CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA Litigii de muncĂ ŞI ASIGURĂRI

SOCIALE

Trimestrul I - 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Dr. Carmen PÂRVULESCU

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

Pagină 2 din 32

Cuprins §. Dreptul muncii ................................................................................................................................... 3

1. Cerere de intervenţie voluntară principală. Admisibilitatea ei într-un conflict individual

de muncă ........................................................................................................................................... 3

2. Cheltuieli de judecată. Exonerarea pârâtului care a recunoscut pretenţiile

reclamantului de la plata acestora ................................................................................................. 7

3. Concediere colectivă. Nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea criteriilor

de stabilire a ordinii de prioritate la concediere .......................................................................... 13

4. Răspunderea patrimonială a angajatorului. Condiţii. Limitele efectului devolutiv al

apelului ............................................................................................................................................. 18

5. Suspendarea contractului individual de muncă în cazul în care angajatorul a formulat

plângere penală împotriva salariatului. Efectele declarării dispoziţiilor legale care au

fundamentat suspendarea contractului individual de muncă ca neconstituţionale asupra

deciziei de suspendare şi prevederilor similare din contractul colectiv de muncă la nivel de

unitate ............................................................................................................................................... 21

6. Suspendarea contractului individual de muncă în cazul în care angajatorul a formulat

plângere penală împotriva salariatului. Efectele declarării dispoziţiilor legale care au

fundamentat suspendarea contractului individual de muncă ca neconstituţionale asupra

deciziei de suspendare .................................................................................................................. 25

Pagină 3 din 32

§. Dreptul muncii

1. Cerere de intervenţie voluntară principală. Admisibilitatea ei într-un

conflict individual de muncă

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat: art. 61

alin.(1) și alin. (2)

Dacă obiectul cererii de chemare în judecată derivă din raportul de muncă al

reclamantului, care are un caracter personal, intervenientul în proces nu poate

pretinde acest drept pentru sine și nici un alt drept strâns legat de acesta. Faptul că

hotărârea obținută de reclamant poate fi valorificată, ulterior, pentru stabilirea

drepturilor de pensie de către intervenient nu conferă acestuia din urmă niciun drept

și nici nu justifică interesul său de a interveni în litigiu.

Împrejurarea că pârâtul nu se apără corespunzător faţă de pretenţiile deduse

judecăţii de către reclamant, într-un conflict individual de muncă, nu justifică

admiterea în principiu a unei cereri de intervenţie voluntară principală, formulată

pentru ca intervenientul să aibă posibilitatea să solicite instanţei de judecată

administrarea unor probe pentru a dovedi netemeinicia acţiunii reclamantului, întrucât

intervenientul nu invocă un drept propriu.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 258 din 24 februarie 2016, dr.C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1857 din data de 12 octombrie 2015, pronunţată în

dosarul nr. 1690/115/2015, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea

formulată de reclamanta V.M. împotriva pârâtei SC TMK R. SA Reşiţa.

A constatat că reclamanta a desfăşurat activitate specifică grupei I de muncă

în perioada 25.07.1980-31.03.2001.

A obligat pârâta SC TMK R. SA Reşiţa să elibereze reclamantei o adeverinţă

din care să rezulte faptul că îi recunoaşte grupa I de muncă, în procent de 100%,

pentru perioada 25.07.1980-31.03.2001.

Totodată, a respins cererea reclamantei în ceea ce priveşte obligarea pârâtei

la rectificarea carnetului de muncă, fără a acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, potrivit

carnetului de muncă cu seria Bd nr. 0848060, reclamanta a fost angajata pârâtei SC

TMK R. SA Reşiţa (fostă Combinatul Siderurgic Reşiţa) în perioada 25.07.1980-

31.03.2001, având meseria de lăcătuş.

Din declaraţia martorului D.V. rezultă că reclamanta, în perioada 25.07.1980-

31.03.2001, a îndeplinit criteriile legale menţionate de art. 3 din Ordinul nr. 50/1990.

Art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976 prevedea că: „înscrierile eronate sau

Pagină 4 din 32

efectuate fără respectarea prevederilor legale vor fi rectificate de unitatea care

păstrează carnetul de muncă sau, dacă cel interesat nu mai este încadrat de ultima

unitate, în baza actelor oficiale care atestă alte situaţii decât cele înscrise, rectificările

certificându-se în carnetul de muncă”.

Conform art. 281 alin. (3) din Legea nr. 53/2003, cu modificările şi completările

ulterioare, începând cu 01.01.2011 s-au abrogat dispoziţiile Decretului nr. 92/1976 şi,

ca urmare, de la aceasta dată nu mai există temei legal pentru a efectua înscrisuri în

carnetele de muncă.

Văzând dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,

cu modificările ulterioare, coroborate cu cele ale Ordinului nr. 590/15 septembrie

2008 al MMFS pentru aprobarea Procedurii privind modul de întocmire şi eliberare a

adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locurile de muncă

încadrate în grupele I şi/sau a II-a, prima instanţă a dispus ca pârâta SC TMK R. SA

Reşiţa să elibereze o adeverinţă care să ateste grupa I de muncă pentru perioada

25.07.1980-31.03.2001.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel intervenienta-apelantă Casa

Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, solicitând admiterea apelului şi anularea ori,

după caz, schimbarea în tot sau în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii

acţiunii, sau anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanţe sau altei instanţe egale în grad din aceeaşi circumscripţie, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că reclamantul a chemat în

judecată pârâta SC TMK R. SA Reşiţa, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va

pronunţa, să constate că activitatea lucrată Ia pârâtă se încadrează în grupa I de

muncă, în procent de 100%.

Apelanta a formulat, în acest litigiu, cerere de intervenţie voluntară principală,

întrucât dreptul dedus judecăţii este strâns legat de obţinerea dreptului la pensie şi

are ca scop obţinerea dreptului la pensie, drept de care reclamantul vrea să

beneficieze în mod ilegal, cu prejudicierea bugetului asigurărilor sociale şi încălcarea

principiului contributivităţii, inducând în eroare, cu rea-credinţă, instanţa de judecată.

Legea nu interzice în niciun fel dreptul său de a interveni într-un proces, atunci când

interesul său constă în protejarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Raportat la dispoziţiile art. 174-179 coroborate cu cele ale art. 64 alin. (2) -

alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea atacată este nulă, întrucât s-a dat cu

nerespectarea cerinţelor legale, de fond şi de formă, în condiţiile în care art. 64 din

Codul de procedură civilă prevede expres că asupra admisibilităţii în principiu a

intervenţiei, instanţa se poate pronunţa printr-o încheiere motivată, după ascultarea

părţilor.

Cu privire la fondul cauzei, se susţine că acţiunea în constatare este

inadmisibilă, deoarece partea reclamantă poate cere realizarea dreptului său pe altă

cale prevăzută de lege.

La solicitarea intervenientei, pârâta SC TMK R. SA Reşiţa i-a comunicat

Decizia nr. 78/24.05.1990 şi Tabelul cuprinzând locurile de muncă, funcţiile şi

Pagină 5 din 32

activităţile care se încadrează în grupele I şi II de muncă, conform Ordinului nr.

50/05.03,1990 şi Deciziei nr. 78/1990, acte care prevăd expres locurile de muncă,

funcţiile/meseriile şi limitele procentuale pentru grupa I şi grupa a II-a de muncă.

Pârâtă SC TMK R. SA Reşiţa nu înţelege să se apere în cauză, neavând nici

un interes. Valorificarea grupei de muncă se face de către Casa Judeţeană de Pensii

Caras-Severin, cu ocazia stabilirii dreptului la pensie, astfel încât este evident

interesul Casei Judeţene de Pensii Caraş-Severin, care doreşte evitarea achitării

unor sume de bani, cu titlu de pensie, peste limitele stabilite de unitate, prin Decizia

nr. 78/24.05.1990 şi Tabelul cuprinzând locurile de muncă, funcţiile şi activităţile care

se încadrează în grupele I şi II de muncă, conform Ordinului nr. 50/05.03.1990 şi

Deciziei nr. 78/1990.

Pe de altă parte, din carnetul de muncă al reclamantei rezultă că ea a fost

încadrată de pârâtă într-o grupă superioară de muncă, conform Ordinului nr.

50/1990, reclamantul dorind modificarea încadrării, fără a avea o bază reală.

Modificarea încadrării în grupe superioare de muncă se putea face doar în condiţiile

stabilite prin Codul muncii, respectiv prin acte adiţionale la contractul individual de

muncă, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Din Decizia nr. 78/24,05.1990 şi Tabelul cuprinzând locurile de muncă,

funcţiile şi activităţile care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă, conform

Ordinului nr. 50/05.03.1990 şi Deciziei nr, 78/1990, rezultă că încadrarea în grupa I

de muncă s-a făcut între limitele procentuale de 55-75%, iar în grupa a Il-a între

limitele procentuale de 70-80%, contrar celor dispuse de către instanţa de fond.

Actele normative care reglementau încadrarea în fostele grupe I şi a Il-a de

muncă au fost abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul

public de pensii şi alte drepturi de asigurări, respectiv la data de 01,04.2001.

După această dată nu mat există bază legală pentru încadrarea locurilor de

muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite în grupe

superioare de muncă, iar atestarea faptului că, în anumite perioade anterioare datei

de 01.04.2001, reclamantul-intimat şi-a desfăşurat activitatea în locuri de muncă

încadrate în grupele I şi/sau a Il-a de muncă se poate face numai dacă nominalizarea

persoanei (nu a funcţiei) s-a efectuat anterior datei de 01.04.2001 şi doar pe baza

documentelor întocmite Ia acea vreme, verificabile, aflate în evidenţa angajatorilor

sau deţinătorilor de arhive (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de

administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe

superioare de muncă etc.).

Pentru situaţia în care instanţa de apel ar considera necesară sesizarea înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept ce face obiectul

cauzei, înţelege să susţină un astfel de demers.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 466-482 coroborate cu cele ale art. 64 din

Codul de procedură civilă.

Reclamanta-intimată a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

apelului ca nefondat, întrucât cererea de intervenţie principală voluntară, invocată de

apelantă, nu există în dosarul de fond. Chiar dacă ar exisă o astfel de cerere, ea nu

Pagină 6 din 32

poate fi primită într-un litigiu de muncă, fiind inadmisibilă. Casa Judeţeană de Pensii

Caraş-Severin nu poate pretinde dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de

acesta.

Apelanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care arată că apărările intimatei

sunt nefondate.

Examinând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate, a

dispozițiilor art. 466 și următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat

apelul neîntemeiat, cu următoarea motivare:

Intervenienta a formulat la data de 28.09.2015, cerere de intervenție voluntară

principală, în temeiul art. 61 – art. 67 din Codul de procedură civilă, solicitând

admiterea în principiu a acestei cereri, iar pe fond admiterea cererii de intervenție

voluntară principală, întrucât acţiunea în constatare, promovată de către reclamantă,

este inadmisibilă, deoarece aceasta poate cere realizarea dreptului său pe altă cale

prevăzută de lege. Pe de altă parte, la solicitarea intervenientei, pârâta SC TMK R.

SA Reşiţa i-a comunicat Decizia nr. 78/24.05.1990 şi Tabelul cuprinzând locurile de

muncă, funcţiile şi activităţile care se încadrează în grupele I şi II de muncă, conform

Ordinului nr. 50/05.03,1990 şi Deciziei nr. 78/1990, acte care prevăd expres locurile

de muncă, funcţiile/meseriile şi limitele procentuale pentru grupa I şi grupa a II-a de

muncă. Prin urmare, cererea de intervenţie principală voluntară, invocată de

apelantă, există în dosarul de fond, contrar celor afirmate de intimată prin

întâmpinarea depusă în dosarul pendinte cu referire al cererea de apel.

La termenul de judecată din 12.10.2015, după comunicarea la termenul de

judecată anterior a cererii de intervenţie cu părţile litigiului pendinte, prima instanţă s-

a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei prin practicaua hotărârii

atacate, în sensul respingerii acesteia, întrucât, în cauză, nu au mai fost formulate

alte cereri de către părţi şi nu au mai existat alte incidente de soluţionat, fiind, astfel,

deschise dezbaterile asupra fondului cauzei şi reţinută pricina spre soluţionare.

Prin urmare, în speţă, au fost respectate prevederile art. 392 coroborate cu

cele ale art. 425 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă, astfel încât împrejurarea

că tribunalul s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie

voluntară principală, formulată de către intervenienta Casa Judeţeană de Pensii

Caraş-Severin, prin practicaua hotărârii atacate, iar nu printr-o încheiere, nu atrage

incidenţa art. 174 – art. 179 din Codul de procedură civilă şi nulitatea hotărârii

apelate.

În mod corect, prima instanță a respins cererea de intervenție voluntară

principală formulată de către intervenienta Casa Județeană de Pensii Caraș Severin.

Conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Codul de procedură civilă, oricine are

interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare, iar potrivit

art. 61 alin. (2) din Codul de procedură civilă, intervenţia este principală când

intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un

alt drept strâns legat de acesta.

Pagină 7 din 32

Obiectul acțiunii principale îl constituie constatarea condițiilor de muncă în

care reclamanta și-a desfășurat activitatea la societatea pârâtă și încadrarea acestor

condiții în grupa I de muncă.

Acest obiect derivă din raportul de muncă al reclamantei, care are un caracter

personal, intervenienta neputând pretinde acest drept pentru sine și nici un alt drept

strâns legat de acesta.

Faptul că hotărârea obținută în acest litigiu poate fi valorificată, ulterior, pentru

stabilirea drepturilor de pensie nu conferă intervenientei nici un drept și nici nu

justifică interesul acesteia de a interveni în litigiul pendinte.

Intervenienta nu invocă un drept propriu, ci depune numai înscrisuri provenind

de la pârâta din dosar, înscrisuri cu care tinde la respingerea acţiunii reclamantei.

Împrejurarea că pârâta nu s-a apărat corespunzător în prezentul litigiu nu

justifică formularea unei cereri de intervenţie voluntară principală, nefiind îndeplinite

cerințele impuse de art. 61 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În condiţiile în care, potrivit considerentelor expuse anterior, cererea de

intervenție voluntară principală, formulată de către intervenienta Casa Judeţeană de

Pensii Caraş-Severin, nu a fost admisă în principiu în mod corect de către prima

instanţă, intervenienta nu a dobândit calitatea de parte în litigiul pendinte, astfel încât,

raportat la prevederile art. 458 din Codul de procedură civilă, nu poate critica modul

de soluţionare a acţiunii reclamantei prin sentinţa atacată, pe calea apelului.

Față de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) raportat la art. 64 şi art. 458

din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul declarat de către intervenientă.

2. Cheltuieli de judecată. Exonerarea pârâtului care a recunoscut pretenţiile

reclamantului de la plata acestora

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii :art. 198,

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil republicat :art. 1522 alin. (2) şi art. 1523

alin. (1) lit. d)

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat: art. 454

Obligaţia salariatului de a suporta toate cheltuielile ocazionate de pregătirea

sa profesională iniţiată de către angajator, proporţional cu perioada nelucrată din

perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă, ca

urmare a concedierii sale disciplinare în perioada stabilită prin actul adiţional, îşi are

izvorul în art. 198 din Codul muncii, nefiind o obligaţie de a plăti o sumă de bani,

asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, astfel încât nu se află sub incidenţa

art. 1523 alin. (1) lit. d) din Codul civil. Într-o astfel de situaţie, salariatul nu se află de

drept în întârziere cu privire la plata contravalorii cursului de formare profesională

care i-a fost asigurat de către angajator.

Pagină 8 din 32

Punerea în întârziere a debitorului are loc doar dacă notificarea a fost

comunicată efectiv acestuia, neavând relevanţă absenţa culpei creditorului în cazul

în care notificarea nu a fost înmânată debitorului.

Prevederile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil, la care trimit dispoziţiile art. 454

teza finală din Codul de procedură civilă, nu adaugă o condiţie cumulativă, celei

referitoare la recunoaşterea, de către pârât, a pretenţiilor reclamantului, pentru ca

instanţa de judecată să dispună exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de

judecată în fond. Dimpotrivă permit acesteia să exonereze pârâtul-debitor de la plata

cheltuielilor de judecată şi în situaţia în care el nu a recunoscut pretenţiile

reclamantului, dacă a executat obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data

când cererea de chemare în judecată i-a fost comunicată, în ipoteza în care nu a fost

pus în întârziere anterior formulării cererii de chemare în judecată de către creditorul-

reclamant.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 314 din 9 martie 2016, dr.C.P.

Prin Sentinţa civilă nr. 3940/17.12.2015, pronunţată în Dosarul nr.

3753/30/2015, Tribunalul Timiş a admis cererea de chemare în judecată formulată de

către reclamanta SC A.R. SRL în contradictoriu cu pârâtul H.F.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.014 Euro,

reprezentând cheltuieli de formare profesională, precum şi a sumei de 1.369,31 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâtul H.F. a

fost angajatul reclamantei SC A.R. SRL, în baza contractului individual de muncă nr.

75/27.02.2014, pe perioada nedeterminată, urmând să înceapă activitatea la data de

01.03.2014.

Potrivit actului adiţional încheiat între părţi nr. 53/24.03.2014, în perioada

25.03.2014 – 03.04.2014, pârâtul a participat la cursul de formare profesională în

străinătate, respectiv în Germania, curs organizat de către SC GHD NE-M. GmbH,

cheltuielile privind formarea profesională a pârâtului fiind suportate de către

reclamantă.

Prin Decizia nr. 106/04.11.2014, emisă de către reclamantă, contractul

individual de muncă al pârâtului a încetat în temeiul art. 61 lit. a) din Codul muncii, ca

urmare a sancţionării disciplinare a acestuia, în urma neprezentării la muncă

începând cu data de 16.10.2014.

Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata

sumei de 2.014 Euro, reprezentând contravaloare curs de formare profesională.

Referitor la cheltuielile ocazionate de participarea salariatului la formarea

profesională iniţiată de angajator, art. 197 din Codul muncii instituie regula potrivit

căreia angajatorul suportă toate cheltuielile de formare profesională.

Durata obligaţiei salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care

a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum şi orice alte

Pagină 9 din 32

aspecte în legătură cu obligaţiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se

stabilesc prin act adiţional la contractul individual de muncă.

Raportat la probatoriul administrat, instanţa de fond a reţinut că între părţi, la

data de 24.03.2014, s-a încheiat actul adiţional nr. 53 la contractul individual de

muncă, prin care pârâtul se obliga să returneze reclamantei contravaloarea

cheltuielilor ocazionate cu formarea sa profesională, în cazul în care raporturile de

muncă dintre părţi încetează ca urmare a concedierii pârâtului pe motive disciplinare

în interiorul termenului de trei ani de zile de la data finalizării formării profesionale,

perioadă în care pârâtul se obliga să lucreze în cadrul societăţii reclamante.

Potrivit actului adiţional încheiat, costurile aferente formării profesionale a

pârâtului, suportate de către reclamantă sunt de 2.500 Euro.

Nerespectarea de către salariat a dispoziţiei potrivit căreia „salariaţii care au

beneficiat de un curs de formare profesională nu pot avea iniţiativa încetării

contractului individual de muncă pentru o perioadă stabilită prin act adiţional”,

determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de

pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită

conform actului adiţional la contractul individual de muncă.

Conform art. 198 alin. (1) pct. 4 din Codul muncii, această obligaţie revine şi

salariaţilor care au fost concediaţi, în perioada stabilită prin actul adiţional, pentru

motive disciplinare. În acest context, în speţă, obligaţia legală de restituire a pârâtului

intervine dacă a beneficiat de un curs sau stagiu de pregătire profesională, cu

îndeplinirea cumulativă a condiţiei sus-arătate, şi anume: ca pârâtul să nu lucreze în

cadrul societăţii reclamante o perioadă de minim 3 ani, conform actului adiţional.

Din actele depuse de către reclamantă rezultă, fără urmă de tăgadă, că

pârâtul a efectuat cursul de formare profesională, însă nu a respectat condiţia

cumulativă rezultată din cuprinsul actului adiţional încheiat, respectiv raporturile de

muncă dintre părţi au încetat pe data de 16.10.2014, ca urmare a concedierii

pârâtului, rămânând astfel, potrivit notei de lichidare, o perioadă nelucrată din

minimul de 3 ani, perioadă pentru care pârâtului îi revine obligaţia corelativă de plată,

respectiv suma de 2.014 Euro.

Prin notele scrise, depuse la dosar prin serviciul registratură a Tribunalului

Timiş, la data de 09.12.2015, pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantei. În

consecinţă, constatând că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată faţă de

reclamantă, care a suportat cheltuielile legate de formarea sa profesională, de a lucra

cel puţin 3 ani de la terminarea cursului în cadrul societăţii, precum şi faptul că

pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantei, în raport de dispoziţiile art. 198 alin. (3) şi

(4) din Codul muncii, tribunalul a apreciat că, în sarcina pârâtului, a luat naştere

obligaţia de a suporta cheltuielile de formare în sumă de 2014 euro, sumă raportată

la perioada nelucrată de către acesta din urmă, cu titlu de despăgubiri.

Pârâtul H.F. a declarat apel, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea

apelului, în sensul respingerii cererii reclamantei privitoare la cheltuielile de judecată.

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că, raportat la dispoziţiile art.

454 din Codul de procedură civilă, apelantul nu putea fi obligat la plata cheltuielilor

Pagină 10 din 32

de judecată, deoarece, la termenul din data de 10.12.2015, a recunoscut pretenţiile

solicitate de către reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, iar termenul din

10.12.2015 a fost primul termen de judecată Ia care toate procedurile au fost

respectate.

Instanţa de fond a acordat aceste cheltuieli de judecată, argumentând că, în

dreptul muncii, părţile sunt de drept în întârziere, potrivit art. 1523 alin. (1) din Codul

civil.

Prima instanţă a greşit când a acordat cheltuielile de judecată, întrucât pârâtul

nu a fost pus în întârziere şi nici nu se poate considera că, în dreptul muncii, există o

prezumţie de punere în întârziere de drept.

Din dosarul cauzei rezultă că notificarea prin care se pune în vedere

apelantului să achite suma de 2.014 Euro nu a fost comunicată în data de

13.11.2014. Plicul cu această notificare s-a întors la destinatar, respectiv la SC A.R.

SRL.

Prin actele depuse la dosarul cauzei de către creditor nu s-a făcut dovada

cerută de art. 1523 alin. (1) şi alin. (4) din Codul civil.

În drept, se invocă prevederile art. 454, art. 466 şi următoarele din Codul de

procedură civilă şi art. 1523 din Codul civil.

Reclamanta-intimată a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

apelului, ca neîntemeiat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate.

În motivarea întâmpinării se arată că modalitatea în care instanţa de fond a

înţeles să oblige apelantul la plata cheltuielilor de judecată este corectă şi temeinică,

întrucât s-a reţinut culpa procesuală a apelantului.

Apelantul invocă dispoziţiile art. 454 din Codul de procedură civilă pentru a fi

exonerat de la plata cheltuielilor de judecată raportat la împrejurarea că a recunoscut

pretenţiile reclamantei la primul termen de judecată, însă omite faptul că art. 454 din

Codul de procedură civilă reglementează şi excepţia de la acest beneficiu în cazul în

care, prealabil pornirii procesului, pârâtul a fost pus în întârziere de către reclamant

sau se află de drept în întârziere.

În litigiile de dreptul muncii, părţile sunt de drept în întârziere, în virtutea

prevederilor art. 1523 alin. (1) lit. d) din Codul civil, astfel încât nu există niciun dubiu

privind culpa procesuală în care s-a aflat apelantul, astfel încât s-a dispus în mod

corect, de către instanţa de fond, obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, în ipoteza în care instanţa de control judiciar va aprecia că, în

cauză, nu operează punerea de drept în întârziere, se solicită a se avea în vedere că

pârâtul a fost pus în întârziere.

Astfel, raportat la situaţia de fapt expusă în dosarul de fond şi în acord cu nota

de lichidare, în care s-a consemnat exact debitul restant al pârâtului faţă de

reclamantă, la data de 06.11.2014, acestuia i-a fost transmisă notificarea nr. 1275,

prin care i se punea în vedere să achite suma de 2.014 Euro până cel târziu la data

de 31.12.2014.

Având în vedere că pârâtul a fost notificat prin scrisoare recomandată cu

confirmare de primire, reclamanta a efectuat toate demersurile amiabile, care s-ar fi

Pagină 11 din 32

impus în cauză, inclusiv cel de punere în întârziere, deşi, raportat la prevederile art.

1523 alin. (1) lit. d) din Codul civil, nici nu se impunea punerea în întârziere. Simpla

comunicare, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a notificării face

dovada faptului că apelantul a fost pus în întârziere. Faptul că apelantul nu a ridicat

comunicarea de la poştă sau dacă, din orice alt motiv neimputabil reclamantei, la

acesta nu a ajuns notificarea, nu îi este imputabil reclamantei şi nici nu ar putea ţine

în loc formalitatea de punere în întârziere demarată de reclamantă împotriva

pârâtului.

În conformitate cu prevederile art. 454 din Codul de procedură civilă, pentru a

fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul trebuie să recunoască

pretenţiile reclamantei la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. În

continuare, texul sus citat prevede că: „Dispoziţiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil

rămân aplicabile”.

Or, în conformitate cu prevederile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil: „Cererea

de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus

în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen

rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este

executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului”.

Drept urmare, pentru a fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul

trebuie nu doar să recunoască pretenţiile reclamantei, ci să-şi execute obligaţia. Doar

în acest caz cheltuielile de judecată rămân în sarcina reclamantului.

În cauză, apelantul nu şi-a achitat obligaţia nici până în prezent, motiv pentru

care acesta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 454 Codul de procedură civilă

raportate la cele art. 1522 alin. (5) teza finală din noul Cod civil.

Apelantul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în

cauză, Curtea a constatat că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi redate în

continuare.

Prin cererea de chemare în judecată pendinte, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 2.014 Euro, reprezentând contravaloarea cursului de

formare profesională care i-a fost asigurat de către angajator, precum şi la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 1523 alin. (1) lit. d) din Codul civil,

invocate de către intimată, deoarece obligaţia salariatului de a suporta toate

cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională iniţiată de către angajator,

proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la

contractul individual de muncă, ca urmare a concedierii sale disciplinare în perioada

stabilită prin actul adiţional, îşi are izvorul în art. 198 din Codul muncii, nefiind o

obligaţie de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.

Pe cale de consecinţă, pârâtul nu se afla de drept în întârziere cu privire la

plata sumei de 2.014 Euro, reprezentând contravaloarea cursului de formare

profesională care i-a fost asigurat de către angajator.

Pagină 12 din 32

Anterior înregistrării acţiunii, în acord cu nota de lichidare, în care s-a

consemnat debitul restant al pârâtului faţă de reclamantă, reclamanta a transmis

pârâtului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, notificarea nr.

1275/06.11.2014, prin care îl soma să achite suma de 2.014 Euro, reprezentând taxa

de formare profesională achitată de către angajator, până cel târziu la data de

31.12.2014.

Această notificare nu a fost, însă, predată pârâtului, deoarece era plecat din

ţară, astfel încât, Oficiul poştal Iecea Mare a dispus înapoierea ei expeditorului.

Art. 1522 alin. (2) din Codul civil prevede că: „Dacă prin lege sau prin contract

nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc

sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării”.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 1522 alin. (2) din Codul civil, Curtea nu

poate reţine punerea în întârziere a pârâtului prin notificarea nr. 1275/06.11.2014,

întrucât ea nu a fost comunicată efectiv acestuia, în condiţiile în care scrisoarea

recomandată, prin care i-a fost expediată, a fost înapoiată reclamantei de către oficiul

poştal de la domiciliul pârâtului, dat fiind că destinatarul era plecat din ţară, neavând

relevanţă absenţa culpei reclamantei în ceea ce priveşte faptul că notificarea nu a

fost înmânată pârâtului.

În speţă, pârâtul a recunoscut pretenţiile deduse judecăţii, aşa cum rezultă din

dosarul de fond, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 454 din Codul de

procedură civilă privitoare la exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în

prima instanţă, în condiţiile în care, potrivit celor expuse anterior, el nu a fost pus în

întârziere, de către reclamantă, prealabil pornirii procesului şi nu se afla de drept în

întârziere.

Art. 1.522 alin. (5) din Codul civil, la care trimite art. 454 teza finală din Codul

de procedură civilă, prevede că: „Cererea de chemare în judecată formulată de

creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului

dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când

cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen,

cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului”.

Aceste dispoziţii legale nu adaugă o condiţie cumulativă, celei referitoare la

recunoaşterea, de către pârât, a pretenţiilor reclamantului, pentru ca instanţa de

judecată să dispună exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată în fond.

Dimpotrivă permit acesteia să exonereze pârâtul-debitor de la plata cheltuielilor de

judecată şi în situaţia în care el nu a recunoscut pretenţiile reclamantului, dacă a

executat obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea de

chemare în judecată i-a fost comunicată, în ipoteza în care nu a fost pus în întârziere

anterior formulării cererii de chemare în judecată de către creditorul-reclamant.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul

art. 480 alin. (1) – alin. (2) coroborat cu art. 454 din Codul de procedură civilă, Curtea

a admis apelul pârâtului, ca fiind întemeiat, şi a schimbat în parte hotărârea atacată,

în sensul că a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de

Pagină 13 din 32

1369,31 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, constând din onorariu de avocat,

menţinând în rest hotărârea atacată.

3. Concediere colectivă. Nulitatea deciziei de concediere pentru

nerespectarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: art. 69 alin. (2) lit. d) şi alin. (3), art.

78

În cazul concedierii colective, departajarea salariaţilor se realizează în funcţie

de gradul de îndeplinire a obiectivelor de performanţă individuală şi, în subsidiar, prin

raportare la criteriile avute în vedere, potrivit legii şi/sau contractelor colective de

muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere.

Nesocotirea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concedierea

colectivă, atunci când ele sunt utilizate pentru departajarea salariaţilor ale căror locuri

de muncă se desfiinţează, are drept consecinţă nulitatea deciziei de concediere.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 316 /A din 10 martie 2016, dr.C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1963/20 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr.

2116/115/2015, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea civilă formulată de către

reclamantul B.S. împotriva pârâtei S.Î.R.L.U. – CFR IRLU SA, prin administrator

judiciar SC F. SPRL, a dispus anularea deciziei de concediere nr. A/401/12 iunie

2015, emisă de pârâtă, şi a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri

egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar

fi beneficiat reclamantul, începând cu data concedierii şi până la data reintegrării

efective, precum şi a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamantul a

fost încadrat în meseria „lăcătuş montator agregate energetice şi de transport –

LMAET”, în cadrul Secţiei IRLU Simeria – Atelier Caransebeş – Compartimentul LE

(electrică + mecanică, pneumatic), iar prin decizia nr. A/401/12 iunie 2015, emisă de

pârâtă, a încetat contractul de muncă cu data de 13 iulie 2015, dată la care a expirat

termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare, în temeiul dispoziţiilor art. 55 lit. c), art.

58 alin. (2), art. 65 şi următoarele din Codul muncii.

A apreciat că au fost respectate dispoziţiile art. 68-73 din Codul muncii privind

etapele procedurale ce se efectuează anterior concedierilor efective, respectiv

informarea şi consultarea salariaţilor, notificarea intenţiei concedierii, notificarea către

ITM a aplicării măsurii concedierii.

Concedierea colectivă a survenit ca urmare a dificultăţilor economice,

reorganizării şi restructurării societăţii, fapt care rezultă din Planul de restructurare în

Pagină 14 din 32

vederea eficientizării activităţii, aprobat prin Hotărârea AGA nr. 1/27 martie 2015, şi a

art. 123 alin. (8) din Legea nr. 85/2014.

Planul de restructurare în vederea eficientizării activităţii, precum şi Notificarea

nr. A/81/30 martie 2015 privind intenţia de concediere au fost comunicate federaţiei

sindicale, ITM Bucureşti şi AOFM Bucureşti, iar pârâta a răspuns la propunerile

formulate de sindicat prin adresa A/97/9 aprilie 2015.

A mai reţinut că pârâta a respectat şi dispoziţiile cuprinse în art. 65, art. 67 şi

art. 76 din Codul muncii, fiind specificate motivele care au determinat concedierea,

respectiv: dificultăţile economice, starea de insolvenţă care impune măsuri de

echilibrare a cheltuielilor în raport cu nivelul prestaţiilor şi al veniturilor, reorganizarea,

restructurarea societăţii, durata preavizului, criteriile avute în vedere pentru stabilirea

ordinii de priorităţi.

De asemenea, în decizie este menţionat că nu sunt disponibile posturi vacante

corespunzătoare pregătirii profesionale ale salariatului reclamant şi că va încasa o

sumă de bani urmare a aplicării măsurilor de concediere.

Instanţa a mai reţinut că, la 1 iulie 2015, la Atelierul CFR IRLU Caransebeş –

Compartimentul LE erau 11 posturi de „lăcătuş montator agregate energetice şi de

transport”, dintre care 3 vacante şi cel ocupat de contestator.

La 1 august 2015, după efectuarea concedierii, au mai rămas 7 posturi de

„lăcătuş montator agregate energetice şi de transport” ocupate de B.I., C.P., C.D.,

C.V., M.V.C., J.I. şi L.A.S.

Prima instanţă a mai constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. (1) litera c)

din Codul muncii, republicat, în cazul concedierilor colective, decizia de concediere

trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi,

conform prevederilor art. 69 alin. (2) litera d) din Codul muncii, republicat, care

prevăd criteriile de ordin social, ce trebuie avute în vedere pentru stabilirea ordinii de

priorităţi.

Dispoziţiile art. 69 alin. (3) din Codul muncii stabilesc procedura aplicării

criteriilor de ordin social, în sensul că aceste criterii sunt aplicabile, după evaluarea

realizării obiectivelor de performanţă.

Legiuitorul a reglementat drept criteriu principal, ce trebuie avut în vedere, de

către angajator, la stabilirea ordinii de prioritate, realizarea obiectivelor de

performanţă de către salariaţi, urmând ca celelalte criterii de natură socială, să fie

avute în vedere, doar subsidiar, pentru departajarea profesională a salariaţilor.

Raportat la conţinutul deciziei de concediere nr. A/401/12 iunie 2015,

tribunalul a constatat că, pentru departajarea între salariaţii din cadrul Secţiei IRLU

Simeria – Atelier Caransebeş – Compartimentul LE, în vederea aplicării efective a

reducerii de personal, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 69 alin. (3) din Codul

muncii, potrivit cărora criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere,

prevăzute în Planul de restructurare în vederea eficientizării activităţii societăţii

intimate şi enumerate la art. 4 pct. I şi II din decizia de concediere contestată, se

aplică, pentru departajarea salariaţilor, după reducerea posturilor vacante şi

evaluarea realizării obiectivelor de performanţă.

Pagină 15 din 32

Pentru a-l selecta pe reclamant, pârâta a aplicat criteriul prevăzut la art. 4 pct.

II litera g) din cuprinsul deciziei de concediere nr. A/401/12 iunie 2015, respectiv

„calificativele obţinute la ultima evaluare profesională anuală. Dacă există salariaţi cu

aceleaşi calificative, se va lua în considerare punctajul obţinut la evaluare”.

La evaluare, toţi salariaţii din cadrul atelierului au obţinut calificativul „foarte

bine”, iar din compararea punctajelor obţinute s-a constatat că au fost menţinuţi

salariaţi cu punctaje inferioare.

Instanţa de fond a concluzionat că pârâta nu a respectat criteriul prevăzut la

art. 4 pct. II litera g), iar în drept, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 78, art. 79 şi art. 80

din Codul muncii.

Pârâta a declarat, în termenul legal, apel împotriva acestei sentinţe,

solicitând schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii contestaţiei şi obligării

reclamantului la restituirea sumelor primite cu titlu de drepturi salariale pe perioada

cuprinsă între data concedierii şi cea a reintegrării.

În motivarea cererii de apel, se arată că instanţa de fond nu a respectat

dispoziţiile art. 22 din Codul de procedură civilă, nu a manifestat interes pentru

înţelegerea situaţiei dedusă judecăţii şi nu a stăruit prin toate mijloacele pentru

prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului.

Prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe aprecieri eronate şi a refuzat să reţină

spre interpretare înscrisurile care fac dovada suprimării efective a postului ocupat de

reclamant.

In momentul întocmirii listei cu personalul ce urma să fie disponibilizat, s-a

efectuat şi o analiză a activităţii şi a experienţei profesionale a celor care ocupau

LMAET, luându-se în considerare şi necesitatea de desfăşurare în mod

corespunzător a activităţii Secţiei IRLU Simeria – Atelier Caransebeş, astfel încât s-a

hotărât ca posturile salariaţilor J.I., L.S. şi M.V.C. să fie menţinute în organigramă,

chiar dacă aveau o diferenţă nesemnificativă faţă de reclamant în punctajul obţinut la

ultima evaluare profesională anuală, fiind toţi notaţi cu calificativul „foarte bine”.

Motivul pentru care salariatul J.I. nu a fost disponibilizat rezidă în faptul că

acesta, pe lângă abilităţile tehnice deosebite de-a lungul timpului, posedă şi

specializare suplimentară postului pe care este încadrat, de macaragiu. Mai mult este

singura persoană care cunoaşte utilizarea standului de robineți KD2 şi este autorizat

să utilizeze standurile de regulatori frână, stand de frână mobil, stand de încercat

semicuplări pneumatice, stand de axe triunghiulare, precum şi stand de regulatori

KE.

În ceea ce-i priveşte pe L.S. şi M.V.C., aceştia nu au fost disponibilizaţi

deoarece au un copil minor in întreţinere.

Referitor la onorariul avocaţial la care a fost obligată, pârâta arată că suma de

1000 lei este disproporţionată în raport de valoarea pricinii şi volumul de muncă

presupus de pregătire a apărării în cauză, complexitatea, dificultatea sau noutatea

litigiului.

Intimatul a depus la dosar note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea

apelului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, susţinând că nu a contestat

Pagină 16 din 32

niciodată motivele concedierii, ci modul în care s-a realizat departajarea între

salariaţi, deoarece au fost menţinuţi salariaţi care la evaluare au obţinut punctaje

inferioare, nefiind respectat criteriul minimal prevăzut la litera g). El a efectuat un curs

de 1 an şi jumătate în specializarea electromecanic locomotive în cadrul Şcolii

Profesionale Căi Ferate Timiş.

Principalul criteriu ce trebuia avut în vedere era cel al realizării obiectivelor de

performanţă de către salariaţi, urmând ca celelalte criterii sociale să fie avute în

vedere doar în subsidiar pentru departajarea salariaţilor.

În afară de angajaţii la care se face referire în cererea de apel mai există

angajaţii D.I., I.M. şi M.I., care au punctaje mai mici decât al reclamantului.

Onorariul avocaţial este justificat, procesul desfăşurându-se la Tribunalul

Caraş-Severin, unde avocatul a fost nevoit să se deplaseze.

Apelanta a depus răspuns la întâmpinare, în care reia susţinerile din cererea

de apel.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate şi a

dispoziţiilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat

apelul neîntemeiat, cu următoarea motivare:

În mod eronat apelanta pretinde că instanţa de fond a ignorat, cu ocazia

soluţionării cauzei, înscrisurile administrate în cauză şi care atestă respectarea de

către pârâtă a dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cu care

desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi

serioasă.

Prima instanţă a analizat înscrisurile depuse în apărare de către angajator şi

a constatat că, în decizia contestată, au fost specificate motivele care au determinat

concedierea, respectiv dificultăţile economice, starea de insolvenţă care impune

măsuri de echilibrare a cheltuielilor în raport cu nivelul prestaţiilor şi al veniturilor,

reorganizarea, restructurarea societăţii, durata preavizului, criteriile avute în vedere

pentru reorganizarea, restructurarea societăţii, durata preavizului, criteriile avute în

vedere pentru stabilirea ordinii de priorităţi, precum şi că nu sunt disponibile posturi

vacante corespunzătoare pregătirii profesionale ale salariatului reclamant,

nominalizat pentru disponibilizare şi că va încasa o sumă de bani urmare a aplicării

măsurilor de concediere.

Concedierile colective efectuate au survenit ca urmare a dificultăţilor

economice, reorganizării şi restructurării societăţii, aşa cum rezultă din Planul de

restructurare în vederea eficientizării activităţii SC „CFR” IRLU SA, aprobat prin

Hotărârea AGA nr. 1/27 martie 2015 şi art. 123 alin. (8) din Legea nr. 85/2014.

Tribunalul a verificat modalitatea în care a fost respectată procedura

concedierii colective, impusă prin normele art. 68-73 din Codul muncii, probele

administrate confirmând faptul că au fost respectate toate etapele procedurale,

respectiv informarea şi consultarea salariaţilor, notificarea intenţiei concedierii,

notificarea către Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti a aplicării măsurii

concedierii. Atât planul de restructurare în vederea eficientizării activităţii, precum şi

notificarea nr. A/81/30 martie 2015 privind intenţia de concediere, au fost comunicate

Pagină 17 din 32

federaţiei sindicale, Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti şi Agenţiei pentru

Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti, iar pârâta a răspuns la propunerile formulate

de sindicat prin adresa A/97/9 aprilie 2015.

Ceea ce a reţinut instanţa de fond a fost că nu s-au respectat criteriile de

stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

Potrivit art. 4 din decizia nr. A/401/12 iunie 2015, criteriul aplicat reclamantului,

la concedierea colectivă supusă analizei, a fost prevăzut în Acordul încheiat între

partenerii sociali pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, dar şi în Planul

de restructurare în vederea eficientizării activităţii, fiind menţionat expres că

reclamantului i s-a aplicat criteriul de la litera g): „calificativele obţinute la ultima

evaluare profesională anuală”.

În ceea ce priveşte aplicarea, de către pârâtă, a criteriului ce ţine de

rezultatele obţinute de salariaţi la evaluarea profesională anuală, cercetând situaţia

nominală tabelară a personalului din cadrul Secţiei IRLU Simeria - punctul de lucru

Caransebeş, înainte şi după aplicarea măsurilor de restructurare, Curtea a observat

că au fost desfiinţate mai multe posturi de lăcătuş montator agregate energetice şi de

transport, printre care şi cel al reclamantului.

Prin probatoriul administrat în faţa instanţei de fond, reclamantul a făcut

dovada nerespectării acestui criteriu, deoarece au fost menţinuţi în activitate salariaţii

J.I., L.S. şi M.V.C., care, la evaluare, au obţinut un punctaj mai mic decât al

reclamantului.

Reclamantul a avut la ultima evaluare un punctaj de 4,99, în timp ce J.I. a avut

4,702, M.V.C a avut 4,78 şi L.S. a avut 4,913.

Pct. 4 litera g din decizia de concediere prevede că, dacă salariaţii au aceleaşi

calificative la ultima evaluare, departajarea se va face după punctajul obţinut.

Această modalitate de departajare a fost nesocotită de către pârâtă, deoarece

reclamantul a obţinut, la evaluare, un punctaj superior celorlalţi trei, însă a fost

disponibilizat.

Criteriul privind copii în întreţinere şi lipsa calificării suplimentare sunt criterii

care s-ar fi aplicat dacă nu ar fi fost posibilă departajarea salariaţilor pe criteriul

rezultatului obţinut la evaluarea anuală, ceea ce nu este cazul în speţă.

Nerespectarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere,

reglementate prin acord la nivelul unităţii, este de natură a atrage nulitatea măsurii

concedierii, aşa cum a reţinut în mod corect şi prima instanţă.

În ce priveşte cuantumul onorariului avocaţial acordat în primă instanţă,

instanţa de apel a apreciat că el este rezonabil prin raportare la criteriile de

individualizare oferite de art. 451 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă.

Suma de 1000 lei, stabilită ca onorariu, nu este exagerat de mare prin

raportare la dificultatea cauzei şi probatoriul administrat, la timpul alocat cauzei,

având în vedere că avocatul s-a deplasat de la Timişoara la Reşiţa.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură

civilă, Curtea a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de către pârâtă, prin

administrator judiciar.

Pagină 18 din 32

În privinţa cheltuielilor de judecată a făcut aplicarea art. 453 alin. (1) din Codul

de procedură civilă şi a obligat apelanta la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată către intimat.

4. Răspunderea patrimonială a angajatorului. Condiţii. Limitele efectului

devolutiv al apelului

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: art. 146, alin. (3), art. 148 și art. 253

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat: art. 444, art.

445 şi art. 478 alin. (3) Salariatul care pretinde despăgubiri pentru

nerespectarea de către angajator a programării privitoare la efectuarea

concediului său de odihnă anual trebuie să dovedească prejudiciul încercat

prin efectuarea concediului de odihnă în altă perioadă decât cea în care a fost

programat. În cazul în care contractul său individual de muncă încetează,

salariatul este îndreptăţit la compensarea în bani a concediului de odihnă

neefectuat

Angajatorul poate fi obligat la plata unor daune-morale către salariat, doar în

cazul în care acesta din urmă dovedeşte că sunt îndeplinite, cumulativ, cerinţele

prevăzute de art. 253 alin. (1) din Codul muncii.

Nepronunţarea instanţei de fond asupra unui petit dă naştere dreptului

reclamantului de a formula o cerere de completare a hotărârii, fiind inadmisibilă

declararea apelului pentru un astfel de motiv.

Pretenţiile noi formulate prin cererea de apel sunt inadmisibile, reclamantul

având, însă, posibilitatea înregistrării unei acţiuni distincte la instanţa de judecată

competentă, cu respectarea termenului de prescripţie.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 64/A din 21 ianuarie 2016, dr.C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1656 pronunţată la 28 septembrie 2015, pronunţată de

Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. 1686/115/2015, a fost respinsă, ca

neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul M.M. împotriva pârâtei SC R. SRL

Braşov, prin care acesta pretindea despăgubiri şi daune morale, invocând încălcarea,

de către pârâtă, a dreptului la concediu de odihnă, reţinerea contribuţiei la fondul de

şomaj fără ca el să beneficieze de dreptul la indemnizaţia de şomaj şi imposibilitatea

achitării creditului bancar ca urmare a încetării raporturilor de muncă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamantul a

fost angajatul pârâtei în baza contractului individual de muncă nr. 101/1581007/18

iulie 2011 şi că prin decizia nr. 601/S/4105/19 mai 2015 s-a dispus încetarea

raporturilor de muncă.

La două zile după emiterea deciziei, pârâta a revenit asupra măsurii şi, prin

decizia nr. 601/S/41377/21 mai 2015, a dispus anularea deciziei precedente.

Pagină 19 din 32

La aceeaşi dată, prin înscrisul intitulat „preaviz”, societatea pârâtă i-a

comunicat reclamantului că i se acordă un preaviz de 20 de zile lucrătoare, în

perioada 2 iunie 2015 – 1 iulie 2015, conform art. 75 din Codul Muncii şi art. 20 din

contractul colectiv de muncă al SC R. SRL, după care „urmează a se aplica decizia

de concediere”.

La dosarul cauzei, nu s-a depus o decizie de concediere a reclamantului în

sensul celor specificate în înscrisul numit „preaviz”, iar decizia nr. 601/S/4105/19 mai

2015 a fost expres revocată de pârâtă. Atât doctrina de specialitate, cât şi practica

judecătorească recunosc dreptul angajatorului de a-şi revoca deciziile de concediere

cât timp raporturile juridice de muncă dintre părţi nu au încetat, nefiind necesar

acordul salariatului în acest sens.

Prima instanţă a apreciat că nu interesează dacă motivul de nelegalitate

invocat de angajator pentru revocarea deciziei de concediere este întemeiat sau

dacă angajatorul se află în eroare cu privire la acesta, astfel că decizia nr.

601/S/4105/19 mai 2015 nu mai produce efecte juridice şi, sub acest aspect,

contestaţia a rămas fără obiect.

În ceea ce priveşte plata contravalorii zilelor de concediu de odihnă

neefectuat, aferente anilor 2014 şi 2015, tribunalul a reţinut că, întrucât angajatorul

nu a emis o nouă decizie de concediere sau aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa

instanţei, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 146 alin. (3) din Codul muncii referitoare la

compensarea în bani a acestui drept, reclamantul având posibilitatea să ceară

angajatorului efectuarea lui, potrivit art. 144 din Codul muncii.

Cu referire la prejudiciul moral, instanţa de fond a constatat că reclamantul nu

a adus un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură

drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici nu a dovedit legătura de

cauzalitate dintre măsura concedierii, care, ulterior, a fost revocată de către

angajator, şi impactul acestei măsuri asupra lui.

Reclamantul a declarat apel, în termenul legal, împotriva acestei sentinţe,

solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii

acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată.

În motivarea cererii de apel, se arată că unitatea pârâtă a pierdut decizia de

pensionare de două ori, deoarece în 2012 această decizie de pensionare a fost

comunicată pârâtei de şefa Oficiului Resurse Umane de la Sucursala Timişoara.

Apelantul solicită acordarea sumei de 25.000 lei, cu titlu de daune morale, dat

fiind că se află în imposibilitate de a-şi achita creditul bancar pentru nevoi personale,

datorită încetării raporturilor de muncă. Acest credit l-a contractat în considerarea

faptului că are raporturi de muncă pe durată nedeterminată.

Pârâta i-a încălcat dreptul la concediu de odihnă, dreptul la sănătate, întrucât

i-a acordat concediu de odihnă aşa cum a vrut, iar nu conform programării, fiind

nevoit să muncească zi şi noapte.

Prima instanţă nu a răspuns la petitul din precizarea de acţiune, prin care

reclamantul solicita obligarea pârâtei la restituirea contribuţiei la fondul de şomaj,

reţinută începând cu luna iulie 2011 şi până în luna mai 2015.

Pagină 20 din 32

Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata orelor şcoală şi a orelor pentru

siguranţa circulaţiei rutiere, a căror efectuare a fost obligatorie şi despre care susţine

că a efectuat, din 3 în 3 luni, câte 3 ore şcoală şi 3 ore siguranţa circulaţiei.

Apelantul arată că, pentru a face dovada susţinerilor sale, a depus la dosar o

serie de înscrisuri şi a solicitat prezenţa la judecată şi a unui reprezentant al SC R.

SRL Braşov.

Prin întâmpinare depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea apelului ca

neîntemeiat, arătând că, prin cererea de apel, reclamantul a formulat cereri noi, şi

anume: restituirea contribuţiei individuale la fondul de şomaj pentru perioada iulie

2011 – mai 2015, plata orelor şcoală şi a orelor pentru siguranţa circulaţiei rutiere,

cereri care nu se regăsesc în acţiunea iniţiată în faţa instanţei de fond şi sunt

inadmisibile potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Cu privire la fondul pricinii susţine că pretenţiile reclamantului sunt

neîntemeiate, deoarece zilele de concediu de odihnă neefectuat i-au fost achitate, iar

reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit şi nici a legăturii de

cauzalitate între măsura dispusă de societate şi prejudiciul moral pretins.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel formulate şi a

dispoziţiilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat

apelul ca neîntemeiat, cu următoarea motivare:

Un prim motiv de apel vizează nepronunţarea instanţei de fond asupra

pretenţiilor vizând restituirea contribuţiei individuale la fondul de şomaj aferentă

perioadei iulie 2011 mai 2015, reţinută greşit de angajator în condiţiile în care

reclamantul cumula pensia cu salariul şi nu datora această contribuţie.

Într-adevăr, prin precizarea de acţiune depusă la instanţa de fond, reclamantul

a formulat aceste pretenţii, pretenţii asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat

prin sentinţa ce face obiectul prezentului apel.

Nepronunţarea instanţei de fond asupra unui capăt de cerere formează

obiectul cererii de completare a hotărârii, reglementată de art. 444 din Codul de

procedură civilă, iar conform art. 445 din Codul de procedură civilă, completarea

hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului.

Reclamantul nu a formulat, însă, o cerere de completare a hotărârii în faţa

instanţei de fond, în condiţiile art. 444 din Codul de procedură civilă, invocând ca

motiv de apel nepronunţarea instanţei de fond asupra acestui capăt de cerere, motiv

care nu poate fi primit faţă de dispoziţiile imperative ale art. 445 din Codul de

procedură civilă.

Prin motivele de apel, reclamantul mai solicită obligarea pârâtei la plata orelor

şcoală şi a orelor analiza siguranţei circulaţiei efectuate în mod obligatoriu.

Aceste pretenţii nu au fost formulate în faţa instanţei de fond nici prin cererea

de chemare în judecată, nici prin precizarea de acţiune.

Conform art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în apel nu se pot

formula pretenţii noi, motiv pentru care Curtea a apreciat inadmisibile aceste pretenţii

în apel, reclamantul având posibilitatea formulării unei cereri în faţa instanţei de fond

cu respectarea termenului de prescripţie.

Pagină 21 din 32

Cu ocazia lichidării, conform fluturaşului de salariu din luna iunie 2015,

reclamantului i-a fost compensat în bani concediul de odihnă neefectuat, fiindu-i

achitată suma de 1391 lei, menţionată la rubrica adaos.

Reclamantul se consideră prejudiciat prin fapta pârâtei de a nu-i fi acordat

concediul de odihnă conform programării, însă nu a făcut dovada prejudiciului

încercat prin efectuarea concediului în alte perioade decât cele în care a fost

programat.

Zilele de concediu de odihnă rămase neefectuate au fost compensate de

angajator în bani, la încetarea raporturilor de muncă, conform art. 146 alin. (3) din

Codul muncii, astfel că nici sub acest aspect reclamantul nu a fost prejudiciat.

Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 25000 lei

daune morale, susţinând că a fost în imposibilitate de a-şi mai achita creditul

contractat în considerarea calităţii de angajat, iar datorită conflictului de muncă creat

de pârâtă a fost împiedicat să plece la muncă în străinătate, unde a primit o ofertă de

lucru.

Conform art. 253 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul

normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat

în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa

angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau in legătură cu serviciul.

Rezultă că, pentru a fi angajată răspunderea pârâtei, trebuie îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, în speţă nepatrimonial,

deoarece se solicită daune morale, fapta ilicită a pârâtei, legătura de cauzalitate

dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia pârâtei.

Reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii, întrucât nu a

contestat decizia pârâtei de încetare a raporturilor de muncă, pentru a se stabili dacă

fapta pârâtei a avut sau nu un caracter ilicit, şi nu a probat că măsura luată a adus

atingere unui drept personal nepatrimonial.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură

civilă, Curtea a respins apelul declarat de către reclamant, ca neîntemeiat.

5. Suspendarea contractului individual de muncă în cazul în care

angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului. Efectele

declarării dispoziţiilor legale care au fundamentat suspendarea

contractului individual de muncă ca neconstituţionale asupra deciziei de

suspendare şi prevederilor similare din contractul colectiv de muncă la

nivel de unitate

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii :art. 52 alin. (1) lit. b) teza I,

Constituţia României, art. 147 alin. (4)

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării în Monitorul

Oficial, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, astfel încât trebuie

Pagină 22 din 32

respectate chiar dacă, la data emiterii deciziei de suspendare a contractului individual

de muncă, decizia Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea

dispoziţiilor legale care au fundamentat suspendarea contractului individual de

muncă nu era publicată în Monitorul Oficial al României. Aceasta întrucât decizia

Curţii Constituţionale se aplică tuturor raporturilor juridice care nu s-au stins până la

data publicării ei, respectiv tuturor cauzelor care se află pe rolul instanţelor de

judecată şi cărora li se aplică, în continuare, dispoziţiile legale declarate

neconstituţionale.

Raportat la dispoziţiile art. 132 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 62/2011,

împrejurarea că motivul de suspendare a contractului individual de muncă

reglementat prin dispoziţiile legale declarate neconstituţionale este prevăzut, în

aceeaşi termeni, şi de o clauză a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate,

nu poate conduce la constatarea legalităţii deciziei de suspendare a contractului

individual de muncă în baza acesteia, cu atât mai mult cu cât măsura suspendării

este excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, pentru aceleaşi considerente

pentru care Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile legale

similare.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 45/A din 14 ianuarie 2016, dr.C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 796 pronunţată la 13 octombrie 2015, pronunţată în

dosarul nr. 2014/108/2015, Tribunalul Arad a admis acţiunea civilă formulată de către

reclamantul M.F.R. împotriva pârâtei R.N.P.R. – D.S. Arad, a dispus anularea

deciziei nr. 99/2015, emisă de pârâtă, şi a obligat pârâta la reintegrarea reclamantului

pe postul avut anterior suspendării contractului individual de muncă, precum şi la

plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariul, precum şi a celorlalte

drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că

reclamantul este angajat al D.S. Arad, având funcţia de pădurar în cantonul 11

Cimercea, arondat de districtul silvic nr. III Cimercea (actual nr. 3 Nadas) din cadrul

Ocolului Silvic Beliu.

La data de 25 iunie 2015, D.S. Arad a formulat plângere penală împotriva

reclamantului, care a fost depusă la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ineu.

Urmare a plângerii penale depuse, pârâta D.S. Arad a emis decizia nr.

99/2015, înregistrată sub nr. 5554/25 iunie 2015, prin care, începând cu data de 30

iunie 2015, a suspendat contractul individual de muncă al reclamantului, în temeiul

art. 49 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din contractul colectiv de muncă şi art. 52 alin. (1)

litera b) din Codul muncii.

Prima instanţă a apreciat că decizia nr. 99/2015 încalcă decizia Curţii

Constituţionale nr. 279/23 aprilie 2015, pronunţată în dosarul nr. 1418D/2014 şi

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431/17 iunie 2015, prin care s-

a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiei art. 52 alin. (1) litera b) teza

Pagină 23 din 32

întâi din Legea nr. 53/2003 şi s-a constatat, de către Curtea Constituţională, că, în

urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului

dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al

formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte

condiţia caracterului proporţional, deoarece măsura este excesivă în raport cu

obiectivul ce trebuie atins.

În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, a declarat apel

pârâta şi a solicitat schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea cererii de apel, se arată că, făcând abstracţie de argumentele

susţinute de către pârâtă, prima instanţă a soluţionat litigiul prin prisma celor invocate

de către reclamant, înlăturând orice corelare cu normele de drept imperative şi fără o

argumentaţie logică, apreciind ca suficientă admiterea excepţiei de

neconstituţionalitate a dispoziţiei art. 52 alin. (1) litera b) teza întâi din Legea nr.

53/2003.

Instanţa de fond nu a luat în calcul şi nu a explicat modul în care s-a ajuns la

crearea unui asemenea prejudiciu, mulţumindu-se în a se pronunţa, în cel mai lapidar

mod, doar pe baza celor menţionate mai sus, omiţând calitatea pârâtei de

administrator al Fondului Forestier Naţional.

La baza suspendării au stat şi dispoziţiile art. 52 din contractul colectiv de

muncă la nivel de Romsilva, care dau dreptul angajatorului să suspende contractul

individual de muncă al unui salariat în condiţiile în care a formulat o plângere penală

împotriva acestuia.

Totodată, apelanta apreciază ca fiind nelegală soluţia primei instanţe, în

condiţiile în care aceasta nu a avut în vedere că la baza emiterii deciziei au stat

rezultatele unui control la cantonul aflat în gestiunea pârâtului, care a constatat

existenţa unui prejudiciu, urmare a gestionării defectuoase a masei lemnoase

provenite din arbori tăiaţi ilegal şi punerii în valoare a arborilor destinaţi tăierii contrar

prevederilor legale.

La cererea de apel, s-a anexat adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria

Ineu nr. 8628/24 septembrie 2015.

Intimatul nu a depus întâmpinare, prin care să-şi exprime punctul de vedere

faţă de cererea de apel, iar prin concluziile orale a solicitat respingerea apelului ca

neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate şi a

dispoziţiilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat

apelul neîntemeiat, cu următoarea motivare:

În mod corect prima instanţă a admis contestaţia şi a anulat decizia de

suspendare a raporturilor de muncă cu consecinţele care decurg din aceasta.

Măsura suspendării raporturilor de muncă până la soluţionarea plângerii

penale formulată de pârâtul angajator împotriva reclamantului salariat a fost luată în

temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (1), ale art. 52 alin. (1) lit. b) din contractul colectiv de

muncă şi ale art. 52 alin. (1) litera b) Codul muncii.

Pagină 24 din 32

În speţă, reclamantul se află în situaţia tezei întâi a art. 52 alin. (1) litera b) din

contractul colectiv de muncă, respectiv din Codul muncii.

La data emiterii deciziei de suspendare, 25 iunie 2015, era în vigoare decizia

Curţii Constituţionale nr. 279/23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 431/17

iunie 2015, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 52 alin. (1)

litera b) teza întâi din Codul muncii.

Prin această decizie, Curtea Constituţională a analizat dacă măsura

suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) litera b) teza

întâi din Codul muncii este justificată de un scop legitim, dacă este adecvată acestui

scop şi dacă păstrează un just echilibru între drepturile şi interesele în concurs pentru

a fi corespunzătoare scopului urmărit.

Deşi scopul este legitim, iar măsura este adecvată acestui scop, efectuând

testul de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă,

Curtea Constituţională a apreciat că măsura suspendării contractului individual de

muncă ca efect al plângerii penale formulată de angajator nu întruneşte condiţia

caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie

atins.

Potrivit art. 147 din Constituţie, de la data publicării în Monitorul Oficial,

deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, trebuind respectate, astfel că,

la data emiterii deciziei de suspendare contestate, pârâta nu avea temei legal pentru

a dispune suspendarea contractului individual de muncă.

Este adevărat că această posibilitate a suspendării este prevăzută şi de art.

52 alin. (1) litera b) din contractul colectiv de muncă, însă acesta a preluat dispoziţia

din Codul muncii, dispoziţie ce a fost declarată neconstituţională, astfel că nu mai

poate produce nici ea efecte, pentru acelaşi raţionament pentru care Curtea

Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 52 alin. (1) litera b) teza

întâi din Codul muncii, măsura suspendării fiind excesivă în raport cu obiectivul ce

trebuie atins.

În mod corect prima instanţă nu a analizat faptele pentru care angajatorul a

formulat plângere penală împotriva angajatului, deoarece pe parcursul procesului

penal angajatul se bucură de prezumţia de nevinovăţie, iar aceste fapte au relevanţă

în ipoteza în care se pune problema angajării răspunderii disciplinare şi/sau

patrimoniale a angajatului, fapt care nu a făcut obiectul prezentei cauze.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură

civilă, Curtea a respins apelul declarat de către pârâtă ca neîntemeiat.

În privinţa cheltuielilor de judecată, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin.

(1) din Codul de procedură civilă şi a obligat pârâta-apelantă la plata sumei de 400

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantul-intimat.

Pagină 25 din 32

6. Suspendarea contractului individual de muncă în cazul în care

angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului. Efectele

declarării dispoziţiilor legale care au fundamentat suspendarea

contractului individual de muncă ca neconstituţionale asupra deciziei de

suspendare

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: art. 52 alin. (1) lit. b), teza I,

- Constituţia României: art. 147 alin. (4)

- Legea nr. 47/1992 : art. 31 alin. (1) şi alin. (3)

Decizia care suspendă raportul individual de muncă devine definitivă doar la

finalizarea controlului judiciar al legalităţii şi temeiniciei sale, în cazul în care salariatul

vizat a uzat de procedura contestaţiei, astfel încât poate fi analizată de către instanţa

de judecată sesizată prin raportare la decizia Curţii Constituţionale care constată

neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale care au fundamenta-o, chiar dacă decizia

Curţii Constituţionale este ulterioară emiterii deciziei de suspendare a contractului

individual de muncă al unui salariat, fără a fi încălcate prevederile art. 147 alin. (4)

din Constituţia României, în sensul acordării de efecte retroactive deciziei de

admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.

Pe de altă parte, dacă prevederile pe care s-a întemeiat decizia de

suspendare a contractului individual de muncă au încetat să producă efecte juridice,

conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, instanţa de judecată sesizată cu

soluţionarea contestaţiei salariatului împotriva deciziei de suspendare a contractului

individual de muncă nu le mai poate aplica, întrucât art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 statuează că decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi ori

a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Obligaţia stabilită în sarcina subiectelor de drept, prin prevederile art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, de a ţine seama de realitatea juridică creată prin

declararea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale este una generală şi absolută,

fiind exclusă orice marjă de apreciere a autorităţilor judiciare în ceea ce priveşte

oportunitatea lipsirii de efecte a normelor declarate neconstituţionale prin raportare la

circumstanţele de fapt ale litigiilor. Decizia de declarare a neconstituţionalităţii unor

prevederi legale are forţa juridică a unei prezumţii legale absolute, imposibil de

răsturnat, în sensul că norma legală sancţionată contravine garanţiilor constituţionale

şi trebuie înlăturată din ordinea juridică internă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 188 din 10 februarie 2016, dr.C.P.

Prin Sentinţa civilă nr. 3238/05.11.2015, pronunţată în Dosarul nr.

1941/30/2015, Tribunalul Timiş a admis cererea de chemare în judecată formulată de

către reclamanta P.F.D. în contradictoriu cu pârâta CNADNR – DRDP Timişoara, a

anulat decizia de suspendare nr. 119/17.02.2015, emisă de pârâtă pe seama

reclamantei, şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de

Pagină 26 din 32

suspendare contestată, în sensul reluării activităţii desfăşurate de reclamantă în

cadrul pârâtei, în baza contractului său individual de muncă, şi obligării pârâtei la

plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi

reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta dacă

contractul individual de muncă nu ar fi fost suspendat, începând cu data de

17.02.2015 şi până la data repunerii efective în situaţia anterioară.

Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, pârâta a fost îndatorată să plătească

reclamantei suma de 2.480 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că,

prin Decizia nr. 119/17.02.2015, pârâta a dispus suspendarea contractului individual

de muncă al reclamantei, începând cu data comunicării deciziei, respectiv

17.02.2015, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, având în vedere

plângerea penală prin care a sesizat organele abilitate de săvârşirea, de către

reclamantă, a infracţiunilor de abuz în serviciu, fals material în înscrisuri oficiale şi uz

de fals, ca urmare a faptului că reclamanta, în calitatea sa de şef serviciu resurse

umane şi salarizare al DRDP Timişoara, „a facilitat şi propus angajarea soţului şi a

cumnatei sale, doar pe baza unor relaţii soţ, soţie şi a unui grad de rudenie, în baza

unor diplome de bacalaureat false, aceştia ocupând un loc de muncă neavând

studiile necesare ocupării posturilor respective, aspecte constatate prin raportul

comisiei interne de verificare nr. 100/225 din 23.01.2015”.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, contractul individual

de muncă poate fi suspendat, din iniţiativa angajatorului, „în cazul în care angajatorul

a formulat o plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în

judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătoreşti”.

Textul de lege enunţat prevede două situaţii de suspendare a contractului

individual de muncă, şi anume: 1. angajatorul a formulat plângere penală împotriva

salariatului pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută; 2 salariatul a fost

trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, independent

de plângerea angajatorului.

Raportat la materialul probator administrat în cauză, suspendarea contractului

individual de muncă al reclamantei a fost dispusă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza

I din Codul muncii.

Potrivit adresei emise de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara,

la data de 19.10.2015, ancheta penală cu privire la reclamantă este în desfăşurare.

Din cuprinsul deciziei de suspendare nr. 119/17.02.2015, rezultă că

suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei a fost dispusă de către

angajator ca măsură de precauţie, angajatorul menţionând că „rămânerea în

continuare pe o funcţie de conducere în aceste condiţii ar însemna facilitarea şi

permiterea comiterii în continuare a unor astfel de fapte” de către reclamantă.

Pentru a se aprecia că activitatea ilicită a reclamantei este de natură a periclita

interesele pârâtei, unitatea se supune unor condiţii care să asigure că măsura

suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului nu are

Pagină 27 din 32

caracter arbitrar. De aceea, măsura in discuţie trebuie însoţită de garanţia unei

decizii obiective şi temeinic fundamentate din partea acestuia.

Respectarea garanţiilor de obiectivitate şi de temeinicie ale deciziei de

suspendare dispuse de angajator poate fi, astfel, în mod facil pusă sub semnul

îndoielii, de vreme ce lasă aprecierea temeiului de suspendare, în întregime, la

dispoziţia angajatorului ale cărui decizii sunt susceptibile a fi calificate drept

subiective şi, uneori, chiar abuzive. Astfel, sub aspectul caracterului proporţional al

măsurii reglementate de art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii, respectiv al

realizării unui echilibru just între drepturile în concurs: dreptul la muncă al salariatului

şi dreptul angajatorului de a lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii

economice, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 279/23 aprilie 2015, referitor la

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii,

a statuat că „în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura

restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de

muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva

salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în

raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza I

din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale”.

Faţă de caracterul general obligatoriu, considerentele Deciziei Curţii

Constituţionale, mai sus enunţate, îşi păstrează valabilitatea şi în speţă, astfel încât

tribunalul a anulat decizia de suspendare nr. 119/17.02.2015, emisă de către pârâtă,

reţinând că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii, indicate ca temei

al măsurii suspendării, sunt neconstituţionale. Ca o consecinţă a anularii deciziei de

suspendare nr. 119/17.02.2015, reclamanta a fost repusă în situaţia anterioară

emiterii acesteia, în sensul reluării activităţii desfăşurate în baza contractului

individual de muncă încheiat între părţi.

Pârâta a declarat apel, în termen legal, împotriva acestei hotărâri, solicitând

modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca netemeinică şi

nelegală.

Sintetizând motivele de apel ale pârâtei, Curtea a reţinut că ele au vizat

împrejurarea că prima instanţă a acordat efecte depline Deciziei nr. 279/23 aprilie

2015 a Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiilor

art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii, încălcând prevederilor art. 147 alin. (4)

din Constituţia României. Astfel, în opinia apelantei, prin raportare la momentul

emiterii deciziei de suspendare a raporturilor de muncă ale reclamantei, care este

anterior declarării neconstituţionalităţii art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii,

dispoziţiile deciziei instanţei de contencios constituţional nu îşi găsesc aplicabilitatea

în speţă, întrucât nu pot produce efecte retroactive, ci exclusiv pentru viitor.

Din momentul emiterii deciziei de suspendare, a introducerii cererii în instanţă

şi până la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, norma incidentă a

beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât în

urma pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, în temeiul căreia s-a tranşat şi soarta

litigiului în primă instanţă.

Pagină 28 din 32

Incidenţa deciziei Curţii Constituţionale în cauză nu are relevanţă raportat la

faptul că art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii nu a fost integral declarat ca

neconstituţional, ci doar teza I a acestuia.

A mai susţinut apelanta că este adevărat că deciziile Curţii Constituţionale

trebuie respectate şi sunt general obligatorii, însă instanţa de judecată beneficiază de

o marjă de apreciere numai în măsura în care circumstanţele de fapt, concrete ale

cauzei, sunt total diferite de cele reţinute de curte în decizia sa. În consecinţă, nu

poate fi vorba de restrângerea dreptului la muncă ca urmare a formulării unei

plângeri penale de către societate, aşa cum a motivat Curtea Constituţională decizia

de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii, atâta timp cât

reclamantei i s-a oferit dreptul la muncă, acceptat iniţial de către reclamantă, ca apoi

să refuze.

În speţă, nu poate fi vorba despre o măsură subiectivă sau abuzivă, în

condiţiile în care nu poate fi vorba de vreo îndoială cu privire la cei doi angajaţi din

familia reclamantei: soţul şi cumnata reclamantei, care au prezentat documente de

studii false, lucru care ar fi trebuit să fie verificat de către reclamantă.

Fapta este de natură a o face pe reclamantă incompatibilă cu funcţia deţinută,

întrucât infracţiunile pentru care se formulează plângerea penală: fals, uz de fals,

neglijenţa în serviciu vizează o persoană care se află în raporturi de serviciu cu cel

care a formulat plângerea penală.

În drept, apelul a fost fundamentat pe prevederile art. 466 şi următoarele din

Codul procedură civilă.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

nefondat, cu motivarea că argumentele apelantei privind inaplicabilitatea, în speţă, a

Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/23.04.2015 se fundamentează pe o

interpretare eronată a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.

Astfel, intimată susţine, în esenţă, că prezentul litigiul se încadrează în

categoria cauzelor pendinte la momentul publicării deciziei de admitere a

neconstituţionalităţii normei legale pe care pârâta şi-a fundamentat măsura

contestată, raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale

nefiind definitiv consolidat la data controlului de contencios constituţional.

În situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia

definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei

juridice, în sensul că aceasta nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se cu

luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice. Cu alte cuvinte, decizia prin care

se constată neconstituţionalitatea dispoziţiei legale paralizează efectele acesteia.

Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale proceselor în curs nu constituie o

încălcare a principiului neretroactivităţii, care guvernează efectele acestor decizii.

Raporturile juridice deduse judecăţii au luat naştere în perioada anterioară publicării

acestor decizii, în temeiul unor dispoziţii legale care beneficiau de prezumţia de

constituţionalitate, prezumţie care ulterior a fost înlăturată. Dacă s-ar aprecia că

deciziile de constatare a neconstituţionalităţii unor norme juridice nu pot pune în

Pagină 29 din 32

niciun fel în discuţie efectele produse anterior, s-ar nega însuşi caracterul obligatoriu

şi opozabilitatea erga omnes o acestor acte de jurisdicţie constituţională.

În speţă, deşi la data emiterii deciziei de suspendare contestate, textul art. 52

alin. (1) lit. b) din Codul muncii, republicat, se bucura, în integralitate, de prezumţia

de constituţionalitate, Decizia nr. 279/23.04.2015 a Curţii Constituţionale, care

răstoarnă, în ceea ce priveşte teza I a lit. b) a alin. (1) al art. 52 din Codul muncii,

republicat, această prezumţie, a fost publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 431/17 iunie 2015, anterior primului termen de judecată în faţa instanţei

de fond.

Faţă de caracterul defacta pendentia al situaţiei juridice deduse controlului

jurisdicţional, prima instanţa a dat eficienţă deciziei de admitere a excepţiei de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii,

dispoziţii ce se constituie în suport legal al deciziei de suspendare pendinte

contestate, admiţând acţiunea introductivă de instanţă.

Decizia de suspendare a contractului individual de muncă nu poate fi, aşadar,

analizată decât prin prisma condiţiilor prevăzute de legiuitor, avându-se, totodată, în

vedere că măsura suspendării urmăreşte o anumită finalitate: protejarea

angajatorului şi are consecinţe grave pentru salariat, în primul rând lipsa veniturilor

din salariu.

Tentativa pârâtei de a modifica temeiul de drept pe care şi-a fundamentat

decizia de suspendare, susţinând că incidenţa deciziei Curţii Constituţionale, în

cauză, nu are relevanţă raportat la faptul că art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii nu

a fost integral declarat neconstituţional, ci doar teza I, nu poate fi primită, în contextul

în care din lectura deciziei contestate, precum şi din poziţia adoptată în prima fază

procesuală a litigiului rezultă că suspendarea contractului individual de muncă al

reclamantei a fost dispusă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii.

În apel, nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelul pârâtei prin prisma motivelor invocate şi a actelor de

procedură efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut

următoarele:

Prin Decizia nr. 119/17.02.2015, contestată în prezentul litigiu, s-a dispus

suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei, începând cu data

comunicării deciziei, respectiv 17.02.2015, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul

muncii.

Din motivarea în fapt a măsurii suspendării rezultă că angajatorul a avut în

vedere plângerea penală formulată de către CNADNR – DRDP Timişoara,

înregistrată sub nr. 16/29.01.2015, pentru săvârşirea, de către salariata reclamantă,

a infracţiunii de abuz în serviciu, fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, ca

urmare a faptului că, în calitatea sa de şef serviciu resurse umane şi salarizare al

DRDP Timişoara, „a facilitat şi propus angajarea soţului şi a cumnatei sale, doar pe

baza unor relaţii soţ - soţie şi a unui grad de rudenie, în baza unor diplome de

bacalaureat false, aceştia ocupând un loc de muncă fără a avea studiile necesare

Pagină 30 din 32

ocupării posturilor respective, aspecte constatate prin raportul comisiei interne de

verificare nr. 100/225 din 23.01.2015”. Prin urmare, unitatea angajatoare a apreciat

că sunt incidente dispoziţiile tezei I a art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii.

Prin Decizia nr. 279/23.04.2015, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 431 din 17.06.2015, Curtea Constituţională a decis că, prin raportare la

garanţiile oferite de prevederile art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Legea fundamentală,

dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt

neconstituţionale.

În sinteză, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, deşi nu se poate

vorbi de o negare a dreptului la muncă, în sensul împiedicării persoanei de a alege

liber o profesie ori un alt loc de muncă, nu se poate omite că măsura suspendării

contractului individual de muncă reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la

muncă, lăsată de art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 la dispoziţia

angajatorului, întrucât acesta din urmă este, în acelaşi timp, persoana care

formulează plângerea prealabilă, dar şi cel care dispune suspendarea raportului de

muncă.

În această situaţie, Curtea Constituţională a considerat că se impune

efectuarea unui test de proporţionalitate, în considerarea art. 53 din Constituţie,

pentru a verifica dacă această restrângere este rezonabilă, proporţională cu

obiectivul urmărit şi nu transformă dreptul la muncă într-unul iluzoriu/teoretic. Astfel,

s-a decis că respectarea garanţiilor de obiectivitate şi de temeinicie ale deciziei de

suspendare dispuse de angajator poate fi în mod facil pusă sub semnul îndoielii, de

vreme ce art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 lasă aprecierea

temeiului de suspendare, în întregime, la dispoziţia unităţii, ale cărui decizii sunt

susceptibile a fi calificate drept subiective şi, uneori, chiar abuzive, mai ales în

contextul raporturilor contractuale de muncă, care, prin natura lor, presupun o

semnificativă interacţiune umană. De aceea, s-a considerat că, în urma efectuării

testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă,

suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri

penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului

proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins.

Toate criticile aduse, de către apelantă, hotărârii primei instanţe se

concentrează pe interpretarea eronată a efectelor pe care Decizia nr.

279/23.04.2015 a Curţii Constituţionale o are în privinţa legalităţii şi temeiniciei

deciziei de suspendare supusă controlului judiciar în litigiul de faţă, invocându-se trei

aspecte: omisiunea tribunalului de a lua în considerare prevederile art. 147 alin. (4)

din Constituţia României, care limitează doar pentru viitor efectele deciziilor instanţei

de control constituţional; decizia în discuţie nu a lipsit de efecte întregul conţinut al

art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul Muncii şi faptul că, în litigiul pendinte, circumstanţele

concrete ale cauzei sunt total diferite de cele reţinute de Curtea Constituţională.

Referitor la primul argument, Curtea a reţinut că, într-adevăr, prevederile art.

147 alin. (4) din Constituţia României sunt în sensul că: „Deciziile Curţii

Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică în

Pagină 31 din 32

Monitorul Oficial al României”. Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale stabileşte că: „dispoziţiile din legile

şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale”.

În cauză, Decizia unilaterală a pârâtei nr. 119/17.02.2015 a fost emisă anterior

declarării neconstituţionalităţii prevederilor legale pe care s-a întemeiat, însă raportul

juridic născut ca urmare a emiterii sale nu poate fi considerat epuizat decât la

momentul rămânerii definitive a acestei decizii.

Potrivit normelor legale în vigoare, decizia care suspendă raportul individual

de muncă devine definitivă la expirarea termenului de 30 de zile calendaristice,

calculat de la momentul comunicării, potrivit art. 268 alin. (1) din Codul Muncii, ori,

după caz, la finalizarea controlului judiciar al legalităţii şi temeiniciei actului, în cazul

în care salariatul vizat a uzat de procedura contestaţiei, la care se referă art. 268 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, republicată. Cu alte cuvinte, câtă vreme legalitatea şi

temeinicia unui act juridic este pusă în discuţie în faţa autorităţilor judiciare, nu se

poate pretinde că raportul juridic născut prin încheierea lui este definitiv şi consolidat.

De aceea, nu se poate pretinde că, în speţă, tribunalul ar fi acordat efecte retroactive

deciziei de neconstituţionalitate.

Pe de altă parte, la momentul pronunţării hotărârii apelate, prevederile art. 52

alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii îşi încetaseră efectele juridice, prin aplicarea

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, astfel că pronunţarea de către prima instanţă a

unei hotărâri cu luarea în considerare a temeiului de drept al deciziei de suspendare

ar fi presupus o încălcare flagrantă a normelor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată, care statuează că decizia prin care se constată neconstituţionalitatea

unei legi ori a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

În susţinerea unei aprecieri eronate a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale

nr. 279/23.04.2015 nu poate fi primită nici alegaţia potrivit căreia hotărârea Curţii nu

a vizat întregul corp al normei cuprinsă în art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul Muncii, ci

doar teza I a acestuia. Este adevărat că temeiul juridic al măsurii contestate, astfel

cum a fost indicat în decizia de suspendare, nu distinge între cele două ipoteze ale

art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul Muncii, însă, prin raportare la situaţia de fapt

prezentată de angajator în aceeaşi deciziei, este evident că angajatorul şi-a

fundamentat măsura pe înregistrarea unei plângeri penale împotriva salariatei,

premisă ce se circumscrie prevederilor sancţionate de instanţa de contencios

constituţional. În acest caz, trebuie concluzionat că legalitatea deciziei de

suspendare supusă controlului judiciar se apreciază doar din perspectiva acestor din

urmă prevederi legale, iar temeiul juridic al măsurii unilaterale nu mai poate fi

modificat în cursul procedurii.

În mod evident trebuie înlăturat şi argumentul potrivit căruia prima instanţă ar fi

trebuit să observe că circumstanţele cauzei pendinte sunt total diferite de cele

reţinute de Curtea Constituţională în Decizia 279/23.04.2015. Contrar opiniei

exprimate de apelantă, obligaţia instituită subiectelor de drept, prin prevederile art. 31

alin. (1) din Legea nr.47/1992, de a ţine seama de realitatea juridică creată prin

Pagină 32 din 32

declararea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale este una generală şi absolută,

fiind exclusă orice marjă de apreciere a autorităţilor judiciare în ce priveşte

oportunitatea lipsirii de efecte a normelor declarate neconstituţionale prin raportare la

circumstanţele de fapt ale litigiilor.

În lumina normelor legale care reglementează natura şi întinderea efectelor

unei decizii de declarare a neconstituţionalităţii, se poate afirma că deciziile date în

acest sens de către instanţa de contencios constituţional au forţa juridică a unor

prezumţii legale absolute, imposibil de răsturnat, în sensul că norma legală

sancţionată contravine garanţiilor constituţionale şi trebuie înlăturată din ordinea

juridică internă. Prin urmare, este inutilă, sub aspectul constatării neegalităţii deciziei

contestate, analizarea circumstanţelor care au determinat formularea de către

apelantă a unei plângeri penale împotriva salariatei sale, precum şi a naturii şi

particularităţilor faptei de care a fost învinuită.

Pentru aceste motive, instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul

a acordat eficienţă deplină Deciziei nr. 279/23.04.2015, prin care prevederile art. 52

alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul Muncii au fost declarate neconstituţionale şi a

dispus anularea deciziei contestate, cu toate consecinţele juridice ale acestei hotărâri

declarative, astfel încât, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a

respins, ca neîntemeiat, apelul pârâtei.

Ca o consecinţă firească a soluţiei pronunţate asupra căii de atac declarată,

Curtea a aplicat dispoziţiile art. 451 din Codul de procedură civilă şi a obligat

apelanta să-i plătească intimatei suma de 2.000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.