofte.

Tatăl constituia sursa puterii pe care o avea Domnul Hristos şi care Îl făcea în sta-re să Îşi păstreze viața fără pată sau urmă de păcat. – Review and Herald, 4 iulie 1912


182


SE CADE SĂ ÎNŞELE UN OM PE DUMNEZEU?

Dar voi întrebați: „Cu ce Te-am înșelat?” Cu zeciuielile și darurile de mâncare.

(Maleahi 3:8)

Ai face aşa ceva? Biblia vorbeşte despre acest lucru ca şi când ar fi o imposibi-litate ca cineva să se aventureze să facă aşa ceva. „Și totuşi voi M-ați înşelat.”

Domnul a făcut un legământ cu poporul Său, potrivit căruia ei trebuiau să-I adu-că Lui zecimile şi darurile lor. Acestea sunt ale Lui; nu aparțin niciunuia dintre voi. Dumnezeu a făcut acest legământ cu voi pentru ca voi să puteți arăta că sunteți dependenți de El şi responsabili în fața lui Dumnezeu, înapoindu-I ceea ce I Se cuvi-ne. Dacă faceți acest lucru, binecuvântarea Lui va fi asupra voastră. Tot ceea ce avem noi aparține Domnului şi ne-a fost încredințat nouă, ca ispravnici ai Săi. Ceea ce noi Îi dăm înapoi, El trebuie să ne dea mai întâi.

Noi respirăm pentru că Dumnezeu are grijă de organismul nostru. Zi de zi, este sub atenta Lui observație şi îl face să funcționeze bine. El doreşte ca noi să ne gân-dim la sacrificiul infinit pe care l-a făcut pentru noi, făcând ca Unul egal cu Sine – singurul Lui Fiu – să sufere pentru noi. El a consimțit să-L lase să vină într-o lume veştejită şi stricată de blestemul păcatului, ca să fie pentru oameni purtătorul păca-telor lor şi Mântuitorul care le iartă păcatele.

Domnul Hristos a declarat că I-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. El Și-a preluat poziția de conducător al omenirii, îmbrăcând umanitatea cu divinitatea.

Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare să nu pierdem favoarea prețioasă de a câştiga viața veşnică. Să nu-L înşelăm pe Dumnezeu. Să fim cinstiți față de El. Toate aparțin Lui. El a încredințat uneltelor Sale diverse bunuri pentru înaintarea lucrării Sale de pe pământ. Ei trebuie să aducă în vistieria Sa cu credincioşie zecimea şi, pe lângă aceasta, ei trebuie să aducă şi daruri necesare cauzei Sale… Dumnezeu doreşte ca noi să fim conştienți că cerul a fost adus aproape de pământ. De zece mii de ori zece mii de îngeri slujesc acelora care vor fi moştenitori ai mântuirii.

Dumnezeu este sincer față de noi. El aşteaptă ca noi să-I fim de ajutor în a sădi standardele Sale în locuri în care nu s-a auzit niciodată de adevăr. De pretutindeni din lume sosesc apeluri pentru ajutor. Nu irosiți banii în mod inutil. Se cere lepă-dare de sine, luați-vă crucea şi urmați-L pe Domnul. Niciodată voi nu-I veți putea da Lui atât de mult cât v-a dat El. El Și-a dat viața pentru voi. Voi ce ați dat pentru El? – Buletinul Conferinței Generale, 8 aprilie 1901. (Extras din cuvântarea lui Ellen White, 6 aprilie 1901)


183

Duminică, 23 iunie

REMEDIU PENTRU SĂRĂCIA SUFLETULUI

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!

(Matei 5:3)

Aceste cuvinte pline de mângâiere ale Domnului Hristos nu sunt adresate celor mândri, celor trufaşi şi plini de sine, ci celor care îşi dau seama de propria

slăbiciune şi păcătoşenie. Cei care plâng, cei blânzi, cei care se simt nevrednici de favoarea lui Dumnezeu şi cei care flămânzesc şi însetează după neprihănire sunt cu toții incluşi în această categorie a celor „săraci în duh”.

Cei săraci în duh îşi simt sărăcia şi nevoia lor după harul lui Hristos. Ei îşi dau seama că ştiu doar puțin despre Dumnezeu şi marea Sa iubire şi că au nevoie de lu-mină pentru a putea cunoaşte şi ține calea Domnului. Ei nu îndrăznesc să facă față ispitei în propria lor tărie, căci sunt conştienți că nu au forța morală necesară pentru a se împotrivi celui rău. Ei nu privesc cu plăcere la viața lor din trecut şi nu au decât puțină încredere în viitor, căci inima lor este bolnavă. Însă unora ca aceştia, Domnul Hristos le spune: „Ferice de cei săraci în duh.” Domnul Hristos ştia că cei care îşi simt sărăcia pot fi făcuți bogați.

Ce privilegii mari sunt la îndemâna acelora care simt sărăcia sufletului lor şi se supun voinței lui Dumnezeu! Remediul pentru sărăcia sufletului poate fi găsit doar în Hristos. Când inima este sfințită prin har, când creştinii au gândul lui Hristos, de fapt au dragostea lui Hristos, care constituie o bogăție spirituală mai prețioasă decât aurul din Ofir. Însă înainte de a exista o dorință intensă după bogăția din Hristos, care este disponibilă tuturor acelora care îşi simt sărăcia, trebuie să existe un simțământ al nevoii. Când inima este plină de înfumurare şi este preocupată nu-mai de lucrurile superficiale ale acestui pământ, Domnul Isus mustră şi pedepseşte, astfel ca oamenii să îşi dea seama de adevărata lor stare.

Poți veni la Domnul Isus prin credință şi fără întârziere. Darul Lui este bogat şi fără plată, iubirea Lui este îmbelşugată şi El îți va da har să poți purta jugul Său şi sarcina Lui cu voioşie. Poți face apel la dreptul tău la binecuvântarea Lui în vir-tutea făgăduinței făcute de El. Poți intra în Împărăția Sa, care este plină de harul Său, de iubirea Sa, de neprihănirea Sa, de pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Dacă ai simțământul că te afli în cea mai mare nevoie, El îți poate oferi toată plinătatea Sa, căci Domnul Hristos spune: „Nu am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoşi.” Domnul Isus te cheamă să vii. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!” – Signs of the Times, 1 august 1895

184

Luni, 24 iunie

LUCRAREA DE MÂNGÂIERE

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!

(Matei 5:4)

Domnul lucrează prin instrumente omeneşti şi El a încredințat urmaşilor Săi datoria de a sluji celor descurajați şi întristați. Pretutindeni în jurul nostru

sunt persoane ale căror inimi trebuie întărite, care au nevoie de razele Soarelui Ne-prihănirii. Domnul priveşte la cei pe care El i-a mângâiat şi binecuvântat pentru ca ei, la rândul lor, să lumineze pe cei ce se află în întuneric şi să-i încurajeze pe cei abătuți. Cei care au primit lumină, pace şi bucurie nu trebuie să treacă pe lângă cei ce plâng, ci trebuie să se apropie de ei, simțind împreună cu ei şi ajutându-i să Îl descopere pe Mântuitorul, care le poate ierta păcatele, şi pe Dumnezeul îndurător.

Domnul Hristos a purtat suferințele noastre şi necazurile noastre le-a luat asupra Lui, şi El va da bucurie şi mulțumire acelora care plâng. Vrei tu, fratele meu, şi tu, sora mea, care ai avut parte de necazuri pe pământ, să slujeşti Domnului Hristos ajutându-i pe aceia care au nevoie de ajutorul tău?

Cei care Îl iubesc pe Domnul Isus vor avea gândul lui Hristos şi îi vor mângâia pe toți aceia care plâng; cei care sunt săraci, ispitiți, descurajați vor fi ajutați să umble în lumina crucii, şi nu în umbră sau în întuneric.

Domnul Isus a încredințat poporului Său lucrarea specială de alinare a tuturor acelora care plâng. Domnul Hristos lucrează pentru această categorie de oameni şi face apel la ființele umane să devină instrumente în a aduce lumină şi speranță celor care plâng pentru că trec prin situații sumbre. (…)

Focul cuptorului este posibil să ardă asupra slujitorilor lui Dumnezeu, însă scopul acestui lucru este curățirea lor de orice zgură, şi nu nimicirea lor.

Noi Îl onorăm pe Dumnezeu punându-ne încrederea în El atunci când totul pare întunecos şi amenințător. Fie ca toți cei întristați să privească la El, să vorbească des-pre puterea Sa şi să cânte îndurarea Sa.

Asupra tuturor acelora care plâng este pronunțată o binecuvântare. Dacă nu ar fi fost oameni care să plângă în lumea noastră, Domnul Hristos nu ar fi putut desco-peri caracterul părintesc al lui Dumnezeu. Cei întristați din cauza simțământului de păcătoşenie trebuie să cunoască binecuvântarea iertării şi să aibă parte de ştergerea păcatelor lor. Dacă nu ar fi fost nimeni care să plângă, caracterul îndestulător al ispăşirii pentru păcat a Domnului Hristos nu ar fi fost înțeles. – Signs of the Times, 8 august 1895

185

Marți, 25 iunie

BLÂNDEŢEA, O ROADĂ A DUHULUI

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.

(Matei 5:5)

Cei care L-au căutat în umilință pe Dumnezeu pentru mângâiere şi pace în mijlocul încercărilor au parte de blândețea lui Hristos. Cei care au învățat de

la Acela care este blând şi smerit cu inima dovedesc simpatie şi manifestă bunăta-te față de cei care au nevoie de consolare, căci ei pot mângâia pe alții deoarece ei înşişi au fost mângâiați de Dumnezeu.

Blândețea este o roadă a Duhului şi o dovadă că suntem mlădițe ale viului Dum-nezeu. Prezența blândeții este o dovadă de necontestat a faptului că suntem mlădițe ale adevăratei Vițe şi aducem multă roadă. Este o dovadă că, prin credință, Îl privim pe Rege în frumusețea-I inegalabilă şi devenim schimbați după asemănarea Lui. Acolo unde există blândețe, înclinațiile naturale se află sub controlul Duhului Sfânt. Blândețea nu are nimic de-a face cu laşitatea. Ea reprezintă spiritul pe care Domnul Hristos l-a manifestat atunci când a suferit jigniri, când a suportat insulte şi abu-zuri. A fi blând nu înseamnă a renunța la drepturile noastre, ci înseamnă a dovedi stăpânire de sine atunci când suntem provocați să ne mâniem sau să ne răzbunăm. Blândețea nu va îngădui patimii să se manifeste.

Când a fost acuzat de preoți şi farisei, Domnul Hristos Și-a păstrat stăpânirea de Sine, însă în mod hotărât a luat o poziție care dovedea că acuzațiile lor erau neînte-meiate. El le-a spus: „Care dintre voi mă convinge de păcat?” El ştia că poziția Lui era dreaptă. Când Pavel şi Sila au fost bătuți şi aruncați în temniță fără să fie judecați şi fără să fi fost pronunțată o sentință împotriva lor, ei nu au renunțat la dreptul lor de a fi tratați ca cetățeni oneşti.

În toate timpurile şi în toate locurile, creştinii ar trebui să fie ceea ce Domnul doreşte ca ei să fie – liberi în Isus Hristos. Datoria îndeplinită în spiritul lui Hristos va fi îndeplinită cu o chibzuință sfințită. Când avem o legătură vie cu Dumnezeu, noi vom fi ca şi cum am fi călăuziți de o lumină din ceruri. Cei care s-au pocăit de păcatele lor, care şi-au predat sufletele lor trudite şi împovărate lui Hristos, care au luat jugul Său şi au devenit colaboratori ai Săi, vor deveni părtaşi ai lui Hristos în suferințele Sale, dar şi părtaşi ai naturii Sale divine.

Domnul Isus este modelul nostru şi noi primim de la El putere şi har pentru a umbla în umilință şi smerenie înaintea lui Dumnezeu. – Signs of the Times, 22 august 1895

186

Miercuri, 26 iunie

FLĂMÂNZI DUPĂ NEPRIHĂNIRE

Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați!

(Matei 5:6)

Adevărata pâine a vieții poate fi găsită numai în Hristos. Aceia care nu recu-nosc că darul generos al harului îmbelşugat, ospățul ceresc, a fost pregătit cu

un preț infinit, pentru a-i sătura pe cei flămânzi şi însetați după neprihănire, nu vor fi revigorați.

„Isus le-a spus: «Eu sunt Pâinea vieții; cine vine la Mine nu va flămânzi nicioda-tă.»”

Cei care flămânzesc şi însetează după neprihănire sunt pătrunşi de o dorință profundă de a deveni asemenea Domnului Hristos în caracter, de a fi transformați după chipul Său pentru a păzi calea Domnului şi a face dreptate şi judecată. Noi tre-buie să cultivăm continuu dorința sinceră după neprihănirea lui Hristos. Niciun fel de nevoi vremelnice nu ar trebui să ne atragă sau să ne distragă mintea în asemenea măsură încât să nu mai experimentăm foamea sufletului de a poseda însuşirile lui Hristos. Când trecem prin necazuri şi suferințe, sufletul tânjeşte după iubirea şi pu-terea lui Dumnezeu. Există în asemenea momente o dorință intensă după asigurare, nădejde, credință, încredere. Trebuie să căutăm iertarea, pacea, neprihănirea Dom-nului Hristos. Fiecare suflet care-L caută pe Domnul cu toată inima flămânzeşte şi însetează după neprihănire.

Foamea sufletului va fi satisfăcută când inimile noastre vor fi golite de mân-drie, vanitate şi egoism; căci atunci credința va apuca făgăduințele lui Dumnezeu, iar Domnul Hristos va înlocui acel gol şi va locui în inimă. Pe buze se va afla o cântare nouă, căci se va împlini cuvântul: „Vă voi da o inimă nouă.” Iar mărturia credincio-sului va fi: „Am primit din plinătatea Lui, har după har.”

Fără Domnul Hristos, foamea şi setea sufletului vor rămâne nesatisfăcute. Simțământul de lipsă, de dorință aprinsă după ceva netrecător, neatins de vremelni-cie şi obişnuință, nu poate fi mulțumit niciodată. Mintea trebuie să apuce ceva mai nobil şi mai curat decât orice ar putea fi găsit în această lume.

Domnul Hristos a fost răstignit pentru păcatele lumii, iar după învierea şi înălțarea Sa toți oamenii au fost invitați să privească la El şi să trăiască. Ni se cere să privim la lucrurile nevăzute, să păstrăm în fața ochilor minții cele mai vii imagini ale realităților veşnice, pentru ca, privind, să putem fi schimbați după chipul Domnului Hristos. – Signs of the Times, 29 august 1895

187

Joi, 27 iunie

ROADELE MILEI

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!

(Matei 5:7)

Este datoria copiilor lui Dumnezeu de a fi toți lumină în Domnul şi de a răs-pândi binecuvântări pe calea semenilor lor. Ei nu trebuie să spună: „Duceți-vă,

încălziți-vă şi săturați-vă”, nefăcând nimic pentru a uşura nevoile celor ce duc lipsă.

Noi suntem posesiunea răscumpărată a Domnului şi, ca unelte ale Sale, este de datoria noastră să administrăm lucrurile vremelnice şi spirituale încredințate nouă de Dumnezeu. Iubirea trebuie exercitată continuu pentru a inspira credință în Dum-nezeu, astfel ca lauda să se reverse din inimile oamenilor şi pentru ca lanțul de aur al iubirii să poată lega inimile oamenilor laolaltă. Cei care sunt recipiente ale harului, simpatiei şi îndurării lui Dumnezeu trebuie să le transmită pe acestea şi altora.

Fiul Dumnezeului infinit este Modelul nostru. Cerul este plin de milă şi aceasta este revărsată continuu nu doar către câțiva dintre cei favorizați, ci pentru binecu-vântarea acelora care au cea mai mare nevoie de ea, în folosul acelora care au parte de cea mai puțină bucurie şi fericire în viața lor.

Acelora pe care Dumnezeu i-a făcut ispravnici ai darurilor şi mijloacelor, El le porunceşte, spre binele lor, să-şi strângă o comoară în cer şi, aşa cum El le-a dăruit cu generozitate din mila Sa, tot aşa să dea şi ei mai departe altora. În loc să trăiască pentru ei înşişi, ei trebuie să trăiască pentru Domnul Hristos, iar Duhul Sfânt trebu-ie să îi conducă să-şi împartă cu înțelepciune bunurile lor, fiind miloşi cu alții, aşa cum El este milostiv față de toți. Niciun om nu poate fi urmaş al lui Hristos în timp ce trăieşte pentru sine.

Pe măsură ce ne sunt încredințate bunuri, acestea trebuie împărțite altora. Cei mai umili dintre oameni trebuie să beneficieze de pe urma talanților încredințați lor de Domnul, conştienți de faptul că ceea ce le-a fost împrumutat trebuie returnat Domnului cu dobândă. Chiar dacă avem un singur talant, dacă acesta este consacrat cu credincioşie lui Dumnezeu şi întrebuințat în fapte de bunătate, în lucruri vremel-nice şi spirituale, slujind astfel celor în nevoie, acestui talant îi va creşte valoarea şi va fi notat în rapoartele cereşti cu o valoare peste puterile noastre de a socoti. Fiecare faptă de milă, fiecare sacrificiu, fiecare act de abnegație va atrage după sine o răsplată sigură, însutită în această viață, dar şi în lumea care va veni, viața veşnică. – Signs of the Times, 12 septembrie 1895

188

Vineri, 28 iunie

UN PRIETEN PENTRU CEL CU INIMA CURATĂ

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

(Matei 5:8)

Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu. În timp ce toți vor sta față în față cu Domnul Hristos ca judecător, cei cu inima curată Îl vor privi ca pe un

prieten; căci Domnul Isus a spus: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.” Cei cu inima curată Îl vor privi pe Domnul Hristos ca pe un prieten şi frate mai mare. Cei care privesc continuu la Hristos pentru sfat, care se roagă cu sinceritate pentru Duhul Său cel Sfânt, se întristează atunci când un nor Îl acoperă şi nu-L mai pot vedea.

Lumea creştină din acest veac este înclinată să creadă argumentele false ale lui Satana în locul cuvintelor lui Dumnezeu. Mulți s-au despărțit de Dumnezeu prin fapte nelegiuite, şi acestora nu le place să-L privească pe Dumnezeu sau să-L păstre-ze în cunoştința lor. Ei nu doresc să-L vadă pe Dumnezeu tot aşa cum nici Adam nu a vrut să-L vadă atunci când s-a ascuns de fața Tatălui său ceresc.

Trebuie să privim la Domnul Isus ca la singura noastră speranță pentru înde-părtarea păcatelor noastre, căci în El nu este păcat. El S-a făcut păcat pentru noi, ca să poată purta vinovăția noastră şi să stea în fața Tatălui ca vinovat în locul nostru, în timp ce noi, care credem în El ca Mântuitor personal, vom putea fi socotiți, în virtutea meritelor Sale, curați, necontaminați de influența păcatului. Prin neprihă-nirea pe care ne-o atribuie Domnul Hristos, noi suntem socotiți nevinovați. Dom-nul Hristos a dat fiecărei ființe omeneşti dovada că doar El este în stare să poarte durerea, suferința şi păcatele oamenilor. Cei care apelează la Hristos ca înlocuitor şi garant al lor, agățându-şi sufletele deznădăjduite de Hristos, pot suporta să Îl vadă pe Cel ce este invizibil. Binecuvântarea: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” le aparține.

Când eşti atras în păcat, nu dispera. Nu zăbovi, văicărindu-te în necredință şi deznădejde, ci prezintă degrabă cazul tău lui Isus. (…)

Domnul Hristos a biruit acolo unde Adam a căzut şi ne-a izbăvit din starea în care ne-a adus acea cădere ruşinoasă. El a fost făcut desăvârşit prin suferință şi este în stare să-i ajute pe toți cei care vor fi ispitiți şi să le asigure o cale de scăpare, putând astfel să îndure ispita. El poate să simtă împreună cu orice ființă omenească, deoa-rece El S-a identificat cu interesele acelora pe care a venit să-i salveze. Ce minunat mare-preot este Domnul Isus! Putem să aducem înaintea Lui orice povară a sufletu-lui. – Signs of the Times, 3 octombrie 1895


189


ARMONIE

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!

(Matei 5:9)

Cei care pot vedea desăvârşirea caracterului Domnului Hristos vor fi pătrunşi de dorința aprinsă de a fi asemenea Lui. Ei vor dori să fie împăciuitori şi să

primească binecuvântarea pe care El a promis-o celor împăciuitori.Vrăjmaşul neprihănirii este gata să te atragă pe o cale care va fi exact opusul

căii pe care trebuie să meargă cel împăciuitor. Cel căruia îi plac discordia şi cearta te va ispiti să te implici şi tu în ceea ce face el, stârnind certuri. El te va face să vezi la un semen de-al tău ceva ce este rău, şi Satana te va îndemna să te duci şi să spui altora acest lucru; însă Domnul Hristos te-a învățat să te duci la fratele tău şi „să-l mustri între tine şi el singur”. De care stăpân vei asculta? Tendința firească a inimii nu este aceea de a rezolva problemele în mod deschis şi cu credincioşie, unii cu alții. Se pare că este mai uşor să spui greşeala fratelui tău altcuiva decât lui singur, însă doar urechea lui trebuie să audă acuzația ta… Sunt binecuvântați cei care lucrează în armonie cu Dumnezeu, care sunt împreună-lucrători cu Hristos. Harul pe care îl împarte Duhul lui Dumnezeu este un izvor de viață pentru suflet şi va revigora pe toți cei ce intră în legătură cu cel împăciuitor. (…)

Este important să fim conştienți de faptul că spiritul pe care îl nutrim acum, fap-tele pe care le facem acum, vor constitui mărturia că suntem sau nu corespunzători să beneficiem de viața viitoare. Judecata noastră este în curs acum şi se va vedea dacă noi vom împlini rugăciunea Domnului şi facem voia lui Dumnezeu pe pământ, aşa cum se face ea în ceruri. Aceia care îndeplinesc planurile lui Satana şi rănesc suflete prin faptele lor dovedesc că nu sunt copii ai lui Dumnezeu.

Cel mai bine este ca fiecare dintre noi să facă ceea ce este bine pentru că aşa este bine şi, în felul acesta, noi vom crea în jurul nostru o atmosferă de pace. Atunci nu ne vom afla printre agenții lui Satana ca să ne molipsim de spiritul lor şi să preluăm cuvintele lor de acuzare şi mustrare împotriva acelora care caută să păzească po-runcile Domnului. Nu ne vom uni cu vrăjmaşul sufletelor ajutându-l să stârnească suspiciuni şi certuri şi determinând suflete care Îl iubesc pe Dumnezeu să fie ispitite să facă rău. – Signs of the Times, 10 octombrie 1895


190

Duminică, 30 iunie

CĂUTAŢI PACEA

Ferice de cei ce-și pun tăria în Tine.

(Psalmii 84:5)

Ferice de cei împăciuitori.” Cât de mulți sunt cei care doresc să fie cu adevărat binecuvântați, care nu doar vor asculta, ci vor şi împlini cuvintele lui Hristos?

Cei care nu se bizuie pe ei înşişi, ci îşi pun încrederea într-o putere din afara lor şi mai presus de ei, vor putea împlini cuvintele Domnului Hristos.

„Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii” (nu din cauza spiritului lor as-pru şi necioplit, care îi face să stârnească certuri şi disensiuni, ci „din pricina ne-prihănirii”). Neprihăniți sunt aceia care doresc pacea şi vor avea pace sacrificând orice, în afară de principiu. Ei nu pot sacrifica adevărul, chiar dacă ataşamentul lor față de acesta îi costă necazuri, ocară, suferințe şi chiar moartea. „Căci a lor este Împărăția cerurilor.” Cei care sunt persecutați din pricina neprihănirii pun pe primul loc poruncile lui Dumnezeu în viața lor şi ei nu îngăduie niciunei tactici omeneşti, niciunei promisiuni de răsplată, niciunei oferte de onoare să se interpună între ei şi Dumnezeu. Ei nu pot fi determinați să Îl renege pe Hristos şi să trădeze cauza Sa. Făgăduințele minunate ale lui Dumnezeu sunt continuu în mintea lor, iar când vrăjmaşul se năpusteşte asupra lor ca un potop, Duhul lui Dumnezeu ridi-că un zid împotriva lui. Duhul Sfânt ne face să conştientizăm cât este de prețioasă Scriptura. (…)

Însăşi biserica are nevoie de convertire, astfel ca membrii ei să poată deveni ca-nale de lumină, să poată fi binecuvântați şi să fie o binecuvântare. O bizuire vagă pe îndurarea lui Dumnezeu nu ne va ajuta să avem acces la tronul harului şi nici nu ne va atrage binecuvântarea lui Dumnezeu, Tatăl, pe care El a promis-o celor ce vor face voia Lui. Credința trebuie să se concentreze asupra Cuvântului lui Dumnezeu, care este duh şi viață. Fiecare pagină din Cuvântul sacru este luminată de razele Soarelui Neprihănirii.

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie sprijin pentru cei aflați în necazuri şi mân-gâiere pentru cei persecutați. Dumnezeu Însuşi vorbeşte sufletului care crede, căci Duhul lui Dumnezeu este în Cuvântul Său şi o binecuvântare specială va fi primită de aceia care acceptă cuvintele lui Dumnezeu când mintea lor este luminată de Du-hul Sfânt. În felul acesta, credinciosul se hrăneşte cu Hristos, Pâinea vieții. Adevărul este văzut într-o lumină nouă, iar sufletul se bucură ca şi când s-ar afla în prezența vizibilă a Domnului Hristos. – Signs of the Times, 10 octombrie 1895

IULIE„Dumnezeu Însuși va purta de grijă ...” (Geneza 22:8)

IULIE„Dumnezeu Însuși va purta de grijă ...” (Geneza 22:8)

192

Luni, 1 iulie

MÂNTUIREA PROMISĂ

Întoarceți-vă la Mine și veți fi mântuiți, toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, și nu altul.

(Isaia 45:22)

Când au fost creați şi aşezați în căminul lor din Eden, Adam şi Eva aveau cunoştință de Legea care avea să-i guverneze… Când au călcat Legea, ei au

decăzut din starea de inocență fericită şi au devenit păcătoşi în ochii lui Dumne-zeu, viitorul întunecos al neamului omenesc nefiind luminat nici măcar de o sin-gură rază de speranță. Din cauza călcării Legii divine, familia omenească a pierdut paradisul, asupra pământului a fost pronunțat un blestem şi a început domnia morții.

Însă Cerului i-a fost milă de oamenii căzuți şi a fost întocmit planul de mântu-ire. Când a fost rostit blestemul asupra neamului omenesc, a fost dată totodată şi promisiunea iertării printr-un Mântuitor ce urma să vină. Această promisiune era steaua speranței ce a luminat în întunericul care, ca un văl al morții, plana asupra viitorului descendenților lui Adam şi asupra lumii care le fusese dată în stăpânire. Evanghelia a fost predicată pentru prima dată lui Adam şi Evei în Eden. Ei s-au pocăit cu sinceritate de greşeala lor, au crezut în făgăduința lui Dumnezeu şi au fost salvați de la pieire.

Timp de 300 de ani [Enoh] a umblat cu Dumnezeu, dând lumii exemplul unei vieți curate şi fără pată, una care era în contrast marcant cu viețile contemporanilor săi din acea generație încăpățânată şi perversă, care nesocoteau în mod deschis Le-gea lui Dumnezeu şi se lăudau cu libertatea lor de a nu se supune restricțiilor aces-teia. Însă nici mărturia şi exemplul lui nu au fost luate în seamă, deoarece oamenii iubeau mai mult păcatul decât sfințenia. Enoh Îl slujea pe Dumnezeu cu toată inima; iar Domnul îi transmitea voia Lui şi, de asemenea, prin viziuni sfinte îi descoperea marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos. Și apoi, acest slujitor plăcut Domnului a fost mutat în ceruri de către îngeri, fără să vadă moartea.

În timp, nelegiuirea a devenit atât de mare încât Dumnezeu nu a mai putut s-o suporte şi i-a făcut cunoscut lui Noe faptul că, din cauza călcării continue a Legii, El urma să-i distrugă prin potop pe cei pe care îi crease. Noe şi familia lui ascultau de Legea divină şi, datorită credincioşiei lor față de Dumnezeul cerurilor, au fost salvați de la distrugerea ce a cuprins lumea necredincioasă din jurul lor. În felul acesta, Domnul a salvat pentru Sine un popor în a cărui inimă se afla Legea Sa. – Signs of the Times, 22 aprilie 1886

193

Marți, 2 iulie

CAIN ŞI ABEL, PUŞI LA PROBĂ

După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus și el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei

lui și din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui, dar spre Cain și spre jertfa lui n-a privit cu plăcere.

(Geneza 4:3-5)

Cain şi Abel, fiii lui Adam, se deosebeau în ce priveşte caracterul… Aceşti frați au fost puşi la probă, la fel cum Adam fusese pus la probă înainte de

ei, pentru a se vedea dacă sunt ascultători de cerințele lui Dumnezeu. Ei fusese-ră încunoştințați cu privire la măsurile luate pentru salvarea neamului omenesc. Dumnezeu a dorit ca, prin sistemul jertfelor, să imprime în mintea oamenilor caracterul ofensator al păcatului şi, cu claritate, să le facă cunoscută pedeapsa pen-tru păcat, moartea. Jertfele aveau să le amintească în mod continuu oamenilor că ei vor putea ajunge în prezența lui Dumnezeu doar prin Mântuitorul cel promis. Cain şi Abel au înțeles sistemul jertfelor pe care trebuiau să-l aducă la îndeplinire. Ei erau conştienți că, prin aducerea acestor jertfe, dovedeau ascultare umilă şi res-pect față de voia lui Dumnezeu, recunoşteau credința lor în Mântuitorul pe care aceste jertfe Îl reprezentau şi, de asemenea, dependența de El.

Cain şi Abel au ridicat două altare asemănătoare şi fiecare a adus câte o jertfă pe altar. Cain a considerat că nu este necesar să respecte toate detaliile cerințelor lui Dumnezeu; de aceea, a adus o jertfă fără vărsare de sânge. El a adus din roadele pământului şi şi-a prezentat jertfa înaintea Domnului; însă nu a fost niciun semn din cer care să arate că aceasta a fost acceptată. Abel l-a implorat pe fratele său să vină în prezența lui Dumnezeu doar pe calea prescrisă de El. Însă acest lucru nu a făcut decât să-l facă pe Cain şi mai hotărât în a-şi urma propria cale. Ca frate mai mare, nu a considerat necesar să primească sfaturi de la fratele lui şi, prin urmare, i-a disprețuit sfatul.

Abel a adus jertfa din oile întâi născute ale turmei lui, pe cele mai bune, aşa cum îi poruncise Dumnezeu. În mielul junghiat, el L-a văzut prin credință pe Fiul lui Dumnezeu dat la moarte din cauză că Legea Tatălui Său fusese călcată. Dumnezeu a privit cu plăcere spre jertfa lui Abel. Din cer s-a coborât un foc, care a mistuit jertfa păcătosului pocăit.

Cain avea acum ocazia să vadă şi să-şi recunoască greşeala… Și Acela care nu face părtinire va privi cu plăcere spre jertfa credinței şi a ascultării.

Jertfa lui Abel a fost acceptată şi acest lucru a avut loc deoarece Abel a respectat în detaliu tot ce îi ceruse Dumnezeu să facă. – Signs of the Times, 16 decembrie 1886

194

Miercuri, 3 iulie

MÂNIA LUI CAIN

Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a posomorât fața? Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit.”

(Geneza 4:6-7)

Deşi cunoştea resentimentele nutrite de Cain, Domnul dorea ca acesta să cu-gete asupra faptei lui şi, convingându-se de păcatul său, să se pocăiască şi

să-şi aşeze piciorul pe calea ascultării. Sentimentele sale de mânie față de fratele său, cât şi față de Dumnezeu nu aveau nicio justificare; respingerea jertfei sale a fost cauzată doar de faptul că el a nesocotit voința clar descoperită a lui Dumne-zeu… Jertfa lui Abel fusese acceptată pentru că el făcuse exact aşa cum îi ceruse Dumnezeu. Acest lucru nu avea să-l lipsească pe Cain de dreptul lui de întâi năs-cut… Astfel, problema i-a fost expusă clar lui Cain; însă spiritul lui combativ a fost stârnit, deoarece felul cum procedase nu a fost bine primit şi pentru că nu i se permisese să-şi urmeze propriile idei. Era furios pe Dumnezeu şi era furios pe fratele lui. Se înfuriase pe Dumnezeu deoarece nu voia să accepte planurile unui păcătos în locul cerințelor divine, iar pe fratele lui era mânios pentru că nu era de acord cu el. (…)

Cain îl invită pe Abel să meargă împreună pe câmp şi aici el dă frâu liber necredinței şi revoltei sale împotriva lui Dumnezeu. El susține că a procedat bine în felul în care şi-a adus jertfa şi, cu cât vorbea mai mult împotriva lui Dumnezeu şi se plângea de dreptatea şi mila Lui, de faptul că a respins jertfa lui şi a acceptat-o pe cea a fratelui său Abel, cu atât mai înverşunate devin sentimentele lui de mânie.

Abel apără bunătatea şi imparțialitatea lui Dumnezeu şi prezintă înaintea lui Cain motivul simplu pentru care Dumnezeu nu a acceptat şi jertfa lui. (…)

Faptul că Abel a avut curajul de a nu fi de acord cu el şi a mers chiar mai departe, până la punctul de a-i scoate în evidență greşeala, l-a uluit pe Cain. Conştiința îi spunea lui Cain că Abel avea dreptate atunci când vorbea despre nevoia de a aduce sângele unui animal sacrificat, dacă voia ca jertfa să-i fie acceptată, însă Satana i-a prezentat situația într-o lumină diferită. El l-a instigat pe Cain împotriva lui Abel, iar acesta, cu o furie nebună, l-a ucis pe fratele său şi astfel sufletul lui s-a făcut vinovat de păcatul crimei. – Signs of the Times, 16 decembrie 1886

195

Joi, 4 iulie

O JERTFĂ MAI BUNĂ

Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit.

(Evrei 11:4)

Aceşti doi frați, Cain şi Abel, reprezintă întreaga familie omenească. Amândoi au fost testați în privința ascultării, şi toți oamenii vor fi puşi la probă în acest

punct. Abel a primit acceptarea lui Dumnezeu. El a scos la iveală aurul unui carac-ter neprihănit, principiile adevăratei evlavii. Însă religia lui Cain nu avea o temelie bună; ea se bizuia pe meritele omeneşti. El a adus lui Dumnezeu ceva în care avea un interes personal – roadele pământului, care fuseseră cultivate prin truda lui; iar jertfa şi-a prezentat-o ca pe o favoare făcută lui Dumnezeu, prin care aştepta să-şi asigure aprobarea divină. S-a supus în ce priveşte construirea unui altar, s-a supus prin faptul că a adus o jertfă, însă aceasta a fost o ascultare doar parțială. Partea esențială, recunoaşterea nevoii după un Mântuitor, a fost lăsată la o parte. (…)

Amândoi erau păcătoşi şi amândoi recunoşteau cerințele lui Dumnezeu ca fiind importante în închinare. Privind din exterior, religia lor părea identică, însă doar până la un anumit punct în timp; relatarea biblică ne arată că a fost un timp în care deosebirea dintre cei doi a devenit foarte mare. Diferența a constat în ascultare în dreptul unuia dintre ei şi neascultare în dreptul celuilalt.

Apostolul spune că Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Abel a înțeles marile principii ale răscumpărării. El s-a considerat păcătos şi şi-a dat sea-ma că păcatul şi pedeapsa pentru acesta, moartea, se interpuneau între sufletul lui şi comuniunea cu Dumnezeu. El a adus jertfa junghiată, viața sacrificată, recunoscând astfel cerințele Legii care fusese călcată. Prin sângele vărsat, el privea la sacrificiul din viitor, Hristos murind pe crucea calvarului, şi, încrezându-se în ispăşirea ce urma să se facă acolo, el a primit mărturia că este neprihănit, iar jertfa sa a fost acceptată.

Cum de a cunoscut Abel atât de bine planul de mântuire? Adam li-l prezentase copiilor şi nepoților săi… După ce a păcătuit, Adam a fost cuprins de un simțământ de teroare. O spaimă continuă îl stăpânea; ruşinea şi remuşcările îi torturau sufletul. În această stare ar fi vrut să fie cât mai departe de prezența lui Dumnezeu, pe care îi plăcea atât de mult să-L întâlnească în căminul său din Eden. Însă Domnul l-a ur-mărit pe acest om cu conştiința încărcată şi, deşi a condamnat păcatul de care Adam se făcuse vinovat, i-a transmis cuvintele prețioase ale făgăduinței Sale. – Signs of the Times, 23 decembrie 1886

196

Vineri, 5 iulie

CEA DINTÂI FĂGĂDUINŢĂ A EVANGHELIEI

Şi după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia în Hristos.

(1 Corinteni 15:22)

Vrăjmăşie voi pune… între sămânța ta şi sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”

Aceasta a fost prima predică a Evangheliei ce a fost adresată vreodată păcătoşilor; această făgăduință era steaua speranței ce a strălucit în întunericul viitorului trist al neamului omenesc. Adam a primit cu bucurie bine-venita asigurare a eliberării şi şi-a învățat cu seriozitate copiii în ce priveşte calea Domnului. Făgăduința era prezentată în strânsă legătură cu altarul pentru jertfe. Altarul şi făgăduința stăteau alături, una aruncând raze clare de lumină asupra celeilalte, arătând că dreptatea unui Dumnezeu ofensat putea fi îndeplinită numai prin moartea preaiubitului Său Fiu. (…)

Abel ascultase aceste lecții prețioase şi, în dreptul lui, acestea au fost precum sămânța semănată într-un pământ bun. Și Cain le ascultase. El a avut aceleaşi pri-vilegii ca şi fratele său, însă nu le-a valorificat. S-a aventurat să meargă împotriva cerințelor lui Dumnezeu, iar teribila urmare este prezentată înaintea noastră. Cain nu a fost victima unui scop arbitrar; nu era vorba că unul ar fi fost ales de Dumne-zeu, iar celălalt, respins. Întreaga chestiune implica a face sau a nu face ceea ce a spus Dumnezeu.

În cazul lui Cain şi Abel, avem tipul a două clase de oameni care vor exista în lume până la încheierea timpului; şi acest tip merită studiat îndeaproape. Există o diferență marcantă între caracterele acestor doi frați, şi aceeaşi diferență se vede în familia omenească de astăzi. Cain îi reprezintă pe cei ce împlinesc principiile şi fac lucrările lui Satana, închinându-se lui Dumnezeu într-un fel ales de ei înşişi. Ca şi conducătorul pe care-l urmează, ei ascultă doar parțial de Dumnezeu, nevoind să se supună cu totul lui Dumnezeu. (…)

Clasa de oameni reprezentată de Cain include de departe cel mai mare număr de oameni, căci fiecare religie falsă care a fost inventată s-a bazat pe principiul lui Cain, şi anume că păcătosul se poate bizui pe propriile merite şi pe neprihănirea lui proprie pentru mântuire.

Religia lui Hristos este pentru acei oameni care sunt dornici s-o accepte cu toate dificultățile ei. Ei pot inventa o cale mai uşoară, însă aceasta nu-i va conduce în ce-tatea lui Dumnezeu, locaşul sigur al celor sfinți. Doar cei care „împlinesc poruncile Sale” vor avea „drept la pomul vieții” şi „să intre pe porți în cetate”. – The Signs of the Times, 23 decembrie 1886


197

Sâmbătă, 6 iulie

ENOH

După nașterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani.

(Geneza 5:22)

Enoh a ascultat chiar de pe buzele lui Adam atât istoria tristă a căderii în păcat, cât şi prețioasa făgăduință despre harul uimitor al lui Dumnezeu, ce avea să

fie împlinită prin dăruirea Fiului Său pentru răscumpărarea omenirii. El a crezut şi s-a bizuit pe această făgăduință. Enoh a fost un om sfânt. El L-a slujit pe Dum-nezeu din toată inima. A văzut stricăciunea familiei omeneşti şi s-a separat de descendenții lui Cain, mustrându-i pentru nelegiuirea lor. Pe pământ mai erau şi aceia care Îl recunoşteau pe Dumnezeu, care se temeau de El şi I se închinau. Cu toate acestea, Enoh era atât de întristat de nelegiuirea tot mai mare a celor necredincioşi, încât în viața de zi cu zi nu voia să aibă de-a face cu ei, temându-se să nu fie afectat de necredincioşia lor şi să ajungă să nu-L privească pe Dumnezeu cu acea reverență care se cuvenea caracterului Său sfânt. Sufletul lui era tulburat când vedea zilnic cum autoritatea lui Dumnezeu era călcată în picioare. De aceea a ales să se separe de aceştia şi a petrecut cea mai mare parte a timpului său singur, în meditație şi rugăciune. El aştepta înaintea lui Dumnezeu şi se ruga să-I cunoas-că mai bine voia, ca s-o poată împlini. Dumnezeu a comunicat cu Enoh prin înge-rii Săi şi i-a dat instrucțiuni divine. El i-a făcut cunoscut că nu avea să suporte la nesfârşit răzvrătirea oamenilor – şi că intenția Lui era să distrugă neamul păcătos printr-un potop de ape pe care avea să-l aducă pe pământ.

Frumoasa grădină a Edenului, din care fuseseră alungați primii noştri părinți, a rămas până când Dumnezeu S-a hotărât să distrugă pământul prin potop. Domnul sădise acea grădină şi o binecuvântase în mod special şi, în providența Lui minuna-tă, a retras-o de pe pământ, dar o va readuce iarăşi, şi mai frumos împodobită decât înainte de a fi îndepărtată. Dumnezeu a dorit să păstreze o mostră din creația Sa desăvârşită, neafectată de blestemul pe care păcatul l-a adus pe pământ.

Enoh a continuat să crească în cele cereşti în timp ce comunica cu Dumnezeu. Fața lui radia de o lumină sfântă. Domnul îl iubea pe Enoh, pentru că el Îl urma cu credincioşie. El tânjea să fie tot mai aproape de Dumnezeul de care se temea, pe care Îl respecta şi adora. Dumnezeu nu a îngăduit ca Enoh să moară şi a trimis pe înge-rii Săi să-l ia la ceruri fără să vadă moartea. În prezența celor neprihăniți şi a celor nelegiuiți, Enoh a fost luat dintre ei. – Signs of the Times, 20 februarie 1879


198

Duminică, 7 iulie

ENOH ŞI SPIRITUL PROFEŢIEI

Şi pentru ei a prorocit Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi.”

(Iuda 14)

Domnul a desfăşurat… înaintea lui Enoh planul de mântuire şi, prin spiritul profeției, l-a purtat prin generațiile care aveau să trăiască după potop, arătân-

du-i marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos şi de sfârşitul lumii.Enoh era tulburat în privința celor morți. I se părea că cei neprihăniți şi cei

nelegiuiți merg deopotrivă în țărână şi că acesta le este sfârşitul. El nu putea ve-dea viața celor drepți dincolo de mormânt. Printr-o viziune profetică, el a fost in-struit cu privire la Fiul lui Dumnezeu, care avea să moară ca jertfă pentru păcat, şi i-a fost arătată venirea Domnului Hristos pe norii cerului, însoțit de oştirea de îngeri, ca să-i readucă la viață pe cei neprihăniți, eliberându-i din mormintele lor. El a văzut de asemenea cât de stricată avea să fie omenirea la data revenirii Domnului Hristos – că avea să fie o generație lăudăroasă, arogantă şi încăpățânată, pusă pe răzvrătire împotriva Legii lui Dumnezeu, tăgăduindu-L pe Dumnezeu şi pe Dom-nul Isus Hristos, nesocotind jertfa Sa şi disprețuind ispăşirea Sa. El i-a văzut pe cei neprihăniți împodobiți cu slavă şi onoare, în timp ce cei nelegiuiți au fost îndepărtați din prezența Domnului şi mistuiți de foc. (…)

Prin binecuvântările şi onoarea pe care i-a acordat-o lui Enoh, Domnul ne învață o lecție de cea mai mare importanță, şi anume că toți aceia care, prin credință, se bizuie pe jertfa promisă şi ascultă cu credincioşie de poruncile lui Dumnezeu vor fi răsplătiți de El. Aici sunt, de asemenea, reprezentate două categorii de oameni care vor exista până la a doua venire a lui Hristos – cei neprihăniți şi cei nelegiuiți, cei credincioşi şi cei răzvrătiți. Dumnezeu Îşi va aduce aminte de cei neprihăniți, care se tem de El. Datorită Fiului Său scump, El îi va respecta, îi va onora şi le va dărui viața veşnică. Însă pe cei nelegiuiți, care calcă în picioare autoritatea Sa, El îi va nimici de pe pământ şi vor fi ca şi când nu au existat niciodată.

După căderea lui Adam dintr-o stare de fericire desăvârşită într-o stare de păcat şi nenorocire, exista pericolul ca oamenii să ajungă descurajați. Însă cuvintele pe care Dumnezeu le-a transmis lui Adam, care au fost apoi repetate de Set şi pe deplin exemplificate de către Enoh, au îndepărtat tristețea şi întunericul şi au adus speranță tuturor, şi anume că, aşa cum prin Adam a venit moartea, prin Domnul Isus, Mântuitorul promis, aveau să vină viața şi nemurirea. – Signs of the Times, 20 fe-bruarie 1879

199

Luni, 8 iulie

ENOHII VREMURILOR MODERNE

Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.

(Geneza 5:24)

În privința lui Enoh, credincioşii descurajați erau învățați că, în timp ce trăiau în mijlocul unor oameni stricați şi păcătoşi, care erau într-o răzvrătire pe față

şi fără margini împotriva Creatorului lor, dacă ei aveau să asculte de El şi să aibă credință în Mântuitorul promis, urmarea în viața lor avea să fie neprihănirea asemenea celei a credinciosului Enoh, ei fiind acceptați de Dumnezeu şi în final înălțați la tronul ceresc.

Enoh, care s-a separat de lume şi petrecea o mare parte din timpul său în rugă-ciune şi comuniune cu Dumnezeu, îi reprezintă pe oamenii credincioşi lui Dum-nezeu din ultimele zile, care se vor separa de lume. Nedreptatea va predomina în măsură înfricoşătoare pe pământ. Oamenii vor decădea tot mai mult, urmând în-chipuirile inimilor lor stricate şi filozofiile lor amăgitoare, şi răzvrătindu-se împotri-va autorității înalte a cerului.

Cei din poporul lui Dumnezeu se vor separa de practicile nelegiuite ale celor din jurul lor şi vor urmări curăția de inimă şi o sfântă conformare față de voia Sa, până când chipul Său divin va fi reflectat în ei. Ca şi Enoh, ei vor corespunde pentru a putea fi mutați în ceruri. În timp ce ei depun toate eforturile pentru a-i învăța pe oameni şi a-i avertiza, ei nu se vor conforma spiritului şi obiceiurilor celor necredincioşi, ci le vor condamna prin cuvintele lor sfinte şi prin exemplul lor de evlavie. Luarea lui Enoh la cer chiar înainte de distrugerea lumii prin potop repre-zintă luarea la cer a tuturor celor neprihăniți care vor fi în viață pe pământ înain-te de distrugerea acestuia prin foc. Sfinții vor fi glorificați în prezența acelora care i-au urât pentru ascultarea lor credincioasă față de poruncile cele drepte ale lui Dumnezeu.

Enoh a vorbit familiei sale despre potop. Metusala, fiul lui Enoh, a auzit predi-carea nepotului său Noe, care a avertizat cu credincioşie locuitorii vechii lumi că un potop de ape avea să vină pe pământ. Metusala, fiii şi nepoții săi au trăit în timpul cât a fost construită corabia. Ei, împreună cu alți câțiva, au primit instrucțiuni din partea lui Noe şi l-au ajutat în lucrarea sa. – Signs of the Times, 20 februarie 1879

200

Marți, 9 iulie

FĂGĂDUINŢA LUI ISRAEL

În Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel.

(Isaia 45:25)

Avraam a fost chemat să iasă dintr-o familie idolatră şi a fost desemnat de Dumnezeu să păstreze adevărul Său în mijlocul acelui veac idolatru, în care

stricăciunea era tot mai mare. Domnul i S-a arătat lui Avraam şi i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană. Voi face un legământ între Mine şi tine şi te voi înmulți nespus de mult.”

Domnul i-a transmis voia Sa lui Avraam şi i-a făcut cunoscute cu claritate cerințele Legii morale, cât şi cele cu privire la mântuirea care avea să fie împlinită prin Sine. Lui Avraam i-a fost făcută o onoare foarte înaltă, şi anume aceea de a fi tatăl unui popor care, timp de sute de ani, urma să fie depozitarul şi păzitorul adevă-rului lui Dumnezeu în fața lumii – al acelui popor prin care toate națiunile pămân-tului aveau să fie binecuvântate prin venirea lui Mesia cel promis. (…)

Dumnezeu i-a acordat slujitorului Său credincios onoare şi binecuvântări de-osebite. Prin viziuni şi prin îngerii care veneau şi discutau cu el ca de la prieten la prieten, lui i-au fost făcute cunoscute atât planurile, cât şi voia lui Dumnezeu.

Însă descendenții lui Avraam s-au îndepărtat de la închinarea adevăratului Dum-nezeu şi au călcat Legea Sa. Ei s-au amestecat cu națiunile care nu aveau cunoaşterea şi teama de Dumnezeu în fața ochilor lor şi, treptat, le-au imitat obiceiurile şi prac-ticile până când s-a aprins mânia lui Dumnezeu împotriva lor şi El i-a lăsat să-şi urmeze propria cale şi întocmirile inimilor lor stricate. (…)

Însă când s-au umilit înaintea lui Dumnezeu şi au recunoscut lucrările Sale, stri-gând către El pentru eliberare de sub jugul opresiv al egiptenilor, strigătele lor şi promisiunile pe care le făcuseră că aveau să fie ascultători de El au ajuns la cer. Ru-găciunile lor au primit răspuns în modul cel mai minunat şi Israel a fost scos afară din Egipt, iar legământul făcut cu părinții lor a fost reînnoit cu ei.

Aşa a fost păstrată cunoaşterea de Legea lui Dumnezeu pe parcursul a mai mul-tor generații succesive de la Adam la Noe, de la Noe la Avraam şi de la Avraam la Moise. – Signs of the Times, 22 aprilie 1886

201

Miercuri, 10 iulie

CREDINŢA LUI AVRAAM, PARTEA I

„Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere-de-tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune.”

(Geneza 22:2)

Avraam era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a primit, în timpul unei viziuni de noapte, această teribilă şi neaşteptată poruncă. Urma să facă o călă-

torie de trei zile şi avea suficient timp pentru reflecție. Cu cincizeci de ani în urmă, la porunca divină, el şi-a lăsat tată, mamă, rude şi prieteni, devenind peregrin şi străin într-o țară care nu era a lui. S-a supus poruncii lui Dumnezeu şi l-a alungat pe fiul său Ismael în pustie. Sufletul său a fost doborât de întristare atunci când a trebuit să se despartă de el şi, cu siguranță, credința sa a fost încercată, totuşi el s-a supus, pentru că Dumnezeu îi ceruse acest lucru.

Avraam a fost ispitit să creadă că, la urma urmei, e posibil să se fi înşelat. Lovit de durere, el s-a plecat înaintea lui Dumnezeu şi s-a rugat aşa cum nu se mai rugase niciodată pentru o confirmare a acestei porunci stranii, să primească mai multă lumină dacă trebuie să îndeplinească o atât de teribilă datorie. El şi-a adus aminte de îngerii care au fost trimişi la el ca să-i spună despre planul lui Dumnezeu de a distru-ge Sodoma şi de aceia care i-au adus făgăduința că avea să aibă propriul lui fiu. (…)

În cele din urmă l-a trezit cu blândețe pe Isaac, spunându-i că Dumnezeu i-a poruncit să-I aducă o jertfă pe un munte aflat la mare distanță şi că el trebuie să-l însoțească. Și-a chemat slujitorii şi au făcut pregătirile necesare pentru această călă-torie lungă. Dacă ar fi putut să-şi despovăreze mintea împărtăşindu-i Sarei ce i s-a cerut să facă, astfel încât să ducă împreună durerea şi responsabilitatea, poate că s-ar fi simțit un pic uşurat; însă s-a hotărât să nu facă acest lucru, căci inima ei era atât de ataşată de fiul ei şi era posibil ca ea să-l împiedice să plece. A pornit în călătoria lui, Satana fiindu-i în preajmă şi sugerându-i necredință şi neputință.

Era a treia zi de când plecase în călătorie. Avraam îşi ridică ochii spre munți şi vede deasupra unuia semnul promis. Priveşte cu seriozitate şi iată că un nor strălu-citor plana deasupra vârfului muntelui Moria.

Deşi încă se afla la o mare distanță de munte, el a desfăcut poverile de pe umerii slujitorilor săi şi i-a rugat să rămână acolo, între timp el punând lemnele pe umerii fiului său, iar el luând în mână cuțitul şi focul. – Signs of the Times, 1 aprilie 1875

202

Joi, 11 iulie

CREDINŢA LUI AVRAAM, PARTEA A 2-A

Fiule... Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot.

(Geneza 22:8)

Pe măsură ce se apropiau de munte, „Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: «Tată!» «Ce este, fiule?» i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: «Iată focul şi lem-

nele, dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?»” Acest cuvânt atât de drag lui – „tată” – i-a străpuns inima plină de iubire pentru fiul său şi, din nou, s-a gândit: Oh, de aș putea muri eu, care sunt în vârstă, în locul lui Isaac!

Isaac şi-a ajutat tatăl să construiască altarul. Împreună au aşezat lemnele pe altar, şi cele necesare în vederea sacrificiului fuseseră făcute. Cu buze şi voce tremurânde, Avraam i-a descoperit fiului său solia pe care i-o trimisese Dumnezeu… şi anume că Isaac era jertfa, mielul ce avea să fie junghiat. Dacă ar fi vrut, Isaac ar fi putut să se împotrivească poruncii tatălui său, căci era de-acum la vârsta bărbăției; însă el fuse-se instruit atât de detaliat în cunoaşterea lui Dumnezeu, încât avea credință deplină în făgăduințele şi în cerințele Lui. (…)

Isaac şi-a mângâiat tatăl asigurându-l că Dumnezeu l-a onorat acceptându-l ca jertfă şi că, în această cerință, el nu a văzut mânia sau neplăcerea lui Dumnezeu, ci dovada specială că Dumnezeu îl iubea, prin faptul că i-a cerut să-i fie consacrat Lui prin jertfă.

El a încurajat mâinile aproape lipsite de vlagă ale tatălui său să lege funiile care-l țintuiau de altar. Au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire de către tată pentru fiu, au fost vărsate ultimele lacrimi, ultima îmbrățişare a fost dată, iar bătrânul tată şi-a strâns cu putere la piept fiul pentru ultima dată. Mâna îi era ridicată, ținând cu putere instrumentul morții, care urma să ia viața lui Isaac, când, deodată, brațul lui este oprit… „Și Avraam şi-a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş.”

Tatăl nostru ceresc L-a lăsat pe Fiul Său să treacă prin agonia crucificării. Legiuni întregi de îngeri erau martore la umilirea şi chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, însă nu le-a fost îngăduit să intervină, aşa cum a fost în cazul lui Isaac. Nu s-a mai auzit nicio voce care să oprească sacrificiul. Fiul cel scump al lui Dumnezeu, Mântu-itorul lumii, a fost insultat, batjocorit, ridiculizat şi chinuit până ce Și-a plecat capul în moarte. Ce dovadă mai mare decât aceasta ne-ar fi putut da Cel Infinit cu privire la iubirea şi mila lui divină? – Signs of the Times, 1 aprilie 1875

203

Vineri, 12 iulie

SCARA CERULUI

Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!

(Geneza 28:17)

Iacov nu era desăvârşit în ce priveşte caracterul. El a păcătuit împotriva tatălui său, a fratelui său, împotriva propriului suflet şi împotriva lui Dumnezeu. Inspirația

raportează cu credincioşie greşelile oamenilor buni, acei oameni percepuți ca deosebiți în ochii lui Dumnezeu; cu adevărat, greşelile lor sunt raportate mai în detaliu decât virtuțile lor… Ei au fost asaltați de ispite şi adesea au fost învinşi de acestea, însă ei au fost doritori să învețe în şcoala lui Hristos. Dacă aceste perso-naje ne-ar fi fost prezentate ca fiind fără nicio vină, poate ne-am fi descurajat în dorința noastră de a ajunge la neprihănire… Reiese clar din aceasta că Dumnezeu nu trece nicidecum cu vederea păcatul. El vede păcatul la cei mai deosebiți dintre ai Săi şi îi pedepseşte chiar mai hotărât decât pe cei care au mai puțină lumină şi responsabilitate. Însă, în contrast cu greşelile şi păcatele oamenilor, este prezentat un caracter desăvârşit – acela al Fiului lui Dumnezeu, care Și-a îmbrăcat divinita-tea în umanitate şi a devenit om printre fiii oamenilor. (…)

Iacov a obținut prin înşelăciune binecuvântarea care i se cuvenea fratelui său. Dumnezeu îi promisese lui dreptul de întâi născut şi respectiva promisiune ar fi fost îndeplinită la timpul cuvenit dacă el ar fi avut răbdare să aştepte. Însă, la fel ca mulți dintre cei ce pretind acum că sunt copii ai lui Dumnezeu, lui i-a lipsit credința şi s-a gândit să întreprindă ceva el însuşi în loc să lase în supunere situația în mâinile Domnului.

Când a pornit singur pe cale, era foarte abătut şi descurajat… Și totuşi Dumne-zeu nu l-a uitat pe Iacov. Îndurarea Lui continua să se manifeste față de slujitorul Său care păcătuise, chiar dacă urma să îngăduie ca necazurile să vină încă asupra lui până când avea să învețe pe deplin lecția supunerii răbdătoare. Cu multă îndurare şi milă, Domnul i-a descoperit lui Iacov exact ceea ce avea el nevoie, un Mântuitor. (…)

Istovit de călătorie, fugarul şi-a plecat capul pe pământ, folosind o piatră ca per-nă. Și în timp ce dormea, Domnul i-a dat o vedenie. El a văzut o scară luminoasă şi strălucitoare, a cărei bază se rezema pe pământ şi al cărei vârf atingea cerul. Pe aceas-tă scară urcau şi coborau îngeri, iar deasupra Se afla Domnul slavei, care îi adresa lui Iacov cuvinte foarte încurajatoare. El l-a asigurat pe Iacov că se află sub protecția divină în acest timp cât era plecat de acasă şi că țara din care plecase în exil ca fugar avea să le fie dată lui şi urmaşilor lui. – Signs of the Times, 31 iulie 1884


204

Sâmbătă, 13 iulie

DOMNUL ESTE ÎN LOCUL ACESTA

Cu adevărat, Domnul este în locul acesta și eu n-am știut.

(Geneza 28:16)

Iacov s-a trezit nutrind un simțământ solemn al prezenței lui Dumnezeu… Prin Duhul lui Dumnezeu îi fusese descoperit planul de mântuire, nu pe deplin, ci

acele părți pe care era esențial să le cunoască. Timpul primei veniri a Domnului Hristos se afla încă în viitor, însă Dumnezeu nu dorea ca slujitorul Său să fie în necunoştință de faptul că Tatăl le oferise un apărător oamenilor care au păcătuit.

Până la momentul răzvrătirii lui Adam şi Eva împotriva guvernării lui Dumne-zeu, exista comuniune liberă cu Dumnezeu. Cerul şi pământul erau legate de o cale pe care Domnului Îi plăcea s-o parcurgă. Însă păcatul lui Adam şi al Evei a despărțit cerul de pământ. Blestemul păcatului era asupra neamului omenesc şi era atât de ofensator în ochii lui Dumnezeu, încât oamenii nu puteau avea comuniune cu Crea-torul lor, oricât de mult şi-ar fi dorit lucrul acesta. Ei nu puteau urca în cer ca să intre în cetatea lui Dumnezeu, căci acolo nu poate pătrunde nimic din ceea ce este întinat. Scara Îl reprezintă pe Domnul Isus, mijlocul rânduit pentru comunicare. Dacă El n-ar fi construit prin propriile Lui merite o punte peste abisul creat de păcat, îngerii slujitori, care urcau şi coborau pe această scară, nu ar fi comunicat cu păcătoşii.

Toate acestea i-au fost descoperite lui Iacov în visul său. Deşi mintea sa a priceput de îndată o parte din această revelație, marile şi tainicele adevăruri ale acesteia au constituit studiul său de o viață, timp în care le-a înțeles din ce în ce mai mult. În discuția Sa cu Natanael, Domnul Isus S-a referit la această scară tainică la care Iacov privea cu uimire. Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, de acum încolo, veți vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului.”

Datoria noastră de pe parcursul vieții este să începem de la treapta cea mai de jos a scării şi să urcăm către ceruri pas cu pas… Urcăm prin paşi succesivi. Când sărim peste o treaptă, trebuie să ajungem la alta care se află şi mai sus. În felul acesta, mâna este încontinuu întinsă în sus pentru a primi har după har, în timp ce picioa-rele păşesc de pe o treaptă pe cealaltă, până când, la sfârşit, ni se va face o primire minunată în Împărăția Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos. – Signs of the Times, 31 iulie 1884


205

Duminică, 14 iulie

UN EXEMPLU DE IERTARE

Eu vă voi hrăni pe voi și pe copiii voștri. Şi i-a mângâiat și le-a îmbărbătat inimile.

(Geneza 50:21)

Fiii lui Iacov s-au întors la tatăl lor cu vestea cea bună: „Iosif tot mai trăieşte şi chiar el cârmuieşte toată țara Egiptului.” La început, bătrânul tată a fost

copleşit; nu putea crede ce auzea, iar cuvintele lor i-au sfâşiat inima. Însă când a văzut carele şi lungul şir de animale încărcate, iar Beniamin se afla din nou alături de el, a fost sigur de lucrul acesta şi, cu bucurie deplină, a exclamat: „Destul; fiul meu Iosif tot mai trăieşte: vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte.” Apoi frații i-au mărturisit cu umilință tatălui felul urât în care s-au purtat cu Iosif şi i-au implorat iertarea. Iacov nu i-a bănuit de o asemenea cruzime, însă a văzut peste toate acestea cum Dumnezeu a condus toate lucrurile spre bine şi i-a iertat şi i-a binecuvântat pe fiii lui care păcătuiseră. (…)

Într-o vedenie de noapte, lui Iacov i-au fost transmise din cer următoarele cuvin-te: „Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt şi te voi scoate iarăşi de acolo, iar Iosif îți va închide ochii.”

Întâlnirea lui Iosif cu tatăl său a fost foarte emoționantă. Iosif a coborât din carul său şi a alergat să-şi întâmpine tatăl, l-a îmbrățişat şi au plâns multă vreme amândoi. „Și Israel i-a spus lui Iosif: «Acum pot să mor, fiindcă ți-am văzut fața şi tu tot mai trăieşti.»”

Ultimii ani ai lui [Iacov] au fost mai liniştiți. Fiii lui s-au întors de la căile lor rele, Iosif îi fusese redat şi, înconjurat de tot confortul pe care prim-ministrul Egiptului i-l putea asigura şi în compania fiilor săi, s-a îndreptat încet şi liniştit către mormânt.

Cu puțin timp înainte de moartea sa, fiii săi s-au adunat în jurul lui pentru a pri-mi binecuvântarea sa şi pentru a asculta ultimele cuvinte adresate lor ca sfat de către tatăl lor. În timp ce le vorbea pentru ultima dată, Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra lui şi el a prezentat în fața ochilor lor viața lor din trecut şi, de asemenea, a rostit profeții care aveau în vedere viitorul îndepărtat.

Iacov a fost un tată plin de afecțiune. El nu a avut resentimente față de fiii săi, care i-au cauzat atâtea necazuri. I-a iertat. I-a iubit până în ultima clipă. Însă Dumnezeu, prin Spiritul Profeției, a înălțat mintea lui Iacov mai presus de sentimentele lui natu-rale. În ultimele ore ale vieții sale, îngeri se aflau pretutindeni în jurul lui şi puterea lui Dumnezeu era asupra lui. – Signs of the Times, 5 februarie 1880

206

Luni, 15 iulie

IOSIF, UN TIP AL DOMNULUI HRISTOS

Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi,

și anume ca să scape viața unui popor în mare număr.

(Geneza 50:20)

Iacov a prezis un viitor bun pentru majoritatea fiilor săi. În special în ce-l priveşte pe Iosif, el a rostit cuvinte de o putere convingătoare şi pline de speranță: „Iosif

este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalță deasupra zidului. Arcaşii l-au ațâțat, au aruncat săgeți şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui au fost întărite de mâi-nile Puternicului lui Iacov.”

Viața lui Iosif ilustrează viața Domnului Hristos. Frații lui Iosif şi-au propus să-l omoare, însă în cele din urmă au consimțit să-l vândă ca sclav ca să-l împiedice să devină mai mare decât ei. Ei socoteau că l-au trimis într-un loc din care nu-i mai pu-tea tulbura cu visele lui şi unde acestea nu se puteau împlini. Însă Dumnezeu le-a dat peste cap planurile şi a condus lucrurile în aşa fel încât s-a întâmplat ceea ce ei cre-deau că nu se va întâmpla niciodată – şi anume ca Iosif să stăpânească peste ei. (…)

Iosif a umblat cu Dumnezeu. Iar când a fost întemnițat şi a suferit, deşi era nevi-novat, el a suportat totul fără să murmure. Stăpânirea de sine, răbdarea lui în neca-zuri şi credincioşia sa statornică au rămas consemnate pentru folosul celor ce aveau să trăiască după aceea pe pământ.

Viața Domnului Isus, Mântuitorul lumii, a fost un model de bunăvoință, bună-tate şi sfințenie. Cu toate acestea, El a fost disprețuit şi insultat, batjocorit şi ridicu-lizat pentru motivul că viața Sa neprihănită constituia o continuă mustrare față de păcat. Duşmanii Lui nu au fost mulțumiți până când nu a fost dat în mâinile lor, ca să-L poată face să moară printr-o moarte ruşinoasă. El a murit pentru neamul omenesc vinovat şi, în timp ce suferea cea mai crudă tortură, El i-a iertat cu blândețe pe cei ce L-au dat la moarte. El a înviat din morți, S-a suit la Tatăl Său şi a primit toată puterea şi autoritatea, apoi S-a întors pe pământ pentru a o împărți uceni-cilor Săi. El „a dat daruri oamenilor”. Și pe toți aceia care aveau să vină la El prin pocăință, mărturisindu-şi păcatele, El avea să-i primească şi să-i ierte. Iar dacă aveau să-I rămână credincioşi, El îi va înălța la tronul Său şi va face din ei moştenitori ai moştenirii pe care El a răscumpărat-o cu propriul Său sânge. – Signs of the Times, 5 februarie 1880

207

Marți, 16 iulie

PATRUZECI DE ANI DE REEDUCARE

Copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei și scoteau strigăte deznădăjduite; strigătele acestea pe care li le scotea robia s-au suit până la Dumnezeu.

(Exodul 2:23)

Moise a devenit, în toate privințele, un mare om. Ca scriitor, conducător mi-litar şi filozof, nu are egal. Iubirea față de adevăr şi neprihănire a devenit

temelia caracterului său şi a produs o credință atât de fermă, încât niciun vânt de instabilitate nu o putea influența. Bunătatea, sârguința şi o puternică încredere în Dumnezeu i-au marcat viața. Era tânăr şi puternic, debordând de energie şi bărbăție. El a simțit profund împreună cu frații săi care se aflau în necaz şi în sufletul său s-a trezit dorința de a-i elibera. Cu siguranță, pentru înțelepciunea omenească, el părea potrivit din toate punctele de vedere pentru lucrarea lui.

Însă Dumnezeu nu vede aşa cum vede omul; căile Lui nu sunt căile noastre. Moise nu era încă pregătit pentru a-şi îndeplini marea sa lucrare; şi nici poporul nu era pregătit pentru eliberare. El fusese educat în şcoala Egiptului, însă trebuia să treacă şi prin şcoala aspră a disciplinei înainte de a fi calificat pentru misiunea lui sacră. Înainte de a putea conduce cu succes oştirea lui Israel, el trebuia să învețe să se supună, trebuia să învețe stăpânirea de sine. Timp de patruzeci de ani, el a fost trimis în pustietatea deşertului pentru ca, prin lucrarea umilă de păzire a oilor şi mieilor turmei, să poată obține biruința asupra propriilor patimi din viața sa. El trebuia să învețe supunerea deplină față de voia lui Dumnezeu înainte de a învăța un mare popor care este această voie.

Muritorii nechibzuiți ar fi renunțat la acei patruzeci de ani de instruire în Munții Madianului, socotindu-i o pierdere de timp. Însă Înțelepciunea infinită, în această perioadă, l-a aşezat pe acela care urma să fie un puternic bărbat de stat, elibera-torul poporului său din robie, în circumstanțe în care să-şi poată dezvolta ones-titatea, spiritul de prevedere, credincioşia, purtarea de grijă şi capacitatea de a se identifica cu nevoile însărcinării sale cu totul speciale. Cei cărora Dumnezeu le-a încredințat responsabilități importante nu au fost crescuți în confort şi lux; profeții cei nobili, conducătorii şi judecătorii rânduiți de Dumnezeu şi-au format caracterele în condițiile aspre ale vieții.

Dumnezeu nu alege pentru lucrarea Sa persoane de un singur fel sau tempera-ment, ci persoane cu temperamente diferite. – Signs of the Times, 19 februarie 1880

208

Miercuri, 17 iulie

EXPERIENŢA DEZVĂŢĂRII

Moise s-a hotărât să locuiască la omul acela [preotul Madianului].

(Exodul 2:21)

Elementul uman este vizibil la toți aceia care au fost aleşi pentru a îndeplini o lu-crare pentru Dumnezeu. Prin comuniune cu Dumnezeu, Izvorul înțelepciunii,

oamenii pot atinge orice înălțime a excelenței morale. (…)Moise învățase multe lucruri de care acum trebuia să se dezvețe. Influența de care

fusese înconjurat în Egipt – dragostea mamei sale adoptive, propria sa poziție înaltă ca nepot al faraonului, încântarea produsă de măreția lucrărilor de artă, risipa de la tot pasul, pompa şi închinarea idolatră, repetarea continuă de către preoți a legende-lor fără număr cu privire la puterea dumnezeilor lor – toate acestea au lăsat impresii profunde asupra minții sale în dezvoltare şi i-au modelat, într-o anumită măsură, obiceiurile şi caracterul. Aceste impresii puteau fi îndepărtate numai în timp, prin schimbarea mediului în care trăia şi printr-o strânsă legătură cu Dumnezeu. Era nevoie de efort serios, perseverent, de o luptă pe viață şi pe moarte cu sine însuşi, pentru a dezrădăcina răul şi a sădi cu fermitate adevărul. Satana era pregătit să întă-rească răul şi să îndepărteze adevărul, însă Dumnezeu, care rânduise ca Moise să se autoeduce prin disciplină severă, avea să-i fie ajutor întotdeauna la nevoie împotriva lui Satana atunci când lupta avea să fie prea grea pentru puterea omenească. (…)

Lumina naturală şi cea a revelației provin din aceeaşi sursă, învățându-ne mari adevăruri şi fiind întotdeauna în acord una cu cealaltă. Când Moise a văzut că toate lucrurile create de Dumnezeu acționează în armonie sublimă cu legile Sale, şi-a dat seama cât de nechibzuit este ca oamenii să se aşeze în opoziție cu Legea lui Dum-nezeu. Lupta a fost cât se poate de grea, iar efortul necesar pentru a aduce mintea şi inima în armonie cu adevărul şi cu cerul a fost de lungă durată; însă Moise a fost în cele din urmă biruitor.

Pe măsură ce anii treceau unul după altul, iar slujitorul lui Dumnezeu se afla în aceeaşi situație umilă, cineva care avea mai puțină credință decât el ar fi putut crede că Dumnezeu l-a uitat şi că toate capacitățile şi experiența lui au fost pierdute pentru lume. În timp ce el îşi păştea turma prin locurile acelea singuratice, starea deplorabilă a poporului său era continuu înaintea ochilor lui. Și-a adus aminte de felul cum a lucrat Dumnezeu pentru credincioşii din veacurile trecute şi de promisiunile făcute pentru un viitor mai bun, şi sufletul său s-a deschis înaintea lui Dumnezeu în favoarea fraților săi aflați în robie, iar rugăciunile sale fierbinți au răsunat printre cavernele munților şi zi, şi noapte. Nu obosea niciodată să-I prezinte lui Dumnezeu promisiunile făcute poporului Său şi să-L roage să-i elibereze. – Signs of the Times, 19 februarie 1880

209

Joi, 18 iulie

CHEMAREA LUI MOISE

Acum vino. Eu te voi trimite la Faraon și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.

(Exodul 3:10)

Pentru evreii ce sufereau sub jugul robiei, ziua eliberării părea că se tot amână, însă Dumnezeu, la timpul hotărât de El, a avut în vedere pentru ei o lucrare ce

avea să se facă printr-o putere cu totul deosebită. Moise nu avea să stea, aşa cum gândise el la început, în fruntea armatei, fluturând steaguri şi purtând o armură strălucitoare. Poporul exploatat şi subjugat atât de mult timp nu avea să câştige singur biruința, ridicându-se şi cerându-şi drepturile. Planul lui Dumnezeu avea să fie îndeplinit într-un mod care avea să arunce dispreț asupra mândriei şi sla-vei omeneşti. Eliberatorul urma să înainteze ca un simplu păstor, având în mâna sa doar un toiag; însă Dumnezeu avea să facă acel toiag puternic, eliberându-Și poporul din robie şi purtându-le de grijă atunci când aveau să fie urmăriți de vrăjmaşii lor.

Înainte să plece, Moise şi-a primit înalta însărcinare pentru marea sa lucrare într-un mod care l-a umplut de teamă şi l-a umplut de un simțământ profund al propriei sale slăbiciuni şi nevrednicii. În timp ce era prins cu îndatoririle obişnuite, a văzut un tufiş, cu ramuri, frunze şi trunchi, arzând în întregime, fără să se mistu-ie. S-a apropiat mai mult să vadă minunea, când o voce i-a vorbit din foc. Era vo-cea lui Dumnezeu. Era Acela care, ca Înger al legământului, Se descoperise pe Sine înaintaşilor săi în veacurile trecute. Trupul lui Moise tremura, fiind cuprins de spai-mă când a auzit că Domnul îl cheamă pe nume. Cu buze tremurânde, el a răspuns: „Iată-Mă!” Fusese avertizat să nu se apropie de Creatorul său în mod necuvenit: „Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.”

Ființele omeneşti pot învăța de aici o lecție care nu ar trebui uitată niciodată, şi anume să se apropie de Dumnezeu cu reverență. Putem avea îndrăzneală să venim în prezența Sa în numele Domnului Isus, neprihănirea şi înlocuitorul nostru, însă niciodată cu acea îndrăzneală a încumetării ca şi cum El ar fi la acelaşi nivel cu noi. Am văzut pe mulți adresându-se marelui, atotputernicului şi sfântului Dumnezeu, care locuieşte într-o lumină de care nu te poți apropia, ca şi când s-ar adresa unui egal sau chiar unui inferior… Dumnezeu merită toată reverența noastră şi, ori de câte ori prezența Sa este conştientizată, păcătoşii trebuie să se plece în cea mai umilă atitudine. – Signs of the Times, 26 februarie 1880

210

Vineri, 19 iulie

ROBIE ŞI MAI ASPRĂ

Faraon a zis: „Iată că poporul acesta s-a înmulțit acum în țară și voi mai voiți să-l faceți să-și înceteze lucrările?”

(Exodul 5:5)

Aaron, instruit de îngeri, s-a dus să-şi întâmpine fratele de care fusese despărțit timp de mulți ani; cei doi s-au întâlnit în singurătatea pustiului din jurul

Muntelui lui Dumnezeu… Au călătorit apoi împreună prin pustiul Arabiei, înspre Egipt; când au ajuns în ținutul Gosen, i-au adunat laolaltă pe bătrânii lui Isra-el. Aaron, un vorbitor elocvent, le-a comunicat tot ce i-a transmis Dumnezeu lui Moise şi apoi au făcut semnele înaintea poporului. „Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferința şi s-au plecat şi s-au aruncat cu fața la pământ.”

Următoarea lucrare pe care trebuiau s-o facă cei doi frați era de a vorbi chiar cu faraonul. Au intrat amândoi în marele palat al faraonilor ca trimişi ai lui Iehova; au simțit că Dumnezeu era cu ei şi au vorbit cu putere: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumne-zeul lui Israel: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic în cinstea Mea.»”

Faraon auzise despre ei înainte şi despre tulburarea din popor. S-a înfuriat foarte tare. (…)

În aceeaşi zi, faraon a dat o poruncă tuturor logofeților ce supravegheau lucrările israeliților, prin care robia lor devenea de două ori mai grea şi mai cruntă. Clădi-rile din acea țară erau, şi încă sunt, construite din cărămizi uscate la soare, acestea conținând paie amestecate cu lut; chiar şi cele mai mari edificii ale lor erau astfel construite, fațada fiind acoperită cu piatră. Faraon poruncise acum cu asprime să nu se mai dea paie lucrătorilor, şi totuşi să li se ceară acelaşi număr de cărămizi. (…)

Când cererea nemiloasă a faraonului a fost executată, poporul s-a împrăştiat prin toată țara ca să adune mirişte în loc de paie, însă le-a fost imposibil să isprăvească lucrul şi cantitatea cerută pentru o zi. Pentru această nereuşită, atât logofeții copiilor lui Israel, cât şi oamenii din popor au fost bătuți cu cruzime.

Evreii sperau să fie eliberați din robie fără o încercare specială a credinței sau vreo suferință din partea lor. Însă ei nu erau încă pregătiți pentru a fi eliberați. Nu aveau decât puțină credință şi nu erau dispuşi să rabde suferința până ce Dumnezeu avea să lucreze pentru ei glorioasa eliberare. – Signs of the Times, 4 martie 1880


211


DUMNEZEU VĂ VA CERCETA CU SIGURANŢĂ

Iosif a zis fraților săi: „Eu am să mor. Dar Dumnezeu vă va cerceta și vă va face să vă suiți din țara aceasta în țara pe care a jurat

că o va da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov.”

(Geneza 50:24)

Deşi doar câteva familii coborâseră în Egipt, acum erau o mare mulțime. Și, fiind înconjurați de idolatrie, mulți dintre ei pierduseră cunoştința despre

adevăratul Dumnezeu şi uitaseră Legea Sa. Totuşi existau câțiva printre ei care încă se închinau… Creatorului cerului şi al pământului. Aceştia sufereau când îşi vedeau copiii că asistă şi chiar se implică în închinarea idolatră a poporului din jurul lor… În necazul lor, cei credincioşi au strigat către Domnul pentru a-i scăpa de sub jugul egiptean.

Ei nu au renunțat la credința lor, ci au recunoscut deschis înaintea egipteni-lor că se închinau numai adevăratului şi viului Dumnezeu. Au prezentat dovezile existenței şi puterii Sale, începând de la creațiune. Egiptenii au avut astfel ocazia să cunoască credința evreilor, cât şi pe Dumnezeul lor. (…)

Bătrânii lui Israel se străduiau să încurajeze credința în declin a fraților lor, re-ferindu-se la promisiunea făcută lui Avraam şi la cuvintele profetice rostite de Io-sif înainte de moartea lui, prevestind eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau şi cre-deau. Alții priveau la starea mizeră în care se aflau şi nu puteau spera. Când au aflat aşteptările copiilor lui Israel, egiptenii au luat în râs speranțele lor de eliberare şi au vorbit disprețuitor despre puterea Dumnezeului lor.

Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu înțeleseseră că Domnul îngăduise ca ei să ajungă în Egipt din cauza necredincioşiei lor, ca popor, față de El şi din cauză că s-au unit prin căsătorie cu persoane din alte națiuni, fiind astfel târâți în idolatrie. (…)

Însă erau mulți dintre evrei care preferau să rămână în robie decât să meargă într-o nouă țară, făcând față dificultăților ce ar fi însoțit o asemenea călătorie; de asemenea, obiceiurile multora dintre ei se asemănau atât de mult cu ale egiptenilor, încât preferau să locuiască în Egipt. Din acest motiv, Domnul nu i-a eliberat de în-dată ce făcuse primele semne şi minuni înaintea lui Faraon. El a condus astfel eve-nimentele, îngăduind ca spiritul despotic al faraonului să se dezvolte tot mai mult şi, de asemenea, făcând ca prin manifestări ale atotputerniciei Sale să-i determine pe israeliți să fie conştienți de puterea Sa divină, astfel ca să ajungă nerăbdători să pă-răsească Egiptul şi să aleagă să slujească Dumnezeului adevărat şi îndurător. – Signs of the Times, 4 martie 1880


212

Duminică, 21 iulie

PUTEREA SUPERIOARĂ A LUI DUMNEZEU

Tu vei spune tot ce-ți voi porunci Eu, iar fratele tău, Aaron, va vorbi lui Faraon ca să lase pe copiii lui Israel să plece din țara lui.

(Exodul 7:2)

Domnul l-a îndemnat pe Moise să se ducă iarăşi la copiii lui Israel şi să le repete promisiunile legate de eliberare, aducându-le o asigurare proaspătă

a călăuzirii divine. Moise s-a dus, aşa cum i s-a poruncit, însă poporul nu dorea să-l primească; inimile lor erau pline de înverşunare, biciul încă le suna în urechi, strigătele de chin şi durere acopereau orice alte zgomote şi astfel ei nu erau dispuşi să asculte. Moise şi-a plecat capul în umilință, cu dezamăgire, şi din nou s-a auzit vocea lui Dumnezeu vorbindu-i: „Du-te şi vorbeşte lui Faraon, împăratul Egiptu-lui, ca să lase pe copiii lui Israel să iasă din țara lui.”

A fost informat că monarhul urma să-şi dea consimțământul doar după ce Dumnezeu avea să-Și întindă mâna asupra Egiptului, rostind judecăți asupra lui şi eliberând pe Israel cu mare putere… El avea să le arate, prin slujitorul Său Moise, că Acela care a creat cerurile şi pământul este Dumnezeul cel viu şi atotputernic, mai presus de toți dumnezeii, că puterea Sa este cea mai mare, că atotputernicia Sa putea aduce eliberare poporului Său cu mână tare şi puternică. (…)

Supunându-se poruncii divine, Moise şi Aaron au intrat din nou în sălile pline de splendoare ale palatului faraonului. Acolo, înconjurați de coloanele imense şi bo-gat sculptate, de draperiile ornamentate şi de podoabele bogate, de aur şi argint şi pietre prețioase, înaintea monarhului celei mai puternice împărății existente atunci, stăteau aceşti doi bărbați din neamul acela disprețuit, unul cu un toiag în mâna sa, venind încă o dată pentru a-i cere să lase pe poporul lor să plece.

Faraonul a cerut o minune. Moise şi Aaron fuseseră învățați dinainte să ştie ce au de făcut în cazul în care faraon avea să le ceară aşa ceva, aşa că Aaron a luat toiagul şi l-a aruncat înaintea lui faraon. Acesta s-a transformat în şarpe. Dar faraon a trimis după „înțelepții şi vrăjitorii lui” care, la porunca sa, „toți şi-au aruncat toiegele şi s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghițit toiegele lor”. Vrăjitorii aceia nu făcuseră ei înşişi ca toiegele lor să se transforme în şerpi, ci, prin magie, fiind ajutați de marele amăgitor, au făcut ca acestea să apară ca nişte şerpi, pentru a contraface astfel lucrarea lui Dumnezeu. (…)

Lucrarea lui Dumnezeu s-a dovedit astfel a fi superioară lucrării lui Satana. – Signs of the Times, 11 martie 1880

213

Luni, 22 iulie

CĂDEREA PLĂGILOR

Du-te la Faraon dis-de-dimineață... și să te înfățișezi înaintea lui pe malul râului. Să-ți iei în mână toiagul care a fost prefăcut în șarpe.

(Exodul 7:15)

Moise şi fratele său au fost apoi îndemnați să meargă să-l întâlnească pe Faraon dimineața, când acesta se ducea la râu, şi acolo, pe malul râului, trebuiau să-i

repete aceleaşi cuvinte, iar, ca dovadă că într-adevăr Dumnezeu i-a trimis, trebu-iau să întindă toiagul spre ape în toate direcțiile, apele urmând să se transforme în sânge. Au făcut acest lucru, iar râul era acum tot sânge; toată apa din casele lor s-a prefăcut în sânge, peştii au murit, iar apa a devenit insuportabilă din cauza mi-rosului. Însă „vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor”, transfor-mând în acelaşi fel apa scoasă din fântâni. Faraonul şi-a împietrit din nou inima şi nu a vrut să cedeze. Timp de şapte zile, această plagă a continuat, locuitorii fiind obligați să sape fântâni ca să găsească apă de băut.

Au făcut o nouă încercare de a-l convinge pe Faraon. Toiagul a fost iarăşi întins asupra apelor şi din râu au ieşit broaşte care s-au răspândit în toată țara: în case, în camerele de dormit, în cuptoare şi postăvile de frământat pâinea. Vrăjitorii, cu vră-jitoriile lor, au făcut şi ei la fel, făcând să apară animale ce păreau similare. Necazul produs era atât de insuportabil, încât Faraon dorea ca acestea să fie îndepărtate. Însă, deşi vrăjitorii reuşiseră să facă să apară broaşte, ei nu le-au putut îndepărta. Când a văzut lucrul acesta, Faraon s-a simțit oarecum umilit şi le-a spus lui Moise şi Aaron să-L roage pe Domnul să oprească plaga. Ei i-au amintit arogantului Faraon de felul cum se lăudase înainte şi l-au întrebat unde era acum puterea magicienilor lui; apoi l-au întrebat când să se roage şi, la ora hotărâtă, plaga a fost îndepărtată, însă efectul a rămas, deoarece broaştele, murind, au poluat mediul.

Felul cum acționaseră vrăjitorii săi l-au determinat pe Faraon să creadă că aceste minuni fuseseră făcute prin magie, însă acum avea dovezi suficiente că lucrurile nu stăteau astfel, având în vedere ce s-a întâmplat după îndepărtarea plăgii cu broaştele. Domnul ar fi putut face ca acestea să dispară şi să se întoarcă în țărână într-o clipă, însă El nu a făcut acest lucru pentru că, după ce acestea ar fi fost îndepărtate, Faraon şi egiptenii ar fi putut spune că prin magie s-a făcut lucrul acesta, aşa cum au făcut vrăjitorii lor… În acest moment, Faraon şi întregul Egipt aveau dovada că filozofia lor arogantă nu le folosea la nimic, ei neputând să îndepărteze broaştele, şi că această lucrare nu fusese făcută prin magie, ci ea constituia o judecată venită de la Dumne-zeul cerurilor. – Signs of the Times, 11 martie 1880

214

Marți, 23 iulie

ACUM PĂDUCHI ŞI MUŞTE

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ți toiagul și lovește țărâna pământului și se va preface în păduchi în toată țara Egiptului.”

(Exodul 8:16)

Broaştele au murit şi au fost adunate în grămezi. Faraon şi întregul Egipt aveau dovada că aroganța şi orgoliul lor nu le foloseau la nimic, ei neputând să înde-

părteze broaştele şi că această lucrare nu fusese făcută prin magie, ci ea constituia o judecată venită de la Dumnezeul cerurilor.

Când a fost eliberat de neplăcerea respectivă, Faraon s-a încăpățânat din nou şi nu a vrut să lase pe Israel să plece. La porunca lui Dumnezeu, Aaron şi-a întins toia-gul şi toată țărâna pământului s-a transformat în păduchi pe tot cuprinsul țării Egip-tului. Faraon i-a chemat pe vrăjitorii lui să facă şi ei la fel prin vrăjitoriile lor, însă nu au putut… Magicienii au recunoscut ei înşişi că puterea lor de imitare a luat sfârşit, admițând că „aici este degetul lui Dumnezeu!”. Însă Faraon a rămas tot împietrit.

A mai fost făcută o încercare după un alt apel de „a lăsa poporul să plece”. Muştele au umplut casele şi roiau pe pământ, astfel că „toată țara Egiptului a fost pustiită de muşte câineşti”. Acestea nu erau muşte din acelea care ne necăjesc pe noi uneori, în anumite perioade ale anului, ci erau mari şi veninoase. Înțepătura lor era foarte du-reroasă, şi pentru oameni, şi pentru animale. Aşa cum spuseseră ei înainte, în ținutul Gosen nu aveau să fie astfel de muşte, şi exact aşa s-au petrecut lucrurile.

Faraon a trimis acum după cei doi frați şi le-a spus că le va permite israeliților să aducă jertfe în Egipt; însă această ofertă a fost refuzată. Anumite animale erau considerate obiecte de închinare de către egipteni şi aceste creaturi erau atât de mult venerate, încât uciderea uneia chiar şi accidental ar fi fost considerată o crimă vred-nică de pedeapsa cu moartea. Moise i-a argumentat lui Faraon că era imposibil ca ei să aducă jertfe lui Dumnezeu acolo, în țara Egiptului, deoarece, în selectarea ani-malelor pentru jertfe, s-ar fi putut alege unele pe care egiptenii le considerau sacre.

Moise a propus din nou să fie lăsați să facă o călătorie de trei zile în pustie. Faraon a consimțit şi le-a cerut slujitorilor lui Dumnezeu să-L roage să îndepărteze plaga. Ei i-au promis că vor face acest lucru, însă l-au avertizat să nu îi mai înşele. Plaga a încetat după ce ei şi-au rostit rugăciunea. Însă inima lui Faraon s-a împietrit din nou şi din nou a refuzat să-i lase să plece. – Signs of the Times, 11 martie 1880

215

Miercuri, 24 iulie

CIUMĂ, BUBE ŞI GRINDINĂ

Iată, mâna Domnului va fi peste turmele tale de pe câmp... și anume va fi o ciumă foarte mare.

(Exodul 9:3)

Faraon a fost acum avertizat cu privire la o nouă nenorocire, aceea a unei mo-lime la vite (ciumă) ce avea să cadă asupra tuturor vitelor egiptenilor aflate la

câmp. Au afirmat clar că vitele israeliților nu aveau să fie afectate de această plagă. Plaga a venit, aşa cum au prezis, iar Faraon, trimițându-şi oamenii în casele evre-ilor, a constatat că vitele acestora nu au pierit. Însă el a rămas tot neclintit, fiind încurajat la aceasta de către preoți şi vrăjitori.

Însă şi ei aveau să simtă judecățile lui Dumnezeu. Lui Moise şi Aaron li s-a po-runcit să ia cenuşă din cuptor şi s-o arunce în aer, sub ochii lui Faraon. Când au făcut lucrul acesta, particulele fine s-au răspândit ca praful în toată țara Egiptului, şi, unde cădeau, „pe oameni şi pe dobitoace”, dădeau naştere la nişte „bube prici-nuite de nişte băşici fierbinți”. Vrăjitorii nu au putut să se apere prin niciuna dintre vrăjitoriile lor de aceste bube. Nici nu s-au mai putut înfățişa înaintea lui Moise şi Aaron din cauza acestei plăgi. Egiptenii au putut vedea cât de zadarnic era să-şi pună încrederea în puterea înfumurată a vrăjitorilor, întrucât ei nu s-au putut proteja nici măcar pe ei înşişi de această plagă.

Dar Faraon a rămas tot împietrit… Apoi au avertizat cu privire la o nouă plagă, grindina ce avea să cadă peste vitele şi oamenii care se aflau la câmp. Era ocazia de a pune la încercare mândria egiptenilor şi a se vedea intervenția lui Dumnezeu pentru poporul Său. Toți cei care au luat seama la cuvântul Domnului şi-au strâns vitele în grajduri şi case, în timp ce aceia care îl desconsiderau le-au lăsat pe câmp. Prin faptul că s-a prevăzut o cale de scăpare pentru cei care au ținut cont de avertizare, noi putem vedea îndurarea divină manifestată chiar atunci când este pronunțată o judecată.

Furtuna s-a produs în ziua prezisă – au fost tunete şi piatră amestecată cu foc, ce a distrus toată iarba de pe câmp, toți copacii, nimicind oameni şi dobitoace. Până în momentul acesta nu fusese luată viața niciunuia dintre egipteni, însă acum moartea şi pustiirea au urmat după trecerea îngerului nimicitor. Doar ținutul Gosen a fost cruțat. Prin aceasta, Dumnezeu le-a demonstrat egiptenilor că întregul pământ se află sub porunca Dumnezeului evreilor şi chiar elementele naturii îi sunt supuse. – Signs of the Times, 18 martie 1880

216

Joi, 25 iulie

O MĂRTURISIRE ŞI O PROMISIUNE FALSE

De data aceasta am păcătuit. Domnul are dreptate, iar eu și poporul meu suntem vinovați.

(Exodul 9:27)

Poporul Meu va locui în locuința păcii, în case fără grijă şi în adăposturi liniştite” (Isaia 32:18).Unica siguranță pentru popoare şi indivizi este să fie ascultători de Dumnezeu

şi să stea întotdeauna de partea adevărului şi a neprihănirii. Faraon s-a umilit acum şi a spus: „De data aceasta am păcătuit. Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovați.” El i-a rugat pe slujitorii lui Dumnezeu să mijlocească înaintea Lui, astfel ca teribila furtună cu tunete şi fulgere să înceteze.

Moise era conştient că lupta nu se va încheia, căci el pricepea că, din mândrie, lu-crările inimii omului erau o sfidare a lui Dumnezeu. Mărturisirile şi promisiunile lui Faraon nu au fost făcute în urma unor schimbări produse în mintea sau în inima sa; doar spaima şi durerea l-au silit să cedeze pe moment în lupta cu Dumnezeu. Totuşi Moise a promis că-i va satisface cererea ca şi când mărturisirea sa ar fi fost autentică, iar căința sa, sinceră, căci el nu mai voia să-i dea ocazia să se încăpățâneze iarăşi. (…)

Ieşind din cetate, el şi-a „ridicat mâinile spre Domnul, tunetele şi piatra au înce-tat şi n-a mai căzut ploaia pe pământ”. Însă de îndată ce manifestarea teribilă a pu-terii divine a încetat, inima lui Faraon a redevenit la fel de încăpățânată şi răzvrătită.

Domnul Îşi manifestase puterea pentru a confirma credința poporului Său Israel în Sine, ca singurul Dumnezeu adevărat şi viu. El le-a dat dovezi de netăgăduit prin deosebirea pe care a făcut-o între ei, ca popor al Său, şi egipteni. El a dorit ca toate popoarele să ştie că, deşi se aflau în robie aspră şi fuseseră disprețuiți, totuşi ei erau ai Lui, poporul Său ales, şi El avea să intervină în mod minunat pentru eliberarea lor.

Din cauza îndelungatei şederi între egipteni şi deoarece fuseseră continuu mar-tori la închinarea idolatră a acestora, concepția evreilor cu privire la adevăratul şi viul Dumnezeu fusese foarte mult afectată.

Ei îi vedeau pe egiptenii idolatri bucurându-se de prosperitate, în timp ce ei erau încontinuu ironizați cu remarca: „Dumnezeul vostru v-a uitat.” Însă acum, prin intervențiile Sale minunate, Dumnezeu avea să descopere poporului Său caracte-rul Său, puterea Sa divină şi să le arate nimicnicia zeilor falşi. – Signs of the Times, 18 martie 1880

217

Vineri, 26 iulie

LĂCUSTELE

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ți mâna peste țara Egiptului ca să vină lăcustele peste țara Egiptului și să mănânce toată iarba pământului, tot ce a lăsat piatra.”

(Exodul 10:12)

Moise… l-a avertizat pe Faraon că… urma să fie trimisă plaga lăcustelor, care aveau să acopere tot pământul şi să mănânce tot ce era verde.

Sfătuitorii lui Faraon s-au înspăimântat de această nouă amenințare. Suferiseră pierderi grele prin moartea vitelor lor. Și mulți dintre oamenii lor fuseseră ucişi de grindină. (…)

Atunci Moise şi Aaron au fost din nou chemați, şi Faraon le-a zis: „Duceți-vă şi slujiți Domnului Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei ce vor merge?”

Răspunsul a fost: „Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noas-tre, cu oile şi boii noştri, căci avem să ținem o sărbătoare în cinstea Domnului.” (Exodul 10:9)

Faraon s-a umplut de mânie. (…)„Dumnezeul vostru crede că eu vă voi lăsa să plecați cu nevestele voastre şi

cu copiii voştri într-o expediție atât de periculoasă? Nu voi face acest lucru; doar voi, bărbații, veți merge să slujiți Domnului.” Acest conducător împietrit, opresiv, care căutase să distrugă pe israeliți prin muncă grea, pretindea acum că le vrea bi-nele şi că-i pasă de micuții lor, când de fapt intenția lui era să-i țină ca garanție a întoarcerii lor.

Lui Moise i s-a poruncit să-şi întindă mâna peste țară şi a început să bată un vânt de la răsărit care a adus lăcustele. „Erau în număr atât de mare, cum nu mai fusese şi cum nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste.” Acestea au umplut cerul, iar țara s-a întunecat, lăcustele devorând orice verdeață de pe câmp şi din copaci.

Faraon a trimis degrabă după Moise şi Aaron şi le-a spus: „Am păcătuit împotri-va Domnului Dumnezeului vostru şi împotriva voastră. Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta şi rugați pe Domnul, Dumnezeul vostru să depărteze de la mine şi urgia aceasta de moarte!”

Ei au făcut ce le-a cerut şi s-a stârnit un vânt de la apus care a dus lăcustele spre Marea Roşie, aşa că nu a mai rămas niciuna. Însă, uitând de felul cum s-a umilit atunci când moartea îl amenința, de îndată ce plaga a fost îndepărtată, Faraon şi-a împietrit din nou inima şi a refuzat să lase pe Israel să plece. – Signs of the Times, 18 martie 1880

Soarele apune: B 20:48, CT 20:37, IS 20:50, MS 21:00, SM 21:12, DJ 20:56

218


ÎNTUNERIC ASUPRA ŢĂRII

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ți mâna spre cer și va fi întuneric peste țara Egiptului, așa de întuneric de să se poată pipăi.”

(Exodul 10:21)

Egiptenii erau disperați. Urgiile care căzuseră asupra lor erau deja peste puterile lor de a suporta şi erau plini de temeri pentru viitor. Oamenii se închinau lui

Faraon ca la un reprezentant al zeului lor şi care îi îndeplinea planurile. În ciuda acestui lucru, mulți erau convinşi că el se împotrivea unei Puteri superioare care ținea toate popoarele sub cârmuirea Sa. Deodată, un întuneric a cuprins toată țara, atât de dens şi atât de negru, încât părea un întuneric care se putea pipăi. Nu doar că oamenii erau lipsiți de lumină, însă chiar atmosfera era atât de apăsătoare, încât era greu şi de respirat… Însă toți copiii lui Israel aveau lumină şi se bucurau de aer curat în locuințele lor. (…)

Robii evrei erau încontinuu favorizați de Dumnezeu şi deveneau tot mai încre-zători că vor fi eliberați. Logofeții nu îndrăzneau să-i mai pedepsească la fel de aspru ca înainte, temându-se ca nu cumva marea mulțime a evreilor să se ridice şi să se răzbune pentru maltratările pe care le suferiseră.

Acest întuneric înspăimântător a durat trei zile şi, în acest timp, activitățile obişnuite ale vieții nu au putut fi îndeplinite. Acesta era planul lui Dumnezeu. El dorea să le ofere timp să cugete şi să se pocăiască înainte de a trimite ultima şi cea mai cumplită urgie, moartea întâilor născuți. El a dorit să îndepărteze din preajma lor orice lucru care să le distragă atenția şi să le dea răgaz să mediteze, oferindu-le în felul acesta noi dovezi ale îndurării Sale şi ale faptului că El nu dorea să-i nimicească.

La sfârşitul celor trei zile de întuneric, Faraon a trimis după Moise şi i-a spus: „Duceți-vă şi slujiți Domnului! Să nu rămână în țară decât oile şi boii voştri. Copiii voştri vor putea merge şi ei împreună cu voi.” Răspunsul a fost: „Chiar să ne dai tu însuți jertfele şi arderile-de-tot pe care le vom aduce Domnului, Dumnezeului nostru, şi turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi şi să nu rămână o unghie din ele, căci din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru, iar până vom ajunge acolo nu ştim ce vom alege ca să aducem Domnului.”

Faraon, neînduplecat şi hotărât, a strigat: „Ieşi de la mine! Să nu cumva să te mai arăți înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta, vei muri.” Și răspunsul a fost: „Da…, nu mă voi mai arăta înaintea ta.” – Signs of the Times, 18 martie 1880

Soarele apune: B 20:47, CT 20:36, IS 20:49, MS 20:59, SM 21:10, DJ 20:55

219

Duminică, 28 iulie

MOARTEA ÎNTÂILOR NĂSCUŢI

Şi toți întâii născuți din țara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui Faraon, care șade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă

la râșniță și până la întâii născuți ai dobitoacelor.

(Exodul 11:5)

Pe măsură ce Moise era martor al manifestărilor minunate ale lui Dumnezeu, credința sa se întărea şi devenea tot mai încrezător. Dumnezeu îl înzestrase,

prin manifestări ale puterii divine, cu capacitatea de a sta în fruntea oştirii lui Isra-el şi, ca păstor al poporului Său, să-i scoată afară din Egipt. El şi-a biruit temerile prin puternica sa încredere în Dumnezeu. Curajul pe care l-a avut atunci când se afla în prezența lui Faraon i-a atins orgoliul acestuia, şi astfel slujitorul lui Dum-nezeu a fost amenințat cu moartea. În orbirea lui, Faraon nu şi-a dat seama că nu lupta doar împotriva lui Moise şi a lui Aaron, ci împotriva puternicului Iehova, Creatorul cerurilor şi al pământului. Dacă n-ar fi fost atât de orbit în răzvrătirea lui, Faraon şi-ar fi dat seama că Acela care putea face minuni atât de mari ca cele la care fuseseră toți martori era în stare şi să apere viețile slujitorilor Săi aleşi, chiar dacă pentru aceasta ar fi trebuit să fie ucis împăratul Egiptului. Moise a câştigat încrederea poporului. Era privit ca o persoană extraordinară, iar Faraon nu ar fi îndrăznit să-i facă niciun rău.

Moise mai avea însă un mesaj pentru faraonul cel răzvrătit şi, înainte de a pleca din prezența sa, el a rostit fără teamă cuvântul din partea Domnului: „Pe la miezul nopții voi trece prin Egipt şi toți întâii născuți din țara Egiptului vor muri, de la în-tâiul născut al lui Faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râşniță şi până la toți întâii născuți ai dobitoacelor. În toată țara Egiptului vor fi țipete mari, aşa cum n-au fost şi nu vor mai fi. Dar dintre toți copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu lim-ba lui, ca să ştiți ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.”

În timp ce Moise prezenta în detaliu natura şi efectele ultimei înfricoşătoare urgii, Faraon a devenit din cale afară de furios. Era turbat că nu-l putea intimida pe Moise şi nu-l putea face să tremure înaintea autorității sale. Însă slujitorul lui Dumnezeu învățase să se bizuie pe un braț mai puternic decât acela al unui monarh omenesc. – Signs of the Times, 18 martie 1880

220

Luni, 29 iulie

PAŞTELE

Să ia din sângele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii și pragul de sus al caselor unde îl vor mânca.

(Exodul 12:7)

Domnul i-a dat lui Moise instrucțiuni speciale cu privire la ceea ce trebuiau să facă pentru a se apăra pe ei înşişi şi familiile lor de înfricoşătoarea plagă

pe care urma s-o trimită asupra egiptenilor. Moise trebuia, de asemenea, să dea instrucțiuni poporului în legătură cu plecarea din Egipt. În noaptea aceea atât de cumplită pentru egipteni, dar atât de glorioasă pentru poporul lui Dumnezeu, a fost instituită sărbătoarea Paştelui. Prin poruncă divină, fiecare familie, singură sau împreună cu alte familii, trebuia să junghie un miel sau un ied „fără cusur” şi, cu un mănunchi de isop, să stropească sângele acestuia „pe amândoi stâlpii uşii şi pe pragul de sus” al caselor lor, ca semn, astfel încât îngerul nimicitor care avea să treacă la miezul nopții să nu intre în acea locuință. Ei trebuiau să mănânce carnea friptă, împreună cu ierburi amare, chiar în noaptea aceea, având „mijlocul încins, încălțămintea în picioare şi toiagul în mână…, în grabă, căci sunt Paştele Domnului”. Numele acesta a fost dat în amintirea îngerului care avea să treacă pe lângă locuințele lor şi această sărbătoare trebuia să fie ținută ca amintire de către poporul Israel în toate generațiile viitoare.

Dospeala lucrează în ascuns şi este un simbol al ipocriziei şi înşelăciunii. Cu această ocazie, copiii lui Israel nu trebuiau să mănânce pâine dospită, astfel ca mințile lor să înțeleagă că Dumnezeu pretinde în închinare adevăr şi sinceritate. Verdețurile amare reprezentau lunga şi amara lor robie în Egipt şi, de asemenea, robia păcatului. Nu era suficient doar să junghie mielul şi să stropească uşorii casei cu sângele lui, ci mielul trebuia mâncat, lucrul acesta simbolizând legătura strânsă ce trebuie să existe între Hristos şi urmaşii Săi.

Copiii lui Israel au fost puşi la încercare cerându-li-se să facă o lucrare prin care să-şi arate credința în marea eliberare pe care Dumnezeu era pe cale s-o înfăptuias-că pentru ei. Pentru a scăpa de teribila judecată ce urma să cadă asupra Egiptului, semnul sângelui trebuia să fie văzut pe casele lor. De asemenea, li s-a cerut să stea separați, ei şi copiii lor, de egipteni, şi să se adune în casele lor; căci dacă vreunul dintre copiii lui Israel s-ar fi aflat în locuințele egiptenilor, el ar fi căzut sub mâna îngerului nimicitor. Au fost de asemenea instruiți să țină Paştele ca sărbătoare, astfel ca, atunci când copiii lor aveau să-i întrebe ce înseamnă această slujbă, ei să le istori-sească despre minunata lor eliberare din Egipt. – Signs of the Times, 25 martie 1880

221

Marți, 30 iulie

HRISTOS, MIELUL PASCAL

Să păziți lucrul acesta ca o lege pentru voi și copiii voștri în veac.

(Exodul 12:24)

Au fost destui egipteni care au ajuns să recunoască, în urma manifestării sem-nelor şi minunilor din Egipt, că dumnezeii înaintea cărora se închinase-

ră nu aveau nicio pricepere şi nu aveau putere nici să salveze şi nici să distrugă, şi că Dumnezeul evreilor era singurul Dumnezeu adevărat. Ei i-au implorat pe aceştia să-i lase să intre în casele israeliților împreună cu familiile lor în noap-tea aceea înfricoşătoare când îngerul trimis de Dumnezeu avea să ucidă pe întâii născuți ai egiptenilor. Evreii i-au primit cu bucurie în casele lor pe aceşti egipteni credincioşi, aceştia angajându-se să Îl aleagă pe Dumnezeul lui Israel de acum înainte ca Dumnezeu al lor şi să părăsească Egiptul, plecând împreună cu israeliții ca să se închine Domnului.

Paştele arăta înapoi spre eliberarea copiilor lui Israel, dar, în aceeaşi măsură, era un simbol ce arăta înainte spre Hristos, Mielul lui Dumnezeu jertfit pentru răscum-părarea omenirii căzute. Sângele stropit pe uşori prefigura sângele ispăşitor al lui Hristos şi, de asemenea, continua dependență a păcătoşilor de meritele acestui sân-ge, ca siguranță de sub puterea lui Satana şi pentru salvarea finală. Domnul Hris-tos a mâncat Paştele împreună cu ucenicii Săi chiar înainte de răstignirea Sa şi, în aceeaşi seară, El a instituit Cina Domnului, care să fie comemorată în amintirea morții Sale… După ce a mâncat Paştele împreună cu ucenicii Săi, Hristos S-a ridicat de la masă şi le-a spus: „Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea.” Apoi a înfăptuit actul umilinței, spălând picioarele ucenicilor Săi. Domnul Hristos a lăsat urmaşilor Săi rânduiala spălării picioarelor, care are ca scop să-i învețe lecția umilinței. (…)

Exemplul spălării picioarelor ucenicilor a fost dat în folosul tuturor acelora care aveau să creadă în El.

Mântuirea oamenilor depinde de influența continuă a sângelui curățitor al lui Hristos asupra inimilor lor. De aceea, Cina Domnului trebuia sărbătorită mai des decât Paştele anual. Această solemnă sărbătoare comemorează un eveniment cu mult mai mare decât eliberarea copiilor lui Israel din Egipt. Acea eliberare a fost un tip al marii ispăşiri pe care a făcut-o Domnul Hristos prin jertfirea propriei Sale vieți pentru salvarea finală a poporului Său. – Signs of the Times, 25 martie 1880

222

Miercuri, 31 iulie

DREGĂTOR DE SPĂRTURI

Vei fi numit dregător de spărturi, Cel ce drege drumurile…

(Isaia 58:12)

Avem motive să ne bucurăm că lumea aceasta nu a fost abandonată în dez-nădejde. Domnul Isus Și-a părăsit tronul regal şi poziția Sa înaltă din ceruri

şi S-a făcut sărac pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să putem deveni bogați. El a luat asupra Sa natura noastră ca să ne învețe cum să trăim. Ne-a călăuzit pe cale, învățându-ne paşii pe care păcătosul trebuie să-i facă în procesul de convertire – pocăință, credință şi botez. El nu S-a pocăit pentru păcatele Sale, căci era fără păcat, ci a făcut acest lucru pentru păcătoşi.

Domnul Isus a devenit „dregător de spărturi, Cel ce drege drumurile şi face țara cu putință de locuit”. El S-a exilat pe pământ pentru a aduce înapoi oaia pierdută, cea care s-a îndepărtat, lumea care a fost distrusă de păcat. În El au fost unite cele pământeşti cu cele cereşti, umanul cu divinul; altfel, nu ar fi putut fi un Mijlocitor de care păcătoşii să se poată apropia şi prin care să fie împăcați cu Creatorul lor. Însă acum El înconjoară neamul omenesc cu brațele îndurării şi iubirii Sale, în acelaşi timp apucând tronul Celui Infinit, unindu-ne astfel, în slăbiciunea şi neajutorarea noastră, cu Sursa tăriei şi a puterii noastre. (…)

Suntem datori Domnului Isus pentru toate binecuvântările de care ne bucurăm. Ar trebui să-I fim profund recunoscători pentru că suntem subiecte ale mijlocirii Sale. Însă Satana îi înşală pe oameni prezentându-le slujirea lui Hristos pentru ei într-o lumină falsă şi făcându-i să creadă că este o umilire din partea lor să-L ac-cepte pe Isus ca Mântuitor al lor. Dacă am privi privilegiile creştine în adevărata lor lumină, am considera ca fiind cea mai înaltă onoare aceea de a fi numiți copii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai cerului, şi ar trebui să ne bucurăm că putem să umblăm cu Isus, aşa umil cum a fost El. (…)

Eşti gata să laşi locuința păcatului şi a durerii şi să doreşti locaşurile de sus pe care Domnul Isus S-a dus să le pregătească pentru urmaşii Săi? Te rog în numele Lui să-ți fixezi cu putere picioarele pe scară şi să urci spre cer. Renunță la păcat, biruieşte-ți defectele de caracter şi agață-te cu toată puterea de Isus, Calea, Adevărul şi Viața. Fiecare dintre noi poate obține biruința. Niciunul dintre aceia care vor stă-rui pe cale nu va pierde viața veşnică. Cei care cred în Hristos nu vor pieri şi nimeni nu-i va smulge din mâna Sa. – Signs of the Times, 31 iulie 1884

AUGUST„El va mântui pe poporul Lui de păcate ...” (Matei 1:21)

AUGUST„El va mântui pe poporul Lui de păcate ...” (Matei 1:21)

224

Joi, 1 august

DUMNEZEU ŞI-A ÎMPLINIT PROMISIUNILE

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.

(Galateni 4:4)

Domnul Hristos a venit în această lume pentru a-L descoperi pe Tatăl, pentru a oferi oamenilor o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu. El a venit pentru

a demonstra dragostea lui Dumnezeu. Fără cunoaşterea lui Dumnezeu, omenirea ar fi pierdută pentru totdeauna… Viața şi puterea trebuie împărtăşite prin Acela care a adus lumea la existență.

Promisiunea făcută în Eden – că sămânța femeii va zdrobi capul şarpelui – a fost promisiunea Fiului lui Dumnezeu, singurul prin a cărui putere planul lui Dumne-zeu putea fi îndeplinit, iar cunoştința de Dumnezeu, împărtăşită.

Dumnezeu i-a promis lui Avraam: „În tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului.” Lui Avraam i-a fost prezentat planul lui Dumnezeu pentru răscumpă-rarea neamului omenesc… Domnul Hristos a declarat: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.”

Iacov spusese: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de câr-muire dintre picioarele lui până va veni Șilo, şi de El vor asculta popoarele.”

Lui Moise, Dumnezeu i-a vorbit față către față, aşa cum vorbeşte cineva cu un prieten. Asupra lui a strălucit lumina cu privire la Mântuitorul. El spusese poporului: „Domnul, Dumnezeul tău îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el!”

Sacrificiile şi jertfele vorbeau şi ele despre venirea Mântuitorului care avea să fie oferit pentru păcatele lumii. Ele îndreptau atenția spre o slujbă mai bună decât cea realizată de ele, din viitor, când oamenii aveau să se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr şi în frumusețea sfințeniei.

În slujbele iudaice era prefigurată ispăşirea cerută de călcarea Legii. Jertfa, un miel fără pată sau fără cusur, Îl reprezenta pe Mântuitorul lumii, care este atât de sfânt şi eficient încât poate ridica păcatele lumii.

Lui David i-a fost dată făgăduința că Domnul Hristos avea să domnească veşnic, iar Împărăția Sa nu va avea sfârşit.

Evreii trăiau într-o atitudine de aşteptare, aşteptându-L pe Mesia cel făgăduit. Mulți au murit în credință, fără să vadă împlinirea făgăduințelor; însă, văzându-le de departe, au crezut şi au mărturisit că sunt străini şi călători pe pământ. – Youth’s Instructor, 13 septembrie 1900

225

Vineri, 2 august

UNUL EGAL CU DUMNEZEU

El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.

(Filipeni 2:6)

Divinul Fiu al lui Dumnezeu a fost singurul sacrificiu de valoare, suficient pen-tru a satisface cerințele Legii desăvârşite a lui Dumnezeu. Îngerii erau fără de

păcat, însă nu puteau satisface cerințele Legii. Ei erau responsabili în fața Legii. Erau ființe create şi supuse încercării… Asupra lui Hristos nu au fost impuse ni-ciun fel de cerințe. El avea puterea să-şi dea viața şi s-o ia iarăşi. Nu I s-a impus să preia lucrarea de ispăşire. Sacrificiul pe care l-a făcut a fost de bunăvoie. Viața Sa era suficientă ca valoare pentru a răscumpăra pe păcătoşi din starea lor decăzută. (…)

Jertfele de ispăşire şi preoția din cadrul sistemului iudaic au fost instituite pentru a reprezenta moartea şi lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos. Toate acele cere-monii nu aveau nicio însemnătate şi nicio virtute decât dacă erau corelate cu Hris-tos, Cel care fusese temelia şi adusese la existență acel întreg sistem. Domnul făcuse cunoscut lui Adam, Abel, Set, Enoh, Noe, Avraam şi celorlalte persoane venerabile din vechime, în special lui Moise, că sistemul ceremonial al jertfelor şi preoția, prin ele însele, nu erau suficiente pentru a asigura mântuirea sufletului.

Sistemul ceremonial al jertfelor îndrepta atenția către Domnul Hristos. Prin acesta, cei din vechime Îl vedeau pe Hristos şi credeau în El. Jertfele erau rânduite de Cer pentru a păstra vie înaintea poporului despărțirea teribilă pe care păcatul o generase între Dumnezeu şi familia omenească, fiind necesară o lucrare de mijloci-re. Prin Hristos, comunicarea dintre Dumnezeu şi păcătosul lipsit de speranță, care fusese întreruptă din cauza călcării de lege a lui Adam, a fost refăcută. (…)

Sistemul iudaic era simbolic şi avea să continue până când Jertfa desăvârşită avea să ia locul simbolului… Poporul lui Dumnezeu, începând de la Adam şi până la timpul când națiunea iudaică a devenit un popor deosebit, distinct în lume, fusese instruit cu privire la Răscumpărătorul ce avea să vină, Acela care era reprezentat în sistemul jertfelor. Acest Mântuitor avea să fie un mijlocitor care să stea între Cel Preaînalt şi poporul Său. Prin această măsură luată s-a deschis o cale prin care păcă-tosul vinovat putea găsi acces spre Dumnezeu printr-un mijlocitor… Doar Domnul Hristos putea deschide acea cale, aducând o jertfă care să satisfacă pretențiile Legii. El era desăvârşit şi neîntinat de păcat. Era fără pată şi fără niciun cusur. – Review and Herald, 17 decembrie 1872


226

Sâmbătă, 3 august

UN POPOR NEPREGĂTIT

Ea va naște un Fiu și-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.

(Matei 1:21)

Națiunea iudaică îşi deteriorase religia printr-o mulțime de ceremonii şi obi-ceiuri fără sens… De asemenea, se afla în robie față de romani şi trebuia

să le plătească tribut. Iudeii nu se împăcaseră cu ideea acestei robii şi aşteptau cu nerăbdare triumful națiunii lor prin venirea lui Mesia, puternicul Eliberator prezis în profeție… Ei gândeau că Mesia, la venirea Sa, avea să-Și asume onoruri împărăteşti, că avea să-i învingă prin forța armelor pe opresorii lor şi să ia tronul lui David. Dacă ei ar fi studiat profețiile cu o inimă umilă şi cu discernământ spi-ritual, nu ar fi ajuns să comită marea greşeală de a trece cu vederea profețiile care arătau spre prima Lui venire în umilință şi să le aplice greşit pe acelea care vorbeau despre a doua Sa venire cu putere şi mare slavă. Nu puteau face distincție între acele profeții care arătau spre prima venire a lui Hristos şi acelea care descriau a doua Sa venire cu mare slavă. Puterea şi gloria descrise de profeți ca însoțindu-L la a doua Sa venire, ei aşteptau la prima Sa venire. (…)

Când s-a împlinit vremea, Domnul Hristos S-a născut într-un staul şi a fost înfăşat într-o iesle, înconjurat de vitele din grajd. Slava şi maiestatea Sa divină au fost înveşmântate în umanitate, îngerii din ceruri anunțându-I venirea. Vestea cea bună a naşterii Sale a fost transmisă cu bucurie în curțile cereşti, în timp ce conducătorii de pe pământ nu au ştiut de ea. Ei aşteptau un prinț puternic, care să domnească pe tronul lui David şi a cărui împărăție să dureze veşnic. Aceste idei orgolioase şi pline de mândrie legate de venirea lui Mesia nu erau în conformitate cu profețiile pe care ei susțineau că sunt în stare să le expună în fața poporului. (…)

În ceruri se ştia că sosise vremea pentru venirea lui Hristos în lume, şi îngerii şi-au lăsat gloria ca să vină să vadă cum a fost primit de aceia pe care venise să-i binecuvânteze şi să-i salveze. Ei fuseseră martori la slava Sa cerească şi se aşteptau să fie primit cu onoare, aşa cum I se cuvenea, potrivit caracterului şi demnității misiu-nii Sale. Îngerii din ceruri au privit cu uimire indiferența oamenilor şi ignoranța lor cu privire la venirea Prințului vieții. – Review and Herald, 17 decembrie 1872


227

Duminică, 4 august

VESTIREA BUCURIEI

În ținutul acela, erau niște păstori care stăteau afară, în câmp, și făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului

s-a înfățișat înaintea lor... Şi îngerul le-a zis: „Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună, care va fi o pricină de mare bucurie pentru tot norodul.”

(Luca 2:8-10)

Îngerii privesc la cei doi călători obosiți, Iosif şi Maria, cum merg pe cale spre cetatea lui David, pentru a se înscrie şi ei, conform decretului lui Cezar August.

Au ajuns aici prin providența lui Dumnezeu, căci acesta era locul în care, conform profeției, urma să Se nască Domnul Hristos. Ei caută un loc de odihnă la han, dar trebuie să plece de acolo, căci nu mai este nicio cameră liberă. Cei bogați şi onorați fuseseră bine primiți, găsind camere şi având parte de tihnă, în timp ce aceşti că-lători obosiți sunt nevoiți să-şi găsească refugiu într-un adăpost pentru animale necuvântătoare. (…)

Aici S-a născut Mântuitorul lumii. Maiestatea slavei, care umpluse tot cerul de admirație şi de splendoare, stă umil într-un pat dintr-o iesle. În ceruri fusese încon-jurat de îngeri sfinți, însă acum este printre animalele din staul. Ce umilire!

Și nu este niciunul dintre copiii oamenilor care să vestească venirea lui Mesia. Îngerii trebuie să facă acum această lucrare pe care ființele omeneşti avuseseră pri-vilegiul s-o facă.

Păstorii umili, care îşi păzesc turmele noaptea, sunt cei care primesc cu bucurie mărturia lor. La început nici nu şi-au dat seama că acolo erau zeci de mii de îngeri adunați pe cer. Slava oştirii cereşti luminează şi umple toată câmpia. (…)

Păstorii sunt plini de bucurie şi, după ce slava strălucitoare dispare şi îngerii se reîntorc în ceruri, ei rămân emoționați de primirea acelei veşti bune şi se grăbesc să-L caute pe Mântuitorul. Îl găsesc pe Pruncul salvator, aşa cum vestiseră mesagerii cereşti, înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.

Evenimentele care tocmai avuseseră loc au lăsat impresii de neuitat asupra minții şi inimii lor. Ei sunt plini de uimire, iubire şi recunoştință pentru actul măreț înfăptuit de Dumnezeu pentru familia omenească trimițând pe Fiul Său în lume. – Review and Herald, 17 decembrie 1872

228

Luni, 5 august

UNDE SE AUZEA VOCEA SA

El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe… Va vesti judecata după adevăr.

(Isaia 42:2-3)

Încă din copilăria Sa, Domnul Isus Și-a conformat viața strict după legile iudaice. În tinerețe a dat dovadă de multă înțelepciune. Harul şi puterea lui Dumnezeu

erau asupra Sa. Cuvântul Domnului, vestit de profetul Isaia, descrie slujba şi lu-crarea Domnului Hristos şi ne arată grija protectoare a lui Dumnezeu față de Fiul Său când Se afla în misiunea Sa pe pământ, astfel ca ura nemiloasă a oamenilor stăpâniți de Satana să nu zădărnicească marele plan al mântuirii. (…)

Glasul Domnului Hristos nu a fost auzit pe străzi în certuri zgomotoase cu aceia care se împotriveau învățăturii Sale. Vocea Sa nu era auzită pe stradă nici când Se ruga Tatălui Său… Vocea Sa nu era auzită nici în veselie gălăgioasă. Vocea Sa nu era auzită ridicându-Se în slăvi pe Sine Însuşi, pentru a primi aplauze sau linguşirea oamenilor. Când Îşi învăța ucenicii, El Se retrăgea împreună cu ei departe de larma şi confuzia din cetatea aglomerată, într-un loc mai solitar, care era în armonie cu lecțiile de umilință, evlavie şi virtute pe care dorea să le imprime în mintea lor. El evita să fie lăudat de oameni, preferând singurătatea şi locurile liniştite în locul celor zgomotoase şi al învălmăşelii obişnuite. Adesea, glasul Său era auzit mijlocind cu stăruință către Tatăl Său, dar pentru aceste momente El alegea singurătatea mun-telui şi adeseori petrecea nopți întregi în rugăciune pentru a primi putere care să-L susțină împotriva ispitelor pe care le întâmpina şi pentru a îndeplini lucrarea impor-tantă pe care a venit s-o facă pentru salvarea oamenilor. Cererile Sale erau serioase şi însoțite de lacrimi şi strigăte puternice. Și, în ciuda chinului sufletesc din timpul nopții, în cursul zilei nu înceta să lucreze.

Preoților, cărturarilor şi bătrânilor le plăcea să se roage în locurile cele mai frec-ventate – nu doar în sinagogile aglomerate, ci şi la colțurile străzilor, ca să poată fi văzuți de toți, lăudându-se pentru credincioşia şi evlavia lor. Faptele lor de caritate erau făcute cel mai mult în public şi cu scopul de a atrage atenția oamenilor către ei înşişi. Vocile lor se auzeau într-adevăr pe străzi, nu doar lăudându-se, ci de aseme-nea şi certându-se cu cei care susțineau altă învățătură decât ei. Domnul, prin vo-cea credinciosului profet, prezintă viața lui Hristos în contrast marcant cu fățarnicii preoți, cărturari şi farisei. – Review and Herald, 31 decembrie 1872

229

Marți, 6 august

DOMNUL HRISTOS COPIL

El era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.

(Ioan 1:10)

Apocrifele Noului Testament încearcă să suplinească tăcerea Scripturilor cu privire la primii ani ai vieții Domnului Hristos, redând o schiță imaginară

a anilor copilăriei Sale. Aceste scrieri redau incidente extraordinare şi miracole care au caracterizat copilăria Sa şi L-au făcut să Se deosebească de ceilalți copii. Ele relatează basme închipuite şi minuni frivole despre care spun că le-ar fi făcut El, atribuindu-I lui Hristos desfăşurarea fără sens şi inutilă a puterii Sale divine şi prezentându-I în mod fals caracterul prin atribuirea unor acte de răzbunare şi fapte poznaşe sălbatice şi ridicole.

Cât de mult se deosebeşte însă istoria vieții lui Hristos raportată de evanghelişti, frumoasă prin simplitatea ei, de aceste poveşti fără sens şi basme închipuite. Ele nu sunt deloc în armonie cu caracterul Său. Sunt mai degrabă în genul romanelor care se scriu, care nu se întemeiază pe adevăr, ci personajele descrise sunt o plăsmuire a imaginației.

Viața lui Hristos era deosebită de cea a majorității copiilor. Tăria şi statornicia ca-racterului Său moral L-au făcut să fie întotdeauna loial în ce priveşte simțul datoriei şi să adere la principiile dreptății, de la care niciun motiv, oricât ar fi fost de puternic, nu L-ar fi îndepărtat. Banii sau plăcerile, aprobarea sau dezaprobarea celorlalți nu-L puteau cumpăra sau flata pentru a consimți în direcția unei fapte rele. Era puternic pentru a rezista ispitei, înțelept pentru a descoperi răul şi statornic pentru a rămâne neclintit față de propriile convingeri. (…)

Înțelepciunea Sa era mare, însă era înțelepciune de copil, şi aceasta s-a mărit odată cu trecerea anilor. Copilăria Sa a fost marcată de o blândețe deosebită şi de o iubire cu totul aparte. Caracterul Său era plin de frumusețe şi fără pată, desăvârşit.

Calea ascultării a fost trasată de Maiestatea cerurilor, care a consimțit să vină pe pământ, să fie copil şi să trăiască simplu şi natural, aşa cum trebuie să trăiască copiii, supunându-se regulilor şi făcând față lipsurilor, dând copiilor un exemplu de hărnicie şi credincioşie şi arătându-le prin propria Sa viață că trupul şi sufletul sunt în armonie cu legile naturii. (…)

Deşi trăiesc într-o lume stricată, copiii nu trebuie să fie atinşi de vicii. Ei pot fi fericiți şi, prin meritele Domnului Hristos, să ajungă în cele din urmă în cer. – Youth’s Instructor, aprilie 1872

230

Miercuri, 7 august

CASA TATĂLUI MEU

„De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”

(Luca 2:49)

Părinții Domnului Isus mergeau în fiecare an la Ierusalim, conformându-se rânduielilor iudaice. Fiul lor Isus, pe atunci în vârstă de doisprezece ani, îi

însoțea. La întoarcerea spre casă, după ce au mers cale de o zi, s-au neliniştit când au realizat că Isus lipseşte. S-au întors în grabă la Ierusalim, cu inimile foarte tul-burate. (…)

Pe când Îl căutau, părinții lui Isus au observat mulți oameni mergând în grupuri către templu şi, când au intrat şi ei, le-a atras atenția vocea bine cunoscută a Fiului lor. Nu Îl puteau vedea din cauza mulțimii, dar ştiau că nu se înşală, căci nu mai era o altă voce ca a Sa, asemenea unei melodii solemne. Părinții Săi au rămas muți de uimire. Fiul lor, în mijlocul marilor cărturari şi învățați, dădea dovadă de cunoştințe mai înalte prin întrebările şi răspunsurile cuviincioase pe care le dădea. Părinții Săi au fost mulțumiți când L-au văzut onorat în acest fel. Însă mama Sa nu a putut uita necazul şi supărarea prin care trecuse din cauză că El rămăsese în Ierusalim şi, pe un ton de mustrare, L-a întrebat de ce S-a purtat astfel cu ei, spunându-I prin ce teamă şi nelinişte a trebuit să treacă.

Domnul Isus le-a spus: „De ce M-ați căutat?” Această întrebare directă trebuia să-i determine să îşi dea seama că, dacă şi-ar fi făcut datoria, nu ar fi plecat din Ie-rusalim fără El. Apoi a adăugat: „Nu ştiați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” În timp ce ei au fost nepăsători în ce priveşte datoria lor ca părinți, Domnul Isus S-a angajat în lucrare în casa Tatălui Său. Maria ştia că Hristos nu Se referise la tatăl Său pământesc, ci la Iehova. (…)

A fost dorința Sa să Se întoarcă de la Ierusalim doar cu părinții, căci astfel, fiind retraşi, tatăl Său şi mama Sa aveau mai mult timp pentru a reflecta şi medita asupra profețiilor care se refereau la suferințele Sale viitoare şi la moartea Sa… După ce sărbătoriseră Paştele, L-au căutat cu nelinişte timp de trei zile. Când urma să fie ucis pentru păcatele lumii, El avea să fie separat de ei, pierdut de ei, timp de trei zile. Însă după aceea avea să li Se descopere şi să fie găsit de ei, iar credința lor avea să se ancoreze în El, Răscumpărătorul neamului căzut, Mijlocitorul lor la Tatăl. – Review and Herald, 31 decembrie 1872

231

Joi, 8 august

UN EXEMPLU DE IUBIRE

Mama Mea și frații Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc.

(Luca 8:21)

Domnul Isus îi iubea pe copii şi-i influența întotdeauna spre bine. S-a îngrijit de cei săraci şi nevoiaşi chiar din copilăria Sa. El căuta să fie pe placul tuturor

celor cu care venea în contact, fiind amabil, blând şi supus; însă, deşi era blând şi supus, nimeni nu L-ar fi putut determina să facă ceva ce era contrar Cuvântului lui Dumnezeu. Unii Îi admirau caracterul desăvârşit şi doreau să fie cât mai mult în prezența Sa, pe când alții, care prețuiau mai mult cuvintele oamenilor decât Cuvântul lui Dumnezeu, Îi întorceau spatele şi-I evitau compania. (…)

Pe când privea la jertfele care se aduceau la templu, Duhul Sfânt L-a înştiințat că viața Sa urma să fie adusă ca jertfă pentru viața lumii. Încă din primii ani ai vieții a fost apărat de îngeri din cer; cu toate acestea, viața Sa a fost o luptă continuă cu puterile întunericului. Satana căuta orice cale ca să-L ispitească şi să-L încerce. El îi făcea pe oameni să-I răstălmăcească cuvintele, numai să nu primească mântuirea pe care El venise să le-o aducă.

Domnul Isus era credincios în ascultarea față de poruncile lui Dumnezeu şi acest lucru L-a făcut foarte diferit de cei din jurul Lui, care desconsiderau Cuvântul lui Dumnezeu. Viața Lui fără pată era o mustrare pentru mulți şi de aceea unii Îi evitau prezența, însă alții căutau prezența Lui tocmai pentru că se simțeau în pace acolo unde era El. (…)

Nu a dat dovadă de slăbiciune niciodată şi nici nu S-a descurajat. El a trăit mai presus de dificultățile din viața Sa, ca în lumina prezenței lui Dumnezeu. A suportat batjocura cu răbdare şi a devenit, în natura Sa umană, un exemplu pentru toți copiii şi tinerii.

Domnul Hristos a arătat mult respect şi dragoste față de mama Sa. Deşi adeseori ea I Se adresa cerându-I să facă ceea ce doreau frații Lui să facă, El nu a arătat nicio-dată nici cea mai mică urmă de necredincioşie.

Maria a fost foarte tulburată când preoții şi conducătorii au venit la ea să se plân-gă de Isus, însă pacea şi încrederea i-au luat în stăpânire inima de îndată ce Fiul ei i-a arătat ce spun Scripturile despre obiceiurile Lui. Uneori ea oscila între Isus şi frații Săi, care nu credeau că El a fost trimis de Dumnezeu; însă ea văzuse suficiente lucruri ca să fie convinsă de caracterul Lui divin. – Youth’s Instructor, 12 decembrie 1895

232

Vineri, 9 august

TÂNĂRUL ISUS

Şi Isus creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.

(Luca 2:52)

Înainte de a veni pe acest pământ, Domnul Isus fusese Rege în ceruri. Fusese la fel de mare ca Dumnezeu, dar i-a iubit atât de mult pe sărmanii oameni de

pe acest pământ că a fost gata să-Și lase deoparte coroana regească, veşmântul regal şi a venit pe acest pământ ca unul dintre noi. El ar fi putut să vină în această lume într-o frumusețe care să fie cu totul deosebită de cea a oamenilor… El ar fi putut veni într-un fel care să-i încânte pe cei care Îl priveau; însă nu acesta a fost planul lui Dumnezeu privind venirea Sa printre noi. El trebuia să fie ca cei care aparțineau familiei omeneşti şi neamului iudaic. Înfățişarea Sa trebuia să fie ca a celorlalte ființe omeneşti, El nu trebuia să aibă o frumusețe ieşită din comun, ceea ce ar fi făcut ca oamenii să arate spre El ca fiind diferit de ceilalți… El a venit în locul nostru, să Se pună garant pentru noi, să plătească datoria pe care păcătoşii trebuiau s-o plătească. El trebuia să trăiască o viață curată pe pământ şi să dove-dească înşelăciunea lui Satana, care îi mințise pe oameni atunci când pretinsese că familia omenească îi aparținea acum lui pentru totdeauna şi că Dumnezeu nu o putea smulge din mâna lui.

Oamenii L-au privit pe Hristos mai întâi ca prunc, ca un copil. Părinții Lui erau foarte săraci, şi El nu avea mai mult pe pământul acesta decât cei mai săraci oameni. El a trecut prin toate încercările prin care trec cei săraci şi umili din pruncie până în copilărie, din tinerețe până la maturitate. (…)

În tinerețe a lucrat împreună cu tatăl Său ca dulgher, arătând în felul acesta că nu există nimic ruşinos în muncă. Deşi era Regele cerurilor, El practica totuşi o meserie umilă, mustrând în felul acesta orice lene manifestată de oameni… Cei care sunt leneşi nu urmează exemplul pe care ni L-a dat Domnul Hristos, căci încă din copilărie El a fost un model de ascultare şi hărnicie. El era ca o rază plăcută de soare în cercul familiei Sale. Îşi făcea partea cu credincioşie şi bucurie, îndeplinindu-Și datoriile umile de zi cu zi. Domnul Hristos a devenit una cu noi ca să ne poată face bine. Mântuitorul lumii nu a trăit o viață de tihnă şi de plăceri egoiste. El nu a ales să fie fiul unui om bogat sau să fie într-o poziție în care oamenii să-L laude sau să-L linguşească. El a trecut prin greutățile acelora care trudesc pentru a putea supraviețui şi astfel a putut fi o mângâiere pentru cei care aveau o meserie umi-lă. Viața sa de trudă este relatată pentru ca noi să putem găsi mângâiere. – Youth’s Instructor, 21 noiembrie 1895


233


MODEL PENTRU TINERI

Iar Pruncul creștea și Se întărea; era plin de înțelepciune.

(Luca 2:40)

Poporul iudeu avea idei greşite cu privire la Mesia şi lucrarea Sa… Ei căutau să vadă acea slavă ce urmează să-L însoțească pe Domnul Hristos atunci când

va veni a doua oară; ei nu studiaseră Biblia ca să ştie că prima Sa venire avea să fie foarte umilă. Însă Domnul Isus a pus întrebări din Scripturi cu referire la prima Sa venire, care făceau lumină în mințile acelora care doreau să primească adevărul. Înainte de a veni pe pământ, El dăduse aceste profeții slujitorilor Săi care le lăsaseră în scris, iar acum, în timp ce El Însuşi studia Biblia, Duhul Sfânt a adus în mintea Sa aceste lucruri şi I-a arătat marea lucrare pe care urma s-o facă pe pământ. Pe măsură ce creştea în cunoştință, El împărțea cunoştințe şi altora. Însă, chiar dacă era mai înțelept decât oamenii învățați, El nu a fost mândru şi nici nu simțea că lucrarea Sa ar fi mai presus de o lucrare umilă. El Și-a făcut partea, împărtăşind povara cu tatăl Său, cu mama şi frații Săi, trudind pentru a-Și ajuta familia. Deşi oamenii învățați erau uimiți de învățătura Lui, El a fost ascultător de părinți şi a lucrat cu mâinile Lui, aşa cum lucrează orice om ce practică o meserie. Se spune despre Domnul Isus că, pe măsură ce anii copilăriei Sale treceau, „El creştea în înțelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”.

Înțelegerea pe care o dobândea continuu cu privire la minunata misiune pe care o avea în lume nu L-a făcut să-Și neglijeze cele mai umile datorii. El a făcut cu bucu-rie lucrul pe care orice copil sau tânăr care trăieşte într-un cămin umil trebuie să-l facă, deoarece ştia ce înseamnă să fii apăsat de sărăcie. El înțelege ispitele prin care trec copiii, căci El Însuşi a trecut prin necazurile şi încercările lor. Hotărârea Sa de a face ceea ce este drept L-a făcut să fie statornic şi neclintit; deşi alții încercau să-L determine să facă ce este rău, El nu a făcut niciodată niciun rău şi nu s-a abătut cu nimic de pe calea adevărului şi a dreptății. A ascultat întotdeauna de părinții Săi şi Și-a îndeplinit toate datoriile. Totuşi copilăria şi tinerețea Sa au fost liniştite şi pline de voioşie. Viața Sa fără pată a stârnit însă invidia şi gelozia fraților Săi, căci ei nu credeau în El. Erau supărați pentru că El nu Se purta în toate lucrurile ca ei şi că nu făcea şi El rele ca ei. În viața de familie, El era întotdeauna vesel, dar niciodată gălăgios. El Se purta mereu ca unul care caută să învețe. Se bucura mult de natură şi Dumnezeu era învățătorul Său. – Youth’s Instructor, 28 noiembrie 1895


234

Duminică, 11 august

TRĂIND ADEVĂRUL

Harul lui Dumnezeu era peste El.

(Luca 2:40)

Chiar din copilăria Sa, Domnul Isus a văzut că oamenii nu trăiau aşa cum cere Biblia. El a studiat Scripturile şi a urmat obiceiurile şi felul de viețuire pe

care îl recomandă Cuvântul lui Dumnezeu; iar când oamenii Îl socoteau vinovat pentru că trăia aşa de smerit şi simplu, El îi îndrepta spre Cuvântul lui Dumnezeu. Frații Lui îi spuneau că Se crede mai bun decât ei şi Îl mustrau pentru că Se consi-dera mai presus de preoții şi conducătorii poporului. Isus ştia că, atâta vreme cât asculta de Cuvântul lui Dumnezeu, nu putea găsi odihnă şi pace acasă.

Pe măsură ce creştea în cunoştință, El era tot mai conştient că oamenii sunt tot mai păcătoşi şi, din cauză că ei urmau porunci omeneşti în loc să se supună porun-cilor lui Dumnezeu, simplitatea, adevărul şi adevărata evlavie aproape că pieriseră de pe pământ. El vedea că oamenii se supuneau unor forme şi ceremonii în cadrul închinării lor față de Dumnezeu, dar treceau pe lângă adevărurile sacre care ar fi dat valoare serviciului lor. El ştia că slujirea lor lipsită de credință nu le folosea la nimic şi nu le putea aduce pace şi odihnă. Ei nu aveau cum să ştie ce înseamnă libertatea spiritului atâta vreme cât nu Îi slujeau lui Dumnezeu în adevăr.

Domnul Isus nu privea întotdeauna tăcut la aceste slujbe fără valoare, ci uneori le spunea oamenilor că se află pe o cale greşită. Din cauză că El făcea repede distincție între ce era fals şi ce era autentic, frații Lui se supărau pe El şi spuneau că orice pro-povăduiesc preoții trebuie considerat sfânt, ca o poruncă din partea lui Dumnezeu. Însă Domnul Isus i-a învățat, atât prin cuvânt, cât şi prin propriul exemplu, că oame-nii trebuie să se închine lui Dumnezeu aşa cum le cere El şi să nu urmeze tradițiile omeneşti pe care le susțineau învățătorii lor. (…)

Preoții şi fariseii erau şi ei supărați pentru că acest copil nu accepta invențiile lor omeneşti, cuvintele şi tradițiile lor. Ei considerau că El nu le respectă religia şi nici pe rabinii care impuseseră acele ceremonii. El le spunea că prețuieşte fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu şi le cerea să Îi arate din Scriptură în ce consta greşeala Sa. El le-a atras atenția asupra faptului că ei aşezau cuvântul oamenilor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu şi, în acest fel, îi făceau pe oameni să-L desconsi-dere pe Dumnezeu prin ascultarea de aceste porunci omeneşti. – Youth’s Instructor, 5 decembrie 1895

235

Luni, 12 august

SCRIPTURA ERA CĂLĂUZA LUI ISUS

Toți care-L auzeau rămâneau uimiți de priceperea și răspunsurile Lui.

(Luca 2:47)

Ei [rabinii] ştiau că El era cu mult înaintea lor în privința înțelegerii spirituale, iar viața Lui era o viață fără pată, totuşi erau furioşi pe El pentru că nu Și-ar fi

călcat nicidecum pe conştiință ascultând de cerințele lor. Nereuşind să-L convingă că trebuie să considere sacre tradițiile omeneşti, ei au venit la Iosif şi Maria şi li s-au plâns că Isus apucase pe o cale greşită în privința obiceiurilor şi tradițiilor lor. Domnul Isus ştia ce înseamnă ca familia Sa să fie divizată împotriva Lui din cauza convingerilor Lui religioase. Îi plăcea pacea, însă ştia cum e când aceştia nu-L agreau. A îndurat ocară şi mustrări pentru că apucase pe o cale dreaptă şi pentru că nu ar fi făcut rău doar pentru că şi ceilalți făceau rău, ci era credincios poruncilor lui Iehova. Frații Lui L-au mustrat pentru că stătea deoparte de cere-moniile pe care le învățau rabinii, căci ei socoteau cuvântul oamenilor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, plăcându-le mai mult să fie lăudați de oameni decât să fie prețuiți de Dumnezeu.

Domnul Isus a făcut din Cuvântul lui Dumnezeu studiul Lui continuu; iar când cărturarii şi fariseii au încercat să-L facă să accepte învățăturile lor, El i-a întâmpinat cu Scriptura şi n-au putut face nimic pentru a-L convinge că au dreptate. El părea a cunoaşte Scripturile de la început până la sfârşit, şi le repeta în aşa fel încât ieşea la iveală adevărata lor însemnătate… Erau furioşi că acest copil îndrăznea să le pună sub semnul întrebării cuvântul, când de fapt era de datoria lor să studieze şi să ex-plice Scripturile.

Frații Lui Îl amenințau şi căutau să-L silească să facă ce este rău, însă El Îşi vedea de drum, făcând din Scriptură călăuza Sa. Din momentul în care părinții Săi L-au găsit la templu întrebând şi răspunzând la întrebările celor învățați, ei nu au mai putut înțelege cursul vieții Sale. Tăcut şi blând, El părea a fi cu totul deosebit. Ori de câte ori putea, se ducea singur în câmpie sau pe munte să fie în comuniune cu Dum-nezeul naturii. După ce Îşi termina lucrul, se plimba pe malul lacului, printre copacii din pădure sau prin văile pline de verdeață, unde se putea gândi la Dumnezeu şi unde Îşi putea înălța sufletul în rugăciune către cer. După timpul petrecut astfel, Se întorcea acasă şi Îşi relua îndatoririle umile ale vieții, dând tuturor un exemplu de răbdare şi sârguință în lucru. – Youth’s Instructor, 5 decembrie 1895

236

Marți, 13 august

ISUS ERA DIN NAZARET

Poate ieși ceva bun din Nazaret?

(Ioan 1:46)

Domnul Hristos Și-a petrecut primii treizeci de ani din viață în obscurul sat Nazaret. Locuitorii acestui sat erau proverbiali pentru răutatea lor, de aici şi

întrebarea lui Natanael: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” Evangheliştii spun însă foarte puțin despre primii ani ai vieții lui Isus. Cu excepția scurtei relatări cu pri-vire la călătoria Sa împreună cu părinții la Ierusalim, nu avem decât această simplă declarație: „Iar Pruncul creştea şi Se întărea, era plin de înțelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El.”

Copiii şi tinerii sunt adesea plasați în împrejurări care nu sunt favorabile unei vieți creştine şi ei cedează degrabă ispitelor şi aduc ca scuză pentru viața lor păcă-toasă împrejurările care le-au fost nefavorabile. (…)

Domnul Hristos Și-a aşezat picioarele pe cărarea cea mai aspră pe care ar putea călători vreodată copiii şi tinerii. El nu a căutat pentru Sine o viață de belşug şi ne-păsare. Părinții Lui erau săraci şi depindeau de truda zilnică pentru supraviețuire; de aceea, viața lui Hristos a fost o viață de sărăcie, lepădare de sine şi lipsuri. El a împărtăşit cu părinții Săi viața lor de muncă plină de sârguință.

Nimeni nu va fi chemat vreodată să-şi desăvârşească un caracter creştin în condiții mai nefavorabile decât cele ale Mântuitorului nostru. Faptul că Domnul Hristos a trăit treizeci de ani în Nazaret, despre care mulți spuneau că s-ar mira dacă ar ieşi ceva bun din el, constituie o mustrare pentru tinerii care consideră că un ca-racter religios trebuie să se conformeze circumstanțelor. Dacă împrejurările în care se formează tinerii sunt neplăcute sau chiar grele, mulți socotesc acest lucru drept scuză pentru lipsa unui caracter creştin. Exemplul lui Hristos este o mustrare pentru ideea că urmaşii Săi sunt dependenți de locul în care trăiesc, de soartă sau de prospe-ritate pentru a putea trăi fără păcat. Domnul Hristos îi învață pe aceştia că viețuirea cu credincioşie va face din orice loc sau situație în care îi cheamă providența lui Dumnezeu unul onorabil, oricât ar fi de umil. (…)

Încercările şi lipsurile de care se plâng atât de mulți tineri, Domnul Hristos le-a îndurat fără să murmure. Și această disciplină este exact ceea ce au nevoie aceşti tineri, căci aceasta va conferi statornicie caracterului lor şi îi va face asemenea lui Hristos, puternici în spirit pentru a rezista ispitei. Prin rugăciune zilnică către Dum-nezeu, ei vor primi înțelepciune şi har de la El pentru a duce lupta vieții şi a face față realităților aspre ale acesteia, ieşind biruitori. – Youth’s Instructor, martie 1872

237

Miercuri, 14 august

PRIN CUVINTE ŞI EXEMPLU

Şi gloata cea mare Îl asculta cu plăcere.

(Marcu 12:37)

Domnul Hristos nu a considerat nicio ființă omenească lipsită de valoare sau fără nădejde, ci căuta să aplice remediul salvator pentru fiecare suflet care

avea nevoie de ajutor. Oriunde Se afla, El avea o lecție de prezentat, care era cea potrivită pentru momentul şi împrejurarea respectivă. El căuta să inspire speranță celor mai decăzuți şi nepromițători, punându-le în față ideea că pot deveni fără pată sau zbârcitură şi pot avea un caracter asemenea Lui. Ei pot deveni copii ai lui Dumnezeu şi pot fi lumina lumii, chiar dacă trăiesc printre oameni răi. Acesta a fost motivul pentru care atât de mulți oameni Îl ascultau cu bucurie. Încă din copilărie, El a lucrat pentru alții, făcând ca lumina Sa să strălucească în întunericul moral al lumii. Purtând şi poveri în viața de familie şi lucrând în locuri publice, El a arătat tuturor cum este caracterul lui Dumnezeu. El încuraja orice avea legătură cu viața reală, însă nu-i încuraja pe tineri spre reverii cu privire la viitor. El i-a învățat prin cuvinte şi exemplu că viitorul va fi decis de felul cum îşi trăiesc pre-zentul. Destinul nostru depinde de felul cum ne trăim viața. Cei care nutresc ceea ce este bine, care aduc la îndeplinire planul lui Dumnezeu, chiar dacă este vorba de o sferă mică de acțiune, care fac ce este bine pentru că aşa e drept, vor descoperi curând noi câmpuri în care vor putea fi de folos. (…)

Este privilegiul nostru ca acum să avem o parte în lucrarea şi misiunea Dom-nului Hristos. Noi putem să fim împreună-lucrători cu El. În orice lucrare am fi chemați să ne angajăm, noi putem lucra împreună cu Hristos. El face tot ce-I stă în putere pentru a ne face liberi, pentru a face ca viețile noastre, acum îmbâcsite şi înguste, să pornească la lucru spre binecuvântarea şi ajutorarea altora. El doreşte să ne facă să înțelegem că avem responsabilitatea de a face bine şi că, dacă nu ne facem lucrarea, vom suferi pierderi. (…)

Domnul Isus a avut pe inimă povara mântuirii familiei omeneşti. El ştia că oa-menii vor fi veşnic pierduți dacă nu-L vor primi şi nu vor fi schimbați în ce priveşte scopul şi viața lor. Aceasta constituia povara sufletului Său şi trebuia să o ducă singur. Nimeni cu ştia cât era de grea povara purtată de inima Sa; însă, încă din tinerețea Sa, El tânjea să fie o lumină în lume şi Și-a propus ca viața Sa să fie „lumina lumii”. El Și-a atins scopul şi această lumină încă luminează pe cei ce sunt în întuneric. Să umblăm în lumina pe care ne-a dat-o El! – Youth’s Instructor, 2 ianuarie 1896

238

Joi, 15 august

SĂ BIRUIM AŞA CUM A BIRUIT HRISTOS

Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.

(Evrei 4:15)

Fiind pe punctul de a-Și începe lucrarea, Domnul Hristos a fost botezat de Ioan. Ieşind din apă, El S-a plecat pe malurile Iordanului şi a înălțat către Tatăl o ru-

găciune cum cerul nu mai auzise niciodată până atunci… Cerurile s-au deschis şi un porumbel care părea ca de aur strălucitor s-a aşezat asupra lui Isus; şi S-a auzit glasul Dumnezeului infinit spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea.”

Acest răspuns vizibil la rugăciunea Fiului lui Dumnezeu are o semnificație pro-fundă pentru noi. (…)

Toți pot găsi odihnă, pace şi siguranță înălțându-şi rugăciunile către Dumnezeu în numele scumpului Său Fiu. Aşa cum cerurile s-au deschis la rugăciunea lui Hris-tos, la fel se vor deschide şi la rugăciunile noastre.

De la Iordan, Domnul Isus a fost condus în pustia ispitirii. „Acolo a postit pa-truzeci de zile şi patruzeci de nopți. La urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.»”

Adam a fost biruit la capitolul poftă, iar Domnul Hristos trebuia să fie biruitor în acest punct. Puterea care se afla asupra Sa venea direct de la Tatăl, şi El nu trebuia s-o exercite în favoarea Sa… El l-a întâmpinat pe vrăjmaş în puterea unui „aşa zice Domnul”. „Omul nu trăieşte numai cu pâine”, a spus El, „ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.

Experiența lui Hristos ne este nouă de folos. Exemplul Său în felul cum a biruit pofta arată cum pot să biruiască cei care vor să fie urmaşi ai Săi.

Domnul Hristos a fost supus ispitirii, aşa cum sunt supuşi ispitei membrii fami-liei omeneşti, însă nu era voia lui Dumnezeu ca El să-Și exercite puterea divină în favoarea Sa. Dacă nu ar fi stat ca reprezentant al nostru, inocența lui Hristos L-ar fi scutit să treacă prin acest chin; însă tocmai datorită inocenței Lui, El a simțit atât de puternic asalturile lui Satana. Toată suferința care era urmarea păcatului a fost simțită de Fiul lui Dumnezeu fără de păcat. Satana a zdrobit călcâiul lui Hristos, însă fiecare chin îndurat de Hristos, fiecare strângere de inimă, fiecare frământare, toate aduceau la îndeplinire planul mântuirii noastre. Fiecare lovitură a vrăjmaşului ricoşa asupra Lui Însuşi. Hristos a zdrobit capul şarpelui. – Youth’s Instructor, 21 decembrie 1899

239

Vineri, 16 august

HRISTOS, CALEA SPRE BIRUINŢĂ

„Pleacă Satano… căci este scris.”

(Matei 4:10)

Satana fusese înfrânt la prima ispitire. Apoi el L-a luat pe Hristos pe streaşina Templului din Ierusalim şi I-a cerut să dovedească că este Fiul lui Dumnezeu

aruncându-se jos de la înălțimea aceea amețitoare. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”, I-a zis el, „aruncă-te jos, căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta, şi ei te vor lua pe mâini, ca nu cumva să te loveşti cu piciorul de vreo piatră.» A face acest lucru ar fi fost o încumetare din partea lui Hristos, aşa că El nu a cedat. „De asemenea, este scris”, a zis Isus: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dum-nezeul tău.” Din nou, planul ispititorului a fost zădărnicit. Hristos fusese biruitor.

Încumetarea constituie o ispită comună şi, când ne asaltează cu aceasta, Satana câştigă biruința aproape de fiecare dată. Cei care susțin că sunt înrolați în lupta împo-triva răului se aruncă adesea fără chibzuință în ispită şi ar fi necesară o minune pen-tru a ieşi din aceasta neîntinați. Promisiunile prețioase ale lui Dumnezeu nu ne sunt date pentru a ne face mai puternici sau pentru a ne bizui pe ele atunci când ne arun-căm fără rost în primejdie. Domnul ne cere să acționăm într-o umilă dependență de călăuzirea Sa. „Nu stă în puterea omului când umblă să-şi îndrepte paşii spre țintă” (Ieremia 10:23). În Domnul stă propăşirea şi viața noastră. „Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra” (Psalmii 37:5). Fiind copii ai lui Dumnezeu, noi trebuie să ne menținem un caracter creştin consecvent.

Când vă rugați… ca să nu cădeți în ispită, aduceți-vă aminte că lucrarea voastră nu se încheie cu rugăciunea. Atât cât vă stă în putință, trebuie să vă răspundeți sin-guri la rugăciuni rezistând ispitei. Rugați-L pe Domnul Isus să facă pentru voi ceea ce nu puteți face singuri. Având Cuvântul lui Dumnezeu drept călăuza noastră şi pe Domnul Isus ca Învățător, nu trebuie să fim ignoranți cu privire la cerințele lui Dumnezeu sau să nu ținem seama de uneltirile lui Satana.

„Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărățiile pă-mântului şi strălucirea lor şi I-a zis: «Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie dacă Te vei arunca cu fața la pământ şi Te vei închina mie.»” Atunci divinitatea a străfulgerat prin umanitate. „Pleacă Satano”, i-a răspuns Isus, „Căci este scris: «Domnului Dum-nezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.»” Satana nu a mai venit cu o altă ispită. El a plecat din prezența Domnului Hristos ca un duşman înfrânt. – Youth’s Instructor, 21 decembrie 1899


240


NU L-AU PRIMIT

A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.

(Ioan 1:11)

La prima venire a lui Hristos, care a avut loc în aparentă obscuritate, îngerii din ceruri abia s-au reținut a-şi revărsa pe cât au dorit laudele lor pentru a onora

naşterea Fiului lui Dumnezeu. Dar glorioasele manifestări ale cerului nu au fost pe deplin reținute. Minunatul eveniment nu a avut loc fără a-i fi atestat caracterul divin. Această naştere, pentru care s-au făcut atât de puține pregătiri pe pământ, a fost celebrată în curțile cereşti cu laudă şi recunoştință în folosul păcătoşilor. (…)

Cel care a venit în trup omenesc şi S-a supus unei vieți umile fusese Maiestatea cerului, Prințul vieții, cu toate acestea mai-marii pământului, prinții şi conducătorii şi chiar propriul Lui popor, nu L-au cunoscut. Ei nu L-au recunoscut ca fiind Mesia cel mult aşteptat. Deşi făcuse minuni extraordinare, deşi deschisese ochii orbilor şi adusese pe morți la viață, Domnul Hristos a suferit ura şi răutatea oamenilor pe care venise să-i binecuvânteze. Ei L-au privit ca păcătos şi L-au acuzat că scoate afară demonii cu domnul demonilor. Circumstanțele naşterii Sale erau misterioase şi fuseseră remarcate de conducători. Ei L-au acuzat că S-a născut în păcat. Prințul cerului fusese insultat din cauza inimii stricate, a necredinței şi blasfemiei poporului Său. Ce lucru veninos este necredința! Ea a început odată cu primul mare apostat şi până la ce dimensiuni înfricoşătoare îi poate conduce pe cei ce apucă pe cărarea sa se poate vedea în respingerea de către iudei a lui Mesia.

Conducătorii lui Israel susțineau că înțeleg profețiile, însă ei primiseră idei false cu privire la felul venirii lui Hristos. (…)

Acela care a murit pentru păcătoşi va fi chiar acela care-i va judeca în ziua finală; căci Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” şi „I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului” (Ioan 5:22,27).

Ce zi va fi atunci când cei care L-au respins pe Hristos Îl vor privi pe Acela pe care L-au străpuns. Vor vedea atunci că El le-ar fi putut oferi tot cerul dacă ar fi stat alături de El ca nişte copii ascultători; că El a plătit un preț infinit pentru răscumpă-rarea lor şi că nu au vrut să accepte eliberarea din robia teribilă a păcatului. Au ales să stea sub stindardul cel negru al răzvrătirii atunci când se apropia ceasul încheierii harului. – Review and Herald, 5 septembrie 1899


241


DESCOPERIND PE TATĂL

Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.

(Ioan 14:9)

Faptul că oamenii erau mai interesați de învățăturile lui Hristos decât de discuțiile seci şi monotone ale învățătorilor iudei i-a scos din minți pe cărturari

şi farisei. Aceşti învățători vorbeau cu nestatornicie, interpretând Scripturile ca însemnând acum un lucru şi puțin mai încolo, alt lucru. Aceasta făcea ca poporul să fie în mare confuzie. Însă, când Îl ascultau pe Domnul Isus, inimile lor se încăl-zeau şi erau mângâiați. El Îl prezenta pe Dumnezeu ca pe un Tată iubitor, nu ca pe un judecător răzbunător. El i-a atras pe toți, mari şi mici, bogați şi săraci, să-L vadă pe Dumnezeu în adevăratul Său caracter, învățându-i pe toți să-L cheme folosind apelativul acesta scump „Tatăl nostru”.

Prin fapte de iubire şi de milă, Domnul Hristos a înlăturat vechile tradiții şi po-runcile făcute de oameni şi a prezentat iubirea Tatălui în deplinătatea sa inepuiza-bilă. Glasul Său calm, sincer, melodios cădea ca un balsam pe spiritul rănit. El des-coperea imaginea lui Dumnezeu reflectată în Sine Însuşi. El prezenta ascultătorilor Săi adevărurile din profeții, separându-le de interpretările obscure ale cărturarilor şi fariseilor. A răspândit pe oriunde trecea boabele prețioase ale cerului.

Hotărâți să audă ce spune Isus ucenicilor Săi, cărturarii şi fariseii au trimis spioni pe urmele Sale. Aceste iscoade au notat cuvintele Sale şi le-au raportat autorităților iudaice, care, atunci când le-au auzit, aproape că s-au situat de partea lor prin aceeaşi furie turbată pe care o considerau zel pentru Dumnezeu.

De îndată ce membrii sinedriului s-au sfătuit, cei care susțineau că acest om tre-buie oprit imediat nu erau orice fel de oameni sau din cei cu prejudecăți puternice. (…)

Ei au văzut că influența lui Hristos asupra oamenilor devenea mult mai mare de-cât a lor. Doreau foarte mult să-L zdrobească pentru că îndrăznise să facă fără efect tradițiile lor, însă se temeau să acționeze deschis din cauza poporului. Ei gândeau că, dacă vor acționa în secret, urmărindu-I cuvintele şi faptele, vor găsi curând acuzații suficiente împotriva Lui astfel încât să-L poată judeca pentru viața Sa.

Domnul Hristos dăduse lumină conducătorilor lui Israel, astfel că ei nu aveau scuză. Nu rămăsese nimic nefăcut din ceea ce s-ar fi putut face pentru a-i convinge că se află pe un drum greşit. – Review and Herald, 5 martie 1901

242

Luni, 19 august

ORBIŢI DE PREJUDECĂŢI

Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeți în Acela pe care L-a trimis El.

(Ioan 5:38)

Cum uneori în lucrarea lui Hristos divinitatea străfulgera prin umanitate şi El stătea transfigurat înaintea oamenilor, conducătorii iudeilor erau profund

impresionați. Însă de îndată ce începeau să vorbească iar unii cu alții, necredința lor se întărea şi dovezile care ar fi trebuit să-i convingă erau respinse. Cea mai puternică dovadă nu constituia dovadă pentru ei, în timp ce argumentele cele mai slabe şi superficiale, dacă erau împotriva adevărului adus de Mântuitorul, erau puternice în opinia lor. Ei porniseră pe o cale ce îi ducea spre ruină veşnică.

Domnul Hristos a văzut că învățătorii iudei interpretaseră greşit Cuvântul lui Dumnezeu şi i-a îndemnat să-l studieze mai atent. Îl El au fost împlinite repede tipurile şi umbrele rânduielii iudaice. Dacă ei ar fi cercetat Scripturile aşa cum ar fi trebuit, ei ar fi descoperit că El nu pretindea nimic din ceea ce nu I S-ar fi cuvenit.

Dacă iudeii ar fi cercetat Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum ar fi trebuit, ei ar fi vă-zut că Isus din Nazaret era Mesia. Însă în studiul lor, ei fuseseră călăuziţi de mândrie, egoism şi ambiție şi au descoperit un Mesia al propriei plăsmuiri. De aceea, atunci când Mântuitorul a venit ca un om umil, zădărnicindu-le, prin învățăturile Sale, teoriile şi tradițiile stabilite de mult timp şi prezentând adevărul, care era total opus practicilor lor, ei au spus: „Cine este acest intrus care îndrăzneşte să nu țină cont de autoritatea noastră?” Domnul Hristos nu a venit aşa cum aşteptaseră ei; de aceea au refuzat să-L primească şi L-au numit înşelător şi impostor. În loc să-L asculte pentru a putea afla adevărul, ei ascultau cu intenții rele, pentru a-i putea găsi vreun nod în papură. Și odată ce puseseră piciorul pe prima treaptă a marii scări a răzvrătirii, nu a fost lucru greu pentru Satana să-i determine să devină mai înverşunați în opoziția lor. Lucrările minunate ale lui Hristos, pe care Dumnezeu le intenționase ca o dova-dă din cer pentru ei, Satana i-a făcut să le interpreteze împotriva Lui. Cu cât Dum-nezeu le vorbea mai mult prin lucrările Sale de milă şi iubire, cu atât deveneau mai aprigi în împotrivirea lor. Orbiți de prejudecăți, ei au refuzat să recunoască originea divină a lui Isus. (…)

El era Dumnezeu în trup omenesc şi nu putea să facă altceva decât lucrările lui Dumnezeu. – Review and Herald, 26 martie 1901

243

Marți, 20 august

ACŢIONEAZĂ CÂND SE IVEŞTE OCAZIA

Vrei să te faci sănătos?

(Ioan 5:6)

Vindecarea slăbănogului de la Betesda constituie o lecție de mare valoare pentru fiecare creştin şi, de asemenea, o lecție de o însemnătate solemnă şi

înfricoşătoare pentru cei necredincioşi şi sceptici. În timp ce slăbănogul stătea lângă scăldătoare neajutorat şi aproape deznădăjduit, Isus S-a apropiat şi l-a între-bat plin de milă: „Vrei să te faci sănătos?” Să se facă sănătos! Aceasta fusese povara dorinței şi rugăciunilor sale timp de mulți ani obositori. Cu nerăbdare şi tremu-rând, omul a spus tot ce făcuse, eforturile depuse şi dezamăgirile prin care a trecut. Niciun prieten nu se găsea prin preajmă ca să-l ajute, cu braț puternic, să ajungă la izvorul tămăduitor. Apelurile sale pentru ajutor, rostite în agonie, nu au fost băgate în seamă; toți cei din jurul său erau dintre aceia care căutau să-i ajute pe cei dragi ai lor. Când, la mişcarea apelor, căuta cu greutate să ajungă la scăldătoare, un altul ajungea întotdeauna înaintea lui.

Domnul Isus a privit la cel în suferință şi i-a spus: „Scoală-te, ridică-ți patul şi umblă.” Nu i-a dat asigurarea ajutorului divin, nu a fost nicio manifestare a puterii făcătoare de minuni. „Ce minune?” ar fi putut răspunde omul, „Este imposibil! Cum aş putea acum să mă aştept să îmi pot folosi membrele dacă timp de treizeci şi opt de ani acestea nu au ascultat de voința mea?” Din punct de vedere omenesc, un aseme-nea raționament pare normal. Suferindul ar fi putut lăsa loc îndoielii şi ar fi permis ca ocazia scoasă în cale de Dumnezeu să treacă nefolosită. Dar nu; fără nicio ezitare, el s-a prins de unica lui şansă. În timp ce încerca să facă ceea ce i-a spus Domnul Hristos, tăria şi vigoarea l-au luat în stăpânire şi s-a făcut sănătos.

Vrei tu, dragă cititorule care te lupți cu îndoiala, să primeşti binecuvântarea Domnului? Încetează să pui sub semnul întrebării cuvântul Său şi să nu ai încredere în făgăduințele Sale. Ascultă porunca Mântuitorului, şi vei primi tărie. Dacă eziți şi începi o discuție cu Satana sau te gândeşti la dificultăți şi improbabilități, ocazia care este a ta va trece şi poate nu se va mai întoarce niciodată.

Minunea de la Betesda ar fi trebuit să-i convingă pe toți cei ce priveau că Isus este Fiul lui Dumnezeu. (…)

La porunca lui Hristos, paraliticul şi-a ridicat pur şi simplu rogojina pe care stă-tuse întins, iar acum Satana, întotdeauna prezent cu insinuările sale, sugera că acest act ar putea fi interpretat ca o încălcare a Sabatului... Spera astfel ca o eventuală dispută în direcția aceasta să distrugă credința pe care actul de vindecare al Mântui-torului o inspirase în unele inimi. – Signs of the Times, 8 iunie 1882

244

Miercuri, 21 august

DOVEZI DIN BELŞUG PENTRU CREDINŢĂ

Omul... le-a spus iudeilor că Isus este Acela care-l făcuse sănătos.

(Ioan 5:15)

În timp ce omul vindecat mergea cu paşi repezi şi vioi, pulsând de vigoare şi sănă-tate, cu fața radiind de fericire şi bucurie, s-a întâlnit cu fariseii care i-au spus, cu

un aer de mare sfințenie, că nu este legal să-şi ducă patul în Sabat. Nu exista niciun semn că s-ar fi bucurat de eliberarea celui ce fusese captiv neputinței atât de mult timp, nicio exclamație de bucurie că printre ei se afla Unul care putea vindeca tot felul de boli. Tradițiile lor fuseseră desconsiderate, şi acest lucru i-a determinat să închidă ochii la orice fel de dovadă a manifestării puterii divine.

Bigoți şi plini de sine, ei nu ar fi admis nicidecum că interpretau greşit adevă-ratul scop al Sabatului. În loc să se critice pe ei înşişi, au început să-L condamne pe Hristos. Avem de-a face cu oameni care au acelaşi spirit şi în zilele noastre, care sunt orbiți de păcat şi, cu toate acestea, se măgulesc că au dreptate, iar toți cei care sunt diferiți de ei sunt greşiți.

Bărbatul asupra căruia fusese făcută minunea nu a intrat în controverse cu acu-zatorii săi. El le-a spus doar: „Acela care m-a făcut sănătos mi-a spus: «Ridică-ți patul şi umblă.»”

Când au aflat că Isus din Nazaret fusese Cel care făcuse minunea vindecătoare, au căutat pe față să-l omoare „pentru că făcuse aceste lucruri în ziua Sabatului”. Aceşti prefăcuți riguroşi erau atât de plini de zel pentru tradițiile lor, încât, pentru a le susține, erau în stare să calce Legea lui Dumnezeu!

La acuzațiile lor, Domnul Isus a răspuns calm: „Eu lucrez în perfectă armonie cu Tatăl Meu.” Acest răspuns le-a furnizat un alt pretext pentru a-L condamna. Ucide-rea Lui era dorința inimii lor şi nu aşteptau decât un motiv plauzibil ca să-I ia viața. Însă Domnul Isus a continuat neclintit să-Și prezinte poziția. „Fiul nu poate face nimic de la Sine, ci doar ce vede la Tatăl că face: căci ce face El, face şi Fiul.”

Dumnezeu lucrează prin cine alege El, prin căile şi mijloacele pe care le alege, însă întotdeauna unii vor fi de partea fariseilor care critică.

Dumnezeu doreşte ca toți să creadă, nu pentru că nu există posibilitatea îndoie-lii, ci pentru că există dovezi din belşug pentru a avea credință. – Signs of the Times, 8 iunie 1882

245

Joi, 22 august

VINDECAREA ORBULUI

N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

(Ioan 9:3)

Când trecea, Isus a văzut un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat: „Învățătorule, cine a păcătuit, omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?”

Din întrebarea pe care I-au pus-o lui Isus ucenicii, reiese că ei credeau că toate bolile şi suferințele sunt rezultatul păcatului. Și este adevărat, dar Domnul Isus a vrut să arate că era greşită concepția conform căreia cel care suferea mai mult era neapă-rat şi un mare păcătos. În timp ce încerca să le schimbe acest mod de a gândi, El a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat şi, ungând cu aceasta ochii orbului, i-a spus: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului (care, tălmăcit, înseamnă «Tri-mis»); el s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând.” Domnul Isus a răspuns întrebării pe care i-au pus-o ucenicii într-un mod practic, în felul în care răspundea întrebărilor care I se puneau din curiozitate. Nu era treaba ucenicilor să discute cine a păcătuit sau nu, ci ei trebuiau să înțeleagă puterea lui Dumnezeu, îndurarea şi mila Sa mani-festate în redarea vederii orbului. Toți trebuiau să înțeleagă că nu exista nicio putere vindecătoare în tină sau în scăldătoarea la care a fost trimis să se spele, ci acea putere se afla în Hristos. (…)

Prietenii şi cunoştințele tânărului care fusese vindecat îl priveau cu îndoială, căci atunci când i s-au deschis ochii, fața acestuia s-a schimbat, a început să radieze şi l-a făcut să pară un alt om. „Este el oare?” era întrebarea care trecea de la unul la altul. Unii ziceau: „Seamănă cu el”, însă cel care primise marea binecuvântare a făcut să înceteze discuția, spunând: „Eu sunt.” El le-a spus apoi de Isus şi în ce fel l-a vinde-cat, iar ei l-au întrebat: „«Unde este Omul acela?» El a răspuns: «Nu ştiu.» Au adus la farisei pe cel ce fusese orb. Și era o zi de Sabat când făcuse Isus tină şi-i deschisese ochii… Atunci, unii din farisei au început să zică: «Omul acesta nu vine de la Dum-nezeu pentru că nu ține Sabatul.» Alții ziceau: «Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?» Și era dezbinare între ei.”

Ei nu ştiau că Acela care făcuse Sabatul, care cunoştea toate îndatoririle legate de Sabat, fusese Cel ce-l vindecase pe orb. – Signs of the Times, 23 octombrie 1893

246

Vineri, 23 august

APA VIEŢII

A venit o femeie din Samaria să scoată apă. „Dă-Mi să beau!” i-a zis Isus.

(Ioan 4:7)

Ca mântuitor al lumii, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa natura noastră ome-nească… Flămând şi însetat, El a rămas să Se odihnească la fântâna lui Iacov,

lângă cetatea Sihar, în timp ce ucenicii se duseseră să cumpere mâncare în cetate.În timp ce Isus stătea lângă fântână, apa rece şi proaspătă, care era atât de aproa-

pe, dar în acelaşi timp inaccesibilă Lui, a făcut să-I sporească şi mai mult setea. Nu avea nici frânghie, nici vas cu care să scoată apă şi aştepta să vină cineva la fântână. El ar fi putut face o minune ca să poată bea din fântână, dacă ar fi dorit, dar nu acesta era planul lui Dumnezeu. (…)

„A venit o femeie din Samaria să scoată apă. «Dă-Mi să beau!» i-a zis Isus. Feme-ia a răspuns: «Cum? Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?» Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.” Hristos era aproape de femeia din Samaria, dar ea nu Îl cunoştea. Ea înseta după adevăr, dar nu ştia că acela care era Adevărul Se afla lângă ea şi era în stare să o lumineze. Și astăzi există suflete însetate care stau aproape de fântâna de viață. Dar acestea caută departe de fântâna ce conține apa proaspătă şi, chiar dacă li se spune că apa se află aproape de ei, nu cred.

Isus a răspuns femeii: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, şi El ți-ar fi dat apă vie. «Doamne», i-a zis femeia, «n-ai cu ce să scoți apă şi fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?»” Da, Isus i-ar fi putut răspunde: Cel care îți vorbeşte este Însuşi Fiul lui Dumnezeu; Eu sunt mai mare decât părintele vostru Iacov, căci înainte de Avraam, sunt Eu. Însă El i-a dat următorul răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în El într-un izvor de apă care va țâşni în viața veşnică.”

Domnul Hristos fusese într-adevăr apa vieții pentru Abel, Set, Enoh, Noe şi pen-tru toți cei ce au primit învățăturile Lui, aşa cum este şi acum pentru cei care Îi cer băutura înviorătoare. – Signs of the Times, 22 aprilie 1897


247


POTOLIND SETEA SUFLETULUI

„Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot.”

(Ioan 4:15)

Femeia era atât de uimită de cuvintele Lui, încât şi-a lăsat urciorul la fântână şi, uitând de setea străinului şi de cererea acestuia de a-I da să bea, uitând de

drumul pe care ea însăşi l-a făcut la fântână, asculta cu cea mai mare atenție din dorința de a auzi fiecare cuvânt.

Domnul Isus a schimbat apoi brusc subiectul conversației şi i-a spus femeii să-l cheme pe bărbatul ei. Ea a răspuns sincer: „«N-am bărbat.» Isus i-a zis: «Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut, şi acela pe care-l ai acum nu-ți este bărbat. Aici ai spus adevărul.»”

De îndată ce trecutul ei i-a fost prezentat în față, femeia a început să tremure. A început să-şi conştientizeze păcatul. „Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc.” Și atunci, pentru a îndrepta discuția în altă direcție, ea a încercat să-L conducă pe Domnul Hristos într-o controversă privind diferențele religioase dintre ei. (…)

Duhul lui Dumnezeu a început să-Și facă lucrarea asupra inimii samaritencei… Nicio învățătură din cele auzite de ea până atunci nu trezise în ea conştiința morală şi nici simțământul unei nevoi mai înalte.

Hristos a citit dincolo de ceea ce se vede la suprafață şi a făcut-o conştientă pe samariteancă de setea sufletului ei pe care apa de la fântâna din Sihar n-ar fi putut să i-o potolească niciodată.

Setea naturală a femeii din Samaria o condusese să-şi descopere setea sufletului după apa vieții.

Uitând de drumul pe care-l făcuse la fântână, femeia şi-a lăsat urciorul acolo şi s-a dus în cetate, spunând tuturor celor pe care-i întâlnea: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul?”

Cisternele pământului se golesc adeseori, rezervoarele acestuia seacă; însă în Hristos există un izvor de viață din care putem scoate continuu… Nu există perico-lul de a se epuiza rezervele; căci Hristos este izvorul inepuizabil al adevărului. El a fost fântâna de apă vie încă de la căderea lui Adam. El spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.” Și „oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în El într-un izvor de apă care va țâşni în viața veşnică.” – Signs of the Times, 22 aprilie 1897


248


HRĂNIREA CELOR CINCI MII

Dați-le voi să mănânce.

(Matei 14:16)

Ucenicii credeau că se retrăseseră într-un loc unde nu puteau fi descoperiți, însă, de îndată ce mulțimea nu L-a mai văzut pe Învățătorul divin, a întrebat:

„Unde este El?” Unii dintre ei observaseră direcția în care porniseră Hristos şi ucenicii Săi şi în curând o mare gloată Îl căuta pe Domnul Hristos. S-au mai adă-ugat pe parcurs şi alții, până ce mulțimea ajunsese la nu mai puțin de cinci mii de bărbați, în afară de femei şi copii.

De pe coama dealului, Isus privea la mulțimea în mişcare şi inima Sa mare şi pli-nă de iubire şi compasiune a fost profund mişcată. Deşi fusese întrerupt din odihna Sa, nu era lipsit de răbdare. Părăsind locul unde Se retrăsese pe munte, a găsit un loc potrivit de unde putea sluji nevoilor lor spirituale. (…)

Poporul asculta cuvintele pline de îndurare ce curgeau fără încetare de pe bu-zele Fiului lui Dumnezeu. Ei Îi ascultau cuvintele plăcute, atât de simple şi clare, care erau ca balsamul din Galaad pentru sufletele lor. Mâna Sa divină, vindecătoare, adusese bucurie şi viață celor care muriseră şi pe care îi înviase, şi sănătate celor ce suferiseră de diferite boli. Ziua aceea părea ca şi cum cerul ar fi coborât pe pământ, şi oamenii aproape că nici nu şi-au dat seama cât de mult trecuse de când nu mai mâncaseră nimic.

„Fiindcă ziua era pe sfârşite, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: «Locul acesta este pustiu, şi ziua este pe sfârşite. Dă-le drumul să se ducă în cătunele şi satele de primprejur ca să-şi cumpere pâine, fiindcă n-au ce mânca.» «Dați-le voi să mănân-ce», le-a răspuns Isus.” Surprinşi şi mirați, ei I-au zis: „«Oare să ne ducem să cum-părăm pâine de două sute de lei şi să le dăm să mănânce?» Și El i-a întrebat: «Câte pâini aveți? Duceți-vă de vedeți.» S-au dus de au văzut câte pâini au şi au răspuns: «Cinci pâini şi doi peşti.» Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toți cete-cete, pe iarba verde… El a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Și-a ridicat ochii spre cer şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor ca ei să le împartă noro-dului. Asemenea şi cei doi peşti, i-a împărțit la toți. Au mâncat toți şi s-au săturat. Și au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce mai rămăsese din peşti.”

Acela care învățase pe oameni calea pentru a găsi pacea şi fericirea Se îngrijea şi de nevoile lor vremelnice, nu numai de cele spirituale. – Signs of the Times, 12 august 1897

249

Luni, 26 august

PRIMIND PENTRU A DA

Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească, așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu, care face să crească.

(1 Corinteni 3:6-7)

Lucrarea de construire a Împărăției lui Dumnezeu va merge înainte, deşi, după câte se pare, merge încet, resursele sunt atât de limitate, iar obstacolele par a fi

potrivnice avansării.Ucenicilor li s-a poruncit să hrănească mulțimea înfometată înainte de a mânca

ei. După ce nevoile tuturor fuseseră satisfăcute, s-a dat porunca: „Strângeți firimi-turile care au rămas ca să nu se piardă nimic.” Douăsprezece coşuri pline au fost adunate şi atunci au mâncat şi Hristos şi ucenicii din prețioasa hrană oferită de cer.

În loc de a-ți transfera responsabilitatea asupra unuia pe care-l socoteşti mai în-zestrat decât tine, lucrează potrivit capacităților tale, chiar dacă nu ai decât un singur talant.

Domnul Hristos a primit de la Tatăl; El a dat ucenicilor, iar aceştia au împărțit mulțimii. Cei care sunt uniți cu Hristos vor fi împlinitori ai Cuvântului Său, primind pâinea vieții… şi împărțind-o altora. (…)

Mântuitorul a aşezat în mâinile ucenicilor hrana pentru popor şi, pe măsură ce mâinile lor se goleau, ele se umpleau din nou cu hrana care se înmulțea în mâinile lui Hristos pe măsură ce era cerută. Acest lucru trebuie să fie o mare încurajare pen-tru ucenicii lui Hristos de astăzi. Domnul Hristos este Izvorul vieţii, sursa oricărei puteri.

Un Pavel poate sădi, un Apolo poate uda, însă numai Dumnezeu face să crească. Lucrurile stau astfel pentru ca nimeni să nu se umfle de mândrie. Cei mai inteligenți, cei mai spirituali pot da mai departe doar pe măsură ce ei înşişi primesc. Ei înşişi nu pot produce nimic pentru nevoile sufletului. Noi putem da altora doar ceea ce primim din mâinile lui Hristos şi putem primi doar dacă dăm altora. Pe măsură ce dăm altora continuăm să primim şi, cu cât dăm mai mult, cu atât primim mai mult. În felul acesta putem avea credință continuu, putem fi plini de încredere, putem primi şi putem da mai departe. (…)

În mâna lui Hristos, cantitatea mică de hrană nu s-a diminuat până ce mulțimea înfometată nu a fost săturată.... Dacă ne ducem la Sursa oricărei puteri cu mâinile credinței întinse pentru a primi, vom fi susținuți în lucrarea noastră, chiar în cele mai nefavorabile circumstanțe, şi toți vor fi în stare să dea şi altora Pâinea vieții. – Signs of the Times, 19 august 1897

250

Marți, 27 august

BUCURIA PĂRTĂŞIEI CU HRISTOS ÎN CERURI

De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie,

ci și tuturor celor vor fi iubit venirea Lui.

(2 Timotei 4:8)

În timp ce stăteau în jurul mesei pentru Cină, Domnul Hristos a rostit cuvinte de mare interes pentru ucenicii Săi. El avea să treacă în curând prin scene ce aveau

să constituie pentru ei cel mai sever test. El a văzut cu claritate nu numai propria Sa umilire şi suferință, dar şi efectul pe care acestea aveau să-l aibă asupra uceni-cilor. Nu a vrut să-i lase în negură în privința lucrării Sale viitoare… El ştia că în timpul încercării lor aveau să fie asaltați de vrăjmaşul, căci viclenia lui Satana are cel mai mare succes atunci când este îndreptată asupra celor care sunt descurajați din cauza dificultăților prin care trec. (…)

În timpul acestor ultime ore îndurerate, Domnul Hristos a spus ucenicilor că, în noaptea judecării Sale, toți aveau să sufere batjocură din cauza Lui, iar El va rămâne singur. Le-a mai spus că, după moartea Sa, vor fi întristați pentru puțină vreme, dar că întristarea lor se va transforma în bucurie. Le-a spus, de asemenea, că va veni timpul când vor fi scoşi din sinagogi, iar aceia care aveau să-i ucidă vor considera că fac un serviciu lui Dumnezeu. Le-a spus clar de ce le împărtăşea aceste lucruri câtă vreme era încă împreună cu ei – pentru ca atunci când cuvintele Sale se vor împlini, să-şi aducă aminte că le-a spus înainte ca ele să se întâmple, şi astfel să fie întăriți să creadă în El ca Mântuitor al lor. (…)

Cuvintele spuse de Hristos i-a întristat şi i-a uimit pe ucenici. Însă ele au fost urmate de asigurarea mângâietoare: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu şi aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți şi voi.”

Aceste cuvinte de mângâiere nu au fost rostite doar pentru ucenici, ci şi pentru noi. În ultimele scene ale istoriei acestui pământ, războiul va face ravagii. Vor fi mo-lime, ciumă şi foamete. Apele din adânc vor rupe stăvilarele. Proprietățile şi viața vor fi distruse de foc şi ape. Trebuie să ne pregătim pentru locaşurile pe care Domnul Hristos S-a dus să le pregătească pentru cei care Îl iubesc. Există refugiu din lupta de pe pământ. Unde? „Ca acolo unde sunt Eu, să fiți şi voi.” Cerul este acolo unde este Domnul Hristos. Cerul nu ar fi cer pentru aceia care Îl iubesc pe Hristos dacă El n-ar fi acolo. – Review and Herald, 19 octombrie 1897

251

Miercuri, 28 august

CONLUCRĂTORI CU HRISTOS

Ba încă va face altele și mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.

(Ioan 14:12)

Cea mai mare parte a lucrării Domnului Hristos s-a limitat la Iudeea. Însă chiar dacă lucrarea Sa personală nu s-a extins şi în alte țări, oameni din toa-

te națiunile au ascultat învățătura Sa şi au dus solia în toate părțile lumii. Mulți au auzit de Isus prin minunile extraordinare pe care le-a făcut. Iar veştile despre suferința şi moartea Sa, la care fuseseră martori mulți oameni care participaseră la sărbătoarea Paştelui, aveau să fie răspândite din Ierusalim în toate părțile lumii.

În calitate de reprezentanți ai lui Hristos, apostolii aveau să producă impresii pro-funde asupra tuturor. Faptul că erau oameni umili nu avea să le micşoreze influența, ci, dimpotrivă, s-o sporească. Mințile celor ce-i ascultau erau purtate de la ei înspre Maiestatea cerului. Cuvintele pline de încredere aveau să-i asigure pe toți că ei nu lucrau prin puterea lor, ci doar continuau lucrarea pe care o făcuse Domnul Isus când fusese cu ei. Cu umilință, ei au declarat că Acela pe care iudeii Îl răstigniseră era Prințul vieții, Fiul viului Dumnezeu, şi că, în numele Lui, făcuseră lucrările pe care El le-a făcut. (…)

Întregul univers se află sub controlul Prințului vieții… El a plătit prețul de răs-cumpărare pentru întreaga lume. Toți pot fi salvați prin El. El ne cere să ascultăm, să credem, să primim şi să trăim. El avea să strângă laolaltă o biserică ce urma să cuprindă întreaga familie omenească, dacă toți erau dispuşi să părăsească stindardul cel negru al răzvrătirii şi să se aşeze sub stindardul Său. Pe aceia care urmau să crea-dă în El, avea să-i prezinte lui Dumnezeu ca supuşi credincioşi. El este şi Mijlocitorul nostru, şi Mântuitorul nostru. El îi va apăra pe urmaşii Săi aleşi împotriva puterii lui Satana şi va supune pe toți duşmanii lor. (…)

Domnul Hristos a dorit ca ucenicii Săi să înțeleagă că nu îi va lăsa orfani… El urma să moară, însă voia ca ei să fie conştienți că va fi readus la viață. Și chiar dacă, după înălțarea Sa, El nu va fi prezent cu ei, totuşi prin credință ei Îl vor putea vedea şi cunoaşte, iar El va avea pentru ei acelaşi interes plin de iubire ca atunci când a fost cu ei.

Domnul Hristos i-a asigurat pe ucenici că după învierea Sa li Se va arăta viu. Atunci aveau să înțeleagă ceea ce nu înțeleseseră în trecut, şi anume că există o unire deplină între Hristos şi Tatăl Său, o unire care va exista veşnic. – Review and Herald, 26 octombrie 1897

252

Joi, 29 august

GHETSIMANI

S-au dus apoi într-un loc îngrădit, numit Ghetsemani. Şi Isus a zis ucenicilor Săi: „Şedeți aici până Mă voi ruga.”

(Marcu 14:32)

După ce a plecat de lângă ucenicii Săi, spunându-le să se roage pentru ei înşişi şi pentru El, a ales trei dintre ei, pe Petru, Iacov şi Ioan, şi S-a dus şi mai

departe în singurătatea grădinii. Aceşti trei ucenici fuseseră cu El la schimbarea la față; ei îi văzuseră pe vizitatorii cereşti, Moise şi Ilie, vorbind cu El, iar Hristos dorea ca ei să fie prezenți împreună cu El şi cu acea ocazie. (…)

Domnul Hristos Și-a exprimat dorința după simpatie, şi apoi S-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră. S-a aruncat cu fața la pământ şi Se ruga zicând: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” După un ceas, simțind nevoia de împreună-simțire, S-a ridicat de la pământ şi S-a dus clătinându-Se pe picioare la locul unde îi lăsase pe cei trei uce-nici… Tânjea să audă din partea lor cuvinte care să-i aducă ceva alinare în suferința Sa. Însă a fost dezamăgit. Ei nu I-au acordat ajutorul de care avea atâta nevoie. În loc de aceasta, „El i-a găsit dormind”.

Chiar înainte de a-Și îndrepta paşii spre acea grădină, Domnul Isus spusese uce-nicilor Săi: „În noaptea aceasta, toți veți găsi o pricină de poticnire în Mine”; iar ei Îi dăduseră toată asigurarea că nu-L vor uita niciodată pe Domnul lor, că Îl vor urma şi în temniță şi, dacă va fi nevoie, vor fi gata să sufere şi să moară împreună cu El. Iar bietul Petru, cel plin de sine, adăugase: „Chiar dacă toți ar găsi în tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în tine o pricină de poticnire.” Însă ucenicii se în-credeau în propria lor putere; ei nu au privit spre Ajutorul cel atotputernic, aşa cum îi sfătuise Isus să facă. Chiar şi zelosul Petru, care doar cu câteva ore înainte declarase că e gata să moară cu Domnul Său, acum dormea. (…)

Din nou Fiul lui Dumnezeu a fost cuprins de o agonie supraomenească şi, fiind epuizat şi în stare de leşin, s-a târât iarăşi în locul unde luptase mai înainte. Doar cu puțin timp în urmă, Hristos Îşi înălțase sufletul neşovăielnic în cântări de laudă, ca unul care era conştient că este Fiul lui Dumnezeu. Acum vocea Sa se auzea în aerul liniştit al nopții, nu în tonuri de triumf, ci plină de agonie omenească. Nu de mult fu-sese senin în măreția Sa, fusese ca un cedru falnic. Acum era ca o trestie frântă. (…)

Deşi păcatul era lucrul îngrozitor care deschisese stăvilarele necazurilor asupra lumii, El avea să fie jertfa pentru un neam care alesese să păcătuiască. – Signs of the Times, 2 decembrie 1897

253

Vineri, 30 august

CALVARUL

La urmă au venit doi [martori mincinoși] și au spus: „Acesta a zis: «Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile.»”

(Matei 26:60-61)

Aceasta a fost singura acuzație care a putut fi adusă împotriva lui Hristos. Însă aceste cuvinte au fost citate greşit şi aplicate greşit. Domnul Hristos spusese:

„Stricați templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica. Dar El le vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:19-21).

Preoții şi conducătorii Îl înțepau cu această falsă declarație. În timp ce atârna pe cruce, aceasta a fost repetată în batjocură de cărturari şi farisei şi a fost preluată de mulțime. „Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: «Tu, care strici templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-te pe Tine Însuți.»” Însă, chiar dacă au fost citate greşit, cuvintele Domnului Hristos s-au împlinit. Li s-a făcut publicitate şi, fiind proclamate de vrăjmaşii Săi, au devenit chiar mai impresionante. (…)

Cei care spuseseră în batjocură cuvintele: „S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu dacă-L iubeşte. Căci a zis: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»” nici mă-car nu se gândeau că declarația lor avea să răsune de-a lungul veacurilor. Deşi acele cuvinte fuseseră rostite în batjocură, nu au existat cuvinte mai adevărate decât ace-lea. Ele i-au condus pe oameni să cerceteze ei singuri Scripturile. Oameni înțelepți le-au auzit, au cercetat, au chibzuit şi s-au rugat. Unii n-au avut odihnă până când, cercetând Scripturile şi comparând pasaj cu pasaj, nu au înțeles semnificația misiu-nii lui Hristos. Ei au văzut că Acela care, prin îndurarea Lui, cuprinde în iubirea Sa întreaga lume, le oferă iertare fără plată. (…)

Nicicând înainte nu existase atâta cunoştință despre Hristos ca atunci când atâr-na pe cruce. El a fost înălțat de pe pământ pentru a atrage la Sine pe toți. Lumina adevărului avea să strălucească în inimile multora dintre cei ce priveau scena răstig-nirii şi care auziseră cuvintele lui Hristos. Ei aveau să proclame împreună cu Ioan: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!”

Această scenă s-a încheiat sub privirile cerului şi ale pământului. Îngerii priveau cum Isus era disprețuit şi batjocorit fără milă de aceia care ar fi trebuit să-L recu-noască drept Mesia.

Și iarăşi s-a auzit strigătul, ca unul de agonie de moarte: „S-a sfârşit!” „«Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul.» Apoi Și-a plecat capul şi Și-a dat duhul.” Domnul Hristos, Maiestatea cerului, Regele slavei, murise. – Review and Herald, 28 decembrie 1897


254


O SLUJBĂ BINE FĂCUTĂ

Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.

(Ioan 17:4)

Când Hristos murea pe cruce, strigând cu glas tare: „S-a sfârşit”, lucrarea Sa fusese terminată. Calea fusese deschisă, perdeaua s-a rupt în două. Oamenii

se puteau apropia de Dumnezeu fără aducerea de jertfe, fără serviciul preoților pământeşti. Hristos Însuşi era preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. Cerul era căminul Său. Venise în această lume ca să-L descopere pe Tatăl. Umilirea Sa şi lupta au luat sfârşit. El S-a înălțat la ceruri şi S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.

Viața Domnului Hristos pe acest pământ a fost o viață de trudă, o viață foarte ocupată, grea. El a înviat din morți şi, timp de patruzeci de zile, a rămas cu uceni-cii Săi instruindu-i în perspectiva plecării dintre ei. Era gata pentru clipa plecării. Demonstrase că e un Mântuitor viu; ucenicii Săi nu mai trebuiau să-L asocieze cu mormântul lui Iosif. Ei se puteau gândi la El ca Cel ce era proslăvit printre oştile cereşti. (…)

Întreg cerul aştepta cu ardoare sfârşitul şederii Fiului lui Dumnezeu într-o lume afectată de blestem. Înălțarea lui Hristos avea să fie proporțională cu umilirea şi suferința Sa. El a devenit Mântuitor, Răscumpărător, doar după ce mai întâi a fost Jertfa.

Hristos a venit pe pământ ca Dumnezeu, luând chip omenesc. El S-a înălțat la cer ca Regele sfinților. Înălțarea Sa a fost demnă de caracterul Său proslăvit. El S-a înălțat la ceruri de pe Muntele Măslinilor într-un nor de îngeri, care L-au escortat trium-fător până în cetatea lui Dumnezeu. Nu S-a dus pentru Sine, ci Răscumpărător, îm-plinitor al legământului pentru fiii şi fiicele Sale care cred în El, care au devenit ai Săi prin credința în numele Lui. S-a dus ca unul puternic în luptă, învingător, luând robia roabă, în mijlocul aclamațiilor de laudă ale cântecului celest. (…)

Ce contrast între primirea lui Hristos la întoarcerea Sa în ceruri şi primirea Sa pe acest pământ. În ceruri, toți îi erau loiali. Nu mai era necaz, suferință la orice pas.

Sosise timpul ca cerul intreg să-şi accepte Regele. – Signs of the Times, 16 august 1899


SEPTEMBRIE„Trebuie să vă nașteți din nou.” (Ioan 3:7)

SEPTEMBRIE„Trebuie să vă nașteți din nou.” (Ioan 3:7)

256

Duminică, 1 septembrie

REPREZENTANŢI AI SĂI

Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui,

tot așa și noi să trăim o viață nouă.

(Romani 6:4)

Pe cei care doresc să fie ucenici ai Săi, El îi invită să ia jugul Său asupra lor şi să învețe de la El, care este blând şi smerit cu inima; iar El le promite acelora care

fac acest lucru că vor găsi odihnă pentru sufletele lor. Blândețea şi umilința care au caracterizat viața Domnului Hristos se vor vedea în viața şi caracterul acelora care „trăiesc aşa cum a trăit Isus”.

Binecuvântat este sufletul care poate spune: „Sunt vinovat înaintea lui Dumne-zeu, însă Domnul Isus este Avocatul meu. Am încălcat Legea Sa, nu mă pot mântui singur, însă îmi pun toată speranța în sângele prețios care a fost vărsat la calvar.”

Domnul Hristos a venit să înalțe Legea şi să-i învețe pe oameni s-o respecte; El a venit să proslăvească vechea poruncă pe care ați avut-o încă de la început. Apoi noi avem nevoie de lege şi de profeți. Avem nevoie de Vechiul Testament ca să ne con-ducă până la Noul Testament, care nu a înlocuit Vechiul Testament, ci ne descoperă mai clar planul de mântuire, arătând semnificația întregului sistem de jertfe şi sacri-ficii şi a Cuvântului pe care L-am avut încă de la început. Din partea fiecărui suflet se cere imperios ascultare desăvârşită, iar ascultarea față de voința descoperită a lui Dumnezeu vă va face una cu Hristos. Veți fi în stare atunci să trăiți nobil, căci viața Domnului Hristos, ca slujitor al lui Iehova, a fost nobilă… Încrederea în propriile puteri şi independența nesfințită îi țin pe mulți departe de cele mai bogate daruri ale lui Hristos. (…)

Acelaşi Domn Isus care poruncise în Vechiul Testament că iubirea trebuie să fie principiul de bază a poruncit şi în Noul Testament ca iubirea să fie principiul conducător în inimile urmaşilor Săi. Adevărata sfințire este împlinirea principiului iubirii. Cei care trăiesc în lumină vor fi copii ai luminii şi vor răspândi lumină celor care sunt în jurul lor prin bunătate, împreună-simțire şi dragoste inconfundabilă.

Doctrina curată se va împleti cu fapte ale neprihănirii; preceptele cereşti se vor uni cu practici sfințite. Inima care este umplută de harul Domnului Hristos va fi re-cunoscută după pacea şi bucuria pe care le trăieşte; iar acolo unde locuieşte Domnul Hristos, caracterul va deveni curat, demn, nobil şi plin de slavă. – Youth’s Instructor, 8 noiembrie 1894

257

Luni, 2 septembrie

MAGII

După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit niște magi din Răsărit la Ierusalim și au întrebat:

„Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui.”

(Matei 2:1-2)

În timp ce magii studiau cerul, şi-a făcut apariția o stea luminoasă, cu totul ne-cunoscută lor. În timp ce o priveau cu uimire, mintea lor a fost impresionată de

simțământul că aceasta trebuie să vestească vreun mare eveniment. S-au hotărât să cerceteze această chestiune, sperând că vor fi răsplătiți prin cunoaşterea lui Mesia cel făgăduit. Domnul i-a încurajat să pornească la drum şi, aşa cum stâlpul de nor mergea înaintea copiilor lui Israel prin pustie, la fel steaua i-a călăuzit pe magi în drumul lor spre Ierusalim… Când au ajuns la Ierusalim, magii au întrebat cu nerăbdare: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.”

Conducătorii iudeilor nu cunoşteau despre venirea Celui Drept pentru că ei nu se pregătiseră pentru venirea Lui. Ei nu auziseră solia îngerului: „Iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie.”

Păstorii dăduseră mărturie despre vizita îngerilor; acum bărbații aceştia din Ră-săritul îndepărtat au venit cu vestea: „I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.” Oameni dintr-o altă națiune şi de o altă credință au fost cei dintâi care au vestit venirea lui Mesia. (…)

Irod a fost surprins că rabinii iudei – cei care se socoteau ca fiind mai presus de ceilalți oameni – erau, după câte se părea, în necunoştință de acest eveniment, în timp ce aceia pe care îi socoteau păgâni primiseră un semn din ceruri că Împăratul Se născuse.

Chemându-i pe magi la el, Irod „a aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase steaua... După ce au ascultat pe împăratul, magii au plecat. Și iată că steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul… Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ înaintea Lui şi I s-au închinat; apoi şi-au deschis vistieriile şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. În urmă, au fost înştiințați de Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod şi s-au întors în țara lor pe un alt drum.” – Youth’s Instructor, 19 octombrie 1899

258

Marți, 3 septembrie

NICODIM

Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.

(Ioan 3:3)

Nicodim deținea o poziție înaltă în națiunea iudaică. Avea o educație superi-oară şi poseda daruri speciale. Împreună cu alții, fusese atras de învățăturile

lui Isus din Galileea. Deşi era bogat, învățat şi onorat, era în mod neobişnuit atras de umilul Nazarinean. Lecțiile, cu totul noi şi atât de neobişnuite care veneau de pe buzele acestui Învățător, l-au impresionat cu putere şi s-a hotărât să-L caute pe Isus, ca să poată afla mai multe lucruri despre aceste adevăruri minunate.

Însă nu L-a căutat pe Domnul Isus ziua; ar fi fost mult prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să admită că simpatizează cu un învățător atât de puțin cu-noscut. Interesându-se unde L-ar putea găsi pe Isus în timpul nopții, a aşteptat până ce oraşul s-a cufundat în somn şi atunci a pornit să-L caute.

„Învățătorule”, i-a spus el, „ştim că eşti un Învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Vor-bind despre darul special al lui Hristos ca învățător şi, de asemenea, de puterea Sa ieşită din comun de a face minuni, el a sperat că îşi va putea pregăti calea pentru a-I pune întrebările pregătite. Însă, în infinita Sa înțelepciune, Domnul Hristos a văzut în fața Sa pe unul care căuta adevărul. El cunoştea adevăratul obiectiv al vizitei sale şi, dorind să adâncească şi mai mult convingerile existente deja în mintea ascultăto-rului Său, El a trecut direct la subiect, spunându-i cu solemnitate, dar şi cu bunătate: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.”

Această declarație era una foarte umilitoare pentru Nicodim şi, oarecum iritat, el a preluat cuvintele lui Isus şi a spus: „Cum se poate naşte un om bătrân?” Însă Mântuitorul nu a întâmpinat argumentele prin argumente. Ridicând mâna cu dem-nitate solemnă şi cu calm, El i-a spus adevărul şi mai direct: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.”

În această discuție memorabilă, Domnul Hristos a prezentat principii de cea mai mare importanță pentru noi toți. El a definit mântuirea în termeni clari şi a accen-tuat nevoia după o viață nouă… Fiecăruia care rosteşte numele lui Isus, care a decis să-L urmeze pe blândul şi smeritul Domn Isus cu tot atâta sinceritate ca şi condu-cătorul iudaic, îi sunt adresate aceste cuvinte: „Trebuie să te naşti din nou.” – Youth’s Instructor, 2 septembrie 1897

259

Miercuri, 4 septembrie

CONSACRARE DEPLINĂ

Nu te mira că ți-am zis: „Trebuie să vă nașteți din nou.”

(Ioan 3:7)

Fiind răscumpărați de Dumnezeu, noi trebuie să lucrăm aşa cum a lucrat Dom-nul Hristos în lucrarea Sa de slujire, nu potrivit înclinațiilor noastre naturale,

ci în armonie cu Duhul lui Dumnezeu. Însă viețile tuturor oamenilor, aşa cum îi consideră Evanghelia, sunt pline de păcat. Din cauză că au tot cedat ispitelor, ei şi-au slăbit puterea de a asculta. Inima lor este „nespus de înşelătoare şi de dez-nădăjduit de rea”. Ei sunt morți în greşeli şi păcate şi în propria lor putere nu pot face niciun bine.

Pentru a putea aduce lui Dumnezeu o slujire acceptabilă, noi trebuie să fim „născuți din nou”. Tendințele noastre fireşti, care sunt în opoziție cu Spiritul lui Dumnezeu, trebuie înlăturate. Prin Domnul Isus Hristos, noi trebuie să devenim oameni noi. Viețile noastre vechi, nerenăscute, trebuie să facă loc unei vieți noi – o viață plină de iubire, încredere şi ascultare de bunăvoie. Dacă nu are loc în noi aceas-tă schimbare, nu Îi putem sluji lui Dumnezeu cum se cuvine. Lucrarea noastră va fi deficitară. În aceasta vor fi aduse planuri pământeşti; va fi adus un foc străin, care Îl dezonorează pe Dumnezeu. Viețile noastre vor fi nesfințite şi nefericite, pline de nelinişte şi necazuri. (…)

Domnul Hristos a venit în lumea noastră pentru că El a văzut că noi am pierdut chipul şi natura lui Dumnezeu. El a văzut că noi ne-am îndepărtat de pe cărarea pă-cii şi curăției şi că, dacă vom fi lăsați singuri, nu vom găsi niciodată calea înapoi. El a venit cu o mântuire deplină, completă, ca să ne schimbe inimile de piatră în inimi de carne, ca să ne schimbe firea păcătoasă şi să ne facă asemenea Lui, pentru ca, devenind părtaşi de natură divină, să putem fi potriviți pentru curțile cereşti. (…)

Tuturor acelora care, doritori după mântuire în sufletul lor, vin la Domnul Hristos după ajutor, El le spune aşa cum i-a spus lui Nicodim: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” El bate la uşa inimii tale, aşteptând să-L laşi să intre. El abia aşteaptă să-ți reînnoiască inima şi s-o umple cu iubire pentru tot ce este curat şi adevărat. El tânjeşte ca tu să-ți răstigneşti eul şi să te înalțe la o viață nouă în El. Nicodim a fost convertit ca urmare a întâlnirii pe care a avut-o cu Domnul Hristos… Nu te teme să te predai cu totul lui Hristos. Aşază-te fără rezervă sub stăpânirea Sa. Învață ce înseamnă să încetezi cu păcatul, ce înseam-nă să ai o inimă nouă, să fii asemenea Lui. Și, pe măsură ce priveşti la Hristos, eul se va scufunda şi va deveni nesemnificativ, iar tu vei fi schimbat după chipul Său, „din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. – Youth’s Instructor, 9 septembrie 1897

260

Joi, 5 septembrie

CHEMAREA LUI ELISEI

Ilie s-a apropiat de el și și-a aruncat mantaua pe el.

(1 Împărați 19:19)

Ar fi bine să medităm la cazul lui Elisei atunci când a fost ales pentru lucra-rea Sa. Profetul Ilie era pe punctul de a-şi încheia lucrarea pe pământ. Un

altul urma să fie chemat pentru a duce mai departe lucrarea pentru acea vreme. În timpul călătoriei sale, Ilie a fost călăuzit spre nord. Cât de diferită era scena pe care o avea acum în fața sa de felul în care se prezentase țara cu puțin timp înainte! Atunci câmpurile nu erau lucrate; pământul era pârjolit, căci nu căzuse nici rouă, nici ploaie timp de trei ani. Acum, totul părea că prinde viață, parcă pentru a răs-cumpăra timpul de foamete şi lipsuri. Ploile abundente făcuseră mai mult pentru pământ decât pentru inimile oamenilor; câmpiile erau mai bine pregătite pentru lucrare decât inimile apostatului Israel.

Oriunde privea Ilie, pământul pe care îl vedea era deținut de un singur om – un bărbat care nu îşi plecase genunchiul înaintea lui Baal, a cărui inimă rămăsese cu totul în slujba lui Dumnezeu. Chiar în timpul captivității fuseseră suflete care nu au apostat şi această familie făcea parte dintre cele şapte mii care nu-şi plecaseră ge-nunchiul înaintea lui Baal. Stăpânul acelor pământuri era Șafat. Printre lucrători era activitate din plin. În timp ce turmele se bucurau de păşunile verzi, mâinile harnice ale slujitorilor săi semănau sămânța în vederea secerişului.

Atenția lui Ilie i-a fost atrasă către Elisei, fiul lui Șafat, care, împreună cu nişte slujitori, ara cu douăsprezece perechi de boi… Elisei îşi primise educația departe de cetate şi de risipa de la curte. A fost învățat să trăiască în simplitate şi să asculte de părinți şi de Dumnezeu. (…)

Elisei îşi ducea viața în aşteptare, cu mulțumire, făcându-şi lucrarea cu credincioşie. Zi de zi, prin ascultare practică şi prin harul divin în care se încredea, el învăța să fie corect şi să aibă un scop bine definit. Făcând tot ce putea în lucrul împreună cu tatăl său în gospodăria lor, el Îl slujea pe Dumnezeu. El învăța cum să conlucreze cu Dumnezeu. – Youth’s Instructor, 14 aprilie 1898

Când profetul l-a văzut pe Elisei împreună cu slujitorii săi arând cu douăsprezece perechi de boi, el s-a dus pe câmp şi, în timp ce trecea pe lângă el, şi-a desfăcut man-taua şi a aruncat-o pe umerii lui Elisei. Apoi a trecut mai departe ca şi când lucrul respectiv fusese încheiat. Însă el ştia că Elisei înțelesese semnificația acelui act şi l-a părăsit, fără să spună un cuvânt, lăsându-l să decidă dacă va accepta sau va respinge chemarea. – Youth’s Instructor, 21 aprilie 1898

261

Vineri, 6 septembrie

RĂSPUNSUL LA CHEMAREA LUI DUMNEZEU

Apoi s-a sculat, a urmat pe Ilie și a fost în slujba lui.


În cei trei ani de secetă şi foamete, familia lui Șafat se familiarizase cu misiu-nea prorocului Ilie şi Duhul lui Dumnezeu a impresionat inima lui Elisei în ce

priveşte semnificația acestui act [punerea mantiei de către Ilie pe umărul lui]. Acesta a fost semnalul că Dumnezeu îl chemase să fie succesorul lui Ilie. S-a grăbit după profet şi, ajungându-l, a cerut permisiunea să-şi ia rămas-bun de la părinți şi de la familia sa.

Răspunsul lui Ilie a fost: „Du-te şi apoi întoarce-te, dar gândeşte-te la ce ți-am făcut.” Nu a fost o mustrare, ci un test. Dacă inima lui Elisei era legată de căminul său şi de avantajele pe care le avea, el avea libertatea de a rămâne acolo. Însă Elisei era pregătit să asculte de chemarea lui Dumnezeu. (…)

Dacă Elisei l-ar fi întrebat pe Ilie ce se aşteaptă de la el, care avea să fie lucrarea lui, i s-ar fi răspuns: „Dumnezeu ştie; El îți va face cunoscut. Dacă aştepți, Domnul îți va răspunde la toate întrebările. Poți să vii cu mine dacă eşti convins că Dum-nezeu te-a chemat; dacă nu, poți să renunți. Nu veni după mine doar pentru că eu te-am chemat. Trebuie să fii convins tu însuți că Dumnezeu Se află înapoia ta şi glasul Lui este cel ce te cheamă. Dacă poți socoti totul ca o pierdere ca să câştigi pe Hristos, vino!” (…)

Chemarea adresată de Ilie [lui Elisei] a fost asemănătoare chemării pe care i-a adresat-o Domnul Hristos tânărului bogat. Tânărului i s-a cerut să lase tot ce avea – case, pământuri, prieteni, bogății, confort, plăceri – şi să-L urmeze pe Isus… Însă, odată cu chemarea lui Hristos, vin şi întrebări: Eşti gata să mergi înainte? Vrei acest lucru? Vom socoti noi, ca şi Moise, ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului?

Domnul nu va accepta o slujire care vine dintr-o inimă împărțită. Doar aceia cărora le place să facă voia lui Dumnezeu Îi pot aduce o slujire desăvârşită. Dacă vom continua să-L cunoaştem pe Domnul, cu plăcere, cu bucurie, vom vedea că „El Se iveşte ca zorile dimineții” (Osea 6:3). Dacă am decis să-L urmăm pe Domnul Hristos, vom răspunde la chemarea Sa: „Dacă doreşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze.”

Lucrarea lui Dumnezeu este un întreg desăvârşit… şi este important ca acela care lucrează pentru Hristos să-L aibă alături pe Mântuitorul în tot ce face. Iar ceea ce face să fie făcut cu o corectitudine şi o promptitudine care să suporte o examinare critică. Lucrarea trebuie făcută din inimă. – Youth’s Instructor, 21 aprilie 1898


262

Sâmbătă, 7 septembrie

NU PRIVI NICIODATĂ ÎNAPOI

Alerg spre țintă pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu în Hristos Isus.

(Filipeni 3:14)

Elisei a lăsat degrabă totul pentru a-şi începe lucrarea. Nu şi-a luat rămas-bun cu tristețe şi cu regrete amare. Au făcut o sărbătoare în familie în care s-au

bucurat de onoarea făcută unuia ce aparținea familiei. Și care a fost prima lucrare a lui Elisei? Să preia lucrurile mici şi să le efectueze cu râvnă. El era însoțitorul per-sonal al profetului. Se spune despre el că turna apă pe mâinile stăpânului său Ilie.

După ce a fost un timp în slujba profetului, el a fost chemat să-i ia locul acestuia în linia întâi. Nimeni din vremea aceea nu avea să fie mai mare ca el. El lucrase sub conducerea lui Ilie şi sosise timpul ca managerul-şef să fie îndepărtat, iar cel care-i fusese subaltern să-i ia locul. Și, în timp ce Ilie se pregătea să fie mutat la cer, Elisei se pregătea să devină succesorul lui ca profet. (…)

Existau şcoli ale profeților la Ghilgal, Betel şi Ierihon. Ilie dorise să viziteze aceste locuri înainte de a pleca de la ei. Sufletul lui s-a bucurat când, sub îndrumarea lui Dumnezeu, i-a fost îngăduit să vadă şcolile profeților şi lucrarea care avea loc în acele instituții – o educație ce avea ca scop să mențină continuu înaintea studenților lucrările minunate ale lui Dumnezeu şi să fie onorabilă.

În fiecare loc unde Elisei zăbovea împreună cu Ilie, avea ocazia de a se despărți de el. „Rămâi aici, te rog”, îi spunea Ilie. În acest fel, credința lui Elisei a fost pusă la încercare din toate punctele de vedere. Însă, de la lucrul câmpului pe care-l ara, Eli-sei învățase să nu se lase pradă descurajării. De fiecare dată când i se făcea invitația de a se întoarce înapoi, el spunea cu tărie: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi.”

De acum înainte, Elisei stătea în locul lui Ilie… Cea mai înaltă calificare pentru oricine se află într-o poziție de încredere este aceea de a asculta necondiționat cu-vântul Domnului. Elisei a pus mâna pe plug şi nu s-a uitat înapoi. El şi-a arătat hotă-rârea de a sta de partea lui Dumnezeu, demonstrând că se bizuia cu totul doar pe El.

Aceasta este o lecție pe care noi trebuie să o studiem cu atenție. În niciun caz nu trebuie să ne abatem de la credința noastră… Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie sfătuitorul nostru. Doar aceia care se vor supune pe deplin şi fără rezervă lui Dum-nezeu vor fi aleşi de El. – Youth’s Instructor, 28 aprilie 1898


263


TIMOTEI

Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea, ci fii o pildă în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție.

(1 Timotei 4:12)

Cuvântul lui Dumnezeu era regula care îl călăuzea pe Timotei… Persoanele care l-au instruit în cămin au colaborat cu Dumnezeu în educarea acestui

tânăr spre a purta poverile care aveau să fie puse asupra lui la o vârstă fragedă.Timotei era foarte tânăr când a fost ales de Dumnezeu să fie învățător. Însă

principiile în care fusese format erau atât de puternic înrădăcinate în viața lui prin educația primită, încât el a fost potrivit să fie un învățător religios alături de Pavel, marele apostol al neamurilor. Și, deşi era tânăr, şi-a îndeplinit marile responsabilități cu o blândețe asemenea celei a lui Hristos. Era credincios, neclintit şi statornic; iar Pavel l-a făcut tovarăşul lui de lucrare şi călătorie, ca să poată beneficia de experiența apostolului în predicarea Evangheliei şi întemeierea de biserici.

Pavel îl iubea pe Timotei pentru că Timotei Îl iubea pe Dumnezeu. Marele apos-tol stătea adesea de vorbă cu el şi îi punea întrebări legate de Scriptură. L-a învățat despre necesitatea de a evita orice cale rea şi i-a spus că binecuvântarea îi va însoți cu siguranță pe cei care erau credincioşi şi statornici, conferindu-le o cutezanță nobilă. (…)

Cuvintele apostolului Pavel chiar înainte de moartea sa au fost: „Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat şi de care eşti pe deplin încredințat, căci ştii de la cine le-ai învățat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus.”

Pavel putea scrie cu convingere aceste lucruri, căci Timotei nu a mers înainte într-un spirit de încredere în sine. El a lucrat în strânsă legătură cu Pavel, căutând la acesta sfat şi învățătură. El nu a acționat din impuls. El a dat dovadă de chibzuință şi judecată calmă, întrebându-se la fiecare pas: „Este aceasta calea Domnului?”

„Fii cu luare aminte asupra ta însuți şi asupra învățăturii pe care o dai altora; stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuți şi pe cei ce te ascultă.”

Sfatul dat lui Timotei trebuie luat în seamă în fiecare cămin şi trebuie să devină o putere pentru educație în fiecare familie şi în fiecare şcoală. – Youth’s Instructor, 5 mai 1898

264

Luni, 9 septembrie

IOSIF – MARTORUL NEŞOVĂIELNIC AL LUI DUMNEZEU

Domnul a fost cu Iosif, așa că toate îi mergeau bine; el locuia în casa stăpânului său, egipteanul.

(Geneza 39:2)

A fost planul lui Dumnezeu ca, prin intermediul lui Iosif, religia biblică să le fie prezentată egiptenilor. Acest martor credincios avea să-L reprezinte pe Hris-

tos în curțile monarhilor. Dumnezeu a comunicat cu Iosif prin vise în tinerețea sa, anunțându-l cu privire la înalta poziție în care urma să fie chemat. Pentru a împie-dica împlinirea visurilor sale, frații lui Iosif l-au vândut ca sclav, însă fapta lor plină de cruzime a avut ca rezultat chiar acele lucruri pe care visele sale le prevestiseră.

Aceia care caută să dea la o parte planul lui Dumnezeu şi se împotrivesc voinței Sale e posibil ca pentru o vreme să prospere; însă Dumnezeu este la lucru pentru a-Și îndeplini planurile, arătând clar cine este conducătorul cerurilor şi al pământului.

Iosif a socotit vinderea lui în Egipt ca fiind cea mai mare nenorocire care i s-ar fi putut întâmpla, însă el a fost conştient de nevoia de a se încrede în Dumnezeu aşa cum nu făcuse niciodată înainte, pe când era protejat de dragostea tatălui său. Iosif L-a luat pe Dumnezeu cu el în Egipt, şi lucrul acesta era evident prin purtarea lui plină de voioşie, chiar dacă inima îi era îndurerată… Planul lui Dumnezeu este ca cei care Îl iubesc şi Îi onorează numele să fie onorați şi ei, iar slava pe care ei o aduc lui Dumnezeu să fie reflectată şi asupra lor.

Caracterul lui Iosif nu s-a schimbat atunci când a fost înălțat într-o poziție de încredere. El a fost adus într-o situație în care virtuțile sale să strălucească într-o lu-mină clară prin fapte bune. Binecuvântarea lui Dumnezeu era asupra lui şi acasă, şi la câmp. Toate responsabilitățile casei lui Potifar au fost aşezate asupra lui. Și în toate aceste lucruri, el a dat pe față integritate şi statornicie, căci Îl iubea pe Dumnezeu şi se temea de El.

Aflându-se în societatea oamenilor învățați, el a dobândit o cunoaştere a ştiinței şi a limbilor. Această perioadă a constituit şcoala sa de instruire, astfel ca, în anii de început ai maturității sale, să poată fi calificat pentru slujba de prim-ministru al Egiptului. El şi-a pus la lucru toată înțelepciunea, cunoştința şi tactul pe care i le oferiseră acele oportunități. Și în această situație, inima sa era neclintită de partea lui Dumnezeu. Cunoştința omenească şi înțelepciunea divină s-au împletit astfel ca el să poată fi o lumină strălucitoare, care să reflecte razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii în mijlocul întunericului dens al păgânismului. – Youth’s Instructor, 11 martie 1897

265


BIRUITOR ASUPRA ISPITEI

Cum aș putea să fac un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?

(Geneza 39:9)

Când a venit încercarea, când femeia şi-a folosit şiretenia pentru a-l atrage în păcat, Iosif şi-a păstrat integritatea. Cuvintele frumoase şi rugămințile per-

fide nu l-au putut face să se abată nici cât un fir de păr de pe calea dreaptă. Toate acestea se izbeau de urechi surde. Legea Domnului era o apărare pentru sufletul său. El a spus femeii aceleia îndrăznețe, care îi făcuse avansuri: „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”

Femeia eşuase în a-l duce pe Iosif în păcat. Satana fusese înfrânt. Apoi Iosif avea să descopere că buzele care lăudau puteau să şi mintă. Soția lui Potifar s-a răzbunat aducându-i acuzații grave. Deoarece Iosif nu a vrut să păcătuiască împotriva celui care îi acordase încredere, a fost lipsit de onoarea pe care, prin harul lui Dumnezeu, o câştigase pe drept şi care îl adusese în legătură cu marii oameni ai Egiptului.

Această umilire năprasnică din poziția de slujitor de încredere şi onorat la cea de criminal condamnat l-ar fi copleşit dacă mâna Domnului nu l-ar fi susținut. Însă încrederea sa în Dumnezeu era neclintită. Dragostea lui Dumnezeu i-a păstrat su-fletul în pace desăvârşită. Cerul era foarte aproape de valea cea fertilă a Egiptului, căci acolo se afla un tânăr care păzea căile Domnului. Prezența lui Isus era cu el în temniță, învățându-l, întărindu-l şi susținându-i mintea şi sufletul, astfel ca lumina cerească să poată străluci cu putere.

Iosif a fost pus la încercare prin dragostea părintească exagerată şi prin părtinire, prin duşmănia, invidia şi ura fraților săi, prin stima şi încrederea stăpânului său şi prin înalta sa poziție de onoare. El a fost pus la încercare prin seducţia exercitată de farmecele acelei femei, prin linguşelile buzelor sale şi dragostea ei nelegiuită. Însă virtutea lui Iosif, statornicia sa l-au ajutat să nu asculte de vocea ispititorului. Legea Domnului era plăcerea sa şi el nu voia să se depărteze de preceptele sale. (…)

Chiar pe când se afla în închisoare, lui Iosif i s-a îngăduit libertatea şi a avut ocazia de a le transmite lumina colegilor săi deținuți ca şi el. Această temniță a fost pentru el ca o şcoală de instruire… El a văzut în fiecare fază a administrării aceste-ia superioritatea Legii lui Dumnezeu, iar prin experiență şi prin păzirea acesteia a învățat să fie drept şi milos, reprezentând astfel caracterul lui Dumnezeu.

În mâinile lui Iosif avea să fie aşezată puterea şi prin el Dumnezeu avea să fie descoperit ca fiind conducătorul cerurilor şi al pământului. Însă instruirea sa avea să se desfăşoare în condiții adverse – acea şcoală prin care copiii lui Dumnezeu învață, aşa este planul Său. – Youth’s Instructor, 11 martie 1897

266


TÂLMACIUL VISELOR

Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci și am aflat că tu tălmăcești un vis îndată după ce l-ai auzit.

(Geneza 41:15)

Când Iosif a tălmăcit visele paharnicului şi pitarului, el l-a rugat pe paharnic să-şi aducă aminte de el atunci când avea să fie repus în slujba sa ca mai-ma-

rele paharnicilor; însă el a fost uitat şi a mai rămas în închisoare încă doi ani.Iată că o persoană cu o funcție mult mai înaltă decât mai-marele paharnicilor

a avut un vis, iar, când nu a fost găsit nimeni în stare să-l tălmăcească, paharnicul şi-a adus aminte de Iosif. „Faraon a trimis să cheme pe Iosif. L-au scos în grabă din temniță. Iosif s-a ras, şi-a schimbat hainele şi s-a dus la Faraon. Faraon a zis lui Iosif: «Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci şi am aflat că tu tălmăceşti un vis în-dată după ce l-ai auzit.» Iosif nu şi-a asumat slava pentru sine însuşi. El a îndreptat pe Faraon spre Dumnezeu, spunându-i: „Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui Faraon.”

Prin înțelepciunea pe care i-a dat-o Dumnezeu, Iosif a putut vedea adevărata semnificație a visului. El a văzut felul minunat în care lucrează Dumnezeu şi a pre-zentat totul în mod clar înaintea lui Faraon. El i-a făcut cunoscut faptul ca urma să aibă loc o foamete îndelungată, dar şi planurile ce ar fi trebuit făcute pentru a salva națiunea de la pieire… Cuvintele sale au fost primite ca aurul, şi acesta este răspun-sul care i-a fost dat: „Fiindcă Dumnezeu ți-a făcut cunoscute toate aceste lucruri, nu este nimeni ca tine care să fie atât de priceput şi atât de înțelept ca tine. Te pun mai-mare peste casa mea şi tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine.”

Iosif Îl reprezenta pe Domnul Hristos. El a fost timp de mulți ani conducătorul onorat al Egiptului. În viața şi caracterului lui a dat pe față tot ceea ce era frumos, curat şi nobil. Purtându-şi durerile în circumstanțe dificile şi biruind ispita, Iosif a fost asemenea lui Hristos în caracter. (…)

Exemplul lui Iosif, care străluceşte cu strălucirea cerului, nu a strălucit în za-dar în mijlocul acestui popor pentru care Hristos S-a angajat să devină jertfă, un popor pe care Dumnezeu l-a luat sub protecția Sa şi căruia i-a acordat nu numai binecuvântări fizice, ci şi spirituale, pentru a-l atrage la Sine. – Youth’s Instructor, 11 martie 1897

267

Joi, 12 septembrie

CHEMAREA LUI GHEDEON

Israel a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian și copiii lui Israel au strigat către Domnul.

( Judecătorii 6:6)

Din nefericire, în istoria poporului ales al lui Dumnezeu, istoria dureroasă a apostaziei şi pedeapsa pentru aceasta se repetă atât de des.

Din cauza păcatelor lor, mâna protectoare a lui Dumnezeu a fost retrasă de la Israel şi ei au fost lăsați la mila duşmanilor lor. Locuitorii sălbatici şi violenți ai deşertului [madianiții şi amaleciții] au năvălit în țară „ca o mulțime de lăcuste”, cu turmele şi cirezile lor, şi şi-au aşezat corturile în câmpie şi în vale. Ei au venit când recoltele au început să se coacă şi au rămas până când au fost adunate ultimele roa-de ale pământului. Au pustiit câmpurile de recoltele lor şi i-au jefuit şi maltratat pe locuitori, iar după aceea s-au întors în pustie. (…)

Această asuprire a continuat timp de şapte ani şi apoi, în strâmtorarea lor, po-porul şi-a adus aminte de Acela care îi eliberase de atâtea ori; şi au strigat către Domnul pentru ajutor.

Rugăciunile lor au fost auzite şi, încă o dată, Domnul le-a trimis un bărbat pe care l-a ales ca să-l elibereze pe Israel. Cel care a fost ales de această dată a fost Ghe-deon, din seminția lui Manase.

Doar cu mare dificultate evreii îşi puteau ascunde ceva alimente pentru a putea scăpa de inaniție. Ghedeon a reuşit să ascundă o cantitate mică de grâu şi, temându-se să-l bată în aria de treierat, l-a dus în vie, lângă teasc. Timpul coacerii strugurilor fiind departe, atenția madianiților nu ar fi fost atrasă spre acel loc… Ghedeon era aproape la capătul puterilor în a inspira credință sau curaj poporului, însă el ştia că Domnul avea să lucreze cu putere pentru Israel, aşa cum o făcuse în trecut.

În timp ce Ghedeon medita la aceste lucruri, deodată a apărut un înger al Dom-nului înaintea lui şi i-a adresat cuvintele: „Domnul este cu tine, viteazule!”

Temperamentul melancolic al lui Ghedeon se vede din răspunsul său: „Rogu-te, Domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri?” Având simțământul că este necorespunzător pentru o lucrare aşa de mare, Ghedeon a exclamat: „Rogu-te, Domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Manase şi eu sunt cel mai mic din familia tatălui meu.” Atunci îngerul i-a dat această asigurare plină de har: „Eu voi fi cu tine şi vei bate pe Madian ca pe un singur om.” – Signs of the Times, 23 iunie 1881

268


ÎNCREDEREA CREŞTE

Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, dă-mi un semn ca să-mi arăți că Tu îmi vorbești.

( Judecătorii 6:17)

Ghedeon dorea un semn care să-i arate că Cel care i se adresa acum era acelaşi care îi vorbise lui Moise din rugul aprins. Îngerul acoperise slava divină a

prezenței Sale, însă El nu era altul decât Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Când un profet sau un înger transmitea o solie divină, cuvintele folosite erau: „Domnul a zis: «Voi face cutare lucru»”, însă despre Persoana care i s-a adresat lui Ghedeon se spune: „Domnul i-a zis: «Eu voi fi cu tine.»”

Dorind să acorde o deosebită onoare ilustrului vizitator şi având asigurarea că Îngerul va zăbovi, Ghedeon a dat fuga în cortul său şi, din rezerva lui sărăcăcioasă de hrană, a pregătit un ied şi a făcut azime pe care le-a adus înaintea Lui. Ghedeon, deşi era sărac, a fost ospitalier fără nicio părere de rău.

Când a adus darul, Îngerul a spus: „Ia carnea şi azimele, pune-le pe stânca aceas-ta şi varsă zeama.” Ghedeon a făcut întocmai şi apoi Domnul i-a dat semnul pe care îl dorea. Cu toiagul pe care îl avea în mâna Sa, Îngerul a atins carnea şi azimele şi din stâncă s-a ridicat un foc care a mistuit ceea ce adusese, ca pe o jertfă, nu ca o mâncare adusă unui musafir; Căci El era Dumnezeu, nu om. După această dovadă a caracterului Său divin, Îngerul S-a făcut nevăzut. Când şi-a dat seama că fusese Fiul lui Dumnezeu, Ghedeon a fost cuprins de teamă şi a exclamat: „Vai de mine, Stăpâne Doamne! Am văzut pe Îngerul Domnului față în față!” Apoi Domnul i S-a arătat cu îndurare lui Ghedeon a doua oară şi i-a spus: „Fii pe pace; nu te teme, căci nu vei muri.”

Familia căreia îi aparținea Ghedeon era cumplit de afectată de idolatrie. Tatăl său ridicase la Ofra, unde locuia, un altar mare lui Baal, înaintea căruia se închinau oamenii din cetățile învecinate. Lui Ghedeon i s-a poruncit să dărâme acest altar şi să taie stâlpii care îl înconjurau şi în locul acestuia să ridice un altar lui Iehova pe vârful stâncii pe care fusese mistuită jertfa pentru Domnul. Ghedeon a îndeplinit cu credincioşie toate aceste lucruri, dar le-a făcut noaptea, ca să nu fie silit să renunțe în cazul că le-ar fi făcut ziua. – Signs of the Times, 23 iunie 1881


269


DREPTATEA CÂŞTIGĂ BIRUINŢA

Domnul a zis lui Ghedeon: „... Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău, și taie parul închinat Astarteei, care este deasupra.”


Eliberatorul lui Israel trebuia să declare război idolatriei înainte de a porni la luptă cu duşmanii poporului său. Trebuia să pună mai presus onoarea lui

Dumnezeu decât reputația tatălui său şi să socotească poruncile divine mai im-portante decât autoritatea părintească.

Serviciul jertfelor pentru Domnul fusese încredințat preoților şi leviților şi fusese limitat la altarul de la Șilo, însă Acela care stabilise rânduielile iudaice şi către care arătau toate acele slujbe avea puterea de a schimba cerințele. În privința aceasta, El a socotit că este potrivit să se abată de la ritual. Acum era cel mai important ca elibera-rea lui Israel să fie precedată de un protest solemn împotriva închinării față de Baal şi recunoaşterea lui Iehova ca singurul Dumnezeu viu şi adevărat.

Când, dis-de-dimineață, oamenii din cetate au venit să se închine lui Baal, au fost foarte surprinşi şi plini de mânie văzând ceea ce avusese loc. Curând s-a aflat că Ghedeon făcuse acest lucru şi furia acestor înşelători idolatri nu putea fi satisfăcută decât cu sângele acestuia. (…)

Ghedeon îi povestise tatălui său, Ioas, despre vizita Îngerului şi despre promisi-unea că Israel avea să fie eliberat în curând. De asemenea, i-a vorbit despre porunca divină de a dărâma altarul lui Baal. Duhul lui Dumnezeu a mişcat inima lui Ioas. El şi-a dat seama că dumnezeii cărora se închinase nu aveau puterea nici măcar de a se izbăvi pe ei înşişi, nicidecum să-i apere pe închinătorii lor. Când mulțimea idolatră striga şi cerea moartea lui Ghedeon, Ioas a luat poziție neînfricat în apărarea sa şi s-a străduit să arate poporului cât de lipsiți de putere şi nevrednici de încredere sau adorare erau dumnezeii lor: „Oare este datoria voastră să apărați pe Baal? Voi tre-buie să-i veniți în ajutor? Oricine va lua apărarea lui Baal să moară până dimineață. Dacă Baal este un Dumnezeu, să-şi apere el pricina, fiindcă i-au dărâmat altarul.”

Orice impuls spre violență a dispărut, iar când, mişcat de Duhul Domnului, Ghedeon a sunat din trâmbiță vestind chemarea la război, aceştia au fost printre primii care i s-au alăturat. A trimis apoi soli în toată seminția sa, seminția lui Mana-se, şi de asemenea la Aşer, Zabulon şi Neftali şi toți au răspuns cu bucurie chemării.

O vreme cei răi par să triumfe, însă în cele din urmă dreptatea câştigă biruința. – Signs of the Times, 23 iunie 1881


270


NEVOIA DE MAI MULTĂ ÎNCREDERE

Numai lâna a fost uscată și tot pământul s-a acoperit cu rouă.


Ghedeon simțea că este cu totul nepregătit pentru marea lucrare din fața sa. El nu a îndrăznit să se aşeze în fața armatei fără a avea dovada clară din partea

lui Dumnezeu că l-a chemat pentru această lucrare şi că avea să fie cu el. El s-a rugat astfel: „Dacă vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum ai spus, iată, voi pune un văl de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă şi tot pământul va rămâne uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus.”

Domnul a onorat rugăciunea slujitorului Său. Dimineața, lâna era umedă, în timp ce pământul era uscat. Însă acum necredința i-a sugerat că lâna absoarbe în mod natural umiditatea atunci când aceasta există în aer şi deci testul era neconclu-dent. De aceea, el a cerut o reînnoire a semnului, cerând cu umilință ca necredința sa să nu declanşeze mânia Domnului. Cererea i-a fost primită.

Domnul nu alege întotdeauna pentru lucrarea Sa oamenii cu talentele cele mai remarcabile, ci îi alege pe aceia pe care îi poate folosi cel mai bine. (…)

Dumnezeu va accepta serviciile acelora care vor lucra în supunere față de voința Sa, care pentru nimic în lume nu îşi vor păta conştiința şi care nu vor îngădui niciu-nei influențe să-i abată de pe cărarea datoriei. Dacă dorim acest lucru, putem face ca raportul vieții noastre să fie astfel încât să nu ne fie ruşine atunci când vor fi aduse la lumină toate lucrurile ascunse ale inimii şi lucrarea fiecăruia va fi cântărită în balanța adevărului. Dumnezeu foloseşte bărbați şi femei pentru a fi colaboratori ai Săi, însă nimeni să nu-şi imagineze că sunt indispensabili pentru lucrarea lui Dum-nezeu şi că El nu Se poate lipsi de ei.

Cei care sunt dornici de a învăța, care sunt vrednici de încredere, care au un scop clar şi o inimă curată nu trebuie să aştepte ocazii ieşite din comun sau capacități ex-traordinare înainte de a-şi folosi puterea pe care o au. Ei nu trebuie să stea nehotărâți, şovăielnici sau temându-se de ce va spune sau va gândi lumea despre ei. Nu trebuie să ne obosim cu griji şi nelinişte, ci să mergem înainte, îndeplinindu-ne în tăcere şi cu credincioşie lucrarea pe care Dumnezeu ne-a desemnat-o şi să lăsăm urmările pe seama Lui. (…)

Fie ca viața noastră de fiecare zi să fie o reflectare a vieții Domnului Hristos, iar mărturia adusă astfel lumii va avea o influență puternică... Marea luptă a adevărului împotriva minciunii trebuie continuată prin bărbați şi femei care îşi aprind candela la altarul divin. – Signs of the Times, 23 iunie 1881

271

Luni, 16 septembrie

CALIFICĂRILE CELOR ALEŞI

Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult ca să dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să se laude împotriva Mea, zicând: „Mâna mea m-a izbăvit.”

( Judecătorii 7:2)

Curajul lui Ghedeon s-a întărit mult prin acele semne pe care favoarea divină i le-a acordat. Fără întârziere, el a pornit cu forțele pe care le-a adunat să

lupte cu madianiții. Însă acum îl aştepta o altă încercare severă a credinței. Față de imensa oştire a invadatorilor, care se afla în fața sa, cei douăzeci şi două de mii de evrei păreau o mână de oameni, iar Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: „Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult ca să dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să se laude împotriva Mea, zicând: «Mâna mea m-a izbăvit.» Vesteşte dar lucrul aces-ta în auzul poporului: «Cine este fricos şi se teme să se întoarcă şi să se depărteze de Muntele Galaadului.»”

Având în vedere slaba condiție a oştirii lui Israel în contrast cu numărul vrăjmaşilor, Ghedeon s-a abținut să facă vestirea publică uzuală. A fost uluit când i s-a spus că forțele sale erau prea numeroase. Însă Domnul cunoştea mândria şi necredința care exista în inimile celor din poporul Său. Însuflețiți de apelurile stă-ruitoare ale lui Ghedeon, ei se înrolaseră degrabă; însă când au văzut mulțimea madianiților, curajul lor a pălit. (…)

Israeliții credeau că ei sunt prea puțini, nu prea mulți; însă Ghedeon a făcut pu-blică vestirea din partea Domnului, aşa cum îi fusese aceasta transmisă. Cu inima prăbuşită, el a văzut… mai mult de două treimi din oştirea sa plecând.

Din nou, Cuvântul Domnului a vorbit slujitorului Său: „Poporul este încă prea mult. Pogoară-l la apă şi acolo ți-i voi alege; acela despre care îți voi spune: «Acesta să meargă cu tine», şi acela despre care îți voi spune: «Acesta să nu meargă cu tine» nu va merge cu tine.”

Doar câțiva au luat în grabă puțină apă în mână şi au lipăit-o în timp ce treceau mai departe, însă aproape toți s-au plecat pe genunchi şi, fără să se grăbească, au băut domol din apa de la suprafață. Cei care au luat apă cu mâinile erau doar trei sute din cele zece mii; şi totuşi aceştia au fost cei aleşi, iar grosul oştirii a fost îndemnat să se întoarcă acasă.

Vedem aici mijloacele simple prin care caracterul nostru este testat adesea… Oa-menii după voia lui Dumnezeu erau puțini, însă aceştia nu îngăduiau ca propriile lor nevoi să-i împiedice să-şi îndeplinească datoria. – Signs of the Times, 30 iunie 1881

272


TRĂGÂND CU URECHEA

Pogoară-te cu Pura, slujitorul tău. Să asculți ce vor zice.

( Judecătorii 7:10-11)

Când a stat în fruntea celor treizeci de mii de bărbați ca să pornească război împotriva madianiților, Ghedeon era convins că, dacă Dumnezeu nu avea

să intervină pentru Israel, ei erau fără nicio speranță. La porunca divină, oştirea evreilor a fost redusă în urma unor teste succesive până când nu au mai rămas cu el decât trei sute de bărbați pentru a se împotrivi acelei mulțimi fără număr. Nu este de mirare că inima sa tremura la gândul bătăliei de a doua zi.

Însă Domnul nu l-a lăsat pe slujitorul Său pradă disperării. El i-a vorbit lui Ghe-deon în timpul nopții şi i-a spus să se ducă, împreună cu Pura, însoțitorul său de încredere, în tabăra madianiților şi acolo aveau să audă lucruri care vor fi spre încu-rajarea lor. S-a dus şi, aşteptând în întuneric şi în tăcere, el a auzit pe un soldat care tocmai se trezise, relatându-i un vis tovarăşului său: „Se făcea că o turtă de orz se rostogolea în tabăra lui Madian; a venit de s-a lovit până la cort şi cortul a căzut; l-a răsturnat cu susul în jos şi cortul a fost dărâmat.”

Celălalt a răspuns în cuvinte care au entuziasmat inima celui care trăgea cu ure-chea, fără a fi văzut de ceilalți: „Aceasta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon, fiul lui Ioas, bărbatul lui Israel; Dumnezeu a dat în mâinile lui pe Madian şi toată tabăra.”

Ghedeon a recunoscut vocea lui Dumnezeu, care îi vorbea prin cuvintele acestor străini madianiți. Credința şi curajul său au fost mult întărite şi el s-a bucurat că Dumnezeul lui Israel putea să lucreze prin cele mai umile mijloace pentru a doborî mândria omenească. Cu încredere şi speranță, el s-a întors la cei câțiva bărbați de sub comanda sa şi le-a spus: „Sculați-vă, căci Domnul a dat în mâinile voastre tabăra lui Madian!”

Aşa cum turta care se rostogolea a răsturnat cortul pe care a căzut, la fel acei puțini israeliți aveau să-i nimicească pe puternicii lor duşmani, atât de numeroşi.

Domnul Însuşi a îndrumat mintea lui Ghedeon spre un plan pe care acesta l-a pus degrabă în aplicare.

Ce lecții de umilință şi credință putem trece cu vederea atunci când încercăm să desluşim felul cum lucrează Dumnezeu cu cei pe care i-a creat! – Signs of the Times, 14 iulie 1881

273


DRAGOSTEA COPLEŞITOARE A LUI DUMNEZEU

Sabia Domnului și a lui Ghedeon!


Domnul Însuşi a călăuzit mintea lui Ghedeon spre adoptarea unui plan… [Ghedeon] a împărțit cele trei sute de oameni în trei cete. Fiecărui băr-

bat i s-a dat câte o trâmbiță şi un urcior care conținea o făclie aprinsă. Apoi şi-a poziționat oamenii astfel încât au înconjurat toată tabăra lui Madian. Au fost instruiți înainte cum să procedeze şi, în mijlocul nopții, la semnalul lui Ghedeon, toate cele trei cete au sunat din trâmbițe, au apucat făcliile şi au spart urcioarele, toți în acelaşi timp, şi au strigat: „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!” Lumina celor trei sute de făclii a străpuns întunericul nopții şi zgomotul puternic făcut de cele trei sute de voci a trezit de îndată armata care dormea. Crezând că sunt atacați de forțe copleşitoare, madianiții au fost loviți de panică. A urmat o scenă teribilă de confuzie. În spaima lor, alergau în toate părțile şi, confundându-şi tovarăşii cu duşmanii, s-au măcelărit unii pe alții.

Odată ce s-a răspândit vestea că Israel a biruit, cei ce fuseseră trimişi acasă s-au întors şi s-au alăturat la urmărirea duşmanilor lor, care fugeau. Ghedeon a trimis soli şi la efraimiți, cerându-le să le taie trecerea apelor până la Iordan, astfel ca cei ce fugeau să nu poată scăpa spre răsărit.

În această teribilă înfrângere au fost măcelăriți nu mai puțin de o sută douăzeci de mii dintre invadatori şi atât de teribil au fost învinşi madianiții că n-au mai putut fi în stare niciodată să pornească război împotriva lui Israel. O rămăşiță de cinci-sprezece mii care a reuşit să scape trecând râul a fost urmărită de Ghedeon şi de cei trei sute de bărbați credincioşi lui şi a fost zdrobită cu totul, iar Zebah şi Ţalmuna, doi prinți ai Madianului, au fost ucişi. (…)

Din cauza mândriei şi ambiției neamului omenesc, Dumnezeu a ales să-Și înde-plinească lucrările Sale mărețe folosind cele mai simple şi umile mijloace.

Grija Sa pentru lucrarea creației Sale este neobosită şi neîncetată. Când bărbații şi femeile pornesc la truda lor de zi cu zi, când se pleacă în rugăciune, când sunt culcați noaptea şi când se trezesc dimineața, când cei bogați se ospătează în palatele lor, când cei săraci îşi adună copiii în jurul mesei sărăcăcioase, asupra tuturor ve-ghează cu duioşie Tatăl lor ceresc. (…)

Trebuie să cerem sfat de la Dumnezeu în rugăciune umilă şi cu credință… Atunci toate faptele noastre vor fi făcute cu înțelepciune, iar energiile noastre vor fi canalizate în direcția cea bună. – Signs of the Times, 14 iulie 1881

274

Joi, 19 septembrie

BIRUINŢA LUI DUMNEZEU

Şi Domnul a zis lui Ghedeon: „Cu cei trei sute de oameni care au lipăit vă voi mântui.”

( Judecătorii 7:7)

După înfrângerea madianiților, pretutindeni s-a răspândit rapid vestea că Dumnezeul lui Israel a luptat din nou pentru poporul Său. Nu există cuvinte

care să poată descrie teroarea națiunilor din jur când au aflat de mijloacele simple care au triumfat asupra puterii şi iscusinței unui neam curajos şi războinic.

Pe oriunde s-a răspândit vestea aceasta, toți erau convinşi că biruința trebuie atri-buită numai lui Dumnezeu. În felul acesta, numele Domnului a fost proslăvit, credința lui Israel s-a întărit, iar vrăjmaşii lor au fost ruşinați şi s-au aflat în încurcătură.

Nu este sigur pentru poporul lui Dumnezeu să adopte precepte şi practici ale celor necredincioşi. Principiile divine şi modalitățile de lucru sunt foarte diferite de cele ale lumii. Istoria națiunilor lumii nu cuprinde biruințe care să fie asemenea cuceririi Ierihonului sau înfrângerii madianiților. Niciun general al armatelor pă-gâne nu a condus vreodată vreo luptă aşa cum au făcut-o Iosua şi Ghedeon. Aceste biruințe ne învață marea lecție că singurul temei sigur pentru succes îl constituie ajutorul lui Dumnezeu ce conlucrează cu efortul omului. Cei ce se încred în propria lor înțelepciune şi în capacitatea proprie vor fi cu siguranță dezamăgiți. Singura cale sigură de urmat în toate planurile şi țintele vieții o constituie perseverența în sim-plitatea credinței. Încrederea umilă în Dumnezeu şi supunerea cu credincioşie față de voia Sa sunt la fel de importante pentru creştinii ce sunt implicați într-o luptă spirituală aşa cum au fost şi pentru Ghedeon şi tovarăşii săi curajoşi, care au dus bătăliile Domnului.

Poruncile lui Dumnezeu trebuie respectate întotdeauna, indiferent ce spune lu-mea. Această lecție nu trebuie trecută cu vederea de cei ce ocupă poziții de răs-pundere între semenii lor. Toți trebuie să beneficieze de privilegiile religioase pe care le au şi să ceară zilnic lui Dumnezeu să le descopere voia Sa. Viața şi cuvintele Domnului Hristos trebuie studiate cu sârguință, iar sfaturile Sale trebuie urmate cu bucurie. Cei care se îmbracă în felul acesta cu armura neprihănirii nu au de ce să se teamă de vrăjmaşii Domnului. Ei pot fi siguri de prezența şi protecția Căpitanului oştirii Domnului. (…)

Domnul doreşte să dea poporului Său o experiență prețioasă… El vrea să-i învețe să-şi supună judecata şi voința pe deplin Lui. Atunci ei vor vedea şi vor şti că prin ei înşişi nu pot face nimic; că Dumnezeu reprezintă totul în toate. – Signs of the Times, 21 iulie 1881

275


DUMNEZEU POARTĂ DE GRIJĂ

Dar la cuvântul Tău voi arunca mrejele!

(Luca 5:5)

Ioan a fost unul dintre primii care au recunoscut că Isus este Mesia. El îl auzise pe Ioan Botezătorul predicând şi a ştiut că acesta fusese trimis ca înainte-mer-

gătorul Aceluia care era Speranța lui Israel. Lui Ioan şi lui Andrei le spusese Ioan Botezătorul că Isus este „Mielul lui Dumnezeu”. Isus i-a văzut urmându-L şi i-a primit cu bucurie în locuința Lui umilă. Ei au rămas la El peste noapte, iar când au plecat din prezența Sa, erau pe deplin încredințați cu privire la caracterul şi misiunea Sa divină.

Andrei s-a dus să-l caute pe fratele lui, pe Simon, şi l-a adus la Isus, anunțându-l cu bucurie: „Noi am găsit pe Mesia.” A doua zi, Domnul Isus l-a chemat pe Filip să-L urmeze.

Andrei, Petru, Iacov şi Ioan au fost de atunci înainte cunoscuți ca ucenici ai lui Isus.

Deşi participau la predicile lui Isus şi erau mult timp în preajma Lui, ei îşi con-tinuau încă meseria lor umilă; însă sosise timpul ca ei să-şi lase mrejele şi bărcile pescăreşti şi să fie mai aproape de Isus. Mulțimi de oameni Îl urmau pe Isus şi, atunci când se afla pe malul lacului Ghenazaret, „Îl îmbulzeau atât de tare ca să audă Cu-vântul lui Dumnezeu”, încât Acesta S-a urcat în barca lui Petru şi de acolo îi învăța pe oamenii de pe țărm. Când a încetat să le vorbească, El i-a spus lui Petru: „Depărteaz-o la adânc şi aruncați-vă mrejele pentru pescuire.”

Petru a răspuns că toată noaptea s-au trudit şi n-au prins nimic. Truda lor a fost în zadar în timpul acela prielnic pentru pescuit şi, din punct de vedere omenesc, nu exista posibilitatea de a avea succes acum; „Totuşi”, a spus Petru, „la cuvântul Tău voi arunca mrejele!” A făcut acest lucru, iar cantitatea de peşti prinsă a fost atât de mare, încât mrejele de-abia îi mai puteau ține şi au fost chemați în ajutor Iacov şi Ioan, tovarăşii de meserie ai lui Andrei şi Petru.

O lucrare importantă şi solemnă se afla înaintea lor. Ei trebuiau să renunțe la singurele lor mijloace de întreținere şi să-şi petreacă viața în eforturi altruiste pentru salvarea păcătoşilor, însă înainte de a-i chema la această viață de lepădare de sine şi dependență de Dumnezeu, Mântuitorul cel plin de iubire le-a arătat că El, ca Domn al cerurilor şi al pământului, era în stare să le poarte de grijă şi să le împlinească toate nevoile. – Signs of the Times, 8 ianuarie 1885


276


CREDINŢĂ SIMPLĂ

Filisteanul a mai zis: „Arunc astăzi o ocară asupra oștirii lui Israel! Dați-mi un om ca să mă lupt cu el.”

(1 Samuel 17:10)

Timp de patruzeci de zile, oştirea lui Israel a tremurat în fața provocării trufaşului Goliat, uriaşul filistenilor. Puterile îi părăseau când priveau la răz-

boinicul imens ce măsura şase coți şi o palmă [aproape 3,2 metri] înălțime. Pe cap avea un coif de aramă; purta nişte zale de solzi în greutate de cinci mii de sicli de aramă [mai mult de 70 kilograme]; iar la picioare avea nişte turteci de aramă. Îm-brăcămintea sa era făcută din plăci de aramă care se suprapuneau una peste alta ca solzii peştilor şi se îmbinau atât de bine, încât nicio suliță sau săgeată nu ar fi putut pătrunde prin armură. (…)

Timp de patruzeci de zile, în fiecare dimineață şi în fiecare seară, Goliat se apro-pia de tabăra lui Israel şi zicea cu voce tare: „Pentru ce ieşiți să vă aşezați în şiruri de bătaie? Nu sunt eu filistean şi nu sunteți voi slujitorii lui Saul? Alegeți un om care să se pogoare împotriva mea! Dacă va putea să se bată cu mine şi să mă omoare, noi vom fi robii voştri, dar, dacă-l voi birui şi-l voi omorî eu, voi ne veți fi robi nouă şi ne veți sluji… Saul şi tot Israelul au auzit aceste cuvinte ale filisteanului şi s-au înspăimântat şi au fost cuprinşi de o mare frică.” Nimeni nu îndrăznise să meargă împotriva acestui fanfaron până când David, cuprins de indignare la auzul vorbelor acelui idolatru trufaş, s-a oferit înaintea lui Saul să meargă la luptă spre slava lui Dumnezeu, pentru a salva onoarea lui Israel.

Saul s-a hotărât să-i îngăduie acestui păstor să se aventureze, însă avea puțină speranță că David ar fi putut avea câştig de cauză în această întreprindere curajoasă. A poruncit ca David să fie îmbrăcat cu armura regelui. I s-a pus pe cap coiful cel greu de aramă, a fost îmbrăcat cu o platoşă şi i s-a dat şi sabia împăratului. Echipat în felul acesta, a încercat să meargă; însă imediat s-a întors înapoi. Primul gând care le-a trecut prin minte spectatorilor înfricoşați a fost că David s-a hotărât să nu-şi rişte viața cu un duşman într-o luptă atât de inegală. Însă nici pe departe nu se gân-dea David la aşa ceva.

Când s-a întors la Saul, i-a cerut permisiunea să se dezbrace de armura cea grea spunându-i: „Nu pot să merg cu aceasta; nu sunt obişnuit cu ea.”

Ce curaj şi ce credință neînfricată a dovedit acest simplu păstor înaintea oştirilor israeliților şi a filistenilor! – Signs of the Times, 10 august 1888


277


ACŢIONÂND PE BAZA CREDINŢEI

Tu vii înaintea mea cu sabie, suliță și cu pavăză, iar eu vin înaintea ta în Numele Domnului oștirilor, în Numele Dumnezeului oștirii lui Israel, pe care ai ocărât-o.

(1 Samuel 17:45)

El [David] s-a dezbrăcat de armura împăratului şi şi-a luat doar lucrurile lui, toiagul său de păstor şi o simplă praştie. După ce a ales cinci pietre netede din

pârâu şi le-a pus în traista sa, cu praştia în mână a înaintat împotriva filisteanu-lui. Uriaşul înainta cu trufie puțin câte puțin, aşteptând să dea piept cu cei mai puternici dintre războinicii lui Israel. Cel care-i ducea scutul mergea înaintea lui. Pe măsură ce se apropia de David, el n-a văzut decât un tinerel, un copil. Fața lui radia de sănătate, iar chipul lui zvelt, neprotejat de armură, expunea toate acele trăsături tinereşti în contrast marcant față de proporțiile masive ale filisteanului.

Goliat s-a umplut de uimire şi furie. Indignarea sa a izbucnit în cuvinte calculate, astfel încât să-l înspăimânte şi să-l copleşească pe tânărul curajos din fața sa. „Ce, sunt câine”, exclamă uriaşul, „de vii la mine cu toiege?”Apoi filisteanul a revărsat asu-pra lui David cele mai teribile blesteme cu toți dumnezeii pe care îi cunoştea. Apoi a strigat batjocoritor: „Vino la mine, şi-ți voi da carnea ta păsărilor cerului şi fiarelor câmpului.” Însă această amenințare trufaşă n-a făcut altceva decât să inspire în acel tânăr şi mai mult curaj şi să aprindă în pieptul său şi mai mult zel pentru a-l aduce la tăcere pe vrăjmaşul poporului său. El nu a tremurat în fața campionului filistenilor. El era conştient că luptă pentru onoarea lui Dumnezeu şi pentru eliberarea lui Israel, şi inima sa era plină de credință, calm şi speranță.

David a păşit în față şi s-a adresat inamicului său într-un limbaj care era decent şi elocvent în acelaşi timp. El a spus filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliță şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi, Domnul te va da în mâi-nile mele, te voi doborî şi-ți voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Și tot pământul va şti că există un Dumne-zeu în Israel.” – Signs of the Times, 10 august 1888

278

Luni, 23 septembrie

CREDINŢA SIMPLĂ RĂSPLĂTITĂ

Şi toată mulțimea aceasta va ști că Domnul nu mântuiește nici prin sabie, nici prin suliță. Căci biruința este a Domnului și El vă dă în mâinile noastre.

(1 Samuel 17:47)

Cât de însuflețitor a fost curajul şi credința neînfricată a acestui simplu păstor în fața oştirilor israeliților şi ale filistenilor! Vitejia răzbătea prin vocea sa, iar

pe chipul său frumos se vedea bucuria biruinței.În timp ce vocea plăcută a lui David rostea acele cuvinte pline de încredere în

biruință, mânia lui Goliat s-a aprins la maximum. În furia sa, şi-a ridicat coiful care-i proteja fruntea şi s-a avântat cu ură puternică să se răzbune pe duşmanul său. Fiul lui Isai se pregătea şi el. Ambele oştiri priveau cu cel mai mare interes. „Îndată ce filisteanul a pornit înaintea lui David, David a alergat pe câmpul de bătaie înaintea filisteanului. Și-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră şi a aruncat-o cu praştia; a lovit pe filistean în frunte şi piatra a intrat în fruntea filisteanului, care a căzut cu fața la pământ.”

Cele două oştiri au fost cuprinse de uimire. Crezuseră că David avea să fie ucis; însă când piatra a trecut şuierând prin aer şi a lovit drept în țintă, ei l-au văzut pe puternicul războinic tremurând şi întinzându-şi mâinile ca şi când ar fi fost lovit de orbire năprasnică. Uriaşul s-a legănat şi s-a clătinat pe picioare şi apoi a căzut cu fața la pământ. David n-a aşteptat nicio clipă. Nu ştia dacă mai este în viață. A alergat repede la filisteanul căzut şi, cu ambele mâini, a apucat sabia cea grea a lui Goliat. Cu doar câteva momente înainte, Goliat îl amenințase pe David că-i va tăia capul şi că-i va da trupul păsărilor cerului. Acum, aceasta era în mâna slujitorului lui Dumnezeu. A scos-o din teacă şi a tăiat capul filisteanului, care s-a despărțit de trupul său, şi din tabăra lui Israel s-au auzit chiote de bucurie.

Filistenii au fost cuprinşi de teroare. Ei ştiau că au pierdut. În oroare şi confuzie, au început să se retragă haotic. Evreii biruitori… s-au grăbit după oştirea care se re-trăgea şi „au pornit în urmărirea filistenilor până în vale şi până la porțile Ecronului. Iar David a luat capul filisteanului şi l-a dus la Ierusalim şi a pus armele filisteanului în cortul său.” – Signs of the Times, 10 august 1888

279


CONSACRAREA LUI DANIEL FAŢĂ DE DUMNEZEU

El era credincios; și nu se găsea nicio greșeală la el și niciun lucru rău.

(Daniel 6:4)

Când Darius a numit în provinciile împărăției sale o sută douăzeci de dregă-tori, şi peste aceştia, trei căpetenii cărora dregătorii trebuiau să le dea soco-

teală, citim că „Daniel întrecea pe toate aceste căpetenii şi pe dregători, pentru că în el era un duh înalt; şi împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăția”. Însă îngerii cei răi, temându-se de influența pe care ar fi avut-o acest om bun asupra împăratului şi asupra treburilor împărăției, au stârnit în căpetenii şi dregători in-vidie față de el. Aceşti oameni nelegiuiți îl urmăreau pe Daniel îndeaproape, ca să poată găsi la el vreo greşeală, pe care s-o poată raporta împăratului; însă n-au putut să găsească. „Căci el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău.”

Atunci Satana s-a gândit să facă din credincioşia lui Daniel față de Dumnezeu un motiv pentru distrugerea sa. Căpeteniile şi dregătorii au venit cu zarvă împreună la împărat şi i-au spus: „Toate căpeteniile împărăției, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii şi cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoțită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălța timp de treizeci de zile rugăciuni către vre-un dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei.” Împăratul s-a simțit măgulit. El nu avea idee de planul ticălos pus la cale împo-triva lui Daniel şi le-a aprobat cererea. Decretul a fost semnat şi a devenit una dintre legile de neschimbat ale mezilor şi perşilor.

Aceşti oameni invidioşi nu credeau că Daniel avea să fie necredincios față de Dumnezeul lui sau că avea să se abată de la principiile sale şi, într-adevăr, nu s-au înşelat în privința caracterului său. Daniel cunoştea valoarea comuniunii cu Dum-nezeu. Cunoscând bine decretul împăratului, el a continuat să se plece în rugăciu-ne de trei ori pe zi, „cu ferestrele odăii sale deschise spre Ierusalim”. El nu a cău-tat să înceteze să facă acest lucru, deşi cunoştea bine care aveau să fie consecințele credincioşiei sale față de Dumnezeu. A întrevăzut pericolele de pe calea sa, dar pi-cioarele nu i s-au clătinat. El nu a dorit nici măcar să dea de înțeles celor care com-plotaseră la nimicirea sa că legătura sa cu cerul ar fi fost în vreun fel afectată. (…)

El ştia că niciun om, nici măcar împăratul, nu avea dreptul de a se interpune între conştiința sa şi Dumnezeul său şi să intervină în ce priveşte închinarea pe care el o datora Făcătorului său. – Signs of the Times, 4 noiembrie 1886

280


UN EXEMPLU DE ÎNCREDERE ŞI RUGĂCIUNE

Împăratul a luat cuvântul și a zis lui Daniel: „Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujești, să te scape!”

(Daniel 6:16)

Ca urmare a faptului că înălțase rugăciuni către Dumnezeul său, Daniel a fost aruncat în groapa cu lei. Însă Daniel a continuat să se roage chiar şi acolo,

printre lei. Oare l-a uitat Dumnezeu pe slujitorul său credincios şi a îngăduit ca el să piară? Oh, nu: Domnul Isus, Comandantul suprem al oştilor cereşti, a trimis pe îngerii Săi ca să închidă gurile leilor înfometați, astfel ca aceştia să nu-i facă niciun rău celui ce înălța rugăciuni către Dumnezeu; şi, în acea groapă teribilă, era pace deplină. Împăratul a fost martor la supraviețuirea miraculoasă a lui Daniel şi l-a scos afară cu onoruri, în timp ce aceia care au complotat pentru nimicirea sa au fost omorâți, împreună cu soțiile şi copiii lor, chiar în modul îngrozitor în care ei plănuiseră să-l distrugă pe Daniel.

Prin curajul moral al acestui om care a ales, chiar în fața morții, să meargă pe calea cea dreaptă şi nu a folosit un plan diplomatic prin care ar fi putut scăpa, Satana a fost înfrânt, iar Dumnezeu a fost onorat. (…)

Daniel a fost un titan din punct de vedere moral şi intelectual; totuşi, el nu a atins această excelență dintr-odată şi fără efort. El a învățat continuu, dorind să do-bândească tot mai multe cunoştințe şi şi-a pus mereu ținte înalte. Și alți tineri au avut aceleaşi avantaje ca şi el, dar ei nu şi-au canalizat toate energiile spre căutarea înțelepciunii – cunoaşterea lui Dumnezeu – aşa cum este El descoperit în Cuvântul Său şi în lucrările Sale. Daniel era doar un tânăr când a fost adus la curtea păgână pentru a fi în slujba împăratului Babilonului; şi tocmai pentru că era aşa de tânăr atunci când a fost expus tuturor ispitelor de la curtea împărătească a Răsăritului, împotrivirea sa cu demnitate față de ceea ce este rău şi statornicia exemplară față de ceea ce este bine pe tot parcursul lungii sale cariere fac să fie şi mai mult de admirat. Exemplul său ar trebui să fie o sursă de tărie pentru cei încercați şi ispitiți. (…)

Din istoria lui Daniel putem învăța că o conformare strictă față de cerințele lui Dumnezeu se va dovedi o binecuvântare nu doar în ce priveşte viața viitoare, dar şi pentru viața aceasta. Prin respectarea principiilor religioase, noi putem ieşi învingă-tori asupra ispitelor lui Satana şi asupra planurilor viclene ale celor nelegiuiți, chiar dacă acest lucru ne costă mari sacrificii. Trăim în cea mai solemnă perioadă a istoriei acestei lumi, când ultimul mare conflict între adevăr şi minciună se manifestă cu atâta violență; şi avem nevoie ca şi Daniel de curaj şi hotărâre de partea dreptății şi o puternică încredere în Dumnezeu. – Signs of the Times, 4 noiembrie 1886

281

Joi, 26 septembrie

TRANSFORMAREA MIRACULOASĂ

Căci Fiului omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.

(Luca 9:56)

Ioan era ucenicul pe care Mântuitorul îl iubea pentru că el credea în El şi Îl iubea cu tot sufletul său. Iubirea sa pentru Mântuitorul se caracteriza prin simplitate şi

entuziasm. Sunt mulți care consideră că această dragoste față de Domnul Hristos era un lucru natural în caracterul lui Ioan şi adeseori ucenicul este reprezentat de artişti cu o înfățişare blândă, plăpândă, chiar feminină, însă asemenea repre-zentări sunt incorecte. Ioan şi fratele său erau cunoscuți ca „fiii tunetului”. Ioan era un bărbat impulsiv, însă învățase de la marele Învățător. El avea multe defecte de caracter şi fiecare ofensă adusă lui Isus trezea în el indignare şi combativitate. Dragostea lui pentru Hristos era dragostea unui suflet salvat prin meritele lui Isus, însă alături de această dragoste erau şi multe trăsături de caracter fireşti, care tre-buiau biruite. Într-o ocazie, el şi cu fratele lui au pretins dreptul la cea mai înaltă poziție în Împărăția cerurilor, iar într-o altă ocazie, el i-a interzis unui bărbat să scoată demoni şi să vindece boli, pentru că acesta nu se afla printre ucenici. Altă dată, când L-a văzut pe Domnul său desconsiderat de samariteni, el a vrut să ceară să cadă foc din cer pentru a-i mistui pe aceştia. Însă Domnul Hristos l-a mustrat, spunându-i: „Fiului omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.”

În caracterul şi învățăturile Domnului Hristos, ucenicii au avut atât reguli de conduită morală, cât şi un model, iar harul lui Hristos era o putere transformatoare care lucra schimbări extraordinare în viața ucenicilor. Trăsăturile naturale de carac-ter, spiritul de critică, răzbunarea, ambiția, lipsa de stăpânire de sine, toate acestea existau în ucenicul iubit şi trebuiau biruite pentru ca el să poată ajunge un reprezen-tant al lui Hristos. El nu a fost doar un ascultător, ci şi un împlinitor al cuvintelor Domnului său. El a învățat de la Domnul Isus să fie blând şi smerit cu inima. Acest lucru a fost rezultatul umblării sale cu Învățătorul. (…)

Avem nevoie de veghere continuă, căci ne apropiem de venirea Domnului Hris-tos, ne apropiem de acel timp în care Satana va lucra cu toată puterea, „cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți”. Noi trebuie să studiem Modelul şi să devenim asemenea Domnului Isus, care este blând şi smerit cu inima, curat şi neîntinat. Nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu este întotdeauna lângă noi şi toate lucrurile, mari sau mici, sunt sub controlul Său. – Signs of the Times, 20 aprilie 1891

282


IUDA ŞI IOAN ÎN CONTRAST

Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde.

(Ioan 13:21)

Oportunitățile şi avantajele oferite lui Ioan le-a avut şi Iuda. Aceleaşi prin-cipii ale adevărului au fost expuse şi în fața lui; caracterul Domnului Isus

a putut fi contemplat, imitat şi luat ca model şi de el. Însă Iuda nu a ajuns să fie un împlinitor al cuvintelor Domnului Hristos. Lipsa stăpânirii de sine, patimile răzbunătoare, gândurile negre şi pesimiste au tot fost nutrite până când Satana l-a luat cu totul în stăpânire. Ioan a umblat în lumină şi a folosit ocaziile pe care le-a avut pentru a birui ceea ce era rău în el; în schimb, Iuda a rămas cu defectele lui de caracter şi a refuzat să fie transformat după chipul Domnului Hristos, devenind astfel un reprezentant al vrăjmaşului lui Hristos şi manifestând însuşirile celui rău. Când Iuda s-a ataşat de Hristos, el avea unele trăsături prețioase de caracter ce ar fi putut fi folosite pentru slava lui Dumnezeu şi ar fi devenit o binecuvântare pentru biserică. Dacă ar fi dorit să poarte jugul lui Hristos, să fie blând şi smerit cu inima, ar fi putut deveni conducătorul apostolilor; însă el şi-a împietrit inima atunci când defectele sale de caracter au fost aduse la lumină şi, prin mândrie şi răzbunare, a ales să rămână cu propriile sale ambiții şi în acest fel nu a corespuns pentru lucra-rea pe care Dumnezeu ar fi putut să i-o încredințeze. Ioan şi Petru, deşi fuseseră nedesăvârşiți, au devenit sfințiți prin adevăr.

La fel se întâmplă şi astăzi, ca în zilele Domnului Hristos. Ca în cazul ucenicilor care se adunau laolaltă, fiecare cu greşelile lui, cu tendințe moştenite sau cultivate spre rău, la fel şi în relațiile din biserica noastră, noi găsim bărbați şi femei ale căror caractere sunt deficitare; niciunul dintre noi nu este perfect. Însă în Hristos şi prin Hristos, noi trebuie să trăim în familia lui Dumnezeu, să învățăm să devenim una în credință, în învățătură, în spirit, pentru ca, la sfârşit, să putem fi primiți în locuințele veşnice. Noi toți trecem prin încercări, suferințe şi avem diferențe de opinii; însă dacă Domnul Hristos locuieşte în inima fiecăruia dintre noi, este posibil să nu existe niciun fel de disensiuni. Dragostea lui Hristos ne va face să ne iubim unii pe alții, iar lecțiile Mântuitorului vor armoniza toate diferențele existente, aducând unitate între noi, până ce vom ajunge una în cuget şi în judecată. Lupta pentru întâietate va dispă-rea şi nimeni nu va fi mai presus de ceilalți, ci toți îi vom privi pe ceilalți mai presus de noi înşine şi astfel toți vom alcătui un templu spiritual pentru Domnul. (…)

Lecțiile date lui Petru, Iuda şi celorlalți ucenici sunt folositoare pentru noi şi au o importanță deosebită pentru acest timp. – Signs of the Times, 20 aprilie 1891


283


OFRANDA MARIEI

De ce-i faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine.

(Marcu 14:6)

Ospățul din casa lui Simon a adus laolaltă mulți iudei, căci ei ştiau că Domnul Hristos urma să fie acolo. Ei nu au venit să-L vadă doar pe Isus, ci mulți erau

curioşi să-l vadă şi pe acela care fusese înviat din morți. Ei gândeau că Lazăr avea să le relateze cine ştie ce experiență minunată, dar au fost surprinşi să vadă că el nu avea nimic de spus… Lazăr a avut în schimb o mărturie extraordinară de adus cu privire la lucrarea Domnului Hristos. El fusese înviat din morți tocmai în acest scop. El constituia o mărturie vie a puterii divine. Cu îndrăzneală şi putere, el a declarat că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

La ospăț, Mântuitorul stătea la masă de-o parte cu Simon, pe care îl vindecase de o boală teribilă, şi de cealaltă parte îl avea pe Lazăr, pe care îl înviase din morți. Marta servea la masă, însă Maria asculta cu toată atenția fiecare cuvânt care ieşea de pe buzele lui Isus. În mila Sa, Domnul Hristos iertase păcatele Mariei, care fuseseră multe şi dureroase. Lazăr, scumpul ei frate, fusese chemat afară din mormânt şi re-dat familiei prin puterea Mântuitorului; astfel, inima Mariei era plină de mulțumire. Ea tânjea să-şi manifeste recunoştința. Printr-un mare sacrificiu personal, ea cum-părase un vas de alabastru cu mir de nard curat, cu care dorea să ungă trupul lui Isus la moartea Sa. Acum, luând vasul în mâinile sale, cu discreție l-a spart şi a turnat conținutul acestuia pe capul şi pe picioarele Domnului ei.

Fapta ei ar fi trecut neobservată dacă mirul nu şi-ar fi făcut simţită prezența prin mireasma bogată şi astfel fapta ei a ajuns să fie cunoscută până în zilele noastre. „Ucenicilor le-a fost necaz când au văzut lucrul acesta şi au zis: «Ce rost are risipa aceasta?».” Iuda a fost cel dintâi care a făcut această observație, iar apoi şi alții i s-au alăturat. (…)

Domnul Isus a văzut-o pe Maria ruşinată şi aşteptând să fie mustrată de Acela căruia I se închina şi pe care Îl iubea. Însă, în loc de mustrare, ea a auzit cuvinte de apreciere: „De ce faceți supărare femeii?” a spus Domnul Hristos. „Ea a făcut un lucru frumos față de Mine.” „Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.”

Domnul Hristos S-a bucurat mult văzând dorința sinceră a Mariei de a face voia Domnului ei… Dorința Mariei de a face acest lucru era de mai mare valoare pentru Hristos decât toate mirurile prețioase din lume, pentru că exprima recunoştința ei față de Răscumpărătorul ei. – Youth’s Instructor, 12 iulie 1900


284


ÎNVĂŢĂTURI DIN EXPERIENŢA LUI PETRU

Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine!

(Marcu 14:31)

Motivul pentru care atât de mulți dintre cei ce se consideră ucenici ai lui Hris-tos cad în ispită în mod deplorabil este că ei nu au o cunoaştere corectă de

sine. Acesta a fost punctul în care Petru a fost cernut atât de puternic de către vrăjmaşul. Dacă am fi conştienți de propria slăbiciune, am vedea cât de multe lucruri avem de făcut pentru noi înşine şi ne-am smeri inima sub mâna puternică a lui Dumnezeu. Dacă ne-am prinde sufletele neajutorate de Hristos, ignoranța noastră ar fi compensată cu înțelepciunea Sa, slăbiciunea noastră, cu tăria Sa, fra-gilitatea noastră, cu puterea Sa trainică. (…)

Să observăm cursul urmat de Petru. Căderea sa nu a fost bruscă, ci treptată. A făcut câte un pas în jos, până ce bietul păcătos a ajuns să-Și renege Domnul cu bles-teme şi injurii. Cântatul cocoşului i-a amintit lui Petru cuvintele Domnului Hristos şi, surprins şi şocat, el s-a întors şi a privit spre Mântuitorul. În clipa aceea, Domnul Hristos l-a privit pe Petru, şi acesta, văzând privirea aceea tristă şi îndurerată, în care se amestecau iubirea şi compasiunea pentru el, a început să se înțeleagă pe sine. Cuvintele sale pline de încredere în sine i-au revenit cu putere în minte: „Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.” „Sunt gata să merg cu Tine şi în temniță, şi la moarte.” Și totuşi, el şi-a tăgăduit Domnul cu blesteme şi injurii!

Însă nu a fost lăsat în disperare. Privirea aceea a lui Isus a adus o rază de speranță în sufletul ucenicului vinovat. El a putut citi în aceasta următoarele cuvinte: „Petru, îmi pare rău pentru ce ai făcut. Dar pentru că regreți, te iert.” În timp ce sufletul lui Petru trecea prin această umilire profundă şi printr-o luptă teribilă cu agenții sata-nici, el şi-a adus aminte de cuvintele Domnului Hristos: „M-am rugat pentru tine”, iar acestea au fost pentru el cea mai prețioasă asigurare. (…)

În căderea lui Petru, putem vedea cazul fiecăruia dintre noi. Exact aşa cum a făcut Petru, mulți dintre cei ce pretind a face parte din poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu Îl dezonorează şi Îl ocărăsc pe cel mai bun Prieten al lor – pe Acela care îi poate mântui. Însă Domnul îi poate reface pe deplin pe aceia care s-au ruşinat de El prin fapte nevrednice.

Petru a păcătuit chiar dacă avusese atâta lumină, cunoştință şi privilegii înalte. Încrederea în sine a fost cea care l-a dus la cădere, şi acelaşi lucru rău lucrează şi acum în inimile oamenilor. Dacă nu suntem dispuşi să învățăm continuu în şcoala lui Hristos, vom eşua. Singura noastră scăpare este în a umbla în umilință cu Dum-nezeu. – Youth’s Instructor, 15 decembrie 1898

285

Luni, 30 septembrie

REABILITAREA LUI PETRU

Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?

(Ioan 21:15)

Petru nu a uitat niciodată scena dureroasă a umilirii sale. El nu a uitat că Și-a tăgăduit Domnul şi n-a gândit niciodată că acesta nu a fost cine ştie ce păcat.Nicio refacere nu este completă dacă nu atinge profunzimea sufletului prin pu-

terea transformatoare a Duhului Sfânt. Sub influența Duhului Sfânt, Petru se afla într-o adunare în care erau prezenți mii de oameni şi, cu îndrăzneală sfântă, i-a acuzat pe preoții nelegiuiți şi pe conducători de acelaşi păcat de care se făcuse el însuşi vinovat. (…)

După învierea Sa, Domnul Hristos l-a pus la încercare pe Petru de trei ori. „«Si-mone, fiul lui Iona», i-a spus El, «Mă iubeşti Tu mai mult decât aceştia?» «Da, Doam-ne, I-a răspuns Petru, ştii că Te iubesc.» Isus i-a zis: «Paşte mieluşeii Mei!» I-a zis a doua oară: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?» «Da, Doamne, I-a răspuns Petru, ştii că Te iubesc. Isus i-a zis: Paşte oițele Mele.»”

Când Domnul Hristos i-a spus a treia oară lui Petru: „Mă iubeşti?”, aceste cuvinte i-au pătruns până în adâncul sufletului. Judecându-se singur, Petru a căzut pe Stân-că şi a spus: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.”

Unii susțin că, dacă un suflet se împleticeşte şi cade, el nu-şi mai poate recâştiga niciodată poziția anterioară; însă cazul pe care-l avem în fața noastră contrazice acest punct de vedere. Domnul Hristos îi spusese lui Petru înainte de lepădarea sa: „Și după ce te vei întoarce la Dumnezeu, vei întări pe frații tăi.” Încredințându-i su-fletele pentru care Și-a dat viața, Domnul Hristos i-a dat lui Petru cea mai puternică dovadă a încrederii Sale în reabilitarea sa. (…)

Petru era acum suficient de umil pentru a înțelege cuvintele Domnului Hristos şi, fără alte întrebări, ucenicul de altădată, neastâmpărat, lăudăros, plin de încredere în sine, a devenit supus şi căit. El a început să-L urmeze cu adevărat pe Domnul pe care Îl tăgăduise. Gândul că Domnul Hristos nu l-a lepădat şi nu l-a respins a con-stituit pentru Petru lumină, mângâiere şi binecuvântare. El a considerat că, dacă i se va îngădui acest lucru, când va fi crucificat, va dori ca să fie cu capul în jos. (…)

Domnul Hristos este turnul nostru de scăpare, iar Satana nu poate avea putere asupra sufletului care umblă cu Dumnezeu în umilință... Dacă ne bizuim pe propria înțelepciune, aceasta se va dovedi nebunie. Însă dacă ne vom consacra în lucrare fără nicio rezervă, neabătându-ne deloc de la principiu, Domnul va pune în jurul nostru armele cele mai puternice, care se vor dovedi un ajutor de nădejde. – Youth’s Instructor, 22 decembrie 1898

OCTOMBRIE„Hristos v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui.”

(1 Petru 2:21)

OCTOMBRIE„Hristos v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui.”

(1 Petru 2:21)

287

Marți, 1 octombrie

UN SISTEM DUBLU DE LEGI

Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

(2 Corinteni 5:21)

Faptul că perechea sfântă, nesocotind interdicția lui Dumnezeu cu privire la un singur lucru, a călcat în felul acesta Legea Sa, iar urmaşii lor au trebuit să sufere

consecințele căderii în păcat, ar trebui să ne conştientizeze pe toți cu privire la caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu.

Poporul lui Dumnezeu, pe care El îl numeşte comoara Sa specială, a fost privi-legiat cu un sistem dublu de legi: cea morală şi cea ceremonială. Prima arăta înapoi spre momentul creației, pentru a-L păstra în amintire pe Dumnezeul cel viu care a făcut lumea, ale cărei cerințe sunt obligatorii pentru toți, în toate perioadele, şi care va exista de-a lungul timpului, cât ține veşnicia; iar cealaltă a fost dată din cauză că Adam a călcat Legea morală, ea constând din aducerea de daruri şi jertfe care în-dreptau atenția spre răscumpărarea viitoare. (…)

Dragostea pe care Dumnezeu a avut-o față de oameni, pe care i-a creat după chipul şi asemănarea Sa, L-a determinat să-L dea pe singurul Său Fiu ca să moară pentru călcarea lor de Lege, şi pentru ca înmulțirea păcatului să nu-i facă să-L uite pe Dumnezeu şi răscumpărarea viitoare, sistemul ceremonial fiind întemeiat pentru a reprezenta jertfa desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu.

Domnul Hristos a devenit păcat pentru neamul omenesc decăzut, luând asupra Sa condamnarea care era a păcătosului pentru călcarea Legii lui Dumnezeu. Dom-nul Hristos a stat ca reprezentant al familiei omeneşti. El a luat asupra Lui Însuşi păcatele lumii. Făcându-Se păcat, El a condamnat păcatul murind pentru noi.

Legea lui Iehova, existând de la momentul creației, cuprindea două mari princi-pii: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”: aceasta este cea dintâi poruncă. Iar cea de-a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu există po-runcă mai mare ca acestea.”

Care este voia Tatălui? Ca noi să păzim poruncile Sale. (…)Moartea Domnului Isus Hristos pentru răscumpărarea omenirii dă vălul

la o parte şi face să iasă la suprafață un potop de lumină în ce priveşte întreaga instituție a sistemului religios iudaic din urmă cu sute de ani. Fără moartea Dom-nului Hristos, acest întreg sistem nu avea nicio semnificație. – Review and Herald, 6 mai 1875

288

Miercuri, 2 octombrie

LEGEA CEA VEŞNICĂ A LUI DUMNEZEU

Voi păzi Legea Ta necurmat, totdeauna și pe vecie.

(Psalmii 119:44)

Cât de minunată este Legea lui Iehova, prin simplitatea ei, prin caracterul ei atotcuprinzător şi prin desăvârşirea ei!

Nu există taine în Legea lui Dumnezeu. Cel mai slab intelect poate pricepe aceste precepte care reglementează viața şi formează caracterul după Modelul divin.

Sacrificiul infinit pe care l-a făcut Domnul Hristos pentru a înălța şi proslăvi Legea dă mărturie despre faptul că nicio iotă şi nicio frântură din această Lege nu poate fi îndepărtată. Domnul Hristos a venit să plătească datoria pe care şi-a atras-o asupra sa păcătosul prin călcarea acesteia şi să ne învețe, prin propriul Său exemplu, cum să ținem Legea lui Dumnezeu. Domnul Hristos a spus: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.” Având în vedere toate lucrurile care arată cu claritate spre necesitatea păzirii Legii lui Dumnezeu în perspectiva vieții veşnice, care să inspire speranță şi să determine la eforturi în direcția aceasta, este uluitor cât de mulți aşa-zişi slujitori ai lui Dumnezeu dau la o parte Legea Sa şi îi învață pe păcătoşi că ei nu trebuie să asculte de preceptele acesteia. Ce amăgire fatală! Satana a fost primul care a născocit această erezie şi, prin aceasta, el a ademenit-o pe Eva în păcat. Rezultatele triste ale acelei călcări a Legii le avem în fața noastră.

Domnul Hristos a venit să ne învețe calea mântuirii. Iar când serviciile în umbră au ajuns să nu mai aibă nicio valoare – când tipul a întâlnit antitipul prin moartea Domnului Hristos – atunci ar fi fost de aşteptat, dacă Legea celor zece porunci nu ar mai fi obligatorie, ca Hristos să declare abrogarea ei. Dacă Scripturile Vechiului Testament nu ar mai fi trebuit să constituie un ghid pentru creştini, atunci El ne-ar fi făcut cunoscut lucrul acesta. (…)

Sfinții profeți au prezis felul naşterii Domnului Hristos, evenimentele din viața Lui, misiunea Lui, moartea şi învierea Lui. În Vechiul Testament, noi găsim Evan-ghelia unui Mântuitor ce urma să vină. În Noul Testament, găsim Evanghelia unui Mântuitor revelat, aşa cum a prezis profeția.

Nu există discordanță între învățăturile Domnului Hristos din Vechiul Testa-ment şi învățăturile Sale din Noul Testament.

Chiar în ultima Sa solie către biserica Sa, dată în Patmos, Mântuitorul cel înviat pronunță o binecuvântare asupra acelora care păzesc Legea Tatălui Său: „Ferice de cei ce împlinesc poruncile Sale, ca să aibă drept la pomul vieții şi să intre pe porți în cetate!” (traducerea King James) – Review and Herald, 14 septembrie 1886

289

Joi, 3 octombrie

SLĂVIŢI PE DUMNEZEU

Pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

(Romani 15:6)

Dragostea supremă a lui Dumnezeu va fi arătată de fiecare om care este un ade-vărat urmaş al Domnului Isus Hristos. Noi suntem creaturile Sale, lucrarea

mâinilor Sale şi El merită pe drept reverență, onoare şi iubire.Din dragoste, cu dorința de a ne înălța şi înnobila, Dumnezeu ne-a oferit un

standard al ascultării. Într-o măreție înfricoşătoare, în mijlocul fulgerelor şi tunete-lor, El a proclamat de pe muntele Sinai cele zece precepte sfinte ale Sale.

Dumnezeu a văzut starea neajutorată a păcătosului. El a privit cu durere asupra lumii care devenea din ce în ce mai degradată şi păcătoasă. Legea Sa nu putea fi schimbată pentru a acoperi deficiențele noastre, căci El spusese: „Nu-mi voi călca legământul şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele Mele.” Însă în dragostea Lui cea mare pentru neamul omenesc, din dorința de a ne feri să fim pedepsiți pentru călcările noastre de Lege şi dorind să fim înălțați şi înnobilați, El „a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veşnică”. Domnul Hristos a lăsat deoparte roba Sa regală şi a venit pe acest pământ aducând cu Sine putere suficientă pentru a birui păcatul. El a venit să trăiască Legea lui Dumnezeu în trup omenesc şi pentru ca noi, fiind părtaşi ai naturii Sale divine, să putem trăi şi noi acea Lege. (…)

Domnul Hristos a trăit Legea lui Dumnezeu în fața universului cerurilor, îna-intea îngerilor căzuți şi în fața celor pe care a venit să-i salveze. El a înălțat-o şi a împlinit-o, ascultând pe deplin de cerințele acesteia. Prin curăția, bunătatea, mila, devotamentul şi zelul Său pentru slava lui Dumnezeu, prin iubirea Sa neîntrecută față de oameni, El a făcut cunoscută desăvârşirea Legii. Prin viața Sa fără pată, El i-a ilustrat excelența…

Ascultarea trebuie să vină din inimă. Căci Domnul Hristos lucrează asupra ini-mii… Dacă ne apropiem de Dumnezeu, sursa constantă a tăriei noastre, vom vedea împlinirea făgăduinței: „Cereți şi vi se va da.”

Având în vedere că Domnul Hristos a ținut Legea când a venit în trup ome-nesc, acelaşi lucru îl vom putea şi noi dacă ne prindem de Cel Puternic pentru tărie. Pe măsură ce ne dăm seama că nu putem face nimic prin noi înşine, vom primi înțelepciune de sus pentru a-L onora şi proslăvi pe Dumnezeu. Și, privind „slava Domnului”, vom fi schimbați în acelaşi chip „din slavă în slavă”. – Signs of the Times, 4 martie 1897

290

Vineri, 4 octombrie

UN DUO DINAMIC

Atunci oare Legea este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum!

(Galateni 3:21)

Legea şi Evanghelia nu pot fi separate. Mila şi adevărul se întâlnesc în Hris-tos; dreptatea şi pacea se sărută. Evanghelia nu ignoră obligațiile pe care le au

oamenii față de Dumnezeu. Evanghelia este Legea dezvăluită, expusă, explicată, desfăşurată, nimic mai mult sau mai puțin. Ea nu acordă mai multă larghețe păca-tului decât Legea. Legea indică spre Domnul Hristos; Domnul Hristos indică spre Lege. Evanghelia ne cheamă la pocăință de păcat. Și ce este păcatul? Păcatul este călcarea Legii. De aceea, Legea îi cheamă pe păcătoşi de la păcătoşenie la ascultare de Legea lui Dumnezeu. Domnul Isus, prin viața şi moartea Sa, ne-a chemat la o strictă ascultare de Lege. El, Cel drept, a murit pentru cei nedrepți, Cel nevinovat pentru cei vinovați, pentru ca Legea lui Dumnezeu să poată fi onorată mai departe şi astfel omenirea să nu piară cu totul.

Lucrarea de mântuire este aceeaşi, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. (…)Satana lucrează cu toată puterea lui amăgitoare pentru a-i prinde pe oameni în

capcană. El vrea să-i facă să creadă că acest mare sacrificiu a fost făcut cu scopul de a aboli Legea lui Dumnezeu şi Îl prezintă pe Domnul Hristos înaintea oamenilor ca şi când El S-ar opune Legii care guvernează şi cerul, şi pământul. Însă Suveranul universului are o Lege după care conduce atât inteligențele cereşti, cât şi familia Sa omenească, iar moartea Fiului Său arată în mod definitiv caracterul de neschimbat al acestei Legi, iar acest lucru nu poate fi pus la îndoială. Dumnezeu nu are nicio intenție de a da la o parte acest standard înalt cu privire la neprihănire. Potrivit aces-tui standard, El poate defini ce este un caracter drept.

Fiecare ființă inteligentă trebuie să înțeleagă principiile Legii lui Dumnezeu. Domnul Hristos declară prin apostolul Iacov: „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate.” Aceste cuvinte au fost rosti-te după moartea Domnului Hristos, când Legea era încă obligatorie pentru toți. (…)

Oamenii pot vorbi despre libertate, despre libertatea Evangheliei. Ei pot afirma că nu sunt în robie față de Lege. Însă influența speranței pe care o dă Evanghelia nu îi poate conduce pe păcătoşi să privească mântuirea prin Hristos ca o chestiune de har ieftin, în timp ce ei trăiesc în continuare călcând Legea lui Dumnezeu. Când lumina adevărului le răsare în minte şi ei înțeleg pe deplin cerințele lui Dumnezeu, când îşi dau seama de grozăvia păcatului lor, ei îşi vor reforma viața şi vor deveni credincioşi față de Dumnezeu prin tăria pe care o au de la Mântuitorul lor, şi vor avea o viață nouă şi mai curată. – Signs of the Times, 25 februarie 1897


291

Sâmbătă, 5 octombrie

ODIHNĂ ÎN HRISTOS

Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.

(Evrei 4:1)

Domnul Isus, Mântuitorul nostru îndurător, este Calea, Adevărul şi Viața. De ce să nu acceptăm oferta Sa generoasă de milă, de ce să nu credem în pro-

misiunile Sale şi să nu ne înlesnim calea vieții? Pe măsură ce călătorim pe calea deosebită trasată pentru cei răscumpărați ai Domnului, să nu o întunecăm cu în-doieli şi presimțiri sumbre, să nu mergem pe ea murmurând şi văicărindu-ne, ca şi când am fi obligați să facem un lucru neplăcut şi dificil. Căile Domnului Hristos sunt căi plăcute, şi pe cărarea Lui este pace. Dacă noi ne-am asprit cărările pentru picioarele noastre şi am luat asupra noastră poveri grele de griji pentru că vrem să ne facem comori pe pământ, să schimbăm acum această cale şi să urmăm calea pe care Domnul Isus a pregătit-o pentru noi.

Nu suntem întotdeauna dispuşi să venim la Isus cu greutățile şi necazurile noas-tre. Uneori rostim necazurile noastre în urechile unor oameni şi vorbim despre greutățile noastre cu aceia care nu ne pot ajuta, neglijând astfel să încredințăm totul lui Isus, care ne poate schimba calea noastră nefericită într-una plină de bucurie şi pace. Cei altruişti, cei care sunt gata de sacrificiu, aduc slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce s-a făcut la cruce. Făgăduințele lui Dumnezeu sunt deosebit de prețioase. Trebuie să studiem Cuvântul Său dacă dorim să cunoaştem voia Sa. Cuvintele in-spirate, studiate cu atenție şi puse în practică, ne vor conduce pe o cale dreaptă pe care putem merge fără a ne împletici. Oh, ce bine ar fi ca toți, predicatori şi membri, să-şi ia poverile şi necazurile şi să le prezinte Domnului Isus, care este gata să le pri-mească şi să le dea pace şi odihnă! El nu-i va abandona niciodată pe cei care îşi pun încrederea în El. (…)

Este datoria noastră să-L iubim pe Domnul Isus ca Răscumpărător al nostru. El are dreptul de a ne impune să-L iubim, însă El ne invită să-I oferim inima noastră. Ne cheamă să mergem împreună cu El pe calea ascultării umile, sincere. Invitația Sa pentru noi este o chemare la o viață curată, sfântă şi fericită – o viață de pace şi odihnă, de libertate şi iubire – şi la moştenirea bogată a vieții viitoare, veşnice. Ce vom alege: libertatea în Hristos sau robia şi tirania slujirii lui Satana? De ce să respin-gem invitația îndurării Sale şi să refuzăm oferta iubirii divine? Dacă alegem să trăim împreună cu Domnul Hristos de-a lungul veacurilor nesfârşite ale veşniciei, de ce să nu-L alegem acum pe El ca Prietenul nostru cel mai iubit şi de încredere şi cel mai bun şi înțelept Sfătuitor al nostru? – Signs of the Times, 17 martie 1887


292

Duminică, 6 octombrie

ÎNAINTE ŞI ÎN SUS

Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu.

(Filipeni 3:8)

A-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa noastră înseamnă a ține primele patru porunci, iar a ne iubi aproapele ca pe noi înşine – ultimele şase porunci.

Dumnezeu ne-a pus la dispoziție un vast câmp în care să putem lucra şi, făcând lucrarea pe care El ne-a încredințat-o, noi nu ne vom înălța pe noi înşine, ci Îl vom înălța pe Domnul Hristos. Vom dovedi iubire față de Dumnezeu, față de frații noştri şi față de toți oamenii. Iubirea va muri curând în inima în care nu este cul-tivată; noi putem păstra iubirea divină în suflet numai dacă vom împlini cuvintele Domnului. Oare nu există mulți care pretind că țin poruncile, dar trăiesc călcând preceptele sacre? Noi nu putem ține Legea lui Dumnezeu dacă nu dovedim o dra-goste neîmpărțită față de Creatorul şi Răscumpărătorul nostru. Este imposibil să ținem ultimele şase porunci fără a le ține şi pe primele patru. (…)

Când venim în strânsă legătură cu Domnul Isus, El ne va da din dragostea Lui, şi aceasta se va revărsa în fapte de iubire şi în compasiune duioasă față de semenii noştri. Când nu Îl iubim cu toată ființa noastră pe Dumnezeu, cu siguranță nu îl vom iubi nici pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Când Îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău, vei fi pentru cei din jur ca un izvor de apă vie într-un pustiu. Atunci nu vei exprima îndoieli, nu vei semăna neghină prin ceea ce sugerezi. Nu vei fi mulțumit cu o experiență slabă.

Nu există stat pe loc în experiența creştină. Urmaşii lui Hristos văd mereu în fața lor noi ținte de atins, şi ei nu vor fi mulțumiți cu un standard jos. Există un mare pe-ricol în a fi mulțumit cu starea prezentă şi a nu alerga înainte pentru premiul înaltei chemări a lui Dumnezeu în Hristos Isus. (…)

Adevărul Îl descoperă pe Domnul Isus în toată frumusețea Sa; la ce ne-ar folosi însă cunoaşterea adevărului dacă acesta nu ne conduce la Isus, dacă nu ne face să creştem în cunoaşterea Lui şi a dragostei Lui pentru noi? De îndată ce îți predai cu totul inima lui Dumnezeu, vei ajunge să-L asculți fără rezerve şi cu bucurie. Dum-nezeu ne cere să fim găsiți în El, nu având o neprihănire a noastră, ci neprihănirea lui Hristos. Când, cu deosebită apreciere pentru dragostea Sa, noi ne deschidem uşa inimii pentru Isus, spunându-I: „Vino înăuntru”, Oaspetele ceresc va fi cu noi. Când Îl iubim pe Isus, îi vom iubi şi pe toți aceia pe care Isus îi iubeşte. – Signs of the Times, 22 septembrie 1890

293

Luni, 7 octombrie

ASEMENEA DOMNULUI HRISTOS

Prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit

de stricăciunea care este în lume prin pofte.

(2 Petru 1:4)

Domnul Hristos este un izvor deschis, o fântână inepuizabilă, din care toți pot bea mereu şi mereu, iar apa găsită acolo va fi mereu proaspătă. Însă nimeni

nu va putea veni la El fără a răspunde dragostei Lui care îi atrage. Nimeni nu se va putea hrăni cu pâinea care S-a coborât din cer şi nu poate bea din apa vieții care curge de la tronul lui Dumnezeu dacă nu va răspunde apelurilor Duhului Sfânt. Având în vedere că Dumnezeu ne-a dat comorile cerului prin darul singurului Său Fiu, cum va putea oare să scape păcătosul care neglijează o mântuire atât de mare şi nu ține cont de ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu? Dragostea lui Dumnezeu se manifestă prin condamnarea tuturor acelora care se dovedesc la sfârşit nepocăiți şi necredincioşi. Nu va exista nicio scuză pentru păcătosul care respinge şi neglijează în mod voit o mântuire atât de mare.

Darul vieții a fost oferit cu generozitate şi cu bucurie omenirii căzute. Prin Hris-tos, noi putem deveni părtaşi de natură divină şi putem obține darul vieții veşnice; căci acesta a fost oferit cu îmbelşugare tuturor acelora care vor veni şi îl vor primi prin mijloacele rânduite de Dumnezeu. Când contempla minunile mântuirii şi ve-dea nebunia acelora care nu înțelegeau natura acesteia, Pavel a exclamat: „O, galateni nechibzuiți! Cine v-a fermecat pe voi înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?”

Cei care continuă să-L cunoască pe Domnul ştiu că El apare aşa cum apar zorile, şi toți care primesc prețioasele nestemate ale adevărului se vor grăbi să împărtăşească şi celor din jurul lor cunoaşterea bogățiilor lor în Hristos. Când oamenii răspund atracției lui Hristos şi Îl văd ca pe Cel ce a pătimit pe crucea calvarului, ei devin aleşi ai lui Dumnezeu, nu prin faptele lor, ci prin harul lui Hristos; căci toate faptele lor bune sunt făcute prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Toate vin de la Dumnezeu, nu de la ei.

Roadele pe care trebuie să le aducem sunt roadele Duhului… Roadele noastre trebuie să persiste şi să fie de un asemenea caracter încât să nu piară, ci să se mani-feste printr-o recoltă bogată. – Signs of the Times, 2 mai 1892

294

Marți, 8 octombrie

O FĂPTURĂ NOUĂ

Căci, în Hristos Isus, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.

(Galateni 6:15)

Numai harul Domnului Isus Hristos poate schimba o inimă de piatră într-una de carne, făcând-o vie pentru Dumnezeu. Oamenii pot face fapte mari în

ochii lumii; realizările lor pot fi multe şi mărețe, însă toate talentele, priceperea şi abilitățile oamenilor nu vor reuşi să schimbe caracterul şi să transforme un pă-cătos într-un copil al lui Dumnezeu, într-un moştenitor al cerului. Noi nu avem puterea de a îndreptăți sufletul, de a sfinți inima. (…)

Ce perspectivă vastă cu privire la dragostea lui Dumnezeu ne oferă planul divin pentru salvarea omenirii! Cât de mult ne leagă acesta inimile de inima cea mare a Iubirii infinite! Cum ne face să găsim plăcere în slujirea Sa atunci când inimile noas-tre răspund atracției bunătății, iubirii şi îndurării Sale!

Aceasta este lucrarea din fața noastră. Trebuie să avem credința care lucrează din dragoste şi curăță sufletul. Viața noastră trebuie să fie ascunsă cu Hristos în Dumnezeu prin credință. Atunci vom fi ai lui Dumnezeu, singurul care ne cunoaşte; căci lumea nu poate pricepe caracterul creştin. Lumea admiră cinstea, manifestă-rile virtuții şi podoabele caracterului creştin; însă, în acelaşi timp, ia în derâdere conştiinciozitatea creştină autentică, deoarece este o mustrare pentru viața de păcat. Pietrele vii care strălucesc în templul spiritual al Domnului sunt un mare chin pen-tru Satana şi el caută continuu să le stea în cale şi să eclipseze lumina care vine de la Soarele Neprihănirii, interpunându-şi umbra între sufletul lor şi Dumnezeu. (…)

Creştinilor li se cere să arate, prin cuvânt şi exemplu, în fața ființelor omeneşti şi a îngerilor, valoarea caracterului creştin. Cei care Îl primesc pe Domnul Hristos ca Mântuitor al lor personal vor fi în stare să facă acest lucru, iar pentru aceştia Domnul Hristos pregăteşte locaşuri în ceruri. Sunt unii care susțin că toți oamenii au dreptul la un loc în ceruri, dar în acelaşi timp ei recunosc că nu toți corespund pentru acele locaşuri. Dacă toți ar accepta adevărul aşa cum este el în Isus şi i-ar face loc în sanctuarul tainic al sufletului, ca să fie sfințiți prin acesta, atunci ar corespun-de pentru cer.

Cei ale căror vieți sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu, care s-au îmbrăcat cu neprihănirea Lui, vor avea dreptul la acea moştenire nepieritoare, neîntinată şi care nu va trece niciodată. – Signs of the Times, 2 mai 1892

295


SCOPUL HARULUI

Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.

(Efeseni 2:8)

Scopul şi ideea harului au existat din veşnicie. Înainte de întemeierea lumii, în sfatul dumnezeirii s-a hotărât crearea omenirii şi înzestrarea acesteia cu pute-

rea de a face voia divină. Însă nerealizarea acestui deziderat de către neamul ome-nesc, cu toate consecințele respective, nu au fost necunoscute de Cel Atotputernic, şi totuşi acest lucru nu L-a împiedicat să-Și aducă la îndeplinire planul Său veşnic, căci Domnul Îşi are tronul întemeiat pe neprihănire. Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început; lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute toate lucrurile de la începutul lumii. De aceea, răscumpărarea nu a fost un gând venit ulterior – un plan conceput după căderea lui Adam –, ci un plan preexistent, din veşnicie, care avea să fie pus în aplicare pentru binecuvântarea nu numai a acestei părticele din univers, ci pentru binele tuturor lumilor pe care le-a creat Dumnezeu.

Crearea lumilor, taina Evangheliei, toate au acelaşi scop, acela de a face cunoscu-tă tuturor ființelor create, prin natură şi prin Hristos, slava caracterului divin. Slava lui Dumnezeu este descoperită omenirii pierdute şi ființelor din celelalte lumi prin minunata manifestare a iubirii Sale prin faptul că a dat „pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veşnică”. Domnul cerurilor şi al pământului Și-a descoperit slava înaintea lui Moise atunci când acesta a mijlocit în rugăciune în favoarea idolatrului Israel şi I-a cerut: „Arată-Mi slava Ta.”

Este privilegiul fiecărui urmaş al lui Hristos acela de a vedea slava lui Dumnezeu, de a înțelege bunătatea Sa şi de a şti că El este un Dumnezeu cu o milă şi o iubire infinite… Domnul Isus a venit să-L descopere pe Tatăl şi să facă slava Sa cunoscută întregii omeniri. Nimeni nu a fost exclus de la privilegiile Evangheliei. (…)

Taina Evangheliei a fost rostită în Eden, când perechea ce căzuse a călcat po-runca pentru prima dată şi a fost găsită vinovată, căci Dumnezeu a spus şarpelui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânța ta şi sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Dacă Satana ar fi putut atinge capul cu ispi-tele lui viclene, familia omenească ar fi fost pierdută, însă Domnul făcuse cunoscute scopul şi ideea tainei harului, fiindcă „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veşnică”. – Signs of the Times, 25 aprilie 1892

296

Joi, 10 octombrie

IMPACTUL ADEVĂRULUI

Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin.


Domnul Hristos reprezintă adevărul ca pe o comoară ascunsă într-o țarină, pe care oamenii, dacă vor s-o aibă, trebuie să o caute cu stăruință. În țarina

revelației sunt ascunse bogățiile de nepătruns ale lui Hristos… Fiecare părticică din țarina revelației trebuie explorată cu seriozitate şi cercetată cu efort perseve-rent, astfel ca prețioasele nestemate ale adevărului să poată recompensa pe că-utătorul stăruitor şi să fie repuse în locul corespunzător din cadrul planului de mântuire. În minele adevărului trebuie săpat adânc. Dacă cercetezi Scripturile cu căință în suflet, cu un spirit umil şi dornic de a învăța, cercetarea ta va fi recom-pensată prin bogate şi prețioase comori.

În învățăturile Domnului Hristos, cea legată de Duhul Sfânt are un loc proemi-nent. Ce temă vastă pentru contemplare şi încurajare! Câte comori ale adevărului a adus El la cunoştința ucenicilor Săi în învățăturile cu privire la Duhul Sfânt, Mângâ-ietorul! El a zăbovit asupra acestei teme pentru a-i consola pe ucenicii Săi în vederea marii încercări prin care aveau să treacă, astfel încât să poată găsi alinare în marea lor dezamăgire. (…)

Și totuşi, deşi Domnul Hristos S-a concentrat mult asupra acestei teme cu privire la Duhul Sfânt, cât de puțin este ea abordată în biserici! Numele şi prezența Duhu-lui Sfânt sunt aproape ignorate, deşi lucrarea Sa divină este esențială în lucrarea de desăvârşire a caracterului creştin.

Domnul ne-a dat o Călăuză divină care să ne ajute să cunoaştem voia Sa… Cei care sunt călăuziți de Duhul Sfânt şi-au aruncat ancorele dincolo de perdeaua unde Domnul Isus a intrat pentru noi. Ei cercetează Scripturile cu zel şi seriozitate şi caută lumină şi cunoştință care să-i călăuzească în mijlocul necazurilor şi pericolelor care se ivesc pe cale la tot pasul. (…)

Pentru inima sinceră şi pocăită, adevărul este adevăr şi, dacă i se îngăduie, acesta va sfinți sufletul şi va transforma caracterul după chipul divin… Aceia care îşi dau seama care este caracterul lucrării pe care trebuie s-o facă pentru a-L reprezenta pe Hristos vor umbla cu frică şi cutremur înaintea lui Dumnezeu, privind la Isus, care este Autorul şi Desăvârşitorul credinței lor. Ei nu îndrăznesc să se încreadă în ei înşişi, nu au curajul să aprindă un foc care este al lor şi să umble în lumi-na proprie, căci Domnul a spus că cei ce vor face acest lucru vor zăcea în dureri. Domnul a încredințat poporului Său comorile adevărului sacru. – Signs of the Times, 14 august 1893

297

Vineri, 11 octombrie

DOMNUL HRISTOS, ÎN LUMINA LEGII

Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună.

(Romani 7:12)

Toți cei care doresc mântuirea trebuie să-şi fixeze mintea asupra crucii de pe calvar. Acolo păcătoşii pot vedea ce a făcut păcatul. Acolo ei pot vedea sacri-

ficiul infinit care a fost făcut pentru a-i răscumpăra de sub pedeapsa care a urmat călcării Legii lui Dumnezeu. Pe măsură ce călcătorii Legii conştientizează în ce stare pierdută se află, ei văd în Domnul Hristos singura lor speranță de mântuire. La cruce, ei învață lecțiile prețioase ale vieții Fiului lui Dumnezeu, care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Calvarul prezintă însuşirile fără seamăn ale caracterului divin. Tot privind la cruce, ei vor ajunge să urască păcatul, pentru că vor înțelege că păcatul a fost cel care a respins, blamat, tăgăduit, biciuit şi răstignit pe Maies-tatea cerului. (…)

Crucea de pe calvar vorbeşte despre felul în care a înălțat Domnul Hristos Legea şi a onorat-o. Au fost necesare meritele infinite ale sângelui Său spre a face ispăşire pentru aceia care primesc iubirea sa şi merg pe urmele paşilor Lui. Păcătoşii pot obține iertare şi pace numai prin Acela care ne-a iubit şi care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său. Cei care au fost convinşi de păcat în fața Legii şi care s-au po-căit înaintea lui Dumnezeu şi au credință în Domnul nostru Isus Hristos vor înceta să considere fără valoare Legea lui Dumnezeu.

Nu am fi putut înțelege niciodată valoarea lui Hristos dacă nu am fi înțeles cerințele înalte ale Legii lui Iehova. Nu am fi apreciat niciodată adâncimea gropii din care ne-a salvat Domnul Hristos dacă nu am fi înțeles excelența preceptelor adevărului. Nu am fi înțeles niciodată adâncimea iubirii lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, dacă nu am fi putut contempla caracterul minunat al Legii ceru-lui şi pământului. În lumina acelei Legi sfinte, păcătoşii Îl văd pe Mântuitorul aşa cum este – plin de îndurare, compasiune, bunătate şi iubire şi, privind la Isus şi contemplând iubirea Sa fără seamăn pentru ei, inimile păcătoşilor sunt umplute cu recunoştință şi pace cerească. (…)

Deşi Legea lui Dumnezeu este sfântă şi are un caracter de neschimbat, adversarul lui Dumnezeu şi al omenirii, primul mare răzvrătit care a călcat preceptele acesteia în ceruri, i-a condus pe oameni în toate veacurile să se războiască împotriva lui Dumnezeu... Pe măsură ce păcătoşii văd că păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu şi că Legea lui Dumnezeu este temelia guvernării lui Dumnezeu în ceruri şi pe pă-mânt, ei se grăbesc să-şi aşeze piciorul pe cărarea neprihănirii pentru a putea fi fără păcat. – Signs of the Times, 6 iulie 1888


298


SĂ UMBLĂM ÎN HRISTOS

Astfel dar, după cum ați primit pe Hristos Isus, Domnul, așa să și umblați în El.

(Coloseni 2:6)

Trăiți în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.”

Ascultarea de Legea lui Dumnezeu este sfințire. Sunt mulți care au idei greşite cu privire la această lucrare în suflet, însă Domnul Isus S-a rugat ca ucenicii Săi să poată fi sfințiți prin adevăr şi a adăugat: „Cuvântul Tău este adevărul.” Sfințirea nu este o lucrare de moment, ci una progresivă, aşa cum şi ascultarea este continuă. Atâta timp cât Satana ne asaltează cu ispitele sale, lupta pentru cucerirea eului trebuie dusă fără încetare; însă, prin ascultare, adevărul va sfinți sufletul. Prin meritele Domnului Hristos, cei care sunt credincioşi adevărului biruiesc orice slăbiciune de caracter de care s-au lovit în circumstanțele diverse ale vieții.

Mulți au adoptat poziția în care pretind că nu mai pot păcătui, deoarece sunt sfințiți, însă acest lucru constituie o capcană înşelătoare a celui rău. Există pericolul continuu de a cădea în păcat, căci Domnul Hristos ne-a avertizat că trebuie să ve-ghem şi să ne rugăm ca să nu cădem în ispită. Dacă suntem conştienți de slăbiciunea eului, nu vom fi prea încrezători în sine şi nepăsători cu privire la pericole, ci vom simți nevoia de a fi în căutarea Sursei puterii noastre, Domnul Isus, Neprihănirea noastră. Vom veni la El cu umilință şi pocăință, cu un simțământ de neputință în ce priveşte slăbiciunea noastră şi vom învăța că trebuie să apelăm zilnic la meritele sângelui lui Hristos pentru a putea deveni vase potrivite pe care Domnul să le poată folosi.

Devenind astfel dependenți de Dumnezeu, nu vom mai fi găsiți luptând împo-triva adevărului, ci vom fi întotdeauna în stare să luăm poziție de partea binelui. Trebuie să ne agățăm de învățătura Bibliei şi să nu urmăm obiceiurile şi tradițiile lumii, zicerile şi faptele oamenilor. Când apar neadevăruri şi ele sunt prezentate ca fiind adevărul Bibliei, cei care au o relație cu Hristos nu se vor încrede în ce spune predicatorul, ci, la fel ca nobilii bereeni, vor cerceta Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă aceste lucruri stau astfel. Când ei descoperă care este Cuvântul Domnului, vor lua poziție de partea adevărului. Ei vor auzi vocea adevăratului Păstor spunând: „Aceasta este calea, mergeți pe ea.” În acest fel veți fi formați să faceți din Biblie că-lăuza voastră, iar vocile străine nici nu le veți asculta, nici nu le veți urma. – Signs of the Times, 19 mai 1890


299


DOUĂ LECŢII VITALE

Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!

(Psalmii 50:5)

Pentru ca sufletul să fie curățit şi înnobilat şi să corespundă pentru curțile cereşti, sunt două lecții care trebuie învățate – sacrificiul de sine şi stăpâni-

rea de sine. Unii învață aceste lecții importante mai uşor decât alții, căci au deja exercițiul disciplinei pe care le-o face Domnul cu blândețe şi dragoste. Alții au nevoie de disciplina de durată a suferinței, pentru ca focul purificator să le poată curăți inimile de mândrie şi încredere în sine, de patimile firii şi de iubirea de sine, astfel ca aurul autentic al caracterului să poată apărea şi ei să devină biruitori prin harul lui Hristos. Dragostea lui Dumnezeu va întări sufletul şi, în virtutea meri-telor sângelui lui Hristos, vom putea sta neatinşi de focul ispitei şi al încercării; însă niciun ajutor nu ne va fi de folos, în afară de Domnul Hristos, Neprihănirea noastră, care S-a făcut pentru noi înțelepciune, sfințire şi răscumpărare.

Adevărata sfințire nu este nimic mai mult sau mai puțin decât a-L iubi pe Dum-nezeu cu toată inima şi a fi fără pată, ascultând de poruncile şi rânduielile Sale. Sfințirea nu este un sentiment, ci un principiu ce provine din ceruri, care aduce toate pasiunile şi dorințele sub controlul Duhului lui Dumnezeu; şi această lucrare se face prin Domnul şi Mântuitorul nostru.

Falsa sfințire nu Îl înalță pe Dumnezeu, ci îi face pe cei ce pretind că o au să se înalțe şi să se glorifice pe ei înşişi. Orice intervine în experiența noastră, fie că este vorba de bucurie sau de necaz, dar nu Îl reflectă pe Hristos şi nu indică spre El ca fiind autorul… nu constituie o experiență creştină autentică.

Când harul lui Hristos este sădit în suflet de către Duhul Sfânt, posesorul aces-tuia va deveni umil în spirit şi va căuta societatea celor a căror conversație este cu privire la lucrurile cereşti. Atunci Duhul va lua lucrurile lui Hristos şi ni le va arăta nouă şi va glorifica, nu pe primitor, ci pe Dătător. Dacă veți avea pacea sfântă a Domnului Hristos în inimă ca urmare a acestui lucru, buzele voastre vor fi pline de laudă şi recunoştință față de Dumnezeu. Rugăciunile voastre, îndeplinirea datoriei, bunăvoința voastră, lepădarea de sine nu vor fi tema gândurilor sau a conversației voastre, ci Îl veți înălța pe Acela care S-a dat pe Sine pentru voi pe când erați voi încă păcătoşi. Veți spune atunci: „Mă predau lui Isus. Am găsit pe Acela despre care au scris Moise în lege, şi profeții.” Și, lăudându-L pe El, veți avea o prețioasă binecu-vântare, iar toată lauda şi slava pentru tot ce a făcut prin intermediul vostru se vor întoarce către Dumnezeu. – Signs of the Times, 19 mai 1890

300

Luni, 14 octombrie

VREI SĂ AI PACE?

Uită-te bine la cel fără prihană și privește pe cel fără vicleșug, căci omul de pace are parte de moștenitori.

(Psalmii 37:37)

Pacea lui Hristos nu este un element zgomotos, de neîmblânzit, care se ma-nifestă printr-o intensitate scăzută în glas şi exerciții ale trupului. Pacea lui

Hristos este o pace inteligentă, ea nu îi face pe cei ce o posedă să poarte marca fanatismului şi a extravaganței. Nu este un impuls hoinar, ci este de proveniență divină. Când Mântuitorul oferă pacea Sa, sufletul va fi în armonie desăvârşită cu Cuvântul lui Dumnezeu, căci Duhul şi Cuvântul sunt întotdeauna în armonie. Domnul Îşi onorează Cuvântul în toate relațiile Sale cu oamenii. Voința Sa, vocea Sa este cea care li se descoperă, El nu are o nouă voință şi un nou adevăr pe care să le prezinte copiilor Săi, în afară de cele din Cuvântul Său. Dacă ai o experiență minunată care nu este în armonie cu cele exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu, poți să ai îndoieli cu privire la ea; căci originea ei nu este de sus. Pacea lui Hristos vine prin cunoaşterea Domnului Isus, pe care Biblia Îl descoperă.

Dacă fericirea provine din alte surse decât din Fântâna divină, ea va fi la fel de schimbătoare ca circumstanțele care o generează; însă pacea Domnului Hristos este o pace constantă şi de durată. Ea nu depinde de circumstanțele vieții, de mulțimea bunurilor vremelnice sau de numărul de prieteni de pe pământ. Domnul Hristos este fântâna cu apă vie, iar fericirea şi pacea care provin de la El nu vor lipsi nicioda-tă, căci El este un izvor de viață. Cei care se încred în El pot spune: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.”

Avem motive să-I fim continuu recunoscători lui Dumnezeu pentru faptul că Domnul Hristos, prin ascultarea Sa desăvârşită, a recâştigat cerul pe care Adam l-a pierdut prin neascultare. Adam a păcătuit, iar urmaşii săi îi împărtăşesc vinovăția şi suportă consecințele; însă Domnul Isus a purtat vina lui Adam şi toții urmaşii lui Adam care vor alerga la Hristos, al doilea Adam, pot scăpa de pedeapsa legii. Dom-nul Isus a recâştigat cerul pentru noi, trecând testul la care Adam a căzut, pentru că El S-a supus pe deplin Legii, iar toți cei ce au o concepție corectă cu privire la planul de mântuire vor vedea că nu pot fi salvați atâta timp cât încalcă sfintele precepte ale lui Dumnezeu. Ei trebuie să nu mai calce Legea şi să se prindă de promisiunile lui Dumnezeu, care ne sunt disponibile prin meritele Domnului Hristos.

Credința noastră nu trebuie să se bizuie pe capacitățile omeneşti, ci pe puterea lui Dumnezeu… Domnul Hristos trebuie să fie adăpostul şi sprijinul nostru… – Signs of the Times, 19 mai 1890

301

Marți, 15 octombrie

CUM LUCREAZĂ CREDINŢA

Şi fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.

(Evrei 11:6)

Când, prin pocăință şi credință, Îl acceptăm pe Domnul Hristos ca Mântuitor al nostru, Domnul ne iartă păcatele şi anulează pedeapsa prescrisă pentru

călcarea Legii. Păcătosul stă atunci înaintea lui Dumnezeu ca o persoană dreaptă, este în grația cerului şi, prin Duhul Sfânt, are părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul. Atunci mai este încă o lucrare de făcut, şi aceasta este de natură progresivă. Sufletul trebu-ie sfințit prin adevăr. Și acest lucru se împlineşte tot prin credință. Căci caracterul poate fi transformat doar prin harul lui Hristos, pe care îl primim prin credință.

Este important să înțelegem cu claritate natura credinței. Sunt mulți care cred că Domnul Hristos este Mântuitorul lumii, că Evanghelia este adevărată şi descoperă planul de mântuire, dar cu toate acestea ei nu au o credință mântuitoare. Din punct de vedere intelectual, ei sunt convinşi de adevăr, însă acest lucru nu este îndeajuns; pentru a fi îndreptățiți, păcătoşii trebuie să aibă credința care să-şi însuşească meri-tele lui Hristos pentru propriile lor suflete. Noi citim că demonii „cred şi se înfioară”; însă credința lor nu le aduce îndreptățire, şi nici acelora care încuviințează doar intelectual adevărurile Bibliei nu le aduce beneficiile mântuirii. Această credință eşuează în a atinge punctul esențial, căci adevărul nu angajează inima şi nu trans-formă caracterul.

În credința autentică, mântuitoare, există încredere în Dumnezeu prin încrede-rea în marele sacrificiu ispăşitor făcut de Fiul lui Dumnezeu pe calvar. În Hristos, credincioşii îndreptățiți privesc spre unica lor speranță şi spre izbăvitorul lor. Con-vingerea poate exista fără încredere, însă confidența izvorâtă din încredere nu poate exista fără credință. Toți păcătoşii care ajung la cunoaşterea puterii mântuitoare a lui Hristos vor da pe față această încredere tot mai mult pe măsură ce avansează în această experiență.

Cuvintele apostolului aruncă lumină asupra a ceea ce constituie credința auten-tică. El spune: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” A crede cu inima înseamnă mai mult decât convingere, mai mult decât încuviințarea adevărului. Această credință este sinceră, serioasă şi implică şi emoții sufleteşti; este credința care lucrează prin dragoste şi curăță inima. – Signs of the Times, 3 noiem-brie 1890

302


FII CINSTIT CU DUMNEZEU

Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.

(Eclesiastul 12:14)

Dumnezeu Îl descoperă pe Domnul Hristos păcătoşilor şi ei Îl privesc murind pe calvar pentru păcatele ființelor create de El. Atunci ei înțeleg de ce sunt

condamnați de Legea lui Dumnezeu, căci Duhul lucrează asupra conştiinței lor, făcând să intre în vigoare cerințele Legii călcate. Atunci li se dă posibilitatea de a nu se supune Legii, de a-L respinge pe Mântuitorul, ori de a ceda în fața cerințelor acesteia şi de a-L primi pe Mântuitorul ca Răscumpărătorul lor. Dumnezeu nu va cere cu forța slujirea din partea păcătoşilor, ci El le descoperă obligația pe care o au, desfăşoară în fața lor cerințele sfintei Sale Legi şi aşază înaintea lor rezultatul alegerii lor – ascultarea şi viața sau neascultarea şi pieirea.

Porunca cerului este: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău, ca pe tine însuți.” Când este înțeleasă forța acestei cerințe, conştiința este convinsă, păcătosul este condamnat. Mintea firească, ce nu este supusă Legii lui Dumnezeu şi nici nu se poate supune, se ridică în răzvrătire împotriva cerințelor sfinte ale Legii. Însă, în timp ce păcătoşii privesc la Domnul Hristos atârnând pe crucea de pe calvar, suferind pentru păcatele lor, o convingere mai profundă îi ia în stăpânire şi ei încep să perceapă natura ofensatoare a păcatului.

Acolo unde există o concepție corespunzătoare cu privire la spiritualitatea şi sfințenia Legii divine, păcătoşii sunt sub condamnare, iar păcatele lor se prezintă înaintea lor în adevăratul lor caracter. Prin Lege vine cunoştința deplină a păcatului şi, în lumina acesteia, ei înțeleg nelegiuirea gândurilor şi faptelor întunericului. (…)

Caracterul este testat şi înregistrat de Cer mai mult în funcție de ceea ce se nutreşte în interior, în funcție de motivele ascunse, decât prin ceea ce apare la suprafață şi este văzut de alții. Oamenii pot avea o înfățişare exterioară plăcută, pot arăta excelent pe dinafară, în timp ce ei nu sunt altceva decât nişte morminte văruite, plini de stricăciuni şi necurăție. Faptele lor sunt înregistrate ca nesfințite, nesfinte. Rugăciunile şi faptele lor, lipsite de neprihănirea lui Hristos, nu se înalță către Dum-nezeu ca o mireasmă plăcută, ci sunt o urâciune în ochii Domnului. Pentru aceia care sunt dispuşi să-şi deschidă ochii, Legea prezintă o copie desăvârşită a sufletului, o fotografie completă a ființei interioare, şi, în timp ce acest tablou este dezvăluit în fața păcătoşilor, ei sunt constrânşi să recunoască faptul că sunt vânduți păcatului, dar Legea este sfântă, dreaptă şi bună. – Signs of the Times, 3 noiembrie 1890

303

Joi, 17 octombrie

CĂLĂUZIŢI DE DUHUL SFÂNT

Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul.

(Isaia 11:2)

Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” Nu putem înțelege din punct de vedere spiritual caracterul lui Dumnezeu sau să-L acceptăm pe

Domnul Isus prin credință dacă viața şi caracterul nostru nu sunt curate, acest lucru realizându-se dacă răsturnăm „izvodirile minții şi orice înălțime care se ri-dică împotriva cunoştinței lui Dumnezeu şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”.

Domnul este mai doritor să dea Duhul Său cel Sfânt acelora care Îl doresc cu ardoare decât sunt părinții să dea daruri bune copiilor lor. Domnul Hristos ne-a promis Duhul Său cel Sfânt ca să ne călăuzească în tot adevărul, în neprihănire şi sfințire. Duhul Sfânt nu este dat cu măsură acelora care Îl caută cu stăruință şi care se bizuie, prin credință, pe făgăduințele lui Dumnezeu. Ei fac apel la făgăduințele din Cuvântul lui Dumnezeu, spunând: „Tu aşa ne-ai spus. Noi credem cuvântul Tău.”

Mângâietorul ne este dat pentru ca El să poată lua din lucrurile lui Hristos şi să ni le arate, pentru ca El să ne prezinte în toată bogăția cuvintele de asigurare care au ieşit de pe buzele Sale şi să le transmită cu putere vie sufletului care este ascultător, care este golit de sine. Atunci sufletul primeşte chipul şi inscripția divină. Atunci Domnul Isus, Nădejdea slavei, Îşi face sălaş în inima noastră. (…)

Hrana fizică este necesară pentru ca trupurile noastre să fie construite şi întărite. În acelaşi fel, noi trebuie să hrănim corespunzător şi natura noastră spirituală. Dom-nul Isus a spus: „Duhul este acela care dă viață, carnea nu foloseşte la nimic; cuvin-tele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viață.” Trupurile noastre sunt alcătuite din ceea ce mâncăm; la fel şi viața noastră spirituală va fi în funcție de lucrurile cu care o întreținem. Dacă ne hrănim cu adevărul lui Hristos, gândindu-ne la El, ascultând cuvintele Sale, noi suntem zidiți în El şi creştem în harul şi cunoaşterea adevărului până la statura deplină de bărbați şi femei în Hristos Isus. (…)

Pe măsură ce Dumnezeu lucrează în noi voința, noi trebuie să cooperăm cu El, dând pe față aceeaşi hotărâre ca şi Daniel de a face voia lui Dumnezeu, lucrând în armonie cu Agentul divin. Atunci vom avea odihnă în Domnul. – Signs of the Times, 25 decembrie 1893

304


DOVADA LUCRĂRII DUHULUI SFÂNT

Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!

(Psalmii 51:10)

Duhul Sfânt este un agent liber, lucrător şi independent. Dumnezeul cerului foloseşte Duhul Său aşa cum doreşte; inimile oamenilor, judecata omenească

şi metodele oamenilor nu pot pune hotare lucrării Sale… la fel cum nu pot spune vântului: „Îți poruncesc să bați în cutare direcție şi să te porți aşa şi aşa.” La fel cum vântul acționează cu putere, aplecând sau doborând copacii cei falnici din calea sa, în mod similar Duhul Sfânt influențează inimile oamenilor şi niciun om nu poate limita acțiunea Sa. (…)

Trebuie curățată fântâna inimii pentru ca izvoarele ce pornesc din ea să poată de-veni curate. Nu există siguranță pentru acela care are o religie doar de formă, care are numai o formă de evlavie. Viața creştinului nu este o modificare sau o îmbunătățire a vieții celei vechi, ci o transformare a naturii. Se produce în totalitate moartea față de păcat, față de eu şi se începe o viață complet nouă. Această schimbare poate avea loc numai prin lucrarea eficace a Duhului Sfânt.

Duhul lui Dumnezeu Se manifestă în mod diferit la persoane diferite. Unii, mişcați de puterea Sa, vor tremura înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Convingerile lor devin atât de profunde, încât în inima lor se dezlănțuie o adevărată furtună şi întreaga lor ființă este pătrunsă de puterea convingătoare a adevărului. (…)

Alții sunt aduşi la Hristos pe o cale mai blândă. Sub acțiunea lucrării Duhului, bărbați şi femei care au fost morți în greşelile şi păcatele lor sunt convinşi de starea lor şi se convertesc. Cei nechibzuiți şi îndărătnici devin serioşi. Cei împietriți se pocăiesc de păcatele lor, iar cei necredincioşi încep să creadă. Cei implicați în jocuri de noroc, bețivii şi cei destrăbălați devin serioşi, liniştiți şi curați. Cei răzvrătiți şi încăpățânați devin blânzi şi asemenea lui Hristos.

Duhul Sfânt acționează asupra ființei lăuntrice până când aceasta devine conştientă de puterea divină a lui Dumnezeu şi toate capacitățile spirituale sunt tre-zite spre acțiune hotărâtă. În suflet are loc o lucrare profundă, meticuloasă, pe care cei din exterior nu o pot vedea. (…)

Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat au dovada lăuntrică a faptului că sunt iubiți de Dumnezeu. Ei au comuniune cu Hristos şi inimile lor sunt încălzite de o dragoste fierbinte pentru El. Dumnezeu îi socoteşte ai Săi şi le împarte daruri speciale, ajutându-i să devină desăvârşiți în Hristos, mai mult decât biruitori prin Acela care i-a iubit. – Signs of the Times, 8 martie 1910


305


LUMINI CE LUMINEAZĂ ÎN ÎNTUNERIC

Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei.


Ci voi veți primi o putere când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi.” Dumnezeu nu a lăsat nimic nefăcut din ceea ce putea face pentru a-i recupera pe păcătoşi

din capcanele vrăjmaşului. El a turnat asupra ucenicilor Duhul Sfânt pentru a-i face în stare să poată coopera cu instrumentele divine la refacerea şi remodelarea caracterului oamenilor.

Este mai mare bucurie în ceruri pentru un singur păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă care nu au nevoie de pocăință. Când auzim de succesul Evangheliei într-o anumită localitate, întreaga biserică să se unească în cântări de bucurie şi laudele să se înalțe către Dumnezeu. Să-I aducem slavă numelui lui Dum-nezeu. (…)

O consacrare deplină în slujba lui Dumnezeu va fi dovada influenței modelatoa-re a Duhului Sfânt la fiecare pas pe cale. Când apar greutăți aparent de nedepăşit, prezentați inimii voastre neîncrezătoare promptitudinea şi eficiența deplină a Du-hului Sfânt, pentru ca acesta să poată pune pe fugă acest spirit de precauție exage-rată. Când credința vă este slabă, când puterile scad, vorbiți de marele Mângâietor, Tăria cerului. Când sunteți înclinați să vă îndoiți că Dumnezeu lucrează prin Duhul Său cel Sfânt prin unelte omeneşti, aduceți-vă aminte că Dumnezeu a folosit biserica şi încă o foloseşte spre slava propriului Său nume. Dacă nu blocăm calea, Dumnezeu va lucra asupra minții multora spre a se angaja în slujire activă pentru El.

Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Dumnezeu lucrează asupra inimilor tu-turor celor ce sunt deschişi să primească impresiile Duhului Său cel Sfânt. El trimite mesageri pentru ca aceştia să poată da avertizarea în fiecare localitate. Dumnezeu pune la încercare consacrarea bisericilor Sale şi dorința lor de a da ascultare călău-zirii Duhului. Cunoştința trebuie să crească. Mesagerii cerului trebuie să fie văzuți alergând încoace şi încolo, căutând pe toate căile să-i avertizeze pe oameni cu privire la judecățile viitoare şi să prezinte vestea cea bună a mântuirii prin Domnul Isus Hristos. Standardul neprihănirii trebuie înălțat. Duhul lui Dumnezeu mişcă inimile păcătoase, iar aceia care răspund influenței Sale vor deveni lumini în lume. Pretutin-deni ei vor fi văzuți lucrând pentru a transmite şi altora lumina pe care au primit-o, aşa cum au făcut după coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime. Și, pe măsură ce lasă ca această lumină să strălucească în jurul lor, ei primesc tot mai mult din puterea Duhului Sfânt. Pământul este luminat de slava lui Dumnezeu. – Review and Herald, 16 iulie 1895


306


DARURILE DUHULUI

În ce privește darurile duhovnicești, fraților, nu voiesc să fiți în necunoștință.

(1 Corinteni 12:1)

Înainte de a Se despărți de ucenicii Săi, Domnul Hristos a suflat asupra lor şi le-a spus: „Luați Duh Sfânt.” Și le-a mai spus: „Și iată că voi trimite peste voi

făgăduința Tatălui.” Însă acest dar al Său nu a fost primit în toată plinătatea sa de-cât după înălțarea Sa. Revărsarea Duhului Sfânt a avut loc doar atunci când, prin credință şi rugăciune, ucenicii s-au consacrat pe deplin pentru lucrarea Sa.

„Când S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.” Darurile sunt deja ale noastre în Hristos, însă ajungem să le posedăm efectiv atunci când primim Duhul Sfânt.

Talentele pe care Domnul Hristos le încredințează bisericii Sale reprezintă în special darurile şi binecuvântările împărțite de Duhul Sfânt… Nu toate darurile sunt împărțite fiecărui credincios, ci fiecărui slujitor al Mântuitorului îi este promis un anumit dar al Duhului, în funcție de nevoia fiecăruia pentru lucrarea Domnului.

În toate rânduielile Domnului nu există nimic mai frumos decât planul lui Dum-nezeu de a da oamenilor o diversitate de daruri… Mulți nu au primit o educație religioasă şi intelectuală amplă, însă Dumnezeu are o lucrare şi pentru aceştia dacă sunt dispuşi să lucreze în umilință, încrezându-se în El.

Daruri diferite sunt împărțite la oameni diferiți, astfel ca lucrătorii să simtă că au nevoie unii de alții. Dumnezeu acordă aceste daruri şi ele sunt folosite în slujba Sa nu pentru a glorifica pe posesor, nu pentru a înălța ființele omeneşti, ci pentru a-L proslăvi pe Răscumpărătorul lumii. (…)

Unora li se poate părea că există un contrast prea mare între darurile lor şi cele ale unui alt lucrător şi astfel nu-şi pot uni eforturile în armonie, însă, când devin conştienți de faptul că ei trebuie să ajungă la oameni diferiți şi că unii vor respinge adevărul care le este prezentat de către un lucrător doar ca apoi să-şi deschidă ini-mile față de acelaşi adevăr, dar prezentat într-o altă manieră de alt lucrător, ei vor fi dispuşi să se străduiască să lucreze laolaltă, în unitate. Talentele lor, oricât ar fi de diferite, pot fi toate sub controlul aceluiaşi Duh. În fiecare cuvânt şi faptă se va da pe față bunătate şi iubire, iar când lucrătorii îşi ocupă cu credincioşie locurile desemnate lor, rugăciunea Domnului Hristos pentru unitatea credincioşilor va pri-mi răspuns, iar lumea va cunoaşte că aceştia sunt ucenicii Săi. – Signs of the Times, 15 martie 1910

307

Luni, 21 octombrie

CINCIZECIMEA

În Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în acelaşi loc. Şi toți s-au umplut de Duh Sfânt.

(Faptele apostolilor 2:1,4)

În dispensațiunea iudaică, influența Duhului lui Dumnezeu fusese vizibilă în mod marcant, însă nu pe deplin. Timp de veacuri fuseseră înălțate rugăciuni

pentru împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu de revărsare a Duhului Său, şi niciu-na dintre aceste cereri fierbinți nu a fost uitată.

Domnul Hristos a hotărât ca, după ce avea să Se înalțe de pe acest pământ, să acorde un dar acelora care crezuseră în El, dar şi acelora care urmau să creadă în El. Ce dar le putea acorda care să fie suficient de bogat pentru a semnala şi onora înălțarea Sa la tronul ceresc în calitate de mijlocitor? Acesta trebuia să fie demn de măreția şi regalitatea Sa. El a hotărât să dăruiască reprezentanților Săi darul celei de-a treia Persoane a Dumnezeirii. Acest dar nu putea fi întrecut.

Duhul aşteptase răstignirea, învierea şi înălțarea lui Hristos. Timp de zece zile, ucenicii înălțaseră cereri pentru revărsarea Duhului, iar în ceruri Domnul Hristos adăugase mijlocirea Sa. (…)

Duhul Sfânt a fost dat aşa cum promisese Domnul Hristos şi acesta a venit ca vâjâitul unui vânt puternic asupra celor adunați, umplând toată casa. A venit în de-plinătatea Sa, cu putere, ca şi când timp de veacuri ar fi fost reținut.

În Ziua Cincizecimii, martorii lui Hristos au proclamat adevărul, spunându-le oamenilor vestea minunată a mântuirii prin Hristos. Și, ca o sabie de foc cu două tăişuri, adevărul a aprins convingerea în inimile oamenilor. Oamenii începeau să se supună lui Hristos. Veştile bune erau duse până la cele mai îndepărtate margini ale lumii locuite. Spre biserică se îndreptau convertiți din toate direcțiile. Altarul crucii care sfințeşte darul a fost reconstruit. Credincioşii erau convertiți din nou. Păcătoşii se uneau cu creştinii în căutarea mărgăritarului de mare preț. Profeția s-a împlinit: cel slab „va fi ca David”, iar David, „ca îngerul Domnului”. Fiecare creştin vedea în fratele său asemănarea divină în ce priveşte bunăvoința şi iubirea. Un singur interes predomina. Un singur obiectiv era deasupra tuturor celorlalte. Toate inimile băteau în armonie. Singura aspirație a credincioşilor era aceea de a vedea cine putea des-coperi cel mai bine asemănarea cu Hristos în caracter, cine putea face cel mai mult pentru lărgirea Împărăției Sale… Spiritul lui Hristos a însuflețit întreaga adunare, căci ei găsiseră mărgăritarul de mare preț. – Signs of the Times, 1 decembrie 1898

308


ROADELE CINCIZECIMII

Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru și a lui Ioan [...] au priceput că fuseseră cu Isus.

(Faptele apostolilor 4:13)

După răstignirea Domnului Hristos, ucenicii erau o grupă fără nicio speranță, descurajată – ca o turmă fără păstor. Învățătorul lor fusese respins, condam-

nat şi pironit pe o cruce a ruşinii. Preoții şi conducătorii iudei declaraseră batjoco-ritor: „Pe alții i-a mântuit, dar pe Sine nu Se poate mântui.”

Însă crucea, instrumentul ruşinii şi al torturii, a adus speranță şi mântuire lumii. Ucenicii au strâns rândurile; deznădejdea şi starea de neajutorare i-au părăsit. Ca-racterul lor a fost transformat şi au fost uniți prin legăturile iubirii creştine. Ei erau doar nişte oameni umili, care nu aveau niciun fel de bogății şi nicio armă în afară de Cuvânt şi Duhul lui Dumnezeu, fiind socotiți de evrei doar nişte pescari. Totuşi, prin puterea lui Hristos, au pornit să dea mărturie pentru adevăr şi pentru a triumfa asupra oricărei împotriviri. Îmbrăcați cu arsenalul divin, ei au pornit pentru a spune povestea ieslei şi a crucii. Fără onoruri pământeşti, ei au fost eroi ai credinței. De pe buzele lor ieşeau cuvinte de elocință divină, care au şocat lumea.

Cei care Îl respinseseră şi Îl crucificaseră pe Mântuitorul se aşteptau să-i găsească pe ucenici descurajați şi dezamăgiți, gata să-şi renege Domnul. Au ascultat însă cu uimire mărturia clară şi plină de îndrăzneală a apostolilor, dată sub puterea Duhului Sfânt. Ucenicii au lucrat şi au vorbit aşa cum lucrase şi vorbise Învățătorul lor, şi toți care îi auzeau spuneau: „Aceştia au fost cu Isus şi au învățat de la El.”

În timp ce mergeau şi Îl predicau pe Isus pretutindeni, apostolii făceau multe lucruri pe care conducătorii iudei nu le puteau aproba. Oamenii îşi aduceau bolnavii şi pe cei posedați de duhuri necurate pe străzi; mulțimile se adunau în jurul lor, iar aceia care erau vindecați înălțau laude lui Dumnezeu şi slăveau numele Aceluia pe care iudeii Îl condamnaseră, Îl încununaseră cu spini şi Îl dăduseră să fie biciuit şi răstignit. Isus era acum ridicat în slăvi, mai presus de preoți şi conducători, şi exista pericolul ca învățăturile rabinilor să cadă în dizgrație, căci apostolii spuneau chiar şi că Hristos înviase din morți. (…)

„În fiecare zi, la templu şi acasă, ei nu încetau să învețe şi să-L propovăduiască pe Isus Hristos.” „Iar Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți.” – Signs of the Times, 20 septembrie 1899

309


RUGAŢI-VĂ PENTRU DUHUL LUI DUMNEZEU

Cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer?

(Luca 11:13)

Promisiunea Duhului Sfânt era cea mai strălucitoare speranță şi consolarea cea mai puternică pe care Domnul Hristos ar fi putut s-o lase ucenicilor Săi atunci

când S-a înălțat la ceruri. Adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu fuseseră îngro-pate sub gunoiul interpretării eronate; preceptele omeneşti, plăsmuirile ființelor finite fuseseră înălțate mai presus de Cuvântul viului Dumnezeu. Sub puterea Du-hului Sfânt, apostolii au delimitat adevărul de teoriile false şi au dat poporului Cuvântul vieții.

Duhul lui Dumnezeu i-a inspirat pe slujitorii Săi care, fără teamă, au rostit adevă-rurile care le fuseseră încredințate. Și, având această demonstrație a puterii Duhului, iudeii nu au putut decât să-şi vadă vinovăția de a refuza dovezile trimise de Dumne-zeu. Însă ei nu au cedat şi au rămas în împotrivirea lor nelegiuită. (…)

Trebuie să ne rugăm pentru împărtăşirea Duhului Sfânt ca remediu pentru su-fletele bolnave de păcat. Adevărurile revelației, simplificate şi făcute uşor de înțeles, sunt acceptate de mulți ca suplinind tot ce este esențial; însă Duhul Sfânt, lucrând asupra inimii, trezeşte o dorință arzătoare după adevărul neatins de eroare. Cei care doresc să ştie cu adevărat ce este adevărul nu pot rămâne în ignoranță; căci adevărul cel prețios îl răsplăteşte pe căutătorul stăruitor. Trebuie să simțim puterea de conver-tire a harului lui Dumnezeu, şi eu îi îndemn pe toți aceia care şi-au închis inima față de Duhul lui Dumnezeu să descuie uşa şi să se roage cu ardoare: „Rămâi cu mine!”

Domnul doreşte ca fiecare dintre copiii Săi să fie bogat în credință, şi această credință este rodul lucrării Duhului Sfânt asupra minții. Ea sălăşluieşte în fiecare suflet care doreşte să o primească.

Duhul Sfânt nu lasă niciodată fără ajutor sufletul care priveşte la Isus. El ia din lucrurile lui Isus şi le arată căutătorului. Iar dacă ochii sunt păstrați ațintiți asupra Domnului Isus, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu ajunge ase-menea chipului Său. Sub influența plină de har a Duhului, păcătoşii sunt schimbați în duhul şi scopul vieții lor până ce devin una cu Hristos. Devotamentul lor pentru Dumnezeu creşte; ei flămânzesc şi însetează după neprihănire şi, privind la Hristos, sunt schimbați din slavă în slavă şi devin tot mai mult asemenea Mântuitorului lor. – Signs of the Times, 27 septembrie 1899

310

Joi, 24 octombrie

ÎNCERCAREA CE VA VENI

Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul.

(Efeseni 6:14)

Dumnezeu a luat toate măsurile necesare în Scripturi pentru a ne echipa îm-potriva amăgirii, şi noi vom fi fără scuză dacă, prin neglijarea Cuvântului lui

Dumnezeu, nu suntem în stare să ne împotrivim înşelăciunilor celui rău. Trebuie să veghem în vederea rugăciunii. Trebuie să cercetăm Scripturile în fiecare zi cu stăruință ca să nu fim prinşi în lațul vreunei erori amăgitoare ce seamănă cu ade-vărul. (…)

Ioan prezintă scene cu privire la timpul în care ne aflăm. El spune: „Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său.” Chivotul conține tablele pe care este inscripționată Legea lui Dumnezeu. Pe insula Patmos, Ioan a văzut în viziune profetică poporul lui Dumnezeu şi a văzut că în acest timp atenția urmaşilor adevărați şi credincioşi ai lui Hristos avea să fie atrasă de uşa deschisă a Locului Preasfânt din sanctuarul ceresc. El a văzut că ei Îl vor urma prin credință pe Isus dincolo de perdeaua unde El slujeşte, deasupra chivo-tului lui Dumnezeu ce conține Legea Sa de neschimbat. Profetul îi descrie astfel pe cei credincioşi: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credința lui Isus.” Aceasta este categoria de oameni care va stârni mânia balaurului, deoarece ei ascultă de Dumnezeu. (…)

Tot felul de influențe se vor abate cu putere asupra noastră, însă noi nu trebuie să ne lăsăm afectați de ele. Dumnezeu ne-a dat un standard cu privire la neprihănire şi adevăr – Legea şi mărturia. Sunt mulți care pretind că Îl iubesc pe Dumnezeu, însă, când Scripturile sunt deschise înaintea lor şi când le sunt prezentate dovezi care pre-zintă cerințele Legii lui Dumnezeu, ei manifestă spiritul balaurului. Ei urăsc lumina şi nu vor să vină la lumină, ca să nu le fie descoperite faptele. Ei nu vor să-şi compare credința şi învățăturile cu Legea şi mărturia. Ei îşi întorc urechile ca să nu audă ade-vărul şi declară cu nerăbdare că tot ce vor să audă este despre credința în Hristos… Ei refuză să recunoască porunca a patra, care ne cere să sfințim Sabatul zilei a şaptea. Ei declară că Domnul i-a învățat că nu mai trebuie să păzească Sabatul Legii Sale.

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Cine zice «Îl cunosc», şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el.” (...) Lucrarea noastră este să înălțăm Legea lui Dumnezeu; căci Domnul Hristos a spus: „Ferice de cei ce păzesc poruncile Sale ca să aibă drept la pomul vieții şi să intre pe porți în cetate” (trad. King James). – Signs of the Times, 22 aprilie 1889

311


ÎNŞELĂCIUNILE DIN ZILELE SFÂRŞITULUI

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor.

(1 Timotei 4:1)

Înainte de ultima desfăşurare a lucrării apostaziei, va exista confuzie în ce priveşte credința. Ideile cu privire la taina lui Dumnezeu nu vor fi clare şi definite. Unul

după altul, adevărurile vor fi corupte. Mulți vor tăgădui preexistența lui Hristos şi astfel vor tăgădui şi divinitatea Sa; ei nu vor să-L accepte ca Mântuitor personal. Aceasta este o tăgăduire totală a lui Hristos. El este singurul Fiu al lui Dumnezeu, care a fost una cu Tatăl încă de la început. Prin El au fost făcute lumile.

Tăgăduind întruparea lui Hristos, mulți se întorc de la alte adevăruri de origine divină şi acceptă poveşti inventate de Satana. Ei îşi pierd discernământul spiritual şi practică ceea ce le impresionează mintea agenții lui Satana. (…)

Spiritismul este pe punctul de a lua lumea în stăpânire. Sunt mulți care cred că spiritismul este susținut prin şarlatanie şi înşelăciune; însă acest lucru este departe de a fi adevărat. Puterea supraomenească lucrează pe nenumărate căi şi sunt puțini cei ce au măcar idee cu privire la manifestările spiritismului din viitor. Temelia suc-cesului pentru spiritism a fost pusă în afirmațiile care au fost făcute de la amvoane-le din țara noastră. Pastorii au proclamat, ca fiind învățături biblice, minciuni care îşi au originea în arhiamăgitorul. Învățătura cu privire la starea de conştiență după moarte, cu privire la spiritele morților care comunică cu cei vii, nu are bază în Scrip-turi, şi totuşi această teorie este proclamată ca fiind adevăr. Prin această învățătură falsă s-a deschis calea pentru ca spiritele demonice să-i înşele pe oameni apărând în fața lor cu înfățişarea celor morți. Agenții satanici se prezintă ca fiind cei morți şi, în felul acesta, duc suflete în robie. Satana are religia lui; el are o sinagogă şi închinători devotați. (…)

Semnele şi minunile spiritismului vor deveni din ce în ce mai pronunțate pe măsură ce aşa-zişii creştini vor respinge adevărul clar revelat al Cuvântului lui Dum-nezeu şi refuză să fie călăuziți de un simplu „aşa zice Domnul”, acceptând în schimb învățături şi porunci omeneşti.

Confederația răului nu va rezista. Domnul spune: „Sfințiți însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeți şi să vă înfricoşați. Și atunci El va fi un locaş sfânt” (Isaia 8:13-14). – Signs of the Times, 28 mai 1894


312


SPIRITISMUL ŞI SFÂRŞITUL SĂU

Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg.

(Apocalipsa 16:14)

Puterea cea mare care însoțeşte spiritismul îşi are originea în marele condu-cător răzvrătit, Satana, prințul demonilor. Prin înşelăciunea sa, îngerii cei răi

au fost în stare să apară în locul celor morți şi, prin ipocrizia şi minciuna lor, ei i-au condus pe oameni să comunice cu demonii. Cei care comunică cu aşa-zisele spirite ale morților comunică de fapt cu cei care au o putere de corupere, o putere demoralizatoare asupra minții. Domnul Hristos a poruncit să nu comunicăm cu vrăjitori şi cu aceia care au legături cu spiritele. (…)

Ani de-a rândul, spiritismul a crescut în tărie şi a câştigat popularitate prin faptul că a susținut un anumit fel de credință în Hristos şi, în acest fel, mulți protestanți au ajuns foarte ataşați de această taină a nelegiuirii. Nici nu este de mirare că sunt înşelați când ei acceptă continuu minciuna că, odată ce suflarea de viață părăseşte trupul, aceasta se duce imediat ori în cer, ori în iad. Prin influența pe care această învățătură o are asupra lor se pregăteşte calea pentru lucrarea de amăgire a prințului puterilor văzduhului.

Pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu va fi retras de pe pământ, puterea lui Sa-tana se va manifesta din ce în ce mai mult. Cunoştința pe care a dobândit-o când era în legătură cu Dumnezeu ca heruvim ocrotitor, el o foloseşte acum pentru a-şi ține în supunere subiecții care au căzut dintr-o stare înaltă. El foloseşte tot ce stă în puterea minții sale pentru a-L reprezenta greşit pe Dumnezeu şi pentru a instiga la rebeliune împotriva lui Isus Hristos, Comandantul cerurilor. În sinagoga lui, Satana aduce sub sceptrul său şi în sfaturile sale pe acei agenți pe care îi poate folosi pentru a promova închinarea la el. Nu este ciudat să găsim un soi de rafinament şi o mani-festare a grandorii intelectuale în viețile şi caracterele acelora care sunt inspirați de îngerii căzuți. Satana poate împărtăşi chiar cunoştințe ştiințifice şi poate transmite oamenilor cunoştințe filozofice. El cunoaşte bine istoria şi este versat în ce priveşte înțelepciunea lumii. (…)

Satana îşi va folosi agenții pentru a-şi aduce la îndeplinire planurile diabolice de a-i înfrânge pe sfinții lui Dumnezeu… însă copiii lui Dumnezeu pot rămâne liniştiți în fața acestei manifestări a răului, convinşi că, întrucât Hristos este viu şi trăieşte, şi ei vor trăi. Confederația răului va fi distrusă în cele din urmă. – Signs of the Times, 28 mai 1894


313


VEGHEAŢI

Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru.

(Matei 24:42)

Starea societății de azi este la fel ca atunci când Dumnezeu a prezentat înaintea lui Israel urâciunile păgânilor şi aceleaşi avertizări sunt necesare şi pentru po-

porul rămăşiței. Spiritismul înaintează prin țară cu triumf. „Spiritele demonilor ce fac minuni nemaipomenite” se duc la „împărații pământului întreg ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.” Bărbați şi fe-mei îi caută pe cei ce comunică cu spiritele, însă poporul lui Dumnezeu nu trebuie în niciun caz să urmeze practicile lumii. Linia de despărțire trebuie să se vadă dis-tinct între cei ascultători şi cei neascultători. Trebuie să existe vrăjmăşie deschisă, fățişă, între biserică şi şarpe, între sămânța ei şi sămânța lui.

Satana a fost hotărât să-şi păstreze stăpânirea asupra țării Canaanului, iar când aceasta a devenit locuința copiilor lui Israel, iar Legea lui Dumnezeu, legea țării, el l-a urât pe Israel cu o ură plină de cruzime şi răutate şi a pus la cale distrugerea acestui popor. Prin intermediul duhurilor rele au fost introduşi dumnezei străini şi, din cauza încălcării Legii, poporul ales a fost împrăştiat în cele din urmă din țara făgăduită.

Această experiență se repetă în istoria poporului lui Dumnezeu. (…)Este timpul să dăm atenție mai mult ca niciodată îndemnului Mântuitorului:

„Vegheați şi rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită.” Încredeți-vă în Dumnezeu, oricât de încurcată ar fi situația în care vă aflați. Căutați-I sfatul şi nu vă duceți după aceia care lucrează cu spiritele demonilor, ca să nu fiți pângăriți de ei. Acela care a murit pentru a vă răscumpăra v-a promis că vă va călăuzi şi vă va îmbrăca cu neprihănirea Sa dacă veți detesta păcatul şi dacă vă veți curăța de rău, spălându-vă hainele caracterului şi albindu-le în sângele Mielului.

Ce iubire, ce iubire minunată dă pe față Dumnezeu îndurând nelegiuirea popo-rului Său şi trimițând ajutor la orice suflet care doreşte să facă voia Sa şi să renunțe la păcat! Dacă noi suntem doritori să cooperăm cu agenții cerului, vom putea fi mai mult decât biruitori. Deşi suntem ființe căzute, capabile de cele mai revoltătoare ne-legiuiri, putem deveni biruitori prin puterea harului lui Hristos, dobândind un loc în Împărăția Sa cea veşnică şi domnind împreună cu El de-a pururi. – Signs of the Times, 26 august 1889

314

Luni, 28 octombrie

PREGĂTIREA FINALĂ

De aceea, și voi fiți gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți.

(Matei 24:44)

Nouă ne-a fost dat mesajul revenirii în curând a Domnului Hristos. La înălțarea Domnului nostru, îngerii au stat alături de ucenici şi, împreună cu ei, L-au

urmărit pe Mântuitorul în timp ce Se suia la cer. Apoi s-au întors spre ucenici, rostind cuvintele: „Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-ați văzut mergând la cer.”

Numai veşmântul pe care Domnul Hristos Însuşi l-a pregătit pentru noi ne poate face să corespundem pentru a putea sta în prezența lui Dumnezeu. Acest veşmânt, haina neprihănirii Sale, va fi pusă de Domnul Hristos pe fiecare suflet care se pocăieşte şi crede. (…)

Această haină lucrată la războiul de țesut al cerului nu are în ea niciun fir de proveniență omenească. Domnul Hristos Și-a format un caracter desăvârşit cât a fost om şi Se oferă să ne împărtăşească şi nouă acest caracter. „Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.” Tot ce putem face noi înşine este întinat de păcat.

Prin ascultarea Sa desăvârşită, El a făcut posibil ca fiecare ființă omenească să poată asculta de poruncile lui Dumnezeu. Când ne predăm lui Hristos, inima noas-tră se uneşte cu inima Sa; voința noastră se contopeşte în voința Sa; mintea devine una cu mintea Sa; gândurile ajung să-I fie supuse; noi trăim viața Lui. Aceasta în-seamnă să fim îmbrăcați cu haina neprihănirii Sale. Și atunci când Domnul priveşte asupra noastră, El vede nu veşmântul din frunze de smochin, ci propria Sa haină a neprihănirii, care este ascultarea desăvârşită de Legea lui Iehova. (…)

Nu va mai fi un al doilea timp de har în care să ne pregătim pentru veşnicie. Haina neprihănirii lui Hristos trebuie să ne fie dată ca veşmânt cât suntem încă în această viață. Aceasta este singura noastră oportunitate de a ne forma caractere pen-tru căminul pe care l-a pregătit Domnul Hristos pentru cei care ascultă de poruncile Sale.

Zilele încercării noastre se apropie cu grăbire de încheiere. Sfârşitul este aproape. Cu solemnitate ajung până la noi, rostogolindu-se de-a lungul veacurilor, cuvintele de avertizare rostite de Domnul nostru pe Muntele Măslinilor: „Luați seama la voi înşivă… ca ziua aceea să nu vină fără veste asupra voastră.” Vegheați dar în tot timpul şi rugați-vă ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să stați în picioare înaintea Fiului omului. – Signs of the Times, 22 noiembrie 1905

315


APROPIEREA SFÂRŞITULUI

În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail [...] aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta.

(Daniel 12:1)

Vremuri tulburi sunt chiar acum asupra noastră. Împlinirea semnelor timpuri-lor constituie dovada că ziua Domnului este aproape, este chiar la uşă. Ziarele

de fiecare zi indică un conflict teribil în viitor. Tâlhării cumplite au loc în mod frecvent. Grevele sunt la ordinea zilei. Furturi şi crime sunt comise la tot pasul. Oameni posedați de demoni iau viața altor oameni, şi chiar a copiilor. Toate aceste lucruri dovedesc că venirea Domnului Hristos este foarte aproape.

Învățătura că oamenii sunt liberi de obligația de a asculta de cerințele lui Dumne-zeu a slăbit forța obligației morale şi a deschis stăvilarele nedreptății asupra lumii. (…)

Tribunalele sunt corupte. Conducătorii sunt stăpâniți de dorința după câştig şi iubirea de plăceri senzuale. Necumpătarea a întunecat facultățile mintale ale multo-ra, astfel că Satana are control deplin asupra lor. Juriştii sunt corupți, mituiți, înşelați. Beția şi chefurile, patimile, invidia, necinstea de tot felul sunt prezente printre cei ce administrează legile. „Dreptatea este dată la o parte: căci adevărul s-a prăbuşit în stradă, iar dreptatea nu se poate apropia” (Isaia 59:14; trad. King James). Oamenii se grăbesc în această cursă nebună după câştig şi îngăduințe păcătoase ca şi când nu ar exista Dumnezeu, cer sau viață veşnică. (…)

„O vreme de strâmtorare cum n-a mai fost” este gata să vină curând asupra noas-tră şi vom avea nevoie de o experiență pe care mulți sunt prea nepăsători să se stră-duiască să o dobândească. Adesea strâmtorarea este mai mare decât anticipăm că va fi, însă acest lucru nu este valabil în ce priveşte criza din fața noastră. Cea mai vie reprezentare nu poate reda magnitudinea chinului ce va urma. În acest timp de strâmtorare, fiecare va trebui să stea în picioare singur înaintea lui Dumnezeu.

Acum este momentul, în timp ce Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, să căutăm să devenim desăvârşiți în Hristos. Mântuitorul nostru nu a putut fi făcut să cedeze în fața ispitei nici măcar în gând. Satana găseşte în inimile oamenilor un loc prin care să ne prindă; este nutrită vreo dorință păcătoasă şi, prin intermediul aces-teia, ispitele sale îşi exercită puterea. Însă Domnul Hristos a spus despre Sine: „Vine stăpânitorul lumii acesteia, dar nu are nimic în Mine.” Satana nu a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-L facă să poată câştiga victoria. Domnul Hristos a păzit poruncile Tatălui Său şi în El nu exista niciun păcat pe care Satana să-l poată folosi în avantajul său. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiți aceia care doresc să stea în picioare în timpul de strâmtorare. – Review and Herald, 14 martie 1912

316


AŢINTIŢI-VĂ OCHII ASUPRA VIITORULUI

El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.

(Apocalipsa 21:4)

În zilele întunecate ale îndelungatului conflict cu răul, bisericii viului Dumnezeu i-au fost date revelații cu privire la planul cel veşnic al lui Iehova. Poporului

Său i-a fost îngăduit să privească dincolo de necazurile din prezent la biruințele din viitor, când, lupta fiind încheiată, cei răscumpărați vor intra în posesia țării promise. Aceste viziuni cu privire la slava viitoare, scene reprezentate de mâna lui Dumnezeu, ar trebui să fie prețioase pentru biserica de astăzi, când controversa de veacuri se apropie cu grăbire de încheiere, iar binecuvântările promise vor fi curând împlinite în toată plinătatea lor. (…)

Adesea, biserica militantă este chemată să treacă prin încercări şi suferințe, căci biserica nu va putea triumfa fără luptă crâncenă. „Pâine în necaz şi apă în strâmto-rare” constituie soarta tuturor, însă niciunul dintre cei ce îşi pun încrederea în Cel Atotputernic pentru eliberare nu va fi nimicit cu totul.

Îmbrăcată cu armura neprihănirii lui Hristos, biserica trebuie să se avânte în lupta finală. „Frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor”, ea trebuie să meargă înainte în toată lumea, pentru a cuceri.

Ora cea mai întunecată a luptei bisericii cu puterile răului este cea care precede cu puțin ziua eliberării sale finale. Însă niciunul dintre cei care se încred în Hristos nu trebuie să se teamă. (…)

Pentru noi, care ne aflăm în imediata apropiere a împlinirii lor, ce moment so-lemn, ce interes profund ar trebui să reprezinte toate aceste descrieri ale lucrurilor care vor veni – evenimente în vederea cărora, din clipa în care primii noştri părinți au părăsit Edenul, copiii lui Dumnezeu au vegheat, au aşteptat, au tânjit după ele şi s-au rugat pentru ele!

Toți cei mântuiți nu vor cunoaşte o altă lege în afară de Legea cerului. Toți vor fi o familie fericită, unită, îmbrăcată în veşminte de laudă şi recunoştință. Contemplând această scenă, stelele dimineții vor cânta împreună, iar fiii lui Dumnezeu vor scoate strigăte de bucurie, în timp ce Dumnezeu şi Domnul Hristos vor proclama împre-ună: „Nu va mai fi păcat, nu va mai fi moarte!” – Review and Herald, 1 iulie 1915

317

Joi, 31 octombrie

O PORUNCĂ DIVINĂ

Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă.

(Luca 21:36)

În limbajul solemn al Scripturii, în acest text este evidențiată o responsabilitate pe care o avem de îndeplinit zilnic toți, bătrâni şi tineri. Este necesitatea de a ve-

ghea şi, de credincioşia cu care ne împlinim această datorie, depinde atât destinul nostru prezent, cât şi cel veşnic.

Trăim într-un timp crucial. În 1844, când a fost proclamat mesajul: „Temeți-vă de Dumnezeu şi dați-I slavă căci a venit ceasul judecății Lui”, acesta a mişcat profund fiecare suflet. Toți cei care l-au auzit au fost pătrunşi de solemnitatea acestuia. Cât de doritori eram să ne arătăm credința prin faptele noastre, iar cuvintele şi acțiunile noastre să facă o impresie favorabilă asupra lumii! (…)

Astăzi, îngerii urmăresc cu atenție dezvoltarea caracterului fiecărui om şi în cu-rând viețile noastre vor fi cercetate de Dumnezeu. Curând vom fi cântăriți în balanța sanctuarului şi în dreptul numelor noastre va fi trecută sentința pronunțată. Și vom primi fie darul vieții veşnice, fie vom fi pedepsiți cu distrugerea veşnică din prezența Domnului. Poate că nu dorim să ne examinăm îndeaproape ca să ne vedem starea spirituală şi, dacă inimile noastre sunt mişcate aşa cum se cuvine de solia adevărului, acest lucru nu va afecta nicicum lucrarea judecății. Deciziile acesteia vor rămâne exact aceleaşi.

„Vegheați dar în tot timpul şi rugați-vă.” Avem mare nevoie să veghem, nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru influența pe care o avem asupra altora. Influența noas-tră are bătaie lungă. Poate credem că ea se limitează doar la căminul nostru; că nu-mai membrii familiilor noastre ştiu cum suntem noi şi ce facem noi. În unele cazuri, acest lucru poate să fie adevărat; însă, într-un anumit fel, influența vieții din familie trece dincolo de cămin. (…)

Dacă dorim să avem parte de răsplata glorioasă promisă celor biruitori, noi tre-buie să ducem lupta cea bună a credinței. Acest lucru l-a făcut apostolul Pavel şi a spus: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept.” Să fim printre aceia care sunt „bogați în fapte bune”, care îşi strâng „pentru vremea viitoare drept comoară, o bună temelie, ca să apuce adevărata viață veşnică”. – Signs of the Times, 7 ianuarie 1886

NOIEMBRIE„Ești un popor sfânt...”

(Deuteronomul 7:6)

NOIEMBRIE„Ești un popor sfânt...”

(Deuteronomul 7:6)

319

Vineri, 1 noiembrie

CEI ALEŞI AI LUI DUMNEZEU

Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui

dintre toate popoarele de pe fața pământului.

(Deuteronomul 7:6)

Aceste cuvinte au fost rostite de Domnul Hristos atunci când era învăluit în stâlpul de nor şi au fost date lui Moise pentru poporul ales al lui Dumnezeu.

Domnul nu a lăsat lumea fără mărturie. El are poporul Său ales, poporul Său cre-dincios. Ei nu fac din această lume căminul lor, ci se află aici pentru a da mărturie despre Dumnezeu şi, atâta timp cât mai este har, o mărturie vie va fi adusă de aceşti mesageri credincioşi. (…)

Prin securea puternică a adevărului, Dumnezeu a separat un popor din cariera acestei lumi şi i-a adus în atelierul Său. Aici, Meşterul lucrător îi poate ciopli cu cio-canul şi dalta şi îi cizelează pentru un loc în Împărăția Sa. Ei nu mai au nimic comun cu masa din care au fost luați. Ei stau ca stâlpi nobili, spre a fi folosiți pentru slava lui Dumnezeu.

Slava viitoare a fiilor şi fiicelor adoptate de Dumnezeu nu poate fi întrezărită acum. Poporul lui Dumnezeu este batjocorit şi disprețuit de lume. Însă ei se bucură de aprecierea unei lumi mai bune decât aceasta, o lume cerească. (…)

Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum Îl putem noi citi, constituie temelia pentru credința noastră. El este cuvântul „prorociei făcut şi mai tare” şi necesită credință to-tală din partea tuturor acelora care pretind a crede în el. El are autoritate, conținând în sine dovada că este de origine divină.

Ce suntem noi, cei care ne considerăm una cu Hristos? „Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu.” Între adevăratul credincios şi cel necredincios va fi întot-deauna acelaşi conflict care a existat între Domnul Hristos şi cei ce L-au respins. Cei care sunt părtaşi cu Hristos în suferințele Sale vor fi părtaşi cu El şi la slava Sa. Însă aceia care evită crucea aici Îl leapădă pe Acela care i-a răscumpărat cu un preț infinit, iar în ziua judecății şi ei vor fi lepădați. Mulți, foarte mulți Îl reprezintă greşit şi Îl tăgăduiesc pe Domnul Hristos prin standardul lor scăzut de creştinism. Cei care cred cu adevărat în Hristos îşi vor dovedi credința printr-o viață ordonată şi o vorbire evlavioasă. Angajându-se să lucreze în rândurile lui Hristos, ei vor arăta că au fost adoptați în familia cerească. Despre toți aceştia, Dumnezeu spune: „Eu locu-iesc în locuri înalte şi în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite.” – Signs of the Times, 2 iunie 1898


320

Sâmbătă, 2 noiembrie

UN POPOR DEOSEBIT

El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca […] să-Şi curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.

(Tit 2:14)

Domnul i-a pus deoparte pentru Sine pe cei ce sunt evlavioşi, şi această consa-crare față de Dumnezeu şi separare de lume sunt declarate cu claritate şi ce-

rute imperios atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Există un zid de despărțire pe care Domnul Însuşi l-a pus între lucrurile din lume şi lucrurile pe care le-a scos din lume şi le-a sfințit pentru Sine. Chemarea şi caracterul poporului lui Dum-nezeu sunt deosebite. Perspectivele lor sunt deosebite şi aceste particularități îi disting dintre toate popoarele. Toți cei ce alcătuiesc poporul lui Dumnezeu de pe pământ constituie un singur trup de la începutul până la sfârşitul timpului. Ei au un singur Cap, care conduce şi stăpâneşte trupul. Aceleaşi cerințe care au existat pentru vechiul Israel – de a fi separați de lume – există şi pentru poporul lui Dum-nezeu de acum. Marele Cap al bisericii nu S-a schimbat. Experiența creştinilor din aceste vremuri seamănă mult cu călătoriile vechiului Israel. (…)

Aşa cum citim în Cuvântul lui Dumnezeu, cât este de clar că poporul lui Dumnezeu este deosebit şi distinct față de lumea necredincioasă din jur! Poziția noastră atrage atenția şi inspiră teamă; pentru că trăim în timpul sfârşitului, cât este de important să imităm exemplul lui Hristos şi să umblăm aşa cum a umblat El!

Slujitorii lui Hristos nu îşi au căminul sau comoara aici. Ce bine ar fi ca toți să vadă că doar în virtutea faptului că Domnul stăpâneşte ni se permite nouă să trăim în pace şi siguranță printre duşmanii noştri! Nu trebuie să pretindem favoruri speci-ale din partea lumii. Trebuie să consimțim să fim săraci şi disprețuiți în această lume până când lupta va lua sfârşit şi biruința va fi obținută. Copiii lui Dumnezeu sunt chemați să iasă din lume şi să se despartă de prietenia şi spiritul lumii, iar puterea şi tăria lor să provină din faptul că au fost aleşi şi acceptați de Dumnezeu. (…)

Copiii lui Dumnezeu sunt întocmai aşa cum a fost şi Hristos în această lume. Ei sunt fiii şi fiicele lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu El, iar domnia şi stăpâ-nirea le aparțin lor. Lumea nu înțelege caracterul lor şi chemarea lor sfântă. Cei din lume nu pot înțelege adoptarea lor în familia lui Dumnezeu. Unirea şi părtăşia lor cu Tatăl şi cu Fiul nu sunt vizibile pentru lume şi, în timp ce lumea vede umilirea şi ocara lor, nu poate vedea ce vor ajunge ei. Ei sunt străini. Lumea nu îi cunoaşte şi nu poate aprecia motivele care îi însuflețesc. – Review and Herald, 5 iulie 1875


321

Duminică, 3 noiembrie

DESPĂRŢIRE DE LUME

Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.

(2 Corinteni 6:18)

Mi s-a poruncit să atrag atenția poporului nostru asupra instrucțiunilor date de Domnul lui Israel cu privire la importanța separării de lume.

Sub domnia lui David, poporul Israel a câştigat tărie şi integritate prin ascultare de Legea lui Dumnezeu. Însă regii care au urmat au căutat să se înalțe pe sine.

Dumnezeu i-a suportat mult timp, chemându-i adesea la pocăință. Însă ei au refuzat să asculte şi, în cele din urmă, Dumnezeu a rostit judecata, arătându-le cât sunt de slabi fără El. El a văzut cât erau de hotărâți să meargă pe propria lor cale şi i-a dat în mâinile duşmanilor lor.

Alianțele pe care israeliții le-au făcut cu vecinii lor păgâni i-au făcut să-şi piar-dă identitatea de popor deosebit al lui Dumnezeu. Au fost din ce în ce mai mult influențați de practicile rele ale acelora cu care făcuseră alianțe interzise. Legăturile lor cu cei lumeşti i-au făcut să-şi piardă dragostea dintâi şi zelul pentru slujirea lui Dumnezeu. S-au vândut pe sine pentru avantaje şi câştig, şi aceasta le-a adus deza-măgire şi a cauzat pierderea multor suflete.

Experiența lui Israel va fi experiența tuturor acelora care se îndreaptă către lume pentru putere, îndepărtându-se de viul Dumnezeu. Cei care renunță la Cel Atotpu-ternic, sursa oricărei puteri, şi se asociază cu cei lumeşti, ajungând să fie dependenți de aceştia, ajung slabi în ce priveşte tăria morală, aşa cum sunt şi cei în care şi-au pus încrederea.

Dumnezeu îi roagă fierbinte şi le dă asigurări acelora care fac greşeli. El caută să le arate greşeala făcută şi îi conduce la pocăință. Însă, dacă ei refuză să-şi umilească inimile înaintea Lui, El trebuie să pronunțe asupra lor o judecată. Nimic din ceea ce seamănă a apropiere de Dumnezeu, nicio declarare a legăturii cu El nu va fi accep-tată din partea acelora care persistă în a-L dezonora prin bizuirea pe brațul puterii lumeşti.

Astăzi, cuvântul lui Dumnezeu pentru poporul Său este: „Ieşiți din mijlocul lor şi despărțiți-vă de ei… Nu vă atingeți de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veți fi fii şi fiice.”

Poporul lui Dumnezeu trebuie să se distingă ca popor care Îi slujeşte Lui pe deplin, cu toată inima, neasumându-şi nicio onoare pentru sine şi fiind conştient că s-au legat printr-un legământ solemn să-I slujească Domnului, şi numai Lui. – Review and Herald, 4 august 1904

322

Luni, 4 noiembrie

POPORUL LUI DUMNEZEU IDENTIFICAT

Sfințiți Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine și voi ca să știți că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!

(Ezechiel 20:20)

Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a zis: «Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ’Să nu care cumva să nu țineți Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi

voi, şi urmaşii voştri un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul care vă sfințesc.’»”

Nu arată aceste cuvinte spre noi ca fiind poporul desemnat al lui Dumnezeu? Și nu ne transmit ideea că în permanență noi trebuie să păstrăm distincția sa-cră, doctrinară aşezată asupra noastră? … Sabatul nu şi-a pierdut niciuna dintre semnificații. El constituie încă semnul dintre Dumnezeu şi poporul Lui şi aşa va fi pentru totdeauna. (…)

Dumnezeu Îşi încearcă poporul pentru a vedea cine va fi credincios principii-lor adevărului Său. Lucrarea noastră este de a proclama către lume prima, a doua şi a treia solie îngerească. În îndeplinirea datoriei noastre, noi nu trebuie nici să-i disprețuim, nici să ne temem de vrăjmaşii noştri. Asocierea noastră prin contracte, parteneriate şi afaceri cu cei care nu sunt de credința noastră nu este în planul lui Dumnezeu. Noi trebuie să-i tratăm cu bunătate şi amabilitate pe cei care refuză să fie credincioşi lui Dumnezeu, însă nu trebuie să ne asociem niciodată, niciodată cu ei în sfatul cu privire la interesele vitale ale lucrării Sale.

Punându-ne încrederea în Dumnezeu, noi trebuie să mergem continuu înainte, făcând lucrarea Sa fără egoism…, consacrându-ne pe noi înşine, prezentul şi viitorul nostru, providenței Sale înțelepte, păstrându-ne încrederea neclintită de la început până la sfârşit, fiind conştienți că nu datorită vredniciei noastre primim binecuvân-tări de sus, ci datorită meritelor lui Hristos, care ne-a primit, prin credința în El, datorită harului nemărginit al lui Dumnezeu.

Mă rog ca frații noştri să-şi dea seama ce mult înseamnă pentru noi întreita solie îngerească şi că păzirea adevăratului Sabat trebuie să fie semnul care îi deosebeşte pe cei care Îi slujesc lui Dumnezeu de cei care nu Îi slujesc… Noi suntem chemați să fim sfinți şi trebuie să evităm să dăm impresia că nu contează prea mult dacă acordăm atenția necesară aspectelor specifice ale credinței noastre. Avem solemna obligație de a lua o poziție mai fermă de partea adevărului şi neprihănirii decât cea pe care am avut-o în trecut. Linia de demarcație între cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi cei care nu le păzesc trebuie să se vadă cu claritate inconfundabilă. – Review and Herald, 4 august 1904

323

Marți, 5 noiembrie

REPREZENTANŢI AI LUI HRISTOS

Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.


Adevărații creştini vor fi asemenea lui Hristos. Mântuitorul Și-a îmbrăcat divi-nitatea cu umanitate şi a venit în lumea noastră – o lume împietrită şi stricată

de blestemul păcatului, o vale a întunericului şi a plângerii – pentru a aduce la îndeplinire o lucrare măreață, aşa cum a anunțat în sinagoga din Nazaret: „Duhul Domnului este peste Mine, căci M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia.”

Fiecare membru al bisericii trebuie să fie un reprezentant al caracterului şi spiri-tului lui Hristos. Elementele esențiale ale creştinismului autentic, sănătos şi influent trebuie descoperite prin cuvânt şi faptă. Domnul Hristos trebuie vestit continuu ca fiind fântâna vieții, a îndurării şi iubirii. (…)

Privind, noi suntem schimbați. Prin studiu atent şi contemplare serioasă a carac-terului Domnului Hristos, chipul Său se va reflecta în viața noastră şi astfel spiritua-litatea bisericii noastre ajunge la un nivel mai înalt. Dacă adevărul lui Dumnezeu nu ne-a transformat caracterele după asemănarea cu Hristos, toată cunoştința pe care pretindem că o avem cu privire la El şi la adevăr nu este decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. (…)

Fie ca toți cei ce pretind că țin poruncile lui Dumnezeu să acorde atenția cuveni-tă acestor lucruri şi să vadă dacă nu cumva există motive pentru care nu beneficiază mai mult de revărsarea Duhului Sfânt. Cât de mulți s-au înălțat pe ei înşişi cu orgoliu! Ei consideră că stau bine înaintea lui Dumnezeu, însă îi neglijează pe cei în nevoie, nu aud strigătele celor apăsați şi rostesc cuvinte tăioase, aspre, celor ce au nevoie de un alt fel de tratament. În felul acesta, prin împietrirea inimii lor, ei Îl ofensează pe Dumnezeu în fiecare zi. Cei în suferință au nevoie de simpatia şi interesul semeni-lor lor. Ei au dreptul să se aştepte la ajutor, mângâiere şi iubire asemenea celei a lui Hristos. Însă nu aceasta este ceea ce primesc ei. Orice neglijare a celor în suferință este scrisă în cărțile din ceruri ca şi când ar fi fost arătată față de Însuşi Hristos. Fie ca toți membrii bisericii să-şi cerceteze inima şi să-şi analizeze faptele pentru a vedea dacă sunt în armonie cu spiritul şi lucrarea lui Isus! Căci, dacă nu sunt, ce vor putea spune când vor sta înaintea Judecătorului întregului pământ? Va putea Domnul să le spună: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moşteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii?” – Review and Herald, 24 aprilie 1913

324

Miercuri, 6 noiembrie

LUCRÂND ÎMPREUNĂ CU HRISTOS

Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți.

(Evrei 6:10)

Domnul Hristos Și-a identificat interesul cu omenirea în suferință şi, în timp ce El este neglijat în persoana alor Săi care sunt în nevoie, toate adunările

noastre, toate întâlnirile noastre în diferite scopuri, toată maşinăria care este pusă în funcțiune pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu va fi de puțin folos.

Toți cei care vor să fie sfinți în ceruri trebuie mai întâi să fie sfinți pe pământ. Ei nu vor umbla în lumina propriului lor foc, ei nu vor lucra ca să fie lăudați, nu vor rosti cuvinte ca să-i ridice în slăvi şi nici nu vor ridica degetul ca să condamne şi să oprime; ci vor urma lumina vieții, vor răspândi lumină, mângâiere, speranță şi curaj chiar către aceia care au nevoie de ajutor, nu de critică sau ocară. (…)

Lumina bogată şi clară care a strălucit pe cărarea noastră ne-a conferit avantaje, şi noi trebuie să folosim orice ocazie pentru a face binele. Domnul Hristos a venit din curțile regale din ceruri să caute şi să salveze pe cei pierduți, şi aceasta trebuie să fie lucrarea noastră. Zelul pe care îl manifestăm în direcția aceasta va arăta măsura dragostei noastre pentru Domnul Isus şi semenii noştri, măsură a eficienței noastre şi a spiritului nostru misionar.

Fiecărui membru al bisericii îi este încredințată o lucrare, iar sfințirea lor se va vedea în eficiența, altruismul, zelul, curăția şi chibzuința cu care îşi îndeplinesc lu-crarea. Cauza lucrului pentru oameni şi religia nu trebuie să dea înapoi. Din partea acelora care au primit multă lumină şi au multe avantaje se aşteaptă ca ei să progre-seze.

Biserica trebuie să fie o biserică lucrătoare dacă vrea să fie o biserică vie. Nu tre-buie să se mulțumească doar să țină ce îi aparține împotriva forțelor întunericului şi păcatului, să nu se mulțumească doar cu paşi lenți, ci trebuie să poarte jugul lui Hristos şi să țină pasul cu Conducătorul, câştigând noi adepți pe cale.

Când suntem cu adevărat ai lui Hristos, inimile noastre vor fi pline de blândețe, bunătate, amabilitate, deoarece Domnul Hristos ne-a iertat păcatele. Ca nişte copii ascultători, noi vom primi şi asimila preceptele pe care El ni le-a dat şi vom participa la rânduielile pe care El le-a instituit. Vom căuta continuu să obținem o cunoaştere a Lui. – Review and Herald, 1 mai 1913

325

Joi, 7 noiembrie

BISERICA SĂ FACĂ SĂ ÎNAINTEZE LUCRAREA LUI DUMNEZEU

Fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine slujba.

(2 Timotei 4:5)

Cei care sunt ucenici ai lui Hristos vor prelua lucrarea de acolo de unde a lă-sat-o El şi o vor duce înainte în numele Său. Ei vor imita cuvintele, spiritul şi

practicile Lui, nu ale altcuiva. Ochii lor sunt ațintiți spre Căpetenia mântuirii lor. Voia Lui este lege pentru ei. Și, pe măsură ce înaintează, ei dobândesc o perspec-tivă mai clară cu privire la chipul, caracterul şi slava Lui. Ei nu se bizuie pe sine, ci se prind cu putere de Cuvântul Său, care este duh şi viață. „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Cunoştința cu privire la voia Sa, ei o pun în practică. Ascultă şi fac lucrurile pe care le învață Domnul Isus.

În biserică este de lucru pentru toți cei ce-L iubesc pe Dumnezeu şi păzesc po-runcile Sale. Mărturisirile de credință pe care le fac oamenii nu constituie o dova-dă sigură că sunt creştini. Cuvintele pe care le rostesc nu dau asigurarea că sunt convertiți. Ascultați ce spune Hristos: „De ce-Mi spuneți: «Doamne, Doamne», şi nu faceți lucrurile pe care vi le spun Eu?” Dacă viața de zi cu zi nu este în confor-mitate cu voia lui Dumnezeu şi cu lucrările lui Hristos, nimeni nu poate pretinde că este un copil al lui Dumnezeu, un moştenitor al cerului. Există o religie legalistă, pe care o aveau fariseii, însă o asemenea religie nu transmite lumii un exemplu ase-mănător celui al lui Hristos; ea nu reprezintă caracterul lui Hristos. Cei în a căror inimă locuieşte Hristos vor face şi ei lucrările lui Hristos. Unii ca aceştia au parte de făgăduințele din Cuvântul Său. Devenind una cu Hristos, ei fac voia lui Dumnezeu şi dau pe față bogățiile harului Său. „Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde; vei striga, şi El va zice: «Iată-Mă!»” Ce făgăduință prețioasă! „Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul celui lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime şi întunericul tău va fi ca ziua-n amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă şi va da din nou putere mădu-larelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.”

În contrast cu văicărelile şi murmurarea celor nelegiuiți, slujitorii lui Dumnezeu vor cânta: „Domnul este înălțat, totuşi vede pe cei smeriți şi cunoaşte de departe pe cei îngâmfați.” Nimic din ceea ce seamănă a mândrie sau trufie nu trebuie nutrit, căci Îl va alunga pe Isus din inimă, iar golul va fi umplut cu atributele lui Satana. – Review and Herald, 1 mai 1913

326

Vineri, 8 noiembrie

O BISERICĂ LUMINATĂ

Din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire prin credința în Hristos Isus.

(2 Timotei 3:15)

Domnul nu-i poate folosi pe bărbați şi femei în lucrarea Sa dacă ei nu au un spirit blând şi dornic de a învăța. Cei pe care Dumnezeu îi foloseşte în sluj-

ba Sa trebuie să fie credincioşi față de principii, însă, în timp ce nu trebuie să se abată de la calea cea clară a datoriei pentru vreun interes egoist, ei nu trebuie să fie habotnici sau să se fălească arătând spre propriile realizări. Dacă inima nu este legată de Sursa înțelepciunii, nu va exista acel simțământ al caracterului sacru al lucrării. Vioiciunea şi inspirația lucrătorilor lui Hristos trebuie să provină de la Dumnezeu. Ei trebuie să caute să se conformeze voinței şi căilor Sale şi să nu caute să aibă voința sau calea lor proprie. Cei care vor să devină un canal viu de lumină trebuie să fie stăpâniți de ceva mai mult decât un simplu obicei sau o părere. Ei trebuie să trăiască oră de oră în comuniune conştientă cu Dumnezeu. Viețile lor trebuie aduse în contact cu principiile adevărului şi neprihănirii. Ei trebuie să devină părtaşi de natură divină.

Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să caute continuu putere intelectuală şi tot ceea ce dobândesc trebuie devotat spre slava lui Dumnezeu. Noi trebuie să avem vederi largi cu privire la ceea ce reprezintă cerințele lui Dumnezeu pentru poporul Său. (…)

Nu trebuie să ne mulțumim cu nimic din ceea ce nu are iluminare divină de la Lumina centrală a universului. Când avem această iluminare, vom vedea necesita-tea de a ne grăbi înainte şi în sus, de a ridica standardul, de a cultiva cele mai nobile aspirații şi de a avea cele mai înalte realizări. Noi ne vom aproviziona constant din Sursa înțelepciunii adevărate şi vom trăi ca în prezența Domnului.

Talentele ne-au fost încredințate de Domnul şi vom da socoteală de folosirea şi înmulțirea acestora… Trebuie să lucrăm pentru slava lui Dumnezeu. Acesta este scopul măreț al existenței noastre. Trebuie să fim într-o asemenea stare, în-cât să apreciem lumina pe care Dumnezeu a adus-o în experiența altora. Viețile şi caracterele noastre sunt influențate de realizările fizice, intelectuale şi morale ale generațiilor trecute. Dacă rămânem în ignoranță, de vină nu este nimeni altcineva decât noi înşine. Dacă ne încordăm toată puterea, dacă ne folosim la maximum toate capacitățile, având în vedere numai slava lui Dumnezeu, nu vom da greş în a face o lucrare valoroasă pentru Dumnezeu. – Signs of the Times, 30 noiembrie 1888


327


CINEVA ESTE LA UŞĂ

Iată, Eu stau la ușă și bat.

(Apocalipsa 3:20)

Timpul în care trăim este de cea mai solemnă importanță. Nu este nimic care să fie mai prețios pentru Dumnezeu decât ca tinerii să-şi predea viața în serviciul

Său în floarea vieții lor, la o vârstă fragedă. Talentele lor pot deveni o putere pentru Dumnezeu atunci când sunt cultivate în mod corespunzător. Caracterele lor pot fi caractere ce vor fi acceptate de cer, însă ele trebuie modelate pas cu pas şi precept cu precept. Ei trebuie să fie transformați după modelul divin. (…)

În lucrarea de salvare de suflete, noi trebuie să ştim despre ce vorbim. Cuvintele lui Ioan sunt pline de semnificație atunci când spune: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă.”

Când sufletul tău devine templul în care locuieşte Duhul Sfânt, elementele aspre din firea ta se vor topi şi întreaga ființă va deveni plină de vitalitate. Oricine este cu adevărat al lui Hristos va avea o experiență asemănătoare cu cea a lui Daniel, iar roa-da Duhului va apărea în viața sa. Există înăuntrul nostru resurse paralizate de păcat care au nevoie de influența dătătoare de viață a harului lui Hristos pentru a putea fi refăcute. Puterea supremă de la Dătătorul vieții trebuie să le readucă degrabă la viață şi să le pună în mişcare. Când aceasta este experiența ta, poți lucra aşa cum ți-a dat Domnul Isus exemplu. Iubirea şi lumina divină se vor reflecta asupra acelora care simt că sunt bolnavi şi sufleteşte, şi trupeşte. Domnul Isus doreşte să fie prezent în sufletul tău. El spune: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el, cu Mine.” Să nu deschidem noi uşa inimii noastre Oaspetelui divin?

Cei care se angajează în lucrarea lui Dumnezeu trebuie să aibă o inimă curată şi să fie atenți în ce priveşte comportamentul. Sufletele din poporul lui Dumnezeu nu trebuie să fie ca un pustiu gol, aşa cum sunt multe suflete în aceste vremuri. Dum-nezeu a dat fiecăruia anumite daruri pe care să le folosească în slujba Sa, iar planul lui Dumnezeu este ca acestea să fie folosite spre slava Sa şi spre binele altora. Mulți pierd mult, pur şi simplu pentru că ei nu vor să învețe în şcoala lui Hristos. Ei ar putea câştiga comoara veşnică, însă, pentru că întorc spatele divinului Învățător, îşi calcă pe conştiință şi se împietresc, iar îndemnurile din Cuvântul lui Dumnezeu îşi pierd toată puterea de a le însufleți inimile. Însă nu este nevoie ca ei să aibă parte de acest eşec. Domnul Hristos va veni în inimă şi va locui acolo dacă tu vei fi dispus să-ți cureți templul sufletului de orice întinare. – Signs of the Times, 30 noiembrie 1888


328


UNITATEA ESTE ESENŢIALĂ

Sfinte Tată, păzește, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem și Noi.

(Ioan 17:11)

Duhul Sfânt va lucra împreună cu instrumentul uman consacrat, căci acesta este scopul lui Dumnezeu. Dumnezeu a deschis o uşă între cer şi pământ pe

care nicio putere nu poate să o închidă… Când poporul lui Dumnezeu se aşază într-o relație potrivită cu El şi unii față de alții, va exista o împărtăşire deplină cu Duhul Sfânt pentru lucrarea armonioasă a întregului trup.

Nimic nu slăbeşte mai mult o biserică decât lipsa de unitate şi cearta. Nimic nu se războieşte mai tare împotriva lui Hristos şi a adevărului ca acest spirit. (…)

Putem fi uniți unul cu altul doar dacă suntem uniți cu Hristos… Mulți dintre cei care au zăbovit mult asupra unor subiecte de doctrină, însă nu au dorit să învețe de la Hristos, au ajuns să nu aibă stăpânire de sine. Ei au nevoie de puterea Duhului Sfânt. Trebuie să căutăm să înțelegem ce înseamnă să fim în unire deplină cu Hris-tos, care este jertfa pentru păcatele noastre şi pentru păcatele întregii lumi. Viața noastră trebuie să fie legată de viața Sa. (…)

Când poporul ales al lui Dumnezeu este una în cuget, barierele egoismului vor dispărea ca prin minune şi multe, din ce în ce mai multe suflete vor fi convertite da-torită unității care există între credincioşi. Există un singur trup şi un singur spirit. Cei care au ridicat ziduri de despărțire, bariere în ce priveşte culoarea sau casta, ar face bine să le îndepărteze cât mai repede, mai repede decât le-au ridicat.

Cei în a căror inimă locuieşte Hristos vor recunoaşte când Hristos locuieşte în inima altora. Hristos nu se războieşte niciodată împotriva lui Hristos. Hristos nu exercită niciodată o influență împotriva lui Hristos. Creştinii trebuie să-şi facă lu-crarea, oricare ar fi aceasta, în unirea Duhului, spre desăvârşirea întregului trup. Biserica trebuie să fie curățită, rafinată, înnobilată. Membrii trebuie să arunce idolii din inimile lor, căci aceştia au constituit obstacole în înaintarea lor din punct de ve-dere spiritual. Prin influența Duhului, cel care este cel mai recalcitrant poate fi adus în armonie. Există o putere fără margini în biserică atunci când energiile membrilor sunt sub controlul Duhului Sfânt, adunând binele din toate sursele, educând, instru-ind şi disciplinând eul. În acest fel, înaintea lui Dumnezeu se prezintă o organizație puternică, prin care El poate lucra pentru convertirea păcătoşilor. Astfel, cerul şi pă-mântul sunt în legătură şi toți agenții divini cooperează cu instrumentele omeneşti. – Signs of Times, 7 februarie 1900

329

Luni, 11 noiembrie

O PROVOCARE PENTRU BISERICA LUI DUMNEZEU

Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel și vorbea ca un balaur.

(Apocalipsa 13:11)

Pe insula Patmos, apostolului Ioan i s-au prezentat scene de interes profund şi mişcător pentru experiența bisericii. Subiecte de interes major şi de mare

importanță i-au fost prezentate în cifre şi simboluri, pentru ca poporul lui Dum-nezeu să aibă cunoştință de pericolele şi luptele care-i stau în față.

Sub simbolul unui mare balaur roşu, al unei fiare asemenea unui leopard şi al unei fiare cu coarne ca ale unui miel, i-au fost prezentate apostolului Ioan stăpânirile omeneşti care vor fi în special angajate pentru a călca în picioare Legea lui Dumnezeu şi a persecuta pe poporul Său. Războiul va dura până la încheierea timpului. Poporul lui Dumnezeu, simbolizat printr-o femeie neprihănită şi copiii ei, a fost reprezentat ca fiind în minoritate. În timpul din urmă doar o rămăşiță va mai exista. (…)

Prin păgânism şi după aceea prin papalitate, Satana şi-a exercitat puterea timp de multe secole, în efortul de a-i şterge de pe fața pământului pe martorii credincioşi ai lui Dumnezeu. Atât păgânii, cât şi papistaşii au fost animați de acelaşi spirit al ba-laurului. Ei s-au deosebit doar prin faptul că papalitatea, sub pretenția că Îi slujeşte lui Dumnezeu, a fost vrăjmaşul cel mai periculos şi crud. Prin intermediul roma-nismului, Satana a luat lumea sub stăpânirea sa. Cea care se considera biserica lui Dumnezeu a fost târâtă în această înşelăciune şi, timp de mai mult de o mie de ani, poporul lui Dumnezeu a suferit sub mânia balaurului.

Iar când papalitatea, dezbrăcată de puterea sa, a fost nevoită să renunțe la persecuție, Ioan a văzut ivindu-se o nouă putere care reproduce ca un ecou glasul balaurului şi duce mai departe aceeaşi lucrare plină de cruzime şi blasfematoare. Această putere, ultima care duce război împotriva bisericii şi a Legii lui Dumne-zeu, a fost simbolizată printr-o fiară cu coarne ca ale unui miel. Fiara dinaintea ei ieşise din mare, însă aceasta ieşise din pământ, ceea ce reprezintă ridicarea liniştită a națiunii pe care aceasta o simbolizează. „Cele două coarne ca ale unui miel” repre-zintă întocmai caracterul guvernării Statelor Unite, aşa cum este el exprimat în cele două principii fundamentale ale acesteia, republicanismul şi protestantismul. Aceste principii constituie secretul puterii şi al prosperității noastre ca națiune. Cei care şi-au găsit refugiu la început pe țărmurile Americii s-au bucurat că au putut ajunge într-o țară liberă de pretențiile arogante ale papilor şi de tirania stăpânirii regeşti. Ei s-au hotărât să întemeieze un guvern pe temelia solidă a libertății civile şi a celei religioase. – Signs of the Times, 1 noiembrie 1899

330

Marți, 12 noiembrie

AVERTIZAREA FINALĂ A LUI DUMNEZEU

Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei [...] va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu.

(Apocalipsa 14:9-10)

Totuşi, relatarea serioasă a profeției scoate în evidență o schimbare a acestei scene liniştite [libertatea civilă şi religioasă]. Fiara cu coarne ca ale unui miel

vorbea cu un glas ca de balaur şi „lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei”. Profeția spune că ea va spune locuitorilor pământului să facă un chip fiarei şi că ea „a făcut ca toți – mici şi mari, bogați şi săraci, slobozi şi robi – să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei”. În felul acesta, protestantismul merge pe urmele papalității.

Exact în această perioadă, prin mijlocul cerurilor se vede zburând cel de-al trei-lea înger, proclamând: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neames-tecat în paharul mâniei Lui.” „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credința lui Isus.” În contrast vizibil față de lume, stă grupa cea mică, ce nu se va abate de la credincioşia față de Dumnezeu. (…)

Cea mai solemnă avertizare şi cea mai înfricoşătoare amenințare care au fost fă-cute vreodată muritorilor sunt cuprinse în solia îngerului al treilea. Păcatul care face să se dezlănțuie mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă trebuie să fie îngrozitor. Va fi lăsată oare lumea în întuneric cu privire la natura acestui păcat? Cu siguranță că nu. Dumnezeu nu procedează astfel cu creaturile Sale. Mânia Sa nu pedepseşte niciodată când este vorba de păcate făcute din ignoranță. Înainte ca judecățile Sale să fie aduse asupra pământului, lumina cu privire la acest păcat trebuie să fie prezen-tată lumii, pentru ca toți să ştie de ce vor fi trimise aceste judecăți şi pentru ca mulți să aibă ocazia de a scăpa de ele.

Solia care conține această avertizare este ultima care va fi proclamată înainte de arătarea Fiului omului. Semnele pe care El Însuşi le-a dat arată că venirea Lui este aproape, este la uşă. Timp de aproape patruzeci de ani [până în 1899] a răsunat solia celui de-al treilea înger. A sosit timpul când toți cei interesați de mântuirea sufletului lor să se întrebe solemn şi cu toată seriozitatea: Ce este sigiliul lui Dumnezeu şi ce este semnul fiarei? Cum putem evita să îl primim? – Signs of the Times, 1 noiembrie 1899

331


SIGILIUL LUI DUMNEZEU ŞI SEMNUL FIAREI

Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!

(Apocalipsa 7:3)

Sigiliul lui Dumnezeu, simbolul sau semnul autorității Sale, se găseşte în po-runca a patra. Este singura poruncă din Decalog care arată spre Dumnezeu ca

Creator al cerurilor şi al pământului şi face distincție în mod clar între adevăratul Dumnezeu şi zeii falşi. Pe tot parcursul Scripturii, puterea creatoare a lui Dumne-zeu este amintită ca dovadă că El este mai presus de toate zeitățile păgâne.

Sabatul, a cărui păzire este cerută de către porunca a patra, a fost instituit pentru a comemora lucrarea de creație, pentru a păstra astfel mințile tuturor îndreptate mereu spre Dumnezeul cel viu şi adevărat. Dacă Sabatul ar fi fost ținut întotdeauna, nu ar fi existat niciodată vreun idolatru, vreun ateu sau vreun necredincios. Păzirea sacră a zilei celei sfinte a lui Dumnezeu ar fi îndreptat mințile oamenilor spre Cre-atorul lor. Lucrurile din natură le-ar fi adus aminte de El, iar ei ar fi adus mărturie despre puterea şi iubirea Sa. Sabatul poruncii a patra este sigiliul viului Dumnezeu. El îndreaptă către Dumnezeu, ca Creator, şi este semnul autorității Sale de drept asupra ființelor pe care le-a creat.

Ce este atunci semnul fiarei, dacă nu sabatul fals, înşelător, pe care lumea l-a acceptat în locul celui adevărat?

Declarația profetică ce arată că papalitatea avea să se înalțe mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare, a fost împlinită în mod frapant în schimbarea Sabatului din ziua a şaptea în ziua întâi a săptămânii. Oriunde sabatul papal este onorat în locul Sabatului lui Dumnezeu, acolo omul fărădelegii este înălțat mai presus de Creatorul cerului şi al pământului.

Cei care susțin că Hristos a schimbat Sabatul contrazic direct propriile Lui cu-vinte. În Predica de pe Munte, El a spus răspicat: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.”

Romano-catolicii recunosc că schimbarea Sabatului a fost făcută de biserica lor şi consideră tocmai această schimbare ca o dovadă a supremei autorități a acestei biserici. Ei declară că, prin păzirea primei zile a săptămânii ca Sabat, protestanții recunosc puterea bisericii de a da legi cu privire la lucrurile divine… Pe măsură ce instituția duminicii este tot mai mult onorată, papistaşul se bucură, simțind asigu-rarea că în cele din urmă va aduce întreaga lume protestantă sub stindardul Romei. – Signs of the Times, 1 noiembrie 1899

332

Joi, 14 noiembrie

CHIPUL FIAREI

Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie și trăia.

(Apocalipsa 13:14)

Schimbarea Sabatului este un semn sau un însemn al autorității Bisericii Romei. Cei care, în deplină cunoştință față de cerințele poruncii a patra, aleg să păzeas-

că sabatul fals în locul celui adevărat, aduc în felul acesta omagiu acelei puteri prin care acest lucru este poruncit. (…)

Există creştini adevărați în fiecare biserică, iar Biserica Romano-Catolică nu face excepție. Nimeni nu este condamnat dacă nu a avut lumină şi dacă nu este conştient de obligația pe care o are față de porunca a patra. Însă când va intra în vigoare decre-tul care va impune păzirea sabatului contrafăcut, iar strigătul puternic al „celui de-al treilea înger” va avertiza lumea împotriva închinării la fiară şi la chipul său, atunci se va trage clar linia între ce este fals şi ce este autentic. Atunci cei care vor continua să calce Legea vor primi semnul fiarei.

Ne apropiem cu paşi repezi de acea perioadă. Când bisericile protestante se vor uni cu puterea seculară în susținerea unei religii false, pentru că, prin opoziție, înaintaşii lor au îndurat cea mai cruntă persecuție, atunci sabatul papal va fi impus cu forța de autoritatea unită a bisericii şi a statului. Va fi o apostazie națională care nu se va sfârşi decât în ruină națională. (…)

Prin compromisuri şi concesiuni, protestanții s-au deschis şi s-au supus papalității, oferindu-i o poziție avantajoasă de care înşişi papistaşii sunt surprinşi şi nu îi înțeleg. Lumea protestantă trebuie trezită pentru a se împotrivi avansurilor acestui duşman atât de periculos al libertății civile şi religioase.

Când statul va impune decrete şi va susține instituții ale bisericii, atunci Ame-rica Protestantă va fi format un chip papalității. Atunci biserica cea adevărată va fi asaltată de persecuție aşa cum a fost persecutat în vechime poporul lui Dumnezeu. Aproape fiecare secol ne furnizează dovezi a ceea ce poate face inima omului, stă-pânită de furie şi răutate, sub pretextul că Îi slujeşte lui Dumnezeu, protejând drep-turile bisericii şi ale statului. Bisericile protestante care au mers pe urmele paşilor Romei, prin faptul că au format alianțe cu puterile lumeşti, au manifestat o dorință similară de a restricționa libertatea de conştiință. Cât de mulți pastori care nu s-au conformat au suferit sub puterea bisericii Angliei! Persecuția urmează întotdeauna după o limitare a libertății religioase din partea guvernelor seculare. – Signs of the Times, 8 noiembrie 1899

333

Vineri, 15 noiembrie

ISTORIA SE REPETĂ

Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute

și își vor da învățători după poftele lor.

(2 Timotei 4:3)

Mulți susțin că întunericul intelectual şi moral care domina în Evul Mediu a favorizat răspândirea dogmelor, a superstiției şi a opresiunii din partea

papalității şi că răspândirea generală a cunoştinței şi acceptarea aproape universa-lă a principiilor libertății religioase opresc o reînviere a superstiției şi tiraniei. Este adevărat că o mare lumină, pe plan intelectual, moral şi religios, străluceşte asupra acestei generații. Din 1844, lumina din cerul cerurilor a strălucit prin uşa deschisă a Templului lui Dumnezeu. Să nu uităm: cu cât lumina străluceşte mai intens, cu atât mai mult bâjbâie în întuneric şi înşelare cei care resping Cuvântul lui Dum-nezeu şi acceptă poveşti inventate, învățând ca învățături nişte porunci omeneşti.

Satana va stârni furia creştinismului apostat împotriva rămăşiței umile care re-fuză în mod conştient să accepte obiceiuri şi tradiții false. Orbiți de prințul întune-ricului, habotnicii religioşi vor vedea doar cum vede el şi vor simți cum simte el… Libertatea de conştiință, care a costat un sacrificiu atât de mare, nu va mai fi respec-tată. Biserica se va uni cu lumea, iar lumea va acorda bisericii puterea de a zdrobi dreptul oamenilor de a se închina lui Dumnezeu în conformitate cu Cuvântul Său.

Decretul care va fi dat împotriva poporului lui Dumnezeu în viitorul apropiat este asemănător în unele privințe cu cel emis de Ahaşveroş împotriva iudeilor de pe vremea Esterei. Edictul persan a apărut din cauza răutății lui Haman față de Mar-doheu. Nu pentru că Mardoheu i-ar fi făcut vreun rău lui Haman, ci din cauză că el a refuzat să facă față de acesta reverența care i se cuvine doar lui Dumnezeu. (…)

Istoria se repetă. Aceeaşi minte abilă care a complotat împotriva celor credincioşi în veacurile trecute este acum la lucru pentru a câştiga controlul asupra bisericilor protestante, pentru ca, prin acestea, să poată condamna şi omorî pe toți aceia care nu vor accepta sabatul idolatru. Noi nu avem de luptat doar cu oamenii muritori, aşa cum se pare. Noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva că-peteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cereşti. Însă, dacă cei din poporul lui Dumnezeu îşi vor pune încrederea în El şi se vor bizui, prin credință, pe puterea Lui, uneltirile lui Satana vor fi înfrânte şi în vremea noastră, aşa cum au fost înfrânte în mod evident în zilele lui Mardoheu. – Signs of the Times, 8 noiembrie 1899


334


BIRUINŢĂ ÎN CELE DIN URMĂ!

Apoi, m-am uitat și iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului și împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scrise

pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său.

(Apocalipsa 14:1)

Va fi promulgat un decret în virtutea căruia toți cei care nu vor primi sem-nul fiarei nu vor putea nici cumpăra, nici vinde, iar în cele din urmă vor fi

omorâți. Însă sfinții lui Dumnezeu nu primesc acest semn. Profetul de pe Patmos îi vede pe aceia care au obținut biruința asupra fiarei, asupra chipului ei şi asupra semnului şi numărului numelui ei, stând pe marea de sticlă, cu harpele lui Dum-nezeu în mâini şi cântând cântarea lui Moise şi a Mielului.

Fiecare suflet se va confrunta cu testul: Să ascult mai degrabă de Dumnezeu de-cât de oameni? Ceasul decisiv este chiar acum. Satana face eforturi din răsputeri cu toată furia în ultima bătălie disperată împotriva Domnului Hristos şi a urmaşilor Săi. Învățătorii falşi folosesc orice plan cu putință pentru a face ca păcătoşii împietriți să rămână în aceeaşi stare de răzvrătire, să-i păstreze în aceeaşi stare pe cei indecişi, pe cei îndoielnici şi pe cei necredincioşi şi, prin reprezentare greşită sau minciună, să înşele, dacă este cu putință, chiar pe cei aleşi. Cine este pregătit să stea neclintit sub stindardul pe care este scris: „Poruncile lui Dumnezeu şi credința lui Isus?”

Domnul Hristos nu a cumpărat niciodată pacea şi prietenia prin compromis cu răul. Deşi inima Sa deborda de iubire față de neamul omenesc, El nu a putut fi indul-gent față de păcatele lor. Viața Lui de suferință, umilirea la care a fost supus de către un neam viclean, arată urmaşilor Săi că principiul nu poate fi sacrificat. Poporul credincios al lui Dumnezeu trebuie să continue să vegheze pentru ca nu cumva, în dorința lor de a evita neînțelegerile, să sacrifice adevărul şi să dezonoreze astfel pe Dumnezeul adevărului. Pacea este prea scump plătită dacă se procură fie şi prin cea mai mică concesie făcută agenților lui Satana. Cea mai mică renunțare la principiu ne prinde în cursa vrăjmaşului.

Pavel scrie către Romani: „Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii.” Însă există un punct dincolo de care sunt imposibil de menținut unitatea şi armonia fără a sacrifica principiul. Despărțirea devine atunci o datorie absolută. Legile statelor trebuie respectate în măsura în care ele nu vin în conflict cu legile lui Dumnezeu. Însă când acestea intră în conflict, fiecare adevărat urmaş al lui Hristos va spune, aşa cum a spus Petru când i s-a poruncit să nu mai vorbească în numele lui Isus: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.” – Signs of the Times, 8 noiembrie 1899


335


CANALE PENTRU SOARELE NEPRIHĂNIRII

Noi dar suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos.

(2 Corinteni 5:20)

Cei care pretind că fac parte din biserica lui Dumnezeu pot poseda bogății, educație şi cunoştințe doctrinare şi, prin atitudinea lor, să spună: „Sunt bo-

gat, m-am îmbogățit şi nu duc lipsă de nimic”; însă dacă sunt lipsiți de evlavie, ei nu pot fi lumina lumii. Biserica trebuie să reflecte lumină în întunericul moral al lumii, aşa cum stelele reflectă lumina în întunericul nopții. Cei care au doar o formă de evlavie, însă îi tăgăduiesc puterea, nu reflectă lumina în lume şi nu vor avea putere să ajungă la inimile celor nemântuiți. Fără legătura vitală cu Hristos, valoarea adevărului nu poate fi făcută să apară într-o lumină bună în lume; însă dacă Domnul Hristos ia chip înăuntrul nostru, ca Nădejdea slavei, harul Său mân-tuitor se va manifesta prin simpatie şi iubire față de sufletele care pier.

Fiecare suflet convertit cu adevărat la Dumnezeu va fi o lumină în lume. Razele clare, strălucitoare ce vin de la Soarele Neprihănirii vor străluci prin instrumentele omeneşti care îşi folosesc darurile încredințate pentru a face binele; pentru că ei vor coopera cu agenții cerului şi vor lucra cu Hristos pentru convertirea sufletelor. Ei vor transmite mai departe lumina pe care o au de la Hristos. Soarele Neprihănirii care luminează în inimile lor va străluci în jurul lor, luminând şi binecuvântând şi pe alții.

Razele cerului care strălucesc prin instrumentele omeneşti vor exercita o influență mângâietoare asupra acelora pe care Domnul Hristos îi atrage la Sine. Bi-serica se prezintă slabă în fața îngerilor din cer dacă membrii ei nu dau pe față putere pentru convertirea acelora care pier. Dacă biserica nu este lumina lumii, atunci ea este întuneric. Însă despre adevărații urmaşi ai lui Hristos este scris: „Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.”

Biserica poate fi alcătuită din oameni săraci şi lipsiți de educație, însă dacă aceştia au învățat de la Domnul Hristos ştiința rugăciunii, biserica va avea puterea de a mişca brațul Celui Atotputernic. Adevăratul popor al lui Dumnezeu va avea o influență puternică asupra inimilor oamenilor. Nu bogăția sau abilitățile dobândi-te prin educație ale membrilor bisericii constituie eficiența lor… Doar atunci când Soarele Neprihănirii străluceşte de la cei care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu, Domnul Hristos este proslăvit, iar Împărăția Sa progresează. Atunci ei sunt vase ale mântuirii şi corespund spre a fi folosiți de Mântuitorul. – Signs of the Times, 11 septembrie 1893

336

Luni, 18 noiembrie

IZVORUL ADEVĂRULUI

Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.

(Ioan 14:6)

Dacă bisericile din lumea noastră L-ar urma pe Hristos, atunci cei ce le alcă-tuiesc s-ar ruga cum S-a rugat Hristos, iar rezultatul rugăciunilor lor s-ar

vedea în convertirea de suflete; căci atunci când există comunicare între suflete şi Dumnezeu, o influență divină se revarsă asupra lumii. Când Îl au în inima lor pe Domnul Hristos, membrii bisericii aduc o mărturie eficientă prin viețile lor. Ei împlinesc cuvintele Domnului Hristos: „Voi sunteți martorii Mei.” Prin influența lor continuă, prin cuvânt şi faptă, ei spun: „Vino!” „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

Domnul Isus este izvorul cunoştinței, depozitarul adevărului şi El a dorit întot-deauna cu ardoare să deschidă în fața ucenicilor Săi comori de o valoare infinită, pentru ca, la rândul lor, aceştia să le poată transmite semenilor lor. Însă, din cauza orbirii lor, El nu le-a putut destăinui tainele Împărăției cerurilor. El le-a spus: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” Mințile ucenicilor au fost influențate în mare măsură de tradițiile şi regulile fariseilor, care aşezau porunci-le lui Dumnezeu la acelaşi nivel cu propriile lor născociri şi învățături. Cărturarii şi fariseii nu primeau şi nici nu transmiteau mai departe învățătura din Scripturi în curăția ei originară, ci interpretau limbajul biblic astfel încât acesta să exprime păreri şi reguli pe care Dumnezeu nu le-a dat niciodată. Ei încărcau de misticism scrierea Vechiului Testament şi făceau să fie confuz ceea ce Dumnezeu a prezentat simplu şi clar. Aceşti învățați aşezau înaintea oamenilor propriile lor idei şi puneau pe seama patriarhilor şi profeților lucruri pe care aceştia nu le-au rostit niciodată. Aceşti învățători falşi îngropau nestematele prețioase ale adevărului sub gunoaiele propriilor lor interpretări şi reguli şi ascundeau cele mai clare descoperiri profetice cu privire la Hristos. (…)

Când Autorul adevărului a venit în lumea noastră şi a fost interpretul viu al propriilor Lui legi, Scripturile au fost deschise în fața ascultătorilor Săi ca o nouă revelație; căci El învăța ca Unul care avea putere, ca Unul care ştia despre ce vorbeşte. Mințile oamenilor erau atât de încurcate de învățături false, încât ei nu puteau înțelege în totalitate semnificația adevărului divin şi, cu toate acestea, ei erau atraşi de marele Învățător şi spuneau: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” – Signs of the Times, 11 septembrie 1893

337


SOLIA PROCLAMATĂ DE BISERICA RĂMĂŞIŢEI

Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului.

(Apocalipsa 14:6)

Capitolul al paisprezecelea din Apocalipsa schițează lucrarea pe care trebuie să o facă poporul lui Dumnezeu chiar înainte de a doua venire a Mântuito-

rului nostru. Sunt prezentate aici trei solii care trebuie să ajungă la toți locuitorii pământului.

Ioan scrie despre un înger pe care l-a văzut zburând „prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi şi oricărui norod… Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul”… Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu...”

Aceşti trei îngeri reprezintă poporul care acceptă lumina soliilor lui Dumnezeu şi pornesc ca trimişi ai Săi pentru a face să răsune avertizarea de-a lungul şi de-a latul pământului. Domnul Hristos a spus despre urmaşii Săi: „Voi sunteți lumina lumii.” Tuturor sufletelor care Îl acceptă pe Domnul Isus, crucea calvarului le spune: „Aveți în vedere valoarea unui suflet. «Duceți-vă în toată lumea şi propovăduiți Evanghe-lia la orice făptură.»” Nimic care ar putea să împiedice această lucrare nu trebuie îngăduit. Căci aceasta este cea mai importantă lucrare pentru acest timp şi trebuie considerată la fel de plină de consecințe ca şi veşnicia. (…)

În aceste vremuri, Dumnezeu Și-a chemat biserica, aşa cum l-a chemat în vechi-me pe Israel, să fie ca o lumină pe pământ. Prin securea puternică a adevărului – so-lia primului, a celui de-al doilea şi a celui de-al treilea înger – El a separat un popor de biserici şi de lume pentru a-l apropia cu sfințenie de Sine. El l-a făcut pe acesta depozitarul Legii Sale şi i-a încredințat marile adevăruri profetice pentru acest timp. Ca şi sfintele precepte încredințate vechiului Israel, există şi acum o încredințare sacră ce trebuie transmisă lumii. (…)

Atunci când va izbucni acest conflict, creştinătatea se va împărți în două mari clase – cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credința lui Isus şi cei care se în-chină fiarei şi chipului ei şi primesc semnul său… Profetul de pe Patmos îi vede pe „cei ce au obținut biruința asupra fiarei… având harpele lui Dumnezeu” şi cântând „cântarea lui Moise, slujitorul Domnului, şi cântarea Mielului”. – Signs of the Times, 25 ianuarie 1910

338


LUCRAREA FINALĂ

Iată Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine.

(Apocalipsa 22:12)

Priviți la lumea de astăzi. Se aude vocea rugăciunii în larma confuziei? Sunt ridi-cate altare, însă jertfele de pe acestea nu Îi sunt aduse lui Dumnezeu. Înşelătorii,

jefuitorii şi criminalii sunt mulți la număr. Mândria obârşiei şi mândria posedării de bogății îşi fac lucrarea de distrugere a sufletelor. Avariția, senzualitatea, răuta-tea – acestea sunt însuşirile care îi stăpânesc pe oameni. Mii de oameni se află pe marginea prăpastiei pierzării. Nu îi vedeți, mulți dintre ei fiind pierduți, pierduți pentru veşnicie, în timp ce aşa-zişii creştini dorm somnul indiferenței?

Este nevoie de oameni serioşi, gata de sacrificiu de sine, bărbați şi femei care să pornească la lucru pentru Dumnezeu şi, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, să ple-deze pentru sufletele prețioase care se îndreaptă spre ruină… Domnul Hristos Și-a dat viața pentru a-i salva pe păcătoşi şi El le spune urmaşilor Săi: „Duceți-vă în toată lumea şi predicați Evanghelia la orice făptură.” „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşit.” El ne-a prezentat lucrarea pe care o avem de făcut şi a declarat că ne va da putere să îndeplinim această lucrare. (…)

Lucrarea se apropie cu grăbire de încheiere şi pretutindeni nelegiuirea se înmulțeşte. Nu mai avem decât puțin timp pentru a lucra. Dumnezeu doreşte ca niciun suflet să nu piară. El a făcut tot ce era necesar pentru salvarea tuturor. Dacă poporul Său ar fi pornit să facă ceea ce trebuia, să ducă invitația harului, multe su-flete ar fi fost câştigate pentru Hristos. Să ne trezim din toropeala spirituală şi să consacrăm tot ceea ce avem şi ceea ce suntem Domnului! Duhul Său îi va însoți pe adevărații misionari, dându-le putere pentru slujire. Dumnezeu este o fântână ne-secată de eficiență şi tărie. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Când este folosită, această putere va fi mai mult decât suficientă pentru a face față puterii vrăjmaşului.

Este imposibil ca aceia dintre noi care credem în Hristos şi suntem conştienți de lucrarea ce trebuie făcută să stăm şi să nu facem nimic. În fiecare zi, biserica trebuie să primească din cer balsamul vindecător al harului lui Dumnezeu şi să-l transmită mai departe celor în nevoi şi suferințe. Asupra bisericii lui Dumnezeu stau cele mai sacre responsabilități şi cele mai glorioase privilegii. Toți cei care cred solia revenirii în curând a Domnului Hristos vor porni şi vor face ceva pentru Domnul… Supu-nându-se poruncii divine în mod practic, încrederea lor va creşte, şi talanții lor se vor înmulți. – Signs of the Times, 28 noiembrie 1906

339

Joi, 21 noiembrie

IERTAREA NU ESTE IMPOSIBILĂ

Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre.

(Matei 6:14)

Iartă-ne greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiților noştri.” Domnul Hristos ne-a învățat să ne rugăm. Însă este foarte greu, chiar şi pentru cei ce pretind a fi

urmaşi ai lui Isus, să ierte aşa cum ne-a iertat El pe noi. Adevăratul spirit al iertă-rii este atât de puțin pus în practică şi sunt atât de multe interpretări ale cerinței Domnului Hristos, astfel că forța şi frumusețea iertării sunt pierdute din vedere. Noi avem puncte de vedere foarte neclare cu privire la marea îndurare a lui Dum-nezeu şi cu privire la iubirea şi bunătatea Sa. El este plin de compasiune şi iertare şi ne iartă cu mărinimie când ne pocăim cu adevărat şi ne mărturisim păcatele… Trebuie să manifestăm iubirea şi simpatia pe care Domnul Hristos le-a dat pe față în viața Sa. (…)

Dacă am primit darul lui Dumnezeu şi Îl cunoaştem pe Domnul Isus Hristos, ştim că avem de făcut o lucrare pentru semenii noştri. Trebuie să imităm îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de noi. Domnul ne cere să ne purtăm față de semenii noştri aşa cum Se poartă El cu noi. Trebuie să dovedim răbdare şi să fim buni chiar dacă aceştia nu întrunesc aşteptările noastre. Domnul aşteaptă de la noi să fim miloşi şi iubitori, plini de compasiune, să avem roadele harului lui Dumnezeu în comportamentul nostru unii față de alții. Domnul Hristos nu a spus să fim toleranți cu semenii, ci: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Aceasta înseamnă mult mai mult decât ceea ce manifestă în viața lor zilnică cei ce se consideră creştini. (…)

Domnul Hristos merge mai departe şi ne învață că principiile Legii afectează chiar intențiile şi scopurile ascunse ale minții noastre. El afirmă clar că, dacă ținem cu credincioşie Poruncile, atunci ne vom iubi aproapele ca pe noi înşine.

Reprezentanții lui Hristos se remarcă printr-o viață religioasă consecventă, o vorbire sfântă, printr-un exemplu de evlavie şi o amabilitate autentică. Ei îşi vor da silința să-i smulgă din foc pe cei păcătoşi; îşi vor îndeplini cu credincioşie toate datoriile. În felul acesta, vor deveni un far luminător.

Cititorule, ne apropiem de judecată. Ne-au fost încredințați talanți. Niciunul dintre noi să nu ajungă în cele din urmă să fie condamnat ca rob viclean şi leneş. Să transmitem cuvintele vieții celor ce se află în întuneric. Biserica să dea pe față credincioşie în ceea ce i s-a încredințat. Rugăciunile ei serioase şi umile vor face eficientă prezentarea adevărului, iar Hristos va fi proslăvit. – Review and Herald, 19 mai 1910

340


LUCRAREA ÎN ORAŞELE MARI

În Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu.


Solia îngerului al treilea din Apocalipsa 14 trebuie proclamată acum nu doar în țările îndepărtate, ci şi în locurile neglijate din apropiere, unde locuiesc

mulțimi de oameni neavertizați şi nemântuiți. Dumnezeu Îşi cheamă poporul din acest timp la o lucrare mult timp amânată. Trebuie făcute eforturi susținute pentru a duce lumina acelora care nu au fost niciodată avertizați până acum. Lucrarea din oraşele mari trebuie considerată în prezent ca fiind de o importanță deosebită. Lucrătorii trebuie selectați cu grijă pentru a lucra doi câte doi în oraşele mari, în armonie cu sfatul conducătorilor cu experiență şi sub îndrumarea şi însărcinarea Domnului Isus Hristos.

Dumnezeu doreşte ca poporul Său să lucreze în perfectă armonie, în efortul de a duce adevărul în marile oraşe. Mi s-a poruncit să păstrez această chestiune în atenția credincioşilor până când aceştia vor fi treziți şi îi vor conştientiza importanța. Ar fi bine să nu existe buze răuvoitoare care să rostească cuvinte de descurajare, ci toți cei ce poartă răspunderi să facă împreună planuri pentru îndeplinirea acestei lucrări, ştiind că Acela care Și-a condus slujitorii până aici nu îi va părăsi în aceste vremuri în care au atâta nevoie de ajutor. Îngerii lui Dumnezeu vor merge înaintea lucrătorilor, şi acest lucru le va fi de ajuns. Îngerii vor fi prezenți în adunări şi vor impresiona inimile ascultătorilor. (…)

Eforturile apostolilor din biserica creştină primară au fost caracterizate prin ma-nifestări minunate ale puterii lui Dumnezeu în viețile credincioşilor. Sub inspirația Duhului Sfânt, mulțimile au fost aduse la cunoaşterea adevărului, aşa cum este el în Hristos Isus. Nevoile din timpul acesta nu sunt mai puține decât cele din vre-mea apostolilor. Cei care lucrează pentru suflete în aceste vremuri caracterizate prin lipsa pocăinței şi prin necredință trebuie să se consacre pe deplin lui Dumnezeu şi să lucreze în armonie cu inteligențele cereşti. Puterea Duhului Sfânt va însoți efor-turile acelora care îşi dedică energiile şi se consacră fără rezerve pe ei înşişi pentru încheierea lucrării care trebuie făcută în aceste zile de pe urmă. Îngeri din ceruri vor coopera cu ei şi mulți vor ajunge să cunoască adevărul şi se vor ataşa poporului păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. Vistieria va fi umplută cu mijloacele necesare, lucrători puternici vor fi treziți, se va pătrunde în câmpurile neavertizate din mari regiuni îndepărtate şi lucrarea se va încheia curând în triumf. – Review and Herald, 7 aprilie 1910


341


RESPINGEŢI SPECULAŢIILE

Propovăduiește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp.

(2 Timotei 4:2)

Experiența din trecut se va repeta. În viitor, superstițiile lui Satana vor lua noi forme. Erorile vor fi prezentate într-o formă plăcută şi încântătoare. Teorii fal-

se, îmbrăcate în veşminte de lumină, vor fi prezentate poporului lui Dumnezeu. În felul acesta, Satana va căuta să înşele, dacă este cu putință, chiar pe cei aleşi. Se vor exercita cele mai seducătoare influențe; mințile oamenilor vor fi hipnotizate.

Stricăciuni de tot felul, asemănătoare celor ce au existat la antediluvieni, vor lua în stăpânire mințile oamenilor. Venerarea naturii în locul lui Dumnezeu, manifesta-rea nerestricționată a voinței omeneşti, sfatul celor necredincioşi – pe toate acestea Satana le foloseşte pentru a-şi atinge anumite scopuri. El foloseşte puterea pe care o are mintea de a influența alte minți pentru a-şi aduce la îndeplinire planurile sale. Ceea ce este cel mai trist este faptul că, sub influența sa înşelătoare, oamenii vor avea doar o formă de evlavie, fără să aibă o legătură reală cu Dumnezeu. Ca şi Adam şi Eva, care au mâncat din pomul cunoştinței binelui şi răului, mulți se hrănesc chiar şi acum cu amăgirile înşelătoare ale erorii.

Agenții satanici îmbracă teoriile false într-un veşmânt atrăgător, la fel cum a fă-cut Satana în Grădina Edenului, când şi-a ascuns identitatea în fața primilor noştri părinți şi le-a vorbit printr-un şarpe. Aceşti agenți instilează în mințile oamenilor lucruri care în realitate constituie erori mortale. Influența hipnotică a lui Satana îi va cuprinde pe aceia care se întorc de la Cuvântul clar al lui Dumnezeu către fabule plăcute.

Satana caută să-i prindă în cursele sale mai ales pe cei ce au avut cea mai multă lumină. El ştie că, dacă îi poate înşela pe ei, aceştia vor putea, sub stăpânirea lui, să îmbrace păcatul cu hainele neprihănirii şi să abată pe mulți de pe cale.

Eu spun tuturor: Vegheați, căci Satana, ca un înger de lumină, îşi face apariția în toate întâlnirile lucrătorilor creştini şi în toate bisericile, încercând să-i câştige pe membrii acestora de partea sa. Mi s-a poruncit să dau poporului lui Dumnezeu avertizarea: „Nu vă înşelați! Dumnezeu nu Se lasă batjocorit.”

Porniți ferm, hotărât, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Fiți pe deplin asigurați că religia curată şi neîntinată nu este o religie a senzațiilor. Dum-nezeu nu a pus asupra nimănui sarcina de a încuraja apetitul pentru învățături şi teorii speculative. Frații mei, feriți-vă să învățați asemenea lucruri. Nu le îngăduiți să îşi facă loc în experiența voastră. Nu le permiteți să vă strice lucrarea de o viață. – Review and Herald, 3 martie 1904


342


DUHUL SFÂNT ŞI RĂMĂŞIŢA

După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui.

(Apocalipsa 18:1)

Avem în fața noastră o lucrare specială pe care trebuie să o facem. Trebuie să ne rugăm acum mai mult ca niciodată înainte pentru călăuzirea Duhului Sfânt.

Să căutăm pe Domnul cu toată inima, ca să-L putem găsi. Am primit lumina soli-ilor celor trei îngeri, iar acum trebuie să ieşim în față şi să luăm poziție hotărât de partea adevărului…

Cunoaşterea salvatoare de Dumnezeu îşi va îndeplini lucrarea de curățire în mintea şi în inimile credincioşilor. Cuvântul spune: „Vă voi stropi cu apă curată, şi veți fi curați…” Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, trimis de Dumnezeu. Casa lui Israel trebuie să se umple cu Duhul Sfânt şi să fie botezată cu harul mântuirii.

În mijlocul strigătelor confuze: „Iată, Hristosul este aici!” va fi adusă o mărturie specială a adevărului potrivit pentru acest timp, solie care trebuie primită, crezută şi pusă în practică… Adevărul cel veşnic din Cuvânt va rămâne în picioare, neafectat de niciun fel de erori seducătoare şi interpretări spiritiste, liber de orice imagini fan-teziste, ademenitoare. Tot felul de amăgiri vor atrage atenția poporului lui Dumne-zeu, însă adevărul trebuie să stea în picioare îmbrăcat în veşmintele sale frumoase, curate. Cuvântul, prețios prin influența sa sfântă, înălțătoare, nu trebuie degradat prin aducerea lui la acelaşi nivel cu lucrurile comune, obişnuite. El trebuie să rămâ-nă întotdeauna necontaminat de argumentele false cu care Satana încearcă să înşele, dacă este cu putință, chiar pe cei aleşi.

Proclamarea Evangheliei este singurul mijloc prin care Dumnezeu poate folosi ființele omeneşti ca instrumente pentru salvarea de suflete. Pe măsură ce bărbații, femeile şi copiii proclamă Evanghelia, Domnul va deschide ochii celor orbi pentru a descoperi legile Sale şi va scrie în inimile celor cu adevărat pocăiți Legea Sa. Duhul însuflețitor al lui Dumnezeu, care lucrează prin uneltele omeneşti, îi conduce pe cei credincioşi să fie un singur cuget, un singur suflet, uniți în iubirea pentru Dumne-zeu şi în păzirea poruncilor Sale – pregătindu-se aici jos pentru mutarea în ceruri…

Fie ca lucrarea de proclamare a Evangheliei lui Hristos să fie făcută eficientă prin intermediul Duhului Sfânt. Fie ca niciun credincios, în ziua încercării şi a judecă-ţii care a început deja, să nu dea ascultare născocirilor vrăjmaşului. Cuvântul cel viu este sabia Duhului. Îndurările şi judecățile vor fi trimise din ceruri. Lucrarea Providenței se va manifesta atât prin milă, cât şi prin judecată. – Review and Herald, 13 octombrie 1904

343

Luni, 25 noiembrie

UN POPOR SFÂNT

Cel neprihănit se bucură în Domnul și în El își caută scăparea; toți cei cu inima fără prihană se laudă că sunt fericiți.

(Psalmii 64:10)

Scriptura se va împlini în mod literar. Tot ce poate fi zguduit va fi zguduit, iar acele lucruri care nu pot fi zguduite vor rămâne. Sunt uimită când privesc asu-

pra trecutului, prezentului şi viitorului poporului lui Dumnezeu. Domnul va avea un popor curat şi sfânt – un popor care va rezista încercării. Toți credincioşii tre-buie să-şi cerceteze acum inimile ca şi cum ar face-o cu o candelă aprinsă. (…)

Înaintea noastră stă posibilitatea minunată de a fi asemenea Domnului Hristos – ascultători față de toate principiile Legii lui Dumnezeu. Prin noi înşine, nu putem însă ajunge la această stare. Tot ce este bun în noi se datorează Domnului Hristos. Sfințenia pe care Cuvântul lui Dumnezeu spune că trebuie s-o avem înainte de a pu-tea fi mântuiți este rezultatul harului divin ce lucrează în noi pe măsură ce ne plecăm în supunere față de disciplina şi influența Duhului adevărului. (…)

Lucrarea de transformare a caracterului este o lucrare continuă. Zi de zi Dumne-zeu lucrează pentru sfințirea noastră, iar noi trebuie să cooperăm cu El, depunând eforturi stăruitoare în cultivarea obiceiurilor corecte. Modul în care trebuie să con-lucrăm la propria noastră mântuire este clar prezentat în capitolul întâi din a doua epistolă a lui Petru. În mod constant, noi trebuie să adăugăm har după har şi, pe măsură ce facem acest lucru, Dumnezeu va lucra pentru noi în conformitate cu pla-nul înmulțirii. El este întotdeauna gata să asculte şi să răspundă la rugăciunile celui cu inima smerită, iar harul şi pacea vor fi înmulțite pentru cei ce Îi sunt credincioşi. El le acordă cu bucurie binecuvântările de care au nevoie în lupta împotriva relelor care îi asaltează. Cei care ascultă de sfaturile din Cuvântul Său nu vor duce lipsă de niciun lucru bun. (…)

Dumnezeu va face mai mult decât doar să împlinească aşteptările celor care îşi pun încrederea în El. El doreşte să nu uităm că, atunci când suntem umili şi smeriți, ne situăm în acea poziție în care El poate şi va interveni în favoarea noastră. El este foarte bucuros când noi apelăm la îndurările şi binecuvântările din trecut ca motiv pentru care El ne va acorda în continuare binecuvântări mai mari, mai multe. El este onorat când Îl iubim şi dăm mărturie privind autenticitatea iubirii noastre prin păzirea poruncilor Sale. El este onorat când noi punem deoparte ziua a şaptea ca o zi sfântă. Pentru cei care fac acest lucru, Sabatul este un semn, „ca ei să ştie”, spune Dumnezeu, „că Eu sunt Domnul care îi sfințesc”. Sfințirea înseamnă comuniune continuă cu Dumnezeu. Nu există nimic atât de mare şi puternic precum dragostea lui Dumnezeu pentru copiii Săi. – Review and Herald, 15 martie 1906

344


O BISERICĂ DESĂVÂRŞITĂ

El este Capul trupului, al bisericii. El este începutul, Cei Întâi Născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate.

(Coloseni 1:18)

Domnul Hristos „a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfințească după ce a curățit-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt, ca să înfățişeze înaintea

Lui această biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.”

Când Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru lume, El a făcut posibil ca bărbații şi femeile să poată fi desăvârşiți prin folosirea tuturor capacităților lor spre slava lui Dumnezeu. În Hristos, El le-a dat bogățiile harului Său şi o cunoaştere a voii Sale.

Biserica este încă luptătoare într-o lume care este în mod evident într-un întu-neric asemenea celui de la miezul nopții a cărei stare merge din rău în mai rău. În timp ce cerințele unui clar „aşa zice Domnul” rămân neluate în seamă de segmentul lumesc din biserică, vocile slujitorilor credincioşi ai lui Dumnezeu trebuie să fie întărite pentru a da mesajul solemn de avertizare. Lucrările care trebuie să caracte-rizeze biserica luptătoare şi lucrările bisericii care a avut lumina adevărului pentru acest timp nu corespund. Domnul face apel la membrii bisericii să se îmbrace cu veşmintele frumoase ale neprihănirii Domnului Hristos. (…)

Dumnezeu are nevoie de bărbați şi femei care vor lucra în simplitatea lui Hristos pentru a duce cunoaşterea adevărului la aceia care au nevoie de puterea sa transfor-matoare. Solia neprihănirii lui Hristos trebuie proclamată de la un capăt al pămân-tului până la celălalt. Poporul nostru trebuie să se trezească pentru a pregăti calea Domnului. Solia îngerului al treilea – ultima solie a milei pentru o lume ce piere – este atât de sacră, atât de glorioasă. Fie ca adevărul să meargă înainte ca o lampă care arde. Biserica lui Dumnezeu trebuie să vestească oamenilor tainele în care îngerii doresc să privească, pe care profeții şi regii şi cei neprihăniți au dorit să le cunoască.

Sacrificiul minunat al Domnului Hristos pentru lume stă mărturie că oamenii pot fi salvați din păcat. Dacă ei vor rupe legăturile lor cu Satana şi îşi vor mărturisi păcatele, va exista speranță pentru ei. Oamenii – păcătoşi, orbiți, nenorociți – dacă se pocăiesc şi se convertesc, îşi pot forma zi de zi un caracter asemenea lui Hristos. Ființele omeneşti pot fi recuperate, regenerate şi pot învăța să trăiască în lume o viață de valoare, asemenea celei pe care a trăit-o Domnul Hristos. – Review and Herald, 22 aprilie 1909

345


O REFLECTARE A LUI HRISTOS

Să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care le dă adevărul.

(Efeseni 4:24)

Dumnezeu aşteaptă să vadă manifestându-se în poporul Său o credință care lucrează prin dragoste şi curăță sufletul; căci numai aceasta îl face să cores-

pundă pentru viața viitoare, veşnică. Cauza lui Dumnezeu are nevoie de oameni convertiți, devotați, care depind de Domnul lor. Prin astfel de lucrători, Domnul Îşi va descoperi puterea harului Său. (…)

Frații mei şi surorile mele, lăsați ca adevărul lui Dumnezeu să locuiască în ini-mile voastre printr-o credință vie, sfântă. Adevărul Bibliei trebuie înțeles înainte de a convinge conştiința şi a converti viața. Rămăşița poporului lui Dumnezeu trebu-ie să fie alcătuită din oameni convertiți. Prezentarea acestui mesaj trebuie să aibă ca rezultat convertirea şi sfințirea sufletelor. Trebuie să simțim puterea Duhului lui Dumnezeu în această mişcare. Acesta este un mesaj minunat, clar; el înseamnă totul pentru cel ce îl primeşte şi trebuie proclamat cu glas tare. Trebuie să avem credință adevărată, vie, că acest mesaj va merge mai departe, sporind în importanță până la încheierea timpului.

Domnul Hristos doreşte să vadă asemănarea cu Sine în fiecare suflet reînnoit. Pe cei care continuă să fie blânzi şi smeriți cu inima, El îi va face împreună-lucrători cu Dumnezeu. Conflictele noastre spirituale ar putea fi numite adesea răzvrătirile noastre spirituale. Lipsa de supunere a inimii față de voia lui Dumnezeu este cea care ne pune în dificultate atât de des. Noi dorim să avem propria noastră cale, şi acest lu-cru înseamnă de cele mai multe ori răzvrătire împotriva căii lui Dumnezeu. Trebuie să procedăm aşa cum a făcut Domnul Hristos – să ne rugăm stăruitor Tatălui pentru tărie şi pentru puterea de a-L face cunoscut prin cuvintele şi faptele noastre. (…)

Singurul scop al vieții noastre trebuie să fie acela de a împlini porunca Mântuito-rului pe pământ. Atunci va avea loc o dezvoltare a vieții spirituale, iar Duhul Sfânt va lucra asupra inimii pentru a transforma caracterul. Un spirit generos se va da pe față prin bunătate şi considerație față de semenii noştri. Eul va fi ascuns cu Hristos în Dumnezeu. Contemplând caracterul Domnului Hristos, vom fi transformați după asemănarea Sa.

Să renunțăm la eul nostru şi să-L acceptăm pe Domnul Isus, Calea, Adevărul şi Viața. Credința în El este singura ştiință valoroasă. El este reprezentantul viu al ascultării desăvârşite de Cuvântul cel veşnic. – Review and Herald, 26 august 1909

346

Joi, 28 noiembrie

DESPĂRŢIŢI DE LUME

Țineți-vă în dragostea lui Dumnezeu și așteptați îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viața veșnică!

(Iuda 21)

Cei care vor auzi de pe buzele Domnului Hristos cuvintele: „Bine, rob bun şi credincios” vor fi eroi ai neprihănirii. Este posibil ca ei să nu predice nicio-

dată de la amvoane, ci, fiind credincioşi față de cerințele lui Dumnezeu şi geloşi pentru onoarea Sa, ei vor lucra pentru sufletele care sunt răscumpărate prin sân-gele lui Hristos. Ei vor vedea nevoia de a dovedi în lucrarea lor voință, seriozitate şi un zel sincer, neegoist. Ei nu vor fi preocupați în primul rând de cât de bine îşi pot păstra propria lor demnitate, ci, cu grijă şi atenție, vor căuta să câştige inimile acelora pe care îi slujesc. (…)

Apostolul Pavel ne vorbeşte despre privilegiile pe care le avem la îndemâna noas-tră: „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, preaiubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” Dacă vrem să fim fii şi fiice ale lui Dumnezeu, trebuie să ne despărțim de lume în spirit şi practici. În rugăciunea pentru urmaşii Săi, Domnul Hristos a spus: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfințeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”

Fiecare dintre noi are o lucrare serioasă de făcut. Gândurile corecte, scopurile curate şi sfinte nu vin la noi în mod natural. Va trebui să ne luptăm să le avem… Cei care sunt stăpâniți de Duhul lui Dumnezeu nu umblă după propriile plăceri şi distracții. Dacă Domnul Hristos domneşte în inimile membrilor bisericii Sale, ei vor răspunde chemării: „Ieşiți din mijlocul lor şi despărțiți-vă de ei.” Nu vă faceți părtaşi la păcatele lor.

Dumnezeu are o lucrare pentru santinelele Sale credincioase care trebuie să stea în apărarea adevărului. Ei trebuie să avertizeze şi să implore, arătându-şi credința prin faptele lor. Ei trebuie să stea ca şi Noe, într-o credincioşie nobilă, sinceră, carac-terele lor nefiind atinse de relele din jurul lor. Ei trebuie să fie salvatori ai oamenilor, aşa cum a fost Domnul Hristos. Lucrătorii care vor fi credincioşi față de ceea ce li s-a încredințat vor fi expuşi la ură şi ocară. Împotriva lor vor fi aduse acuzații false pentru a fi îndepărtați din poziția lor înaltă. Însă ei îşi au temelia pe Stâncă şi ră-mân neclintiți, avertizând, implorând, mustrând păcatul şi pe cei iubitori de plăceri prin corectitudinea lor morală şi prin viețile lor prevăzătoare. – Review and Herald, 28 noiembrie 1899

347


TEMPLUL LUI DUMNEZEU

Templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi.

(1 Corinteni 3:17)

Biserica de pe pământ este Templul lui Dumnezeu şi trebuie să aibă proporții divine în fața lumii. Această clădire trebuie să fie lumina lumii. Trebuie să

fie alcătuită din pietre vii, puse una lângă cealaltă, fiecare piatră potrivindu-se cu cealaltă, alcătuind o clădire solidă. Aceste pietre nu au toate aceeaşi formă şi dimensiune. Unele sunt mari, altele sunt mici, însă fiecare dintre ele are locul său pe care să îl umple. În clădire, în ansamblul ei, nu trebuie să existe nicio piatră diformă. Fiecare trebuie să fie perfectă. Și fiecare piatră este o piatră vie, o piatră care emite lumină. Valoarea pietrelor este determinată de lumina pe care o reflectă către lume.

Acum este timpul ca pietrele să fie luate din cariera lumii şi să fie aduse în ate-lierul lui Dumnezeu, unde să fie cioplite, îndreptate şi şlefuite ca să poată străluci. Acesta este planul lui Dumnezeu şi El doreşte ca toți cei ce susțin a crede adevărul să îşi găsească locul rânduit pentru ei în marea şi măreața lucrare pentru acest timp.

Este planul lui Dumnezeu ca biserica Sa să înainteze continuu în curăție şi cunoştință, din lumină în lumină, din slavă în slavă… Biserica Sa este reşedința vieții sfinte, umplută cu daruri diverse şi înzestrată cu Duhul Sfânt. Cerul a desem-nat anumite îndatoriri pentru biserica de pe pământ, iar membrii trebuie să-şi gă-sească fericirea în fericirea acelora pe care îi ajută şi îi binecuvântează.

De-a lungul secolelor de întuneric spiritual, prin vremuri de luptă şi persecuție, biserica lui Hristos a fost ca o cetate aşezată pe un munte. Din veac în veac, generație după generație, până în prezent, învățăturile curate ale Bibliei au fost transmise de către aceasta. Biserica lui Hristos, aşa slabă şi cu defecte cum poate părea, constituie singurul obiect de pe pământ asupra căruia El Îşi îndreaptă într-un mod special iubirea şi considerația. Biserica este locul unde este revărsat harul Său. Acolo El Îşi găseşte plăcerea de a experimenta îndurarea în inimile oamenilor.

Biserica este fortăreața lui Dumnezeu, cetatea de scăpare pe care El o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare față de această încredințare sacră reprezintă trădare față de Acela care a răscumpărat-o cu sângele prețios al singurului Său Fiu. În trecut, biserica de pe pământ a fost alcătuită din suflete credincioase, şi Dumnezeu a intrat într-o relație de legământ cu ele, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El a trimis pe îngerii Săi sfinți ca să slujească bisericii Sale, şi porțile Locuinței morții nu o pot birui. – Review and Herald, 4 decembrie 1900


348


CONLUCRĂTORI CU BISERICA DIN CERURI

Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre.

(Evrei 12:2)

În prezent, ca şi în trecut, întreg cerul priveşte să vadă cum se dezvoltă biserica în ce priveşte ştiința mântuirii. Domnul Hristos a răscumpărat biserica cu propriul

Său sânge şi tânjeşte să o îmbrace cu mântuirea Sa. El a făcut din ea depozitarul adevărului sacru şi doreşte ca ea să devină părtaşă la slava Sa. Însă, pentru a deveni o putere care să ajute la dezvoltarea şi educarea oamenilor, biserica de pe pământ trebuie să coopereze cu biserica din ceruri. Membrii ei trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Inimile lor trebuie să fie deschise pentru a primi orice rază de lumină pe care Dumnezeu găseşte de cuviință să o trimită. Pe măsură ce primesc această lu-mină, ei vor fi în stare să primească şi să transmită din ce în ce mai mult din razele Soarelui Neprihănirii.

Este nevoie de un grad mai mare de spiritualitate în biserică. Este nevoie de curăție a inimii. Dumnezeu Îşi cheamă poporul la postul datoriei lui. El îi cheamă să se curețe de ceea ce este socotită o năpastă pentru biserici – ridicarea în slăvi a ace-lora care sunt aşezați în poziții de răspundere. Există o lucrare serioasă ce trebuie fă-cută. Bărbații şi femeile trebuie să-L caute pe Dumnezeu pe genunchi, prin credință, şi apoi să vestească Cuvântul cu puterea trimisă de sus. Astfel de credincioşi ajung înaintea oamenilor direct din camera de audiență a Celui Preaînalt, iar cuvintele şi faptele lor promovează spiritualitatea. Când vin în contact cu principii greşite, ei îşi păstrează convingerile întemeiate pe „Stă scris.”

Biserica de astăzi are nevoie de lucrători care, asemenea lui Enoh, să umble cu Dumnezeu, descoperindu-L pe Hristos lumii. Membrii bisericii trebuie să atingă un standard mai înalt… Nu putem vedea Soarele Neprihănirii din cauza egoismului nostru. Domnul Hristos este răstignit din nou de mulți care, printr-o viață de des-trăbălare, îi îngăduie lui Satana să-i ia în stăpânire. Biserica are nevoie de femei şi bărbați consacrați care să ducă lumii solia mântuirii, care să-i îndrepte pe păcătoşi spre Mielul lui Dumnezeu – lucrători care, prin faptele lor curate şi cuvintele lor adevărate şi sincere, îi pot ridica din groapa pieirii pe cei din jurul lor.

Domnul priveşte la poporul Său încercat şi ispitit cu milă şi compasiune, cu dor şi dragoste... Este în planul lui Dumnezeu ca toți să fie puşi la probă şi încercați, pentru ca El să poată vedea dacă sunt credincioşi sau necredincioşi față de legile care guvernează Împărăția cerurilor. În cele din urmă, Dumnezeu va îngădui ca Satana să fie dat pe față ca mincinos, acuzator şi ucigaş. În acest fel, biruința poporului Său va fi mai clară, mai deplină, mai completă. – Review and Herald, 4 decembrie 1900


DECEMBRIE„Ce au văzut în casa ta?” (2 Împărați 20:15)

DECEMBRIE„Ce au văzut în casa ta?” (2 Împărați 20:15)

350

Duminică, 1 decembrie

APUS DE SOARE ÎN COLORADO

Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.

(Evrei 11:16)

În timp ce vagoanele trenului transportau grupul nostru spre oraşul Denver, am fost încântați să privim un minunat apus de soare în Colorado. Soarele trecea

dincolo de munții acoperiți de zăpadă, lăsându-şi razele blânde de lumină aurie să coloreze în diverse nuanțe cerul. În timp ce culorile ce se întrepătrundeau deve-neau tot mai intense şi se extindeau de-a curmezişul cerului într-o frumusețe de nedescris, părea că porțile cerurilor s-au deschis şi lăsau să răzbată prin ele licăriri de slavă. Tentele aurii erau din ce în ce mai încântătoare, ca şi când ar fi invitat imaginația noastră să creioneze slava şi mai mare ce se afla dincolo de ele… Dacă acest lucru ne încântă atât de mult simțurile, cum trebuie să fie plinătatea slavei cerului însuşi! (…)

Cerul părea foarte aproape… Când din fața ochilor noştri au dispărut acele privelişti strălucitoare ale zilei ce se încheia, am reflectat la faptul că, dacă noi am privi cerul prin ochii credinței, pe calea vieții noastre ar fi mai multă lumină şi mai multă pace şi bucurie… Dacă ochii credinței ar fi înălțați pentru a vedea dincolo de vălul viitorului şi ar discerne semnele iubirii şi slavei lui Dumnezeu din viața de dincolo, am fi mai spirituali, iar frumusețile şi bucuriile cerului ar fi prezente în viața noastră de fiecare zi. Noi trebuie să fim gata pentru a ne îndeplini cu credincioşie lucrarea pentru această viață, dar şi pentru viața viitoare. (…)

Tatăl nostru ceresc a pus pe firmament slava cerului pentru ca noi să avem o ex-presie a iubirii Sale prin descoperirea lucrărilor Sale minunate. Dumnezeu doreşte ca noi să nu fim indiferenți față de simbolurile slavei infinitei Sale puteri din ceruri. David se delecta contemplând această slavă. El a compus psalmi pe care cântăreții evrei îi intonau pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui... În ceruri, El a întins un cort soare-lui. Și soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz.”

Toate puterile ființei noastre, mijloacele pentru existența şi fericirea noastră, toa-te binecuvântările razelor calde de soare şi ploile răcoritoare care fac ca vegetația să înflorească, toate beneficiile şi binecuvântările de care avem parte în viața aceasta, toate vin de la Dumnezeu. El trimite ploaia şi peste cei drepți, şi peste cei nedrepți. Comorile cerurilor sunt revărsate asupra tuturor. – Signs of the Times, 12 decembrie 1878

351

Luni, 2 decembrie

EXEMPLUL LUI IOAN BOTEZĂTORUL

A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.

(Ioan 1:6)

Naşterea lui Ioan Botezătorul fusese prezisă de profeți şi, în legătură cu acest eveniment, un înger a fost trimis la Zaharia ca să-l înştiințeze. Solul ceresc a

poruncit tatălui să crească copilul respectând obiceiuri stricte de cumpătare.Ioan nu se simțea suficient de puternic pentru a se împotrivi presiunii mari a

ispitei pe care ar fi întâmpinat-o în mijlocul societății. S-a temut că obiceiurile ce predominau între iudei aveau să-i afecteze caracterul şi a luat decizia de a se separa de lume şi a face din pustie căminul său… Departe de a se simți singur, trist sau dis-perat, el s-a bucurat de viața sa simplă şi retrasă, iar obiceiurile sale temperate l-au ajutat să-şi păstreze simțurile nepervertite. (…)

Ioan avea o lucrare deosebită de făcut pentru Dumnezeu. El trebuia să se ocupe de păcatele şi nechibzuințele oamenilor. Pentru a putea corespunde pentru această lucrare publică importantă, trebuia să se califice căutând cunoştință de sus. El tre-buia să mediteze şi să se roage şi, prin studiu, să se familiarizeze cu profețiile şi să cunoască voia lui Dumnezeu. Departe de lumea ocupată, ale cărei griji şi plăceri ispititoare i-ar fi distras mintea şi i-ar fi pervertit gândurile şi închipuirile, el era în contact cu Dumnezeu şi cu natura. Prin obiceiurile sale stricte de cumpătare, el şi-a asigurat o sănătate fizică, mintală şi morală.

Ioan s-a obişnuit cu lipsurile şi cu greutățile, pentru a fi în stare să stea în mijlo-cul oamenilor neclintit de circumstanțe, precum stâncile şi munții din pustie care îl înconjuraseră timp de treizeci de ani. O mare lucrare se afla în fața lui şi era necesar ca el să-şi formeze un caracter care să nu se abată de la ceea ce este bine şi de la da-torie prin nicio influență din jur. (…)

Ioan constituie un exemplu pentru… oamenii din aceste vremuri din urmă, că-rora le-au fost încredințate adevăruri importante şi solemne. Dumnezeu doreşte ca ei să fie cumpătați în toate lucrurile. El doreşte ca ei să fie conştienți de nevoia de a-şi tăgădui apetitul şi de a-şi păstra pasiunile sub controlul rațiunii. Acest lucru este necesar pentru ca ei să poată avea tărie morală şi puterea de a discerne între ceea ce este bine şi ceea ce este rău, între adevăr şi minciună. Există o lucrare de făcut pentru fiecare… în via Domnului şi El doreşte ca toți să fie calificați pentru a-şi îndeplini util partea. – Youth’s Instructor, 7 ianuarie 1897

352

Marți, 3 decembrie

UN GLAS ÎN PUSTIE

Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările.»”

(Matei 3:3)

Predicarea lui Ioan Botezătorul a stârnit multă agitație. La începutul lucrării sale, interesul religios era foarte scăzut. Superstițiile, tradițiile şi poveştile în-

chipuite puseseră în încurcătură mințile oamenilor, iar calea cea dreaptă de urmat nu era înțeleasă. Căutând cu ardoare să-şi asigure comorile lumii şi onoarea aces-teia, oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. (…)

Învățătura lui Ioan a trezit în inimile multora o mare dorință de a avea parte de binecuvântările pe care avea să le aducă Domnul Hristos, şi au primit adevărul. Aceştia au conştientizat nevoia de reformă. Ei nu trebuiau doar să caute să intre pe poarta cea strâmtă; ei trebuiau să se lupte până la agonie pentru a putea beneficia de binecuvântările Evangheliei. Nimic, în afară de o dorință puternică, o voință ho-tărâtă şi un scop bine stabilit, nu putea face față întunericului moral care acoperea pământul ca vălul morții. Pentru a obține binecuvântările pe care aveau privilegiul de a le dobândi, ei trebuiau să lucreze cu seriozitate şi să se lepede de sine.

Misiunea lui Ioan Botezătorul este încă de actualitate. Lucrarea sa este similară în multe privințe cu a acelora care pornesc în spiritul şi puterea lui Ilie pentru a-i trezi pe oameni din apatia lor. Domnul Hristos este gata să vină a doua oară pen-tru a judeca lumea în ce priveşte neprihănirea. Mesagerii lui Dumnezeu care duc ultima solie de avertizare ce trebuie dată lumii au datoria de a pregăti calea pentru a doua venire a lui Hristos, aşa cum Ioan Botezătorul a pregătit calea pentru prima Sa venire. Dacă Împărăția cerurilor a fost confruntată cu violență în zilele lui Ioan, ea este confruntată cu violență şi acum; astăzi, binecuvântările Evangheliei trebuie asigurate în acelaşi fel. Dacă formele şi ceremoniile nu au fost de folos atunci, doar o formă de evlavie lipsită de putere nu poate fi de folos nici acum.

Două puteri sunt la lucru. Pe de o parte Satana lucrează cu toate forțele sale pentru a contracara influența lucrării lui Dumnezeu; pe de altă parte Dumnezeu lucrează prin slujitorii Săi pentru a chema pe păcătoşi la pocăință. Cine va învin-ge? Satana, ştiind că timpul său este scurt, a coborât cu putere mare pe pământ şi lucrează cu toată înşelăciunea posibilă şi nelegiuirea în cei ce pier. El foloseşte orice mijloc cu putință pentru a împiedica sufletele să vină la lumină. Biruințele pe care le câştigăm asupra eului şi păcatului sunt în paguba vrăjmaşului, care nu ne va lăsa să ne bucurăm de binecuvântările lui Dumnezeu fără a face eforturi hotărâte de a ni se împotrivi. – Youth’s Instructor, 17 mai 1900

353

Miercuri, 4 decembrie

ÎNAINTE-MERGĂTORUL DOMNULUI HRISTOS

Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători, la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.

(Luca 1:17)

Prin Ioan Botezătorul, Dumnezeu a ridicat un mesager pentru a pregăti ca-lea Domnului. El trebuia să ducă lumii o mărturie hotărâtă, de mustrare şi

denunțare a păcatului. Ioan nu fusese educat în şcolile rabinilor. El nu dobândise o instruire omenească. (…)

Pentru a pregăti calea Domnului Hristos era nevoie de unul care, ca şi profeții din vechime, putea chema națiunea degenerată la pocăință, şi glasul lui Ioan s-a ri-dicat ca o trâmbiță. Însărcinarea dată lui era: „Arată poporului Meu nelegiuirile lor şi casei lui Iacov, păcatele lor.”

În aceste vremuri, chiar înainte de a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, Dumnezeu cheamă lucrători pentru a pregăti un popor care să stea în picioare în marea zi a Domnului. O lucrare întocmai ca cea a lui Ioan trebuie îndeplinită în aceste zile de pe urmă. Domnul a dat solii poporului Său prin instrumentele pe care le-a ales şi El doreşte ca toți să acorde atenție îndemnurilor şi avertizărilor pe care le trimite. Solia care a precedat lucrarea publică a Domnului Hristos a fost: „Pocăiți-vă, vameşi şi păcătoşi. Pocăiți-vă, farisei şi saduchei. Pocăiți-vă, pentru că «Împărăția cerurilor este aproape».” Solia noastră nu trebuie să fie una de pace şi siguranță. Ca popor ce crede în revenirea în curând a Domnului Hristos, avem de dus un mesaj: „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău.” Noi trebuie să înălțăm stindardul şi să ducem solia îngerului al treilea. Solia noastră trebuie să fie la fel de directă cum a fost solia lui Ioan. El i-a mustrat pe regi pentru nelegiuirile lor. Deşi viața îi era în pericol, adevărul nu a lâncezit pe buzele sale. La fel şi lucrarea noastră din aceste vremuri trebuie făcută cu aceeaşi credincioşie. (…)

Priviți la tabloul pe care îl prezintă lumea de astăzi. Necinste, fraudă, faliment, violență şi vărsare de sânge, toate acestea sunt la tot pasul… În felul acesta, sensibili-tatea şi discernământul în ce priveşte principiile drepte au amorțit… Lumina care a fost dată, ce cheamă la pocăință, a fost respinsă din cauza norului gros al necredinței şi opoziției adus de planurile şi invențiile omeneşti. (…)

Apelurile fierbinți, serioase, care vin din inima mesagerului sincer, vor duce la convingere… Toți aceia care Îl cunosc pe singurul Dumnezeu viu şi adevărat Îl vor cunoaşte pe Isus Hristos, Singurul născut din Tatăl, şi Îl vor predica pe Hristos, şi pe El răstignit. – Review and Herald, 1 noiembrie 1906

354

Joi, 5 decembrie

CA ÎN ZILELE LUI NOE

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ.

(Geneza 6:5)

Locuitorii lumii din aceste vremuri sunt asemănați cu cei ce locuiau pe pământ înainte de potop. Nelegiuirea antediluvienilor este clar prezentată: „Domnul

a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Dumnezeu S-a săturat de acest popor ale cărui gânduri erau îndreptate numai spre plăceri şi îngăduințe păcătoase. Ei nu au căutat sfatul Dumnezeului care îi crease şi nici nu şi-au dat silința să facă voia Sa. Dumnezeu i-a mustrat pentru că ei au urmat întocmirile gândurilor din inimile lor; iar țara era plină de violență. „Și I-a părut rău Domnu-lui că a făcut pe om pe pământ.”

Domnul Hristos S-a referit la acest lucru în învățăturile Lui: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.”

Locuitorilor lumii antediluviene li s-a dat o avertizare înainte de nimicirea lor, însă ei nu i-au dat atenție. Ei au refuzat să asculte cuvintele lui Noe şi şi-au bătut joc de solia lui. În acea generație au trăit şi oameni neprihăniți. Înainte de distrugerea lumii antediluviene, Enoh şi-a adus cu hotărâre neclintită mărturia. El a văzut prin-tr-o viziune profetică starea lumii din prezent. El a spus: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredințeze pe toți cei nelegiuiți de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiți. Ei sunt nişte câr-titori, nemulțumiți cu soarta lor, trăiesc după poftele lor, gura le este plină de vorbe trufaşe şi slăvesc pe oameni pentru câştig.”

Dumnezeu cere seriozitate şi în acest timp. Este posibil ca pastorii să nu aibă decât puțină învățătură din cărți, însă, dacă ei îşi întrebuințează cât pot mai bine talentele, dacă lucrează ori de câte ori au ocazia, dacă pentru ceea ce rostesc fo-losesc cel mai simplu limbaj, care să fie înțeles, dacă dovedesc atenție şi umilință, căutând înțelepciune cerească, dacă lucrează din inimă pentru Dumnezeu, animați de dragostea pentru Hristos şi pentru sufletele pentru care a murit Hristos, ei vor fi ascultați de cei care este posibil să aibă chiar abilități şi talente superioare lor. Adevă-rul pe care ei îl prezintă cu simplitate se va dovedi fermecător pentru cei ce-l ascultă. – Review and Herald, 1 noiembrie 1906

355

Vineri, 6 decembrie

CONSTRUIEŞTE-ŢI O CORABIE, NOE

Fă-ți o corabie din lemn de chiparos.

(Geneza 6:14)

Într-un timp foarte scurt de la primul păcat al lui Adam, păcatul s-a înmulțit şi s-a răspândit ca lepra. Prin natura sa, păcatul creşte. Din generație în generație,

păcatul s-a întins ca o boală contagioasă. Ura față de Legea lui Dumnezeu – şi ca o consecință ura față de orice fel de bunătate – a devenit universală. Lumea era în pruncia ei, totuşi, după ce a apărut prima dată păcatul, acesta a devenit de îndată înfricoşător prin proporțiile sale până când a inundat lumea. Dumnezeu, care i-a creat pe oameni şi le-a dat cu mână largă darurile generoase ale Providenței Sale, era desconsiderat şi disprețuit chiar de cei care beneficiaseră de darurile Sale… Totuşi, fără a ține seama de faptul că păcătoşii L-au uitat pe Binefăcătorul lor ge-neros, Dumnezeu nu i-a neglijat şi nu S-a întors de la ei ca să-i lase să piară în nelegiuirea şi silnicia lor, fără a-i face conştienți de ticăloşia lor şi de urmările călcării Legii Sale. El le-a trimis continuu mesaje de avertizare şi rugăminți de a se întoarce. (…)

Dumnezeu, pe care oamenii L-au desconsiderat şi dezonorat şi de a cărui iubire plină de îndurare şi bunăvoință au abuzat, avea încă milă de neamul omenesc şi, în dragostea Sa, a oferit un refugiu pentru toți cei care erau gata să-l accepte. El i-a spus lui Noe să construiască o corabie şi în acelaşi timp să predice locuitorilor lu-mii că Dumnezeu va trimite un potop de ape pe pământ pentru a-i distruge pe cei nelegiuiți. Dacă aveau să creadă în solie şi să se pregătească pentru acel eveniment prin pocăință şi reformă, ei aveau să primească iertare şi să fie salvați. Dumnezeu nu a luat Duhul Său de la neamul omenesc fără să-i avertizeze de rezultatul sigur al călcării Legii Sale.

Duhul lui Dumnezeu a continuat să lupte cu cei răzvrătiți până când timpul spe-cificat de Dumnezeu aproape a expirat, când Noe şi familia sa au intrat în corabie, iar mâna lui Dumnezeu a închis uşa corăbiei. Mila a părăsit tronul de aur, încetând să mai mijlocească pentru omenire.

Fără a ține seama că Dumnezeu lucra pentru a-i atrage pe păcătoşi la Sine prin Duhul Său cel Sfânt, în răzvrătirea lor, ei se îndepărtau de Dumnezeu şi se împotri-veau continuu cerințelor iubirii infinite. Noe s-a ridicat cu noblețe în mijlocul unei lumi care Îl desconsidera pe Dumnezeu şi se complăcea în tot felul de dezmățuri, ceea ce a condus la nelegiuiri şi violență de tot felul… Ce spectacol pentru lume în timp ce Noe, prin ascultarea sa, stă conectat la Dumnezeu în contrast cu lumea! – Signs of the Times, 20 decembrie 1877


356

Sâmbătă, 7 decembrie

ASCULTAREA NECLINTITĂ A LUI NOE

Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.

(Geneza 6:9)

Cât de simplă şi copilărească era credința lui Noe în mijlocul necredinței lu-mii... Credința sa era desăvârşită prin faptele sale. El a dat lumii un exemplu,

crezând întocmai ceea ce spunea Dumnezeu. Sub îndrumarea lui Dumnezeu a în-ceput să construiască arca, o corabie imensă, pe pământul uscat. Mulțimi veneau de pretutindeni pentru a vedea această privelişte ciudată… şi pentru a asculta cu-vintele serioase şi stăruitoare ale acestui bărbat deosebit, care dădea impresia că el însuşi crede fiecare cuvânt pe care îl rosteşte.

Cuvintele lui Noe erau însoțite de putere, căci vocea lui Dumnezeu era cea care vorbea oamenilor prin slujitorul Său. Unii erau profund convinşi şi ar fi dat atenție cuvintelor de avertizare, însă erau atât de mulți cei care batjocoreau şi ridiculizau solia de implorare şi chemare la pocăință, încât au preluat şi ei acelaşi spirit, împo-trivindu-se invitațiilor milei… şi curând se numărau printre cei mai obraznici şi sfi-dători batjocoritori; căci nimeni nu ajunge aşa de nepăsător şi atât de mult adâncit în păcat ca cei ce au avut odată lumina, care au fost convinşi de Duhul lui Dumnezeu, dar I s-au împotrivit. În mijlocul batjocurii şi disprețului popular, în mijlocul răutății şi neascultării, Noe s-a distins prin integritatea şi ascultarea sa neşovăielnică… El era din lume, însă nu era lumesc. Prin credincioşia sa neclintită față de cuvintele lui Dumnezeu, Noe a devenit obiectul disprețului şi batjocurii. (…)

În timp ce vocea lui Dumnezeu se făcea auzită prin Noe, prin implorări şi aver-tizări în condamnarea păcatului şi nedreptății, Satana nu dormea; el îşi mobiliza forțele. Noe a fost pus la probă. A întâmpinat opoziție din partea oamenilor mari ai lumii, de la filozofi până la aşa-numiții oameni de ştiință, care au încercat să-i arate că solia sa nu poate să fie adevărată, însă vocea lui nu a putut fi adusă la tăcere; timp de o sută douăzeci de ani, cuvintele de avertizare au continuat să fie auzite pe un ton serios, susținute de lucrul energic la corabie… Duhul lui Dumnezeu Se lupta cu oa-menii ca să-i determine să accepte şi să creadă adevărul, însă şi sugestiile lui Satana erau ascultate; inimile lor rele erau mai înclinate să treacă de partea tatălui minciu-nii decât de partea Iubirii infinite care îi implora. Ei îşi manifestau indiferența şi disprețul față de solemnele avertismente ale lui Dumnezeu, continuând să facă exact aceleaşi lucruri pe care le făceau înainte de a li se da avertizarea. (…)

Zilele lui Noe, ne spune Domnul Hristos, au fost la fel ca cele care vor precede revenirea Sa pe norii cerului. – Signs of the Times, 20 decembrie 1877


357


SFÂRŞITUL RĂBDĂRII

Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu Se va lupta pururea cu omul.”

(Geneza 6:3; KJV)

În zilele lui Noe nu toți oamenii erau în cel mai deplin sens idolatri păgâni… Cei care susțineau că-L cunosc pe Dumnezeu aveau cea mai mare influență, şi

aceştia au preluat conducerea în a face fără efect cuvântul Său rostit către ei de Noe. Nu doar că au respins ei înşişi solia predicatorului credincios al neprihănirii, ci, asemenea stăpânului lor, Diavolul, au căutat ca, prin toate mijloacele pe care le aveau la îndemână, să-i împiedice şi pe alții să creadă şi să asculte de Dumne-zeu… În timp ce Noe rostea avertizarea cu privire la distrugerea în curând a acelei generații, ei aveau ocazia şi privilegiul de a deveni înțelepți spre mântuire. Însă ei şi-au predat mințile în stăpânirea lui Satana, şi nu a lui Dumnezeu, iar acesta i-a înşelat aşa cum i-a înşelat şi pe primii noştri părinți. (…)

Lumea dinainte de potop considera că legile naturii erau fixe. Anotimpurile se de-rulau în ordinea stabilită. Râurile şi pâraiele nu ieşiseră niciodată din matca lor, ci îşi purtaseră apele în siguranță până la marea cea mare. Legi fixe împiedicaseră apele să se reverse peste maluri. Însă toate aceste raționamente nu țineau cont de Mâna care ținuse pe loc apele, spunându-le: „Până aici să stați, să nu mergeți mai departe… Ei gândeau atunci la fel cum gândesc oamenii din zilele noastre, ca şi cum natura ar fi mai presus de Dumnezeul naturii, iar legile ei sunt atât de fixe că nici Dumnezeu nu le-ar putea schimba, astfel că în mintea oamenilor soliile de avertizare ale lui Dumne-zeu erau o înşelăciune, o mare amăgire, bazându-se pe raționamentul că, dacă solia lui Noe era corectă, natura s-ar fi dat peste cap de la cursul său normal. (…)

Firea omului din zilele lui Noe, neinfluențată de Duhul lui Dumnezeu, este aceeaşi şi în timpul nostru. În afirmațiile şi expunerile Sale, Domnul Isus recunoaşte în Geneza cuvintele Inspirației. Mulți admit că Noul Testament este de origine di-vină, însă, în privința Scripturilor Vechiului Testament, ei nu arată o considerație deosebită, dar aceste două mari părți nu pot fi separate. Apostolii inspirați care au scris Noul Testament îndreaptă continuu mințile celor ce studiază către Scripturile Vechiului Testament. Domnul Hristos îndreaptă mințile tuturor generațiilor, pre-zente şi viitoare, către Vechiul Testament. El Se referă la Noe ca la o persoană li-terală, ce a trăit pe acest pământ; El Se referă la potop ca la un fapt autentic din istorie; El vorbeşte despre caracteristicile acelei generații ca regăsindu-se în acest veac. Cel ce este Adevărul şi Viața a anticipat întrebările şi îndoielile oamenilor cu privire la Vechiul Testament, specificând clar că sunt divine. – Signs of the Times, 20 decembrie 1877

358

Luni, 9 decembrie

SABATUL LUI DUMNEZEU

Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău.

(Exodul 20:10)

Când a creat pământul şi i-a aşezat pe oameni pe el, Dumnezeu a împărțit timpul în şapte perioade. Șase dintre ele ni le-a dat nouă să ne fie pentru pro-

priul nostru folos, să le folosim pentru treburile vremelnice, iar una Și-a rezervat-o pentru Sine. Odihnindu-Se în ziua a şaptea, El a binecuvântat-o şi a sfințit-o. De atunci, ziua a şaptea trebuia să fie considerată ziua de odihnă a Domnului şi păzită cu sfințenie, ca un memorial al lucrării Sale creatoare. Nu ziua întâi, a doua, a treia, a patra, a cincea sau a şasea au fost cele sfințite, sau puse deoparte pentru un scop sfânt; nu a fost vorba de a şaptea parte din timp sau de faptul că nu contează ce zi este, ci a fost vorba de ziua a şaptea, ziua în care Dumnezeu S-a odihnit. (…)

Când a fost dată Legea pe Sinai, Sabatul a fost aşezat în mijlocul preceptelor mo-rale, chiar în centrul Decalogului. Însă instituția Sabatului nu a fost făcută cunoscută atunci pentru prima dată. Porunca a patra îşi are originea la creație. Ziua de odihnă instituită de Creator a fost sfințită de Adam în Edenul cel sfânt şi de oamenii lui Dumnezeu în decursul vremurilor patriarhale. În timpul îndelungatei robii în Egipt, sub stăpâni care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, israeliții nu au putut ține Sabatul; de aceea Domnul i-a scos de acolo ca să poată păstra ziua Sa cea sfântă.

O minune întreită s-a produs în cinstea Sabatului, chiar înainte ca Legea să fie dată la Sinai. În ziua a şasea a căzut o cantitate dublă de mană, în Sabat nu a căzut deloc mană, iar partea de care era nevoie pentru Sabat s-a păstrat nealterată, în timp ce, dacă în altă zi s-ar fi păstrat mană pentru a doua zi, nu ar mai fi fost bună de mâncat. Aici avem dovezi concludente că Sabatul a fost instituit la creație, atunci când au fost puse temeliile pământului, când stelele dimineții izbucneau în cântări şi toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de bucurie. Și caracterul său sacru este şi va rămâne neschimbat până la încheierea timpului. De la creație, fiecare precept al Legii fusese obligatoriu pentru omenire şi aceasta a fost păzită de cei ce se temeau de Domnul. Învățătura potrivit căreia Legea lui Dumnezeu a fost desființată constituie una dintre invențiile lui Satana pentru a duce neamul omenesc la pieire. (…)

Poruncile cele sfinte au fost încredințate în special evreilor; a nu fi israelit însem-na a nu aparține de poporul favorit al lui Dumnezeu… Acum profetul declară că străinul care Îl va iubi pe Dumnezeu şi se va teme de El se va bucura de privilegiile care au aparținut în exclusivitate poporului ales. – Signs of the Times, 28 februarie 1884

359

Marți, 10 decembrie

SABATUL ÎN DISPENSAŢIUNEA EVANGHELIEI

Ferice de omul care face lucrul acesta și de fiul omului care rămâne statornic în el, păzind Sabatul ca să nu-l pângărească

și stăpânindu-și mâna ca să nu facă niciun rău!

(Isaia 56:2)

Profetul Isaia, privind înainte spre dispensațiunea Evangheliei, afirmă într-un mod cât se poate de impresionant obligația de a respecta Sabatul şi binecuvân-

tările care însoțesc păzirea acestuia. (…)Până atunci, circumcizia şi păzirea cu strictețe a legii ceremoniale au reprezentat

condițiile pe baza cărora neamurile puteau fi admise în adunarea lui Israel. Însă aceste criterii aveau să fie desființate de către Evanghelie. „Și pe toți cei ce vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească şi vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce în mun-tele Meu cel sfânt şi-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile-de-tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele.”

Iar apoi, după ce mustră egoismul, violența şi opresiunea lui Israel şi îi îndeam-nă spre fapte ale neprihănirii şi milei, El spune: „Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințeşti pe Domnul, slăvindu-L şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a vorbit.”

Această profeție ajunge de-a lungul secolelor până la vremea când omul păcatu-lui a încercat să elimine una dintre poruncile Legii lui Dumnezeu, să calce în picioa-re Sabatul original al lui Iehova, iar în locul acestuia să înalțe propria sa invenție. (…)

În Eden au fost puse temeliile a două instituții care nu s-au pierdut după căderea în păcat – Sabatul şi căsătoria. Acestea au fost duse de oameni dincolo de porțile paradisului. Toți cei care iubesc şi păzesc Sabatul şi păstrează curăția instituției că-sătoriei chiar prin acest lucru dovedesc că sunt prieteni ai oamenilor şi prieteni ai lui Dumnezeu. Și toți aceia care, prin cuvânt sau faptă, diminuează obligația față de aceste instituții sacre sunt duşmani atât ai lui Dumnezeu, cât şi ai oamenilor şi îşi folosesc influența şi talentele date lor de Dumnezeu pentru a induce o stare de con-fuzie şi stricăciune morală. – Signs of the Times, 28 februarie 1884

360


TEMELIA BIBLICĂ PENTRU SABAT

Este scris: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

(Matei 4:4)

Domnul Hristos S-a împotrivit ispitirilor vrăjmaşului cu singura armă pe care soldatul crucii lui Hristos o poate folosi cu succes: „Stă scris.” Unde? În Ve-

chiul şi în Noul Testament. Cu aceste cuvinte, noi trebuie să ne apărăm pe noi înşine şi să-i avertizăm şi pe alții, propovăduindu-le Cuvântul vieții.

Mulți oameni nu au înțeles niciodată că nu duminica este Sabatul despre care vorbeşte porunca a patra. Folosindu-şi viclenia, Satana a ascuns acest lucru şi a pre-zentat o zi obişnuită ca fiind sacră, făcând astfel ca întreaga lume să se facă vinovată înaintea lui Dumnezeu de călcarea Legii Sale. Mulți sunt cu totul în necunoştință de faptul că ei nu țin porunca a patra. Este esențial ca toți oamenii să caute adevărul în Cartea divină, care ne este călăuză, astfel ca ei să poată lua o decizie după ce sunt în cunoştință cu privire la ceea ce spune Dumnezeu în această chestiune. Oamenii au spus multe lucruri, însă noi nu ne putem întemeia credința pe cuvintele unor persoa-ne. Sunt două aspecte ale acestei chestiuni. Pe de-o parte Dumnezeu Îşi prezintă Legea Sa, pe de altă parte Satana continuă să-şi susțină sabatul său cel fals, contrafăcut. (…)

Duminica este un copil al papalității. Acesta a fost însă hrănit şi crescut de lumea protestantă ca fiind o cerință autentică a lui Iehova; însă nu are temelie în Cuvântul lui Dumnezeu. Lumea creştină este pusă la probă prin felul în care se raportează la acesta. Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să cerceteze Scripturile pentru a găsi dovezi care să susțină păzirea duminicii. Cei care cercetează cu dorința de a afla adevărul vor descoperi că în trecut s-au bizuit pe tradiție şi că au acceptat o instituție a papalității. (…)

Noi suntem răspunzători doar pentru lumina care străluceşte asupra noastră. Po-runcile lui Dumnezeu şi credința lui Isus ne pun la probă. Dacă suntem credincioşi şi ascultători, Dumnezeu Îşi va găsi plăcere în noi şi ne va binecuvânta ca pe cei aleşi ai Săi, poporul Său pus deoparte. Când abundă credința desăvârşită şi iubi-rea desăvârşită, făcându-şi lucrarea în inimile celor care sunt urmaşi ai lui Hristos, aceştia vor exercita o influență puternică. De la ei va emana lumină, împrăştiind întunericul din jurul lor, curățindu-i şi înnobilându-i pe toți cei care ajung în sfe-ra influenței lor şi aducându-i la cunoştința adevărului pe toți cei care vor să fie iluminați şi să meargă pe calea umilă a ascultării.

Binecuvântări mărețe le sunt promise acelora care sfințesc Sabatul lui Dumne-zeu. – Review and Herald, 13 iulie 1897

361

Joi, 12 decembrie

CE ESTE PERMIS SĂ FACI ÎN SABAT?

În altă zi de Sabat, s-a întâmplat că Isus a intrat în sinagogă și învăța pe norod.

Acolo era un om care avea mâna dreaptă uscată.

(Luca 6:6)

Cărturarii şi fariseii Îl urmăreau ca să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Dar El le cunoştea gândurile şi a zis omului

care avea mâna uscată: „Scoală-te şi stai în mijloc.” El s-a sculat şi a stat în picioare. Și Isus le-a zis: „Vă întreb: Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău? A scăpa o viață sau a o pierde?” Astfel, Domnul Hristos a dat răspuns la întrebarea pe care o pusese. „De aceea,” a spus El, „este îngăduit a face bine în zilele de Sabat”.

Adesea, învățătorii poporului afirmaseră, şi într-adevăr aceasta era una din ma-ximele lor, că pentru ei a nu face binele când aveau posibilitatea să-l facă însemna a face rău – că, nesalvând o viață când puteau face acest lucru, se făceau vinovați de ucidere… Ei mergeau pe urma Lui pentru a găsi o ocazie de a-L acuza pe nedrept; Îl urmăreau cu înverşunare şi ură pentru a-I lua viața, şi aceasta în timp ce El salva vieți şi aducea bucurie în multe inimi. Ce era mai bine: a ucide în Sabat, aşa cum plă-nuiau ei să facă, sau a-i vindeca pe cei în suferință, aşa cum obişnuia El să facă? Ce era mai drept: să ucizi în inima ta în ziua cea sfântă a lui Dumnezeu sau să ai iubire față de toți oamenii, dovedind acest lucru prin fapte de bunătate şi milă?

Conducătorii vorbeau între ei cum să scape de acest puternic susținător al nepri-hănirii, ale cărui cuvinte şi fapte îi îndepărtau pe oameni de la învățătorii lui Israel. În ciuda contrainfluenței lor, „lumea”, ziceau ei, „se duce după El”. Însă ei socoteau că puterea şi numărul vor aduce lucrurile pe făgaşul dorit de ei; şi s-au sfătuit împreună cum să-L distrugă.

Vedem acest lucru şi în zilele noastre. Cei care calcă Legea, făcând fără efect po-runcile lui Dumnezeu, aruncă ocară şi acuzații asupra slujitorilor pe care Dumnezeu îi trimite pentru a le îndrepta relele. Ei hotărăsc să-i îndepărteze pe aceşti slujitori, să aducă la tăcere glasul lor pentru totdeauna, în loc de a părăsi acele păcate pentru care au fost mustrați de Dumnezeu. – Review and Herald, 10 august 1897

362

Vineri, 13 decembrie

PREGĂTIREA PENTRU VENIREA LUI ISUS

Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos.

(Tit 2:13)

Domnul Isus vine curând, iar noi, cei care credem, suntem cei care trebuie să dăm această avertizare lumii. Noi trebuie să arătăm, prin îmbrăcămin-

tea noastră, prin conversațiile noastre şi prin faptele noastre, că mintea ne este ațintită asupra unor lucruri mai bune decât treburile şi plăcerile acestei vieți scur-te. Aici nu suntem decât străini şi călători şi trebuie să arătăm că suntem gata şi aşteptăm venirea Domnului nostru. Fie ca lumea să vadă – dragă cititorule – că tu călătoreşti spre o lume mai bună, spre o moştenire care nu putrezeşte; că tu nu îți poți permite să îți petreci viața cu lucrurile acestei lumi, ci că preocuparea ta este aceea de a te pregăti pentru căminul care te aşteaptă în Împărăția lui Dumnezeu.

Cum să facem această pregătire? Supunându-ne poftele şi pasiunile voinței lui Dumnezeu şi aducând în viața noastră roadele sfințirii. Trebuie să facem dreptate, să iubim mila şi să umblăm smerit înaintea lui Dumnezeu. Să-L lăsăm pe Domnul Hristos să intre în inimile noastre şi în căminurile noastre. Trebuie să cultivăm iubi-rea, simpatia, adevărata curtoazie unii față de alții. (…)

Viața noastră trebuie să fie consacrată spre binele şi fericirea semenilor noştri, aşa cum a fost viața Mântuitorului. În aceasta constă bucuria îngerilor şi aceasta este lucrarea în care ei sunt angajați. Spiritul iubirii lui Hristos, ce se sacrifică, este spiritul care umple cerul şi constituie sursa fericirii de acolo. Și acesta trebuie să fie şi spiri-tul nostru, dacă dorim să ajungem în societatea oştirii cereşti. Egoismul şi plăcerea după lucruri deşarte vor fi biruite în mod proporțional cu iubirea lui Hristos, care ne umple inimile şi ne stăpâneşte viața; plăcerea noastră va fi de a sluji altora şi de a face voia Domnului nostru, pe care sperăm să Îl vedem în curând. (…)

Noi trebuie să ajungem să facem binele pentru că aşa e drept, şi nu pentru a evita pedeapsa sau de teamă că o mare nenorocire s-ar putea abate asupra noastră. Vreau să fac binele pentru că găsesc plăcere în neprihănire. Se poate găsi atât de multă feri-cire făcând bine aici, atât de multă satisfacție făcând voia lui Dumnezeu, atât de mul-tă plăcere primind binecuvântarea Sa. Apoi să arătăm că suntem oameni cu judecată sănătoasă, căutând răsplata nu în lumea aceasta, ci în cea care va veni. Să stăm la postul datoriei noastre, credincioşi în a ne îndeplini datoriile, având viața noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, astfel ca atunci când Se va arăta Păstorul cel mare, să „putem primi cununa care nu se poate veşteji, a slavei.” – Signs of the Times, 1887


363


DATORIA PREZENTĂ

În sârguință, fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu duhul. Slujiți Domnului.

(Romani 12:11)

Datoria prezentă a fiecărui copil credincios al lui Dumnezeu este aceea de a aştepta cu răbdare, de a veghea şi de a lucra cu credincioşie până la venirea

Domnului, ca să putem fi pregătiți pentru solemnul eveniment. Însuşirile ade-văratului urmaş al lui Hristos, ale bărbatului desăvârşit în Hristos Isus, ale feme-ii desăvârşite în Hristos Isus se vor vedea în felul cum lucrează, veghează şi Îl aşteaptă pe Domnul. Ei nu se vor pierde în contemplare sau meditație şi nici nu se vor lăsa copleşiți de cine ştie ce treburi importante, ajungând să-şi neglijeze astfel evlavia personală, însă la creştinul echilibrat, devoțiunea personală se va împleti cu lucrul sârguincios şi urmaşii lui Hristos vor fi „în sârguință fără preget”, „plini de râvnă cu duhul, slujind Domnului”. Candelele trebuie pregătite să ardă mereu, ca să poată trimite raze de lumină în întunericul lumii. (…)

Domnul vine curând şi, de aceea, avem nevoie de şcolile noastre, nu ca să fim educați în ele în felul lumii, ci pentru ca instituțiile noastre de educație să se asemene mai mult cu şcolile profeților – să fie locuri în care să putem învăța voia lui Dumne-zeu şi să pătrundem tainele ştiinței, astfel ca să-L putem înțelege mai bine pe Dum-nezeu, lucrările Sale şi caracterul Domnului Isus, pe care L-a trimis El… Poporul lui Dumnezeu trebuie să dobândească tot mai multă pricepere şi experiență, căci de lucru va fi tot mai mult pentru toți, mai ales pentru cei în poziții de răspundere. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, Satana va face eforturi disperate pentru a-i înfrân-ge pe cei care îi pun sub semnul întrebării pretenția de autoritate asupra pământului, iar poporul lui Dumnezeu trebuie să fie pregătit pentru luptă. Dumnezeu cere să fie puse la lucru toate capacitățile cu care i-a înzestrat pe bărbați şi femei, folosindu-şi toate puterile naturale şi cele cultivate spre a face tot ce este necesar… Urmaşii lui Hristos nu pot părăsi postul datoriei lor fără a trăda răspunderea sacră încredințată, fără a-şi pune în pericol propria mântuire şi pe cea a altor suflete. Trebuie să fiți credincioşi față de lucrarea ce vi s-a încredințat, şi nu să căutați ceva nou şi straniu.

Pe măsură ce Domnul Hristos le prezenta marea lucrare ce trebuia făcută şi le făgăduia darul Duhului Sfânt, ucenicii erau nerăbdători să afle dacă aveau să ajungă să vadă împlinirea mult aşteptatei lor nădejdi. Ei L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăția lui Israel?” Domnul le-a mustrat curio-zitatea şi le-a spus: „Nu este treaba voastră să ştiți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” – General Conference Bulletin, trimestrul al IV-lea, 1896, p. 764


364


REFLECTOARE ALE LUI HRISTOS

Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.


Ucenicii nu au putut afla timpul celei de-a doua veniri a Domnului Hristos, însă au înțeles că, numai după primirea Duhului Sfânt, Îl vor mărturisi pe

Domnul Hristos cu putere. Curiozitatea lipsită de răbdare de a cunoaşte timpul stabilit a fost mustrată. Nu ne-a fost dat să cunoaştem acest lucru şi nu trebuie să fim nerăbdători a cunoaşte lucruri pe care Domnul nu ni le-a încredințat nicio-dată, ci le-a păstrat pentru Sine. Însă darul Duhului Său este pentru noi; pe acesta Îl putem aştepta cu încredere şi Îl vom primi cu îmbelşugare; căci nu putem face nimic pentru mântuirea sufletelor fără acest dar divin. Din cauză că viața omului este atât de scurtă, din fiecare eveniment trebuie făcută o ocazie de a ne îmbogăți sufletele cu adevărurile Evangheliei.

Pe măsură ce timpul se apropie de încheiere, trebuie să păstrăm înaintea minții noastre spiritualitatea Legii şi totala lipsă de valoare a unei supuneri formale față de porunci, atitudine ce însoțeşte o religie legalistă. Trebuie înălțate principiile eterne ale adevărului. Caracterul sfânt, de Tată bun, al lui Dumnezeu, trebuie prezentat tuturor. Trebuie să fim conştienți de obligațiile pe care le avem în acțiunile noastre zilnice, ca să putem înțelege relația noastră cu Dumnezeu şi unii față de alții; trebuie să veghem asupra sufletelor pentru că vom da socoteală pentru ele. Trebuie să pre-zentăm înaintea oamenilor nu închipuiri de-ale oamenilor, nu plăsmuirile şi conclu-ziile lor, ci harul lui Dumnezeu, care a fost arătat prin faptul că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veşnică. Trebuie să-L înălțăm pe Isus, pentru ca El să-i atragă pe oameni la Sine. (…)

Cât de greu este pentru ei să conştientizeze nevoia de rugăciune continuă, de pocăință sinceră, de a atinge din ce în ce mai mult desăvârşirea caracterului, care constituie sarea experienței creştine şi dovada lucrării Duhului Sfânt asupra inimii. Duhul Sfânt trebuie să lumineze, să reînnoiască şi să sfințească sufletul.

Fie ca toți să-şi facă acum datoria, lucrând activ împreună cu Domnul Hristos! Reprezentați-L pe Domnul Isus prin exemplul vostru de evlavie creştină, astfel ca harul să poată apărea aşa cum este el – frumos, atrăgător, armonios şi întotdeauna consecvent. O viață de sfințenie nu este o viață de contemplare trândavă, ci o viață plină de lucru sârguincios pentru Mântuitorul, a cărui strălucire merge mereu cres-când, până la miezul zilei. – General Conference Bulletin, trimestrul al IV-lea, 1896, p. 765

365

Luni, 16 decembrie

ACŢIUNE HOTĂRÂTĂ

Puneți-i în negoț până mă voi întoarce.

(Luca 19:13)

Ca adventişti de ziua a şaptea, avem de făcut o lucrare, şi anume aceea de a da mărturie pentru Hristos… Dacă Domnul vine în curând, începeți să

acționați cu hotărâre şi seriozitate, cu interes sporit, pentru a face să crească resur-sele [instituționale], astfel ca o mare lucrare să poată fi făcută în scurt timp.

Cei care au fost aliați cu lumea trebuie să dea atenție invitației Domnului. El spune: „Ieşiți din mijlocul lor şi despărțiți-vă de ei, zice Domnul. Nu vă atingeți de ce este necurat.” Razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească asupra voastră, ca să puteți fi împodobiți cu sfințenie.

Ar trebui acum să considerăm că nu avem nevoie de clădiri şi că, dacă avem cre-dință, avem tot ce ne trebuie? Credința autentică este un principiu activ, iar faptele vor fi o dovadă a existenței acestui principiu în suflet. Trebuie să vă redublați eforturile!

O mare lucrare trebuie făcută pretutindeni în lume şi nimeni să nu se măguleas-că cu gândul că, deoarece sfârşitul este aproape, nu este nevoie să depunem eforturi speciale spre a ridica clădiri pentru instituții de care cauza are nevoie. Toți trebuie să se implice în aceste lucrări, însă răspunderea cea mai mare o au cei cărora li s-au încredințat cele mai mari talente şi cele mai multe resurse. Noi vom fi îndreptățiți prin credință şi judecați prin faptele pe care le facem.

Când Domnul ne va porunci să ne dăm jos armura şi să nu mai facem eforturi pentru a construi şcoli, să nu mai înființăm instituții pentru îngrijirea bolnavilor, pentru adăpostirea orfanilor şi a celor fără cămin şi pentru pastorii istoviți în lucra-re, atunci va fi timpul să ne încrucişăm brațele şi să-L lăsăm pe Domnul să-Și încheie lucrarea, însă acum este ocazia noastră de a ne arăta zelul pentru Dumnezeu. (…)

Dumnezeu face apel pentru misionari locali. Fiecare suflet să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să cheltuiască mai puține mijloace pentru satisfacerea eului, ca să exis-te lucrători activi în toate bisericile. O credință care presupune mai puțin tăgăduieşte caracterul creştin. Credința Evangheliei este una ale cărei putere şi har sunt de origi-ne divină. Atunci să facem evident că Domnul Hristos locuieşte în noi, încetând să mai cheltuim bani pe îmbrăcăminte şi lucruri inutile atunci când cauza lui Hristos are nevoie de resurse, când datoriile nu au din ce să fie plătite în adunările noastre şi când vistieria este goală. „După roadele lor îi veți cunoaşte.” Să nu urmăm noi oare exemplul Aceluia care a devenit sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem deveni bogați?” – General Conference Bulletin, trimestrul al IV-lea, 1896, pp. 765–768.

366


CU CERUL ÎN VIAŢĂ CHIAR DE AICI

Ferice de cei ce țin poruncile Sale, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate.

(Apocalipsa 22:14; KJV)

Dacă vrem să intrăm în ceruri, atunci trebuie să ne luptăm să introducem tot ce este legat de cer în viața noastră de pe pământ. Religia Domnului Hris-

tos nu îl degradează niciodată pe primitor. Aceasta exercită o influență cerească asupra minții şi asupra felului de a fi al oamenilor. Când are acces la inimile celor aspri şi neciopliți, Cuvântul lui Dumnezeu începe un proces de rafinare asupra caracterului, iar cei ce se lasă modelați devin umili şi dornici de a învăța, precum copiii mici… Ei vor fi pietre vii în templul lui Dumnezeu şi sunt ciopliți, tăiați, cizelați pentru a fi corespunzători pentru clădirea lui Dumnezeu. Cei care sunt din fire îngâmfați devin blânzi şi smeriți cu inima. În caracterul lor se produce o schimbare, ei fiind transformați prin înnoirea minții lor şi prin regenerarea pro-dusă de Duhul Sfânt.

Dumnezeu a spus la început: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noas-tră”, însă păcatul aproape a şters chipul moral al lui Dumnezeu din oameni. Această stare lamentabilă nu ar fi cunoscut schimbare sau speranță dacă Domnul Isus nu ar fi venit în lumea noastră pentru a fi Mântuitorul şi Exemplul nostru. În mijlocul degradării morale a acestei lumi, El stă, prin caracterul Său frumos şi fără pată, ca model pe care să-l imităm. Noi trebuie să-L studiem, să-L imităm şi să-L urmăm pe Domnul Isus Hristos. Atunci frumusețea caracterului Său va fi transpusă în viețile noastre, în cuvinte şi fapte… Prin Domnul Hristos, noi putem deține un spirit de iubire şi ascultare de poruncile lui Dumnezeu. Prin meritele Sale, chipul Său moral poate fi refăcut în noi, iar când va avea loc judecata şi vor fi deschise cărțile, noi vom putea beneficia de aprobarea lui Dumnezeu.

Ioan a văzut sfânta cetate, Noul Ierusalim, cu cele douăsprezece porți de mărgă-ritar şi cele douăsprezece temelii de pietre prețioase, coborând de la Dumnezeu din ceruri… Fiecare dintre cei ce vor intra pe acele porți şi vor merge pe străzile cetății va fi fost transformat şi curățit aici pe pământ, prin puterea adevărului, iar cununa slavei nemuritoare va împodobi fruntea celui biruitor.

Națiunile care au păzit adevărul vor intra acolo şi vocea Fiului lui Dumnezeu va pronunța cuvântul de bun-venit cu bucurie: „Ferice de cei ce țin poruncile Sale, ca să aibă drept la pomul vieții.” – Signs of the Times, 22 decembrie 1887

367


ONORAŢI PE DĂTĂTORUL DARURILOR

Ce au văzut în casa ta?


Studiați cazul lui Ezechia. El a fost bolnav pe moarte. A strigat către Domnul şi Dumnezeu a mai adăugat cincisprezece ani la viața lui. „În acelaşi timp […],

împăratul Babilonului a trimis o scrisoare şi un dar lui Ezechia, pentru că aflase de boala şi însănătoşirea lui. Ezechia s-a bucurat şi a arătat trimişilor locul unde erau lucrurile lui de preț, argintul şi aurul, miresmele şi untdelemnul de preț, toată casa lui de arme şi tot ce se afla în vistieriile lui, n-a rămas nimic în casa şi în ținuturile lui pe care să nu li-l fi arătat. Prorocul Isaia a venit apoi la împăratul Ezechia şi l-a întrebat: «Ce au spus oamenii aceia şi de unde au venit la tine? Ce au văzut în casa ta?» Și Ezechia a răspuns: «Au văzut tot ce este în casa mea, n-a rămas nimic în vistieriile mele pe care să nu li-l fi arătat.»”

Vizita ambasadorilor la Ezechia a constituit un test al recunoştinței şi al devoțiunii sale… Dumnezeu îl ridicase de pe patul morții, oferindu-i perspectiva unei vieți noi. Babilonienii auziseră de minunata lui însănătoşire. Ei au fost uimiți că soarele se întorsese cu zece trepte, ca semn al faptului că ceea ce a spus Domnul s-a împlinit. Ei au trimis soli la Ezechia ca să-l felicite pentru însănătoşirea sa. Vizita acestor soli constituia o oportunitate de a-L proslăvi pe Dumnezeul cerurilor. Cât de uşor ar fi fost să le îndrepte atenția spre Dumnezeul dumnezeilor! Însă mândria şi vanitatea au pus stăpânire pe inima lui Ezechia şi, în înfumurarea lui, el a prezentat în fața ochilor lor pizmaşi comorile cu care Dumnezeu Îşi îmbogățise poporul… Nechibzuința sa a pregătit calea pentru dezastrul național. Ambasadorii au dus în Babilon raportul despre bogățiile lui Ezechia, iar împăratul şi sfetnicii lui au plănuit cum să îmbogățească Babilonul cu comorile de la Ierusalim.

Dacă Ezechia ar fi folosit ocazia dată lui de a da mărturie despre puterea, bunăta-tea şi îndurarea Dumnezeului lui Israel, raportul ambasadorilor ar fi fost ca o lumi-nă care străpunge întunericul. Însă el s-a înălțat pe sine mai presus de Dumnezeul oştirilor şi nu I-a dat lui Dumnezeu slava cuvenită. (…)

Ce bine ar fi dacă cei pentru care Dumnezeu a făcut lucruri minunate L-ar pro-slăvi pe El şi ar vorbi despre lucrările Lui minunate. Însă cât de adesea cei pentru care Dumnezeu lucrează sunt ca Ezechia, uitându-L pe Dătătorul tuturor binecu-vântărilor lor! – Signs of the Times, 1 octombrie 1902

368

Joi, 19 decembrie

RESPONSABILI INDIVIDUAL

Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși.

(1 Corinteni 11:28)

Această lume este o şcoală de instruire, iar marele obiectiv al acestei vieți ar trebui să fie acela de a fi demni de glorioasele locaşuri pe care Domnul Isus

S-a dus să le pregătească. Să fim conştienți că această lucrare de pregătire este o lu-crare individuală. Noi nu suntem mântuiți în grupuri. Curăția şi devoțiunea unuia nu va compensa lipsa acestor calități la altul. Fiecare, în mod individual, trebuie să treacă testul. Fiecare trebuie pus la probă şi găsit fără pată, fără zbârcitură sau orice altceva de felul acesta.

Trăim în marea Zi antitipică a Ispăşirii. Domnul Isus este acum în sanctu-arul ceresc, mijlocind pentru păcatele poporului Său, iar judecata celor decedați, neprihăniți, se desfăşoară deja de aproape patruzeci de ani [articol scris în mai 1884]. Cât de curând cazurile celor în viață vor ajunge în fața acestui tribunal nu ştim, însă ştim că ne aflăm la încheierea scenelor istoriei acestui pământ şi suntem chiar la hotarele veşniciei. Este important ca fiecare dintre noi să se întrebe: Cum se prezintă cazul meu în fața curților din ceruri? Vor fi şterse păcatele mele? Am eu defecte de caracter şi sunt atât de orbit în privința acestor defecte de caracter de obi-ceiurile şi ideile lumii, încât păcatul nu îmi mai apare extrem de ofensator în ochii lui Dumnezeu aşa cum este el în realitate? Nu este timp să îngăduim minților noastre să fie absorbite de lucrurile acestui pământ, în timp ce la Dumnezeu ne gândim doar ocazional, iar pentru țara spre care călătorim nu ne pregătim decât puțin.

În Ziua tipică a Ispăşirii, întregului popor i se cerea să-şi smerească sufletele îna-intea lui Dumnezeu. Ei nu trebuiau să smerească sufletele altora, ci această lucrare trebuia să fie între Dumnezeu şi propriul lor suflet. Aceeaşi lucrare de cercetare de sine şi umilință se cere acum fiecăruia dintre noi… Clipe prețioase, de aur, care ar trebui petrecute pentru împodobirea lăuntrică a unui duh bând şi smerit, sunt irosite pentru podoabe vestimentare şi alte lucruri neînsemnate, care nu sunt deloc esențiale pentru binele nostru. (…)

Trăim în vremuri importante şi bogate în evenimente. Suntem aproape acasă. Curând, multele locaşuri pe care Mântuitorul S-a dus să le pregătească vor apărea în fața noastră… Chiar de pe acum putem avea o pace şi o bucurie de nedescris în ini-mile noastre, gândindu-ne la slava aceea şi, în curând, la venirea Domnului Hristos, premiul de la finalul alergării creştine va fi al nostru pentru a ne bucura de-a lungul veacurilor nesfârşite. – Signs of the Times, 29 mai 1884

369


PLOAIA TÂRZIE

Cereți de la Domnul ploaie în timpul ploii târzii! Domnul scoate fulgerele și vă trimite o ploaie îmbelșugată.

(Zaharia 10:1; KJV)

În Orient, ploaia timpurie cade în timpul semănatului. Aceasta este necesară pen-tru ca sămânța să poată încolți. Sub influența ploilor binefăcătoare, plantele fira-

ve încep să răsară. Ploaia târzie, care cade aproape de încheierea sezonului agricol, face să se coacă grânele şi le pregăteşte pentru seceriş. Domnul foloseşte aceste lucrări din natură pentru a ilustra lucrarea Duhului Sfânt. Aşa cum roua şi ploaia cad primele pentru a face sămânța să germineze, la fel Duhul Sfânt este dat pentru a duce mai departe, de la un stadiu la altul, procesul creşterii spirituale. Coacerea grânelor reprezintă încheierea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. (…)

Ploaia târzie, care coace secerişul pământului, reprezintă harul spiritual care pregăteşte biserica pentru venirea Fiului omului. Însă, dacă nu cade întâi ploaia tim-purie, nu va fi viață; firul verde nu poate răsări. Dacă aversele timpurii nu şi-au făcut lucrarea, ploaia târzie nu poate face ca sămânța să ajungă la desăvârşire.

Lucrarea pe care Dumnezeu a început-o în inima omului prin lumina şi cunoştința pe care i le dă trebuie să progreseze continuu. Fiecare trebuie să îşi simtă propria nevoie. Inima trebuie să fie golită de orice întinare şi curățită pentru ca Du-hul Sfânt să poată locui în ea. Primii ucenici s-au pregătit pentru revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii prin mărturisirea şi părăsirea păcatelor, prin rugăciuni fierbinți şi prin consacrare față de Dumnezeu. Aceeaşi lucrare, doar că de proporții mai mari, trebuie să aibă loc acum. (…)

Doar aceia care trăiesc conform luminii pe care deja o au vor primi şi mai multă lumină. Dacă nu înaintăm zilnic în trăirea virtuților creştine active, nu vom putea recunoaşte manifestările Duhului Sfânt prin ploaia târzie. Aceasta s-ar putea să cadă pretutindeni în inimile din jurul nostru, însă noi nu ne vom da seama de acest lucru şi nu o vom primi.

În niciun punct al experienței noastre nu ne putem dispensa de acest ajutor care ne face în stare să o începem. Binecuvântările primite prin ploaia timpurie ne sunt necesare până la sfârşit. – Review and Herald, 2 martie 1897


370


ACCEPTĂ INVITAŢIA

Ieși la drumuri și la garduri și, pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre ca să mi se umple casa.

(Luca 14:23)

Un om care fusese invitat la ospățul la care venise şi Hristos, în casa unuia dintre fruntaşii farisei, şi care Îl auzise pe Domnul Hristos spunând care este

datoria celor care s-au bucurat de bunătățile lui Dumnezeu a exclamat plin de mulțumire de sine: „Ferice de cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu.” El intenționase să distragă atenția celor de la ospăț de la subiectul datoriei lor practi-ce. Însă, în loc de aceasta, ocazia a fost folosită pentru rostirea unei parabole care avea o semnificație mult mai profundă şi avea să prezinte şi mai clar în fața celor adunați caracterul şi valoarea privilegiilor pe care le aveau. (…)

Domnul Hristos a trimis o invitație la un ospăț care Îl costase mult. El a trimis Duhul Său cel Sfânt ca să mişte inimile profeților şi oamenilor sfinți din vechime ca să-i invite pe cei din poporul Său ales la ospățul bogat al Evangheliei… Omul care încercase să distragă atenția celor adunați a vorbit cu multă convingere, ca şi când era sigur că va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu. Însă Domnul Isus l-a avertizat pe el şi pe cei prezenți cu privire la pericolul de a respinge invitația prezentă la ospățul Evangheliei. (…)

Domnul a trimis mai întâi invitația poporului Său ales, însă ei au desconsiderat-o şi L-au respins. Cât de superficiale şi neîntemeiate erau scuzele pe care le aduceau! Însă sunt oare scuzele pe care le aduc oamenii în acest veac mai solide decât cele care erau aduse în timpul Domnului Hristos?

Unii dintre cei invitați exclamă: „Te rog să mă scuzi. Dacă voi veni, vecinii mei vor râde şi îşi vor bate joc de mine şi nu pot să suport disprețul lor. Trăiesc între ei de mult timp şi nu vreau să nu le fiu pe plac…” Alții trebuie să-şi plătească pământurile şi să ridice construcții pe ele, şi puterile minții, ale sufletului şi trupului sunt absor-bite în treburile lor vremelnice. (…)

Această solie prețioasă a ajuns şi la noi, în aceste vremuri din urmă… Invitația ne-a fost dată: „Veniți, căci iată că toate lucrurile sunt gata.”

Domnul Hristos Și-a dat propria viață pentru răscumpărarea poporului Său şi doreşte ca acesta să ia aminte la înalta sa chemare, cu perspective veşnice. – Review and Herald, 5 noiembrie 1895


371


PÂNĂ LA MARGINILE PĂMÂNTULUI

Şi-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.


Domnul Hristos a încredințat ucenicilor Săi lucrarea pe care o lăsase în mâna lor, începând din Ierusalim. Ierusalimul fusese scena actului uimitor pe care

El l-a făcut față de neamul omenesc. Acolo El a suferit, a fost respins şi condam-nat. Provincia Iudeea fusese locul naşterii Sale. Acolo, în trup omenesc, a umblat printre oameni, şi doar puțini au fost aceia care au înțeles cât de aproape ajunsese cerul de pământ atunci când Isus era printre ei. Lucrarea ucenicilor trebuia să înceapă din Ierusalim.

Însă lucrarea nu trebuia să se oprească aici. Ea trebuia să se extindă până la cele mai îndepărtate locuri de pe pământ. Domnul Hristos le spusese ucenicilor Săi: „Voi ați fost martori ai vieții Mele de sacrificiu de Sine în folosul lumii. Ați fost martori ai eforturilor pe care le-am făcut pentru Israel. Deşi ei nu au vrut să vină la Mine ca să aibă viață, deşi preoții şi conducătorii au făcut cu Mine ce au vrut ei, deşi M-au respins, aşa cum a prezis Scriptura, vor mai avea totuşi o posibilitate de a-L accepta pe Fiul lui Dumnezeu. Ați văzut că pe toți cei ce vin la Mine mărturisindu-şi păca-tele, Eu Îi primesc cu bucurie. «Pe cel ce vine la Mine, nu îl voi izgoni afară.» Toți cei care doresc pot fi împăcați cu Dumnezeu şi pot primi viața veşnică. Vouă, ucenicilor Mei, vă încredințez această solie a îndurării. Aceasta trebuie dată mai întâi lui Israel, iar apoi tuturor neamurilor, limbilor şi popoarelor.” (…)

Prin darul Duhului Sfânt, ucenicii aveau să primească o putere extraordinară. Mărturia lor avea să fie confirmată prin semne şi minuni.

Ucenicii trebuiau să-şi înceapă lucrarea de acolo de unde se aflau. Nu trebuiau să ocolească niciun câmp, oricât de greu sau nepromițător ar fi fost. La fel, toți cei ce lucrează pentru Hristos, trebuie să înceapă acolo unde se află. În familiile noastre poate că există suflete dornice de simpatie, flămânde după pâinea vieții. Poate că sunt copii care trebuie crescuți pentru Hristos. Sunt oameni fără Dumnezeu chiar la uşile noastre. Să ne facem cu credincioşie lucrarea care este cea mai apropiată de noi. Apoi eforturile noastre pot fi extinse mai departe, pe măsură ce mâna lui Dumne-zeu ne conduce pe cale. Lucrarea multora pare restricționată de circumstanțe, însă, oricare ar fi cazul, dacă aceasta este împletită cu credință şi sârguință, ea va fi simțită până în cele mai îndepărtate părți ale pământului. Lucrarea lui Hristos când a fost pe pământ a părut că este limitată la un câmp îngust, însă mulțimi din toate țările au auzit solia Sa. – Review and Herald, 9 octombrie 1913

372

Luni, 23 decembrie

PRIMA ŞI A DOUA VENIRE

El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.

(Matei 24:31)

Conducătorii națiunii iudaice aveau Scripturile Vechiului Testament, care pre-ziseseră în mod clar felul primei veniri a Domnului Hristos. Prin profetul

Isaia, Dumnezeu descrisese înfățişarea şi misiunea Domnului Hristos, spunând: „Disprețuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferința…”

Toate evenimentele minunate de care era legată cea de-a doua venire, ei le aşteptaseră să aibă loc la prima Sa venire. De aceea, când a venit, ei nu L-au primit. (…)

Între prima şi cea de-a doua venire a lui Hristos există un contrast izbitor. Niciun limbaj omenesc nu ar putea descrie scenele celei de-a doua veniri a Fiului omului pe norii cerului. El va veni în slava Sa, în slava Tatălui şi a sfinților îngeri. El va veni îmbrăcat în haine de lumină, pe care le poartă încă din zilele veşniciei. Îngerii Îl vor însoți... Sunetul trâmbiței va fi auzit chemându-i pe cei morți afară din morminte.

În timp ce [conducătorii iudei] privesc slava Lui, în mintea lor apare amintirea Fiului omului în trup omenesc. Îşi aduc aminte cum s-au purtat cu El, cum L-au respins şi cum s-au situat de partea marelui apostat. Scenele vieții lui Isus le vin în minte în toată claritatea. Tot ce a făcut El, modul umil în care a venit aici jos pentru a-i scăpa de povara păcatului, toate acestea le apar înainte ca osândire. (…)

Trăim acum pericolele zilelor de pe urmă. Scenele de luptă se perindă cu repezi-ciune şi ziua cea mare este la uşi. Suntem pregătiți pentru aceasta?

Fiul omului le va da celor neprihăniți cununa vieții veşnice, iar ei „Îl slujesc zi şi noapte în templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiță. Căci Mielul care stă în mijlocul scaunului de domnie va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” – Review and Herald, 5 septembrie 1899

373


CE DAR!

Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine.

(Ioan 14:3)

Timpul trădării lui Isus, al suferințelor şi răstignirii Sale se apropia şi, în timp ce ucenicii se adunau în jurul Lui, Domnul le-a vorbit despre evenimentele

sumbre care urmau să aibă loc, iar inimile lor s-au umplut de tristețe. Pentru a-i mângâia, El le-a spus aceste cuvinte: „Să nu vi se tulbure inima… Mă voi întoar-ce şi vă voi lua cu Mine.” El le-a îndreptat mințile de la acele scene dureroase la locaşurile din ceruri şi la timpul reîntâlnirii din Împărăția lui Dumnezeu… Deşi trebuia să plece de la ei şi să Se suie la Tatăl, lucrarea Sa pentru cei pe care i-a iubit nu avea să se sfârşească. El avea să pregătească locaşuri pentru aceia care, pentru El, au fost străini şi călători pe pământ…

După învierea Sa, „El i-a dus până spre Betania. Și-a ridicat mâinile şi i-a bine-cuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei şi a fost înălțat la cer.” Vi-i puteți imagina spunându-şi unul altuia când se întorceau în Ierusalim: „Ei, Domnul ne-a părăsit. Ce rost mai are să încercăm că câştigăm urmaşi pentru Isus? Să ne întoar-cem la mrejele noastre.” Nu există nicio relatare despre o asemenea conversație între ei. Nu există niciun rând scris şi nici măcar vreo aluzie la faptul că ei ar fi avut în gând să părăsească lucrarea Domnului lor înălțat şi să se ocupe de treburile lor şi de cele ale lumii. Mâna Mântuitorului fusese întinsă spre binecuvântarea ucenicilor pe care îi lăsase în urmă atunci când S-a înălțat. Ei văzuseră slava Sa. El plecase pentru a pregăti locaşuri pentru ei. Mântuirea le fusese oferită şi, dacă ei aveau să îndepli-nească cu credincioşie condițiile pentru aceasta, cu siguranță ştiau că Îl vor urma în acea lume unde bucuria nu are sfârşit. Inimile lor erau pline de cântări de bucurie şi laudă.

Avem cu toții aceleaşi motive de recunoştință. Învierea şi înălțarea Domnului nostru constituie dovada sigură a biruinței sfinților lui Dumnezeu asupra morții şi a mormântului şi o garanție că cerul este deschis pentru aceia care îşi spală hainele caracterului şi le albesc în sângele Mielului. Domnul Isus S-a suit la Tatăl ca repre-zentant al neamului omenesc şi Dumnezeu îi va duce pe cei care reflectă chipul Său acolo unde vor putea privi şi vor putea fi părtaşi ai slavei Sale. (…)

Să mergem împreună mai departe pentru a avea parte de marea răsplătire şi să ne alăturăm corului celor mântuiți! Dacă dorim să ajungem să cântăm laude lui Dumnezeu în ceruri, trebuie ca mai întâi să I le cântăm aici. – Signs of the Times, 27 ianuarie 1888

374


FĂGĂDUINŢA ÎMPLINITĂ

Intră în bucuria stăpânului tău.

(Matei 25:21)

Deşi au privit cu toată atenția spre cer până ce Domnul lor nu S-a mai văzut, ucenicii nu au putut observa îngerii care erau în jurul Comandantului lor

iubit. Domnul Isus conducea o mulțime care înviaseră din morți în momentul învierii Sale. Pe măsură ce acea mulțime glorioasă se apropie de porțile cetății veşnice, îngerii cântă: „Porți, ridicați-vă capetele, ridicați-vă porți veşnice, ca să intre Împăratul slavei.” Iar îngerii ce păzesc porțile răspund: „Cine este acest Îm-părat al slavei?” Îngerii însoțitori răspund: „Domnul oştirilor, El este Împăratul slavei.” În timp ce alaiul triumfător intră, îngerii vor să se plece în adorare în fața Domnului slavei, însă El îi opreşte. Înainte de a primi omagiul lor, El trebuie să se asigure că sacrificiul Său pentru neamul omenesc decăzut a fost acceptat de Tatăl. El trebuie să Se asigure că prețul plătit pentru răscumpărarea celor pierduți a fost suficient pentru a-i răscumpăra de sub puterea păcatului şi a morții… Acolo, în splendoarea din curțile cereşti, printre zeci de mii de mii care aşteaptă să-şi arun-ce coroanele la picioarele Sale, El nu-i uită pe aceia pe care i-a lăsat pe pământ să îndure împotrivire, ocară şi dispreț. După ce Tatăl L-a asigurat că răscumpărarea plătită este acceptată, El mai are o cerere pentru cei care cred în El şi Îl urmează: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” El a cerut ca ucenicii Săi să poată intra în bucuria Sa şi să aibă parte de slava Sa şi, în cele din urmă, cel care este slujitor credincios al Domnului să poată auzi cuvintele: „Intră în bucuria stăpânului tău.”

Când a terminat de înaintat cererile Sale, Tatăl a dat porunca: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine.” Atunci cântări de bucurie şi iubire străbat curțile cereşti: „Vrednic, vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat şi trăieşte iarăşi, biruitor, triumfător!” Și acest Isus, pe care mulțimi fără număr de oşti cereşti îşi găsesc plăce-rea să-L adore, va veni din nou pentru a-Și împlini promisiunea şi a primi la Sine pe aceia care-L iubesc. Nu avem noi un motiv extraordinar să ne bucurăm? Împlinirea speranței noastre este gata să aibă loc; cei credincioşi vor intra curând în bucuria stăpânului lor. – Signs of the Times, 27 ianuarie 1888

375

Joi, 26 decembrie

O HOTĂRÂRE

Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.

(Geneza 32:26)

Este nevoie de eforturi serioase ca să putem primi tărie de la Dumnezeu pentru a ne împotrivi vrăjmaşului atunci când el se va năpusti asupra lumii ca un

potop. Trebuie să facem tot ce putem, până la agonie, pentru a ne supune eul, căci mulțumirea de sine şi îngăduința de sine constituie cele mai amăgitoare păcate, care adorm conştiința şi orbesc înțelegerea… Avem nevoie de dorința arzătoare a văduvei insistente şi a femeii siro-feniciene – o hotărâre care nu va fi respinsă.

Mulți, foarte mulți fac greşeala fatală neluând în seamă această lecție a providenței lui Dumnezeu. Pacea şi odihna pot fi asigurate doar prin luptă. Puterile luminii şi ale întunericului îşi desfăşoară forțele în fața noastră, iar noi trebuie individual să luăm parte în această luptă. Iacov s-a luptat toată noaptea cu Dumnezeu înainte de a obține biruința. Pe când îşi înălța cererile lui Dumnezeu în rugăciune, el a simțit o mână puternică atingându-l şi, crezând că este mâna unui duşman, s-a folosit de toată puterea pe care o avea pentru a i se împotrivi. S-a luptat timp de multe ore, însă nu l-a putut birui pe împotrivitorul său, dar nu şi-a permis să se relaxeze nicio clipă, ca să nu fie înfrânt şi să-şi piardă viața… Atunci Străinul a încheiat lupta. A atins coapsa lui Iacov, iar puterea luptătorului a fost paralizată. Până atunci, Iacov nu ştiuse cine era cu adevărat Cel cu care se luptase, iar acum, şchiopătând şi plângând, implora să-i fie cruțată viața.

Un Înger cu siguranță că se putea desprinde uşor din strânsoarea lui Iacov, însă El nu a făcut acest lucru. „Lasă-Mă să plec”, a spus El, „căci se revarsă zorile”. Însă de la suferindul, dar hotărâtul Iacov a venit răspunsul: „Nu te las să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Lacrimile şi rugămințile lui au obținut ceea ce prin luptă nu reuşise. „Care îți este numele?” a întrebat Îngerul. „Și el a spus: „Iacov.” Apoi a zis: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor…” Și l-a binecuvântat acolo.

În lucrarea de pregătire este nevoie de hotărâre, abnegație şi eforturi consacra-te… Doar prin efort serios, hotărât şi credință în meritele Domnului Hristos putem birui şi câştiga Împărăția cerurilor. Timpul nostru pentru lucrare este scurt. Dom-nul Hristos va veni curând a doua oară. – Youth’s Instructor, 24 mai 1900

376


SCHIMBARE ÎN ÎMBRĂCĂMINTE

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc ca să te îmbogățești și haine albe ca să te îmbraci cu ele.

(Apocalipsa 3:18)

Domnul Isus a trimis o solie cât se poate de solemnă bisericii din Laodice-ea… În sfatul către Martorul credincios, El prezintă înaintea poporului Său

necesitatea de a fi îmbrăcați în hainele albe ale neprihănirii Sale. Fiecare invitat la ospățul nunții Mielului va fi îmbrăcat cu această haină imaculată. Însă Satana face tot ce poate ca aceia care au fost păcătoşi să nu poarte această haină nepăta-tă şi caută să obțină puteri nelimitate asupra lor. Disputa pentru cei care au fost cumpărați prin sângele lui Hristos este descrisă de profet. El spune: „El mi-a arătat pe marele-preot Iosua stând în picioare înaintea Îngerului Domnului şi pe Satana stând la dreapta lui ca să-l pârască. Domnul a zis lui Satana: «Domnul să te mus-tre, Satano! Domnul să te mustre, El, care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?»”

Iosua îi reprezintă pe aceia care înalță, în pocăință, rugăciuni fierbinți la tronul harului, iar Satana stă acolo ca adversar al lor ca să-i acuze în fața lui Hristos. Profe-tul continuă: „Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor care erau înaintea Lui: «Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el.» Apoi a zis lui Iosua: «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare…»”

Haina de nuntă este neprihănirea Domnului Hristos şi reprezintă caracterul ace-lora care vor fi acceptați ca oaspeți la nunta Mielului. Cei care au călcat Legea, care au comis păcate, nu pot găsi calități mântuitoare în Lege, care îi condamnă, însă Domnul Hristos a devenit purtătorul de păcate al întregii lumi.

Cei care Îl primesc pe Domnul Hristos ca Mântuitor al lor personal Îi predau Lui voința lor şi acceptă voia şi calea Lui. Ei aruncă păcatele lor asupra Lui şi primesc şi se bucură de neprihănirea atribuită a lui Hristos. Ei ştiu ce înseamnă să fii îm-brăcat în haine albe… „Cel care crede în Fiul are viață veşnică.” – Youth’s Instructor, 21 octombrie 1897


377


FOLOSIŢI CE AVEŢI

Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni.

(Coloseni 3:23)

Fiecare individ, de la cel mai de jos şi umil până la cel mai mare, de sus, este un agent moral şi este înzestrat cu capacități pentru care este răspunzător înaintea

lui Dumnezeu.Fie ca cei ce se ocupă de afaceri să procedeze în aşa fel încât să aducă slavă Dom-

nului lor prin credincioşia lor. Fie ca în tot ceea ce fac să se vadă religia lor şi spiritul lui Hristos. Fie ca mecanicul să fie un reprezentant sârguincios şi credincios al Ace-luia care a trudit în treburile umile ale vieții în cetățile din Iudeea. Fie ca toți cei ce poartă numele lui Hristos să lucreze astfel încât ceilalți, văzând faptele lor bune, să aducă slavă Creatorului şi Răscumpărătorului lor. (…)

Cei care au fost binecuvântați cu talente speciale nu ar trebui să disprețuiască valoarea serviciilor acelora care sunt mai puțin înzestrați decât ei. Cel mai neînsem-nat talant este un talant de la Dumnezeu. Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, acel singur talant, folosit cu sârguință, va fi dublat, iar cei doi talanți puşi în serviciul lui Hristos vor ajunge patru; şi astfel cel mai umil instrument poate creşte în putere şi utilitate.

Noi suntem răspunzători doar pentru talanții pe care ni i-a dat Dumnezeu. Domnul nu îl mustră pe cel ce şi-a pus în lucru talanții şi i-a dublat, folosindu-şi iscusința. Cei care îşi dovedesc în felul acesta credincioşia pot fi lăudați şi răsplătiți; însă cei care lenevesc în vie, care nu fac nimic, sau fac cu neglijență lucrarea Dom-nului, îşi arată de fapt adevărata lor atitudine, prin faptele lor, față de lucrarea la care au fost chemați,. Ei arată că inimile lor nu sunt implicate în lucrarea pentru care au fost angajați. (…)

Nimeni să nu se plângă că nu are talente mai mari pe care să le folosească pentru Domnul… Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru capacitățile pe care le aveți şi rugați-vă ca să puteți îndeplini responsabilitățile care vi s-au încredințat. Dacă doriți să fiți mai folositori, mergeți la lucru şi veți dobândi lucrurile pe care vă plângeți că nu le aveți. Mergeți la lucru cu răbdare statornică şi faceți tot ce puteți mai bine, fără să țineți seama de ceea ce fac alții… Să nu gândiți şi să nu spuneți: O, dacă mi s-ar încredința o lucrare mai mare! O, dacă aş avea slujba aceea sau aceea! Faceți-vă datoria acolo unde vă aflați. Investiți cât puteți mai bine talantul ce vi s-a încredințat chiar acolo, în locul unde vă aflați, şi acea lucrare pe care o faceți va conta cel mai mult înaintea lui Dumnezeu. – Review and Herald, 26 octombrie 1911


378


FERICITA NĂDEJDE

Să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie.

(Tit 2:12)

Suntem îndemnați să trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie în această lume şi să aşteptăm arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hris-

tos. Unii au avut o obiecție cu privire la lucrarea mea, deoarece eu spun că este datoria noastră să aşteptăm venirea lui Hristos pe norii cerului. Ei obişnuiesc să spună: „Ai crede că ziua Domnului este la uşi când o auzi pe sora White vorbind despre venirea Domnului Hristos; dar ea tot predică despre acest subiect de patru-zeci de ani şi Domnul nu a venit încă.” Aceeaşi obiecție putea fi adusă şi împotri-va cuvintelor Domnului Hristos Însuşi. El a spus, prin gura ucenicului Său iubit: „Iată, Eu vin curând”, iar Ioan a răspuns: „Amin, vino Doamne, Isuse!”

Domnul Isus a rostit aceste cuvinte ca nişte cuvinte de avertizare şi încurajare pentru poporul Său. De ce nu le-am da atenție? Domnul a spus că cei credincioşi vor fi găsiți veghind şi aşteptându-L. Servul cel necredincios spusese: „Stăpânul zăboveşte să vină” şi a început să bată pe tovarăşii lui de slujbă şi să mănânce şi să bea cu bețivii.

Timpul exact al celei de-a doua veniri a lui Hristos nu ne este descoperit. Dom-nul Isus a spus: „Niciun om nu cunoaşte ziua sau ceasul acela”. Însă El ne-a dat anu-mite semne ale venirii Sale, spunându-ne: „Când veți vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiți că Împărăția lui Dumnezeu este aproape.” El a poruncit ca, pe măsură ce apar semnele venirii Sale, „să vă uitați în sus şi să vă ridicați capetele pentru că izbăvirea voastră se apropie”. Și, în vederea acestor lucruri, apostolul a scris: „Dar voi, fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț. Voi sunteți fii ai luminii şi fii ai zilei.” Deoarece nu ştim ceasul venirii lui Hristos, noi tre-buie să trăim cu cumpătare în veacul de acum, „aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.”

Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne poată răscumpăra din orice nelegiuire şi să-Și curățească pentru Sine un popor deosebit, plin de râvnă pentru fapte bune. Poporul Său trebuie să-şi păstreze caracterul deosebit de repre-zentant al Său. Există o lucrare de făcut pentru fiecare din cei care fac parte din acest popor… Aşa cum spunea apostolul: „Noi nu suntem ai nopții, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să veghem şi să fim treji.” – Signs of the Times, 24 iunie 1889

379

Luni, 30 decembrie

PREGĂTIREA PENTRU CERURI

Şi i-au pus o mitră curată pe cap și l-au îmbrăcat în haine.

(Zaharia 3:5)

Pe măsură ce ne apropiem de pericolele zilelor din urmă, ispitele vrăjmaşului devin tot mai puternice şi mai hotărâte. Satana a coborât cu mare putere, pen-

tru că ştie că timpul lui este scurt, şi lucrează cu „toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării”. Avertizarea ajunge la noi prin Cuvântul lui Dumne-zeu pentru că, dacă i-ar fi cu putință, el i-ar înşela chiar şi pe cei aleşi.

Evenimente deosebite vor avea loc curând în lume. Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Timpul încercării va veni curând asupra poporului lui Dumnezeu. Apoi va veni acel decret care va interzice celor ce păzesc Sabatul Domnului să cum-pere sau să vândă, şi ei vor fi amenințați cu pedeapsa şi chiar cu moartea dacă nu vor ține ca Sabat ziua întâi a săptămânii. (…)

În timpul de strâmtorare, Satana îi va stârni pe cei nelegiuiți şi ei îi vor înconjura pe cei din poporul lui Dumnezeu pentru a-i distruge. Însă el nu ştie că în dreptul numelor lor, în cărțile din ceruri, a fost scris „iertat”. El nu ştie că s-a dat porunca: „Dezbrăcați-i de hainele lor murdare” şi „îmbrăcați-i cu haine albe” şi „puneți-le o mitră curată pe cap”.

În timp ce vorbim despre nevoia de a ne despărți de păcat, să nu uităm că Dom-nul Hristos a venit în această lume pentru a-i mântui pe păcătoşi şi că „el poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.” Este privi-legiul nostru de a crede că El ne poate curăța de orice pată sau urmă de păcat. Noi nu trebuie să limităm puterea Sfântului lui Israel. El doreşte ca noi să venim la El chiar aşa cum suntem, păcătoşi şi întinați. Sângele Lui îşi face lucrarea în mod eficient. Eu vă rog fierbinte să nu mai întristați pe Duhul Său continuând a mai păcătui. Dacă veți cădea în ispită, nu vă descurajați. Această făgăduință ajunge de-a lungul timpu-lui până la noi: „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit.” Ar fi suficientă şi numai această făgăduință pentru ca de pe buzele muritorilor să se înalțe continuu o cântare de recunoştință. Să adunăm, aşadar, aces-te prețioase nestemate ale făgăduinței, iar când Satana ne acuză de marea noastră păcătoşenie şi ne ispiteşte să ne îndoim de puterea lui Dumnezeu de a ne mântui, să repetăm cuvintele Domnului Hristos: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” – Review and Herald, 19 noiembrie 1908

380


CERUL JOS ŞI CERUL SUS

Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.

(Romani 15:4)

Avem o singură perioadă de probă în care să ne formăm caracterul, iar destinul nostru depinde de caracterul pe care ni-l formăm. Cei care, prin harul lui

Hristos, şi-au format pe pământ caractere care poartă amprenta cerului vor ajunge la maturitate prin influența plină de har a Duhului Sfânt în vederea dobândirii răsplătirii veşnice. Ei devin părtaşi de natură divină, scăpând de întinarea care este în lume prin pofte. Este o conştientizare a faptului că ne-am format caractere după modelul celui al Domnului Hristos şi acest lucru atrage după sine înălțarea de cântări de laudă şi recunoştință pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Cei care apreciază bunătatea, îndurarea şi iubirea Domnului Hristos şi care, privind la El, sunt schimbați după chipul Său vor primi viața veşnică. Însuşirile caracterului lor sunt asemenea celor ale lui Hristos şi ei nu pot pierde odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. (…)

Dacă vrem să vedem cerul, trebuie să avem cerul aici jos. Trebuie să avem şi un cer în care să mergem. Trebuie să avem cerul în familiile noastre şi, prin Hris-tos, să ne apropiem continuu de Dumnezeu. Domnul Hristos este marele centru de atracție, iar copilul lui Dumnezeu, ascuns în Hristos, se întâlneşte cu Dumnezeu şi se pierde în ființa divină. Rugăciunea este viața sufletului; ea înseamnă să ne hrănim cu Hristos; înseamnă să ne întoarcem cu totul fețele spre Soarele Neprihănirii. Și, în timp ce noi ne întoarcem fața către El, şi El Îşi întoarce fața către noi. (…)

Prin rugăciuni simple, fierbinți, înălțate cu căință, dorința după cer creşte mult. Niciun alt mijloc al harului nu poate fi folosit pentru ca sănătatea sufletului să poa-tă fi păstrată. Rugăciunea aduce sufletul în legătură imediată cu izvorul vieții şi întăreşte nervii şi muşchii spirituali ai experienței noastre religioase, căci noi trăim prin credință şi Îl vedem pe Acela care este nevăzut. (…)

Cuvântul lui Dumnezeu este un grânar spiritual din care sufletul poate primi hrana care îi întreține viața. Cercetând cu atenție Cuvântul lui Dumnezeu, vom des-coperi învățături, precepte, făgăduințe, sfaturi, îndemnuri şi cuvinte de încurajare care vor satisface toate nevoile oricărei minţi omeneşti. Din acesta, omul îşi poa-te lua tot ce are nevoie pentru a fi destoinic pentru orice lucrare bună, căci „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” – Signs of the Times, 31 iulie 1893

D ininima - Biserica Adventistă · vom putea înainta în sfințenie şi vom corespunde pentru...

Documents

Transcript of D ininima - Biserica Adventistă · vom putea înainta în sfințenie şi vom corespunde pentru...