Reguli Comune Privind Admisibilitatea Administrarea Si Aprecierea Probelor

LUCRARE DE DIPLOMĂ

REGULI COMUNE PRIVIND ADMISIBILITATEA, ADMINISTRAREA ŞI

APRECIEREA PROBELOR

CUPRINS

CAP. I – IMPORTANŢA PROBELOR ÎN PROCESUL CIVIL ....................................... 4

1.1. Consideraţii generale privind probele .................................................... 5

1.2. Sediul materiei ....................................................................................... 5

1.3. Convenţii asupra probelor ...................................................................... 6

1.4. Clasificarea probelor ............................................................................. 7

1.5. Subiectul, obiectul şi sarcina probei ...................................................... 8

CAP. II – REGULI COMUNE PRIVIND ADMISIBILITATEA, ADMINISTRAREA ŞI

APRECIEREA PROBELOR ................................................................................ 11

2.1 Admisibilitatea probelor ........................................................................ 11

2.2. Administrarea probelor ......................................................................... 12

2.2.1. Propunerea probei ............................................................ 12

2.2.2. Încuviinţarea probei ......................................................... 12

2.2.3. Administrarea probei ....................................................... 13

2.3. Aprecierea probelor .............................................................................. 14

2.4. Asigurarea probelor .............................................................................. 14

CAP. III – PROBA PRIN ÎNSCRISURI ............................................................................... 16

3.1. Noţiune şi clasificare ............................................................................ 16

3.2. Înscrisul autentic .................................................................................. 17

3.3. Înscrisul sub semnătură privată ............................................................ 19

3.4. Alte înscrisuri ....................................................................................... 24

3.4.1. Registrele, cărţile şi hârtiile casnice (domestice) ............. 24

3.4.2. Menţiunea creditorului pe titlul de creanţă ...................... 24

3.4.3. Răboajele ......................................................................... 24

3.4.4. Facturile ........................................................................... 25

3.4.5. Corespondenţa ................................................................. 25

3.4.6. Telegramele ..................................................................... 27

3.4.7. Registrele comerciale ...................................................... 27

3.5. Administrarea probei prin înscrisuri .................................................... 31

CAP. IV – ALTE MIJLOACE DE PROBĂ .......................................................................... 34

2

4.1. Proba prin declaraţia martorului ........................................................... 34

4.1.1. Admisibilitatea probei cu martori .................................... 34

4.1.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori ....................... 39

4.1.3. Administrarea probei cu martori ..................................... 40

4.1.4. Aprecierea probei cu martori .......................................... 42

4.2. Mărturisirea (recunoaşterea) ................................................................ 43

4.2.1. Noţiune şi caracterele juridice ale mărturisirii ................ 43

4.2.2. Tipurile mărturisirii ........................................................ 44

4.2.3. Admisibilitatea mărturisirii ............................................. 45

4.2.4. Administrarea mărturisirii. Interogatoriul ....................... 45

4.3. Proba prin raportul de expertiză ........................................................... 47

4.3.1. Admisibilitatea şi administrarea expertizei ..................... 49

4.3.2. Forţa probantă a expertizei .............................................. 51

4.4. Cercetarea la faţa locului ..................................................................... 52

CAP. V – NOŢIUNEA DE PREZUMŢIE ............................................................................ 54

5.1. Prezumţia – procedeu al tehnicii legislative ....................................... 54

5.2. Prezumţia – regulă de drept ................................................................ 55

5.3. Prezumţia – mijloc de probă ............................................................... 55

5.3.1. Caracterul de probă al prezumţiei .................................. 56

5.4. Clasificare ........................................................................................... 58

5.5. Prezumţia şi teoria adevărului ............................................................ 75

5.6. Autoritatea lucrului judecat ................................................................ 82

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................. 93

3

CAPITOLUL I

IMPORTANŢA PROBELOR ÎN PROCESUL CIVIL

Probele, în cadrul unui proces civil, ca şi în general în viaţa juridică, au o

importanţă hotărâtoare. Prin mijlocele de probă, părţile stabilesc în faţa

instanţelor judecătoreşti faptele din care izvorăsc drepturile ce le sunt contestate

şi din realitatea cărora, judecătorii desprind apoi existenţa drepturilor în litigiu.

Probele constituie mijloacele prin care se realizează indeplinirea drepturilor

împotriva celor ce le nesocotesc. De asemeni, ele realizează completarea

drepturilor subiective, fără de care valorificarea acestora ar rămâne neîndoielnică.

În cadrul proceselor civile şi penale, probele reprezintă partea de cea mai

mare însemnătate, fără de care instanţele judecătoreşti nu şi-ar putea îndeplini

misiunea ce le revine. Prin mijlocirea probelor ce se administrează în cadrul

probaţiunii, instanţele judecătoreşti au posibilitatea să stabilească adevăratul

obiectiv şi, întemeindu-se pe aceasta, să dea hotărâri juste cu privire la drepturile

în litigiu.

Formarea intimei convingeri a judecătorului cu privire la realizarea stării

de fapt, pe care trebuie să o stabilească şi pe care trebuie să-şi întemeieze

hotărârea pe care o pronunţă, atârnă de corecta şi completa desfăşurare a

probaţiunii şi de valoarea probelor administrate.

În literatura de specialitate, se dau mai multe înţelesuri noţiunii de probă.

În sens larg, prin probă se înţelege acţiunea de stabilire a existenţei sau

inexistenţei unui fapt, mijloc legal prin care se poate stabili faptul ce trebuie

dovedit, ori rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă.

În sens restrâns, proba reprezintă un mijloc legal pentru dovedirea unui

fapt, fie faptul probator, adică un material care, fiind dovedit printr-un mijloc de

probă, este folosit el pentru a dovedi un alt fapt material. Din acest punct de

vedere, se disting:

4

- fapte principale – FACTA PROBANDA, RES PROBANDAE, adică

fapta ce constituie raportul litigios dedus judecătoreşte; aceste fapte trebuie

dovedite;

- fapte probatorii – FACTA PROBANTIA, RES PROBANTES - fapte

care, fără a constitui raport litigios, contribuie la dovedirea existenţei sau

inexistenţei ei.

În mod obişnuit, noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de

probă precum:

- înscrisuri;

- martori;

- prezumţii;

- mărturisirea uneia din părţi;

- expertiza;

- cercetarea la faţa locului.

1.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROBELE

După cum am arătat, judecătorul nu poate rezolva litigiul dedus judecăţii

numai pe baza afirmaţiilor părţilor. Ele trebuie să dovedească ceea ce afirmă, iar

judecătorul îşi va forma convingerea şi va pronunţa hotărârea pe baza probelor

care s-au administrat. Rezultă că probele prezintă interes atât pentru părţi cât şi

pentru judecător.

Cât priveşte partea, nu este suficient să fie sau să se pretindă titularul unui

drept subiectiv pentru a obţine satisfacţie în faţa instanţei. Desigur, dreptul

subiectiv şi proba sunt distincte, deoarece dreptul subiectiv nu depinde în

existenţa sa, de probă, dar totuşi dependenţa există pe planul eficacităţii, întrucât

absenţa probei nu permite titularului probei să invoce în mod eficace dreptul său

şi să obţină recunoaşterea efectelor juridice care îi sunt ataşate. Încă din dreptul

roman, s-a consacrat adagiul IDEM EST NON ESSE ET NON PROBARI, deci

a nu fi sau a nu fi probat este totuna. Tocmai de aceea se vorbeşte de un drept

5

subiectiv procesual, dreptul la probă care dublează şi întăreşte dreptul subiectiv

substanţial.

În ceea ce priveşte judecătorul, el nu se poate refugia în spatele

insuficienţei probei pentru a respinge o cerere. Aceasta deoarece deşi procesul

civil este un proces al intereselor private, el nu este lipsit de incidenţa unor

aspecte de interes general şi de ordine publică, astfel că stabilirea adevărului –

care se face pe bază de probe – nu poate fi neglijată. De altfel, conform art.129

alin.2, judecătorul va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar

dacă se împotrivesc.

Aceste scurte consideraţii justifică de ce instituţia probelor este calificată

ca o instituţie centrală1 a procesului civil.

1.2. SEDIUL MATERIEI

Legislaţia noastră, inspirată din cea franceză, nu cunoaşte o reglementare

unitară a probelor, dispoziţiile referitoare la ele fiind cuprinse ca reguli în C.civ.

şi în C.proc.civ..

Astfel, C.civ. cuprinde capitolul intitulat „Despre probaţiunea

obligativităţii şi a plăţii” (conform art.1169-1206), în care reglementează2:

- înscrisul (în art.1171-1190);

- dovada prin martori (în art.1191-1198);

- prezumţiile în articolele (în art.1199-1203);

- mărturisirea (în art.1204-1206),

1 Pentru cercetări cu caracter monografic a se vedea M. Eliescu, Curs de drept civil. Teoria generală a probelor, Universitatea din Bucureşti, 1950-1951; A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Şt., Bucureşti, 1969; E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970; D. Radu, D. C. Tudorache, Probele în procesul civil, Ed. Ankarom, Iaşi, 1996.

2 Înregistrările pe bandă magnetică pot fi folosite în procesul civil pentru dovedirea unor fapte – Trib. Jud. Alba, dec.civ.nr.664/1984 cu nota Gr. Giurcă, R.R.D.nr.7/1985, p.55-58. Relaţia telefonică solicitată şi obţinută de instanţă nu poate constitui o probă legală, atâta vreme cât nu s-a materializat într-un înscris emanat de la organul care a dat relaţia telefonică, deoarece altfel nu se poate exercita controlul faptului astfel stabilit.

6

ocupându-se în mod special de admisibilitatea şi forţa probantă a aceloraşi

mijloace de probă.

C.proc.civ. reglementează în Cartea a II-a referitoare la procedura

contencioasă sub titlul „Administrarea dovezilor”3:

- dispoziţii generale – (în art.167-171);

- dovada cu înscris – (în art.172-176);

- verficare de scripte – (în art.177-185);

- dovada cu martori – (în art.186-200);

- expertiza – (în art.209-219);

- cercetarea la faţa locului – (în art.215-217);

- interogatoriu – (în art.218-225);

- asigurarea dovezilor – (în art.235-241).

Deşi în principal C.proc.civ. se ocupă de administrarea probelor, adică

modul în care ele ajung în faţa judecătorului spre a le cerceta, se observă că

expertiza şi cercetarea la faţa locului sunt numai aici reglementări.

Dispoziţiile referitoare la probe se regăsesc şi în alte acte normative cu

caracter special, asupra cărora se va face referire în cuprinsul lucrării atunci când

va fi cazul.

1.3. CONVENŢII ASUPRA PROBELOR

Atât în doctrina mai veche, cât şi în cea recentă, se pune problema dacă cu

ocazia încheierii acţiunii juridice sau ulterior, în timpul procesului, cei interesaţi

pot încheia convenţii cu privire la probe.

În principiu, răspunsul este pozitiv, argumentându-se prin aceea că probele

care asigură securitatea şi procesul, ca loc neutru de desfaşurare a disputei lor,

constituie problema părţilor.

3 În art.1170 C.civ. este menţionat şi jurământul ca mijloc de probă, dar prin Decretul nr. 205/1950 au fost abrogate dispoziţiile art.1207-1222 care îl reglementau.

7

Desigur însă că, procesul civil implică şi interese generale ce sunt

reglementate prin norme de ordine publică, astfel că nu se poate susţine că există

o libertate deplină.

În general, se admite că aceste convenţii sunt valabile dacă lărgesc

posibilitatea de probă şi nu contravin dispoziţiilor de ordine publică, indiferent

dacă ele sunt cuprinse în norme de drept material sau de drept procesual.

Convenţiile prin care s-ar restrânge posibilitatea probei nu pot fi admise

pentru că, locul judecătorului pasiv, neutru a fost luat de judecătorul activ care,

conform art.129 alin.2, poate ordona probe pe care le consideră utile, chiar dacă

părţile se împotrivesc.

Conform art.1170 din C.civ., proba reprezintă un mijloc de probă, dovada

lui făcându-se prin înscris, martori, prezumţii, mărturisirea uneia din părţi.

Conform Codului de Procedură Civilă, proba se poate dovedi prin

expertiză, cercetarea la faţa locului şi reprezintă probe materiale.

1.4. CLASIFICAREA PROBELOR

Clasificarea probelor se face după mai multe criterii:

a) după cum ele sunt prezentate în faţa instanţei sau în afara ei, probele

sunt:

- judiciare;

- extrajudiciare.

b) după criteriul naturii lor:

- personale – pozitive (declaraţii de martori);

- negative / de abţinere (distrugerea unui înscris);

- de raţionament (pentru prezumţia legală);

- materiale – lucruri ce prin starea lor însăşi dovedesc raportul dedus

judecătoreşte.

8

c) după cum faptul probator duce direct sau nu la stabilirea faptului

principal:

- directe – înscrisul constatator al activităţii în legătură cu care s-a născut

litigiul;

- indirecte – dovedesc un fapt vecin sau conex din a cărui cunoaştere se pot

trage concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic aflat în litigiu.

d) după caracterul lor:

- originar / derivat – primare / nemijlocite (de exemplu, înscrisul autentic);

- secundare (de exemplu, copie de pe înscris, depoziţia unui martor care a

auzit cele relatate).

e) după cum percepe judecătorul faptele:

- personal – cercetarea la faţa locului;

- examinarea directă a unui obiect;

- percepţia faptelor de la alte persoane (depoziţia unui martor).

1.5. SUBIECTUL, OBIECTUL ŞI SARCINA PROBEI

Probele se administrează în proces pentru a convinge pe judecător, deci

subiectul probei este judecătorul. Se spune uneori că administrarea probei este

sinonimă cu formarea convingerii judecătorului asupra existenţei faptului dovedit,

proba reprezentând un fenomen subiectiv, o credinţă. Dar, o credinţă care nu

poate fi arbitrară, o pură manifestare a încrederii, ci ea trebuie să se sprijine pe

indicii exterioare pe baza cărora se construieşte un raţionament, care este de tip

dialectic deoarece orice probă se discută în contradictoriu de către părţi în faţa

judecătorului. În acest „proces” care îl conduce pe judecător de la indiciu la

convingere, o influenţă deosebită au, pe de o parte, retorica avocaţilor, întrucât,

punându-se problema de a convinge, se fac presiuni asupra gândirii judecătorului,

9

folosindu-se toate tehnicile argumentării, iar, pe de altă parte, experienţa

judecătorului.

Obiect al probei sunt faptele juridice în înţeles larg (fapte juridice în

înţeles restrâns şi acte juridice) care au creat modificat sau stins raportul juridic

dedus judecăţii ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia şi au dat

dreptul de a cere constatarea nulităţii actului juridic, anularea, rezoluţiunea,

rezilierea acestuia. Faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice

(dolul, reaua-credinţă, care se exteriorizează prin rezultatul lor) pozitive ori

negative.

Faptele negative se dovedesc prin dovedirea faptelor pozitive contrare. Este

vorba de fapte determinate deoarece faptele nedefinite – pozitive sau negative –

ar fi greu de dovedit şi, dealtfel, nici nu s-ar întâlni în procesul civil. Judecătorul

nu poate pronunţa hotărârea în baza faptelor pe care le cunoaşte personal,

trebuind să fie administrate probe pentru dovedirea lor.

Anumite fapte însă – faptele notorii şi constante (prezumtive) – nu trebuie

dovedite, fie pentru că sunt cunoscute de un cerc larg de persoane, fie pentru că

legea le consideră existente. Judecătorul poate dispensa părţile de dovadă şi în

cazul faptelor asupra cărora părţile sunt de acord (faptele necontestate), dar dacă

are îndoieli poate cere părţilor să administreze probe sau le poate ordona din

oficiu.

Nu aceeaşi soluţie se aplică şi în ceea ce priveşte legea. În sistemul nostru

de drept, pe de o parte legea este scrisă, iar pe de altă parte se presupune că

judecătorul o cunoaşte astfel că legea nu trebuie dovedită. Este vorba desigur de

legea română. Cât priveşte legea străină, art.7 din Legea nr.105/1992 cu privire

la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat prevede că instanţa

judecătorească va stabili conţinutul legii străine prin atestări obţinute de la

organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat.

Parte care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei,

iar în cazul în care nu este posibil se va aplica legea română. De asemenea este

necesară proba în cazul unor reguli nescrise ce constituie cutume sau uzanţe şi

10

care pot fi dovedite prin toate mijloacele de probă dar de regulă cu certificate

emise de organisme profesionale. Dacă partea invocă o regulă jurisprudenţială,

trebuie să dovedească existenţa ei, deşi firesc ar fi să se presupună că judecătorul

cunoaşte jurisprudenţa.

Sarcina probei revine conform art.1169 C. civ. celui care face o

propunere (afirmaţie) înaintea judecăţii deoarece trebuie să o dovedească. Întrucât

procesul civil este pornit de reclamant prin introducerea cererii de chemare în

judecată, este firesc ca el să-şi dovedească pretenţiile. Numai în acest moment

pârâtul este nevoit să iasă din pasivitate şi să se apere, dovedind netemeinicia

pretenţiilor reclamantului. Deci şi pârâtul are sarcina de a proba ceea ce afirmă.

Acesta acoperă şi situaţiile în care pârâtul dobândeşte şi poziţia de reclamant, şi

în această calitate, are mai întâi sarcina probei. Este vorba de ipoteza în care

pârâtul invocă excepţii şi de aceea în care introduce cererea reconvenţională, în

aceste cazuri reclamantul din cererea de chemare în judecată având sarcina probei

după ce pârâtul şi-a dovedit afirmaţiile.

Deci în procesul civil, sarcina probei este împărţită între reclamant şi pârât,

la care se adaugă însă şi rolul activ al instanţei care poate ordona probe din oficiu

chiar dacă părţile se împotrivesc. Dar, existenţa rolului activ al judecătorului nu

poate duce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanţei sau

că nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la propunerea şi administrarea

probelor nu ar avea pentru părţi consecinţe procedurale. În doctrină s-a afirmant

că dacă reclamantul nu este solitar în efortul de a proba, el rămâne singurul

sancţionat în caz de eşec, deoarece dacă nu administrează probele care să

convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a adversarului şi în pofida

rolului activ al judecătorului el va pierde procesul iar adversarul va triumfa.

Există totuşi unele situaţii în care pârâtul, păstrându-şi această calitate, are

primul sarcina probei. Astfel prezumţia legală relativă deplasează obiectul probei

beneficiarului prezumţiei de la faptul de dovedit la faptul vecin şi conex pe care

se bazează prezumţia (mult mai uşor de dovedit sau chiar evident, de necontestat)

şi răstoarnă sarcina probei faptului de dovedit de la beneficiarul prezumţiei la

11

adversarul său. De exemplu, soţul reclamant care invocă calitatea de bun comun,

beneficiind de prezumţia înscrisă în art.30 C. fam. (calitatea de bun comun

trebuie să fie dovedită) va trebui să dovedească numai faptul că bunul a fost

dobândit în timpul căsătoriei – faptul vecin şi conex pe care se bazează prezumţia

–, iar dacă soţul pârât contestă calitatea de bun comun va trebui să dovedească. S-

a decis într-o speţă, în legătură cu proba darului manual, că în ipoteza în care

donatorul sau moştenitorii săi nu recunosc însăşi validitatea darului manual,

sarcina probei le incumbă ei urmând să dovedească faptul că donatarul a furat

obiectul sau că acesta e în posesie frauduloasă a acestuia în favoarea sa acţionând

dispoziţiile art.1909 C. civ.

Un alt asemenea caz este înscris în art.58 alin.2 C. fam. care stabileşte că

dacă recunoaşterea de paternitate e contestată de mamă, de cel recunoscut sau de

descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii

sau moştenitorilor săi.

Sarcina probei este răsturnată şi în litigiile de muncă privind desfacerea

contractului de muncă sau imputaţii, deoarece dovada temeiniciei şi a legalităţii

măsurii este în sarcina angajatorului (art.178 C. muncii).

12

CAPITOLUL II

REGULI COMUNE PRIVIND ADMISIBILITATEA,

ADMINISTRAREA ŞI APRECIEREA PROBELOR

În cadrul proceselor, în legătură cu materialul probator, instanţa trebuie

să examineze mai întâi admisibiliteatea probelor, apoi să le administreze pe cele

încuviinţate şi, cu ocazia deliberării, să aprecieze probele administrate. În afară de

regulile specifice fiecărui mijloc de probă, există şi anumite reguli comune pe

care le vom examina în cele ce urmează.

2.1. ADMISIBILITATEA PROBELOR

Pentru aprecierea admisibilităţii unei probe se verifică dacă proba în cauză

este:

- legală – să nu fie oprită de legi materiale/procesuale4. Este inadmisibilă

proba pentru combaterea prezumţiei legii absolute sau, în acţiunea de divorţ este

inadmisibil interogatoriul pentru dovedirea motivului de divorţ.

- verosimilă – să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a

fi crezute.

- pertinentă – să aibă legătură cu obiectul procesului.

- concludentă – să ducă la rezolvarea cauzei respective. Este posibil ca o

probă să fie pertinentă dar să nu fie concludentă. Astfel, într-o cerere ce are ca

obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, proba cu martori

solicitată de către pârât pentru a dovedi că au fost şi alte participări, este o proba

pertinentă dar nu şi concludentă, pentru că în materie delictuală, conform

art.1003, este prevăzut că răspunderea este solidară. Dacă însă pârâtul solicită

încuviinţarea unei probe pentru a dovedi culpa concurentă a victimei, proba este

4 S-a decis că pentru admisibilitatea unei probe se aplică dispoziţiile legii în vigoare în momentul când s-au petrecut faptele ce sunt de dovedit. V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I. p. 180

13

pertinentă şi concludentă pentru că, în asemenea cazuri, răspunderea se împarte

între autorul faptului ilicit şi victimă.

În momentul propunerii probei, conform art.167 alin.1, instanţa

examinează concludenţa probei. În acest sens, ea va cere părţilor să descrie

împrejurările ce urmează a fi dovedite cu ajutorul probei respective. Textul

permite examinarea probei fără verificarea concludenţei numai dacă există

primejdia ca ea să se piardă prin întârziere.

2.2. ADMINISTRAREA PROBELOR

Administrarea constituie o garanţie a drepturilor de apărare ale părţilor şi

vizează trei aspecte:

2.2.1. PROPUNEREA PROBEI

Procesul civil începe printr-o procedură scrisă, părţile având obligaţia să-şi

comunice reciproc pretenţiile şi apărările. Reclamantul face cererea de chemare în

judecată, iar pârâtul întâmpinarea (conform art.112 şi art.115 din C.proc.civ.).

Dacă cele două părţi nu au propus probe prin cerere si întâmpinare, o pot

face până la prima zi de înfăţişare (conform art.118 şi art.132). Dacă probele nu

sunt propuse până la această dată, acest lucru atrage sancţiuni, adică decăderea

părţilor din dreptul de a mai propune probe, cu excepţia situaţiei impuse de

art.138, şi anume:

- nevoia dovezii reiese din dezbateri şi partea nu a putut-o prevedea;

- administrarea dovezilor nu pricinuieşte amânarea judecării;

- dovada nu a fost cerută în termen datorită neştiinţei şi lipsei de pregătire a

părţii ce nu a fost asistată sau reprezentată de un avocat.

14

Art.167 alin.5 prevede că partea care a lipsit de la propunerea si

încuviinţarea dovezii, este obligată să ceară dovada contrarie la şedinţa

următoare, iar în caz de împiedicare, la prima zi când se înfăţişează.

Dacă o parte renunţă la probele pe care le-a propus, celalată parte şi le

poate însuşi, iar dacă ambele renunţă, instanţa, dacă consideră că sunt necesare,

poate ordona din oficiu administrarea probelor. Partea decăzută din dreptul de a

proba va putea totuşi să se apere discutând în fapt şi în drept temeinicia

susţinerilor şi a dovezilor adversarului (art.171 C. proc. civ.)

2.2.2. ÎNCUVIINŢAREA PROBELOR

De cele mai multe ori, încuviinţarea probelor se face după dezbateri

contradictorii.

Cu privire la probele propuse, instanţa se pronunţă printr-o încheiere

motivată şi în cazul admiterii dar şi al respingerii probelor.

Încheierea de admitere este preparatorie (care nu leagă instanţa) deci, ea

poate reveni asupra ei cu obligaţia de a motiva de ce proba a devenit inutilă.

Dacă părţilor li se încuviinţează dovezi ce necesită cheltuieli, în cinci zile

de la încuviinţare, sub pedeapsa decăderii, partea este obligată să depună suma

fixată de instanţă, acest termen putând fi prelungit până 15 zile. Depunerea sumei

se va putea face şi după îndeplinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână

judecata (conform art.170). Dacă proba a fost ordonată de instanţă din oficiu,

cheltuielile se avansează de partea în folosul căreia se administrează.

2.2.3. ADMINISTRAREA PROBELOR

Conform art.169, probele de administrează în faţa instanţei de judecată, în

ordinea în care aceasta consideră că pot contribui la soluţionarea pricinii.

Dovezile se administrează înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Instanţa este obligată să administreze dovada încuviinţată dacă partea nu a revenit

15

asupra ei, chiar şi atunci când această parte lipseşte. Dovada şi dovada contrarie

vor fi administrate în acelaşi timp.

Codul nostru de procedură civilă a renunţat la instituţia judecătorului

delegat care putea administra probele în cadrul unei etape pregătitoare,

consacrând principiul nemijlocirii ce constă în obligativitatea instanţei de a

cerceta direct şi imediat toatre elementele ce servesc la lămurirea împrejurărilor

cauzei. Deci, în activitatea de judecată, judecătorul trebuie să se sprijine pe probe

primare ce implică un raport nemijlocit între probă şi fapt. Astfel, deşi conform

art.112, art.116 părţile pot depunde la dosar copii certificate de pe înscrisuri,

judecătorul va cerceta înscrisurile originale pe care părţile trebuie să le depună la

grefă sau să le aibă asupra lor (conform art.139). La audierea martorilor,

judecătorul trebuie să stabilească dacă ei au perceput personal faptele pe care le

relatează şi, în acest caz, să nu se bazeze pe depoziţii extrajudiciare, ci să asculte

nemijlocit martorii. Dacă este nevoie de cunoaşterea exactă a unor situaţii de fapt,

judecătorul nu trebuie să se mulţumească cu schiţe, ci să realizeze o cercetare

locală.

Deşi în prezent probele se administrează nemijlocit de întregul complet de

judecată, fie la sediul instanţei, fie la locul unde se află proba, nu se cere în mod

obligatoriu ca administrarea tuturor probelor să se facă în faţa aceloraşi

judecători, adică cu respectarea principiului continuităţii, pentru că în sistemul

nostru procesual el are o aplicare restrânsă la pronunţarea hotărârii de către

judecătorii care au judecat cazul respectiv.

Există excepţii de la regula potrivit căreia administrarea se face direct de

către instanţa ce soluţionează pricina, excepţii care se impun datorită necesităţii

unei bune administrări a justiţiei.

Un exemplu în acest sens îl constituie administrarea probei prin comisie

rogatorie de către Tribunalul Judeţean sau, dacă în localitatea respectivă nu există

instanţe de acest grad, de către judecătorie.

Probele administrate de o instanţă necompetentă sau de la o instanţă de la

care pricina a fost strămutată, ori într-o cerere perimată pot rămâne câştigate

16

judecăţii, cu excepţia situaţiei când se invocă motive temeinice (conform art.160,

art.40 alin.4 şi art.254 alin.2).

2.3. APRECIEREA PROBELOR

Toate probele sunt apreciate liber, fiind desfăşurate probe formale a căror

forţă probantă era stabilită de lege. Probele sunt apreciate de către judecător în

etapa deliberării5, fără să exercite vre-o îngrădire, hotărârea urmând a se pronunţa

pe baza acestor probe, în raport cu intima sa convingere6.

Instanţele de fond sunt suverane în aprecierea sincerităţii şi utilităţii

probelor propuse şi administrate de părţi, astfel că ele pot înlătura pe cele pe care

nu le consideră utile, cu obligaţia de a motiva de ce le înlătură.

Instanţa trebuie să analizeze cu aceeaşi obiectivitate şi complet probele

tuturor părţilor din proces deoarece omisiunea analizei probelor uneia dintre părţi,

atrage casarea hotărârii.

2.4. ASIGURAREA PROBELOR

Atunci când partea are interes să prevină dispariţia unui mijloc de probă

care îi este util pentru a face dovada unei pretenţii, conform art.235, poate să

ceară asigurarea acesteia.

Aşa de exemplu, în cazul în care o persoană care ar putea fi audiată ca

martor într-o pricină, s-a îmbolnăvit sau pleacă definitiv din ţară, dacă s-ar apela

la procedura obişnuită, adică audierea să se facă în decursul desfăşurării

procesului, respectiva persoană să nu mai poată fi audiată.

Art.235 alin.1 prevede că „oricine are interes să constate de urgenţă

mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unui lucru, sau să dobândească

5 Probele aflate la dosar se vor aprecia ţinându-se seama şi de refuzul nejustificat al unei părţi de a prezenta probele scrise certe, a căror administrare nu poate avea loc decât cu acordul ei - în speţă pârâtul refuzase să prezinte relaţii de la C.E.C. cu privire la sumele depuse şi nu consimţise la efectuarea unei expertize de către un expert din rândul personalului C.E.C.6 Deşi în cazul adopţiei efectuarea anchetei sociale este obligatorie, instanţa nu este ţinută să-şi însuşească concluziile sale şi, motivat, le poate înlătura – Dreptul nr. 7/1992 p. 75

17

recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau drept, va putea cere administrarea

acestei dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat

în viitor”.

Asigurarea probelor se poate face şi dacă nu este pericol, dar numai cu

consimţământul celui care urmează să se prezinte în faţa instanţei pentru

asigurarea dovezii respective.

Existenţa unui proces în curs nu justifică respingerea cererii, dacă există

urgenţă determinată de existenţa unui pericol de dispariţie a probei ori de

îngreunare sau imposibilitate de administrare în viitor.

Asigurarea se poate solicita prin cerere adresată:

- pe cale principală, înainte de judecarea fondului pricinii. Competentă de

soluţionarea cererii este Judecătoria în raza căreia se află martorul sau obiectul

cercetării7;

- pe cale incidentală, în timpul judecării, dacă nu s-a ajuns la faza

administrării probelor, competentă în acest caz fiind instanţa care judecă procesul

(conform art.236 alin.1).

Cererea adresată instanţei este judecată în camera de consiliu, chiar şi fără

citarea părţilor şi se pronunţă printr-o încheiere.

Încheierea poate fi atacată cu recurs dacă asigurarea s-a făcut pe cale

principială, în 5 zile de la pronunţare (dacă părţile au fost prezente), sau de la

comunicare (dacă părţile nu au fost citate).

Dacă asigurarea a fost făcută pe cale incidentală, încheierea fiind

premergătoare, poate fi atacată numai odată cu fondul pricinii.

C.proc.civ. reglementează şi o procedură de constatare a faptelor. Astfel,

conform art.239, oricine are interes să constate de urgenţă o anumită situaţie de

fapt ce ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va

putea cere instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea şi pe

7 Deci, existenţa unui proces în curs nu justifică respingerea cererii, dacă există urgenţă determinată de existenţa unui pericol de dispariţie a probei sau de îngreunare a administrării ei în viitor.

18

lângă care funcţionează executori judecătoreşti, să delege un executor

judecătoresc care să constate la faţa locului această situaţie de fapt8.

Preşedintele instanţei poate încuviinţa această cerere chiar fără înştiinţarea

aceluia împotriva căruia se cere şi, dacă acesta nu a fost de faţă, i se va da o copie

a procesului-verbal de constatare. Preşedintele admite sau respinge cererea prin

încheiere. Acest proces verbal face proba până la dovada contrarie.

Administrarea probei şi constatarea prin executor judecătoresc se poate

face, dacă există primejdie de întârziere, şi în zilele de sărbătoare şi chiar în afara

orelor legale , cu încuviinţarea anume a magistratului (conform art.240).

Probele care au fost conservate prin această procedură pot fi folosite şi de

partea care nu a cerut administrarea lor, iar cheltuielile prilejuite vor fi avute în

vedere de instanţa care judecă fondul (art.241).

8 S-a decis că această procedură poate fi folosită pentru a constata reţinerea nejustificată a documentelor contabile de către un asociat, dar nu şi pentru obligarea lui să le predea celuilalt asociat.

19

CAPITOLUL III

PROBA PRIN ÎNSCRISURI

3.1. NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE

Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau un fapt juridic,

făcută prin scriere cu mâna sau dactilografiere, litografiere sau imprimare pe

hârtie sau orice alt material (pânză, lemn, metal). Deoarece înscrisul cuprinde

declaraţii făcute înainte de existenţa vreunui litigiu şi oferă de aceea garanţii de

sinceritate şi exactitate, el reprezintă unul din cele mai importante mijloace de

probă, uşor de păstrat şi greu alterabil prin trecerea timpului.

Dacă înscrisul s-a întocmit cu intenţia de a fi folosit ca mijloc de probă, el

se numeşte înscris preconstituit.

La rândul lor, înscrisul preconstituit se clasifică în:

I – originale

II – recognitive

III – confirmative9

Înscrierile originale denumite şi originare, primordiale, sunt cele întocmite,

fie de organul instrumentator competent, fie de părţi, în scopul constatării,

modificării sau stingerii unui act juridic.

Ele pot fi deci:

- înscrieri autentice şi

- înscrieri sub semnătură privată.

C.civ. reglementează în art.1188 şi copiile înscrisurilor autentice aratând

că atunci „când originalul există, copia legalizată nu poate face credinţă decât

despre ceea ce cuprinde originalul, înfăţişarea căruia se cere totdeauna.

9 A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală; A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, p.156-161.

20

Când originalul nu există, copiile legalizate de ofiţerii publici competenţi

(funcţionar de stat, judecător, funcţionar public) se cred, după distincţiile

următoare:

- copiile scoase din ordinea magistratului, părţile fiind de faţă sau chemate,

cu forme legale, precum şi copiile scoase fără intervenţia magistratului dar de faţă

cu părţile ce au asistat de bunăvoia lor, au acceaşi credinţă ca şi titlurile originale.

- copiile ce se vor fi dat de ofiţerii publici competenţi, fără intervenţia

magistratului sau consimţământul părţilor, fac asemenea credinţă după 30 de ani

socotiţi din ziua când s-au dat aceste copii. Când asemenea copii vor fi date de

mai puţin de 30 de ani, nu fac decât un început de dovadă.

- copiile legalizate de un ofiţer public necompetent nu pot face decât un

simplu început de dovadă

- copiile copiilor nu au nici o putere probatoare”.

Înscrierile recognitive sunt acelea ce se întocmesc în scopul recunoaşterii

existenţei unui raport juridic constatat anterior printr-un înscris original. Se

deosebesc de duplicate sau copii prin aceea că sunt semnate de partea sau părţile

de la care emană şi recunosc raportul juridic anterior.

Dacă originalul nu mai există, art.1189 alin.1 din C.civ. stabileşte că actul

recognitiv face dovada raportului juridic recunoscut în două cazuri:

„- când actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei precum şi data

titlului primordial;

- când actul recognitiv, având o dată de 30 de ani, este ajutat de posesiune şi de

unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu dânsul”.

Conform art.1189 alin.2, „Actul recognitiv, în cele două cazuri

menţionate, nu poate avea nici un efect despre ceea ce cuprinde mai mult decât

titlul primordial sau despre ceea ce nu este în asemănare cu acest titlu”.

Înscrierile confirmative sunt acele înscrisuri care întăresc un act anulabil,

făcând să nu mai fie viciat. Pentru a juca acest rol, art.1190 din C.civ. pune

condiţia ca actul de confirmare să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiilor şi

21

să facă menţiune despre motivul de nulitate precum şi despre intenţia de a acoperi

viciul, renunţând astfel la acţiunea de nulitate.

Principalele înscrisuri preconstituite sunt înscrisuri autentice şi sub

semnătură privată. În afară de acestea mai sunt reglementate înscrisuri

reglementate de legi civile sau comerciale.

3.2. ÎNSCRISURILE AUTENTICE

Conform art.1171 din C.civ., înscrisurile autentice sunt acelea făcute cu

solemnităţile făcute de lege, de către un funcţionar de stat, care are drept de a

funcţiona în locul unde actul s-a făcut. Conform reglementărilor prevăzute în

art.1171, rezultă sfera largă a înscrisurilor autentice care nu pot fi indentificate

numai cu acte notariale deşi, actele juridice se întocmesc în formă autentică în

marea lor majoritate, în birourile notarilor publici. Uneori, forma autentică este

cerută ad validitatem, dar de foarte multe ori părţile recurg la ea pentru avantajele

pe care le prezintă. Cu toate acestea, chiar dacă înscrisul este autentificat, actul

juridic pe care-l constată poate fi atacat pentru vicii de consimţământ, lipsă de

capacitate, fraudă la lege sau simulaţie.

Avantajele înscrisului autentic sunt10:

a. face credinţă despre data sa până la înscrierea în fals;

b. se bucură de o prezumţie de validitate astfel că, cel ce îl foloseşte este

scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă;

c. înscrisul autentificat de către notarul public care constată o creanţă certă

şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia şi deci, poate

fi pus în executare fără a mai fi nevoie de sesizarea instanţei. În lipsa actului

original, titlul executoriu îl constituie duplicatul sau copia legalizată de pe

exemplarul din arhiva notarului public (conform art.66 din Legea 36/ 95).

d. înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce

priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, făcute în limita 10 A. Ionaşcu, Teoria generală. Chiar dacă înscrisul este autentificat, actul juridic pe care-l constată poate fi atacat pentru vicii de consimţământ, lipsă de capacitate, fraudă la lege sau simulaţie.

22

atribuţiunilor sale. Celelalte menţiuni înscrise pe baza declaraţiilor părţilor, fac

dovadă până la proba contrarie.

În revista „Dreptul” nr. 5/1995, CSJ hotărăşte: constatările personale ale

notarului public menţionate în înscrisul autentic, cum sunt cele referitoare la

prezenţa părţilor, modul de indentificare al lor sau luarea consimţământului, nu

pot fi combătute decât prin înscrierea în fals. Privitor însă la valabilitatea

consimţământului, se poate face proba contrarie pentru că notarul ia act de dorinţa

părţilor fără a avea posibilitatea să controleze în ce măsură acea voinţă a fost sau

nu afectată de vreo cauză de nulitate absolută sau relativă.

De asemenea, s-a decis că face probă până la înscrierea în fals consemnarea

corectă a declaraţiilor făcute (de exemplu, renunţarea la succesiune) şi constatarea

unui fapt petrecut în faţa notarului.

C.civ. consacră erga omnes a celor constatate prin înscrisul autentic,

prevăzând în art.1173 alin.1 că, actul autentic are deplină credinţă în privinţa

oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată11. Această

prevedere trebuie interpretată în sensul că, opozabilitatea actului faţă de terţi se

referă la drepturi şi obligaţii reciproce ale părţilor, considerate ca fapte a căror

existenţă nu poate fi ignorată de către terţi. Astfel, textul se corelează cu

dispoziţiile art.1174 ce dispune că, actul autentic, ca şi cel sub semnătură privată,

are tot efectul între părţi despre drepturi şi obligaţii, constatare făcută de I.

Stoenescu, S. Zilberstein în lucrarea „Teoria generală” la pagina 353, unde apare

menţionată o contradicţie între art.1173 şi art.1174.

Potrivit art.1172 din C.civ., actul care nu poate fi autentic din cauza

necompenţei sau incapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil

ca înscris sub semnătură privată dace este semnată de părţile contractante12. În

cazul în care nu este semnat, înscrisul este valabil ca început de probă scrisă,

existând posibilitatea completării cu martori şi prezumţii.

11 Autentificarea nu poate fi dovedită cu martori, astfel încât dacă nu există o incheiere de autentificare, actul nu valorează decât înscris sub semnătură privată.12 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 353.

23

Dispoziţia art.1172 este aplicabilă numai atunci când forma autentică este

cerută ad probationem şi operaţiunea rămâne valabilă deoarece, dacă forma este

cerută ad validitatem, în lipsa ei, însuşi actul juridic este lovit de nulitate absolută

şi nu se mai pune problema probei.

De exemplu, actul autentic de înstrăinare a unui bun anulat de instanţa

judecătorească, nu se converteşte sub raportul dreptului substanţial, într-un înscris

sub semnătură privată cu valoare de act de înstrăinare a terenului, din moment ce

caracterul autentic condiţionează însăşi fiinţa actului juridic, dar se poate converti

într-un antecontract de vânzare–cumpărare deci, într-o convenţie prin care

proprietarul se obligă să transmită altei persoane terenul. („Tribunalul Suprem.

Secţia civilă”, dec. nr. 1806/ 1983).

3.3 ÎNSCRISURILE SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ

Înscrisurile sub semnătură privată sunt înscrisuri întocmite de părţi, fără

intervenţia unui organ de stat şi de părţile de la care emană. Semnătura este, de

regulă, singura, dar indispensabila condiţie a înscrisului sub semnătură privată.

Înscrisul poate fi scris de mână de către una din părţi, de ambele părţi sau de un

terţ, dactilografiat, litografiat sau imprimat, dar semnătura trebuie să fie scrisă de

mâna părţilor.

Excepţional, legea cere în anumite cazuri şi unele condiţii speciale. Este

vorba de condiţia „multiplului exemplar” şi menţiunea „bun şi aprobat”.

Formalitatea multiplului exemplar este cerută în cazul înscrisului sub

semnătură privată ce constată convenţii sinalagmatice, pentru ca fiecare din

părţile convenţiei să o poată dovedi în caz de litigiu. Conform art.1179 alin.1 din

C.civ., actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt

valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese

contradictorii sunt. Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul

originalelor care s-au făcut. Lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în număr

24

îndoit, întreit etc., nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenţia

constatată prin act.

În practică, s-a decis că lipsa menţiunii multiplului exemplar poate fi

invocată numai de părţile contractante, nu şi de terţi. În orice caz, această lipsă se

acoperă dacă toate exemplarele se acoperă în instanţă.

Atât în literatură cât şi în jurisprudenţă, s-au cristalizat o serie de cazuri în

care, faţă de dispoziţiile legale şi de raţiunea art.1179, condiţia multiplului

exemplar nu se cere:

1. în cazurile în care un înscris este nul ca înscris autentic, dar este valabil

ca înscris sun semnătură privată;

2. cînd convenţia sinalagmatică s-a încheiat prin corespondenţă (ofertă

urmată de acceptare);

3. cînd înscrisul s-a întocmit într-un singur exemplar şi acesta a fost lăsat în

păstrare la un terţ13;

4. înscrisul va fi valabil deşi s-a întocmit într-un singur exemplar, dacă

părţile îl recunosc fie expres, fie tacit prin faptul că una din părţi nu se opune la

folosirea exemplarului unic în instanţă de partea potrivnică14.

Menţiunea „bun şi aprobat” este cerută în cazul înscrisurilor sub

semnătură privată ce constată convenţii din care se nasc obligaţii unilaterale.

Art.1180 alin.1 din C.civ. prevede că actul sub semnătură privată, prin care o

parte se obligă faţă de alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie

să fie înscris în întregul lui de acela care l-a semnat, sau cel puţin acesta, înainte

de a semna, să adauge la sfârşitul actului cuvintele „bun şi aprobat”, arătând

întotdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să semneze. Textul

urmăreşte protecţia debitorului împotriva abuzului creditorului care a primit

semnătura în alb. Menţiunea „bun şi aprobat” poate cunoaşte şi alte variante de

formulare – nu este o formulă sacramentală – fiind necesară numai dacă înscrisul

nu este scris în întregime de cel ce se obligă şi numai în măsura în care este vorba 13 M. Eliescu, Probele în procesul civil.14 Rosetti-Bălanescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi de jurisprudenţă.

25

de obligaţie unilaterală ce are ca obiect o sumă de bani sau o câtime determinată

de lucruri fungibile.

Potrivit art.1181 din C.civ., dacă există nepotriviri între suma (câtimea)

trecută în act şi cea scrisă în formula „bun şi aprobat”, deşi şi actul şi formula au

fost scrise de cel ce s-a obligat, obligaţie ce prezumă că este cea mai mică, dacă

nu se probează în care parte este greşeală.

Legea cambiei şi biletului la ordin modificate prin Legea 83/94 prevăd, în

art.6 şi, respectiv art.9, o altă soluţie, dând precădere sumei înscrise în litere şi

numai dacă şi între acestea există nepotriviri, debitorul va fi obligat pentru suma

cea mică.

Aceasta menţiune nu este necesară în următoarele cazuri:

1. când obligaţia unilaterală are ca obiect un lucru cert şi determinat ori prestaţii

de a face sau a nu face;

2. când obligaţia debitorului nu este determinată;

3. în cazul chitanţelor liberatorii, deoarece în acest caz, înscrisul nu se referă la

naşterea unei obligaţii ci, la executarea ei;

4. în cazul înscrisului nu ca înscris autentic ce constată o obligaţie unilaterală ce

are ca obiect o sumă de bani sau o câtime de lucruri fungibile, dacă este

semnat15.

C.civ. prevede în art.1180 alin.2 că sunt supuşi regulii „bun şi aprobat”

comercianţii, industriaşii, plugarii, slugile şi oamenii care muncesc cu ziua.

Această expresie este justificată de experienţa profesională în cazul

comercianţilor, iar în celelalte cazuri, de lipsa de carte. Cu privire la această

ultimă categorie de persoane, se constată că art.1180 alin.2 a devenit inaplicabil

prin intrarea în vigoare a Constituţiei din 1948 ce consacra egalitatea, fără

deosebire de gradul lor de cultură.

15 E. Mihuleac, Probele în procesul civil.

26

Dacă înscrisul sub semnătură privată nu este semnat ori în cazul în care s-

au îndeplinit formalităţile multiplului exemplar sau nu, există menţiunea „bun şi

aprobat”, deşi potrivit legii era necesar înscrisul, acesta nu are putere probatorie,

dar actul juridic pe care îl constată este valabil şi va putea fi dovedit prin alte

mijloace de probă, chiar înscrisul nul constituind un început de probă scrisă.

Printr-o hotărâre a Tribunalului Suprem s-a prevăzut că instanţa ar trebui în

acest caz, să pună în vederea reclamantului să propună probe noi ori să le ordone

din oficiu şi să nu respingă cererea ca nedovedită.

În ce priveşte forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, art.1177

alin.1 din C.civ. dispune că, cel căruian i se opune un act sub semnătură privată,

este obligat să recunoască sau să tăgăduiască scrierea sau semnătura sa16. Astfel,

potrivit art.1176 din C.civ., actul sub semnătură privată, recunoscut de acela care

i se opune sau privit, după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca şi actul

autentic, între cei ce l-au semnat şi cei care reprezintă drepturile lor. În ceea ce

priveşte tăgăduirea actului, moştenitorii sau cei ce reprezintă drepturile aceluia al

căruia se pretinde a fi actul, pot declara că nu cunosc scrierea sau semnătura

autorului lor, potrivit art.1177 alin.2. În acest caz, ca şi atunci când partea nu

recunoaşte scrierea sau semnătura sa, instanţa va ordona verificarea actului.

La fel ca şi cuprinsul înscrisului, semnătura şi data înscrisului sub

semnătură privată este supusă condiţiei recunoaşterii. Între părţi, data este

valabilă până la proba contrarie, dar terţilor le este opozabilă numai data certă.

Terţi în această materie sunt consideraţi dobânditorii cu titlu particular

(cumpărător, locatar) şi creditorii părţilor atunci când, invocând drepturile proprii,

acţionează prin acţiunea pauliană. Nu sunt consideraţi terţi succesorii universali şi

cei cu titlu universal, cu excepţia moştenitorilor rezervatari, în măsura în care li s-

a atins rezerva prin acte cu titlu gratuit (conform lucrarii „Teoria generală” de I.

Stoenescu, S. Zilberstein).

16 Moştenitorii sau cei care reprezintă drepturile aceluia al căruia se pretinde a fi actul pot declara că nu cunosc scrierea sau semnătura autorului lor (art.1177). În acest caz, ca şi atunci când partea nu recunoaşte scrierea sau semnătura sa, instanţa va ordona verificarea actului (art.1178).

27

Art.1182 din C.civ. prevede că înscrisul dobândeşte dată certă din ziua

prezentării lui la o instituţie de stat, a înscrierii lui într-un registru anume destinat,

a morţii părţii care a semnat înscrisul sau a uneia din părţile ce a semnat sau a

trecerii înscrisului, chiar şi în prescurtare în actele întocmite de funcţionarii de

stat, precum procesele verbale pentru punerea de sigilii sau de inventariere.

Înscrisul sub semnătură privată prezentat unei instituţii de stat dobâdeşte dată

certă dacă se înregistrează la aceea instituţie sau dacă pe înscris se face menţiune

despre data ştampilării certificată de ştampilă.

Potrivit art.8 din Legea nr. 36/95, notarul public şi misiunile diplomatice

şi oficiile consulare ale României, dau dată certă înscrisurilor care li se prezintă în

acest scop.

După cum rezultă din art.46 din C.com., legiuitorul s-a depărtat în materie

comercială de reglementare din civil şi nu a dat preferinţă probei scrise.

Explicaţia constă în faptul că numărul mare, frecvent al operaţiunilor comerciale,

precum şi claritatea cu care se încheie, împiedică părţile să redacteze acte scrise.

Uneori se are în vedere şi evitarea unor cheltuieli cu taxele de timbru ori

necesitatea păstrării secretului operaţiunilor comerciale.

Totuşi, în mod excepţional, legislaţia comercială pretinde act scris, fie ad

validitatem, fie ad probationem.

Actul scris este cerut este ad validitatem în următoarele cazuri:

a. constituirea societăţii comerciale, reglementată de Legea nr. 31/90.

Legea pune condiţia autentificării notariale;

b. din art.1 şi art.2 ale Legii nr. 58/ 94 rezultă că, prin esenţa sa, cambia

este un înscris sub semnătură privată, dar nimic nu se opune să fie şi un act

autentic. Forma autentică este chiar necesară dacă trăgătorul nu ştie carte sau nu

poate să semneze;

5. contractul de înrolare al echipajului unei nave;

6. contractul de împrumut maritim.

Alteori, actul scris este cerut ad probationem:

28

a. art.256 din C.com. dispune că, asociaţiunile în participaţiune reglementate de

art.251-255 sunt scutite de formalităţile stabilite pentru societăţi dar ele trebuie

să fie probate prin act scris. Aceeaşi soluţie este prevăzută de C.civ. în art.258 şi

pentru asociaţiunea de asigurare mutuală dar, în doctrină, se apreciază că, după

apariţia Legii nr. 47/91 privind societăţile comerciale din domeniul asigurărilor,

dispoziţia din C.com. nu mai prezintă interes practic;

b. în materie de gaj – faţă de terţi, gajul nu poate fi dovedit decât prin înscris;

c. contractul având ca obiect construirea (conform art.491), înstrăinarea

(conform art.493), gajarea, închirierea vaselor comerciale trebuie să fie probate

prin act scris;

d. contractele de asigurare trebuie, de asemenea să se facă în scris;

e. contractul de consignaţie.

În aceste cazuri în care forma scrisă este cerută ad probationem, îşi găseşte

aplicare art.55 din C.com. potrivit căruia, când C.com. cere proba prin scris,

proba testimonială nu poate fi admisă decât în cazurile în care este permisă şi de

C.civ..

Nefiind admisibilă proba cu martori, nu pot fi admise nici prezumţiile

simple deoarece, art.1203 din C.civ. dispune categoric că ele nu sunt permise

magistraţilor decât numai în cazurile când este permisă şi dovada cu martori. Pe

de altă parte, deoarece art.55 restrânge numai proba cu martori şi prezumţiile

simple, când este vorba de un act comercial pentru care C.com. cere proba scrisă,

este posibilă dovada prin scrisori sau facturi.

În legătură cu înscrisurile sub semnătură privată, să mai reţinem că, în

materie comercială nu-şi găsesc aplicare dispoziţiile art.1171 şi ale art.1180

deci, nu este necesară formalitatea multiplului exemplar şi menţiunea „bun şi

aprobat” care nu au raţiune în această materie, din moment ce art.46 din C.com.

admite orice fel de probă. De asemenea, nu-şi găseşte aplicare art.1182 din C.civ.

care se referă la data certă. În materiile comerciale17, data actelor şi contractelor

17 Ştefan Cărpenaru, Drept comercial.

29

comerciale trebuie să arate locul, ziua, luna, anul şi ea poate fi stabilită, conform

art.57 din C.com., faţă de cei de-al III-lea, prin toate mijloacele de probă.

În afară de înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată,

C.civ. se referă şi la registrele comercianţilor (art.1183 şi art.1184), registrele,

cărţile sau hârtiile casnice (art.1185), menţiunea creditorului pe titlu de creanţă

(art.1186) şi la răboaje (art.1187) iar în C.com., în art.46 la facturi acceptate,

corespondenţă, telegrame şi registrele părţilor.

3.4. ALTE ÎNSCRISURI

3.4.1. REGISTRELE, CĂRŢILE ŞI HÂRTIILE CASNICE (DOMESTICE)

Aceste înscrisuri, care nu constituie o probă preconstituită, cuprind

însemnări pe care persoanele le fac în legătură cu activitatea lor curentă, care se

pot referi şi la fapte juridice cum ar fi un împrumut, plata unei datorii. Deoarece

nu sunt ţinute regulat, ca şi registrele comercianţilor, ele nu fac dovadă în

favoarea celor care le deţine dar, conform art.1185 din C.civ., au putere în contra

lui când cuprind în mod clar primirea unei plăţi şi, în al doilea rând, când cuprind

menţiunea expresă că nota sau scrierea din ele s-a făcut ca să ţină loc de titlu în

favoarea creditorului.

3.4.2. MENŢIUNEA CREDITORULUI PE TITLUL DE CREANŢĂ

Potrivit art.1186 alin.2 din C.civ., orice adnotare făcută de creditor în

josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanţă, este crezută cu toate că nu

este semnată şi de el data când tinde a proba liberaţiunea debitorului. Deci, textul

nu crează o dovadă în favoarea creditorului pentru că el nu-şi poate constitui

singur un titlu faţă de debitor, mărind sau îngreunând creanţa acestuia. Adnotarea

constituie o probă împotriva creditorului, cu condiţia să fie scrisă de el deoarece,

30

astfel, liberaţiunea ar putea să nu exprime voinţa creditorului18. Aceeaşi putere

doveditoare are şi scriptura făcută de creditor pe dosul, marginea sau în josul

duplicatului unui act sau chitanţă dar, de acestă dată, art.1186 alin.2 din C.civ.

pretinde ca duplicatul să se afle la debitor.

3.4.3. RĂBOAJELE

Consacrate de art.1187 din C.civ., răboajele constituie probe preconstituite

dar nesemnate, iar „scrierea” este rudimentară, făcându-se cu cuţitul. Folosit

frecvent în urmă cu mulţi ani pentru a face proba furniturilor zilnice de lapte,

pâine, rabojul constă din două bucăţi de lemn egale ca lungime, fiecare păstrând

câte una pe care se crestează fiecare prestaţie. Când crestăturile de pe amândouă

bucăţile sunt egale şi corelative, raboajele constituie o probă eficace potrivit

art.1187 din C.civ., între persoane care au obiceiul să se servească de un

asemenea mijloc de probă. În doctrină s-a apreciat că, dacă crestăturile nu sunt

corelative, proba va fi făcută numai până la concurenţa numărului de crestături

potrivite, iar dacă debitorul nu este în stare să producă răbojul său şi nici să

probeze că l-a pierdut sau că nu a existat niciodată, răbojul creditorului furnizor

face probă deplină.

3.4.4. FACTURILE

Legiuitorul comercial nu defineşte factura şi nici nu arată menţiunile pe

care trebuie să le cuprindă. Se întrebuinţează de obicei la contractele de vânzare

dar, pot exista şi la gaj, depozit, comision. De regulă, ea cuprinde numele

vânzătorului şi cumpărătorului, data, elemente privitoare la marfa vândută –

greutatea, numărul, măsura, genul, calitatea, preţul, modul de plată. Mai pot

exista menţiuni referitoare la locul de predare, momentul predării, suportarea

cheltuielilor.

18 P. Vasilescu, Probele în procesul civil.

31

Deşi art.46 se referă numai la facturile acceptate, în literatura mai veche

sau mai nouă se face distincţie asupra forţei probante a facturii după cum ea a fost

sau nu acceptată.

Factura acceptată face dovada atât în favoarea emiţătorului cât şi împotriva

lui.

Acceptarea poate fi expresă, în scris sau verbal, dar şi tacită, când rezultă

din fapte sau împrejurări concludente care lasă să se înţeleagă că în acest sens a

fost voinţa cumpărătorului (de exemplu, plăteşte un acont din preţul facturii,

consumă marfa după ce a primit factura). Simpla tăcere nu înseamnă însă

acceptare.

În cazul în care factura nu a fost acceptată ea face dovada numai împotriva

celui care a emis-o. Comerciantul care a emis-o are însă dreptul să facă dovada

contrarie celor cuprinse în factura lui, prin oricare din mijloacele de probă

prevăzute de art.46. Chiar în urma acceptării, acceptatul ca şi emitentul, are

dreptul să dovedească faptul că, ulterior au intervenit înţelegeri noi prin care s-au

modificat cele cuprinse în factură, ori că acceptarea s-a dat din eroare.

Potrivit art.30 alin.2 din C.com., facturile cumpărate şi introduse în

stabilimentele lor trebuie păstrate de comercianţi cel puţin 2 ani.

3.4.5. CORESPONDENŢA

Se are în vedere comunicarea prin scrisori sau cărţi poştale deoarece,

pentru telegrame, C.com. consacră texte distincte. În momentul apariţiei Codului

Comercial, corespondenţa avea o importanţă deosebit de mare deoarece foarte

multe afaceri comerciale se tratau şi se încheiau prin intermediul scrisorilor.

Tocmai de aceea, art.30 alin.1 din C.com. obligă păstrarea timp de 10 ani a

scrisorilor primite, iar art.25 instituie obligativitatea pentru comerciant de a copia

în registrul special (registrul copier) şi după ordinea zilei, toate scrisorile ce

trimite.

32

În materie comercială, scrisoarea – care semnată constituie înscris sub

semnătură privată – formează o probă deplină, chiar în cazul art.55 din C.com.,

adică chiar şi atunci când legea cere act scris pentru dovedirea unui contract

comercial intervenit între părţi.

În cazul convenţiilor sinalagmatice, scrisoarea va proba numai

consimţământul expeditorului, urmând ca pentru dovedirea consimţământului

destinatarului să poată fi folosit orice mijloc de probă. În general, există o

corelaţie între scrisorile trimise şi cele primite, astfel că dovada se poate face.

Se pune problema de a şti dacă expeditorul se poate folosi de scisoare în

condiţiile în care în care ea constituie – după opinia majoritară – proprietatea

destinatarului. De exemplu, primus trimite lui secundus o scrisoare în care

determină obiectul, preţul şi alte condiţii ale vânzării. Secundus răspunde: „accept

condiţiile din scrisoarea pe care am primit-o”. Are dreptul primus ca, în caz de

contestaţie, să ceară lui secundus să prezinte scrisoarea pe care acesta a primit-o.

Răspunsul este afirmativ deoarece C.com. obligă comercianţii să păstreze

corespondenţa primită şi trimisă, tocmai pentru a exista posibilitatea de control.

Dacă totuşi o parte refuză să prezinte scrisoarea, judecătorul poate trage concluzia

că acea scrisoare are cuprinsul pe care îl pretinde partea ce a cerut înfăţişarea.

Este vorba de o prezumţie simplă.

În doctrina mai veche s-a precizat că proba trasă din corespondenţă poate

stabili nu numai existenţa convenţiei ci şi a tuturor faptelor susceptibile de a

produce consecinţe juridice19.

3.4.6. TELEGRAMELE

19 C. C. Arion, Istoricul probei în dreptul român.

33

Sunt asimilate de C.com. înscrisurile sub semnătură privată dacă sunt

îndeplinite condiţiile prevăzute de art.47 alin.1. Astfel, telegrama face probă ca

act sub semnătură privată dacă:

a. este semnată de persoana arătată ca expeditor;

b. este semnată de o altă persoană decât expeditorul, dar se probează că

originalul a fost predat oficiului telegrafic sau trimisă spre predare de către

expeditor.

Rezultă din text că, în sistemul nostru, telegrama anonimă nu constituie o

probă deplină ca act scris dar, dacă se stabileşte de la cine emană, poate constitui

temeiul unei prezumţii pentru judecător.

Proba stabilirii identităţii expeditorului revine destinatarului care se

serveşte de telegramă. În art.47 alin.2 se precizează că, dacă semnătura este

autentificată de către autoritatea competentă, se aplică principiul general – deci

semnătura poate fi combătută numai prin înscriere în fals. Dacă identitatea

expeditorului s-a făcut în alt mod, proba contrarie este admisă.

În ceea ce priveşte data telegramei, art.47 alin.3 prevede că ea stabileşte,

până la proba contrarie, ziua şi ora în care ele au fost cu adevărat expediate din

oficiile telegrafice. Dovada potrivnică, cu orice mijloc de probă, revine celui ce

contestă data20.

În caz de eroare, la schimbarea sau întârzierea în trimiterea unei telegrame

se aplică, potrivit art.48, principiile generale asupra culpei. Textul adaugă că

expeditorul se prezumă afară de orice culpă dacă s-a îngrijit de a colaţiona sau

recomanda conform dispoziţiilor regulamentelor telegrafice poştale. Colaţionarea

unei telegrame constă în controlarea telegramei de către oficiul de destinaţie prin

cererea pe care o face oficiului de expediere să mai repete cuprinsul originalului,

înainte de a trimite telegrama destinatarului. În practica comercială există uzanţa

de a confirma prin scrisoare recomandată ulterioară conţinutul telegramei,

evitându-se astfel unele inadvertenţe.

20 Dovada contrarie s-ar putea face numai prin acte scrise. Vezi O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Op. cit. p.117.

34

Conform art.30 alin.1 din C.com., comercianţii sunt datori a păstra timp de

10 ani telegramele primite.

În legislaţia română nu există reglementări speciale privind comunicările

prin telex astfel că, în literatură şi în practica arbitrală, sunt asimilate, sub aspect

probator, înscrisurile sub semnătură privată, fiindu-le aplicabile, prin analogie,

dispoziţiile privitoare la telegrame. În cazul telexului, identificarea expeditorului

se poate face, idependent de semnarea textului transmis, printr-un nomenclator

special. Sarcina de a proba că telexul a fost primit de destinatar aparţine

expeditorului. Tot prin analogie, s-a decis că se vor aplica, în lipsă de

reglementare expresă, dispoziţiile referitoare la telegrame şi în cazul telefaxului.

3.4.7. REGISTRELE COMERCIALE

C.com. reglementează în art.50–56 proba prin registru comercial. La ele se

referă şi art.1183–1184 din C.civ.. art.22 din C.com. precizează că, registrele

obligatorii pentru comercianţi sunt:

- registrul general;

- registrul de inventar;

- registrul copier.

Referitor la registrul general, art.23 precizează că în el comerciantul

înscrie pe fiecare zi ce are să ia şi ce are să dea, operaţiunile comerţului său,

convenţiile, accepţiunile efectelor comerciale şi, în general, tot ce primeşte şi

plăteşte sub orice titlu, trecând la fiecare sfârşit de lună sumele întrebuinţate

pentru cheltuielile casei sale. În art.24 din C.com. se precizează că, la începutul

activităţii comerciale şi în fiecare an, comerciantul este dator să formeze, sub

semnătura sa, un inventar al averii sale mobile şi imobile, al datoriilor sale active

şi pasive, încheind bilanţul convenit. Inventarul şi bilanţul le va copia în registrul

special pentru acesta, registrul inventar şi le va semna.

Registrul copier conţine, conform art.25, copia după ordinea zilei, a tuturor

scrisorilor pe care le trimite. Este vorba desigur, numai scrisorile de afaceri.

35

În legătură cu regimurile obligatorii, C.com. impune anumite formalităţi ce

sunt de natură să creeze încredere în menţiunile înscrise în ele şi astfel, să

justifice forţa probantă ce li se recunoaşte.

Se pune problema însă dacă dispoziţiile Codului Comercial mai sunt astăzi

aplicabile în condiţiile în care există o lege a contabilităţii.

Răspunsul îl găsim în corelaţia dintre legea generală şi legea specială;

aceasta din urmă are prioritate, iar în măsura în care tace ea, se completează cu

legea generală. Legea specială în acest caz este Legea contabilităţii nr. 82/ 91.

Astfel, conform art.20 alin.1, principalele registre ce se folosesc în

contabilitate şi care sunt obligatorii, sunt:

- registrul general;

- registrul inventar;

- Cartea Mare.

Ministerul Finanţelor poate excepta folosirea unora din aceste registre de

către unele persoane, prevăzut în art.1 din lege, după cum şi art.34 din Codul

Comercial prevede persoanele cărora nu li se aplică dispoziţiile referitoare

la registre.

Regulamentul de aplicare al Legii contabilităţii prevede în amănunt ce

trebuie să cuprindă registrele şi modul de ţinere al acestora. Prin art.6 se

precizează expres că ele pot fi admise ca probe de justiţie, iar art.117 dispune că

ele pot fi prezentate sub formă de registru, foi volante, fişe, documente

informatice. Ele se numerotează înainte sau pe măsura întocmirilor, iar la

închiderea conturilor acestea se barează, nefiind admisă înregistrarea unor

operaţiuni ulterioare.

Conform art.25, registrele, ca şi documentele justificative care stau la baza

înregistrărilor, se păstrează timp de 10 ani cu începere de la data încheierii

exerciţiului în cursul căruia au fost întocmite.

Legea contabilităţii nu vorbeşte de registrul copier. Aceasta nu înseamnă că

a dispărut obligativitatea păstrării corespondenţei timp de 10 ani. Deşi nu se mai

copiază, ea trebuie păstrată în ordine cronologică.

36

De menţionat este faptul că, în afara registrelor la care se referă art.20 din

Legea nr. 82/ 91, mai există şi alte registre obligatorii în cazul societăţilor

comerciale (art.127 şi art.146 din Legea nr. 31/90).

Conform art.146 alin.4 din Legea nr. 146/90, la întrunirile Consiliului de

administraţie, directorii vor prezenta rapoarte scrise despre operaţiunile pe care

le-au executat, iar comitetul de direcţie va prezenta registrul deliberărilor sale.

Conform alin.6 din aceeaşi lege, la fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal

care va cuprinde ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite

şi opiniile separate.

Potrivit art.50 alin.1, registrele comercianţilor ţinute în regulă, pot face

probă în justiţie între comercianţi, pentru fapte şi chestiuni de comerţ. Efectul este

acelaşi, după cum se prevede în alin.2 deşi în registre de prepusul care ţine

scriptele sau este însărcinat cu contabilitatea.

Registrele care pot face probă în justiţie sunt cele obligatorii. S-a decis că

cele facultative pot servi la fundamentarea unor prezumţii.

Din exprimarea „pot face probă în justiţie” rezultă că instanţa va opina

dacă ele fac probă sau nu. De altfel, art.54 precizează că judecata este în drept a

aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui comerciant un caracter

de validitate mai mult sau mai puţin mare, dacă trebuie a se renunţa la această

probă în cazul când registrele comerciale ale părţilor nu concordă, sau a atribui o

credinţă mai mare registrelor uneia din părţi.

Dispoziţiile din C.com. au în vedere proba dintre comercianţi, ce aveau

această calitate în momentul în care a avut loc raportul juridic ce voiesc să-l

dovedească şi nu se ocupă de proba registrelor unui comerciant în caz de litigiu

cu un necomerciant. Pentru această ipoteză există texte în art.1183 din C.civ.

care stabileşte că registrele comerciale nu fac credinţă despre vânzare ci, cuprind

în contra persoane necomerciante, iar în art.1184 se prevede că registrele se cred

în contra comerciante, dar cel ce voieşte a profita de ele nu poate despărţi

cuprinderea lor, lăsând aceea ce poate fi contrar.

37

În cazul în care registrele nu sunt ţinute în regulă, art.51 dispune că ele nu

sunt primite a face probă în justiţie spre folosul celui ce l-a ţinut. Este discutabilă

problema dacă astfel de registre pot să constituie un fundament pentru prezumţii.

Într-o soluţie a Casaţiei din 1938 s-a decis că, dacă registrele unui comerciant nu

pot constitui o probă completă în procesul său, atunci când nu sunt regulat ţinute,

judecătorul poate totuşi să le consulte cu titlu de informaţie şi să scoată din ele

prezumţiuni de natură a determina aprecierea sa. Există opinii în sensul că nici

prezumţii nu se pot trage din ele, deoarece aceasta înseamnă a nesocoti art.50-51.

A admite că registrele neregulat ţinute pot fundamenta prezumţii, ar însemna să

ajungem la următoarea situaţie: din moment ce, în baza art.46 prezumţiile sunt

admise contra şi peste conţinutul unui act scris, registrele neregulat ţinute ar putea

fi admise ca dovadă peste conţinutul registrelor regular ţinute, ceea ce nu se poate

admite. Registrele comercianţilor, chiar neţinute în regulă, fac însă probă în

cartea lor. Dar, conform art.1184 din C.civ., partea care voieşte a se referi la ele

nu poate scinda conţinutul lor.

Registrele comerciale pot ajunge în faţa justiţiei prin comunicare şi

înfăţişare.

Comunicarea, potrivit art.31 din C.com. nu poate fi ordonată de judecată

după cererea unei părţi decât în afaceri de succesiuni, comunităţi de bunuri,

societăţi şi în caz de faliment. Astfel, potrivit art.21 din Legea nr. 64/95 privind

procedura reorganizării şi lichidării judiciare, cererea debitorului va trebui

însoţită, între altele, de copii de pe registrele contabile curente, iar această

obligaţie este prevăzută şi pentru ipoteza în care cererea de declanşare a fost

făcută de alte organe sau persoane abilitate de lege, conform art.29.

De menţionat, în primul rând, că faţă de dispoziţiile în vigoare, instanţa din

oficiu ar putea dispune şi ea comunicarea dar numai în litigiile anume prevăzute

în text. A comunica registrele înseamnă a da posibilitatea părţii adverse să

cunoască în întregime conţinutul lor, dezvăluindu-se secretul profesional.

Datorită acestui motiv se limitează categoriile de litigii în care se poate admite

comunicarea. Trebuie totuşi reţinută precizarea care se făcea în doctrina mai

38

veche, valabilă şi astăzi că, în cazul unei societăţi, comunicarea nu se poate

solicita de către acţionari, în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe

acţiuni, deoarece ei pot cerceta numai registrele prevăzute în art.128 din Legea

nr. 31/ 90.

Înfăţişarea este reglementată de art.32 din C.com.. În cursul unei

contestaţiuni de oricare natură – comercială sau civilă – judecata, după cererea

unei părţi sau chiar din oficiu, va putea ordona înfăţişarea registrelor spre a se

extrage din ele numai ceea ce se referă la litigiu.

Înfăţişarea presupune deci, numai cercetarea de către instanţă, expert sau

partea adversă a registrelor într-un loc determinat şi numai asupra punctului

contestat spre a se extrage din ele ceea ce este relativ la litigiu. Ea se poate

dispune, desigur, numai faţă de partea care, fiind comercială, este obligată să ţină

aceste registre. Pentru că este o măsură gravă, care parţial afectează secretul

profesional, instanţa va încuviinţa sau va ordona înfăţişarea cu prudenţă, numai

atunci când interesul adversarului sau al cauzei o cere imperios.

De altfel, trebuie reţinut că, atât comunicarea cât şi înfăţişarea rămân la

aprecierea judecătorului.

În cazul în care registrele se află în raza altei instanţe decât cea care

soluţionează litigiul, art.33 permite comisie rogatorie, urmând ca cele

consemnate într-un proces-verbal să fie trimise instanţei unde cauza este

pendinte.

Prezentarea şi comunicarea presupun existenţa registrelor. Existenţa este

prezumată, deoarece art.30 impune păstrarea lor timp de 10 ani. Dacă

comerciantul pretinde că nu are registre, trebuie să dovedească acest lucru,

justificând lipsa lor. În caz de refuz de prezentare, se poate trage concluzia că

susţinerea adversarului este întemeiată.

3.5. ADMINISTRAREA PROBEI PRIN ÎNSCRISURI

39

Potrivit art.112 şi art.116 din C.proc.civ., părţile vor anexa la cererea de

chemare în judecată şi la întâmpinare copii certificate de pe înscrisurile folosite

ca mijloc de probă sau, dacă nu au procedat în acest mod, le vor depune la prima

zi de înfăţişare. Dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi,

se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte (conform

art.112 alin.4). Dacă se tăgăduieşte exactitatea traducerii în limba română sau a

scrierii latine, se poate recurge la traducător autorizat.

Dacă proba prin înscrisuri a fost încuviinţată, în condiţiile art.138 din

Codul de Procedură Civlă, după prima zi de înfăţişare şi procesul s-a amânat,

partea este obligată, sub pedeapsa decăderii, să depună cu cel puţin 5 zile înainte

de termenul de judecată, copii certificate de pe înscrisuri. Părţile sunt datoare să

aibă asupra lor în şedinţă, originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în

păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ţine sema de înscris (conform art.139

alin.1 din C.proc.civ.). Dacă s-a depus numai o parte dintr-un înscris privitor la

pricină, instanţa poate dispune, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime

(art.112 alin.3).

Înscrisurile depuse de părţi rămân dobândite judecăţii şi nu se mai pot

retrage fără învoirea părţii potrivnice. Dacă înscrisurile sunt depuse în original nu

vor putea fi retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate de grefa instanţei

(conform art.140).

Legea reglementează şi situaţiile în care înscrisurile nu se găsesc la partea

care doreşte să le folosească ci la partea potrivnică ori la o terţă persoană sau la

un organ de stat (potrivit art.172-176 din Codul de Porcedură Civilă).

Dacă partea învederează că adversarul deţine un înscris privitor la pricină,

instanţa poate ordona înfăţişarea lui, iar dacă acesta refuză să răspundă la

interogatoriul care s-a propus pentru dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului,

ori se dovedeşte că l-a ascuns sau l-a distrus sau dacă, deşi s-a dovedit deţinerea

înscrisului, nu-l înfăţişează, instanţa va putea socoti că înscrisul are conţinutul pe

care îl ptretinde partea ce a solicitat înfăţişarea înscrisului (conform art.172 şi

art.174 alin.1). Potrivit art.172 alin.2, cererea de înfăţişare a înscrisului nu poate

40

fi respinsă dacă înscrisul este comun ambelor părţi sau dacă partea potrivnică s-a

referit la el în faţa instanţei ori de câte ori dacă, după lege, ea este obligată să

înfăţişeze înscrisul. Cererea va fi însă respinsă dacă cuprinsul înscrisului priveşte

chestiuni cu totul personale, dacă înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a

păstra secretul şi atunci când ar atrage următoarea penalizare împotriva părţii sau

a unei alte persoane, ori ar expune-o dispreţului public (art.173).

În situaţia în care înscrisul este deţinut de o terţă persoană, aceasta va fi

citată ca martor, punându-i-se în vedere să aducă înscrisul, sub pedeapsa de

despăgubire pentru fiecare zi de întârziere (în conformitate cu art.175 alin.2).

Conform art.175 din legea mai sus menţionată, dacă înscrisul se găseşte în

păstrarea unei autorităţi sau a altei persoane, instanţa va dispune aducerea lui în

termenul fixat în acest scop. Cel care deţine înscrisul este îndreptăţit să refuze

aducerea lui în cazurile prevăzute de art.173.

Înfăţişarea şi aducerea înscrisului se fac pe cheltuiala părţii care a cerut

dovada; suma de plată va fi stabilită prin încheiere irevocabilă.

Dacă înscrisul se găseşte la o autorizat, instanţa va lua măsuri pentru

aducerea lui, sub aceeaşi sancţiune ca şi în cazul terţului, persoană fizică,

pronunţată împotriva şefului autorizat, în cazul în care în mod neîntemeiat refuză

transmiterea înscrisului (art.175 alin.1). Există şi cazuri în care legea specială a

înlocuit daunele cominatorii cu o amendă cominatorie. Dacă înscrisul nu poate fi

trimis (ca în cazul cărţilor funciare, registrelor), cercetarea lui se va face, cu

citarea părţilor, la această autoritate, de către completul de judecată. Dacă

autoritatea care are înscrisul se află în altă localitate, se va recurge la comisia

rogatorie (art.176).

Înscrisurile aduse ca mijloace de probă, depuse în termen şi necontestate de

părţi, vor sprijini concluziile pe care părţile le pun la sfârşitul dezbaterilor,

urmând să fie avute în vedere la pronunţarea hotărârii. Conform hotărârii

Tribunalului Suprem, hotărârea nu se poate baza pe un înscris depus de parte

după închiderea dezbaterilor, fără a fi fost pus în discuţia părţilor.

41

În cazul în care însă înscrisul depus de una din părţi este contestat de partea

potrivnică, ori dacă instanţa are îndoieli asupra autenticităţii înscrisului, se va

recurge la verificarea pe scripte sau la procedura falsului.

Verificarea pe scripte este reglementată de art.177 – 179 din C.proc.civ. şi

intervine în cazul în care se contestă un înscris sub semnătură privată. Art.177 şi

art.1177 din C.civ., obligă partea căreia i se opune un înscris sub semnătură

privată să recunoască sau să conteste scrisul ori semnătura, numai moştenitorii

sau succesorii în drept ai autorului înscrisului putând să adopte o poziţie neutră,

declarând că nu cunosc scrisul sau semnătura acestuia.

Dacă partea declară că nu recunoaşte fie scrisul, fie semnătura, preşedintele

completului îl va obliga să scrie şi să semneze, sub dictarea sa, părţi din înscris.

Refuzul de a scrie sau a semna va putea fi socotit ca o recunoaştere a scrisului ori

a semnăturii (conform art.178). În situaţia în care această verificare nu este

concludentă pentru instanţă, ea va dispune efectuarea unei expertize în vederea

căreia părţile vor depune înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată,

netăgăduite de părţi, partea de înscris netăgăduită, scrisul sau semnătura făcută

înaintea instanţei.

Înscrisurile depuse spre verificare vor fi semnate de preşedinte, grefier şi

părţi (conform art.179). După verificarea făcută de instanţă sau în raport cu

concluziile expertizei, instanţa va decide dacă înscrisul va rămâne sau nu în

proces. Cel care cu rea-credinţă a cerut verificarea pe scripte, poate fi amendat şi

obligat la despăgubiri (art.185 din C.proc.civ.).

Procedura falsului este reglementată de art.180-184 din C.proc.civ. şi

este folosită în cazul înscrisurilor autentice care, în privinţa constatărilor

personale ale agentului instrumentator, fac dovadă până la înscrierea în fals. Şi

înscrisul sub semnătură privată poate fi defăimat ca fals, arătându-se şi autorul

falsului.

În cazul înscrisului în fals, dacă partea care foloseşte înscrisul nu este

prezentă, instanţa va amâna judecata şi va dispune înfăţişarea părţilor, personal

sau prin mandatari cu procură specială dacă dovedesc o împiedicare bine

42

întemeiată, termen la care cel ce a invocat înscrisul îl va depune pentru verificare

şi va invoca mijloacele sale de apărare (art.180).

Preşedintele va constata, prin proces-verbal, starea materială a înscrisului

dacă există pe el ştersături, adăugiri sau îndreptări, iar apoi îl va semna spre

neschimbare, împreună cu părţile şi grefierul şi-l va depune la grefă. Dacă părţile

nu vor sau nu pot să semneze, se va face menţiune în procesul-verbal (art.181).

La termenul fixat, preşedintele întreabă partea care a depus înscrisul dacă

înţelege să se folosească de el. Dacă nu se prezintă, refuză să răspundă sau

declară că nu se mai foloseşte de înscris, acesta va fi înlăturat din proces.

Înscrisul va fi considerat recunoscut dacă partea care a defăimat înscrisul nu se

prezintă, refuză să răspundă sau nu mai stăruie în declaraţii (art.182).

Dacă se stăruie în defăimarea înscrisului, instanţa înaintează înscrisul

procurorului împreună cu procesul-verbal ce se va încheia, urmând ca acesta să

facă cercetări şi să sesizeze instanţa penală dacă constată săvârşirea unei

infracţiuni. Dacă înscrisul este declarat fals, el va fi înlăturat din proces. În cazul

sesizării procurorului, dacă partea care s-a înscris în fals arată şi pe autorul sau

complicele falsului, instanţa civilă poate suspenda judecata. Dacă nu s-a procedat

astfel, iar după rămânerea definitivă a hotărârii s-a stabilit că înscrisul era fals,

este posibilă revizuirea acesteia în temeiul art.322 pct.4 din C.proc.civ..

Dacă instanţa penală nu poate fi sesizată, fie că pentru autorul falsului nu a

fost identificat, fie pentru că acţiunea penală s-a stins sau s-a prescris, falsul se va

cerceta, pe cale incidentală, de către instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă

(conform art.184).

43

CAPITOLUL IV

ALTE MIJLOACE DE PROBĂ

4.1. PROBA PRIN DECLARAŢIA MARTORILOR

Martorii sunt persoane străine de proces care însă au receptat şi memorat

fapte ce sunt concludente în rezolvarea unui proces civil şi pe care le relatează

instanţa de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului21. Mijlocul de probă nu este

martorul ci depoziţia sa, mărturia, care poate fi definită ca fiind o relatare făcută

de o persoană, oral, în faşa instanţei judecătoreşti despre un fapt trecut, precis şi

concludent pe care îl cunoaşte22.

Mărturia este unul din cele mai vechi şi mai răspândite mijloace de probă,

fiind cunoscut în toate sistemele probatorii. Deşi nu este la fel de exact şi sigur ca

proba prin înscrisuri, acest mijloc de probă prezintă o importanţă deosebită pentru

că, în numeroase litigii, nu se pot administra alte probe.

4.1.1. ADMISIBILITATEA PROBEI CU MARTORI

De lege lata, problema admisibilităţii este reglementată în art.1191–1198.

Prin art.1191 se instituie două interdicţii în legătură cu dovada prin martori a

actelor juridice.

1. Art.1191 alin.1 instituie interdicţia de a dovedi cu martori actele

juridice a căror valoare depăşeşte 250 de lei, dispunând că dovada unui act

juridic de o sumă sau de o valoare mai mare de 250 de lei, chiar pentru depozit

voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic sau prin act cu semnătură

privată23. Deci, pentru dovada acestor acte juridice nu se primesc nici un alt fel de

21 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 363.22 A. Ionaşcu, Probele dreptului civil, p. 172.23 Valoarea de 250 lei, derizorie astăzi, nu a mai fost modificată din anul 1952. Dar chiar într-o viitoare reglementare ea nu va fi foarte mare, faţă de intenţia legiuitorului, explicată şi în text, de a obliga părţile să

44

probe, nici alte înscrisuri, nici martori şi nici prezumţie, această dispoziţie severă

fiind explicată prin dorinţa legiuitorului de a obliga părţile care încheie acte

juridice să-şi preconstituie probe care să asigure certitudine şi stabilitate

raportului juridic pe care le crează. Pentru acelaşi motiv, legile speciale prevăd că

anumite contracte se încheie în scris deşi valoarea este mai mică de 250 lei:

contracte de tranzacţie, de închiriere de locuinţe, de asigurare etc. Evaluarea

obiectului actului juridic se face în momentul încheierii lui, pentru că în acest

moment părţile trebuie să ştie dacă este necesară sau nu preconstituirea

înscrisului.

Din moment ce art.1191 alin.1 nu face nici o referire la actele juridice pe

care le are în vedere (în afara celei privind valoarea lor), inadmisibilitatea probei

cu martori se aplică la toate actele juridice, indiferent de felul lor: convenţii sau

acte unilaterale, acte prin care se creează rapoarte juridice sau prin care se

recunosc, se confirmă, se modifică, se transmit sau se sting rapoarte juridice

preexistente24. Cu excepţia acelor acte pentru care înscrisul se cere ad validitatem

– ipoteca, donaţia, testamentul – exigenţa acestor articole este numai de ordin

probator astfel încât, actul juridic există deşi nu s-a întocmit înscrisul, dar nu

poate fi dovedit cu martori ci, eventual, prin mărturisire.

Restricţia se aplică atât în materiile civile cât şi în materiile penale în ce

priveşte dovada actului juridic în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea. Ea nu

se aplică însă în materia dreptului familiei, în ceea ce priveşte dovada bunurilor

proprii în relaţiile dintre soţi – art.5 alin.1 din Decretul nr. 32/ 54.

Regula din alin.1 nu se referă însă la dovada faptelor materiale, fie ele

naturale, fie fapte ale omului, acestea putând fi dovedite cu martori. Totuşi, există

şi unele fapte naturale (naşterea, moartea) care, în principiu, nu pot fi dovedite cu

martori, ci cu alte mijloace de probă.

2. Art.1191 alin.2 instituie interdicţia de a dovedi cu martori împotriva şi

peste cuprinsul unui înscris, prevăzând că nu se va primi nicioadă nici o dovadă

constate actele juridice pe care le încheie în formă scrisă.24 A. Ionaşcu, Examen al practicii judiciare cu privire la admisibilitatea probei cu martori.

45

prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se

pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar

cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei. Aceată regulă ar fi o

convenţie tacită a părţilor prezumată de lege, pe care însă o pot combate sau

înlătura printr-o convenţie contrară şi, de fapt cuprinde 2 restricţii:

- în primul rând, nu se poate face dovada cu martori în contra unui înscris;

de exemplu, că preţul ar fi altul decât cel prevăzut în înscris sau că preţul n-ar fi

fost plătit la încheierea contractului aşa cum se arată în înscris;

- în al doilea rând, nu se poate dovedi cu martori peste cuprinsul unui

înscris adică, părţile ar fi adus verbal modificări actului indiferent de momentul în

care ar fi intervenit această înţelegere.

În literatură şi în practica judiciară s-au adus următoarele precizări cu

privire la această regulă:

a. fiind de natură convenţională, această regulă priveşte numai părţile

contractante, terţii putând folosi proba cu martori pentru a combate cele trecute în

înscris;

b. convenţia tacită a părţilor, fiind în mod necesar cuprinsă numai în

înscrierile preconstituite, înseamnă că regula se referă în mod exclusiv la aceste

înscrisuri;

c. se poate totdeauna dovedi cu martori eroarea, dolul, violenţa, absenţa

cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, frauda la lege, chiar dacă actul juridic a

fost constatat prin act autentic;

d. dovada cu martori va fi admisă pentru stabilirea cu acte sau fapte

distincte de actul constatat prin înscris şi ulterioare încheierii lui, care nu sunt în

contradicţie cu înscrisul şi nu constituie modificări ale acestuia ci, moduri de

executare sau stingere a obligaţiilor părţilor (plata, compensaţia, remiterea de

datorie) dacă aceste fapte sau acte, privite în mod distinct, pot fi dovedite cu

martori în condiţiile stabilite de art.1191 alin.1;

e. proba cu martori este admisibilă pentru a lămuri sensul exact al unora din

clauzele înscrisului, când acestea sunt obscure, confuze sau susceptibile de mai

46

multe înţelesuri căci, a interpreta nu înseamnă a proba în contra sau peste

cuprinsul înscrisului.

În materie comercială, restricţiile date de art.1191 alin.1 şi alin.2 nu se

aplică deoarece, după cum am precizat, art.46 din Codul com. încuviinţează

proba cu martori ori de câte ori „autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să

admită proba testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 din

C.civ.”. Această dispoziţie derogatorie din C.com. se explică prin necesitatea de a

asigura modalităţi simple de probă într-o materie în care celebritatea şi încrederea

joacă un rol deosebit. Pentru a tempera însă neajunsurile admiterii fără restricţii a

probei cu martori, legiuitorul a lăsat judecătorului facultatea de a uza cum va

crede de cuviinţă de acest mijloc de probă. Se spune că puterea dată de lege este

absolută şi discreţionară. Deci, nu în orice litigiu comercial, de partea care invocă

proba cu martori, judecătorul trebuie să o şi admită. De altfel, în doctrina mai

veche, judecătorii erau sfătuiţi să uzeze cu multă atenţie de facultatea pe care le-o

dă legea de a admite martori contra sau peste un înscris şi să nu uite că, de regulă,

înscrisurile sunt mai aproape de adevăr decât cele povestite de martori, prea

adesea binevoitori faţă de partea care i-a propus.

Deci, aprecierea admisibilităţii se face în mod concret, la speţă şi, în orice

caz, fie că încuviinţează proba testimonială, fie că o respinge, judecătorul trebuie

să motiveze soluţia sa. În sfârşit, în materie comercială, proba testimonială este

admisibilă în condiţiile art.1191 din C.civ., dacă Legea comercială cere în mod

expres proba prin act scris (art.55 din C.com.).

Regulile stabilite de art.1191 alin.1 şi 2 nu au caracter imperativ deoarece, textul,

în alin.3, prevede că părţile pot conveni să se poată face dovada cu martori dacă

aceasta priveşte dreptul de care ele pot să dispună. Convenţia părţilor poate fi

expresă sau tacită.

Astfel, judecătorul este obligat să atragă atenţia părţii că se poate opune la

admiterea probei cu martori. Se consideră că neopunerea părţii potrivnice la

administrarea probei cu martori trebuie considerată o achitare, iar intervenţia

47

judecătorului ar fi de natură să restrângă mijloacele de probă şi, prin aceasta, să

îngreuneze stabilirea adevărului.

Potrivit art.1192 din C.civ., dispoziţiile art.1191 nu se aplică în cazul în

care cererea depăşeşte 250 lei numai prin unirea capitalului cu dobânzile.

Pentru a nu se eluda dispoziţiile art.1191, prin fragmentarea creanţei,

restrângerea obiectului cererii sau introducerea cererii succesive, art.1193 – 1196

din C.civ. stabilesc următoarele restricţii:

a. celui care a introdus cererea de chemare în judecată, pentru o sumă mai

mare de 250 lei, chiar dacă va dori să-şi restrângă cererea la 250 lei, nu i se va

încuviinţa proba prin martori (conform art.1193).

b. dovada prin martori nu se poate admite nici în cazul în care cererea de

chemare în judecată este introdusă pentru o sumă mai mică de 250 lei, dar care

este un rest dintr-o creanţă mai mare, necontestată prin înscris (conform

art.1194).

c. când o parte face la aceeaşi instanţă mai multe cereri pentru care nu are

înscrisuri, dacă toate aceste cereri unindu-se, trec peste suma de 250 lei, dovada

prin martori nu poate fi admisă, deşi creditorul ar pretinde că aceste creanţe

provin din cauze diferite şi că s-au născut la momente diferite , cu excepţia în

care creditorul a dobândit acest drept de la alte persoane (conform art.1195).

d. toate pretenţiile, sub orice titlu, care nu sunt justificate prin înscris,

trebuie formulate prin aceeaşi cerere, iar alte pretenţii ulterioare neprobate prin

înscris şi care se puteau solicita la introducerea cererii, nu se vor mai primi (în

conformitate cu art.1196).

Chiar dacă nu există o convenţie a părţilor, proba cu martori devine

admisibilă în cazurile expres prevăzute de lege, analizate ca excepţii de regulile

prevăzute de art.1191 din C.civ.:

- începutul de dovadă scrisă dă posibilitatea administrării probei cu

martori. Dacă pe baza începutului de dovadă scrisă se tinde a se dovedi cu martori

împotriva sau peste cuprinsul actului scris, el trebuie să fie ulterior datei actului

48

respectiv, pentru că numai astfel poate constitui o dovadă concludentă cu privire

la ultimul acord al părţilor.

Pentru a exista începutul de dovadă scrisă, art.1197 din C.civ. prevede că

trebuie îndeplinite 3 condiţii:

a) să existe o scriere (o scriptură);

b) scriptura să emane de la partea căreia i se opune;

c) să se facă demn de crezare faptul pretins.

a) Sunt considerate începuturi de dovadă scrisă orice fel de scriere, însemnări,

note, declaraţii extrajudiciare, chitanţe ce atestă primirea unei sume de bani. O

copie cu indigo sau o fotocopie nu pot fi considerate început de probă scrisă

deoarece pot ascunde o fraudă.

b) Această condiţie este îndeplinită dacă înscrisul este scris în întregime de parte,

deşi nu a fost semnat. La fel, dacă înscrisul a fost întocmit în faţa unui funcţionar

ce iî atestă conţinutul ca fiind corespunzător declaraţiei părţii.

c) Înscrisul emanând de la partea căreia i se opune şi care, fără a atesta expres

existenţa unei obligaţii a acesteia este totuşi de natură să o facă verosimilă,

constituie început de probă scrisă. Un înscris sub semnătură privată care cuprinde

în mod clar, neechivoc şi excusiv promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare a

apartamentului, iar nu şi a terenului pe care este amplasat, s-a decis că nu poate

constitui un început de dovadă scrisă referitor la promisiunea vinderii –

cumpărării a terenului.

Potrivit art.225 din C.proc.civ., început de dovadă scrisă poate constitui şi

refuzul nejustificat al părţii de a se prezenta la interogatoriu, refuzul de a

răspunde şi răspunsul fragmentar.

- imposibilitatea preconstituirii probei scrise – reprezintă a doua

excepţie. Potrivit art.1198 pct. 1-3 din C.civ., regulile din art.1191 din C.civ. nu

se aplică totdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă

scrisă despre obligaţiunea ce pretinde, precum:

49

a) la obligaţiile ce se nasc din cvasicontracte, delicte sau cvasidelicte;

b) la depozitul necesar în caz de incendiu, ruină sau naufragiu şi la

depozitele ce fac călătorii în ospătăria unde trag;

c) la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute, când era cu

putinţă părţilor de a face înscrisuri.

Practica judiciară a extins aceste cazuri, adăugând la imposibilitatea

materială şi cea morală de a preconstitui înscrisul datorită calităţii părţilor (rude,

prieteni, afini).

Recent s-a dedus, îndreptăţit, că în situaţia în care creditorul şi-a probat

creanţa cu înscrisuri, nu se poate admite debitorului să probeze executarea

obligaţiei de restituire cu martori, datorită imposibilităţii morale de a-şi constitui

un înscris.

- imposibilitatea conservării probei scrise – este reglementată de

art.1198 pct.4 din C.civ., ca o altă excepţie de la reglementările înscrise în

art.1191. Potrivit textului, dovada cu martori este admisibilă în situaţia în care

creditorul a pierdut titlul ce îi servea de dovadă scrisă, dintr-o cauză de forţă

majoră neprevăzută. În această situaţie, trebuie dovedit că înscrisul există.

Noţiunea de forţă majoră a fost interpretată larg în practică, decizându-se că

textul este aplicabil şi în cazul sustragerii, distrugerii sau reţinerii înscrisului de

partea potrivnică, al pierderii dosarului.

Excepţiile prevăzute de art.1197 şi art.1198 din C.civ. îşi găsesc aplicare

numai atunci când înscrisul este cerut ad probationem deoarece, dacă forma este

cerută ad validitatem, lipsa ei atrage nulitatea absolută a actului juridic. Un

asemenea act juridic ar putea fi dovedit cu martori numai în ipoteza în care, la

încheierea sa, a fost respectată forma, dar înscrisul a fost pierdut dintr-o

împrejurare de forţă majoră.

4.1.2. PERSOANELE CARE POT FI ASCULTATE CA MARTORI

50

Astfel cum rezultă din definiţia mărturiei, martori pot fi numai persoane

fizice care au cunoştinţă despre faptele ce formează obiectul judecăţii. Legea nu

pune o condiţie de vârstă, dar prevede că la aprecierea depoziţiei minorului sub

14 ani, ca şi la aceea a persoanelor care din pricina debilităţii mintale sunt în mod

vremelnic lipsite de discernământ, instanţa va ţine seama de situaţia specială a

martorului (în conformitate de art. 195 din C.proc.civ.).

Dacă regula este că orice persoană poate fi martor, să examinăm excepţiile.

Art.189 din C.proc.civ. prevede că nu pot fi ascultaţi ca martori:

- rudele şi afinii până la gradul III, inclusiv;

- soţul sau fostul soţ;

- interzişii judecătoreşti;

- cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.

În ceea ce priveşte primele două categorii, norma are caracter dispozitiv şi,

deci, părţile pot cădea de acord să fie ascultate ca martori şi aceste persoane.

Interdicţia este absolută în ceea ce priveşte interzişii şi cei condamnaţi pentru

mărturie mincinoasă. Potrivit art.190 din C.proc.civ., în pricinile privitoare la

starea civilă sau divorţ, se vor putea asculta rudele sau afinii, cu excepţia

descendenţilor.

Legea se referă şi la persoanele care ar putea fi martori, dar pe care le

scuteşte să depună mărturie:

- cei ţinuţi de secretul profesional (preoţii, medicii, moaşele, farmaciştii,

avocaţii, notarii) cu privire la faptele încredinţate lor în exerciţiul profesiei;

- cei ţinuţi de secretul de serviciu, asupra împrejurărilor secrete de care au

avut cunoştinţă în timpul serviciului;

- cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înşişi sau ar expune pe

vreuna din persoanele arătate la art.189 pct. 1 şi 2 la o pedeapsă penală sau la

dispreţul public.

51

Primele două categorii, cu excepţia preoţilor, vor fi obligate să depună

mărturie dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de către cei

interesaţi în păstrarea lui (conform art.191).

4.1.3. ADMINISTRAREA PROBEI CU MARTORI

Propunerea unei probe se face în condiţiile pe care le-am examinat. Dacă

proba se solicită în cursul judecării, în condiţiile art.138 pt. 2 şi 4, lista martorilor

se va depune, sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare

(conform art.186 alin.2). În aceste cazuri, dovada contrară va fi cerută, sub

pedeapsa decăderii, în aceeaşi şedinţă dacă amândouă părţile sunt de faţă (art.167

alin.4).

Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi (în conformitate cu

art.187), dar cu respectarea principiului egalităţii părţilor, iar martorii care au fost

încuviinţaţi vor fi ascultaţi, neputându-se renunţa la ei. Înlocuirea martorilor nu se

va încuviinţa decât în caz de moarte, dispariţie sau motive bine întemeiate, lista

cu noii martori depunându-se, sub sancţiunea decăderii, în termen de 5 zile de la

încuviinţare (conform art.186 alin.3).

După încuviinţarea probei, instanţa va dispune citarea martorilor (în

practică se încuviinţează uneori ca martorii să fie aduşi de părţi. S-a decis însă, pe

bună dreptate, că citarea nu poate fi înlocuită prin această măsură

extraprocesuală.), ei urmând să fie ascultaţi în instanţă sau la locuinţa lor, când

sunt împiedicaţi să vină în instanţă. Deci, instanţa audiază nemijlocit martorii şi

nu este îngăduit să ia în considerare depoziţiile de martori luate într-o altă cauză.

Împotriva martorului care lipseşte la prima citare, instanţa va da mandat de

aducere, iar dacă există urgenţă se poate recurge la mandat chiar la primul

termen. Instanţa poate aplica martorului prin încheiere executorie şi o amendă de

la 300.000 lei la 5.000.000 lei care poate fi ridicată pentru motive temeinice de

către aceeaşi instanţă. Dacă, după mandatul de aducere, martorul nu se

înfăţişează, instanţa va putea trece la judecare (în conformitate cu art.188 din

52

C.proc.civ.). Asumarea de o parte a obligaţiilor de a aduce martorii neavând

suport juridic nu poate fi sancţionată şi instanţa nu poate trece la judecare numai

în condiţiile art.188 din C.proc.civ. deci, dacă după emiterea mandatului martorul

nu se prezintă.

Fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei neascultaţi neputând fi de faţă, în

ordinea stabilită de preşedinte care va ţine seama şi de cererea părţilor.

Preşedintele, înainte de a lua mărturia, va cere martorului să arate numele,

profesia, domiciliul şi vârsta, dacă este rudă sau aferi cu una din părţi şi în ce

grad, dacă se află în serviciul uneia din părţi şi dacă este în judecată, în duşmănie

sau în legături de interes cu vreuna din părţi, iar apoi îl va pune să depună

jurămîntul, atrăgându-i atenţia că nespunând adevărul, săvârşeşte infracţiunea de

mărturie mincinoasă. Formula jurământului este înscrisă în art.193 alin.1 din

C.proc.civ.: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce

ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Referirea la divinitate din formula jurământului

se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. În timpul depunerii

jurământului, martorul de religie creştină ţine mâna pe cruce sau pe Biblie.

Martorul fără confesiune depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă

că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”, iar cel care,

din motive de conştiinţă sau confesiune nu depune jurământ, va rosti în faţa

instanţei următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi

ascunde numic din ceea ce ştiu”. Diferitele situaţii la care se referă art.193, se

reţin de instanţă pe baza afirmaţiilor făcute de martor, făcându-se menţiunea

corespunzătoare în declaraţia scrisă (art.193 alin.2-8). Potrivit art.193 alin.9,

minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, dar i se atrage atenţia să

spună adevărul.

Martorul care fără motiv întemeiat refuză să depună mărturia, va fi

sancţionat prin încheiere executorie, cu amendă de la 300.000 lei la 5.000.000 lei,

putând fi obligat şi la despăgubiri faţă de partea vătămată.

Martorul va arăta împrejurările pe care le cunoaşte şi va răspunde la

întrebările preşedintelui, ale părţii care l-a propus, ale părţii adverse şi, eventual,

53

ale procurorului. El nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte pregătit

dar, cu încuviinţarea preşedintelui, se poate folosi de însemnări cu privire la cifre

sau denumiri. Dacă preşedintele găseşte că întrebarea pusă de parte nu este

concludentă, este jignitoare sau tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire este

oprită de lege, o va respinge. La cererea părţii, se va trece în încheierea de

şedinţă, atât întrebarea cât şi motivul respingerii.

Mărturia se face oral, dar ea se consemnează în scris de grefier, după

dictarea preşedintelui şi va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de către

judecător, grefier şi martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprins. Dacă

martorul nu poate să semneze sau refuză să o facă, se menţionează acest lucru.

Când cel care urmăreşte să fie ascultat este mut sau surd şi nu poate fi

înţeles, va fi pus să scrie răspunsul. Dacă nu ştie să scrie se va folosi un tălmaci,

aplicându-se dispoziţiile referitoare la experţi, conform art.143 din C.proc.civ..

Adăugirile, ştersăturile sau schimbările în depoziţie trebuie încuviinţate şi

semnate de judecător, de grefier şi martor, sub pedeapsa de a nu fi ţunite în

seamă.locurile nescrise se barează pentru a nu putea adăuga nimic (art.198 alin.2

şi 3).

După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă până la sfârşitul

cercetărilor, dacă instanţa nu decide altfel. El poate fi din nou întrebat dacă

instanţa găseşte de cuviinţă, iar dacă depoziţiile martorilor se contrazic, ei pot fi

confruntaţi. Dacă instanţa are bănuieli puternice că martorul depune mincinos sau

că a fost mituit, încheie proces – verbal şi sesizează procurorul (conform

art.198).

Martorul poate cere să i se plătească cheltuieli de drum şi să fie despăgubit.

Încheierea instanţei este executorie (în conformitate cu art.200).

4.1.4. APRECIEREA PROBEI CU MARTORI

Şi proba cu martori se apreciază după regulile pe care le-am arătat dar,

există şi anumite particularităţi, deoarece trebuie stabilit în primul rând dacă

54

martorul este sincer, iar apoi, dacă de bună credinţă fiind, mărturia lui corespunde

realităţii.

Prima problemă se rezolvă cu ajutorul unor aspecte asupra cărora martorul

este interogat de preşedinte înainte de audiere:

- dacă este rudă sau afin cu una din părţi25. Faptul că martorul este rudă cu

partea nu trebuie să ducă în mod automat la concluzia că el nu este sincer şi

instanţa este datoare să cerceteze cu multă atenţie depoziţiile deoarece, în unele

procese, îndeosebi de divorţ, alte probe decât acelea de la rude nu există.;

- dacă se află în serviciul vreuneia din părţi ori dacă este în duşmănie sau

judecată, în raport cu izvorul informaţiilor martorului.

În cazul în care instanţa ajunge la concluzia că mărturia nu este sinceră, o

înlătură din proces. Atunci când înlătură depoziţiile martorilor favorabili uneia

din părţi pe considerentul că cele declarate nu inspiră destulă încredere, instanţa

trebuie să dea părţii respective posibilitatea de a audia eventual şi alţi martori care

ar putea să confirme teoriile ei. Numai după completarea în acest fel a

materialului probator, ceea ce implică şi drepturile celeilalte părţi de a propune

noi martori în combaterea celor ce se vor declara de către martorii părţii

potrivnice, instanţa va putea ca, reapreciind întregul material probator, să

pronunţe o soluţie temeinică.

Odată stabilită sinceritatea martorului, instanţa trebuie să aprecieze în ce

măsură mărturia sa reflectă realitatea. Din punct de vedere psihologic, mărturia

constă în observarea şi memorarea involuntară a unui fapt, iar apoi reproducerea

acesteia în faţa instanţei. Judecătorii, apreciind depoziţiile martorilor, vor trebui

să urmărească aceste trei momente pentru ca, în funcţie de vârstă, profesie, grad

de cultură, intervalul de timp care s-a scurs între observare şi reproducere etc., să

aprecieze valoarea depoziţiei.

4.2. MĂRTURISIREA (RECUNOAŞTEREA)

25 Faptul că martorul este rudă cu partea nu trebuie să ducă în mod automat la concluzia că el nu este sincer şi instanţa este datoare să cerceteze cu multă atenţie depoziţiile deoarece în unele procese (îndeosebi de divorţ) alte probe decât acelea care provin de la rude nu există.

55

4.2.1. NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI CARACTERELE MĂRTURISIRII

Mărturisirea este recunoaşterea de către o parte a unui fapt pe care partea

potrivnică îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să

producă consecinţe juridice împotriva autorului26 ei. Deci, mărturisirea provine

numai de la una din părţi şi ea nu trebuie confundată cu mărturia, care aparţine

martorului.

Detronată în anul 1950 din rangul de regină a probelor, calificată astfel

deoarece obliga pe judecător să pronunţe hotărârea pe baza ei deşi acesta avea

îndoieli, mărturisirea este astăzi considerat un mijloc de probă obişnuit, la fel ca

înscrisurile, ce în fapt constituie o mărturisire anticipată, sau ca probă cu martori.

Deci, mărturisirea nu poate fi privită, sub raportul consecinţelor sale, exclusiv ca

act de voinţă ori ca renunţare sau act de dispoziţie. Mărturisirea nu mai poate

impune judecătorului o anume soluţie indiferent de convingerea sa intimă asupra

adevărului ci, acesta o poate înlătura, desigur motivat, când apreciază că nu

corespunde realităţii şi poate pronunţa o soluţie potrivnică mărturisirii, bazată pe

materialul probator existent la dosar.

Mărturisirea prezintă următoarele caractere:

a) este un act unilateral de voinţă constând în recunoaşterea pretenţiei sau faptului

afirmat de partea adversă. Voinţa celui care face mărturisirea trebuie să fie

conştientă şi liberă. Ea îşi produce efectele fără a fi nevoie să fie acceptată de

partea adversă şi este irevocabilă. Totuşi, art.1206 alin.2 din C.civ. arată că poate

fi revocat pentru eroare de fapt;

b) constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în favoarea celui care–şi

întemeiază pretenţiile pe faptul mărturisit, astfel că, datorită consecinţelor sale

grave, cel care o face trebuie să aibă capacitatea necesară pentru închiderea

actelor de dipoziţie. Aşa fiind, minorul şi interzisul nu pot face mărturisiri care să

le fie opozabile, în sensul că recunoaşterea de maternitate şi paternitate presupun 26 Sp. Proca, Cu privire la forţa probantă a mărturisirii şi la unele aspecte ale modului de soluţionare a recursului în procesul civil.

56

numai discernământul necesar şi, deci pot fi făcute în momentele lor de luciditate

şi de minor sau de interzisul judecătoresc;

c) este un act personal, deci ea nu poate fi făcută decât de titularul dreptului sau

de către un mandatar cu procură (delegaţie) specială. Art.220 din C.proc.civ.

prevede că reprezentantul legal sau curatorul pot fi chemaţi personal la

interogator pentru actele încheiate şi faptele săvârşite de ei în această calitate;

d) este un act personal, deci ea nu poate fi dedusă din tăcerea părţii. În mod

excepţional, art.225 din C.proc.civ. prevede că instanţa poate socoti refuzul

nejustificat de a răspunde la interogator sau neprezentarea la interogator ca o

mărturisire deplină. De fapt, este o prezumţie de mărturisire.

4.2.2. TIPURILE MĂRTURISIRII

Din dispoziţiile art.1204 din C.civ. care prevăd că se poate opune unei

părţi mărturisirea pe care a făcut-o înainte de începerea judecăţii sau în cursul

judecăţii, rezultă că mărturisirea este extrajudiciară sau judiciară.

Mărturisirea extrajudiciară poate fi scrisă sau verbală şi este făcută în afara

judecăţii procesului în care se foloseşte această probă. Sunt considerate ca atare:

- declaraţiile părţii într-o cerere adresată unui organ de stat;

- declaraţia consemnată într-un proces-verbal al executorului judecătoresc;

- declaraţia făcută în faţa procurorului;

- mărturisirea judiciară dintr-un alt proces (în doctrină se apreciază că o

mărturisire făcută în cursul judecăţii, în faţa instanţei care este însă necompetentă,

îşi păstrează caracterul judiciar dacă necompetenţa este relativă şi devine

extrajudiciară dacă competenţa este absolută. Ni se pare că distincţia nu se

justifică, deoarece art.160 din C.proc.civ. se referă la toate dovezile administrate

de instanţa necompetentă, când dispun că ele rămân câştigate judecăţii. De

această dată este vorba de acelaşi proces, numai că se va desfăşura în faţa altei

instanţe şi deci, în ambele cazuri, mărturisirea trebuie justificată ca judiciară).

57

În ceea ce priveşte mărturisirea extrajudiciară verbală, art.1205 din C.civ.

prevede că ea nu poate servi de dovadă când obiectul convenţiei nu poate fi

dovedit prin martori. Este o soluţie logică doarece, astfel s-ar eluda dispoziţiile ce

stabilesc condiţiile de admisibilitate ale probei cu martori. Această restricţie nu-şi

găseşte aplicare atunci când se invocă o mărturisire extrajudiciară făcută în faţa

unui organ de stat, deoarece nu se cere proba cu martori pentru dovedirea ei.

Restricţia prevăzută de art.1205 din C.civ. nu-şi găseşte aplicare nici în cazul

dovezii bunurilor proprii ale soţului (conform art.5 din Decretul 32/ 54).

Mărturisirea judiciară se obţine în cursul judecăţii, înaintea judecăţii după

cum precizează art.1206 alin.1 prin intermediul interogatoriului, dar ea poate fi

şi spontană, înscriindu-se în încheierea de şedinţă.

Din punct de vedere al forţei probante, această clasificare a mărturisirii nu

mai prezintă astăzi importanţa din trecut pentru că, atât mărturisirea judiciară cât

şi cea extrajudiciară rămân la aprecierea judecătorului.

4.2.3. ADMISIBILITATEA MĂRTURISIRII

Mărturisirea este admisă în principiu în toate materiile, inclusiv în materia

comercială. Ca o excepţie expres prevăzută de lege menţionăm art.612 din

C.proc.civ. care nu admite mărturisirea pentru dovedirea motivelor de divorţ.

Instanţa urmează să nu admită mărturisirea ori de câte ori prin admiterea ei s-ar

eluda dispoziţiile legale ori s-ar putea ajunge la pierderea unui drept la care nu se

poate face obiectul unei tranzacţii. Deci, mărturisirea este admisibilă numai în

legătură cu drepturile de care o parte poate dispune. Ca orice probă ea poate avea

ca obiect numai fapte.

Trebuie reţinut că, uneori mărturisirea nu poate duce singură la admiterea

acţiunii. Astfel, este cazul acţiunilor în tăgăduirea paternităţii în legătură cu care

s-a decis constant că prezumţia de paternitate se poate înlătura numai dacă este cu

neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului şi pentru a proba aceasta, nu este

suficientă recunoaşterea mamei.

58

4.2.4. ADMINISTRAREA PROBEI MĂRTURISIRII. INTEROGATORIUL

Mărturisirea, dacă este făcută spontan, se obţine prin procedura interogării

care este reglementată de art.218 – 225 din C.proc.civ..

Propunerea şi încuviinţarea interogatoriului se face după regulile pe care le-

am examinat deja.

Fiind un act personal, mărturisirea nu poate fi făcută numai de parte

personal, scop în care va fi citată cu menţiunea „personal la interogatoriu”. Dacă

partea este împiedicată să se prezinte în faţa instanţei, se poate încuviinţa luarea

interogatoriului la locuinţa părţii (în conformitate cu art.224). Partea care vrea să

recunoască pretenţiile sau apărările părţii adverse poate face acest lucru şi prin

mandatar cu procură specială (conform art.1206 din C.civ.), iar jurisconsultul are

nevoie de o delegaţie specială pentru a răspunde la interogatoriu. De la regula că

partea trebuie să se prezinte personal, art.223 din C.proc.civ. crează o excepţie

pentru părţile care au domiciliul în străinătate, când interogatoriul va fi comunicat

în scris mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în cuprinsul unei

procuri speciale şi autentice.

Interogatoriul trebuie să constea în întrebări referitoare la fapte personale,

pertinente şi concludente (conforme art.218). Preşedintele va respinge deci, acele

întrebări care nu sunt concludente ori jignitoare. Cel chemat la interogatoriu va fi

chemat de preşedinte asupra fiecărui fapt în parte şi va răspunde oral (fără a putea

citi un răspuns dinainte pregătit), răspunsurile fiind trecute pe aceeaşi foaie cu

întrebările, care apoi va fi semnată pe fiecare pagină de către preşedinte, grefier,

de cel care l-a propus şi de partea care a răspuns. Vor fi semnate tot astfel şi

adăugirile, ştersăturile sau schimbările, sub pedeapsa de a nu fi luate în seamă.

Dacă părţile nu voiesc sau nu pot să semneze, se va face menţiune (conform

art.221 din C.proc.civ.). Cu încuviinţarea preşedintelui, judecătorii, procurorul

sau partea potrivnică, pot pune direct întrebări (în conformitate cu art.219 alin.2).

59

Potrivit art.222 alin.1, statul, precum şi preşedintele, juristul de drept

public şi de drept privat, răspund în scris la interogatoriul ce li se va comunica. În

cazul societăţilor comerciale de persoane (societăţi în nume colectiv şi societăţi în

comandită simplă), asociaţii cu drept de reprezentare, vor fi citaţi personal la

interogator (art.222 alin.2).

Cu ocazia interogatoriului pot apărea mai multe situaţii:

a) Dacă partea se prezintă şi recunoaşte faptele asupra cărora este întrebată,

suntem în faţa unei mărturisiri care poate fi după caz, simplă, calificată ori

complexă.

Mărturisirea simplă – conţine o recunoaştere a faptului asupra căruia partea

este interogată, dar adaugă elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest

fapt şi concomitente cu el, care îi schimbă urmările juridice, făcând ca, de fapt,

răspunsul să fie negativ (de exemplu, la întrebarea precedentă, se răspunde: da,

am primit dar nu ca împrumut, ci ca preţ a unei biciclete pe care i-am vândut-o).

Mărturisirea complexă – conţine o recunoaştere a faptului asupra căreia

partea este interogată dar, adaugă un alt fapt legat de cel principal şi ulterior

acestuia, care tinde să restrângă sau să anihileze efectele mărturisirii primului fapt

(de exemplu, la aceeaşi întrebare, se răspunde: da, am primit, dar i-am restituit).

Faţă de dispoziţiile art.1206 alin.2 din C.civ., care sunt în sensul că,

mărturisirea nu se poate despărţi27 în contra aceluia ce a făcut-o şi, deci, consacră

regula indivizibilităţii mărturisirii, se pune problema cum va proceda judecătorul.

În practica veche se considera că regula indivizibilităţii se aplică în cazul

mărturisirii calificate, iar în cazul mărturisirii complexe se făcea distincţie după

cum, între cele două fapte exista sau nu legătură de conexitate: indivizibilitatea se

aplica în cazul în care între cele două fapte exista o legătură deci, când faptul

adăugat era urmarea celui dintâi (am primit, dar am restituit); mărturisirea era

considerată scindabilă dacă între cele două fapte nu exista o legătură de

conexitate (am primit dar a operat compensaţia, dar mi s-a făcut o iertare de

27 Gr. Porumb, Problema indivizibilităţii mărturisirii, p. 69-74.

60

datorie), debitorul fiind obligat să dovedească liberaţiunea sa. În condiţiile

actuale, în care judecătorul are un rol activ şi apreciază liber toate probele care s-

au administrat în cauză, regula indivizibilităţii nu mai poate fi luată în considerare

că are un caracter obligatoriu ci, constituie o simplă îndrumare pentru judecătorii

care vor putea primi mărturisirea în totalitate sau în parte, punând în vedere

ambelor părţi sau uneia din ele să mai administreze probe sau le va ordona din

oficiu28.

b) Dacă partea dă răspunsuri negative, se vor administra alte probe, fără ca

atitudinea negativă a părţii interogate să consituie vreo probă în favoarea sau

împotriva vreuneia din părţi. Probe în completare sunt necesare şi în cazul

răspunsurilor echivoce, fără a întări unele elemente ale mărturisirii.

c) Dacă partea, deşi regulat citată, nu se prezintă la interogatoriu sau prezentă

fiind, fără motive temeinice refuză să răspundă, art.225 din C.proc.civ. prevede

că, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină (de fapt, ea

este o prezumţie de mărturisire – prezumţie simplă) sau ca un început de dovadă

scrisă. Instanţele sunt datoare ca, în toate cazurile în care este posibilă

administrarea altor probe, să califice aceste împrejurări ca un început de probă

scrisă ce urmează să fie completat cu alte probe.

4.3. PROBA PRIN RAPOARTELE DE EXPERTIZĂ

Există situaţii în care lămurirea faptelor ce formează obiectul unui proces

sau a legăturii dintre anumite împrejurări invocate de părţi şi acele fapte, reclamă

cunoştinţe din domeniul tehnicii, ştiinţei, artei. În această situaţie, fără cunoştinţe

de specialitate, judecătorul poate asigura o soluţionare justă a cauzei, nu ar putea

descoperi adevărul. De aceea, art.201 din C.proc.civ., prevede că, în asemenea

cazuri, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize.

28 P. Vasilescu, Probele în procesul civil.

61

Expertiza judiciară poate fi definită ca mijloc de probă prin care se aduce la

cunoştinţa organelor judiciare opinia unor specialişti cu privire la acele

împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite,

opinie care se formează pe baza unei activităţi de cercetare concretă a cazului şi a

aplicării unor date de specialitate de către persoanele competente desemnate de

organul judiciar29.

Reglementarea expertizei o găsim în C.proc.civ. (art.201-214, cu excepţia

art.202 şi art.203 ce sunt abrogate implicit), ce constituie dreptul comun şi, în

diferite legi speciale care se referă la expertiza contabilă (Ordonanţa nr. 65/94),

expertiza tehnică (Decretul nr. 79/71), expertiza asupra metalelor preţioase

(Decretul nr. 244/78), expertiza medico-legală (Decretul nr.446/66 şi HCM

nr.1085/66).

4.3.1. ADMISIBILITATEA EXPERTIZEI

Din dispoziţiile art.201 din C.proc.civ., rezultă că se poate recurge la

expertiză ori de câte ori, pentru lămirirea unor împrejurări de fapt, este necesar să

se cunoască părerea unor specialişti. Deci, ori de câte ori expertiza este

concludentă, atât în materie civilă sau în materie comercială, ea poate fi admisă,

instanţa dispunînd efectuarea ei.

Există însă situaţii în care expertiza este declarată de lege ca fiind

obligatorie sub sancţiunea anulării obligatorii:

- expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie (art.30 din

Decretul nr.32/54);

- expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei, în cazul înregistrării

tradive a unei naşteri (art.18 din Decretul nr.278/ 60);

- expertiza preţuitoare în materie de gaj pentru a se stabili valoarea bunului

gajat (art.1689 din C.civ.);

29 E. Mihuleac, Expertiza tehnică în lumina noilor reglementări juridice.

62

- expertiza privind evaluarea aporturilor în natură, avantajele rezervate

fondatorilor, operaţiunilor încheiate de fondatori în contul societăţii pe acţiuni, în

cazul în care nu poate fi instruită în adunarea constitutivă majoritatea cerută

(art.18 din Legea nr. 31/90);

- expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, dacă se înfiinţează o

societate cu răspundere limitată de un singur asociat.

Uneori, doctrina şi practica au subliniat obligativitatea efectuării expertizei,

cum ar fi în cazul stabilirii paternităţii din afara căsătoriei, dacă s-a invocat

exceptio plurium concubentium, în cazul anulării căsătoriei pentru alienaţia sau

debilitatea mintală a unuia din soţi (în acest caz expertiza trebuie să stabilească

dacă soţul era alienat sau debil mintal la data încheierii căsătoriei, fiindcă numai

în această situaţie căsătoria era lovită de nulitate absolută), în cazul proceselor de

partaj.

În materia reorganizării şi lichidării judiciare, deşi art.9 din Legea nr.

64/95 lasă la latitudinea judecătorului sindic să desemneze persoanele de

specialitate, între care şi experţi, ca să-l ajute la îndeplinirea îndatoririlor, cu

siguranţă, în practică, de mai multe ori se va recurge la serviciile sale care pot

privi următoarele activităţi:

- exercitarea atribuţiilor de administrator (art.18 alin.1);

- confirmarea posibilităţii realizării planului (art.62 alin.1);

- evaluarea bunurilor inventariale (art.79 şi art.98);

- întocmirea listei cu bunurile şi obligaţiile debitorului (art.83 alin.1);

- verificarea informaţiilor financiare prezentate de debitor (art.83 alin.2);

- efectuarea actelor, operaţiunilor şi procedurilor de lichidare (art.97).

4.3.2. ADMINISTRAREA EXPERTIZEI

63

Propunerea expertizei se face de către părţi în condiţii examinate deja30 –

deşi expertiza a fost solicitată tardiv, dar ea este hotărâtoare pentru rezolvarea

cauzei, instanţa trebuie să o admită, făcând uz de rolul său activ – sau instanţa

poate dispune din oficiu efectuarea ei, dar după punerea în discuţie a părţilor.

Expertizele pot fi efectuate exclusiv de experţi care au aceleaşi calităţi

conform prevederilor legale a căror evidenţă o ţin tribunalele, care îi şi pot

recomanda.

În cazuri excepţionale, expertizele pot fi efectuate şi de specialişti de înaltă

calificare care nu figurează în evidenţele experţilor. Dacă expertiza este întocmită

de o persoană neabilitată potrivit legii, ea nu poate fi invocată ca probă în faţa

instanţei.

La solicitarea completului de judecată, după ce proba a fost încuviinţată

prin încheiere, reconamdă un număr de experţi din care completul numeşte, după

caz, unul sau mai mulţi experţi. Art.201 din C.proc.civ. precizează „unul sau trei

experţi”. Ei sunt ţinuţi de secretul profesional şi pot fi recuzaţi pentru aceleaşi

motive ca şi judecătorii (art.204 din C.proc.civ.). Numele celor aleşi se comunică

tribunalului. În cazul în care expertiza se administrează prin comisie rogatorie de

către o altă instanţă, aceasta va numi experţii. Sacina efectuării expertizei de către

experţi este obligatorie, ea neputând fi refuzată decât pentru motive temeinice. În

caz de refuz nejustificat, expertul va fi amendat şi obligat la despăgubiri. Dacă

expertul nu se înfăţişează, instanţa poate dispune înlocuirea lui.

În sistemul Decretului nr.79/71, pe lângă expertul sau experţii numiţi de

instanţă, se îngăduie să participe şi un expert recomandat de parte, cu condiţia să

figureze în evidenţa experţilor. Instanţa este obligată să examineze opinia

exprimată de un astfel de expert.

Prin încheiere, instanţa va indica obiectul expertizei şi întrebările la care

expertul trebuie să răspundă. Aceste întrebări trebuie să fie clar şi exact

formulate. De asemenea, va stabili data depunerii raportului de expertiză şi va

fixa provizoriu onorariul expertului. Suma defivitivă cuvenită este fixată de

30 I. Oroveanu, Cerinţe actuale noi privind reglementarea expertizei.

64

instanţă, după depunerea rapotului de expertiză şi a decontului de cheltuieli.

Partea care a solicitat expertizaeste obligată ca, în termen în termen de cel mult

trei zile de la numirea expertului, să depună suma stabilită ca onorariu în contul

pentru expertize. Dacă expertiza este onorată din oficiu, instanţa va stabili şi

partea care trebuie să avanseze onorariul. Dacă fără expertiză procesul nu poate fi

soluţionat, iar ambele părţi refuză plata onorariului, instanţa poate respinge

cererea.

Această problemă asupra căreia urmează să se pronunţe expertul poate fi

lămurită prin simpla părere a expertului, el va fi ascultat în şedinţă, părerea lui

fiind trecută într-un proces – verbal, intocmit potrivit art.198 din C.proc.civ..

În situaţia în care, pentru efectuarea expertizei este nevoie de timp, instanţa

va fixa un termen. Dacă expertiza presupune o lucrare la faţa locului, ea nu poate

fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomnadată, cu dovadă de

primire (ce va fi anexată raportului), în care se arată zilele şi orele când începe şi

continuă lucrarea.

Cerinţa legală a citării nu poate fi considerată că a fost satisfăcută dacă, de

exemplu, expertul a încunoştiinţat părţile chiar în ziua în care s-a efectuat

lucrarea, deoarece nu există certitudinea că partea a luat cunoştinţă de termen

înainte de începerea lucrării şi dacă a avut posibilitatea să participe la efectuarea

ei. Nulitatea decurgând din necitare, trebuie invocată la primul termen după

depunerea raportului, neputând fi invocată direct în apel sau recurs.

Totodată, părţile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură

cu obiectul lucrării. S-a decis ă împiedicarea expertizei de a efectua lucrările

necesare ordonate de către instanţă, nu poate fi înlăturată pe calea ordonanţei

prezidenţiale ci, numai prin mijloace procedurale obişnuite sau extraprocedurale,

cum ar fi obligarea la despăgubire, în baza art.154 din C.proc.civ., dispunerea

prin încheiere executorie ca părţile să permită accesul expertuluişi să-i dea tot

sprijinul, solicitarea concursului autorităţilor publice locale, a poliţiei sau a

procuraturii, participarea completului pentru efectuarea expertizei.

65

Lucrările expertului se concretizează într-un raport de expertiză care se

înaintează instanţei. În raport, prezentarea materialului trebuie să fie completă,

răspunzând tuturor întrebărilor puse, iar concluziile trase să fie suficient motivate,

pentru ca instanţa să fie în măsură să aprecieze asupra valorii acestor concluzii. În

cazul grăniţuirii, s-a decis că expertul are îndatorirea să stabilească hotarul care

desparte terenurile părţilor în proces, prin determinări tehnice exacte, iar nu să

propună, în mod arbitrar, două variante de natură să compenseze deficitul de

suprafaţă de teren al unuia dintre proprietari. Dacă este vorba despre o expertiză

de evaluare a bunurilor, ea nu poate stabili „condiţia juridică” prin care au fost

dobândite bunurile expertizate ci, pentru aceasta, instanţa trebuie să administreze

alte probe.

Dacă au fost mai mulţi experţi şi au păreri deosebite, raportul trebuie să

cuprindă părerea motivată a fiecăruia (conform art.210 din C.proc.civ.). Raportul

trebuie depus cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecare.

Nedepunerea raportului în termen va fi snacţionată cu amendă. Expertul se poate

adresa aceleiaşi instanţe pentru a reveni asupra amenzii, dar nu poate exercita

apelul sau recursul. S-a decis că expertiza nedepusă în termen va fi anulată, dacă

prin aceasta s-a cauzat părţii o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată. Dacă însă,

raportul de expertiză a fost depus în termen, părţile nu sunt îndreptăţite să obţină

o amânare în vederea studierii lui. Instanţa trebuie să asigure, în condiţiile legii

procesuale, posibilitatea de a invoca obiecţii la raportul de expertiză.

Dacă părţile invocă obiecţii întemeiate sau instanţa nu este lămurită prin

expertiza făcută, se poate dispune întregirea expertizei printr-un supliment sau

printr-o nouă expertiză. Experţii sunt obligaţi să se prezinte înaintea instanţei

pentru a da lămuriri ori de câte ori li se cere (în conformitate cu art.211 din

C.proc.civ.). Dispoziţiile referitoare la citare, aducerea cu mandat şi sancţionarea

martorilor care lipsesc, sunt aplicabile şi experţilor (art.205 din C.proc.civ.). Se

poate cere şi o expertiză contrarie care trebuie să fie motivată şi trebuie făcută la

primul termen la depunerea raportului. Chiar dacă în cauză s-a administrat o

66

expertiză şi o contraexpertiză, nu există nici un impediment de a se admite o nuoă

expertiză dacă este utilă cauzei.

4.3.3. FORŢA PROBANTĂ A EXPERTIZEI

Instanţa nu este legată de concluziile expertizei, ele constituind numai

elemente de convigere lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca toate celelalte

probe. Totuşi, expertiza de excludere de la paternitate nu poate fi înlăturată decât

printr-o altă probă de o valoare ştiinţifică egală. Dar, fie că primeşte sau nu

concluziile expertizei, instanţa trebuie să motiveze poziţia sa.

Dacă s-au administrat expertize contradictorii, instanţa trebuie să accepte

motivat una din ele sau să le înlăture pe amândouă, nu să facă o medie aritmetică.

În cazul expertizelor medico-legale, dacă ele sunt contradictorii, instanţa

este datoare să le supună spre avizare Comisiei Superioare medico-legale, nu să-

şi însuşească una din ele fără avizare. Judecătorii sunt legaţi însă de constatările

de fapt ale experţilor, precum data raportului, arătarea cercetărilor efectuate în

prezenţa părţilor şi susţinerile acestora făcute în faţa experţilor. Toate aceste

menţiuni din raport fac dovada până la înscrierea în fals, având în vedere calitatea

experţilor de delegaţi ai instanţei judecătoreşti.

4.4. CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

Cercetarea la faţa locului sau descinderea locală (anchetă judecătorească)

reprezintă mijlocul prin care instanţa ia cunoştinţă în mod direct de starea unor

lucruri, situaţia unui imobil sau despre alte împrejurări de fapt ce pot avea

importanţă pentru soluţionarea litigiului. Este considerată o probă judiciară

directă31 fiind reglementată de art.215 – 217 din C.proc.civ.. Astfel, art.215 C.

proc. civ. dispune: „în cazul când instanţa va socoti de trebuinţă va putea hotărâ

31 A. Sitaru, Cercetarea la faţa locului în dreptul procesual civil.

67

ca în întregul ei sau numai unul din magistraţi să meargă la faţa locului spre a se

lămuri asupra unor împrejurări de fapt care se vor arăta prin încheiere.

În literatură se precizează că, în realitate ea nu este un mijloc de probă ci,

un act procesual ce are ca scop cercetarea în afara instanţei a unor probe materiale

(imobile şi mobile netransportabile în instanţă). Cercetarea la faţa locului se

întâlneşte îndeosebi în litigiile locative, în procesele de grăniţuire sau privind

servituţi, în cazul unor acţiuni reale imobiliare, în cererile de ordonanţă

preşedinţială, precum şi în alte acţiuni privitoare la bunuri.

Descinderea locală este de o importanţă de necontestat, mai cu seamă în

acele procese în care instanţa poate constata personal anumite împrejurări fără să

fie necesar să solicite concursul unor specialişti. Dar cercetarea locală poate fi

dispusă şi pentru completarea altor probatorii, cum ar fi probele testimoniale.

În toate cazurile, cercetarea la faţa locului ca şi expertiza, are ca obiect

împrejurări de fapt. În cazul cercetării la faţa locului, judecătorul face simple

constatări privitoare la anumite împrejurări de fapt, fără să facă aprecieri de

valoare cu privire la faptele constatate. Dacă ar proceda altfel, judecătorul ar

putea fi recuzat.

Instanţa de judecată poate aprecia asupra oportunităţii deplasării sale la faţa

locului spre a constata anumite împrejurări de fapt. Cercetarea se solicită de părţi

sau se dispune din oficiu. În cazul în care este găsită concludentă va fi

încuviinţată sau se ordonă prin încheiere, arătându-se şi îmrejurările de fapt în

legătură cu care urmează să se facă cercetarea. Ea se realizează de către

completul de judecată în întregul său, iar dacă participarea procurorului la

judecată este delegat potrivit legii, aceasta va însoţi completul. Administrarea

cercetării e recomandabil să se facă de către completul care soluţionează pricina,

dar ea poate fi făcută şi de un alt complet32. Dacă procurorul participă la

activitatea procesuală în cauza supusă judecăţii, în mod necesar va fi

încunoştiinţat şi el despre data şi locul unde urmează să se facă cercetarea.

Necitarea părţilor şi a procurorului în cauzele în care participarea este obligatorie,

32 Pentru o cercetare cu caracter monografic, vezi I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumţiile în drept.

68

afectează valabilitatea cercetării locale iar partea interesată poate obţine

desfiinţarea hotărârii în atari condiţii.

Pentru cercetarea la faţa locului vor fi citate părţile, iar cu acest prilej se

pot asculta martorii şi experţii. Desfăşurarea cercetării se consemnează într-un

proces – verbal ce se depune la dosar (art.316). În cuprinsul procesului verbal se

vor arăta operaţiile ce s-au efectuat la faţa locului, constatările instanţei şi

susţinerile părţilor. Instanţa va trebui să manifeste grijă pentru a nu face aprecieri

privitoare la puterea doveditoare a probei materiale cercetate căci o atare evaluare

nu se poate face decât în urma dezbaterilor contradictorii prin hotărâre

judecătorească.

La termenul fixat, instanţa se deplasează la faţa locului unde întreaga

activitate de cercetare se desfăşoară cu respectarea regulilor obişnuite de judecată.

69

CAPITOLUL V

NOŢIUNEA DE PREZUMŢIE

Prezumţiile se înfăţişează ca procedee speciale ale tehnicii legislative. Ele

sunt mijloace pe care tehnica legislativă le întrebuinţează în operaţiunea de

conceptualizare (definirea conceptelor).

5.1.PREZUMŢIA – PROCEDEU AL TEHNICII LEGISLATIVE

Ca procedeu special al tehnicii legislative, esenţa prezumţiilor constă în

transformarea unei probabilităţi în certitudine. Acesta ar fi totodată şi hotarul

dintre prezumţii şi ficţiuni (de asemenea procedee de tehnică legislativă) căci,

dacă în cazul prezumţiilor se tinde la stabilirea, pe baze stiinţifice, a unei

probabilităţi ce urmează să stea la baza unor reglementări legale, urmărindu-se

deci o justă reflectare a ceea ce se întamplă în majoritatea cazurilor, în cazul

ficţiunilor se admite, în mod deliberat, o deformare a faptelor reale.

Probabilitatea, în sens larg, exprimă o şansă, posibilitate, contingenţă,

credibilitate, etc. Probabilitatea e susceptibilă de diferite interpretări . De exemplu

1. în interpretare semantică – probabilitate înseamnă verosimilitatea unei

propoziţii;

2. în interpretare statică –probabilitatea exprimă frecvenţa relativă a unui

anumit eveniment în cadrul unui colectiv;

3. în interpretare logică – probabilitatea exprimă gradul de încredere într-o

judecată sau în certitudinea ei. În teoria actuală a determinismului, probabilitatea

este un concept de bază şi exprimă cantitativ frecvenţa transformării posibilităţii

în realitate.

Prezumţiile au, de asemenea, la bază adevăruri constituite ca medie

statistică a componentelor individuale dintr-un ansamblu, această medie nefiind

71

altceva decât frecvenţa realizată la nivelul ansamblului, adică raportul dintre

numărul cazurilor care se realizează şi numărul cazurilor posibile.

Starea de posibilitate este proprie în mod obiectiv unor procese evolutive.

Spre deosebire de descrierea probabilistică a unor fenomene ce conţin în mod

obiectiv factori aleatori, probabilitatea gnoseologică se referă la caracterul

cunoştinţelor noastre, la caracterul probabil al adevărului unei propoziţii sau

teorii. Un astfel de caracter au, în general, ipotezele.

Examinate din această perspectivă, a ipotezelor, prezumţiile reprezintă

anticipări de adevăruri deduse din generalizarea faptelor şi fenomenelor

acumulate. În dezvoltarea sa logică, ipoteza ia forma unui raţionament complex,

în care mersul gândirii este o mişcare , care pleacă de la fapte cunoscute şi se

ridică, prin explicarea lor anticipată la rangul generalului, iar de aici, din nou, prin

verificarea cunoştinţelor deduse, la particularul concret. Elaborarea ipotezei se

poate baza pe fapte observabile pe cale directă, pe fapte observabile în cursul

experienţelor, precum şi pe cunoştinţe obţinute pe calea raţionamentului (prin

analogie, deducţie, inducţie sau prin toate la un loc utilizate conjugat ori separat

în diferitele faze ale elaborării ipotezei). Ipoteza nu este lipsită de adevăr, şi prin

transformarea ei ulterioară în alte ipoteze se ajunge la o reflectare a adevărului cu

tot mai mare probabilitate până când, în cele din urmă, de la ipoteza stiinţifică se

ajunge la teoria stiinţifică.

5.2. PREZUMŢIA – REGULĂ DE DREPT

Ca regulă de drept, prezumţia joacă un rol constructiv, dând o interpretare

categorică unor anumite atitudini-indicii, fundamentând o regulă de conduită pe

coeficientul ridicat de frecvenţă al situaţiilor caracteristice, al acelor structuri, de

regulă stabile, ce rezultă după înlăturarea aspectelor neesenţiale, întâmplătoare ale

fenomenelor ce fac obiectul reglementării, pentru a asigura astfel securitatea de

drept. De exemplu, exceptând desigur ceea ce este de exceptat :

72

- o hotărâre judecătorească exprimă adevărul subiectiv în raportul litigios

dedus judecăţii;

- părinţii, de regulă, sunt culpabili pentru acţiunile ilicite ale copiilor lor

minori ca urmare a lipsei de supraveghere;

- bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt de regulă rezultatul

contribuţiilor lor egale;

- copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei;

- legea odată publicată se poate considera că a ajuns la cunostinţa celor

interesaţi.

5.3. PREZUMŢIA – MIJLOC DE PROBĂ

Art.1199 Cod civil defineşte prezumţiile ca fiind consecinţele pe care

“legea sau judecătorul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.

Prezumţia este, într-adevăr, inducerea existenţei unui fapt necunoscut din

cunoaşterea altui fapt, datorită legăturii ce există între cele două fapte. Aceasta nu

este însă suficient pentru a defini noţiunea de prezumţie, căci – cu excepţia

probelor materiale – orice probă, şi nu numai prezumţiile, implică o operaţie de

inducere a existenţei unui fapt generator de drepturi necunoscut din existenţa unui

fapt probatoriu cunoscut (înscris, mărturie, etc.), datorită conexităţii dintre cele

două fapte. Procedeul deplasării obiectului probei de la un fapt necunoscut la un

alt fapt cunoscut, pentru a trage mai apoi concluzia existenţei celui dintâi din

cunoaşterea celui de-al doilea, nu este propriu prezumţiilor, ci este comun tuturor

probelor, cu excepţia celor materiale.

Ceea ce este specific prezumţiei este o dublă deplasare a obiectului probei:

o dată de la faptul generator de drepturi necunoscut – greu sau imposibil de

dovedit – la un fapt vecin şi conex cu acesta, de asemenea necunoscut – dar uşor

sau mai uşor de probat – şi o dată la un fapt probator. Din cunoaşterea faptului

probator se trage mai întâi concluzia existenţei faptului vecin şi conex şi apoi din

cunoaşterea acestuia se trage concluzia existenţei faptului generator de drepturi.

73

Dubla deplasare a obiectului probei este însoţită de o dublă operaţie de inducere a

existenţei unui fapt necunoscut din existenţa unui fapt cunoscut.

Aşa cum reiese din definiţia cuprinsă în art.1199 Cod civil, prezumţiile

sunt de două feluri, după cum concluzia existenţei faptului generator de drepturi

necunoscut, ce se trage din cunoaşterea unui fapt vecin şi conex, este opera

judecătorului sau opera legii. În primul caz prezumţiile sunt denumite prezumţii

simple sau ale omului. În cel de-al doilea caz ele sunt prezumţii legale. Cele

dintâi nu sunt enumerate de lege. Ele sunt nenumărate şi lăsate la aprecierea

judecătorului atât în ceea ce priveşte stabilirea lor cât şi referitor la puterea lor

doveditoare. Prezumţiile legale însă, sunt în mod expres prevăzute de lege; ele

sunt limitate ca număr şi puterea lor doveditoare este stabilită de lege în mod

obligatoriu.

5.3.1. CARACTERUL DE PROBĂ AL PREZUMŢIILOR

În literatura juridică s-a emis opinia conform căreia în realitate

“prezumţiile nu sunt mijloace de probă, în sensul propriu al cuvântului”, căci, –

fiind concluzii de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut – ele sunt rezultatul

unui raţionament; ori acest raţionament în sine n-ar putea fi considerat ca un

mijloc de probaţiune, de unde concluzia că “prezumţia este un indiciu, o ipoteză

pe care judecătorul trebuie să o examineze cu toată perspicacitatea, în raport cu

alte probe”33.

Prezumţia este, desigur, rezultatul unui raţionament, dar acesta nu

împiedică ca ea să fie considerată ca mijloc de probă, devreme ce toate probele,

cu excepţia celor materiale, sunt rezultatul unui raţionament.

Când faptul generator de drepturi este un fapt material care durează în timp

sau care lasă, el însuşi, urme materiale asupra unor lucruri, judecătorul poate

constata, prin propriile sale simţuri, existenţa faptului generator de drepturi. În

aceste cazuri – în care faptul generator de drepturi constituie propria sa probă

33 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria genrală.

74

materială –, raţionamentul judecătorului nu joacă, într-adevăr, nici un rol în

stabilirea existenţei acestui fapt. Asemenea cazuri sunt însă rare. De cele mai

multe ori, faptul generator de drepturi nu persistă în timp şi nici nu lasă, el însuşi,

urme materiale despre existenţa sa. Pentru a ajunge la convingerea că un

asemenea fapt a existat în trecut, intervenţia raţionamentului judecătorului este

necesară. Pornind de la probele (înscrisuri, mărturii, etc.) pe care le percepe

personal, judecătorul induce prin raţionament existenţa faptului generator de

drepturi. Dacă, de exemplu, părţile au întocmit în trecut un înscris în care arată că

au încheiat un act juridic, judecătorul, luând cunostinţă personal de acest înscris,

va ajunge în mod raţional la concluzia că părţile au încheiat într-adevăr acel act,

căci altfel n-ar fi întocmit înscrisul. Un raţionament asemănător este necesar

pentru a stabili existenţa faptului generator de drepturi şi în cazurile în care se

folosesc alte mijloace de probă. Orice probă implică deci un raţionament, orice

probă este rezultatul unui raţionament.

În cazul prezumţiilor, judecătorul face un dublu raţionament. Mai întâi, din

cunoaşterea probelor directe (înscrisuri, mărturii, etc.) judecătorul induce, printr-

un raţionament, existenţa în trecut a unui anumit fapt – vecin şi conex cu faptul

generator de drepturi – iar, apoi, din cunoaşterea faptului vecin şi conex, induce

existenţa faptului generator de drepturi, datorită legăturii de conexitate dintre

aceste fapte. În cazul prezumţiilor legale, cel de-al doilea raţionament nu este

opera judecatorului, ci este impus acestuia de către lege.

Între cele două raţionamente există totuşi o deosebire. Primul, comun

tuturor probelor, se întemeiază pe un fapt care se află într-o legătură de funcţie

probatorie cu faptul generator de drepturi, uneori fiind săvârşit tocmai spre a-l

dovedi (a servi ca probă) ceea ce face ca, odată ce mijlocul de probă a fost

verificat ca fiind sincer, raţionamentul judecătorului să fie simplu şi convingător.

Cel de-al doilea, specific prezumţiilor, se întemeiază pe un fapt vecin şi conex cu

faptul generator de drepturi care există independent de funcţia sa probatorie, din

care cauză, este nevoie, de multe ori, de o deosebită atenţie pentru a stabili dacă

legătura dintre faptul vecin şi conex şi faptul generator de drepturi este suficient

75

de strânsă pentru a se putea trage concluzia existenţei celui de-al doilea din

cunoaştera existenţei celui dintâi. Desigur, după cum s-a spus, “există în acest

raţionament o doză de probabilitate, de îndoială...”. Este ceea ce explică de ce,

uneori, prezumţiile sunt opuse probelor, spunându-se, de exemplu, în legătură cu

un fapt contestat, că nu există probe, ci numai prezumţii, modalitate de exprimare

care reflectă neîncredere în puterea doveditoare a prezumţiilor. Cu toate acestea,

sunt destule cazuri când proba prin prezumţii este mai sigură decât proba prin

martori – când poate exista temerea că martorii n-au perceput sau n-au memorizat

în mod exact faptele la care au asistat sau că au fost eventual influenţaţi – sau

chiar decât unele probe scrise echivoce. Puterea de convingere a prezumţiilor

atârnă de gradul de apropiere ce există între faptul vecin şi conex şi faptul

generator de drepturi, raport obiectiv care trebuie descoperit şi înţeles în

adevărata lui semnificaţie, ceea ce depinde desigur de soliditatea raţionamentului

judecătorului.

Împrejurarea că, în cazul prezumţiilor, raţionamentul judecătorului este

complex, pe când în ceea ce priveşte probele directe acest raţionament este

simplu, nu poate înlătura caracterul de probă al prezumţiilor. Cu excepţia

probelor materiale, aşa cum am arătat, toate celelalte probe constau într-o

deplasare a obiectului probei şi toate implică raţionamentul judecătorului – sau

raţionamentul impus judecătorului de lege – prin care se induce existenţa unui

fapt necunoscut din existenţa unui fapt cunoscut. Cât priveşte probele directe,

aceasta deplasare şi acest raţionament se fac o singură dată, în timp ce, în cazul

prezumţiilor, aceste operaţii se fac de două ori, căci existenţa faptului generator

de drepturi se dovedeşte prin intermediul unui fapt vecin şi conex. De aceea,

proba prin prezumţii este considerată indirectă, ceea ce nu-i poate răpi însă

caracterul de probă.

76

5.4. CLASIFICAREA PREZUMŢIILOR

Considerarea prezumţiilor ca o categorie aparte a tehnicii legislative nu se

justifică prin altceva decât prin rolul specific ce-l atribuie tehnica legislativă

acestor procedee de conceptualizare, căci, la drept vorbind, ele sunt de asemenea

concepte ale dreptului, reprezentări în procesul de elaborare a regulilor de drept.

Prezumţiile şi ficţiunile sunt însă mijloace mai expresive în cadrul efortului

creaţiunii de drept, având ca bază comună puterea de a se detaşa de

caracteristicile variabile şi infinite ale faptelor ce fac obiectul reglementării

juridice, pentru a pune accentul pe caracteristicile dominatoare ale acestora,

infăţişate într-o structură de coerenţă logică în scopul realizării adecvate a

politicii legislative în anumite ramuri sau domenii supuse reglementării. Dar, pe

când prezumţia se bazează pe verosimilităţi şi nu face decât să generalizeze ceea

ce este dominant şi comun pentru anumite fapte sau împrejurări ce urmează a

dobândi semnificaţie juridică, ficţiunea “se opune naturalului sau celui ce-l

considerăm astfel” şi, premeditat, îl contestă, îl returnează sau îl răstoarnă,

constituind astfel o “sfidare” faţa de tot ceea ce în aprecierea lumii pare să se

impună, pentru a ajunge la un rezultat în armonie cu scopul reglementării

juridice. Prin cele două modalităţi – ficţiuni şi prezumţii – se produce deci

fenomenul, denumit de Francois Geny, de reducere simplificatoare a elementelor

substanţiale ale dreptului. Tocmai de aceea, între cele două procedee nu este

decât o diferenţă de grad ; şi într-un caz şi în celălalt se observă artificiul gândirii,

corectând inconsistenţa sau contiguitatea vieţii într-un scop general de ordine

ideală.

Reluarea acestor câteva precizări asupra noţiunii prezumţiilor este

necesară în încercarea de clasificare a lor, clasificare ce n-ar putea fi proiectată

altundeva decât pe fondul noţiunii, funcţiilor şi scopurilor prezumţiilor.

Stăruind asupra noţiunii prezumţiilor s-a impus o anume clasificare a

acestora, după funcţiile pe care acestea le au de îndeplinit: mijloace de tehnică

legislativă, reguli de drept, mijloace de probaţiune. Această clasificare nu poate

77

depăşi însă limitele scopurilor urmărite prin realizarea ei: precizarea noţiunii de

prezumţie şi înfăţişarea funcţiilor acesteia. Şi aceasta deoarece cu greu se poate

spune, şi cu atât mai mult tranşa, când anume o prezumţie ni se înfăţişează doar

ca procedeu de tehnică legislativă şi când anume ca regulă de fond ori mijloc de

probaţiune.

S-a vorbit adeseori în doctrină despre “prezumţii în sens strict” şi

“prezumţii în sens larg”, în primele vazându-se instrumente de dovadă a unui fapt

concret, iar în secundele, procedee intelectuale de elaborare a dreptului, despre

“prezumţii procesuale” şi “prezumţii materiale”, prezumţii ca mijloc de probă şi

prezumţii ca procedeu de tehnică legislativă, despre “prezumţii-probă” şi

“prezumţii-concept” etc. Şi dacă asemenea clasificări, cât şi altele, au destule

temeiuri pentru a opera cu ele pe plan teoretic, ele îşi pierd relevanţa atunci când

examinăm prezumţiile din perspectiva acţiunilor practice, fiind greu de atribuit

unei prezumţii în exclusivitate rolul de mijloc al tehnicii legislative, regulă de

drept sau instrument de probaţiune, dar fiind uşor şi motivat să vedem în

prezumţii categorii ce îndeplinesc concomitent toate funcţiile amintite. De

exemplu, în cazul prezumţiilor absolute, cum remarca J.Dabin, în legătură cu care

e interzisă orice posibilitate de dovadă contrară, prezumţia-probă persistă doar în

mod abstract, căci, în realitate, funcţia ei probatorie a fost oarecum absorbită de

funcţia ei de procedeu tehnic, de elaborare conceptuală a regulii. Dualitatea

probei este suprimată prin efectul prescripţiunii legale, ţinând drept dovedit ceea

ce nu este, drept rezolvat ceea ce ar trebui dovedit. Realitatea probei, deşi se

menţine numai în cazurile când prezumţia poate fi combătută printr-o proba

contrară, mai mult sau mai puţin strict delimitată, nu are – nici ea – suficientă

relevanţă asupra naturii juridice a prezumţiilor, căci, cum preciza A.Ionaşcu,

prezumţiile fiind mijloace de probă care folosesc procedeul logic de deplasare a

obiectului probei de la faptul de dovedit – faptul generator de drepturi – la un fapt

vecin şi conex cu acesta, ele dispensează pe cel care are sarcina probei de

obligaţia de a dovedi faptul generator de drepturi nu însă şi de obligaţia de a

dovedi faptul vecin şi conex cu cel generator de drepturi. Împrejurarea că această

78

din urmă dovadă este mai uşoară sau chiar foarte uşoară nu schimbă natura

juridică a prezumţiei legale.

În fine, nici în ceea ce priveşte delimitarea modalităţilor de utilizare a

prezumţiilor ca procedeu de tehnică legislativă de cele când funcţionează ca

regulă de fond nu este mai facilă, căci, adeseori, prezumţia este integrată într-un

anume fel în însăşi regula de drept. Exemplele de constituire a prezumţiilor ca

motivări ale soluţiilor legale sunt numeroase. Unele dispoziţii ale Codului civil îşi

bazează soluţiile pe interpretarea voinţei subiectelor de drept, dar nu o voinţă clar

exprimată, ci una indusă din anumite atitudini ale acestor subiecte, pe care legea

le prezumă ca dând expresie unei voinţe. De exemplu, anumite acte şi atitudini

sunt prezumate de lege ca marcând acceptarea succesiunii sau revocarea

testamentului, reînnoirea contractului de locaţiune, etc. Numeroase sunt şi

exemplele ce privesc alte elemente decât voinţa: regula potrivit căreia fructele se

atribuie posesorului de bună-credintă, răspunderea pentru fapta altuia,

comunitatea matrimonială de bunuri, opozabilitatea faţă de terţi a faptelor sau a

actelor în privinţa cărora s-au respectat formele de publicitate, interdicţia unor

anumite operaţii între minor şi tutor, nulitatea actelor de dispoziţie făcute cu titlu

gratuit în favoarea unor persoane incapabile de a primi donaţii, eliberarea

debitorului prin remiterea ce i s-a făcut de către creditor a titlului original, etc.

Pentru a nu stărui mai mult asupra evidentelor interferenţe dintre funcţiile

pe care prezumţiile le îndeplinesc sau le pot îndeplini, şi care justifică tratarea cu

unele rezerve, iar, uneori, doar teoretic şi numai din considerente metodologice, a

clasificării acestora în mijloace de tehnică legislativă, reguli de fond sau

instrumente de probaţiune, este de reţinut că această clasificare are şi poate avea o

oarecare relevanţă doar atunci când proiectăm prezumţiile în acea fază a

activităţii normative care constă în creaţiunea de drept. În cea de-a doua fază –

aplicarea însăşi a dreptului – criteriile de demarcaţie între categoriile clasificării

amintite sunt adeseori insesizabile şi de cele mai multe ori nemotivate. În opera

de aplicare a dreptului, alte clasificări ale prezumţiilor şi pe baza altor criterii vor

79

trebui realizate, urmând ca ele să reliefeze valorile şi puterea acestora în relaţiile

juridice litigioase.

Câteva din clasificări ne sunt oferite de lege.

Art. 1199 al Codului Civil – încercând o definiţie a prezumţiilor, spune că

ele sunt “consecinţele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un

fapt necunoscut” – ne conduce la o primă clasificare a prezumţiilor : prezumţiile

sunt simple sau legale, după cum “consecinţele” deduse dintr-un fapt cunoscut la

un fapt necunoscut sunt opera judecătorului sau a legii.

Înainte chiar de a adânci motivele şi valoarea acestei clasificări, se impun

câteva observaţii.

Delimitarea prezumţiilor în simple şi legale, pe baza valorizării acestora în

cadrul sistemului mijloacelor de probaţiune, nu poate fi până la capăt lămuritoare,

nici în ceea ce priveşte această delimitare, nici în ceea ce priveşte definirea

noţiunii de prezumţie faţă de alte mijloace de probaţiune. Cu excepţia probelor

materiale, orice probă, şi nu numai prezumţiile, implică o operaţie de inducere a

existenţei unui fapt generator de drepturi necunoscut din existenţa unui fapt

probatoriu cunoscut (înscris, mărturie, etc.), datorită conexităţii dintre cele două

fapte. De asemenea, atât în cazul prezumţiilor simple, cât şi a celor legale,

procedeul este acelaşi: deplasarea obiectului probei de la un fapt necunoscut la un

fapt cunoscut, pentru a trage mai apoi concluzia existenţei celui dintâi din

cunoaşterea celui de-al doilea. Şi totuşi, delimitarea din această perspectivă a

prezumţiilor de celelalte mijloace de probaţiune, şi al acestora în simple şi legale,

nu este lipsită de orice temei. Sub primul aspect, ceea ce este specific prezumţiei

este o dublă deplasare a obiectului probei: odată de la faptul generator de drepturi

necunoscut la un fapt vecin şi conex cu acesta şi odată de la acest fapt vecin şi

conex la un fapt probator. Ne apar acum ca fiind relevante cel puţin două

caractere specifice ale prezumţiilor faţă de celelalte probe: pe când la celelalte

probe deplasarea obiectului probei este simplă, căci ea se face de la faptul de

dovedit la faptul probatoriu; la prezumţii deplasarea obiectului probei este

80

complexă, căci ea se face mai întâi de la faptul de dovedit la faptul conex şi după

acesta din urmă la faptul probatoriu care îl dovedeşte; pe când la celelalte probe

faptul asupra căruia se deplasează obiectul probei este un fapt probatoriu care

poate fi preconstituit, adică creat tocmai pentru a servi, la nevoie, ca dovadă; la

prezumţii faptul asupra căruia se deplasează obiectul probei este un indiciu, adică

un fapt conex care există independent de eventuala lui funcţie probatorie. Sub cel

de-al doilea aspect, caracteristic prezumţilor simple este faptul că deplasarea

obiectului probei se face de către judecător, care are totodată deplina libertate de

a aprecia puterea lor doveditoare; dimpotrivă, în cazul prezumţiilor legale,

deplasarea obiectului probei se face de lege, care prevede totodată şi puterea lor

doveditoare.

1. Prezumţiile simple

Această categorie a prezumţiilor este definită prin art.1203 Cod civil după

cum urmează: “Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi

înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunţe decât

întemeindu-se pe prezumţii care să aibă greutate şi putere de a naşte

probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise magistratului, decât numai în cazurile

când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat

că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă”. chiar dacă textul citat este îndeajuns de

greoi, prin formulări alambicate şi precizări de prisos, el ne oferă totuşi

posibilitatea stabilirii câtorva trăsături ale prezumţiilor simple :

Nefiind “stabilite de lege”, prezumţiile simple sunt şi pot fi extrem

de numeroase şi de variate, totul depinzând în elaborarea lor de

multitudinea şi diversitatea raporturilor juridice ce fac obiectul

judecăţii;

Prezumţiile simple pot fi folosite neîngrădit, ori de câte ori situaţiile

juridice practice le reclamă; singurele îngrădiri sunt cele comune

inadmisibilităţii probei cu martori;

81

Puterea lor doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului;

Oricâtă putere le-ar fi atribuită acestora de către judecător, ele nu pot

naşte mai mult decât probabilitatea şi în consecinţă sunt susceptibile

de răsturnare prin mijloacele de probaţiune admise de lege şi în

condiţiile în care hotărârile judecătoreşti pot fi atacate, căci

instanţele judecătoreşti ierarhic superioare sunt chemate să verifice

nu numai legalitatea, dar şi temeinicia – inclusiv cea fundată pe

prezumţii – hotărârilor pronunţate de instanţele ierarhic superioare;

Prin modul de formulare a textului – “prezumţiile ... sunt lăsate la

lumina şi înţelepciunea magistratului” – s-a voit, poate, la vremea

redactării sale, să se învedereze “libertatea” judecătorului în a le

stabili şi mânui, indiferent de poziţia părţilor în proces. Astăzi, în

prezenţa principiului rolului activ al judecătorului în probaţiune (care

implică şi obligaţia pentru el de a pune în discuţia părţilor orice

chestiuni de fapt în măsură să conducă la dezlegarea pricinii) precum

şi a principiului contradictorialităţii dezbaterilor (care implică

dreptul părţilor de a-şi exprima poziţia lor faţă de orice problemă ce

face obiectul judecăţii ori are incidenţă cu aceasta) nu se mai poate

vorbi de aşa-zisa “libertate” a judecătorului, el find obligat ca toate

faptele vecine şi conexe cu faptul generator de drepturi, chiar din

afara procesului, pe care părţile le-ar propune ca punct de plecare a

unor prezumţii sau pe care instanţa le-ar descoperi, să le pună în

discuţia contradictorie a părţilor şi să asigure acestora posibilitatea

de a aduce în instanţă dovezi şi contradovezi în ce le priveşte.

Deşi, în limitele şi condiţiile deja enunţate, se poate vorbi de “libertatea”

folosirii prezumţiilor şi a aprecierii puterii lor doveditoare, însăşi legea îngrădeşte

folosirea lor. Prin urmare, nu pot fi folosite prezumţiile atunci când scopul

dovezii priveşte: acte juridice a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei,

indiferent de felul lor – convenţii sau acte unilaterale, acte prin care se crează

raporturi juridice sau prin care se recunosc, se confirmă, se modifică, se transmit

82

sau se sting raporturi juridice preexistente –, contractele economice, precum şi

alte câteva categorii de contracte, indiferent de valoarea lor (tranzacţia, contractul

verbal de inchiriere nepus în executare, contractul de depozit voluntar, contractul

de asigurare etc.), precum şi atunci când scopul dovezii este acela de a combate

cuprinsul unui înscris sau acela de a pretinde că acesta ar fi fost modificat prin

acte verbale concomitente sau posterioare încheierii înscrisului, chiar dacă

valoarea obiectului constatat prin înscris n-a depăşit suma de 250 lei. Întrucât

restricţiile privind admisibilitatea probei testimoniale privesc numai actele

juridice, înseamnă că procurarea şi administrarea acestei probe este admisă pentru

a face dovada faptelor materiale, naturale sau ale omului, iar atunci când faptele

materiale s-au săvârşit ori se invocă în legătura cu acte juridice, proba cu martori

va fi admisă numai în ce priveşte dovada faptelor materiale, nu şi în ce priveşte

dovada actelor juridice.

Avem in vedere următoarele precizări cu privire la admisibilitatea probei

cu martori:

a) interdicţia de a se dovedi cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde

actul scris priveşte numai părţile contractante, iar nu şi pe terţi – care pot folosi

proba cu martori pentru a combate cele trecute în înscris –;

b) regula se referş la înscrisuri preconstituite, nu şi la celelalte înscrisuri

probatorii;

c) această regulă nu priveşte frauda, dolul, cauza ilicită a convenţiei,

existenţa unui viciu de consimţământ în momentul contractării sau frauda legii,

stingerea sau rezilierea obligaţiei, chiar dacă ea fusese constatată prin act scris;

d) proba testimonială este admisibilă atunci când clauzele convenţiei scrise

sunt obscure, echivoce şi este necesară interpretarea lor pentru a se lămuri intenţia

comună a părţilor;

e) Dovada cu martori va fi admisă pentru stabilirea unor acte sau fapte

distincte de actul constatat prin inscris şi ulterioare ţincheierii acestuia, care nu

sunt in contradicţie cu inscrisul şi nu constituie modificări ale acestuia, ci moduri

83

de executare sau stingere a obligaţiilor părţilor (exemplu, plata, remiterea de

datorie);

În puţine cuvinte, reţinem deci că se vor putea totuşi dovedi prin martori

orice împrejurări care nu vin în contradicţie cu înscrisul părţilor şi nici nu aduc

modificări cuprinsului său.

Pe lângă excepţiile deja arătate, rezultând din interpretarea art.1191 alin.2

al Codului civil, care se referă la dovada “în contra” sau “peste” cuprinsul unui

înscris, legea însăşi reevaluează domeniul acestor restricţii prin instituirea şi a

altor câteva excepţii exprese. Potrivit dispoziţiilor art.1197 şi art.1198 Cod civil,

precum şi ale art.225 Cod procedură civilă, proba cu martori este admisibilă în

mod excepţional pentru dovada actelor juridice în următoarele cazuri:

când există un început de dovadă scrisă, prin care se înţelege orice

scriere, semnată sau nesemnată, provenind de la partea căreia i se

opune sau de la autorul ori reprezentantul acesteia şi care face

verosimil faptul pretins; inceputul de dovadă scrisă trebuie să fie

ulterior datei actului respectiv, reprezentand astfel ultimul acord de

voinţă al părţilor;

când partea s-a aflat în imposibilitate (materială sau chiar morală)

de a-şi procura o dovadă scrisă despre actul ce a încheiat; ne aflăm in

această situaţie in cazul obligaţiilor ce se nasc din: cvasicontracte, la

depozitul necesar (incendiu, naufragiu)sau cand imposibilitatea

rezultă din calitatea părţilor ( rude, prieteni );

când partea, care şi-a preconstituit o dovadă scrisă despre actul

încheiat, a fost în imposibilitate de a conserva acea dovadă,

datorităunui caz de forţă majoră;

când partea care, fără motive temeinice, refuză să răspunda la

interogatoriu sau nu se înfăţişează la acesta.

Restricţiile la administrarea probei testimoniale, dar şi excepţiile implicite

sau exprese de la acestea, privesc, deopotrivă, şi prezumţiile simple. Ele privesc

şi prezumţiile căci, dacă prezumţiile ar fi admise în cazurile în care dovada cu

84

martori nu este permisă, aceasta ar însemna ca părţile să poată dovedi prin

martori un fapt vecin şi conex, din cunoaşterea căruia să se poată induce existenţa

faptului generator de drepturi. Dar, în felul acesta, s-ar încălca regulile care

restrâng admisibilitatea probei cu martori, dovedind indirect, cu martori, faptul

generator de drepturi, prin intermediul unui fapt vecin şi conex..

Deşi se află sub pericolul ce decurge din posibilitatea dezvoltării unor

operaţii intelectuale greşite, deşi coeficientul ce stă la fundamentul lor este de

cele mai multe ori greu de stabilit, deşi sunt întotdeauna expresii ale unui

accentuat subiectivism – reluând una din formulările cu valoare de aforism, am

putea spune: atât cât valorează judecătorul, tot atât valorează şi inducţia lui –,

prezumţiile simple sunt indispensabile în orice sistem probator, “sunt inerente

operei însăşi de judecată”. Şi sunt destule cazuri în care temeinicia unei hotărâri

îşi poate găsi deplin suport într-o singură prezumţie, mai degrabă decât în multe

alte mijloace de probaţiune la un loc.

Art.1203 Cod civil prevede că judecătorii trebuie să se întemeieze numai

pe “prezumţii care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea”. Deşi

judecătorii au deplină libertate de a aprecia prezumţiile şi de a stabili puterea lor

doveditoare, potrivit convingerii pe care acestea le-o insuflă, ei trebuie să ţină

seama de această indicaţie îndrumătoare a legii. Instanţele superioare de control

judiciar, fiind chemate să verifice temeinicia hotărârilor judecătoreşti, sunt

îndreptăţite să cerceteze tăria prezumţiilor folosite de judecători. Înainte de

modificarea art.304 Cod procedură civilă prin Decretul nr.132 din 19 iulie 1952,

instanţa de recurs nu putea face această verificare, căci recursul era o cale de atac

în cadrul căreia se examina numai legalitatea hotărârii atacate, şi acesta prin

prisma motivelor de recurs invocate de parte, dar nu şi temeinicia acesteia. În

prezent, instanţa de recurs poate casa o hotărâre a instanţei de fond dacă aceasta

se întemeiază pe prezumţii neconcludente. În acest scop, cât şi pentru a învedera

puterea de convingere a hotărârilor pe care le pronunţă, judecătorii trebuie să

arate, în cadrul motivărilor, cum s-a desfăşurat raţionamentul lor pentru a ajunge

la o anumită concluzie.

85

Înainte de modificarea din 1948 a Codului de procedură civilă, practica

judiciară şi autorii admiteau în mod unanim că judecătorii pot să-şi întemeieze

prezumţiile şi pe fapte vecine şi conexe cu faptul generator de drepturi care n-au

fost stabilite în mod contradictoriu în instanţă, precum şi pe fapte rezultând din

piesele unui proces penal, din anchete cu caracter administrativ, din expertize

neregulat făcute, din cercetări nule pentru vicii de formă, cu singura restricţie ca

ei să arate modul cum au ajuns să-şi formeze convingerea folosind acele fapte. În

urma modificării Codului de procedură civilă, în condiţiile rolului activ al

judecătorului în probaţiune – în temeiul căruia judecătorul este dator să stăruie

prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice

greşeală în cunoaşterea faptelor (art.130 C.proc.civ.), în care scop el poate pune

în discuţia părţilor orice chestiuni de fapt sau de drept care pot duce la dezlegarea

pricinii şi ordona din oficiu orice dovezi (art.129 C.proc.civ.) – socotim că

această “libertate tradiţională” recunoscută judecătorilor nu se mai justifică. În

trecut, ea îşi găsea explicaţie în faptul că judecătorul, având un rol pasiv în

proces, nu putea pune în dezbaterea părţilor chestiuni neinvocate de acestea şi

nici nu putea ordona probe din oficiu. În aceste condiţii, judecătorul care

descoperea indicii despre fapte vecine şi conexe cu faptul generator de drepturi,

în afara procesului, neavând posibilitatea de a le aduce în dezbatere personal şi de

a ordona probe din oficiu, spre a le verifica personal, îşi lua “libertatea” de a le

reţine şi de a le folosi ca punct de plecare al unor prezumţii simple, în baza

dreptului ce i se recunoştea de a aprecia în mod suveran puterea doveditoare a

prezumţiilor, fără ca instanţa de recurs să aibă vreo posibilitate de control. Astăzi

însă, când judecătorul are drepturi aşa de largi în probaţiune şi când are

posibilitatea de a verifica în instanţă orice fapte şi probe care pot prezenta interes

în soluţionarea cauzei, nu i se mai poate îngădui această aşa-zisă “libertate” care

contravine unor principii fundamentale ale dreptului procesual civil, cum sunt

principiul aflării adevărului obiectiv, principiul rolului activ al judecătorului,

principiul contradictorialităţii sau principiul nemijlocirii şi care ar însemna în

86

realitate să se recunoască judecătorului dreptul de a pronunţa hotărâri netemeinice

sub acest aspect.

Acest mod de a vedea nu înseamnă că înţelegem să se restrângă într-o

oarecare măsură dreptul instanţelor de a folosi prezumţiile simple în probaţiune.

Instanţele pot reţine orice fapte vecine şi conexe cu faptul generator de drepturi,

din afara procesului, pe care părţile le-ar propune ca punct de plecare a unor

prezumţii sau pe care instanţa le-ar descoperi, cu singura condiţie de a le pune în

discuţia contradictorie a părţilor şi de a asigura acestora posibilitatea de a aduce

în instanţă dovezi şi contradovezi în ce le priveşte. Dacă instanţa de judecată ar

folosi în proces ca dovedite fapte vecine şi conexe dinafara procesului fără a le

verifica în instanţă în condiţiile contradictorialităţii şi ale nemijlocirii, ar însemna

că ceea ce nu se poate face în mod direct, cu privire la faptul generator de

drepturi, să se poată face în mod ocolit, indirect, prin mijlocirea faptelor vecine şi

conexe, ceea ce nu credem că este admisibil în spiritul principiului aflării

adevărului obiectiv şi al principiului rolului activ al judecătorului.

Prezumţiile simple constituie un mijloc de probă deosebit de important.

Astfel cum, pe drept cuvânt, s-a spus, ele sunt “indispensabile” în orice sistem

probator, sunt inerente operei însăşi de judecată, pentru că probele directe sunt de

multe ori nesatisfăcătoare pentru rezolvarea litigiilor şi, în marea majoritate a

cazurilor, judecătorul este obligat să recurgă la probe indirecte pentru aflarea

adevărului. Sunt destule cazuri în care o singură prezumţie – şi este suficientă o

singură prezumţie, după cum este nevoie de o singură depoziţie de martor – poate

fi o probă mai convingătoare decât alte probe sau decât mai multe probe la un loc.

Pentru aceasta este însă necesar ca faptele vecine şi conexe la care se face

deplasarea obiectului probei să fie într-o astfel de legătură cu faptul generator de

drepturi încât din ele să se poată trage în mod convingător concluzia existenţei

faptului generator de drepturi şi, de asemenea, ca faptele vecine şi conexe să fie

stabilite în instanţă – aşa cum am arătat – cu toate garanţiile pe care le conferă

principiile fundamentale ale probaţiunii judiciare.

87

Desigur, raţionamentul judecătorului joacă un rol important căci, deşi

conexitatea dintre faptele vecine şi conexe şi faptul generator există ca o legătură

obiectivă, judecătorului îi revine misiunea de a o descoperi, de a o desprinde din

lanţul legăturilor în care este antrenată, de a-i aprecia tăria şi de a-i demonstra

puterea de convingere.

Un aspect care învederează importanţa prezumţiilor simple în practica

instanţelor judecătoreşti este şi acela legat de folosirea lor ca un mijloc de a

atenua reguli categorice, fie prin posibilitatea completării unui început de dovadă

scrisă cu prezumţii, fie prin considerarea unor mărturii care n-ar putea fi reţinute

ca atare – fiindcă de exemplu, sunt cuprinse într-o scrisoare – ca fiind simple

prezumţii, fie pe calea celorlalte excepţii de la regulile restrictive privind

admisibilitatea probei cu martori care se aplică deopotrivă şi prezumţiilor.

2.Prezumţiile legale

Ceea ce defineşte în mod esenţial prezumţiile legale faţă de cele simple

este faptul că ele sunt determinate special de lege, în număr limitat, precizându-se

totodată şi puterea lor doveditoare. Aceasta caracteristică este, în acelaşi timp, o

calitate a prezumţiilor, dar şi un neajuns al lor. Este o calitate pentru că

raţionamentul ce constituie esenţa lor, fiind făcut de însăşi legiuitor, pe baza

observării atente şi îndelungate a faptelor sociale şi prin asimilarea critică şi

selectivă a datelor pe care le oferă ştiinţa, în diversele ei ramuri, rigoarea

stiinţifică a acestora este asigurată cu o mai largă şi mai profundă motivaţie. Este,

pe de altă parte, un neajuns, pentru că niciodată nu putem avea certitudinea că

ceea ce s-a generalizat şi sistematizat prin prezumţii reprezintă trăsăturile

dominatoare ale unui număr suficient de fapte observate, că ceea ce s-a înlăturat

din caracteristicile faptelor studiate pentru a face cu putinţă însumarea lor în

situaţii-tip era cu adevărat neesenţial, nesemnificativ. Totodată, având caracterul

de a fi impuse prin puterea legii, în opera de aplicare a acesteia trebuie cu

necesitate să se ţină seama de ceea ce legiuitorul a prezumat, adeseori irefragabil,

88

chiar dacă evidenţa faptelor reclamă o altă soluţie decât cea la care dispoziţia legii

constrânge sau îndeamnă. În fine, din diversitatea şi multitudinea faptelor înscrise

în procesul soluţionării, unele din ele – ceea ce constituie excepţia de la ceea ce s-

a generalizat şi sistematizat prin prezumţii – vor trebui totuşi, împotriva realităţii

şi a convingerilor judecătorilor, aliniate unui mod de soluţionare impropriu pentru

ele, numai pentru că puterea prezumţiilor instituite prin lege le guvernează

deopotrivă. Iată de ce, concluzia la care vom ajunge, prin examenul făcut

prezumţiilor, pe baza şi din perspectiva teoriei adevărului, aparţinând doctrinei, şi

pe care ne-o însuşim, este că, într-o bună tehnică legislativă, numărul

prezumţiilor legale, dar cu deosebire a celor absolute, trebuie restrâns cât mai

mult cu putinţă şi că prezumţiile în totalitatea lor trebuie să se constituie ca una

din cele mai dinamice categorii ale dreptului, permanent receptive la mutaţiile

produse în ceea ce le-a determinat şi justificat existenţa, ne apare chiar de pe

acum îndeajuns de motivată.

Art.1200 din Codului civil, şi mai alambicat decât cel ce se referă la

prezumţiile simple, defineşte prezumţiile legale: “Sunt prezumţii legale acelea

care sunt determinate special prin lege precum:

1) Actele ce legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda

dispoziţiilor sale;

2) În cazurile în care legea declară că dobândirea dreptului de proprietate

sau liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate;

3) Puterea doveditoare ce legea dă mărturisirii sau jurământului ce face o

parte; ( abrogat prin Decretul nr.205/1950)

4) Puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat”.

Vom încerca totuşi ca din dispoziţiile textului de lege invocat să

desprindem trăsăturile caracteristice ale prezumţiilor legale, făcând totodată şi

câteva observaţii critice asupra modului în care acestea sunt reglementate.

a) Rezultă, în primul rând, ceea ce dealtfel legea sugerează prin denumirea lor, că

prezumţiile legale sunt determinate special prin lege. Prin urmare, prezumţiile

legale nu pot exista decât în temeiul unui text de lege şi, fiind “determinate

89

special”, ele sunt limitative şi de strictă interpretare, nefiind posibil să fie extinse

prin asemănare la alte cazuri neprevăzute de lege, chiar dacă raţional s-ar impune

în acele cazuri cu aceeaşi putere.

b) Examinând art.1200 Cod civil, prin conjugare cu art.1202 al aceleiaşi legi, s-

ar impune concluzia, strict determinată de textul legii, că : “prezumţia legală

dispensa de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută”. Într-o

interpretare fermă a precizărilor făcute prin lege, s-a şi spus că, în ceea ce

priveşte prezumţiile legale, care sunt în realitate prezumţii simple generalizate,

ele au ca scop nu administrarea unei probe, ci tocmai, dimpotrivă, interzicerea sau

dispensa de a administra probe în ipotezele definite de lege. Pe bună dreptate s-a

făcut însă precizarea că afirmaţia potrivit căreia prezumţiile legale sunt dispensă

de probă este exactă numai dacă se adaugă că ele scutesc partea care are sarcina

probei de a dovedi faptul generator de drepturi, căci părţii respective îi rămâne

totuşi sarcina de a dovedi faptul vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia

legală – sarcină uneori uşoară sau chiar foarte uşoară, alteori anevoioasă sau chiar

foarte anevoioasă –, dar care nu mai puţin rămane o obligaţie a părţii.

c) Art.1200 Cod civil clasifică prezumţiile legale în patru categorii: actele ce

legea le declară nule, împrejurările ce atestă dobândirea dreptului de proprietate

sau liberaţiunea unui debitor, puterea doveditoare ce legea dă mărturisirii sau

jurământului, autoritatea lucrului judecat. Este o clasificare criticabilă sub mai

multe aspecte. Ea lasă în afară numeroase prezumţii legale prevăzute în celelalte

ramuri ale dreptului, dar, totodată, chiar şi din cele prevăzute de C.civ.. Criteriul

de clasificare, pe care, de altfel, ne-ar fi greu să-l precizăm, nu permite

includerea tuturor prezumţiilor în una din categoriile amintite.

d) Dispoziţiile de mai multe ori invocate aici se referă la “puterea doveditoare ce

legea dă mărturisirii sau jurământului ce face o parte”. Precizand că jurământul a

fost desfiinţat prin Decretul nr.205/1950, ne mai rămâne să observăm în ce

măsură textul mai are acoperire faptică în privinţa mărturisirii.

La origine, concepţia legii civile cu privire la mărturisire avea la bază ideea

că ea, fiind un act de renunţare la un drept, partea în favoarea căreia era stabilită

90

prezumţia să nu poată fi impiedicată a renunţa la beneficiul acesteia, hotărând

astfel soarta procesului. De asemenea, ea putea să înlăture o prezumţie legală

absolută, mărturisirea înfăţişându-se de această dată ca mijlocul – unic – prin care

se putea răsturna o astfel de prezumţie.

Decretul nr.205/1950 a suprimat prezumţia de adevăr care rezulta din

mărturisire, convertind mărturisirea într-o proba obişnuită. Măsura este perfect

justificată într-un sistem judiciar în care procesul nu mai este considerat o

chestiune pur personală a părţilor, iar judecătorul are de îndeplinit un rol activ,

atât în ce priveşte stimularea şi ajutarea părţilor în procurarea probelor – uneori

chiar în administrarea probelor împotriva pasivităţii ori a voinţei lor –, cât şi în ce

priveşte evaluarea pertinenţei şi a puterii acestora. Aceasta nu este însă egal cu a

spune că, în prezent, mărturisirea n-ar fi aptă să combată prezumţiile absolute.

Opinia formulată încă la vremea reconsiderării valorii mărturisirii, ce s-a făcut

prin decretul amintit, este astăzi unanim îmbrăţişată. Reforma săvărşită în privinţa

mărturisirii, prin aşezarea acesteia în rândul probelor obişnuite, lărgindu-se astfel

dreptul instanţei de a aprecia probele potrivit intimei convingeri şi rolului activ ce

are a-l îndeplini, nu poate fi interpretată împotriva acestei finalităţi urmărite de

legiuitor, stabilindu-se că “prin efectul ei, prezumţiile legale iuris et de iure ar fi

devenit şi mai absolute decât erau înainte de reformă şi că ele nu ar mai putea fi

înlăturate, nici chiar în cazul în care partea căreia o asemenea prezumţie i se

opune i-ar cunoaşte netemeinicia”.

Mărturisirea este recunoaşterea pe care una din părţi o face cu privire la

temeinicia pretenţiei sau apărării părţii adverse, ori cu privire la existenţa sau

neexistenţa unui fapt pe care se sprijină adversarul său din proces în dovedirea

pretenţiei sau apărării sale. Mărturisirea este deci o recunoaştere, iar nu o simplă

explicaţie, de natură să producă efecte împotriva autorului ei.

Mărturisirea prezintă următoarele caracteristici:

este un act unilateral de voinţă, fiind o recunoaştere a afirmaţiei sau

pretenţiilor celeilalte părţi. Această voinţă trebuie să fie conştientă şi

91

liberă, fiind in acelaşi timp irevocabilă. Mărturisirea este revocabilă

doar in cazul erorii de fapt;

mărturisirea este un mijloc de probă impotriva autorului ei, favorabil

celui care işi intemeiază pretenţiile pe faptul mărturisit;

întrucât legislaţia noastră tratează totuşi mărturisirea ca act de voinţă,

aceasta înseamnă că ea nu poate fi făcută decât personal sau printr-

un mandatar cu procură specială, iar persoana care o face, totdeauna

cu efecte împotriva sa, trebuie sa aibă capacitatea cerută pentru

încheierea actelor de dispoziţie;

nu poate fi dedusă din tăcerea părţii, fiind un act expres. Ca excepţie,

instanţa poate socoti refuzul nejustificat de a se prezenta la

interogatoriu sau a nu răspunde la interogatoriu ca o mărturisire

deplină, sau ca un inceput de dovadă in folosul părtii potrivnice (se

instituie o prezumţie de recunoaştere tacită in favoarea celeilalte

părţi).

Mărturisirea poate îmbrăca următoarele forme:

ea este judiciară, atunci când este făcută în cadrul unui proces

pendinte, în însuşi procesul în care este folosită ca mijloc de probă şi

este făcută înaintea judecătorului;

ea este extrajudiciară, atunci când este făcută în alte condiţii decât

cele arătate. Ea poate fi scrisă sau verbală (exemplu, mărturisirea

inculpatului făcută intr-un proces penal, sau mărturisirea făcută in

faţa procurorului);

mărturisirea este expresă, atunci când declaraţia de recunoaştere

priveşte însuşi faptul pe care cealalta parte îşi întemeiază o pretenţie,

şi

este tacită, atunci când judecătorul o poate deduce dintr-o anume

conduită a părţii.

Din punctul de vedere al elementelor pe care mărturisirea le încorporează,

aceasta poate fi:

92

simplă, când ea se rezumă la recunoaşterea faptului ce stă la temelia

pretenţiei celeilalte părţi (exemplu, reclamantul recunoaşte plata

invocată de parat, sau paratul recunoaşte că are să restituie

reclamantului o sumă de bani dată ca imprumut);

calificată, când recunoaşterea este însoţită de elemente sau

împrejurări noi în legătură cu faptul recunoscut, care îi schimbă

acestuia urmările juridice (exemplu, paratul este intrebat dacă a

primit de la reclamant o sumă de bani, iar acesta răspunde că a

primit, dar nu ca imprumut, ci ca preţ al unei vânzări) şi

complexă, când, pe lângă recunoaşterea faptului, se adaugă un alt

fapt, conex cu cel principal, ulterior acestuia, care restrânge ori chiar

anihileaza efectele faptului mărturisit (exemplu, fiind intrebat pârâtul

dacă a primit cu titlu de împrumut o sumă de bani de la reclamant,

acesta declară că a primit, dar a restituit-o).

Deşi reglementarea astăzi în vigoare păstrează principiul indivizibilităţii

mărturisirii, considerăm, în consens cu alţi autori, că, într-un sistem consecvent

pe linia reducerii mărturisirii la rangul de probă obişnuită, al independenţei şi

poziţiei active a judecătorului, trebuie admis ca el este în drept să primească

întreaga recunoaştere a părţii sau să reţină din ea numai ceea ce îi inspiră

încredere, şi, după cum s-a oprit la o soluţie sau alta, să indice care dintre părţi are

să facă dovezile în completare sau în combatere.

Dacă am înfăţişat formele mărturisirii, am făcut-o numai pentru a ne pune

întrebarea: care din acestea, în sensul dispoziţiilor legale amintite, poate fi

promovată şi reţinută ca mijloc de înlăturare, în limitele şi în condiţiile pe care

valoarea ca simplă probă a mărturisirii le implică, a efectelor ce ar decurge din

puterea absolută a unei prezumţii? Ne alăturăm părerii că, deşi art.1202 Cod

civil se referă în mod exclusiv la mărturisirea judiciară, aceasta formă a

mărturisirii fiind pusă, după reforma din 1950, alături de cea extrajudiciară şi

lăsată la aprecierea judecătorului, nu există nici un motiv să se faca distincţie

între ele, în sensul că prezumţia legală absolută ar putea fi combătută prin

93

mărturisirea judiciară, dar n-ar putea fi combatută prin cea extrajudiciară. În

prezent, s-a spus pe drept cuvânt, distincţia dintre cele două feluri de mărturisiri,

care avea importanţă practică în trecut, când puterea probatorie a mărturisirii

judiciare era mult mai mare a celei extrajudiciare, apare mai mult ca teoretică din

moment ce toate probele sunt lăsate la libera apreciere, potrivit intimei convingeri

a judecătorului.

În afara îngrădirilor ce decurg din statutul juridic al mărturisirii, comun cu

cel al probei testimoniale, mărturisirea este de asemenea inadmisibilă: când ea

este expres oprită de lege; când prin admiterea ei s-ar ajunge la eludarea unor

dispoziţii imperative; când mărturisirea se referă la drepturi de care titularul lor

nu poate dispune.

e) Art.1202 alin.2 al Codului civil, vorbindu-ne despre puterea doveditoare a

prezumţiilor, realizează prin aceasta o altă clasificare a lor, care priveşte numai

prezumţiile legale, în: prezumţii absolute, prezumţii relative şi prezumţii

intermediare sau mixte. “Nici o dovadă nu este primită – spune acest articol –

împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii,

anulează un act oarecare sau nu dă drept de a se reclama în judecata, afară numai

de cazurile când legea a permis dovada contrarie şi afară de aceea ce se va zice în

privinţa... mărturisirii ce ar face o parte în judecată“.Sunt necesare câteva

sublinieri şi observaţii pe marginea acestui text, nu prea uşor de descifrat şi, în

unele privinţe, chiar depăşit.

Rezultă, mai întâi, că împotriva prezumţiei legale de putere a lucrului

judecat ca şi a prezumţiei legale care socoteşte nul un anumit act nu este admisă

nici un fel de dovadă contrară. Aceste două prezumţii urmează a fi considerate ca

absolute, iuris et de iure, irefragabile. Deşi textul, nominalizând – şi se pare că în

manieră limitativă – cele două prezumţii absolute, îndeamnă astfel la o

interpretare restrictivă a ipotezelor amintite, este necesar să observăm, prin

evaluarea întregii materii a prezumţiilor, că mai există şi alte prezumţii cu

caracter absolut şi că, prin urmare, textul este susceptibil, sub acest aspect, de o

interpretare extensivă.

94

Aşa cum textul este formulat, ar putea conduce la interpretarea, neîndoios

greşită, că prezumţiile absolute pot fi totuşi combătute prin mărturisirea judiciară

şi chiar alte mijloace de probaţiune, dacă o dispoziţie legală expresă prevede

aceasta. Raţionând astfel, am înlătura implicit categoria prezumţiilor absolute,

căci ele n-ar mai fi absolute în adevăratul sens al cuvântului dacă şi în măsura în

care ar putea fi combătute, fie şi numai prin mărturisire sau când legea prevede

expres. Trebuie deci să precizăm că, peste prevederile textului sau – mai moderat

spus – prin interpretarea de ansamblu şi riguroasă a acestuia, acolo unde

mărturisirea nu este admisă ca mijloc de dovadă – şi am consemnat deja

asemenea cazuri, precum şi acolo unde sunt instituite prezumţii legale în scopul

apărării ordinii politice, sociale sau economice, ni se înfăţişează totuşi prezumţiile

irefragabile, ce nu pot fi combătute în nici un fel.

Cât priveşte prezumţiile relative, “iuris tantum", acestea au o putere

doveditoare vremelnică, cât timp n-a fost pusă în discuţie temeinicia lor, ceea ce

se poate face prin orice mijloc de probaţiune. Dat fiind faptul că textul aici în

discuţie creează excepţia în privinţa prezumţiilor absolute, rezultă că regula o

constituie prezumţiile relative.

Între aceste două categorii de prezumţii, doctrina a motivat şi existenţa unei

categorii intermediare de prezumţii – aceea a prezumţiilor mixte. Ele sunt

considerate ca intermediare întrucât, deşi pot fi combătute, răsturnarea lor se

poate face numai prin anumite mijloace de dovadă, numai în anumite condiţii sau

numai de către anumite persoane. De exemplu, prezumţia de proprietate comună

a zidului despărţitor dintre două imobile nu poate fi combătută decât prin

înscrisuri, semne de necomunitate sau prescripţie; prezumţia de proprietate a

posesorului de bună-credinţă a unui mobil corporal nu poate fi combătută decât în

caz de pierdere sau furt; prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie nu

poate fi combătută decât de tatăl prezumat, prin acţiunea de tăgăduire a

paternităţii.

În prezenţa textelor astăzi în vigoare, nu totdeauna şi peste tot lămuritoare,

mai ales ţinând seama de faptul că în unele privinţe ele au fost serios amendate

95

prin modificările legislative succesive ce au intervenit, şi nu mai puţin

substanţialele contribuţii ale practicii judiciare, alte clasificări ale prezumţiilor şi,

uneori, pe baza altor criterii decât cele sugerate de lege au fost căutate şi

formulate.

Potrivit scopului care le justifică, prezumţiile au fost constituite în

următoarele categorii:

a) Prezumţii legale “întemeiate pe o observaţie, mai mult sau mai puţin exactă, a

faptelor sociale”;

b) Prezumţii legale stabilite pentru a se “apăra o normă imperativă sau

economică”;

Aceasta clasificare are, însă, câteva neajunsuri ce n-ar putea fi acoperite

nici chiar de unul din meritele ei neîndoielnice. Una din regulile clasificării ce

trebuie urmată este aceea ca la fiecare treaptă a acesteia criteriul de clasificare să

fie unic. Decurgând din aceasta prima regulă mai trebuie apoi observată o a doua

– elementele univesului de discurs grupate în clasele obţinute prin clasificare

trebuie să se excludă reciproc. Ori, criteriile celor două clase, obţinute la acest

prim nivel al clasificării, sunt diferite: pentru prima categorie se are în vedere

faptul că prezumţiile legale se “întemeiază” pe o observaţie, iar pentru a doua

categorie faptul că prin unele din prezumţiile legale se urmăreşte “ocrotirea

ordinii politice, sociale sau economice”. Pe de altă parte, întrucât toate

prezumţiile se bazează pe observarea, mai mult sau mai puţin exactă, a faptelor

sociale, elementele din cea de-a două categorie nu pot fi excluse din prima clasă a

clasificării. De altfel, faptul că prezumţiile legale – şi am adauga că şi prezumţiile

simple – sunt întemeiate pe o observaţie a faptelor sociale, credem că nu poate fi

considerat un criteriu al clasificării, el înfătişând mai degrabă procesul elaborării

prezumţiilor şi fundamentul lor extrajuridic. Ultima categorie a clasificării, prin

criteriul ce este aşezat la baza acesteia, pare a sugera clasa prezumţiilor absolute,

căci numai acestea urmăresc apărărea normelor legale imperative şi prohibitive şi

ocrotirea ordinii politice, sociale şi economice. Aceasta constatare ne îndeamnă

să ne întrebăm unde se regăseşte cealaltă categorie fundamentală a prezumţiilor –

96

cele relative ? Cum s-ar putea spune că prezumţiile relative formează prima grupă

a clasificării, deoarece aceasta cuprinde toate prezumţiile legale – toate aceste

prezumţii fiind întemeiate pe o observaţie a faptelor sociale –, înseamnă că

prezumţiile relative nu-şi găsesc locul în clasificarea amintită, decât cel mult prin

eliminarea mai întâi a celor absolute, neobservându-se astfel o altă regulă a

clasificării: toate elementele universului de discurs trebuie să fie cuprinse în una

sau alta din clasele obţinute, adică clasificarea să nu aibă rest.

Evocăm însă unul din meritele incontestabile ale acestei opinii. Acest merit

constă în faptul că ni s-a pus în evidenţă un criteriu de temeinică referinţă pentru

clasificarea tuturor prezumţiilor legale: criteriul ocrotirii ordinii politice, sociale

şi economice. În considerarea acestui criteriu, prezumţiile legale ar putea fi

clasificate în două categorii, corespunzătoare şi puterii lor probatorii:

a) prezumţii legale care, deşi satisfac interesele generale în simbioza lor dialectică

cu cele personale, pun accentul precumpănitor pe ocrotirea unor interese

individuale. Din punctul de vedere al puterii lor probatorii, aceste prezumţii

constituie categoria prezumţiilor relative;

b) prezumţiile legale care urmăresc cu precădere apărărea normelor legale

imperative şi prohibitive şi ocrotirea ordinii politice, sociale şi economice, adică

interesele generale de ordin obştesc.

Prin cele câteva precizări pe care le-am făcut asupra noţiunii prezumţiilor

şi naturii juridice a acestora s-a putut, credem, degaja ideea că, sub aspectul

bazelor lor teoretice şi metodologice, nu se poate face o distincţie esenţială între

prezumţiile simple şi cele legale, iar în interiorul acestora din urmă, între

prezumţiile legale absolute şi prezumţiile legale relative. O semnificaţie evidentă

dobândesc diferitele categorii de prezumţii abia atunci când, în sfera relaţiilor

juridice practice, se pune problema puterii acestora şi implicit a posibilităţii de

combatere a lor. Cât timp această putere şi această posibilitate nu sunt puse în

discuţie, prezumţiile, indiferent de natura lor, au aceeaşi valoare. Ajungem astfel

la concluzia, ce defineşte astăzi covârşitoarea parte a literaturii de specialitate, că

un criteriu raţional şi unitar de clasificare a prezumţiilor legale nu poate fi altul

97

decât cel ce-şi găseşte fundament în puterea doveditoare a acestora. Având o

asemenea premisă, într-o opinie s-a considerat ca prezumţiile legale se clasifică în

următoarele categorii şi subcategorii:

1) prezumţiile legale relative, care pot fi combătute prin orice mijloc de

probă sau prin anumite mijloace de dovadă, ori în anumite condiţii sau de

anumite persoane;

2) prezumţiile legale absolute, care nu pot fi combătute decât prin

mărturisire, iar unele în nici un chip.

Prezumţiile legale relative se subdivid apoi în :

a) prezumţii legale relative care pot fi combătute prin orice mijloace de dovadă,

chiar şi prin martori sau prezumţii simple, şi ele constituie marea majoritate a

prezumţiilor legale;

b) prezumţii legale relative care nu pot fi combătute decât prin anumite dovezi

sau în anumite condiţii sau de anumite persoane.

Prezumţiile legale absolute se subdivid în :

a) prezumţii legale asolute care nu pot fi combătute decât prin mărturisire, ceea ce

constituie regula generală a acestor prezumţii;

b) prezumţii legale absolute care nu pot fi combătute prin nici un mijloc de

dovadă.

Aceasta clasificare, având drept criteriu puterea doveditoare a prezumţiilor,

un criteriu eficient şi cu deplină forţă de cuprindere, are meritul de a îmbina

raţional fidelitatea, într-o anume măsură, faţă de textele legale în vigoare cu

realităţile teoretice şi practice ce nu s-au lăsat constrânse în rigiditatea şi

conservatorismul acelor dispoziţii, depăşind limitele lor şi justificând o nouă

reglementare. Ne îngăduim totuşi câteva observaţii asupra clasificării de faţă, care

ne-au determinat să nu o primim decât în parte.

Una din subdiviziunile prezumţiilor legale relative este aceea, cum se poate

vedea, a prezumţiilor care nu pot fi combătute decât prin anumite dovezi sau în

anumite condiţii, sau de anumite persoane. Existănd însă şi prezumţii legale

absolute, considerate neîndoios ca atare, aşa-zisele prezumţii intermediare sau

98

mixte, care pot fi combătute numai prin anumite mijloace de dovadă sau numai în

anumite condiţii sau numai de anumite persoane, ne-am putea întreba prin ce se

mai justifică totuşi subclasificarea prezumţiilor legale relative după

considerentele amintite? Să alăturăm apoi acestei prime întrebări şi dificultatea ce

ar decurge din clasificarea amintită, de a încadra o anumită prezumţie fie în

categoria mai largă a prezumţiilor relative, fie în cea de ordinul întâi a

prezumţiilor absolute, din moment ce, sub aspectul posibilităţii de combatere a

lor, nu există nici o deosebire. Pe de altă parte, în condiţiile în care mărturisirea a

fost rânduită în sistemul mijloacelor obişnuite de probaţiune, ne-am putea de

asemenea întreba dacă ea mai poate constitui criteriul decisiv al uneia din

subcategoriile prezumţiilor legale absolute şi dacă, din acelaşi motiv, aceasta

grupă a prezumţiilor legale absolute nu este mai degrabă o subcategorie a

prezumţiilor legale relative, a acelor prezumţii care nu pot fi combătute decât

“prin anumite dovezi”.

Poate din motivele arătate, acelaşi autor, într-un alt loc, a preferat

clasificarea prezumţiilor legale în următoarele:

a) prezumţii relative, care pot fi combătute prin proba contrară ;

b) prezumţii absolute, care nu pot fi combătute prin nici un mijloc de dovadă, cu

excepţia mărturisirii judiciare, iar uneori nici prin aceasta;

c) prezumţii intermediare sau mixte, care pot fi combătute, dar numai prin

anumite mijloace de dovadă sau în anumite condiţii sau de anumite persoane.

Putem opta pentru oclasificare şi mai simplificată a prezumţiilor, grupându-le în

numai două categorii : prezumţii relative, susceptibile de a fi combătute, şi

prezumţii absolute, care nu pot fi combătute prin nici un mijloc de dovadă. In

categoria prezumţiilor absolute intră numai acele prezumţii care în nici un chip nu

pot fi răsturnate, excluzând de aici prezumţiile absolute ce ar putea fi combătute

prin mărturisirea judiciară. Aceasta pentru că pe de o parte, mărturisirea este în

prezent asimilată mijloacelor de probă obişnuite, iar, pe de alta parte, pentru că în

măsura în care astfel de prezumţii pot fi combătute, fie şi numai prin mărturisire,

înseamnă ca ele nu mai pot fi socotite ca absolute în adevăratul sens al

99

cuvântului. Este omisă din clasificare categoria prezumţiilor mixte fiindcă, sub

raportul criteriului aşezat la baza clasificării – forţa probatorie a prezumţiilor –,

din moment ce ele pot fi combătute, interesează prea puţin dacă răsturnarea lor se

realizează numai prin anumite mijloace de dovadă, în anumite condiţii sau de

anumite persoane. Efectul va fi acelaşi ca şi în cazul prezumţiilor relative.

Procedând la clasificarea prezumţiilor în modul arătat, se mai poate adăuga

că ea însăşi este, în unele privinţe, relativă. Există prezumţii care dintotdeauna şi

peste tot au fost şi sunt considerate ca absolute – de exemplu prezumţia autorităţii

lucrului judecat – deşi, ele se înfăţişează în cele din urmă ca prezumţii relative,

chiar dacă combaterea lor se poate realiza numai în limite şi condiţii exprese şi

restrictive.

5.5. PREZUMŢIILE ŞI TEORIA ADEVĂRULUI

Vocaţia esenţială a oricărei norme de drept, constructivă ori sancţionatoare

de drepturi şi obligaţii, este şi trebuie să fie aceea de a exprima adevărul. O normă

de conduită ce şi-ar propune să nesocotească adevărul, cel puţin sub aspectul

rigorilor logice, dar, fireşte, nu numai atât, nu ar putea fi pusă în relaţie cu

termenul “drept”, care, printre altele, presupune ca ceva să fie ori să se facă

potrivit dreptăţii şi adevărului. Adevărul, pentru a fi adevărat, trebuie demonstrat.

Indiferent de funcţia ce are a îndeplini o prezumţie – instrument de tehnică

legislativă, regulă de drept, sau mijloc de probaţiune –, ea este o supoziţie, o

presupunere, recunoaşterea unui fapt ca autentic până la proba contrară. În

fiecare, însă, din ipostazele amintite, pe care le poate înfăţişa prezumţia, ea

implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, o anume deformare.

Fundarea prezumţiilor pe teoria probabilităţii îşi are virtuţile, dar şi

neajunsurile ei.

Adevărul probabilistic se întemeiază pe latura cantitativă a fenomenelor; cu

cât coeficientul de frecvenţă al acestora este mai ridicat, cu atât măsura

transformării posibilităţii în realitate este mai certă. Repetabilitatea fenomenelor

100

creează, în cele din urmă, situaţiile-tip, situaţiile-indiciu, care pot conduce la o

anumită valoare a adevărului, la o probabilitate egală cu “1”. Adevărul astfel

constituit nu este însă scutit de posibilitatea unor reconsiderări, corective,

amendări. În primul rând, întemeindu-se pe latura cantitativă a fenomenelor,

probabilitatea este văduvită de suportul calitativ al acestora. În al doilea rând,

exprimând raporturi de determinare cauzală de tip complex şi neunivoc (în care

cauzele se împletesc cu condiţiile, relaţiile necesare se împletesc cu cele

întâmplătoare, trecerea de la posibil la real este mediată de factori aleatori, de un

cerc larg de interacţiuni), ori de câte ori ne întemeiem soluţia pe un adevăr

probabilistic trebuie să ţinem seama de dialectica categoriilor amintite: stabilirea

şi constanţa condiţiilor, structurarea corelată a relaţiilor cauzale cu reţeaua

celorlalte relaţii, varietatea şi multitudinea posibilităţilor, însoţirea direcţiilor

posibile de evoluţie ale fenomenului dat de către alte direcţii de evoluţie, care nu

întrunesc atributul necesităţii, alcătuind imposibilitatea, relativitatea graniţelor

dintre posibil şi imposibil, dintre necesar şi întâmplător, etc., etc. În al treilea

rând, probabilitatea dobândind valoare pentru cunoaştere numai atunci când este

supusă observării unui număr mare de evenimente întâmplătoare de acelaşi fel,

care se manifestă independent unul de altul, constituirea prezumtivă a unui adevăr

probabilistic trebuie să fie precedată de atenta şi complicata operaţie de selecţie a

evenimentelor care se află în aceeaşi situaţie sau în situaţii asemănătoare,

urmărirea lor îndelungată şi cuprinzătoare, urmată de decizia că frecvenţa

realizată este suficientă şi convingătoare. Ori, toate aceste împrejurări, cât şi

altele, dovedesc cu prisosinţă cât de susceptibilă de rezerve este prezumţia în

general şi prezumţia de drept în special. Să mai adăugăm la toate acestea, pentru a

avea cât de cât complet tabloul neajunsurilor unui adevăr probabilistic, că, uneori,

nu se repeta întocmai. Ce e drept, asemenea abateri nu dezmint cauzalitatea, şi în

ceea ce aici ne interesează nu devalorizează adevărul, ci, dimpotrivă, poate chiar

îl consolidează. Dar, nu este mai puţin adevărat, ca astfel de abateri pot, adeseori,

îndemna la repudierea adevărului şi pătrunderea, nejustificată, desigur, în

domeniul erorii, cu toate consecinţele păgubitoare ce decurg din aceasta.

101

Fundarea prezumţiilor pe adevăruri constituie ca medie statistică a componentelor

individuale dintr-un anumit ansamblu, nu este cu nimic mai puţin vulnerabilă

decât întemeierea probabilistică, aceasta medie nefiind altceva decât raportul

dintre numărul cazurilor care se realizează şi numărul cazurilor posibile.

Deşi ipotezele stiinţifice sunt fertile în drumul parcurs spre stabilirea

adevărului, transpunerea lor în drept sub forma prezumţiilor trebuie să se

realizeze cu multă prudenţă, de vreme ce ipoteza sugerează un adevăr care

rămâne probabil până la verificarea lui, verificare care îl poate confirma sau

infirma total sau partial. Totodată, nu trebuie subestimat, că respingerea

ipotezelor eronate, curăţirea şi defrişarea drumului pe care înaintăm în procesul

cunoaşterii, este o sarcină uneori tot atât de dificilă precum este crearea unei

teorii autentice cu valoare explicativă şi eficienţă practică.

Înfăţişarea bazelor teoretice şi metodologice ale prezumţiilor de drept ne

permit acum să evaluăm gradul lor de compatibilitate cu teoria adevărului.

Necesitatea şi utilitatea prezumţiilor nu pot fi puse la îndoială, mai ales

pentru a realiza caracterizări juridice de sinteză în cazul existenţei unor fenomene

sociale numeroase şi deosebit de complexe. Prezumţiile sunt mijloace specifice

ale tehnicii legislative, pe calea cărora unor adevăruri presupuse li se confera

semnificaţie juridică, înlesnind astfel demersul justiţiabil pentru asigurarea

asigurării efective a drepturilor şi obligaţiilor subiective. Dar, esenţiala concluzie

ce se impune prin confruntarea prezumţiilor cu teoria adevărului este următoarea :

teoria adevărului absolut şi relativ reclamă şi în cazul prezumţiilor recunoaşterea

posibilităţilor de demonstrare a adevărului prezumat. Nimic nu poate fi mai

justiţiabil, mai etic şi echitabil pentru poziţia părţilor în proces, ca şi pentru

demersul înfăptuit spre a se ajunge la stabilirea adevărului obiectiv şi

recunoaşterea lui printr-o hotărâre judecătorească, decât înlesnirea şi stimularea

tuturor mijloacelor posibile de determinare a adevărului la o treaptă cât mai înaltă

de certitudine. Egalitatea deplină a părţilor în proces, contradicţionalitatea, rolul

activ al instanţelor şi probaţiunea sunt “legile” ce guvernează procesul litigios şi

care dau expresie nu numai imperativelor absolut necesare spre a ajunge la

102

adevăr, dar şi relatiei organice dintre etică, echitate şi justiţie. Ajungem astfel la

problema esenţială a compatibilităţii prezumţiilor cu teoria adevărului, problema

ce decurge din existenţa a două categorii de prezumţii cu care operează tehnica

legislativă: prezumţii absolute şi prezumţii relative.

Prezumţiile legale, din punctul de vedere al puterii lor doveditoare, pot fi

relative sau iuris tantum şi absolute sau iuris et de iure. Prezumţiile relative – şi

care constituie majoritatea covârşitoare a prezumţiilor legale – pot fi combătute

prin proba contrară. Prezumţiile absolute nu pot fi combătute prin nici un mijloc

de dovadă. Între prezumţiile irefragabile şi cele relative unii autori mai includ o

categorie intermediară sau mixtă de prezumţii legale, care pot fi combătute, dar

numai prin anumite mijloace de dovadă sau numai în anumite condiţii ori numai

de anumite persoane.

Stăruind asupra acestor categorii ale prezumţiilor legale, se poate observa

cu usurinţă că în ceea ce priveşte prezumţiile relative – şi, de asemenea, cele

mixte –, de vreme ce admit dovada contrară, ele sunt deplin compatibile cu teoria

adevărului, căci nu stabilesc adevăruri categorice, sustrase oricărei posibilităţi de

discuţie, de corectare sau infirmare, ci adevăruri relative, demonstrabile.

Eliberând adevărul din forma juridică în care vremelnic a fost “închis” prin

mijlocirea prezumţiilor spre a-l supune “probei” de valabilitate, se aşează astfel la

temelia lui singura şi durabila piatra de încercare: practica.

Dar cum anume ne putem explica şi prin ce anume putem legitima

existenţa prezumţiilor legale absolute, care, neadmitând – dacă facem abstracţie

de unele situaţii cu totul de excepţie – posibilitatea înfrângerii lor, crează

imaginea unor adevăruri absolute, imuabile, dobândite odată şi pentru totdeauna

şi impuse tuturor prin forţa unei rostiri legiuitoare? Cu uşurinţă am fi tentaţi să

spunem că prezumţiile absolute sunt, prin însăşi natura şi finalitatea lor,

nedialectice, căci ele ne vorbesc de un adevăr tranşant, indiscutabil, în

contradicţie cu ideea şi realitatea cunoaşterii şi a adevărului obţinut pe calea ei, cu

procesualitatea cunoaşterii, cu continua ei stare de progres. Deşi nu s-au întemeiat

pe asemenea premise, n-au fost puţini aceia care, observând implicaţiile

103

păgubitoare ale prezumţiilor absolute, au cerut repudierea lor pur şi simplu din

sistemul reglementărilor juridice şi din arsenalul tehnicii legislative. Astfel, unii

autori, fără a distinge între prezumţiile absolute şi cele relative, întrucât ambele

pornesc de la situaţii speciale spre a se ajunge la generalizări, le consideră

dăunătoare, pentru că “oferă juriştilor un prost obicei”, dar şi pentru că

deformează adesea realitatea. Alţi autori, bizuindu-se pe principiul că orice probă

comportă o probă contrară, au reclamat generalizarea aplicabilităţii acestui

principiu, ceea ce implică, evident, relativizarea tuturor prezumţiilor absolute,

care, s-a spus, constituie un sistem ilogic, nu au nici o fundamentare raţională

dacă nu admit proba contrară, frânează iniţiativa individuală, a părţilor, adică

tocmai ceea ce formează baza întregii activităţi legale. În fine, chiar dacă au fost

şi autori care au pledat pentru utilizarea prezumţiilor absolute doar în situaţii de

excepţie, nu s-au sfiit să afirme că aceste prezumţii, determinând limitarea

probaţiunii până la a o exclude, trebuie socotite un mijloc de tehnică anacronic.

Fără a mai stărui asupra altor puncte de vedere de natură exclusivistă asupra

prezumţiilor absolute, perenitatea şi prezenţa lor în mai toate legislaţiile

demonstrează necesitatea şi utilitatea acestora, valoarea lor indispensabilă ca

mijloc de tehnică legislativă.

Legea trebuie însă să ţină cadenţa cu transformările intervenite în viaţa

socială, mai mult chiar, să le stimuleze, ea trebuie, în orice clipă, să se poată

conforma vieţii. Dar, chiar atunci când coeficientul de receptivitate al

legiuitorului este destul de ridicat, iar tehnica legislativă îngăduie o adaptare

rapidă şi frecvenţa a legii la viata socială, totuşi, păstrarea prezumţiilor absolute

ar fi indicată.

Complexitatea şi mobilitatea fenomenelor sociale implică şi vor implica

“supoziţii, asimilări, generalizări ale faptelor juridice particulare”, iar în rândul

acestora prezumţiile sunt chemate să înlocuiască multiplicitatea fenomenelor

sociale prin unitate, diversitatea prin uniformitate, să răspundă nevoilor de

securitate în viaţa juridică, armonizând interesele generale cu cele personale.

Altfel, atât securitatea de drept generală cât şi cea individuală ar fi grav

104

periclitate, iar iar pe plan juridic conflictual s-ar ajunge la numeroase procese cu

dificultăţi de probă poate insurmontabile. De aceea, poziţia mai moderată a

literaturii noastre juridice faţa de prezumţiile legale absolute ne pare deplin

justificată.

Pledoaria făcută în cuprinzătorul său studiu de A.Ionaşcu în sensul că într-o

bună tehnică legislativă, prezumţiile legale trebuie să constituie o categorie cu

totul restrânsă şi să comporte, totdeauna, cu câteva excepţii indispensabile unui

sistem juridic, posibilitatea combaterii lor prin proba contrară, dă expresie unor

realităţi şi imperative neîndoielnice. Ceea ce rămâne esenţial este că, în opera de

construcţie legislativă, legătura dintre faptul generator de drepturi şi faptul conex

să fie stabilită cu deosebită atenţie, pe baza studiului realităţilor obiective şi

printr-un raţionament corect din punct de vedere logic. De aceasta depinde

măsura în care, ca procedeu de tehnică legislativă, prezumţia va fi susceptibilă sa

joace un rol constructiv, pozitiv, după cum, pe planul funcţiei lor probatorii, de

aceasta depinde puterea de convingere şi de dovadă a diferitelor prezumţii legale.

Învederând necesitatea şi utilitatea prezumţiilor în general şi a celor

absolute în special, ne rămâne totuşi să răspundem la întrebarea dacă prezumţiile

absolute sunt ori nu compatibile cu teoria adevărului de vreme ce, înlăturând, de

regulă, orice posibilitate de probă contrară, ab initio infăţişează un adevăr

inextricabil.

Prezumţiile pot fi deci considerate şi recunoscute ca sinteze de adevăruri, chiar cu

un caracter absolut, de necombătut, dacă le evaluăm la o anumită scară a

aproximării, pe o anumită treaptă a cunoaşterii umane, în limitele date ale

nivelului atins de ştiinţa şi experienţa umană. Adevărurile absolute încorporate în

prezumţii nu sunt însă decât adevăruri concepute, imaginate. Adevărul absolut, în

sensul categoric de netăgăduit, imposibil de contestat, exprimat odată şi pentru

totdeauna, n-ar putea fi dobândit decât prin considerarea tuturor actelor cognitive

prin care omenirea ar cuprinde şi descifra mulţimea tuturor conexiunilor logice

între obiectele şi procesele lumii naturale şi sociale. El nu a fost însă practic

cuprins sau cucerit de nici o minte gânditoare şi ar fi în neconcordanţă cu istoria

105

ştiinţelor şi cu spiritul dialecticii materialiste să presupunem că va fi dobândit

cândva în viitor. Conceptul de adevăr absolut, etern, reprezintă o abstracţie sau o

idealizare a actelor de cunoaştere umană a demersurilor parţiale ale acesteia.

Iată de ce, recunoscând în prezumţii adevărurile absolute sau relative

încorporate, categoria lor, întocmai ca dreptul în totalitatea lui, trebuie să rămână

dinamică, receptivă la transformările intervenite în viaţa socială şi la acumulările

pe care cunoaşterea umană le înregistrează. Într-un asemenea proces de racordare

permanentă a prezumţiilor la pulsul vieţii sociale, unele din adevărurile pe care le

impun – şi ne referim de această dată numai la prezumţiile absolute – vor dobândi

poate, o confirmare în plus. Dar nu mai puţin posibil va fi ca în acelaşi proces,

adevărurile considerate absolute, la o anumită treaptă şi în anumite limite, sa fie

şubrezite sau chiar infirmate. Receptivitatea legiuitorului va trebui să se manifeste

prin relativizarea prezumţiilor absolute sau chiar înlăturarea lor.

Nu este însă mai puţin adevărat că pledând – şi credem, cu temei, – pentru

mobilitatea prezumţiilor şi în special a celor absolute, pentru permanenta lor

confruntare cu viaţa, “punerea lor la probă” spre a le verifica şi reverifica

valabilitatea ar fi mult înlesnită, frecvent şi eficient întrebuinţată dacă, ori de câte

ori cerinţe supreme şi deplin justificate nu reclamă păstrarea unora din

prezumţiile absolute, s-ar realiza trecerea acestora în categoria celor relative.

Cel puţin câteva din prezumţiile calificate în prezent ca absolute ar fi

susceptibile de amendare, desigur că în condiţii cu totul restrictive, pentru a fi

astfel în acord cu varietatea şi supleţea vieţii, cu acele situaţii, fie ele chiar de

totală excepţie, în care, din respect şi strictă conformitate faţă de suveranitatea

prezumţiei absolute, se ignoră interesele evidente ale omului. Ne vom referi la un

exemplu pentru a învedera nebănuitele şi nedoritele consecinţe ce pot decurge din

aplicarea “tale quale” a unora din prezumţiile absolute, iar apoi la încă unul

pentru a întări legitimitatea unei asemenea cerinţe.

A străbătut veacurile principiul roman : nemo censetur ignorare legem –

necunoaşterea legii nu poate fi invocată drept scuză, când aceasta este încălcată.

Nimeni nu poate pune la îndoială necesitatea şi utilitatea acestei prezumţii, nu

106

numai pentru că verificarea, în fiecare caz, a cunoaşterii legii – şi am adăuga: a

gradului ei de cunoaştere – ar fi inimaginabil de anevoioasă, dar şi pentru că

securitatea şi stabilitatea ordinii de drept trebuie să primeze faţă de interesele

personale.

Prezumţia cunoaşterii legii este irefragabilă, ea nu poate fi combătută de

nimeni şi în nici un fel de condiţii. Consecinţele acestei prezumţii ne apar însă

prea drastice, faţa de situaţiile, ce cu usurinţă pot fi imaginate, în care cel chemat

să răspundă pentru nerespectarea legii a fost în imposibilitate efectivă de a

cunoaşte legea, putând face dovada unei atari imposibilităţi.

Art.1000 alin.3 al Codului civil reglementează una din formele răspunderii

delictuale indirecte: răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor, formă a

răspunderii pentru fapta altuia. Întrucât alineatul ultim al acestui articol nu

individualizează comitenţii printre cei ce pot să se exonereze de răspundere,

dovedind că “n-au putut impiedica faptul prejudiciabil”, s-a admis în doctrină şi

practică că am fi în prezenţa unei prezumţii absolute, ce nu poate fi răsturnate nici

chiar dovedind cazul fortuit sau de forţă majoră. Indiferent care este fundamentul

răspunderii comitenţilor – greşeala în alegerea prepuşilor (culpa în eligendo)

şi/sau greşeala în supravegherea lor (culpa în vigilando); aşa-zisa reprezentare a

comitentului de către prepus; faptul că comitentul trebuie să sufere sarcinile

activităţii prepusului; cauţiunea legală ori ideea de garanţie asociată cu cea a

riscului de activitate – cert este că răspunderea lor, dacă sunt întrunite condiţiile

legii, nu poate fi înlăturată.

Încă cu mult timp în urmă s-a spus, pe drept cuvânt, că o prezumţie de

greşeală absolută, irefragabilă, este un simplu artificiu verbal, care nu izbuteşte să

acopere instituirea unei adevărate ficţiuni legale, cu totul străină de realitate.

Fireşte, autorul în cauză punea în discuţie fundamentul răspunderii comitenţilor,

dar nu reţinem pentru moment calificarea dată acestei forme de răspundere,

considerată a fi “o adevărata ficţiune a realităţii”.

Încercările timide şi absolut izolate ale unor instanţe judecătoreşti care au

admis posibilitatea răsturnării prezumţiei de culpă stabilită în sarcina

107

comitentului, n-au găsit nici un ecou favorabil. Înţelegând şi asimilând raţiunile

angajării atât de categorice a răspunderii comitenţilor, pot fi însă formulate

suficiente şi serioase rezerve faţă de ducerea acestei răspunderi chiar dincolo de

cazul fortuit sau de forţă majoră. În cele din urmă, temeiul legal al prezumţiei

absolute de răspundere a comitenţilor îl constituie omisiunea făcută în privinţa lor

de alineatul ultim al art.1000 Cod civil. Dar nu este mai puţin adevărat că

prezumţia absolută de răspundere a comitenţilor nu este încadrată în categoria

prezumţiilor în temeiul cărora se anulează un act sau se refuză acţiunea în justiţie,

singurele prezumţii care, potrivit art.1202 Cod civil, nu admit dovada contrară.

Apoi ne putem întreba cu cât mai gravă este culpa comitenţilor decât a ceea a

părinţilor ori a institutorilor şi artizanilor şi în privinţa cărora prezumţia poate fi

înlăturată, “dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”?

Integrarea răspunderii comitenţilor într-un sistem unitar de răspundere

pentru fapta altuia, cel puţin în ceea ce priveşte forţa majoră şi cazul fortuit, iar,

pe această cale, relativizarea, în aceste limite, a răspunderii comitenţilor, ar

exprima, credem, mai adecvat natura juridică a acestei forme de răspundere, ar

înfăţişa mai convingător raţiunile acesteia şi ar preveni pericolul alunecării spre

domeniul ficţiunii. Forţa majoră este un eveniment imprevizibil, inevitabil,

extern, şi care nu poate fi imputat unei greşeli a celui chemat să răspundă. Codul

penal face totuşi distincţie între forţa majoră şi cazul fortuit.

La forţa majoră se referă art.46 din Codul penal, care prevede: “Nu

constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei

constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru

persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”. La

cazul fortuit se referă art.47 din Codul penal, care spune: “Nu constituie

infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei

împrejurări care nu putea fi prevăzută”.

Împrejurările cu totul excepţionale avute în vedere prin forţa majoră şi

cazul fortuit, care fac ca cel chemat să răspundă sa fie exonerat, de aceasta

răspundere, n-ar trebui ignorate nici în cazul răspunderii comitenţilor, decât dacă

108

am admite că această răspundere se infăţişează ca o adevărată ficţiune. Dar

ficţiunea este un fapt sigur fals. Atunci poate fi oare întemeiată răspunderea pe o

împrejurare constituită deliberat ca falsă şi recunoscută ca atare de oricine ?

Evident, nu! Admiterea posibilităţii de răsturnare a prezumţiei ce angajează

răspunderea comitenţilor, pentru împrejurări de forţă majoră sau caz fortuit, s-ar

izbi însă, dintr-un început, de punerea în discuţie a fundamentului răspunderii

comitenţilor.

Într-adevăr, cum atât forţa majoră cât şi cazul fortuit reprezintă polul opus

al culpei, s-ar putea crede că fundamentul răspunderii comitenţilor este greşeala,

iar nu obligaţia legală de garanţie, întemeiată pe principiul riscului de activitate,

aşa cum, mai nou, doctrina şi practica juridică tind a se constitui într-o conceptie

unitară.

Faţă de o asemenea obiecţie facem următoarele observaţii: atât forţa majoră

cât şi cazul fortuit au, în raport cu cel chemat să răspundă pentru săvârşirea unei

fapte în aceste împrejurări, un caracter obiectiv şi, prim urmare, nu numai că nu

afectează natura culpei, ci chiar o exclud, prin puterea unor evenimente exterioare

voinţei persoanei susceptibile de a răspunde; apoi, considerăm – aşa cum vom

încerca să motivăm mai pe larg – că nu pot fi înfăţişate obiecţii categorice

împotriva ideii, ce ar încerca să ţină seama de întreaga complexitate a acestei

forme de răspundere, potrivit căreia ca temei şi fundament al răspunderii

comitenţilor pot fi avute în vedere, într-o unitate dialectică, atât culpa cât şi

obligaţia legală de garanţie întemeiată pe ideea de asigurare, adică pe ideea

asumării riscului unei activităţi.

Am încheia aceste câteva consideraţii încă o dată cu precizarea că existenţa

prezumţiilor absolute nu se opune teoriei adevărului, ci o asimilează într-un mod

specific, propriu reglementărilor juridice din sfera anumitor relaţii sociale cu un

coeficient mai mare de complexitate. Dar rigorile teoriei adevărului reclamă

totodată prudenţă şi mobilitate în calificarea unor prezumţii ca absolute. Şi, în

fine, mersul firesc al lucrurilor, într-o bună tehnică legislativă, nu este cel de la

prezumţii relative spre cele absolute, ci de la acestea din urmă către cele relative,

109

care deschid calea şi stimulează efortul spre descoperirea adevărului şi aducerea

lui la lumină.

5.6. AUTORITATEA LUCRULUI JUDECAT

În unele din lucrările teoretice şi soluţiile practice ale instanţelor

judecătoreşti s-a vorbit ori încă se vorbeşte cu insuficientă rigoare, nediferenţiat,

despre “autoritatea lucrului judecat”, “excepţia autorităţii lucrului judecat”,

“puterea lucrului judecat”, “forţă executorie”, “putere de lege” – atribute

considerate a fi exclusive hotărârilor judecătoreşti sau, într-o accepţiune mai

largă, deciziilor juridice prin care prin care se soluţionează un raport conflictual.

Nu au lipsit însă şi încercările notabile de a circumscrie în sfera unor noţiuni

specifice terminologia la care ne-am referit34.

Într-un studiu care, prin cuprinderea sa, depăşeşte obiectul cercetării

enunţate în titlul lui35, autoritatea lucrului judecat, este considerată prezumţia de

adevăr pe care legea o conferă constatărilor privitoare la raporturile juridice

contestate între părţi. Ea dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia

a fost stabilită. în consens cu o parte a literaturii juridice, puterea de lucru judecat

se consideră a fi o denumire rezervată prezumţiei generate de acele hotărâri ce pot

fi supuse numai căilor de atac extraordinare. Excepţia de lucru judecat este

mijlocul procesual prin care părţile şi instanţa din oficiu pot împiedica repunerea

în discuţie a unui raport juridic constatat printr-o hotărâre jurisdicţională

anterioară. Efectul acesteia este respingerea de plano a acţiunii ulterioare.

În alte studii, distincţia noţională şi terminologică propusă este înfăţişată

prin precizarea funcţiilor “puterii de lucru judecat”: funcţia de împiedicare a unei

noi judecăţi, (non bis în idem – iudicata pro veritae habetur- deci prezumţia de

adevăr a hotărârii judecătoreşti definitive); funcţia de a face să fie executată

34 A. IONAŞCU, Probele în procesul civil, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 196935 ION I. DUMITTRESCU, Autoritatea lucrului judecat şi aplicaţiile sale în materie arbitrală, în “Revista română de drept”, nr. 6, 1975

110

hotărârea definitivă36. Deşi precizările făcute par a implica cerinţa delimitării

conceptelor amintite, autoritatea lucrului judecat este sinonimă puterii lucrului

judecat. într-adevăr, se spune: “Autoritatea de lucru judecat este puterea sau forţa

acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive, de a fi executată şi de a

împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt. Instituţia puterii lucrului judecat

este impusă de necesitatea stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, care

creează încredere în temeinicia activităţii justiţiei, dând siguranţă cetăţenilor în ce

priveşte ocrotirea drepturilor lor, asigurând ordinea de drept instaurată”. Aceeaşi

înţelegere a celor două concepte străbate şi din afirmaţia potrivit căreia autoritatea

lucrului judecat nu este numai o dispensă de dovadă, ci ea reprezintă şi interdicţia

de a formula din nou o pretenţie asupra căreia s-a pronunţat în mod definitiv un

organ jurisdicţional37, căci, aşa spunând, interdicţia despre care se vorbeşte nu

este altceva decât descrierea, într-o anume măsură şi o anume formă, a puterii

lucrului judecat. Mai explicit, această sinonimie rezultă din următoarele: “ Prin

lucru judecat (res iudicata) – spun doi autori de prestigiu – se înţelege ceea ce s-a

decis printr-o hotărâre judecătorească, iar puterea sau autoritatea lucrului judecat

înseamnă forţa cu care se impune lucrul judecat şi care este aCeea a unei

prezumţii absolute, în virtutea căreia se prezumă că ceea ce a decis instanţa

corespunde adevărului, aşa încât împotriva acesteia nici o probă contrară nu poate

fi admisă, nici chiar mărturisirea: res iudicata pro veritae habetur. în lucrări mai

recente se vorbeşte fie de autoritatea lucrului judecat38, fie de puterea lucrului

judecat39, fără a fi puse în disuţie motivele uneia sau alteia din opţiuni.

O bază de distincţie între autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului

judecat decurge din efectele hotărârii definitive: a) efectul pozitiv, care constituie

temeiul juridic al executării dispoziţivului hotărârii (eficienţă activă), este

exprimat concis prin puterea lucrului judecat, puterea ce conferă persoanelor în

favoarea cărora au fost pronunţate dispoziţiile hotărârii dreptul de a folosi

36 DUMITRU C. POPESCU, Consideraţii privind autoritatea lucrului judecat în cadrul reglementării procesual penale, în “Revista română de drept”, nr. 2, 197337 G. VASU, Prezumţia legală şi excepţia procesuală a puterii lucrului judecat în materie civilă, în “Revista română de drept”, nr. 6, 197138 G. THEODORU, Efectele hotărârii penale în Drept procesual penal, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 197939 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1983

111

mijloace legale pentru executarea acelor dispoziţii; b) efectul negativ se exprimă

în împiedicarea unei noi judecăţi – ori, în materie penală, chiar a unei noi urmăriri

– pentru faptele şi pretenţiile soluţionate prin hotărîre, potrivit regulii non bis în

idem efect căruia îi corespunde conceptul de sinteză : autoritatea lucrului

judecat. împotriva încălcării acestei autorităţi operează excepţia puterii lucrului

judecat.

Sunt doar câteva încercări, la care s-ar mai putea adăuga şi altele, cu largi şi

substanţiale motivaţii, făcute în scopul de a accentua rigoarea terminologică din

interiorul acestei instituţii.

Făcând abstracţie de nuanţele mai mult sau mai puţin semnificative ce ar

putea fi desprinse din precizările la care ne-am referit, credem că, privind

comparativ punctele de vedere exprimate, sinonimia celor două concepte, ce ne

este adeseori sugerată, nu pare a fi lipsită de motivaţie. Autoritatea lucrului

judecat exprimă adevărul obiectivat prin confruntările şi constatările

jurisdicţionale, sintetizate în cele din urmă în decizia adoptată şi considerată ca

definitivă. Puterea lucrului judecat are în vedere efectele ce decurg din

împrejurarea că adevărul obiectiv a fost descoperit, recunoscut şi consacrat.

Termenul “putere”, fără a putea fi scos din câmpul semantic al celui de autoritate,

desemnează valoarea dobândită şi deci impusă a adevărului consacrat deja printr-

o decizie juridică, faţă de alte eventuale încercări de căutare a aceluiaşi adevăr,

faţă de încercările ce s-ar putea face în viitor ca, prin alte decizii juridice, să fi

încă o dată stabilit acelaşi adevăr ori chiar unul opus lui. Autoritatea lucrului

judecat, ca prezumţie de adevăr, se converteşte în planul efectelor juridice ale

hotărârii ce-l încorporează în puterea lucrului judecat. Autoritatea lucrului

judecat, cât şi puterea lucrului judecat exprimă aceeaşi idee, dar pe planuri

diferite: autoritatea lucrului judecat exprimă ideea de găsire şi consacrare a

adevărului; puterea lucrului judecat exprimă ideea de impunere a acestui adevăr

în câmpul relaţiilor juridice. şi una şi cealaltă este o prezumţie – o prezumţie

absolută; prima priveşte adevărul stabilit, a doua – implicaţiile stabilirii

adevărului de către un organ jurisdicţional, în formele şi în condiţiile prescrise de

112

lege. Dar, deşi cele două prezumţii operează în planuri diferite, ele nu pot fi

totusi desprinse până la capăt, ci, dimpotrivă, reclamă chiar complementarea

reciprocă, de vreme ce adevărul obiectiv este recunoscut printr-un act juridic, pe

de o parte, iar pe de altă parte, substanţa actului juridic, sursa valorii şi forţei sale

îl constituie tocmai adevărul obiectiv pe care-l încorporează40.

Dacă deosebirile, nu lipsite de interes, dintre autoritatea lucrului judecat şi

puterea lucrului judecat s-au dovedit a fi mai anevoioase şi posibil a fi conduse

numai până la un punct, dincolo de care identificarea celor două concepte nu

numai că nu este împiedicată, ci chiar justificată, în schimb, în încercarea de

delimitare a autorităţii sau puterii lucrului judecat de excepţia lucrului judecat ne

putem sprijini pe câteva criterii substanţiale.

Sub aspectul fondului, autoritatea lucrului judecat reprezintă o prezumţie

absolută a adevărului. Ea conferă pe planul dreptului procesual o excepţie

peremptorie – excepţia autorităţii lucrului judecat, ce poate fi invocată de părţi ori

chiar de instanţa de fond sau de recurs din oficiu – care împiedică o nouă judecată

asupra unei chestiuni definitiv soluţionate41. Pornind de aici, distincţiile dintre

cele două concepte pot fi construite pe următoarele criterii: prin natura lor –

autoritatea lucrului judecat este un mijloc de dovadă; excepţia de lucru judecat

este numai un mijloc procesual; prin funcţie – autoritatea de lucru judecat are o

funcţie pozitivă, constatările jurisdicţionale, investite cu valoarea unei prezumţii

legale de adevăr, fiind considerate adevărate; excepţia de lucru judecat are o

funcţie negativă, în sensul că ea împiedică reînnoirea unui litigiu soluţionat

anterior; prin domeniu – excepţia de lucru judecat operează strict între persoanele

prezente sau reprezentate în cele două litigii succesive.

Pentru existenţa autorităţii lucrului judecat, atât în materie civilă, cât şi în

materie penală, au fost stipulate câteva condiţii, ce trebuie îndeplinite cumulativ.

A. Să existe identitate de persoane adică, în cea de-a doua judecată – ori

chiar urmărire penală – să fie vorba de aceleaşi persoane, în sens fizic, în aceeaşi

calitate procesuală. Precizând că este vorba de aceleaşi persoane, “în sens fizic”, 40 I. DELEANU, V. MĂRGINEAN – Prezumţiile în drept ; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 198141 I. STOENESCU, G. PORUMB, Drept procesual civil român, E.D.P., Bucureşti, 1966

113

avem în vedere că, chiar în situaţia schimbării sau dobândirii unui alt nume,

identitatea de persoană se păstrează, dacă, bineînţeles, ea se înfăţişează în proces

în aceeaşi calitate procesuală. Nu este nevoie ca persoana să fie fiziceşte prezentă

în judecată, sau, mai larg spus, în proces, fiind suficient ca ea să fie juridiceşte

prezentă, adică să fi fost legal citată ori reprezentată. Câteva soluţii ale practicii

judecătoreşti, la care ne vom referi, au adâncit şi explicat condiţia identităţii de

persoane. Astfel, în materie civilă s-a decis că: nu există identitate de persoane

atunci când una din părţi a figurat într-un proces ca pârâtă, iar în alt proces ca

chemată în garanţie42; identitatea de persoane, cerută pentru existenţa puterii

lucrului judecat, înseamnă participarea în ambele procese a acelorasi persoane, ca

titulare ale drepturilor ce formează obiectul pricinii, excluzându-se astfel situaţia

ân care în care una din părţi a figurat în primul proces pentru altul şi nu în nume

propriu43; împrejurarea că într-un proces o parte a figurat ca reclamantă şi cealaltă

ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calităţi sunt inversate, nu este de natură să

justifice concluzia lipsei de identitate; faptul că partea nu a reusit să-şi

dovedească calitatea (de moştenitor) în primul proces, nu o îndrituieşte să

pornească alt proces, înfăţişând de această dată certificatul de moştenitor;

constatarea lipsei de calitate în acţiunea posesorie are putere de lucru judecat în

altă acţiune de restituire a fructelor; debitorii solidari pot invoca faţă de creditor

hotărârea avantajoasă obţinută de alt codebitor. Mai mult chiar, în ultimul timp s-

a decis că reclamantul căruia i s-a respins prima acţiune i se poate opune cu

succes puterea lucrului judecat de pârâtul din a două acţiune – altul decât cel din

primul proces, dacă acesta are aceeaşi situaţie juridică cu primul pârât. Soluţia îsi

găseşte explicaţia – cum temeinic s-a remarcat – în noua concepţie a procesului

civil, care este dominat de rolul activ al judecătorului, obligat să depună toate

eforturile – uneori chiar peste voinţa părţilor, ca în materie de probe – pentru

aflarea adevărului44. Alta este, desigur, situaţia pârâtului din al doilea proces –

42 Decizia colegiului civil al T.S., nr. 1091/1961, în I. MIHUŢĂ, A. LESVIODAX, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952 – 1969 , Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 197043 Decizia colegiului civil al T.S., nr. 37 / 1965, în “Culegere de decizii”, 196244 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1983

114

observau cu fineţe aceiaşi autori. Chiar dacă este legat de pârâtul din primul

proces prin raporturi de solidaritate sau datorită caracterului indivizibil al

obiectului litigiului, lui nu-i poate fi opusă prima hotărâre, deoarece nu a avut

putinţa să-şi facă apărarea45. Reclamantul nu are a se plânge, căci el a fost parte şi

s-a apărat în ambele procese.

În materie penală, identitatea de persoană este mai uşor de stabilit. Aceasta

pentru că, răspunderea penală operând in personam, trebuie să fie vorba de

aceeaşi persoană, în sens fizic, iar, pe de altă parte, calitatea procesuală nu poate

fi decât aceea de învinuit sau inculpat. Prin urmare, pentru existenţa identităţii de

perrsoană nu are relevanţă poziţia pe care o ocupă persoana în raport cu

săvârşirea infracţiunii (autor, coautor, complice etc.), întrucât schimbarea formei

de participaţie penală nu poate conduce decât la modificarea încadrării juridice a

faptei, iar nu a faptei însăşi, ceea ce nu afectează eficienţa lucrului judecat.

B. Să existe identitate de obiect. “Este lucru judecat – spune art.1201 Cod

civil – atunci când a doua cerere de judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe

aceeaşi cauză şi este între aceleasi părţi, făcută de ele, şi în contra lor în aceeaşi

calitate”. Art.10 Cod procedură penală, înşiruind autoritatea de lucru judecat

printre cauzele care determină inaptitudinea funcţională a acţiunii penale, cauzele

deci în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată,

precizează că există autoritate de lucru judecat atunci când cu privire la fapta care

face obiectul unei cauze penale şi la făptuitorul tras la răspundere penală s-a

pronunţat o hotărâre definitivă.

Obiectul şi cauza în materie procesual civilă realizează o unitate complexă,

desemnată prin raport juridic, a cărei identitate se cere pentru existenţa autorităţii

lucrului judecat. Prin obiect înţelegem însăşi pretenţia formulată prin cerere; prin

cauză înţelegem temeiul juridic al dreptului pretins, care nu trebuie confundat nici

cu scopul urmărit prin acţiune, nici cu motivele cererii sau mijloacele de

dovadă46.

45 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 198346 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1983

115

C. Să existe o hotărâre prin care să se rezolve fondul litigiului. Uneori, în

literatura de specialitate, aceasta condiţie este formulată fie în sensul că trebuie să

existe o hotărâre definitivă, fie o hotărâre susceptibilă de atac numai prin

exercitarea căilor extraordinare de atac, fie că hotărârea trebuie să fie definitiva şi

irevocabilă. Toate aceste atribute ale hotărârii credem, însă, că nu sunt esenţiale

pentru existenţa lucrului judecat. Astfel, pot exista hotărâri care, deşi nu sunt

definitive, se bucură de prezumţia autorităţii lucrului judecat, fie în întregimea

lor, fie şi unele din elementele lor constitutive47.

În materie civilă, când primul proces se găseşte în recurs, în al doilea

proces la judecătorie, nu mai operează litispendenţa, ci puterea lucrului judecat,

judecata urmând a fi suspendată până la soluţionarea recursului. Alteori,

hotărârile deşi sunt definitive, ele nu sunt irevocabile. Acesta e cazul, de

exemplu, al hotărârilor prin care se dispune obligarea la plată unei pensii de

întreţinere, cuantumul acesteia putând fi reevaluat periodic. În fine, chiar

hotărârile definitive şi irevocabile pot fi totuşi înlăturate prin căile extraordinare

de atac. Ceea ce apare însă pretutindeni drept condiţie esenţiala este faptul că prin

hotărâre să se rezolve fondul litigiului, deoarece numai astfel partea al cărei drept

a fost recunoscut se poate prevala de acesta într-o nouă judecată, iar instanţa nu

mai poate lua în discuţie existenţa dreptului48.

Ne-am referit tot timpul la hotărâri ale instanţelor judecătoreşti. Oare

autoritatea lucrului judecat este un atribut specific şi exclusiv numai acestei

categorii de acte jurisdicţionale? În prezent s-a conturat părerea unanimă şi deplin

motivată că toate deciziile adoptate în cadrul unei proceduri jurisdicţionale şi prin

care se soluţioneaza fondul unui litigiu se bucură de autoritatea lucrului judecat.

Practica a avut a se pronunţa în repetate rânduri asupra acestei probleme şi de

fiecare dată concluzia a fost aceeaşi; indiferent de care anume organ jurisdicţional

era vorba (comisii de judecată, organe arbitrare, colegiul de jurisdicţie al Curţii

Superioare de control financiar, Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de

Comerţ şi Industrie).47 I. DELEANU, V. MĂRGINEAN – Prezumţiile în drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 198148 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1983

116

Din cuprinsul hotărârii numai dispozitivul acesteia este înzestrat cu

autoritatea de lucru judecat, el sintetizând şi valorizând toate constatările

organului jurisdicţional. Prezumţia legală de adevăr aparţine nu numai

constatărilor principale şi exprese ale hotărârii, dar şi celor incidente şi implicite.

Principiul puterii de lucru judecat impiedică nu numai judecarea din nou a

unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi

părţi, ci şi contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile

recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre judecătorească

definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt

proces”. Ar rezulta, deci, că cele doua finalitaţi sunt cumulative, urmărindu-se

prevenirea atât a unei noi judecăţi, cât şi contrazicerile dintre două hotărâri.

Problema teoretică şi practică ce s-ar putea totuşi pune este aceea de a şti dacă

poate avea loc o nouă judecată în aceeaşi cauză, cu condiţia însă ca hotărârea

pronunţată să nu o contrazică pe prima.

S-ar părea, deci, că sub condiţia de a nu se ajunge la o a doua hotărâre ce ar

contrazice-o pe prima este posibilă o noua judecată în acelaşi raport juridic. Dar,

raţionând astfel, unii autori sunt de parere49 că am ajunge la infirmarea finalităţii

autorităţii lucrului judecat, de vreme ce calea unor noi judecăti în aceeaşi cauză ar

rămâne deschisă, fapt ce ar afecta considerabil stabilitatea ordinii de drept.

Dealtfel, n-am putea justifica prin nimic cea de-a doua judecată dacă, oricum, ea

nu poate conduce la o hotărâre care să o contrazică pe cea pronunţată în prima

judecată.

Aşa fiind, precizarea celei de-a doua funcţii a autorităţii lucrului judecat –

prevenirea pronunţării unor hotărâri contrazicătoare în aceeaşi cauză – este de

prisos, faţă de menţinerea primei funcţii – prevenirea unei noi judecăţi – din

moment ce, indiferent de rezultatul judecăţii, cea de-a doua hoătrâre este

neavenită faţă de prima, care se bucură de autoritatea lucrului judecat. Este şi

raţiunea pentru care, atunci când existenţa autorităţii lucrului judecat nu a fost

cunoscută sau invocată şi s-a pronunţat o nouă hotărâre definitivă, hotărârea

49 I. DELEANU, V. MĂRGINEAN – Prezumţiile în drept; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981

117

pronunţată ulterior va fi desfiinţată. în prezenţa a două grade de jurisdicţie şi a

unor organe jurisdicţionale de natură diferită, care este relaţia, sub aspectul

lucrului judecat între diversele hotărâri pronunţate sau pe cale a se pronunţa?

Mai întâi, relaţiile existente între acţiunile penale şi cele civile, ca şi între

hotărârile instanţelor de grade diferite. Când prejudiciul cauzat unei persoane a

fost determinat de săvârşirea unei fapte penale şi pentru acea faptă s-a pornit

proces penal, persoana vătămată poate opta între a se constitui parte civilă în

procesul penal sau a se judeca ulterior, aparte la instanţa civilă pentru paguba

pricinuită. Dacă persoana vătămată s-a adresat cu acţiunea sa la instanţa penală,

ea nu mai poate reveni apoi la instanţa civilă, potrivit principiului una via electa.

Optând pentru instanţa civilă procesul civil se suspendă până la soluţionarea

acţiunii penale. Dacă instanţa penală nu a soluţionat şi acţiunea civila ori nu a

soluţionat-o în întregime pentru toate capetele de cerere formulate, persoana

vătămată urmează a se adresa instanţei civile, după caz, pentru întreg sau numai

pentru capetele de cerere nesoluţionate de instanţa penală. Când acţiunea civilă

nu a fost alăturată celei penale, dar a fost introdusă la instanţa civilă, hotărârea

instanţei penale, rămasă definitivă, are autoritate de lucru judecat asupra judecăţii

civile în privinţa existenţei faptei imputate, persoanei care a săvârşit fapta şi

vinovăţia acesteia. De asemenea, în faţa instanţei civile rămân valabile măsurile

instanţei penale privitoare la restituirea lucrurilor, la desfiinţarea totală sau

parţială a înscrisurilor false, restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii,

măsurile asiguratorii privind reparaţiile civile50.

Dacă instanţa civilă s-a pronunţat înaintea punerii în mişcare a acţiunii

penale ori a reluării procesului penal după suspendare, hotărârea civilă are

autoritate de lucru judecat în procesul penal, privitor la latura civilă. Când

instanţa penală adoptă dispoziţii inconciliabile cu cele ale instanţei civile,

persoana care a fost obligată la operaţiuni civile sau cea căreia i s-au respins

pretenţiile civile prin hotărârea civilă poate cere revizuirea cauzei civile.


118

Hotărârea instanţei ierarhic superioară prin care se dispune casarea

hotărârii instanţei de fond, are autoritate de lucru judecat cu privire la elementele

procesului ce au fost soluţionate de către instanţa de recurs.

Întocmai ca în cadrul raporturilor ierarhice dintre hotărârile instanţelor

judecătoreşti, hotărârea instanţei judecătoreşti are autoritate de lucru judecat în

faţa comisiei de judecată în schimb, hotărârea comisiei de judecata nu are

autoritate de lucru judecat în faţa instanţei judecătoresti.

Efectele autorităţii lucrului judecat sunt diferite, după cum ele înzestrează o

hotărâre penală sau civilă. Hotărârea penală definitivă are efecte erga omnes. Prin

efect erga omnes se înţelege că hotărârea penală definitivă se impune prin

dispozitivul ei nu numai părţilor din proces, ci şi persoanelor şi organelor care nu

au luat parte la judecată dar care, fie pe cale penală, fie pe cale civilă, încearcă să

repună în discuţia organelor judiciare chestiunile definitiv rezolvate prin

hotărârea penală. Dimpotrivă, hotărârea civila definitivă are efecte numai inter

partes, adică numai faţă de părţile din proces, precum şi faţă de succesorii lor în

drepturi. Ea nu poate fi însă opusă terţilor care nu au luat parte la judecată: res

inter alios iudicata aliis nec nocere nec prodesse potest. Distincţia este doar de

principiu, întrucât există şi excepţii. De exemplu, produc efecte erga omnes

hotărârile în materie de stare civilă, în materie de interdicţie, divorţ, declararea

morţii prin hotărâre judecătorească etc51.

În rândul temelor discutate până aici cu privire la autoritatea lucrului

judecat, apreciem ca necesar să mai răspundem unei singure întrebări: partea în

favoarea căreia operează autoritatea lucrului judecat poate renunţa la beneficiul

acesteia şi să primească o nouă judecată? într-o decizie a secţiei civile a

Tribunalului Suprem, răspunzându-se la această întrebare, s-a spus: “La puterea

lucrului judecat, care este oricum în favoarea părţilor, se poate renunţa, fie prin

neinvocarea ei, fie prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti în termenul legal de

prescripţie a executării. De asemenea, renunţarea la puterea lucrului judecat poate

avea loc şi printr-o manifestare expresă de voinţă, întrucât nu există nici un motiv


119

care să o împiedice, o atare manifestare de voinţă putând fi atacată numai pentru

vicii de consimţământ”.

Aşadar, autoritatea lucrului judecat semnifică stabilirea adevărului obiectiv

în relaţia litigioasă ce a fost transpusă spre soluţionare unui organ jurisdicţional,

exprimată concis prin formula res iudicata pro veritate habetur. înfăţişându-se ca

prezumţie absolută înseamnă ca adevărul obiectiv adus la lumină de către organul

jurisdicţional nu mai poate fi ulterior înlăturată prin nici un mijloc, el fiind

statornicit irevocabil. Pe baza şi din perspectiva concepţiei materialist-dialectice

pe care o profesăm, poate fi oare vorba de stabilirea unui adevăr obiectiv de o

asemenea valoare şi cu un caracter atât de ferm? Pentru a tinde la un asemenea

scop, cadrul instituţional instituit spre descoperirea adevărului nu numai că nu

trebuie să cunoască nici un fel de victime, dar el trebuie chiar să stimuleze, să

dinamizeze aflarea adevărului.

Principiul aflării adevărului obiectiv îşi găseşte, în legislaţia noastră civilă

şi penală consacrare explicită: judecătorii sunt obligaţi spune art.130 alin.2 Cod

procedură civilă “să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a descoperi

adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor”; “în desfăşurarea

procesului penal – spune art.3 Cod procedură penală – trebuie să se asigure

aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei precum şi cu privire

la persoana făptuitorului”.

Prescris ca regulă fundamentală a procesului nostru judiciar, garantat şi

stimulat prin ambianţa şi interdependenţa celorlalte principii, principiul aflării

adevărului obiectiv are toate perspectivele realizării lui. Temeiul şi sursa decisivă

a validarii acestui principiu în viaţă le constituie dialectica materialistă, care nu

numai că postulează posibilitatea aflării adevărului, dar şi oferă căile spre a

ajunge la cunoaşterea lui. Există însă un adevăr obiectiv, absolut şi avem

mijloacele spre a ajunge la el52?

Adevărul obiectiv, cu pretenţii de adevăr absolut, poate fi cunoscut.

“Punctul de vedere al vieţii, al practicii” este punctul de vedere prim şi


120

fundamental al teoriei cunoaşterii. Pornind de la realităţile vieţii şi reîntorcându-

ne la ele, adevărul căutat se lasă în cele din urmă descoperit. Dar adevarul odată

descoperit, nu trebuie considerat ca un dat imuabil53.

Înseamnă oare aceasta că trebuie să ne refuzăm categoria de adevăr

absolut? Teoria adevărului nu a îndemnat niciodată la o asemenea oponenţă. în

limitele de cunoaştere date, la un anume nivel şi la un anume timp, în anumite

condiţii şi în textura anumitelor împrejurări, adevărul decoperit poate fi infăţişat

ca adevăr absolut. Teoria absolutului şi relativului respectă atât caracterul

cumulativ al adevărului, cât şi caracterul său imperfect şi revizuibil. în spaţiul

unor asemenea înţelegeri putem vorbi de caracterul cumulativ al adevărului, cât şi

de caracterul său imperfect şi revizuibil. Dintr-o asemenea perspectivă putem deci

vorbi şi de caracterul absolut al adevărului stabilit de instanţă54.

Categoria de adevăr fiind însă o categorie deschisă, este oare firesc şi

legitim ca, prin forţa puterii lucrului judecat, adevărul odata stabilit să fie

definitiv, irevocabil impus? S-ar părea că nu. Ca toate celelalte adevăruri şi cel

stabilit de către instanţă ar trebui să fie supus unor permanente reevaluări. în

câmpul relaţiilor juridice, consolidate în conţinut de către instanţe prin verdictul

lor, acest lucru este posibil. Mai corect spus, acest lucru nu este posibil în aceleaşi

condiţii ca şi în alte domenii. cerinţa valorizării în cele din urmă a drepturilor

subiective, corelată cu aceea a stimulării şi garantării îndeplinirii obligaţiilor

subiective, pe fondul unei ordini juridice stabile la care trebuie să aspirăm,

reclamă tranşarea, la un anumit nivel, cu caracter definitiv, a punctelor divergente

existente între purtătorii acelor drepturi şi obligaţii55. Adevărul stabilit de instanţă

este un adevăr absolut, la nivelul, în limitele şi în condiţiile ce caracterizează

procesul cunoaşterii la un moment dat. în acelaşi timp, credincios concepţiei care

îi stă la bază aceea a teoriei adevărului, dreptul nu refuză hotărât posibilitatea

reconsiderării adevărului găsit şi consacrat prin mijloacele sale, oferind şi căile ce

ar putea conduce la o atare reconsiderare. Existenţa a două grade de jurisdicţie

53 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 198354 I. DELEANU, V. MĂRGINEAN – Prezumţiile în drept; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 198155 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1983

121

pentru a permite celui ce consideră soluţia instanţei de la primul nivel ca nelegală

ori netemeinică să se judece la instanţa superioară, suplimentată prin

recunoaşterea unor căi extraordinare de atac, lasă deschisă, în anumite limite şi în

anumite condiţii, posibilitatea reevaluării adevărului ce stă la baza unei decizii

înzestrate chiar cu prezumţia absolută de autoritate. Uneori, cum am văzut pentru

ipoteza când două sau mai multe acte alcătuiesc o singură infracţiune, unul din

elementele substanţiale ale dispozitivului – pedeapsa – poate fi reconsiderat, chiar

fără a se exercita vreuna din căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti ce a

intrat în puterea lucrului judecat. Este motivul pentru care se consideră justificată

trecerea prezumţiei autorităţii lucrului judecat şi, respectiv, a puterii lucrului

judecat din categoria prezumţiilor absolute în categoria intermediară a acelor

prezumţii ce pot fi totuşi înlăturate în anumite condiţii şi limite.

122

BIBLIOGRAFIE

1. A. IONAŞCU Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969

2. V. M. CIOBANU Tratat de drept procesual civil, Ed. Naţional, Bucureşti 1997

3. IOAN LEŞ Tratat de drept procesual civil, Ed. Allbeck, Bucureşti 2001

4. E. MIHULEAC Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei,Bucureşti 1970

5. I. STOENESCU, Tratat de drept procesual civil. Teoria generală,S. ZILBERSTEIN

6. A. IONAŞCU Examen al practicii judiciare cu privire la admisibilitatea probei cu martori, R.R.D. nr. 4/1968

7. C. CIOCOIU, Esenţa juridică şi valoarea probantă a mărturisirii,V. NISTOR L.P. nr. 4/1960

8. Gr. PORUMB Problema indivizibilităţii mărturisirii, J.N. nr. 1/1956

9. E. MIHULEAC Expertiza tehnică în lumina noilor reglementări juridice, S.C.J. nr. 4/1971

10. I. OROVEANU Cerinţe actuale privind reglementarea expertizei,S.C.J. nr. 2/1977

11. A. SITARU Cercetarea la faţa locului în dreptul procesual civil, L.P. nr. 1/1958

12. I. DELEANU, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1981 V. MĂRGINEANU

13. ROSETTI-BĂLĂNESCU, Drept civil român. Studiu de doctrină şi de jurisprudenţă,

Al. BĂICOIANU

14. Şt. CĂRPENARU Drept comercial român,

Reguli Comune Privind Admisibilitatea Administrarea Si Aprecierea Probelor

Documents

Transcript of Reguli Comune Privind Admisibilitatea Administrarea Si Aprecierea Probelor