Universitatea ”Petre Andrei” din IașiFacultatea de Drept

REFERATla disciplina Organizații internaționale

Titlul referatului: CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIȚIE

Titular de disciplină: Lect.univ.drd. Roxana Alina Petrarue-mail: rrroxana@yahoo.com

Autor: URSACHE DIANA ȘTEFANIA Anul II, Seria A

e-mail: diana.ursache@innobit.ro

Iași, iunie 2011

CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIȚIE

1. Aspecte introductive

Apariţia şi evoluţia ideii de integrare europeană şi a Uniunii Europene reprezintă un

proces îndelungat, care ar putea fi împărţit în două perioade: cea a eforturilor pentru

realizarea integrării europene de până în anul 1993 şi cea de implementare a regulilor

referitoare la integrarea europeană şi la Uniunea Europeană din 1993 și până în prezent.

Climatul favorabil integrării a creat premizele apariţiei primelor organizaţii în acest

scop, primele fiind cele militare şi apoi cele economice, urmând ulterior și fuziunea

instituțională.

Examinarea acțiunilor instituțiilor comunitare, ca și cele ale statelor membre, precum

și acțiunile cetățenilor statelor membre, a fost încredințată unui cadru legal comunitar

reprezentat de organe de jurisdicție cu o competență specială comunitară. Astfel, sistemul

jurisdicțional al Uniunii Europene vine să completeze sfera instituțiilor care stau la baza

Uniunii Europene prin înființarea Curții de Justiție. Aceasta este o instituție jurisdicțională ce

veghează la aplicarea dreptului comunitar, soluționând disputele dintre statele membre și

Comisia Europeană, dintre instituțiile Uniunii Europene, dintre persoane fizice și juridice și

Uniune. Curtea Europeană de Justiție are misiunea de a asigura aplicarea, interpretarea și

respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

2. Organizarea și funcționarea Curții Europene de Justiție

Necesitatea înființării unei astfel de instituții s-a resimțit încă din perioada lucrărilor

pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris (CECO). Curtea era văzută ca un organ de

control de control al legalității actelor emise de Înalta Autoritate și Consiliul special al

miniștrilor (instituții CECO) și, în același timp, trebuie să asigure echilibrul între aceste

instituții și statele membre și sa garanteze neamestecul instituțiilor CECO în problema

suveranității statelor membre.1 Ulterior, cele două Tratate de la Roma, acte institutive ale

1 Filipescu, Ion, Fuerea, Augustin, Drept Institutional Comunitar European, Editura Actami, Bucuresti, 1999, pag. 126

CEE și CECA, ca și cele două Protocoale ce le completează prevăd înființarea Curții de

Justiție, având același rol ca și curtea înființată prin Tratatul de la Paris, în virtutea art. 31 –

45 din Tratat.

De la înființarea sa, din 1952 și până în prezent, Curtea de la Luxemburg a fost

sesizată cu peste 8600 de cauze. Numărul acestora a fost într-o continuă creștere și ca urmare

s-a simtit nevoia degrevării acesteia, lucru realizat prin înființarea Tribunalului de Primă

Instanță în 1989 de Consiliul de miniștri la cererea Curții. Rolul Tribunalului de Primă

Instanță este acela de a ameliora protecția jurisdicțională a justițiabililor și de a permite Curții

Europene de Justiție să se concentreze asupra sarcinii sale principale, de interpretare unitară

a dreptului comunitar2. Tribunalul de primă instanță, fără a fi o noua instituție îndeplinește

alături de Curte aceeași misiune, reprezentând același interes.

2.1. Componența și statutul membrilor

Curtea de Justiție este compusa din judecători și avocați generali, cărora li se adaugă

un grefier asistat de adjuncți, raportorii adjuncți și referenții.

Inițial Curtea a fost compusă din 7 judecători și 2 avocați generali, numărul lor

modificându-se cu prilejul aderării unor noi state. În timp s-a conturat regula ca fiecare stat să

fie reprezentat de cel puțin de un judecător, iar cei “5 mari” să fie reprezentați de un judecător

și un avocat general. Numărul judecătorilor și avocaților generali din compunerea Curții de

Justiție se stabilește printr-un act al Consiliului dat cu unanimitate de voturi, pe baza cererii

formulate de Curte.

În prezent, Curtea de Justiție are 27 de judecători. Numărul avocaților generali este de

8, iar Tratatul modificator din 2007 propune majorarea la 11, ei fiind aleși printr-un sistem de

rotație.

Judecătorii și avocații generali sunt desemnați de Consiliul Uniunii Europene, pe baza

propunerilor statelor membre și al acordului comun al acestora, dintre persoanele care au

calificarea necesară numirii în cele mai înalte funcții judecătorești din țările lor, ori sunt

universitari având o competență juridică recunoscută și a căror independență este mai presus

de orice îndoială, dovedind un caracter integru și onest. Sub aspect moral și profesional

statutul este același ca și al judecătorilor Curții Internaționale de Justiție de la Haga.

2 Fuerea, Augustin, Institutiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002, pag. 105

Conform art.166 al.2 CEE, avocații generali sunt însărcinați să prezinte public, cu

deplină imparțialitate și independență, concluzii motivate asupra cauzelor deduse în fața

Curții de Justiție, în vederea asistării acesteia în realizarea misiunii sale.

Avocații generali au rolul de a asista Curtea și sunt desemnați după aceeași procedură

care este aplicată judecătorilor. Poziția lor în cadrul sistemului judiciar comunitar este mai

degrabă cea a procurorilor din sistemele naționale, decât a avocaților pledanți, fiind

însărcinați cu prezentarea publică imparțială concluziilor motivate cu privire la cauza în care

este obligatorie prezența lor.

În ceea ce privește statutul judecătorilor și a avocaților generali, ei au rolul de a

asigura deplina independență și continuitatea în activitate.

Mandatul judecătorilor și avocaților generali este de 6 ani, o reînnoire parțială

intervenind la fiecare 3 ani. Această dispoziție face ca numirea membrilor Curții să fie un act

de o deosebită importanță, personalitatea acestora influențând pentru foarte multă vreme

evoluția jurisprudenței comunitare și interpretarea, realizarea și aplicarea dreptului.

Funcțiile de judecător și avocat general sunt incompatibile cu exercițiul oricărei

funcții politice sau administrative, precum și orice activitate cu titlu profesional, remunerată

sau nu, care ar afecta independența, cu excepția celei de cadru universitar.

La începutul mandatului judecătorii și avocații generali depun un jurământ în cadrul

unei sedințe solemne. Ei beneficiază de imunitate de jurisdicție pe toată durata mandatului,

imunitate ce nu poate fi ridicată decât de Curte în urma unei hotărâri dată cu unanimitate, în

absența persoanei în cauză.

Așa cum am precizat anterior, din structura Curţii de Justiţie, pe lângă judecător şi

avocaţi generali, mai fac parte şi grefieri, raportori adjuncţi şi referenţi.

Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pe o perioadă de 6 ani.

Acesta are misiunea de a primi, conserva şi transmite toate documentele şi, de asemenea, să

efectueze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea

regulamentului de procedură. Asistă la şedinţele Curţii, are în grijă arhivele şi se ocupă de

publicaţiile Curţii. Ca atribuţii administrative, grefierul le are pe cele de gestiune şi

contabilizare a Curţii cu ajutorul unui administrator.

Raportorii adjuncţi au sarcina de a-i ajuta pe preşedinte în procedura de urgenţă şi pe

judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot

lua parte la deliberări la cauza pe care au avut-o în studiu.

Fiecare dintre judecători şi avocaţii generali primesc asistenţa personală a doi

referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept având aceeaşi naţionalitate ca şi

judecătorul sau avocatul.

2.2. Funcționarea Curții Europene de Justiție

La fiecare trei ani, judecătorii aleg din rândul lor un Președinte al Curții pentru un

mandat de 3 ani, ce poate fi reînnoit. La procedura de alegere a președintelui au loc ședințele

și deliberările în camera de consiliu, iar sub aspect jurisdicțional acesta poate fi numit și prin

ordonanță.

În principiu Curtea se reunește în plen. Pentru ușurarea misiunii sale și accelerarea

judecării cauzelor, tratatele au prevăzut posibilitatea constituirii de camere compuse din 3 sau

5 membri. În prezent funcționează șase camere: două compuse din 5 judecători și patru din 3

judecători.

După anul 1974 competența camerelor s-a lărgit continuu, devenind regulă. Ședințele

în plen sunt din ce în ce mai rare și au loc doar când se dezbat cauze de importanță deosebită,

la cererea statului sau a persoanei interesate și numai după ce Curtea însăși a hotărât

reuniunea sa în plen pentru cauza respectivă.

Camerele sunt desemnate anual de Curte, atât sub aspectul numărului, cât și al

componenței lor. Curtea alege anual președinții camerelor și desemnează un prim avocat

general pentru fiecare cameră.

Curtea desfasoara o activitate permanenta, cu exceptia vacantelor judecatoresti, al

caror calendar este fixat prin regulamentul de procedura.

Quorum-ul de 7 judecători este obligatoriu pentru ședințele în plen și de 3 judecători

pentru camere. Curtea nu poate delibera valabil decât într-un număr impar de membri (art.15

din Statut). Președintele nu are un vot majoritar.

Art.16 din Statut prevede că o parte nu poate invoca nici naționalitatea unui judecător

și nici absența din complet a unui judecător național pentru a cere modificarea completului

Curții sau a camerei.

Deliberările au loc în camera de consiliu, doar în prezența judecătorilor. Dacă nu

există un consens, hotărârea se va lua cu majoritate de voturi, începându-se cu exprimarea

soluției celui mai tânăr membru al completului. Hotărârea nu va menționa dacă s-a dat cu

majoritate sau cu unanimitate și nici opinia separată nu se arată în hotărâre. Această regulă s-

a conturat după lungi controverse. Se consideră că în acest mod se asigură reala independență

a judecătorilor atât față de autorități cât și față de opinia publică care are tendința de a face

mereu legatura între soluție și naționalitatea celui care a dat-o.

Această soluție asigură și integrarea sistemelor naționale de drept, găsirea unui

compromis, a unei soluții acceptate de toți, fapt care duce implicit și la sporirea autorității

hotărârilor Curții de Justiție.

2.3. Competența Curții Europene de Justiție

Curtea are competenţe precis determinate de textul tratatelor constitutive, sau, pe baza

acestora, de actele comunitare cu valoare normativă ori cea conferită de legislaţia unui stat

membru pentru cazuri conexe cu obiectul tratatelor.

Curtea de Justiție este investită cu misiunea generală de a asigura respectarea

dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor (art.31 CECO, art.164  CEE, art.136 CEEA).

În viziunea lui Fuerea rolul Curții este de a asigura respectarea dreptului comunitar,

interpretarea și aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele competențe:

- efectuează un control al legalităţii actelor comunitare; acest control se

realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a

recursului în carenţă;

- interpretează unitar tratatele şi actele comunitare pe calea recursului în

interpretare;

- controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre în

raport cu dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea;

- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele

Comunităţilor sau de agenţii acestora;

- se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluţionând

litigiile privind raporturile funcţionarilor comunitari cu organele de care depind;

- devine instanţă arbitraiă, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-

un contract încheiat de una dintre Comunităţi;

- acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad;

- este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre, dacă

acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între statele litigante a intervenit un

compromis;

- dispune de o competenţă consultativă3.

3. Procedura în fața Curții Europene de Justiție

Procedura în fața Curții de Justiție este contradictorie, publică, mixtă și inchizitorie,

evident mai puțin în materie consultativă.

Procedura se compune din două faze obligatorii: una scrisă și alta orală. Faza scrisă

începe cu adresarea cererii de chemare în judecată către grefa Curții, prin scrisoare

recomandată, în termenul prevăzut pentru fiecare cale de atac. Cererea trebuie să conțina

numele părților, obiectul litigiului, o prezentare sumară a situației de fapt și a argumentelor de

drept, precum și concluziile, pretențiile finale ale reclamantului.

După primirea cererii, aceasta este înregistrată într-un registru special și este urmărită

desfășurarea cauzei respective de către un judecător raportor numit de președintele Curții.

Cererea este comunicată părții adverse care are un termen de o lună pentru a-și pregăti

apărarea și a prezenta un memoriu în acest sens. După acest termen, de regulă fiecare parte

are dreptul de a depune un memoriu suplimentar, respectiv din partea reclamantului o

precizare a pretențiilor sale în raport cu apărările pârâtului, iar din partea pârâtului un

memoriu suplimentar, în apărare la această precizare. În majoritatea cazurilor se întâlnesc

două memorii scrise formulate de fiecare dintre părți.

După încheierea fazei scrise, președintele va fixa data la care va avea loc sedința,

acest moment deschizând procedura orală în fața Curții. Faza orala conține: citirea raportului

de sedință de către judecătorul raportor, pledoariile parților, urmate de concluziile avocatului

general. De cele mai multe ori raportul de sedință nu mai este citit în public, acesta fiind

comunicat părților anterior. După prezentarea concluziilor avocatului general, Curtea se

retrage pentru a delibera. Deliberările se finalizează cu redactarea hotărârii care va fi citită în

sedință publică.

Între cele două faze poate exista și o a treia, care este o faza de instrucție. Atunci,

Curtea poate ordona probe cum sunt: expertize, luarea unor declarații testimoniale, cercetări

la fața locului, depunerea unor acte suplimentare, sau Curtea poate să ceară ca părtile să

răspundă asupra anumitor probleme și să precizeze ce pretenții au.

Procedura în fața Curții de Justiție are și trăsături specifice în ceea ce privește

reprezentarea părților, regimul lingvistic, cheltuielile judiciare și forma hotărârilor.

3 Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2008, pag. 114 - 115

Reprezentarea părților este obligatorie în fața Curții pentru orice tip de cauză.

Instituțiile comunitare sunt reprezentate de agenți, membri ai serviciilor juridice proprii, iar

statele sunt reprezentate de funcționari specializați aparținând Ministerului Afacerilor

Externe. Particularii persoane fizice sau juridice sunt reprezentați obligatoriu de avocați. Este

de menționat că poate pleda în fața Curții orice avocat care are dreptul de a exercita avocatura

și de a pleda în instanțelor naționale, întrucât Curtea nu are un barou propriu.

În ceea ce privește domiciliul părților, acesta este în mod obligatoriu la Luxembourg.

În aceste condiții statele membre figurează cu domiciliul la sediile reprezentanțelor

diplomatice de pe lângă Luxembourg, iar persoanele fizice și juridice de drept privat

figurează cu domiciliu ales la locuința unei persoane de încredere luxemburgheză, de cele

mai multe ori această persoană fiind avocatul care reprezintă interesele în cauză. Toate actele

și documentele se comunică la domiciliul astfel arătat.

În privința regimului lingvistic s-a stabilit că toate cele 27 limbi oficiale sunt limbi de

procedură. Judecătorii și justițiabilii trebuie să înțeleagă și să se facă înțeleși în limba care le

este cea mai obișnuită. Odată limba de procedură aleasă, toate actele de procedură se vor

desfășura în această limbă, toate documentele, memoriile, concluziile și pledoariile vor fi

scrise și susținute în această limbă. Ordonanțele și hotărârile se redactează în limba de

procedură aleasă și doar ea constituie versiunea oficială, celelalte versiuni având valoare de

traduceri. Grefierul răspunde de traducerea tuturor documentelor și a hotărârilor.

Regulamentul de procedură reglementează și regimul cheltuielilor juriciare. În

principiu procedura în fața Curții este gratuită. În mod excepțional se percep taxe pentru

anumite traduceri. În ceea ce privește cheltuielile de judecată s-a adoptat soluția ca partea

care cade în pretenții să fie obligată atât la cheltuielile făcute cu onorariile de expertiză,

declarații de martor, taxe de timbru etc., cât și onorariul de avocat. Toate cheltuielile de

judecată sunt menționate în hotărâre.

4. Căi de drept

Tratatele prevăd o multitudine de căi de drept ce pot fi exercitate în raport față de

competențele atribuite Curții de Justiție.

În funcție de modul de sesizare a Curții distingem 3 mari categorii de atribuții, cărora

le corespund diferite căi de drept ce pot fi exercitate de cei interesați.

O prima categorie o constituie atribuțiile contencioase ce grupeaza totalitatea căilor de

drept în care Curtea este direct sesizată și va soluționa litigiul respectiv.

Este o sesizare directă și imediată, pe cale de acțiune sau de excepție și se

soluționează în primă și ultimă instanță litigiul, în sensul că se va da o hotărâre în fond și cu

caracter definitiv. Majoritatea căilor de drept intră în această categorie.

Căile de drept prevăzute de tratate sunt particulare dreptului comunitar, neavând un

corespondent în nici o legislație națională.

Aceste căi de drept sunt: recursul în anularea actelor Instituțiilor, recursul împotriva

carentelor Instituțiilor, excepția de nelegalitate împotriva regulamentelor, recursul în

răspundere extracontractuală a Comunităților, recursul împotriva sancțiunilor luate de

autoritățile comunitare, recursul personalului, recursul pentru lipsurile statelor, precum și alte

moduri de sesizare directă.

O a doua categorie este dată de atribuțiile prejudiciale, când sesizarea se face indirect,

mediat, la inițiativa unei jurisdicții naționale, care având de soluționat un caz în care trebuie

să aplice dreptul comunitar cere Curții de Justiție să precizeze modul de aplicare și

interpretare a dreptului. Curtea nu soluționează cauza, ci doar lămurește o instanță națională

cu privire la interpretarea și aplicarea dreptului. Soluția în cauza respectivă va fi a instanței

naționale.

Intră în această categorie două căi de drept: trimiterea pentru aprecierea validității;

trimiterea pentru interpretarea și aprecierea validității.

Aceste căi de drept reprezintă un mod de menținere a unei permanente legături între

jurisdicția comunitară și cele naționale, de coordonare a acestora.

O a treia categorie o reprezintă atribuțiile consultative. În unele situații Curtea este

sesizată pentru formularea unor avize. Avizele date de acest organ se deosebesc de cele date

de alte Instituții prin caracterul lor obligatoriu. Aceste acte sunt prevăzute expres de tratate în

materii cum sunt: revizuirea tratatelor, încheierea de acorduri comunitare fie cu state terțe, fie

cu întreprinderi terțe etc.

În funcție de puterile acordate Curții de Justiție, căile de drept se pot clasifica în căi de

plină jurisdicție, căi de anulare și căi de declarare (constatare).

În cazul căilor de plină jurisdicție instanța se bucură de depline puteri, putând statua

asupra tuturor problemelor de fapt și de drept deduse judecății. Se poate dispune anularea

unor acte, reformarea lor fie pentru că sunt ilegale, fie eronat întocmite, se pot pronunța

hotărâri prin care părțile sunt obligate la plata unor sume de bani sau dispune sancțiuni cu

caracter pecuniar. Majoritatea căilor de drept fac parte din această categorie.

Căile de anulare sunt expres prevăzute de tratate sau de Curte prin hotărâri de

interpretare a dreptului. Ele sunt: recursul în anulare împotriva actelor Instituțiilor și recursul

împotriva carențelor, acesta fiind tot o cale de anulare a unei decizii dată de o Instituție. În

cele două situații Curtea nu poate decât să anuleze actul ce face obiectul litigiului, ea nu are

puterea să îl reformeze sau să îl substituie cu propria hotărâre, nu poate dispune nici o altă

sancțiune cu caracter pecuniar sau nepecuniar.

În cazul căilor de declarare, instanța are puteri mai limitate, în sensul că va constata

doar legalitatea unui act sau a unei situații de fapt.

Cu privire la căile de drept putem preciza două trăsături esențiale: ele sunt relativ

autonome, condițiile cerute de tratate pentru exercitarea lor fiind autonome și nu exista nici o

structurare a lor pe orizontală sau verticală. Din această primă trăsătură decurge o a doua și

anume suprapunerea de cele mai multe ori a diferitelor căi de drept, Curtea văzându-se de

multe ori sesizată pe mai multe căi, în diferite condiții, pentru soluționarea aceluiași obiect

litigios.

Situația a fost soluționată parțial printr-o hotărâre a Curții de Justiție care a calificat

unele căi de drept ca fiind complementare și anume cele de plin drept sau de plină jurisdicție

în raport cu căile de anulare și declarare.

Concluzii

Curtea de Justiție joacă un rol esențial în cadrul sistemului instituțional stabilit prin

Tratate. În mod deosebit, rolul Curții este de a garanta interpretarea și aplicarea uniformă a

dreptului Uniunii Europene (dreptului comunitar)4.

Curtea a constituit un sistem de drept intern diferit de sistemele naționale ale statelor

membre și un organ propriu pentru aplicarea și interpretarea dreptului comunitar. Curtea de

Justiție este mai mult decât un organ jurisdicțional, prin puterile de care dispune în baza

competențelor conferite are un important rol de creare a dreptului și implicit de realizare a

integrării economice, politice și juridice.

4 Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2008, pag. 114 - 115