Cursuri dialectologie

Graiurile de tip bănăţean

Unitate de învăţare Nr. 6

GRAIURILE DE TIP BĂNĂŢEAN

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6.............................................................................. 000

6.1 Istoricul cercetării. Răspândire. Microarii.................................................................

6.2 Particularităţi.............................................................................................................

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6...............................................................

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare........................................................

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6.............................................................................

Dialectologie română


OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 6

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 6 sunt: să localizeze aria graiurilor de acest tip; să redea istoricul cercetării acestui tip de graiuri; să descrie microariile dialectale constitutive; să cunoască trăsăturile fonetice, morfosintactice şi lexico – semantice specifice acesor graiuri.

6.1 Istoricul cercetării. Răspândire. Microarii

Istoricul cercetării

Răspândire

Aceste graiuri sunt cunoscute şi sub numele de dialectul bănăţean, în terminologia lui Gustav Weigand şi de subdialectul bănăţean, în terminologia şcolii clujene, acesta din urmă fiind folosit în prezent şi de alţi cercetători. Ele au trezit interesul lingviştilor încă de timpuriu, fiind primele graiuri româneşti cercetate. Primele date despre graiurile vorbite în Banat le găsim în Palia de la Orăştie (1582), care are la bază graiuri bănăţene de est, şi în Anonymus Caransebesiensis (aprox. 1670), un dicţionar român – latin care inserează 5.000 de cuvinte, multe dintre acestea cu arie de circulaţie în Banat şi în Ţara Haţegului.

Privite în perspectivă sincronică, graiurile bănăţene vorbite pe teritoriul patriei noastre par mult mai compacte decât celelalte graiuri dacoromâne. Cu totul deosebit, graniţa geografică a Banatului coincide, cu mici excepţii, cu graniţa lingvistică. Aceasta se explică prin relativa dezvoltare independentă a Banatului, până la unirea tuturor provinciilor româneşti, perioadă îndelungată, în care Banatul a fost provincie a Imperiului habsburgic şi a Imperiului austro – ungar. Faptul că în Banat viaţa spirituală a fost foarte puternică, manifestându-se chiar tendinţa de a se dezvolta o literatură în vorbire dialectală, influenţată de limba capitalei provinciei, care a favorizat crearea unui fel de „intergrai bănăţean”, a contribuit la generalizarea unor particularităţi, cele mai tipic bănăţene, graiurile fiind permanent îndreptate cu faţa spre Timişoara, unul dintre cele mai elevate oraşe habsburgice încă de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Cu toate acestea, chiar în perspectivă sincronică, izoglosele bănăţene se strecoară prin trecătoarea Băuţari în sud – vestul Transilvaniei, cuprinzând zona de contact cu Ţara Haţegului; numeroase alte izoglose trec Munţii Mehedinţiului în Oltenia, cuprinzând o arie în nordul Mehedinţiului şi nord – vestul Gorjului, cu centrul de greutate pe valea superioară a Cernei. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, când Oltenia este alipită integral la Ţara Românească, şi când, treptat, Ţara Haţegului începe să graviteze din punct de vedere material şi cultural spre centrele transilvănene mai nordice, un teritoriu mai întins din nordul Olteniei şi, integral, Ţara Haţegului aparţineau unei formaţiuni administrativ – politice numită Banatul de Severin, care a favorizat contactul lingvistic dintre graiurile vorbite pe teritoriul acestei formaţiuni1.



Microarii

Graiuri bănăţene se vorbesc şi pe teritoriul Iugoslaviei, în provincia Voievodina, numită şi Banatul sârbesc. Acest teritoriu, până la Pacea de la Versailles (1919) şi Trianon (1920), a avut strânse legături cu Banatul românesc, ambele aparţinând, în trecut, Imperiului habsburgic şi, apoi, Imperiului austro – ungar.

Configuraţia ariei bănăţene este dată de graiurile vorbite în Banatul românesc. Rămase izolate, graiurile din Voievodina au căpătat o notă aparte, prezentând, pe de o parte, un caracter mai conservator, pe de altă parte, o influenţă mai mare a graiurilor sârbeşti, aşa cum reiese din cercetările lui Radu Flora2.

Pe marea arie bănăţeană românească distingem patru microarii cu particularităţi proprii puţine, dar relevante:1. microaria graiurilor de sud – vest de pe Valea Caraşului şi de pe Valea Almăjului (cu unele deosebiri chiar între ele), care prezintă următoarele fenomene:- ă în poziţie finală, după labiale (dar şi după alte consoane) se pronunţă ca ę: cásę, pęmînt, kęlętór etc.;-u final plenison în cuvinte ca: ókiu, múşkiu, viékiu, etc. care pledează pentru păstrarea mai îndelungată a grupului consonantic muiat cl’, devenit k’, ki după amuţirea lui u final;- un foarte evident aspect verbal: cu ajutorul prefixului pro - (în unele graiuri bănăţene pre -) se redă ideea de repetare a acţiunii (de exemplu: răkíiě profríptę „fiartă a doua oară”), iar cu ajutorul prefixului do – se redă încheierea acţiunii (de exemplu: am docul’és miárăl’ĕ ’’am terminat de cules merele”). Această particularitate a iradiat, în mod inegal, în întreg Banatul. Ea se datoreşte, ca şi prima particularitate, influenţei sârbo – croate, prin intermediul graiurilor caraşovenilor în contact, şi ambele sunt independente de dezvoltările asemănătoare din istro – română, care le – a preluat în contact direct cu graiurile sârbo – croate3.

2. microaria graiurilor din jurul Lugojului, în care vocala î se pronunţă foarte apropiat de vocala i, prin urmare, un sunet între î şi i, notată de obicei î: rîd, sîn, urît etc.;

3. microaria graiurilor din nord – vestul Banatului, din jurul localităţilor Lipova şi Radna, în care ki şi gi au devenit ć şi đ, având acelaşi tratament cu al dentalelor oclusive t, d urmate de i: ćéiĕ, uréćĕ, đáră, đáţă etc.;

4. graiurile centrale din jurul Timişoarei, puternic influenţate de vorbirea marelui centru industrial şi cultural, mai puţin unitare, tocmai din această cauză, în comparaţie cu celelalte microarii.

1 M. Petrişor, Graiuri mixte, p. 12 ; idem, Graiurile insulare, p. 14 şi urm..2 Radu Flora, Rumunski banatski govoriu svetlu lingvističke geografije, Beograd, 1971.3 M. Petrişor, Graiul de la Ciudanoviţa; P. Neiescu, O arie arhaică în subdialectul bănăţean, în CL, 20. 2, pp.187-191.



În sfârşit, pe teritoriul graiurilor de tip bănăţean găsim numeroase insule dialectale:

a) graiurile bufenilor, care sunt graiuri olteneşti de nord – vest4;b) graiurile „în s ” şi „în z ” , numite astfel chiar de Gustav Weigand, care le descrie cu multe amănunte în lucrarea sa Der banater Dialekt, ce e drept, după ce le consemnase Enea Hodoş5. Aceste graiuri sunt răspândite în sudul Banatului, în nord – vestul extrem al Olteniei şi, mai puţin, în Ţara Haţegului. În aceste graiuri, care poartă pecetea graiurilor bănăţene, particularitatea cea mai frapantă este pronunţarea lui ş ca s şi a lui j ca z: cocósu rósu, cozóc. Acest fenomen este cunoscut şi de dialectul istro – român, cu care graiurile din sud – vestul teritoriului daco – român prezintă şi alte afinităţi. Pentru originea independentă a acestui fenomen în cele două arii diferite pledează Mircea Borcilă6;

c) graiurile în å (a rotunjit), numite astfel de G. Weigand, răspândite în aceeaşi arie cu graiurile discutate la punctul b), care nu ţin seama de actualele graniţe ale provinciilor istorice româneşti, prezintă pronunţarea ca a rotunjit sau chiar ca un diftong o a a lui a accentuat: cåsă, cåpră, cål, etc. Fenomenul este general în istroromână. El apare dialectal în limba albaneză şi a fost una din particularităţile importante ale limbii dalmate. Bibliografia acestei foarte interesante probleme este cuprinzătoare7.

Test de autoevaluare 6.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Unde se vorbesc aceste graiuri?

2. Indicaţi principalele microarii bănăţene?

4 M Petrişor, lucrările citate. Vezi, în special Graiurile insulare, concepută ca o monografie a graiurilor bufenilor din Banat;5 Enea Hodoş, Poezii poporale din Banat, Caransebeş, 1892 (în Introducere) şi Cântece bănăţene. Cu un răspuns domnului dr. G.Weigand, Caransebeş, 1898.6 Mircea Borcilă, Un fenomen fonetic dialectal: rostirea lui ş ca s şi a lui j ca z în graiurile dacoromâne. Vechimea şi originea fenomenului, în „Studia Universitatis Babeş – Bolyai”. Series Philologia , fasc. 2, 1965, Cluj, p. 115 şi urm. 7 Reţinem, selectiv, în afară de cartea lui G. Weigand, citată: Ov. Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti 1915; M. C. Gregorian, op. cit.; idem, Graiul din Clopotiva, în „Grai şi suflet”, an VII, Bucureşti, 1937; M. Petrişor, Graiul din nord – vestul Olteniei, în „Şcoala Mehedinţului”, Drobeta – Turnu Severin, 1981, nr. 6 – 7, p. 195 şi urm. Pentru spaţiul balcanic, în special pentru limbile dalmată (disparută) şi albaneză, vezi Carlo Tagliavini, Le terre albanese redente;



3. Ce insule dialectale bănăţene cunoaşteţi?

Răspunsul la test se găseşte la pagina .

6.2 Particularităţi

Fonetică

Particularităţile dialectale bănăţene au fost schiţate pentru prima dată de Émile Picot8 şi au fost completate cu timpul de Enea Hodoş9, G. Weigand10, Emil Petrovici11, Romulus Todoran12, Ion Coteanu13, ş.a. Unele dintre aceste particularităţi sunt prezente şi în alte graiuri transcarpatice sau chiar în graiurile din Oltenia, ele opunându-se net, de fapt, graiurilor munteneşti propriu – zise (vom atrage atenţia la locul potrivit); altele sunt răspândite numai în Banat14.

Particularităţi fonetice

Arhaisme- n + i se păstrează ca n’ (la fel ca în străromână). Această particularitate este cunoscută astăzi numai de dialectele româneşti sud – dunărene: călcîn’, căpătrîn’, cun’, (tu) spun’, răţón’ (sufixul -on’ < lat. -óneus), etc. În celelalte graiuri daco – române, acesta nu apare nici insular.

- grupul consonantic mn – este conservat în cuvântul scamn ( < lat. scamnum). Această conservare o mai întâlnim în domeniul sud – dunărean numai în dialectul aromân;

- ¸, fază intermediară provenind din d + i în cuvintele moştenite din latină, generală în perioada străromână, pereche sonoră a lui ţ. Această fază intermediară a dispărut în cea mai mare parte a dialectului dacoromân, fiind conservată de graiurile maramureşene şi, în insule foarte întinse, de graiurile moldoveneşti, mai ales de cele nordice.

- sunt conservate fonetismele îmblu, îmflu, împlu, întru ’’intru” din latineştile ambulo, inflo, implo, intro, ca şi în alte graiuri transcarpatice

8 M. Petrişor, Din istoricul cercetărilor asupra dialectului bănăţean, în „Scrisul bănăţean”, 14.5, pp. 71 – 75.9 Enea Hodoş, ibidem.10 Gustav Weigand, ibidem.11 Emil Petrovici, Repartiţia graiurilor daco – române pe baza ALR, în “Limba română”, III (1954), nr. 5, pp. 5 – 17.12 Romulus Todoran, Cu privire la repartiţia graiurilor daco – române, pp. 38 – 50; Noi particularităţi ale subdialectelor daco – române, în „Cercetări de lingvistică” (Cluj), an. VI (1961), nr. 1, pp. 43 – 73.13 Ion Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961, passim.14 M. Petrişor, Structura dialectală a Olteniei, p. 19; Graiurile insulare daco – române, p 26, passim.



şi moldoveneşti, precum şi fonetismele cîn’ĕ, mîn’ĕ, pîn’ĕ etc.

Inovaţi- africatele ĉ – ĝ au devenit fricative foarte muiate ś – ź: śer, śinś, źer, sînźĕ, etc. Aceste fricative foarte muiate nu s-au confundat cu fricativele străromâne ş – j (ultima apărută mai târziu, iniţial prin intermediul cuvintelor intrate din vechea slavă). Ca şi în alte graiuri transcarpatice şi moldoveneşti în care africatele au devenit fricative muiate, fonemele ş – j au devenit ’’dure”, probabil şi pentru ca să se deosebească de variantele fricative ale africatelor primare.

- dentalele oclusive t, d, urmate de i sau chiar de i silabic şi e au evoluat la africate foarte muiate: ć, đ, fenomen care apare şi în dialectul istro – român: fráćĕ, lápćĕ, múlćĕ, báđĕ, cáđĕ, únđĕ etc. Din punctul de vedere al cronologiei relative, evoluţia dentalelor palatalizate la africate este posterioară evoluţiei africatelor la fricative. Fazele t’, d’ din graiurile din nord – vestul Olteniei cu care graiurile bănăţene au făcut în trecut arie comună au fost mai întâi generale şi în Banat, iar actualele reflexe bănăţene pot fi urmarea influenţei graiurilor sârbeşti în contact. Africatele ć, đ sunt variante poziţionale ale fonemelor t, d, în condiţie de palatalizare.

În contactul lingvistic dintre populaţia românească şi sârbească din Banat, sârbii bilingvi au introdus în graiurile bănăţene aceste sunete, preluate apoi şi de populaţia de limbă română, tot astfel cum în graiurile din Transilvania pronunţarea puternic palatalizată a dentalelor, t’ – d’ şi chiar t’’ – d’’, a fost introdusă de ungurii vorbitori de limbă română. Maniera de pronunţare sârbească şi ungurească a fost posibilă numai pentru că oclusivele dentale urmate de i erau uşor palatalizate, aşa cum o dovedesc graiurile din nordul Olteniei, care reconstituie situaţia din graiurile transcarpatice de la începutul secolului al XVI-lea. Nu este vorba deci de un împrumut sârbesc sau maghiar preluat de vorbitorii limbii române, ci acesta este adus de vorbitorii altor limbii în contact, în procesul de adaptare a limbii române la baza lor de articulare.

- sonantele n, l urmate de i, de i silabic, de e silabic sau de i şoptit final devin foarte muiate: ń, l’ (iniţial nv, lv, ca în nord – vestul Olteniei): íńimă, ńégru, víńĕ, corń (pluralul lui corn); l’emn, l`ímbă, l’emńĕ, bol’ (pluralul lui boală), etc. Conform unei tendinţe mai generale apărute de timpuriu în graiurile transcarpatice, în graiurile moldoveneşti şi în graiurile din nordul, dar şi din vestul Olteniei, e (probabil iniţial accentuat şi apoi şi neaccentuat) s-a diftongat la ie, fenomen care urmează la mare distanţă de timp diftongării romanice a lui ĕ latin devenit ę şi apoi ie. Unele graiuri au diftongat chiar şi pe i silabic, mai ales accentuat, devenit ii. În această diftongare rezidă fenomenul de palatalizare a dentalelor oclusive şi a sonantelor. În aria muntenească propriu – zisă şi în Oltenia de răsărit, unde această tendinţă este absentă, nu se întâlnesc cazuri de palatalizare a consoanelor dentale. Prezenţa fenomenului în mai multe graiuri transcarpatice are numai punct de



Morfologie

plecare comun, iar realizările sunt independente;

- ca în majoritatea graiurilor daco – române care se opun împreună graiurilor din Muntenia propriu – zisă, consoanele ţ, ¸ , s, z, ş, j sunt „dure”. După aceste consoane, trecerile e > ă, i > î au consecinţe în inventarul vocalelor şi chiar pe plan morfologic (întreaga problemă va fi tratată la descrierea graiurilor de tip muntenesc, pentru a scoate în evidenţă deosebirile dintre graiurile din Oltenia şi graiurile din Muntenia; într-o oarecare măsură, problema va fi discutată şi în capitolul ’’Structura dialectală a Transilvaniei”). Regim ’’dur” au şi grupurile consonantice, ca în multe alte graiuri ’’nemunteneşti”: crăţ, sta, ’’stea”, strîc, strîg, etc.;

- consoanele oclusive palatale ќ–ģ şi-au pierdut caracterul palatal, pronunţându-se velar: kem, kiar, gem, giárã. Acest fenomen este o inovaţie în Banat, căci la baza fonetismelor din nord – estul Banatului ćem, ćar, đem, đáră, stau totuşi oclusivele palatale, aşa cum am arătat mai sus;

- sunt numeroase evoluţii fonetice comune cu graiurile transcarpatice: reducerea diftongului ea la ę (mai exact ię) accentuat: fięće, mięrźĕ, vięrđĕ, vorbię, etc., dar (să) miárgă, (să) triácă, precum şi reducerea diftongului oa la c: pcćĕ, pcrtă, etc. Ca în graiurile din sud – vestul Transilvaniei şi, insular, din nordul Olteniei, apare în graiurile sudice şi estice din Banat un h aspirat în hála, háia, sau chiar ahála, aháia, etc. Cât priveşte prepoziţiile de, din, pe, şi sufixul des -, ele fac două arii diferite pe teritoriul graiurilor bănăţene: graiurile de pe Valea Almăjului şi din jurul Caransebeşului au fonetismele đe (đẹ, đį), đin, pie (pie, pi), đes-, spre deosebire de restul graiurilor bănăţene, unde se întâlnesc: dă, dîn, pră, dăs- ca o particularitate fonetică prin absenţă, graiurile bănăţene nu cunosc palatalizarea labialelor.

Particularităţi morfologice

- Datorită caracterului ’’dur” al unor consoane, dar şi în alte condiţii, substantivele feminine tind să formeze pluralul în – i şoptit, uneori absorbit de timbrul consoanei: cásă / căş, (sau, fără alternanţă consonantică, cásă / căs); lupcă / lupiś; găzdńĕ / găzdóń, etc.

Din motivul amintit mai sus, ca în majoritatea graiurilor transcarpatice şi a graiurilor din nord – vestul Olteniei, apar forme noi de plural, neîntâlnite în graiurile munteneşti: ráţă / răţă, mustáţă / mustăţă, etc.;

- articolul genitival este invariabil, ca în toate graiurile transcarpatice şi moldoveneşti: a mie, a mię, a miei, mięl’ĕ;

- indicativul prezent al verbului a fi se conjugă după o regulă tipică graiurilor bănăţene: (eu) mi – s, (tu) ieşć, (el) îi, (noi) ni – s, (voi) vi – s, (iei) îs. Pe valea Almăjului: (noi) ní - săm, (voi) ví - săţ, sub presiunea



Sintaxă

sistemului conjugării15.

- o bună parte din verbe se formează fără sufixele – ez, - esc: (eu) lúcru, (tu) lúcri, (el) lúcră, (eu) suc, (tu) suś, (el) súśĕ, (ei) suc. Fenomenul apare şi în jumătatea de sud a Transilvaniei şi în jumătatea de nord a Olteniei;

- sub presiunea sistemului verbelor regulate, s-au refăcut paradigmele verbelor mîŋcá: mînc, mînś, mîŋcă, mîŋcắm, mîŋcáţ, mîŋcă sau vinde: vind, vin¸ vínđe, vińđem, vinđéţ, vínd, cu participiul vindút şi gerunziul vín¸ îńd;

- perfectul compus prezintă opoziţia pers. a III-a sing. / pers. a III-a pl.: o (fost), or (fost) sau chiar a (fost) / ar (fost);

- tendinţa de îndepărtare a persoanei a III-a plural de persoana a III-a singular a generat o formă nouă de persoana a III-a plural la imperfectul indicativului, preluată şi de limba literară: (ei) cântáu, (ei) vieńáu etc., al cărui punct de plecare trebuie să fi fost opoziţia formelor perfectului compus. Acest prototip coboară cu mult în timp, mai înainte ca au să fi devenit o. Datorită acestei tendinţe de îndepărtare a persoanei a III-a plural de persoana a III-a singular au apărut forme noi ale persoanei a III-a plural la prezentul indicativului verbelor de conjugarea I şi de conjugarea a IV-a în î: (ei) zbor, (ei) omor, (ei) cobor, etc.;

- perfectul simplu, viu în graiurile bănăţene şi cu acelaşi sens gramatical cu perfectul compus, păstrează formele sigmatice, supuse, însă, tendinţei de încadrare în flexiunea tipic daco – română: (eu) rupşắi, (eu) plînşăi, etc.;

- la conjunctivul trecut, verbul auxiliar se flexionează, creând confuzie (numai la singular) cu formele de la prezentul diatezei pasive: (eu) să fiu făcút, (tu) să fii făcút, (el) să fíiĕ făcút, (noi) să fim făcút, etc.;

- în graiurile vestice, auxiliarul condiţionalului optativ este asemănător cu cel din dialectul istro – român: ręş, ręi , rę, ręm, ręţ16;

- imperativul negativ nu báćerieţ!, nu vorbírieţ!, larg răspândit, este cunoscut şi de graiurile transcarpatice şi olteneşti (fenomenul nu se rezumă numai la jumătatea nordică, deoarece se aude şi în partea de sud a acestei provincii).

Particularităţi sintactice

Cea mai evidentă particularitate sintactică a graiurilor bănăţene este dezvoltarea flexiunii analitice a substantivului în dauna flexiunii

15

? M. Petrişor, Graiul de la Ciudanoviţa, pp. 84 – 85.16 Idem, ibidem.



Lexic

sintetice: piśuóru la uáiĕ, piśuóru đe la uáiĕ, piśuóru lu uáiĕ etc. Această tendinţă se manifestă şi în celelalte graiuri transcarpatice, dar posibilităţile graiurilor bănăţene sunt mult mai numeroase.

- ca în unele graiuri moldoveneşti, se repetă pronumele personal, la formele neaccentuate: l-am vă¸útu-l şi chiar ţi-am spúsu-ţ.

- cât priveşte tendinţa de folosire a aspectului verbal, ea nu este generală, ci are centrul de greutate în graiurile din sud – vest, deşi sporadic îl întâlnim şi în graiurile estice, având mai mult un înţeles lexical decât gramatical.

Particularităţi lexicale17

ALR şi numeroasele glosare dialectale întregesc lista cuvintelor inserate de Emil Petrovici şi Romulus Todoran în lucrările lor privind structura dialectală a Banatului. Sunt considerate bănăţene următoarele cuvinte: birt ‚’’cârciumă”, baş „chiar”, burghie ’’sfredel”, căsap ’’măcelar”, cotăriţă ‚’’coş”, cucuru¸’’porumb”, đivan ‚’’sfat, taifas”, farbă ‚’’vopsea”, foale ‚’’burtă”, ghijă ‚’’foi de porumb”, golumb ’’porumbel”, hoare ‚’’păsări de curte”, imală ’’noroi”, iorgan ‚’’plapumă”, iorgovan ‚’’liliac”, lăută ‚’’vioară”, lulă ’’lulea”, mereu (mereuţ) ‚’’încet”, morminţ ‚’’cimitir”, nea ’’zăpadă”, piparcă ’’ardei”, pişcura ’’ciupi”, pîrci ’’loc rămas nearat în urma plugului”, răchie ’’ţuică”, răipielţ ’’chibrit”, rîşcîi ’’scormoni”, spăhie ’’boier”, şăgârt ’’ucenic”, şcătulă ’’cutie”, şnaidăr ’’croitor”, tinc ’’cioc”, tişlăr ’’tâmplar”, ţâmp ’’picior fript de pasăre”, uică ’’unchi”, etc.

Între acestea, cucuru¸ şi nea sunt cunoscute şi în Ardeal.

Remarcăm mai multe straturi de cuvinte:- conservate din limba latină: foale, hoare, im, de la care s-a format prin derivare imală;- cuvinte intrate din limbile în contact:- limba sârbă: birt, baş, căsap, divan, golumb, spăhie, săgârt, uică, etc. (unele sunt cuvinte turceşti intrate prin fileră sârbească);- limba maghiară: piparcă, ţâmp;- limba şvabilor: farbă, răipielţ, scătulă etc.

Cum însă multe cuvinte împrumutate circulă în lexicul acestor graiuri de origini diferite, unele dintre acestea au putut intra în graiurile bănăţene româneşti prin filiere multiple, ci nu direct.

Test de autoevaluare 6.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Arătaţi câte patru trăsături specifice acestor graiuri din fiecare compartiment al limbii?

17 Cuvintele vor fi date în transcriere fonetică numai dacă situaţia o impune.



2. Aţi reţinut zece cuvinte bănăţene? Dacă nu, acum este momentul! Le puteţi scrie în continuare, din memorie.


În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 6.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 6 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare Nr. 6.

1. În ce microarie?2. Cum se formează condiţionalul în unele graiuri bănăţene?3. Care este tratamentul africatelor şi al dentalelor urmate de iot?4. Ce înseamnă paor, golumb, goşti, lulă, rugă, fruştiuc?

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6



1. Atlasul lingvistic român; Noul atlas lingvistic român pe regiuni: Banat; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Sinteză.2. Caragiu – Marioţeanu Matilda, Todoran Romulus, Ionescu – Ruxăndoiu Liliana, Rusu Valeriu, Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977, pp. 145 – 151.3. Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984, Subdialectul bănăţean.


Graiurile de tip moldovenesc


GRAIURILE DE TIP MOLDOVENESC

Cuprins Pagina


7.1 Istoricul cercetării. Răspândie. Microarii..................................................................








Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 7 sunt: să localizeze aria graiurilor de acest tip; să redea istoricul cercetării acestui tip de graiuri; să descrie microariile dialectale constitutive; să cunoască trăsăturile fonetice, morfosintactice şi lexico-semantice specifice acesor graiuri.



Răspândire

Cel mai complet studiu asupra graiurilor moldoveneşti aparţine lui G. Weigand, Die Dialekte der Moldova und Dobrudscha, publicat în anuarul său de la Leipzig pe anul 190218. În această lucrare, romanistul german stabileşte pentru prima dată cele mai importante particularităţi, toate din domeniul foneticii, ale ’’dialectului” moldovean, pe care le-a ilustrat apoi pe harta 65 a atlasului său. G. Weigand descrie o arie moldovenească foarte întinsă, care cuprinde, în afara provinciei propriu – zise, o bună parte din nord – estul, centrul şi sud – estul Transilvaniei. Delimitarea şi particularităţile propuse de romanistul german au fost în cea mai bună parte acceptate de lingviştii români care s-au ocupat de structura dialectală a dacoromânei. Pentru completarea istoricului cercetărilor asupra graiurilor moldoveneşti trebuie să ţinem seama de contribuţiile lui Ion Diaconu19 şi ale lui Iorgu Iordan20.

După părerea noastră, graiurile moldoveneşti propriu – zise se vorbesc numai în Moldova şi într-o arie compactă din Basarabia şi Bucovina cedate. Partea de nord – vest, împreună cu graiurile ardeleneşti de nord – est şi centrale constituie o arie de tranziţie. Această arie este brăzdată de fenomene fonetice purtând amprenta ambelor tipuri de graiuri: trecerea africatelor ĉ – ĝ la fricativele ŝ - n (în ŝer, fáŝẹ, ŝinŝ, ner, sînzẹ, ninzíiẹ, etc.) s-a deplasat dinspre Moldova spre Transilvania învecinată, în timp ce palatalizarea dentalelor t, d (frát’e, lápt’e, cád’e, únd’e) a avut un sens invers. Ambele fenomene sunt târzii şi au avut un mobil natural, care se poate regăsi în majoritatea graiurilor în contact. Pentru raporturile lingvistice dintre cele două arii, mai interesantă pare să fie izofona palatalizării labiodentalelor f, v urmate de i – ŝ - n: (ŝer ’’fier”, ŝerb ’’fierb”, ŝir ’’fir”, ner ,’’vier”, niţắl ’’viţel”). Judecând după faptul că în jumătatea de sud a Moldovei fi, vi au reflexele h’i, ýi (de ex., h’er, h’erb, h’ir, ýier, ýiţắl), altele decât în jumătatea de nord, că în aria transilvăneană luată în discuţie fenomenul este atestat mai de timpuriu decât în Moldova (vezi textele manuscrise rotacizante ori Scrisorile de la Bistriţa) şi că numai aceste faze au putut preceda stadiile maramureşene si, zi (din ser, serb, sir, zer, ziţắl, etc.), optăm

18 G. Weigand, Die Dialekte der Bukovina und Bessarabiens, în „Jahresbericht des Institut für rumänische Sprache”, an IX (1902), pp. 138-236.19 Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei. Etnologie. Folklor. Dialect, I – II, Bucureşti, 1969.20 Iorgu Iordan, Graiul putnean, în „Ethnos”, 1.1, pp. 90 – 117, şi în I. Iordan, Scrieri, pp. 230 – 247.



Microarii

pentru ideea că şi această izofonă s-a deplasat tot dinspre nord – estul Transilvaniei spre nordul Moldovei şi Bucovinei şi ea coboară cu mult în timp, oricum înaintea actualei distribuiri dialectale a dacoromânei, aşa că ceea ce ni se pare un fenomen ’’moldovenesc” în nod – estul şi centrul Ardealului poate fi interpretat cu totul opus.

Atunci când stabilim o arie dialectală, perspectiva sincronică nu trebuie să neglijeze nici o clipă perspectiva diacronică. Prin urmare, noi pledăm pentru o veche vatră maramureşeană (cu zonele învecinate) şi bucovineană (cu zonele învecinate), pentru care sunt numeroase mărturii istorice şi de civilizaţie şi cultură românească, brăzdate de izoglose ale căror centre de iradiere sunt fie la vest, fie la est de Carpaţii Orientali. Ea nu diferă prea mult ca soartă de zona de contact dintre Banat, Oltenia şi sud – vestul Ardealului (Ţara Haţegului), fiind o arie redistribuită dialectal, un fel de ’’grai de tranziţie”, privit pur sincronic, partea ardelenească gravitând totuşi spre graiurile de tip ardelenesc, în timp ce partea moldovenească gravitează spre graiurile de tip moldovenesc. Datele ALR pledează pentru extinderea reflexelor labialelor ’’palatalizate” pĉ, bĝ (ca şi k’ > ĉ, g’ > ĝ), sau pt’, bd’ (ca şi k’ > t’, g’ > d’) tot dinspre Transilvania spre Moldova, căci toate aceste reflexe sunt condiţionate de palatalizarea dentalelor, mai veche decât palatalizarea labialelor în Transilvania. În această privinţă, ne vine în ajutor şi cronologia relativă a acestor reflexe, pe de o parte, şi evoluţia africatelor moldoveneşti la fricative, pe de altă parte. În ce priveşte înfăţişarea acestei ’’arii de tranziţie”, găsim date preţioase în G. Istrate21

şi D. Şandru22.

Cât priveşte sudul Moldovei, la aria de contact cu graiurile munteneşti se vorbeşte un grai de tranziţie, cu consonatism muntenesc (se păstrează africatele ĉ – ĝ) şi cu vocalism moldovenesc (mai ales închiderea vocalelor finale). Este un grai de tranziţie format natural, prin deplasarea liberă a izogloselor, între două provincii care au avut de-a lungul veacurilor raporturi multiple foarte strânse.

Test de autoevaluare 7.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Cine s-a ocupat prima dată de studierea acestor graiuri?

2. Ce fenomen fonetic definitoriu au avut în vedere cercetătorii legat de aceste graiuri?

21 Gavril Istrate, Graiul satului Nepos (jud. Năsăud), în BPh, 12.12, p. 471.22 Dumitru Şandru, Enquêtes linguistiques du Laboratoire de phonétique expérimentale de la Faculté des Lettres de Bucarest. VI. District de Năsăud (N – E de la Transilvanie), în BL, 6, pp. 173 – 230.





Fonetică Particularităţi fonetice

Arhaisme

- Ca şi în graiurile bănăţene, graiurile de tip moldovenesc conservă faza intermediară¸în¸îc,¸ắŝẹ, care este mai evidentă în graiurile din jumătatea nordică. Acolo unde se păstrează această fază regăsim şi faza intermediară ĝ din străromână: ĝoc, ĝoi, ĝug.

- Sunt conservate, de asemenea, fonetismele îmblu, îmflu, împlu, întru, precum şi fonetismele cîne, mîne, pîne, etc. Alt fonetism arhaic este nóur.

- Graiurile moldoveneşti conservă mai bine formele unor cuvinte turceşti, care au suferit fenomenul adaptării în graiurile munteneşti: badaná < tc. badana, duşamé < tc. duşeme, tiutiún < tc. tütün, etc.

Inovaţii

- Una dintre cele mai frapante particularităţi vocalice moldoveneşti este închiderea vocalelor ă şi e în poziţie finală neaccentuată: ă devine â (cásâ, búdâ, úşâ, fátâ, puártâ), iar e devine ẹ, į, i, variaţia fiind liberă (vúlpi, párti, şắrpi, númi, etc). Între cele două vocale sunt deosebiri importante de realizare: ă se închide numai în poziţie finală şi are un singur reflex / â /. Când este neaccentuat protonic, ă a devenit pe arii extinse a, deschizându-se: barbát, suparát, ţarán, facút, padúrẹ, sacúrẹ, etc., ca şi în alte graiuri daco – române, dar mult mai constant, fiind aproape general.

Cât priveşte e neaccentuat, închiderea acestei vocale s – a petrecut în toate împrejurările: fiméii ’’femeie”, vidę, vinít (neaccentuat protonic), pétic, rắpidi (neaccentuat posttonic) şi în poziţie strict finală cum am văzut mai sus.

- Cea mai evidentă inovaţie consonantică, dar nu mult prea veche, este evoluţia africatelor ĉ – ĝ la fricative muiate, însă mai puţin muiate decât cele din graiurile de tip bănăţean: ŝ (ŝer, ŝinŝ) / n (ner, sÄnni, etc.).

- Fenomenul ’’palatalizării labialelor” este general şi prezintă reflexele



Morfosintaxă

cele mai evoluate:pi>k’: k’ept, k’éli, co(p)k’íl, k’iŝór, etc.b >i g': og'álâ, al(b)g'ínâ, g'íni, alg', etc.mi>n’: n’ércuri, n’érį, n’ic, lu(m)n’ínâ, etc.fi>h’: h’er, h’erb, h’ir, trandah’ír, etc.vi>y: yer, yérmi, yiţăl, yíiẹ, etc.În graiurile moldoveneşti nordice fi se prezintă ca ŝ, iar vi ca n, aşa cum am discutat mai sus.

Bibliografia problemei este foarte cuprinzătoare23. Sudul Moldovei pare să fie aria cea mai veche a ’’palatizării” bilabialelor, centrul de greutate de unde fenomenul a migrat în ariile învecinate, ajungând până la periferia vestică a teritoriului daco – român. Termenul de palatalizare este impropriu pentru bilabialele oclusive p, b şi pentru sonanta m urmate de i. Palatalizarea labiodentalelor f, v, este posibilă, căci labiodentalele au altă structură fonetică şi se pot palataliza. Se pare că acest fenomen s-a petrecut simultan, independent, în mai multe arii ale domeniului dacoromân;

- Diftongul ia devine ie în băiét, încuiét, tăiét, tămîiét etc.

- Diftongul ea final devine ę accentuat: (el) au¸ę „auzea”, avę, a mę etc.

- Sporadic, v iniţial urmat de vocalele rotunjite o, u devine h: hórbâ, hólburâ, húlpi, húltur, etc., fenomen care apare tot sporadic în vestul central al teritoriului lingvistic dacoromân;

- Sunt numeroase alte fapte fonetice care descriu o arie mare şi compactă în Moldova, comune tuturor graiurilor transcarpatice: s, z, ţ, r sunt ’’dure” şi prezintă aceleaşi consecinţe fonologice şi morfologice ca şi în graiurile din Banat şi din Transilvania. Ca în multe graiuri transcarpatice (excepţie integrală face o bună parte din Crişana) sunt ’’dure” şi fricativele ş, j. Grupurile consonantice cr, str, etc. afectează vocalele anterioare e, i care devin ă, î şi diftongul ea care devine a. Tot astfel, e şi ea după labială, în poziţie tare, devin ă, respectiv a. Aceste particularităţi sunt, foarte probabil, mai vechi decât închiderea vocalelor finale şi evoluţia africatelor. Prin larga lor difuzare în întreaga arie a graiurilor transcarpatice (inclusiv a graiurilor bănăţene), ele unesc toate graiurile vorbite pe acest teritoriu, fiind supuse aceloraşi tendinţe realizate integral sau numai parţial în structura dialectală a dacoromânei.

- O altă particularitate comună cu graiurile transcarpatice, dar şi cu graiurile din Oltenia, este păstrarea lui i şoptit, în sufixele – ari, -eri, (t)ori: plugári, barbiéri, învăţătóri, etc., cu consecinţele morfologice deja discutate cu alte ocazii.

23 Ion Coteanu, Elemente de dialectologie, p. 88.



Particularităţi morfosintactice

- Datorită caracterului dur al consoanelor s, z,¸, ţ, r, ş, j, apar cazuri de neutralizare a opoziţiei singular / plural, atât la substantivele de genul masculin, cât şi la substantivele de genul feminin: moş / ~; cucóş / ~; cásâ / ~; ráţâ/ ~; bu¸â / ~, etc. Omonimia apare şi în cazul substantivelor de tipul plugár ị / ~. Prin închiderea vocalei finale e, mai ales acolo unde aceasta a devenit i, omonimia sporeşte şi cu situaţii de felul vúlpi / ~; carári / ~; de data aceasta între cazul direct nominativ / acuzativ (nedefinit) şi cazul oblic genitiv – dativ (definit), fiind valabilă şi pentru substantivele feminine de declinarea I. În timp ce primul caz este mai general, cel de-al doilea este limitat la câteva exemple, căci omonimia este salvată de flexiunea internă, prin alternanţe vocalice şi consonantice. Să comparăm: nominativ / acuzativ nedefinit cásâ, genitiv definit (úşa) cásâ; nominativ / acuzativ nedefinit vúlpi, genitiv definit (cuáda) vúlpi, etc., dar nominativ / acuzativ nedefinit puártâ, genitiv definit pórţâ; nominativ / acuzativ nedefinit párti, genitiv – definit pắrţî; nominativ / acuzativ nedefinit pluáii, genitiv definit plóii, etc. De fapt, ca în toate graiurile care cunosc acest fenomen, contextul contribuie foarte mult la salvarea omonimiei morfologice, mai ales că omonimia apare în planuri complet diferite.

- Genitiv – dativul substantivelor feminine nume de fiinţe omeneşti şi proprii terminate în – că şi - gă este - căi, - găi: bunícăi, mămícăi, Anícăi, Ólgăi etc.

- Articolul genitival este invariabil: a, dar este cunoscut faptul că în textele vechi el apare variabil.

- Pronumele demonstrative au următoarele forme: pentru apropiere: aiésta, aísta, ísta (m. sg.), aiásta, aísta (f. sg.), aiéştia, aíştia, íştia (m. pl.), aiástia, aístia (f. pl.), etc., iar pentru depărtare: aŝéla, ŝéla (m. sg), aŝéia, ŝéia (f. sg.), aŝélia, ŝélia (f. pl.) etc.

- Verbele iotacizate au pierdut teren, ca în toate graiurile transcarpatice şi din Oltenia, refăcând forma de persoana I singular a prezentului indicativ, sub presiunea paradigmei, pentru evitarea omonimiei dintre persoanele I şi a II-a singular: scot / scoţ; aud / auz etc.

- Forma auxiliară a perfectului compus la persoana a III-a singular este o, aceeaşi şi pentru persoana a III-a plural, decurgând, de fapt, din aceasta, în forma arhaică au. Într-o perioadă mai îndepărtată au s-a generalizat şi pentru singular şi prin asimilare a evoluat la o, ca şi în alte graiuri transcarpatice. Acolo unde la persoana a III-a plural apare r (or), acesta poate fi împrumutat de la auxiliarul viitorului, dacă nu avem a face cu un morfem verbal al pluralului, care apare şi în alte paradigme: la perfectul simplu şi la mai mult ca perfectul.

Particularităţi lexicale



Lexic Sunt considerate moldoveneşti următoarele cuvinte, care, în parte, depăşesc graniţa provinciei spre vest, cuprinzând arii ardeleneşti învecinate: àgud ’’dud”, alinta ’’mângâia”, beschie ’’joagăr”, buhai ’’taur”, calup ’’calapod”, chelbos ’’chel”, ciolan ’’os”, ciubotă ’’cizmă”, coarbă ‚’’sfredel”, gheb ’’cocoaşă”, ’’glod ’’noroi”, harbuz ’’pepene verde”, hulub ’’porumbel”, leică ’’pâlnie”, mancă ’’doică”, moş „unchi”, oghial ’’plapumă”, omăt ’’zăpadă”, pântece ’’burtă”, poamă ’’struguri”, păpuşoi ’’porumb”, povidlă ’’magiun”, prisăcar ’’crescător de albine”, puchi (puchini) ’’urdori”, scripcar ’’lăutar”, sicriu ‚’’coşciug”, ţintirim ’’cimitir”, vădană ’’văduvă” etc.

Pe lângă cuvintele de origine latină: alinta, gheb, pântece, poamă, etc., de origine slavă (din perioada timpurie): agud, ciolan, oghial, etc., de origine turcă, formaţii pe teritoriul graiurilor moldoveneşti, remarcăm un număr însemnat de cuvinte de origine slavă răsăriteană, preluate din dialectele ruseşti în contact, precum glod, leică, scripcă, etc., şi din dialectele ucrainiene în contact, precum buhai, ciubotă, coarbă, harbuz, hulub, mancă, povidlă etc.

Cuvintele sicriu şi ţintirim, de origine maghiară, nu pot fi considerate împrumuturi directe moldoveneşti din limba maghiară, ci sunt urmarea deplasării izogloselor al căror centru de greutate este în Ardeal, unde o influenţă maghiară asupra graiurilor româneşti este explicabilă.

Prin urmare şi graiurile aceleaşi limbi pot îndeplini rolul de filiere. Cele două cuvinte sunt „ardelenisme” în graiurile moldoveneşti, aşa cum, de exemplu, cuvintele sârbeşti, maghiare şi şvăbeşti din graiurile bufenilor din Banat, preluate în procesul de bilingvism dialectal cu bănăţenii majoritari sunt ’’bănăţenisme”24. În situaţia graiurilor în contact, ca şi în situaţia limbilor în contact, cercetătorul are datoria să delimiteze calea directă de filiera împrumuturilor.

Test de autoevaluare 7.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Aţi reţinut cel puţin câte patru trăsături ale graiurilor moldoveneşti din fiecare compartiment lingvistic?

2. Ce înseamnă oghial, leică, hulub, poamă, gheb, glod, povidlă?

24 Vezi şi Marin Petrişor, Graiurile insulare dacoromâne, passim.




În loc de rezumat






1. Unde se vorbesc graiurile de acest tip?2. Cine s-a ocupat de studierea acestui tip de graiuri?3. Care sunt microariile dialectale din cadrul acestor graiuri şi prin ce se deosebesc ele?4. Daţi 6 particularităţi fonetice, 6 morfosintactice şi 10 termeni specifici din acest tip de graiuri.



1. Atlasul lingvistic român; Noul atlas lingvistic român pe regiuni: Moldova şi Bucovina; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Sinteză.2. Caragiu – Marioţeanu Matilda, Todoran Romulus, Ionescu – Ruxăndoiu Liliana, Rusu Valeriu, Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977, pp. 130 – 144.3. Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984, Subdialectul moldovenesc.


Structura dialectală a Transilvaniei. Graiurile sudice


STRUCTURA DIALECTALĂ A TRANSILVANIEI.

GRAIURILE SUDICE

Cuprins Pagina


8.1 Consideraţii teoretice.................................................................................................








Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 8 sunt: să localizeze aria graiurilor de acest tip; să redea istoricul cercetării acestui tip de graiuri; să descrie microariile dialectale constitutive; să cunoască trăsăturile fonetice, morfosintactice şi lexico – semantice specifice acestor graiuri.

8.1 Consideraţii teoretice

În capitolul privitor la structura dialectală a dacoromânei, am scos în evidenţă faptul că majoritatea cercetătorilor români şi străini care s-au ocupat de această problemă a avut în vedere două criterii de delimitare, cu numeroase elemente comune: criteriul areal (Gustav Weigand25, Emil Petrovici26, Romulus Todoran27) şi criteriul subordonării (Ion Coteanu28).

Cu excepţia unor păreri insuficient demonstrate de H. Tiktin şi M. Gaster29, cei mai mulţi cercetători au susţinut că nu se poate vorbi de un dialect sau de un subdialect transilvănean (în funcţie de terminologia pe care au adoptat-o).

Lipsa de unitate lingvistică a Transilvaniei nu ne îndreptăţeşte însă să o divizăm între celelalte unităţi dialectale. Sunt mai multe raţiuni care ne împiedică să aderăm la punctul de vedere devenit tradiţional.

Structura dialectală propusă de Gustav Weigand este lacunară, căci se bazează pe un număr mic de particularităţi, toate din domeniul foneticii. El însuşi a fost tentat să delimiteze şi alte arii, chiar în Transilvania, dar nu a fost suficient ajutat de datele atlasului său. Pornind de la datele ALR, Emil Petrovici şi Romulus Todoran au adăugat încă două ’’subdialecte”, cel crişean şi cel maramureşan, întrevăzute de G. Weigand. Sextil Puşcariu a sprijinit în mai multe împrejurări structura propusă de profesorul său de la Leipzig, ajungând la concluzia că lipsa de unitate a Transilvaniei pledează pentru ideea că leagănul de formare a poporului român a fost Ardealul, de unde prisosul de populaţie s-a revărsat peste Muntenia şi Moldova, care aveau o populaţie rară în evul mediu timpuriu românesc30. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, el citează o autoritate în materie, pe Karl Jaberg31, care formulase

25 Gustav Weigand, Despre dialectele româneşti, în „Convorbiri literare”, XLII (1908), nr. 4, pp. 441 – 448.26 Emil Petrovici, Repartiţia graiurilor daco – române, p. 5 şi urm.27 Romulus Todoran, Cu privire la repartiţia graiurilor daco – române, p. 38 şi urm.28 Ion Coteanu, Elemente de dialectologie, p. 67.29 H. Tiktin, Die rumänische Sprache, în „Grundriss der rumänischen Philologie”, vol. I, Strassburg, 1898, p. 348 şi urm.; M. Gaster, Crestomaţie română, I, Leipzig, Bucureşti, 1891, p. XL şi urm.30 Sextil Puşcariu, Limba română, p. 216; id., Graiul din Transilvania şi Contribuţia Transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii române, în „Cercetări şi studii”, 1974, pp. 398 – 403 şi 416 – 435.31 Apud Sextil Puşcariu, Limba română, p. 211.



principiul că ariile colonizate sunt unitare, în comparaţie cu ariile mai vechi, mai disperate. Transilvania, intens romanizată şi dens populată, cu o istorie multiseculară, scindată în mai multe ’’ţări”, nu a putut să-şi păstreze unitatea lingvistică.

Teza lui Sextil Puşcariu este astăzi corectată de cercetările arheologice de după cel de-al doilea război mondial, care au demonstrat că romanizarea a cuprins deopotrivă şi celelalte provincii extracarpatice. Cultura ’’Chilia – Militari” (sec. II – IV e. n.) arată că teritoriul ’’dacilor liberi” era puternic influenţat de cultura romană. Cultura ’’Bratei” (sec. IV – V) este reprezentată bine, nu numai în Transilvania, ci şi în Muntenia şi Moldova; ea se continuă cu cultura ’’Ipoteşti – Cîndeşti”, pentru Muntenia, şi cultura ’’Botoşana” pentru Moldova (sec. VI început de sec. VII), după care cultura veche românească (’’Dridu”) apare ca generală pe întregul spaţiu de etnogeneză, aşa cum este delimitat el astăzi.

Datele arheologice infirmă astfel teza că numai Transilvania a fost leagănul de formare a poporului şi a limbii române, întrucât la acest proces a participat un teritoriu mult mai larg32. Înfăţişarea demografică a acestor arii nu este prea clară, după cum insuficiente rămân informaţiile privind gradul de organizare administrativ – politică a populaţiei la începutul istoriei noastre. Mărturii mai târzii scot la iveală că procesul de organizare a fost totuşi mai evident în Transilvania de vest, în Banat şi în nordul Olteniei, dar inscripţia din secolul al X-lea, descoperită în Dobrogea, care atestă un ’’jupan Dimitrie”33, sugerează că şi populaţia din aria de sud – est era organizată. Un prisos de populaţie ardelenească stabilit în Muntenia şi Moldova nu poate fi demonstrat, dar treceri, ceva mai târzii, de români din Transilvania în Muntenia şi Moldova şi invers sunt dovedite istoric şi pot fi argumentate lingvistic. C. Constantinescu Mirceşti34 a urmărit, pe bază de documente, trecerea păstorilor transilvăneni şi stabilirea lor în Ţara Românească, atunci când situaţia istorică a impus-o. Ernst Gamillscheg35 a pus în evidenţă un strat ardelenesc aşezat într-o perioadă mai îndelungată peste stratul muntenesc propriu – zis.

După unirea tuturor provinciilor româneşti şi după ce viaţa românească a luat amploare şi în marile centre orăşeneşti, s-a schimbat direcţia de orientare a vorbitorilor de graiuri din întreaga Transilvanie. Unificarea spirituală şi lingvistică a tuturor românilor a favorizat totodată strângerea legăturilor românilor din sânul fiecărei provincii în parte. Cele mai mari mutaţii apar în Transilvania, eliberată de jugul multisecular austro – ungar. Graiurile din sudul Ardealului, fărâmiţate

32 Ligia Bîrzu, Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii , Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., passim.33 E. Comşa, Cercetări şi observaţii în legătură cu valurile migratoare din Dobrogea, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche”, II, 1951, 2, pp. 233 – 238.34 E. Constantinescu Mirceşti, Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în Transilvania şi Ţara Românească în secolele XVIII – XIX, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1976, pp. 15 şi urm.35 Ernst Gamillscheg, Die Mundart von Şerbăneşti – Tituleşti, Jena – Leipzig, 1936, p. 20 şi urm.



iniţial, sunt cuprinse în acest proces de unificare, tinzând să se ’’ardelenizeze”, aşa cum graiurile din Oltenia, după trecerea mai timpurie a Olteniei la Ţara Românească, au tins să se ’’muntenizeze”. Graiurile din Ţara Haţegului, iniţial bănăţene, pierd legătura cu Banatul, şi aşa slăbit după dispariţia Banatului de Severin. Nu este deloc greu de delimitat astăzi, aplicând criteriile geologiei lingvistice, două straturi de grai diferite în această zonă. Graiurile din sudul central şi sud – est primesc tot mai puţine influenţe munteneşti. În schimb, se extind unele particularităţi care îşi deplasează treptat izoglosele dinspre vest şi nord către sud şi centru. Fenomenul nu diferă prea mult de situaţia din Dobrogea, întărită demografic după 1877, cu români din toate provinciile ţării care au adus cu ei graiuri diferite, ’’muntenizate” cu timpul, datorită condiţiilor extralingvistice în care s-au dezvoltat.

Ideea că Transilvania nu este unitară, ea fiind o zonă de întretăiere a majorităţii izogloselor mai importante care vin dinspre Banat, Muntenia şi Moldova, este rezultatul iluziei spaţiale pe care o dă citirea la prima vedere a hărţilor lingvistice de care se lasă ademeniţi susţinătorii criteriului areal36. Aşa stau lucrurile, mai ales, cu sudul Ardealului, înglobat de cei mai mulţi cercetători la ’’dialectul”, sau ’’subdialectul” muntenesc. Singurele particularităţi mai importante comune cu graiurile munteneşti sunt păstrarea perechii de africate č – ğ şi lipsa palatalizării dentalelor, la care se adaugă unele cuvinte ’’munteneşti”. Observăm însă că, atât africatele, cât şi dentalele nepalatizate, sunt fenomene de conservatorism, ci nicidecum deplasări de izoglose. Şi chiar dacă izoglosa ĉ > ŝ trece Carpaţii Orientali spre centrul Transilvaniei, împreună cu câteva cuvinte moldoveneşti, acestea nu ne îndreptăţesc să extindem aria graiurilor moldoveneşti în Transilvania estică şi centrală. Cât priveşte deplasarea izogloselor bănăţene în sud – vestul Ardealului, aceasta se limitează la o arie foarte mică, Ţara Haţegului, care a avut încă de timpuriu o situaţie aparte în structura dialectală a daco – românei, aşa cum am susţinut şi cu alte ocazii37. Cei care au pus prea mult accent pe fenomene comune cândva tuturor graiurilor daco – române, păstrate în prezent în aceste arii, sau pe inovaţii, care au putut migra, dar şi apărea independent, au neglijat, voit sau nevoit, ceea ce le deosebeşte.

Vom încerca să punem în evidenţă aceste deosebiri. În cele mai multe cazuri e vorba de fenomene care separă de la început graiurile din sudul Transilvaniei de graiurile din Muntenia, apropiindu-le de graiurile din Banat, Moldova şi, parţial, de graiurile din Oltenia, căci şi Oltenia prezintă numeroase deosebiri faţă de Muntenia, cu rădăcini în trecutul îndepărtat38.

Cea mai importantă deosebire o prezintă consoanele s, z, ţ, r, care, în regiunea în discuţie, sunt ’’dure”, ca în întreaga Transilvanie, în

36 Vezi nota 16 a capitolului Originea dialectelor româneşti în concepţia lingviştilor români.37 Marin Petrişor, Graiurile bufenilor din Banat. I, în ’’Limba română”, XVII (1968), nr.2, pp. 150 – 151.38 Marin Petrişor, Graiurile din Oltenia, p. 46.



Moldova, Banat şi cea mai mare parte a Olteniei. După aceste consoane, e > ă, i > î, iar diftongul ea se reduce la a: săc, sÄtă, sáră, etc., cu consecinţe importante pe plan morfologic, căci, în poziţie finală, la unele substantive feminine, s-a produs omonimia singular / plural: cásă / cáse > cásă / cásă, după care, urmând tendinţa limbii române de a îndepărta formele de plural de cele de singular, s-au creat noi forme de plural: căş, căs, etc. Tot astfel, la verbele iotacizate, deosebirea dintre persoana I şi a II-a singular s-a neutralizat: (eu) scoţ / (tu) scoţ, după care, urmând o altă tendinţă a limbii române, aceea de a diferenţia aceste persoane, s-a creat o nouă formă de persoana I: (eu) scot, fenomen cunoscut sub numele de ’’refacere a verbelor iotacizate”. Aceste fenomene sunt necunoscute graiurilor din Muntenia propriu – zisă. Sunt graiuri în jumătatea de sud a Ardealului în care consoana ţ s-a păstrat la persoana I singular a verbelor iotacizate, ca şi în graiurile munteneşti. În aceste graiuri sudice (fenomenul apare chiar şi mai la nord), sistemul nu a simţit nevoia de refacere a verbelor iotacizate, prin impunerea consoanei tematice, din cauza pronunţării lui u şoptit după consoanele finale. În aceste graiuri funcţionează corelaţia de timbru dintre consoanele rotunjite şi nerotunjite, cel puţin în poziţie finală consonantică: (eu) scoţ / scoţ. Aceasta situaţie ne obligă în multe ocazii să trasăm pe lângă ariile fonetice şi arii fonologice. (Această constatare este valabilă şi pentru alte paradigme care prezintă forme iotacizate). În realitate, o arie fonetică foarte întinsă este divizată în mai multe arii fonologice39, şi, tocmai prin aceasta, sudul Transilvaniei se deosebeşte de Muntenia şi se aseamănă cu toate celelalte graiuri daco – române ’’nemunteneşti”.

Test de autoevaluare 8.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Arătaţi şi argumentaţi dacă se poate vorbi de o varietate transilvăneană a dacoromânei?



Fonetică Graiul din sudul Transilvaniei se deosebeşte de graiurile din Muntenia şi prin alte particularităţi comune majorităţii graiurilor de tip transcarpatic.


39 Pentru aspectul teoretic al problemei, vezi Andrei Avram, Despre dialectologia structurală, în vol. Elemente de lingvistică structurală, redactor responsabil Ion Coteanu, Bucureşti, 1976, pp. 187 – 189.



Morfosintaxă

1) Accent:- se pronunţă acoló, (mai) încoló, în comparaţie cu acólo40, (mai) încólo (ALRM II, s. n., vol.III, h. 1170);- (îl) încónjură / (îl) înconjuáră;- este frecventă lungirea vocalelor accentuate: m – re, bīne;- există o tendinţă de deplasare a accentului pe prima silabă, însoţită de slăbirea părţii finale a cuvântului, din care decurg sincope vocalice sau chiar căderea silabei finale: şest ’’şezut”, văst ’’văzut”, etc., tendinţă mult mai evidentă în graiurile din jumătatea de nord a Ardealului, mai ales în Maramureş.

2) Vocalism:- se înregistrează arhaisme fonetice: dirépt, dirége, detór, beşícă, beút, crepá, durmí, etc. (pentru răspândirea unor fonetisme, vezi ALRM I, vol. I, h. 92; ALRM II, s. n., vol. III, h. 1132), păstrarea vocalelor e şi i în prepoziţiile pe, de (vezi ALRM I, vol. I, h. 155) şi din (vezi ALRM II, s. n., vol. VI, h. 1810 – 1814);- diftongul ea se reduce la ę (transformare mai slabă în poziţie finală decât în graiurile transcarpatice de vest şi de nord) şi diftongul oa la ³; după unele grupuri consonantice şi după unele consoane labiale în poziţie tare, vocala e devine ă, i devine î, iar diftongul ea se reduce la a: crăţ, cráţă, strîc, lipắsc, iubắsc, lovắsc, etc.;- o parte din sudul Ardealului se separă de nordul Munteniei prin prezenţa diftongilor oi, ei, ai, formaţi prin anticiparea timbrului consoanei palatale următoare: oik’, veik’, etc., ca în jumătatea de nord a Olteniei.

3) Consonatism:- palatalizarea labialelor prezintă faze foarte avansate, spre deosebire de graiurile munteneşti din imediata vecinătate a Carpaţilor Meridionali41; prezenţa fenomenului în Muntenia de nord şi în nordul Olteniei, este rezultatul migrării dinspre Transilvania sau Moldova. În insulele palatalizante din nordul Olteniei (centrală şi estică), la Novaci, Polovragi, Vaideeni, fenomenul a fost adus de păstorii transilvăneni stabiliţi acolo. Pentru secvenţa pi, în sudul Transilvaniei găsim reflexele k’, ca în Moldova, şi pt’, ca în Crişana. Reflexul dental al palatalelor care a rezultat din ’’asprirea” iotului, (p)t’, (b)d’, etc., alături de k’, g’ (vezi ALRM I, vol. I, h. 137) dovedeşte că aria palatalizării labialelor s-a format prin prelungirea izofonei venind dinspre Moldova prin trecătorile Oituz şi Ghimeş – Palanca, dar şi a izofonei venind dinspre nord – vestul Crişanei şi Maramureş. Astfel, sudul Transilvaniei se supune influenţelor exercitate, printre altele, de graiurile ardeleneşti vestice şi nordice.


40 Romulus Todoran, Noi particularităţi ale subdialectelor daco – române, în CL, VI (1961), nr. 1, p. 61.41 Dimitrie Macrea, Probleme de fonetică, p. 92.



Lexic

În morfosintaxă, deosebirile privesc pluralul substantivelor de genul feminin terminate în consoanele ’’dure” s, z, ţ, dar şi al substantivelor derivate, la origine, cu sufixele - arius, - erius, - orius; graiurile din sudul Transilvaniei, ca şi toate graiurile transcarpatice, moldoveneşti, bănăţene şi din Oltenia, se opun graiurilor din Muntenia propriu – zisă, prin păstrarea lui i şoptit şi neutralizarea opoziţiei singular plural: plugári / ð; bărbiér i / ð; muncitór i / ð, etc. Aceste graiuri suportă bine omonimia morfologică, rezolvată numai de context, la substantivele masculine.

La verb, una dintre deosebiri derivă din lipsa de folosire a sufixelor – ez, - esc: (eu) lúcru; (eu) ĉup; (eu) învîrt, etc.. În această privinţă, graiurile din sudul Transilvaniei se aseamănă cu graiurile din Banat şi din nordul Olteniei, nicidecum cu graiurile din Muntenia. Ele se deosebesc şi de graiurile din nord – vestul şi nordul Transilvaniei, care exacerbează folosirea sufixelor verbale.

Opusă Munteniei este şi organizarea paradigmelor verbale neregulate: mîŋc, mînĉ, mîŋcă, (ALRM II, s. n., vol. I, h. 151); usc, usĉ, úscă, etc.

Auxiliarul perfectului compus este la persoana a III-a singular şi plural o sau o / or (ALR I, vol. II, h. 424): o fos / or fos. Participiile prezintă deosebiri formale, urmare a unor fenomene legate de accent, intonaţie, fonetică sintactică, necunoscute graiurilor munteneşti: văst, şest, vint, fo(s), auzt, ’’auzit”, plătí ’’plătit”, etc.

În graiurile din sudul Ardealului, ca şi în cea mai mare parte a teritoriului dacoromân, este mai puţin evidentă tendinţa muntenească de a uniformiza persoanele a III-a singular şi plural.

În cadrul părţilor de vorbire neflexibile, observăm folosirea adverbului defel, pentru deloc (ALRM II, s. n., vol. III, h. 1206); a prepoziţiei dindărăptul, (cu conservarea lui p din grupul consonatic pt, rezultat din ct), (merge) dindărăptul (carului) (ALRM II, s. n., vol. III, h. 1215), pentru (merge) în urma (carului); a locuţiunii conjuncţionale concesive batăr că, pentru chiar că, măcar că, etc.


Cuvintelor turceşti, greceşti şi balcanice, din graiurile munteneşti şi moldoveneşti, li se opun corespondente împrumutate din dialectele maghiare şi germane vorbite în Transilvania. Aceste cuvinte au o largă răspândire în întreaga provincie:

- de origine maghiară: barşon ’’catifea” < magh. barsony (ALRM II, s. n., vol. III, h. 1023); fedeu ’’capac < magh. fedö (ALRM II, s. n., vol. III, h. 850); majă ’’o sută de kilograme” < magh. mázsa (ALRM II, s. n., vol. II, h. 835); oloi şi oloi de lemn < magh. oloj (ALRM II, s. n., vol. III, h. 950); pipă ’’lulea” < magh. pipa (ALRM II, s. n., vol. III,



h. 966); ţintirim ’’cimitir” < magh. cinterem (ALRM I, vol. II, h. 423), etc.- de origine germană: bancrota ’’a da faliment” < germ. dial. bankroten (ALRM II, s. n., vol. II, h. 819); metăr ’’o sută de kilograme” (dublet pentru majă) < germ. Metter; crumpeni (cu numeroase variante fonetice) ’’cartofi” < germ. dial. Krumpen < germ. Grundbirne (ALRM II, vol. III, h. 1028), etc.

Deosebirile afectează şi alte categorii de cuvinte: pentru fluier, fluieră, în Muntenia e folosit caval < tc. kaval (ALRM II, s. n, vol. III, h. 1083); tot astfel pentru nojiţe, găuri (la opincă) (ALRM II, s. n., vol. III, h. 1007); pentru furcuţă, furculiţă (ALRM II, s. n., vol. II, h. 843); pentru sfadă, ceartă (ALRM II, s. n., vol. II, h. 786); pentru păr, pîslă (ALRM II, s. n., vol. III, h. 1011); pentru gunoi, băligar (ALRM II, s. n., vol. I, h. 202), etc.

La aceste exemple adăugăm şi altele: pentru ceafă, se foloseşte cerbice; pentru porumb, cucuruz; pentru mălai, făină (de cucuruz); pentru darac, pieptin; pentru pîine, pită; pentru pipotă, rînză; pentru zambilă, tulipă, etc.

Rezultă că, în general, graiurile din sudul Ardealului se aseamănă cu graiurile munteneşti numai în ceea ce priveşte conservarea unor stadii mai vechi de limbă, aşa cum sunt africatele şi dentalele oclusive urmate de vocale anterioare. Prin tot ce au ele mai caracteristic, aceste graiuri se aseamănă mai degrabă cu graiurile din Oltenia, care au inovat o vreme alături de graiurile transcarpatice, ’’durificând” consoanele ţ, s, z, într-o perioadă destul de timpurie, care a avut loc înainte de constituirea actualelor arii dialectale. Această perioadă trebuie datată ca foarte timpurie, căci fenomenul este cunoscut şi de dialectele sud – dunărene. Chiar dacă întregul proces şi consecinţele lui pe plan morfonologic s-au dezvoltat lent şi independent, tendinţa trebuie să fi fost comună. Contactul mai îndelungat dintre graiurile din sudul Ardealului şi graiurile munteneşti, urmare a imediatei vecinătăţi, dar şi a raporturilor economice şi spirituale din evul mediu timpuriu românesc, influenţa exercitată de păstorii ardeleni, în drumurile spre locurile de iernare, sau de cei stabiliţi pentru totdeauna în Dobrogea, Muntenia şi Oltenina, precum şi deplasările naturale de izoglose dintr-o parte într-alta, deloc de neglijat, infiltrările şi iradierile lingvistice au dat acestor graiuri unele particularităţi comune. Mai trebuie adăugat că într-o lungă perioadă, în evul mediu, s-au dezvoltat în sudul Ardealului câteva ’’ţări” care au fost vreme îndelungată în posesiunea domnilor munteni şi moldoveni. ’’Ţările” din jumătatea de nord, în special Ţara Oaşului şi Ţara Maramureşului, au avut o relativă independenţă faţă de jumătatea de sud a provinciei, în lunga perioadă a dominaţiei străine. Marile oraşe din Transilvania nu au fost în acea perioadă centre de atracţie pentru români, care au gravitat spre oraşele unde era viaţă materială şi spirituală românească. Românii din sudul Ardealului se îndreptau spre Braşov, un mare târg cu populaţie din toate provinciile



Concluzii

româneşti, şi treceau munţii pentru a veni în ’’ţară”, aşa cum era numită Ţara Românească. Românii din nordul Transilvaniei au gravitat spre Moldova de nord, fapt care explică unele particularităţi lingvistice reciproce.

În concluzie, lipsa parţială a elementelor de comparaţie, printre care, pentru dialectologii care respectă criteriu areal, un loc important îl ocupă situaţia africatelor ĉ – ĝ în graiurile daco – române, evoluţie târzie, acolo unde acest fenomen a apărut, sau s-a extins, nu poate fi folosită ca argument pentru încadrarea graiurilor din sudul Ardealului în aria graiurilor munteneşti, faţă de care prezintă numeroase deosebiri, mai importante decât asemănările. La acestea se adaugă şi conştiinţa lingvistică a vorbitorilor, psihologia că ei vorbesc ’’ardeleneşte”, fenomen pe care noi îl numim ’’simpatie dialectală”.

Sunt în Transilvania două arii mai bine individualizate, cu particularităţi comparabile în alte spaţii dialectale daco – române, care prezintă însă multe alte particularităţi cunoscute şi de graiurile ardeleneşti de sud. Prima arie – de nord – vest – este formată de graiurile de tip crişean; cea de a doua arie – din nordul central – este alcătuită din graiurile de tip maramureşean. Ele sunt graiuri în contact, trecerea de la unul la celălalt tip de graiuri făcându-se aproape neobservat.

Test de autoevaluare 8.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Reformulaţi trei concluzii privitoare la aceste graiuri?


În loc de rezumat






1. Unde se vorbesc graiurile de acest tip?2. Cine s-a ocupat de studierea acestui tip de graiuri?



3. Care este concepţia profesorului Marin Petrişor despre graiurile ardeleneşt de sud?4. Daţi câte trei particularităţi fonetice, morfosintactice şi lexicale specifice acestui tip de graiuri.



1. Atlasul lingvistic român, Noul atlas lingvistic român pe regiuni, Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Sinteză.2. Petrişor Marin, Curs de dialectologie română. Elemente introductive. Dialectul dacoromân, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2001, pp. 37 – 44.


Graiurile de tip crişean


GRAIURILE DE TIP CRIŞEAN

Cuprins Pagina


9.1 Istoricul cercetării. Răspândire. Microarii.................................................................








Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 9 sunt: să localizeze aria graiurilor de acest tip; să redea istoricul cercetării acestui tip de graiuri; să descrie microariile dialectale constitutive; să cunoască trăsăturile fonetice, morfosintactice şi lexico-semantice specifice acestor graiuri.

9.1 Istoricul cercetării. Răsdpândire. Microarii


Răspândire

Microarii

Graiurile de tip crişean au fost descrise în totalitatea lor de Emil Petrovici, care, după ce le-a anchetat pentru ALR, partea a II-a, a publicat un studiu în nr. 2 din 1941 al revistei ’’Transilvania”42.

Graiurile din Crişana au fost cercetate pe arii mai mari sau pe microarii încă de la sfârşitul secolului trecut, începând cu monografia lui G. Weigand43 şi terminând cu valoroasa monografie a lui Teofil Teaha44, care fructifică datele ALR, dar şi cercetările autorului, crişean de origine.

Aria graiurilor de tip crişean cuprinde aproape întreaga jumătate de vest a Transilvaniei, învecinându-se la sud – vest cu graiurile de tip bănăţean, de care se separă prin inovaţii recente, la sud şi est cu graiurile ardeleneşti mai puţin unitare, pe care le-am discutat mai sus, şi la nord – est cu graiurile de tip maramureşean, cu care se înrudesc foarte mult, dar de care se deosebesc astăzi prin câteva particularităţi recente, dar evident individualizatoare. Linia de demarcaţie, destul de flotantă, ajunge în apropierea Sighetului, cuprinde spre est Dejul, Clujul, Turda şi Alba Iulia, ajungând spre sud în apropierea Sibiului şi Devei.

Marea arie a graiurilor de tip crişean are câteva microarii descrise în amănunţime şi delimitate pe hărţi de Teofil Teaha, care acceptă, în mare, delimitările făcute de I. A. Candrea45 şi de Emil Petrovici46:

1. graiul crişenilor, cu aria cea mai largă, cuprinzând aproape întreaga Crişană, purtătorul particularităţilor de bază ale acestui tip de grai;2. graiul din Ţara Oaşului, mult mai conservator decât toate celelalte graiuri ale ariei, cu unele particularităţi străvechi, unele pe cale de dispariţie, ca velarizarea sonantei lichide l > ł şi chiar u: alb > ałb > aub, melc > mełc > me©c, (în grupuri consonantice) şi pronunţarea

42 Graiul românesc de pe Crişuri şi Someş, în ’’Transilvania”, 1941, nr. 8, pp. 551 – 558.43 G. Weigand, Körösch – und Marosch Dialekte, p. 250, şi Samosch – und Theiss Dialekte …, pp. 1 – 85.44 Teofil Teaha, Graiul din Valea Crişului Negru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.45 I. A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, în ’’Buletinul Societăţii Filologice”, Bucureşti, 1906, nr. 2, p. 35 şi urm.46 Emil Petrovici, Repartiţia graiurilor daco – române, p. 55 şi urm.



unui r forte în poziţie iniţială de silabă, dar şi medială, notat rr sau ca un r cu o linie deasupra: rrîd, várră etc.;3. graiul din Ţara Moţilor, cu rotacizarea lui n intervocalic la r, în cuvintele moştenite din latină ca în graiurile maramureşene: bíre, írimă, etc.;4. graiul mocanilor din zona de sud – vest, care înaintează spre graiurile din Ţara Haţegului, influenţându-le tot mai mult în prezent47.

Test de autoevaluare 9.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Unde se vorbesc graiurile crişene?

2. Care sunt microariile crişene şi prin ce se caracterizează?



Fonetică Particularităţi fonetice

Graiurile de tip crişean prezintă particularităţile generale ale graiurilor din întreaga Transilvanie, discutate cu ocazia descrierii graiurilor din sudul Transilvaniei: conservarea unor fonetisme străromâne şi unele evoluţii comune, mai ales reducerea diftongilor accentuaţi ea la ę şi a lui a la ³. Mai notăm fenomene comune cu Banatul şi Moldova: tendinţa de închidere a vocalelor finale, păstrarea lui i şoptit în sufixele –ori, -eri, -(t)ori, evoluţia lui e la a, i la î şi a diftongului ea la ă după grupurile consonantice cr, sr, str, etc. şi după consoanele labiale, în poziţie tare. Pe lângă acestea, se adaugă caracterul ’’dur” al consoanelor s, z, ţ, ş, j, (ultimele două consoane numai în partea de vest), cu consecinţe în planul morfologic, întocmai ca în toate graiurile dacoromâne opuse graiurilor munteneşti din Muntenia propriu – zisă.

Între particularităţile proprii inserăm:

1) în vocalism, singura particularitate proprie este diftongarea lui o, mai 47 Teofil Teaha, op. cit., p. 45 şi urm. Pentru graiul din Ţara Moţilor, vezi Cosmin Căprioară, Arhaism şi inovaţie în sistemul verbal din pct. 95 Scărişoara, în ’’Analele ştiinţifice ale Universităţii «Ovidius»”, Secţiunea Filologie, Tom. IV, an 1993, pp. 87 – 96;



ales iniţial, la o, care a evoluat la uă şi, în alte graiuri, chiar la wo, wă: ărb, wom, wăm etc. În aceste graiuri pare să fie mai consecventă pronunţarea lui u şoptit final: capu, făcútu etc.2) în consonantism:

- africata surdă ĉ se păstrează ca în graiurile munteneşti, în timp ce perechea sonoră ĝ a evoluat la fricativa j: jer ’’ger”, sînje, męrje, etc. Cum şi africata sonoră¸a evoluat la fricativa z, sistemul africatelor acestor graiuri este incomplet, având numai africate surde ĉ – ø, ţ – ø;- palatalizarea dentalelor în fază foarte avansată, t’, d’, chiar t”, d” (care corespunde notaţiei t’k’, d’g’, ceea ce înseamnă că dentala s-a muiat, schimbându-şi aproape complet locul de articulaţie pe palatul tare: frát’e, frát”e, frát’k’e, bád’e, bád”e, bád’g’e etc. Acest fenomen a avut repercusiuni importante în sistemul fonologic al acestor graiuri, creându-se o corelaţie de timbru, o opoziţie clară între dentalele urmate de vocale centrale şi posterioare şi dentalele urmate de vocalele anterioare. Această opoziţie este mai evidentă când după t, d, urmează diftongii străromâni crescători cu i (provenit uneori din e): tácă se opune lui t’ácă, în care opoziţia este dată de t ’’dur” şi de t ’’muiat”48. Această corelaţie de timbru a fost generalizată de Emil Petrovici pentru întreaga limbă română vorbită, dar nu încape nici o îndoială că ea caracterizează numai unele graiuri transcarpatice, în rest opoziţia fiind făcută între vocală şi diftong, în cazul nostru de a din tácă şi de ea, eventual ia, din teácă (tiácă). Palatalizarea dentalelor oclusive este completată în aceste grauri de palatalizarea sonantelor l, n, devenite sunete muiate: l’, n’: l’eg, l’ímbă, n’egu, l’emn’e etc., cu aceleaşi consecinţe pe plan fonologic: lasă / l’asă ’’plasă de nuiele împletite”, n - am ’’nu am” / n’am ’’rudă” etc. Aceeaşi particularitate caracterizează şi graiurile maramureşene şi este prezentă şi în graiurile din Banat. În ce priveşte originea acestui fenomen a cărui vechime este neelucidată, Emil Petrovici o pune pe seama convieţuirii româno – slave din Transilvania49, în timp ce Ion Pătruţ o pune pe seama influenţei maghiare50. Originea maghiară a acestui fenomen este îndoielnică, deoarece palatalizarea dentalelor ocluzive şi a sonantelor dentale face arie largă şi în nord – vestul Olteniei, unde această influenţă nu poate fi dovedită. După părerea noastră fenomenul palatalizării consoanelor respective este urmarea diftongării necondiţionate a vocalelor e şi i mai întâi accentuate şi apoi neaccentuate, la ie şi ii, diftongare care a urmat la mare distanţă în timp diftongării romanice a lui ę. La vest de Jiu, fonetismele frátie, láptie, diés, diíntie, liemn, liímbă, niegru, niíma (notate mai bine frátve, láptve, dvíntve, etc.) ne pun pe urma dezvoltării fenomenului şi sugerează o cauză internă. Să se observe că numai acolo unde vocalele în discuţie s-au diftongat s-a ajuns la palatalizarea dentalelor. În graiurile de tip moldovenesc şi în graiurile din sudul Transilvaniei se întrevede o tendinţă de diftongare a lui e > ie, dar această tendinţă pare

48 Emil Petrovici, Corelaţia de timbru a consoanelor dure şi moi în limba română, în S. C. L. I (1950), nr. 2, p. 172 şi urm.49 Emil Petrovici, ib., şi, mai vechi, Simbioza româno – slavă, în ’’Transilvania”, 1942, nr. 2 – 3, p. 148 şi urm.50 Ion Pătruţ, Influenţa maghiară în limba română, în S. C. L. III (1953), p. 211 şi urm.



a fi recentă. Ea ar putea duce, cu timpul, dacă n-ar fi influenţată de condiţii extralingvistice, la palatalizarea consoanelor dentale. Când afirmăm că în graiurile cu palatalizarea dentalelor diftongarea este mai timpurie decât în Moldova, ne bizuim pe cronologia relativă pe care ne-o înlesneşte ’’palatalizarea” labialelor, fenomen care indiscutabil precede această diftongare, căci altfel acesta ar fi trebuit să cuprindă şi cuvinte în care labiala a fost urmată de e nediftongat în perioada când ’’palatalizarea” labialelor s-a manifestat. Astăzi întâlnim în marea şi compacta arie palatalizantă a Moldovei, ca şi în majoritatea graiurilor de tip transcarpatic, fonetisme ca: pie, piétic, biétie, ’’cingătoare”, fiétie, viérdie, mielc etc., cu secvenţe pi, bi, fi, vi, mi, la care s-a ajuns târziu. Din contră, fenomenul ’’palatalizării” labialelor, cunoscut astăzi parţial de graiurile din Crişana (numai în graiul din Ţara Oaşului este ceva mai compact) şi general în graiurile din Maramureş, este migrat în aceste graiuri şi cronologic este posterior palatalizării dentalelor. D. Macrea a susţinut că insulele nepalatizate ca Târşolţ şi Comârzana din vestul Transilvaniei sunt o mărturie pentru migrarea fenomenului dinspre Moldova de nord51.

Evoluţia iotului de după labială ca k’ şi g’ a provocat confuzii cu evoluţia dentalelor palatalizate, ajunse cu timpul în fazele t” (t’k’), d” (d’g’). Se observă că această confuzie a cuprins şi palatalele oclusive k’, g’. În graiurile ardeleneşti vestice şi nordice fac arie, puternic muiate, fonetismele: frát’k’e, pt’k’él’e, urét’k’e, d’g’es, obd’g’álă, d’g’áră. S-a ajuns la două sunete t’k’, d’g’, care însumează dentalele puternic palatalizate, iotul consonantizat de după labiale şi palatalele oclusive muiate52. În graiurile din sudul Transilvaniei, unde palatalizarea dentalelor lipseşte, iar ’’palatalizarea labialelor” are atât reflexele k’, g’, cât şi reflexele pt’, bd', se întâlnesc două straturi ale migrării fenomenului, aşa cum am susţinut mai sus: un strat moldovenesc şi un strat de tip crişean – maramureşean.

Cât priveşte labiodentalele f, v, urmate de iot, ele se găsesc palatalizate numai în Ţara Oaşului, în fazele ŝ, n, ca în nordul Moldovei, şi ca, iniţial, în Maramureş, unde aceste faze se pare că îşi au centrul de iradiere (ŝer ’’fier”, ŝerb, ner ’’vier”, niţắl etc.).

- secvenţa tî în loc de ti, în forma de plural tînări şi în substantivul tînăriáţă, cu influenţa singularului asupra pluralului, invers decât în graiurile din Banat şi Oltenia: ćínăr / ćín’eri, tínăr / tíneri etc.

- epenteza lui c în grupul consonantic sl: sclab, sclănínă, sclóvă etc.;

- palatalizarea consoanelor c şi a lui g urmate chiar de vocale centrale, mai ales de ă şi î: k’emęşe, g’iínă ’’găină” etc.;

- sporadic v iniţial + o, u, ca în Moldova, devine h: húlpe, hórbă etc.

51 D. Macrea, Palatalizarea labialelor în limba română, în D. R. IX (1936 – 1938), p. 92 şi urm.52 Ion Pătruţ, Velarele, labialele şi dentalele palatalizate, în D. R. X, partea a II – a (1943), p. 298 şi urm.



Morfosintaxă Particularităţi morfosintactice

Sunt unele fenomene comune mai multor graiuri transcarpatice, precum:

- tendinţa de neutralizare a opoziţiei singular – plural la substantivele feminine cu consoană ’’dură” s, z, t, în terminaţie şi a substantivelor masculine, în condiţii discutate şi cu alte ocazii;- o formă unică de articol genitival a, pentru toate genurile şi numerele;

- păstrarea unor urme de perfect simplu sigmatic: puşéi, rupşéi etc.

Tendinţa spre dezvoltarea flexiunii analitice este mai slabă decât în graiurile bănăţene. Constatăm preferinţa pentru sufixele verbale - ez şi – esc, ca în Maramureş (gătéz, sîmţăsc), dar conjugarea fără sufixe a unor verbe provenite de la substantive, ca în sudul Ardealului, Banat şi nordul Olteniei: (eu) lúcru, (floarea) înflore, etc.; este evidentă folosirea infinitivului lung în formarea imperativului negativ şi folosirea auxiliarului o / or la perfectul compus. Subliniem că în propoziţiile interogative auxiliarul se aşează după participiu: spúsu – am, văzútu – l – ai, etc.

În condiţii discutate şi cu alte ocazii, graiurile de tip crişean au unele particularităţi care nu depăşesc graniţa ariei în care se circumscriu, cum ar fi:- formarea conjunctivului cu conjuncţia şi: (eu) şi fac, (tu) şi mînĉ, etc., în care şi ar putea continua prototipul latinesc sī; în celelalte graiuri daco – române trebuie să pornim de la un sĭ, cu confuzia timpurie dintre ī şi ĭ, care au avut evoluţii diferite după ce latina populară a pierdut opoziţia de cantitate a vocalelor, trecând la opoziţia de calitate;

- formarea condiţionalului optativ prezent cu verbul ‚’’a vrea”: m – ã vu dúĉe la şcolă dácă m – a vu lăsá máma; ã_vu_mvăţá bíńe etc.;

- când două verbe se succed, al doilea se pune la infinitiv: (eu) vrę© cruţá, (tu) trębă męre etc., ca în multe alte graiuri transcarpatice, dar mult mai constant în Crişana şi Maramureş;

- sporadic se păstrează articolul definit masculin: wómul, lúpul, iar articolul definit în cazul genitiv are forma li, cu evoluţie încă neclară: uắmuli, li Pắtru (la genul personal alternează cu lu);

- fără să facă arie compactă, prepoziţia locativă a, conservă prototipul latin ad: męre a múnt’e; stă a sori etc.53

- insular, în sud – vestul extrem, în punctele A. L. R. 61, 315, 320, apare identitatea între persoana a III-a plural şi persoana a III-a

53 Ion Coteanu, Elemente de dialectologie, p. 110.



Lexic

singular: (el, ei) spune, fenomen cu totul neaşteptat, căci graiurile nemunteneşti nu au acest tip de dezacord la conjugarea a III-a, deoarece, etimologic, persoana a III-a plural era diferită de persoana a III-a singular.Particularităţi lexicale

Graiurile de tip crişean au păstrat un număr însemnat de cuvinte din fondul latin, unele dintre ele regăsindu-se în arii mai mari sau mai mici şi în alte graiuri, toate „nemunteneşti”: aoace ’’aici” < lat. ad. + hacce; arină ’’nisip” < lat. arena; brîncă ’’mână” < lat. pop. brancha ’’labă”; cute ’’gresie” < lat. cote(m); custa ’’a trăi” < lat. constare54 şi în expresia zo te custe ’’dumnezeu să te ţină”55; duroare ’’durere” < lat. dolorem; iuă ’’unde” < lat. ubi; june ’’tânăr” < lat. junem; pedestru ’’infirm” < lat. pedester (trebuie să propunem o formă cu e închis după d, în loc de e deschis care ar fi decurs din ĕ, urmare a confuziei din perioada de trecere de la cantitate la calitate, căci e deschis ar fi trebuit să altereze pe d la ¸; o situaţie similară avem pentru să < lat. Se < sĭ, nu din sī, aşa cum am discutat mai sus; pâncete (< pîntece) ’’burtă” < lat. panticem; porumb (porîmb) ’’porumbel” < lat. palumbus; săcret, - ă ’’ascuns, - ă; pustiu, - e”, în casă ’’săcretă”56 < lat. Secretus, etc... Mai adăugăm cuvântul prunc ’’nou născut; copil”, cu etimologie nesigură.

Sunt câteva cuvinte din fondul străvechi care s-au păstrat numai în situaţii speciale: imperative ca pasă! ’’treci”, de la lat. passare, şi vă! ’’du – te”, de la lat. Vadere etc.

Numeroase cuvinte au fost create pe teritoriul graiului sau au fost împrumutate din limbile în contact, ultimele fiind întâlnite în parte şi în celelalte graiuri din Transilvania sau chiar din Banat. Câteva dintre ele au fost inserate la lexicul graiurilor din sudul Transilvaniei şi nu le mai repetăm. Iată o listă aproximativă a acestor cuvinte: abua – abua ’’nani – nani”, bolînd ’’nebun”, caisîn ’’cais”, chefe ’’perie”, ciont ’’os”, (a se) ciumurli‚’’(a se) strica la stomac”, copîrşeu ‚’’sicriu”, (a se) cota ’’a se privi în oglindă”, cotătoare ’’oglindă”, cotîngan ’’încet”, cucuruz ’’porumb”, firiz ’’joagăr”, goz ’’gunoi”, (a) hori ’’a cânta”, iagă ’’sticlă”, ic ’’pană de despicat lemne”, iuhă ’’brăcinar la căruţă”, laibăr ’’haină de dimie”, măşini ’’chibrituri”, moimă ’’umflături sub piele”, nări ‚”, pătron ’’cartuş”, (a) piţiga ’’(a) ciupi”, poplon ’’plapumă”, sfăt ’’paracliser”, şogor ’’cumnat”, ştergură ’’prosop”, tătarcă ’’seminţe de mătură”, teglă şi teglar ’’cărămidă” şi ’’cărămidar”, temeteu ’’cimitir”, toc ’’dos de pernă”, zadie ’’şorţ” etc.

Aşa cum este firesc, datorită contactului îndelungat cu limba maghiară, au pătruns în graiurile din Crişana cuvinte ca bolînd, chefe, ciont, copîrşeu, cucuruz, firiz, goz, etc. Cuvintele de origine germană au intrat dintr-o arie mai centrală şi nord – estică: iagă, laibăr, pătron,

54 Teofil Teaha, Graiul din valea Crişului Negru, p.111.55 Emil Petrovici, Graiurile de pe Crişuri şi Someş, p.551 şi urm.56 Teofil Teaha, op. cit., p. 114.



teglă ş. a. În Crişana ele au putut pătrunde şi prin filieră maghiară, căci aceste cuvinte circulă în graiuri diferite în contact de pe teritoriul Transilvaniei.

Test de autoevaluare 9.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Ce cuvinte crişene cunoaşteţi (cel puţin zece)?

2. Ce se întâmplă cu africatele în aceste graiuri?


În loc de rezumat











1. Atlasul lingvistic român, Noul atlas lingvistic român pe regiuni: Crişana; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Sinteză.2. Caragiu – Marioţeanu Matilda, Todoran Romulus, Ionescu – Ruxăndoiu Liliana, Rusu Valeriu, Dialectologie română, E. D. P., Bucureşti, 1977, 152 – 159.3. Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984, Subdialectul crişean.


Graiurile de tip maramureşean


GRAIURILE DE TIP MARAMUREŞEAN

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10............................................................................ 000

10.1 Istoricul cercetării. Răspândire................................................................................

10.2 Particularităţi...........................................................................................................

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10.............................................................


Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10...........................................................................




Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 10 sunt: să localizeze aria graiurilor de acest tip; să redea istoricul cercetării acestui tip de graiuri; să descrie microariile dialectale constitutive; să cunoască trăsăturile fonetice, morfosintactice şi lexico – semantice specifice acesor graiuri.

10.1 Consideraţii teoretice. Răspândire


Răspândire

Graiurile maramureşene au fost sugerate încă de la sfârşitul secolului trecut de G. Weigand, dar cercetătorul german n-a avut suficiente particularităţi pentru a le individualiza ca ’’dialect” aparte. În descrierea acestor graiuri un merit deosebit l-a avut Tache Papahagi, autorul lucrării Graiul şi folklorul Maramureşului (Bucureşti, 1925). Apariţia celor trei volume din ALRR Maramureş oferă material suficient pentru a verifica temeinicia existenţei unei arii maramureşene, descrisă cu amănunte bazate pe datele ALR de R. Todoran (vezi toată discuţia la capitolul Structura dialectală a dacoromânei).

Graiurile maramureşene propriu – zise se vorbesc pe un teritoriu foarte restrâns, care nu se confundă cu întreaga Ţară a Maramureşului, fiind format din câteva localităţi grupate în jurul oraşelor Sighet şi Vişeu57.

Având în vedere datele ALRR Maramureş, regiunea este neunitară sub aspect lingvistic, căci restul teritoriului prezintă particularităţi comune cu graiurile ardeleneşti din jumătatea de nord, care se continuă cu graiurile din Bucovina şi nordul Moldovei, cu faza intermediară ŝ - Y a labiodentalelor din secvenţele fi, vi . Deşi palatalizarea labialelor a avut centrul de greutate în Moldova (cel mai probabil în jumătatea de sud a Moldovei), palatalizarea labialelor în secvenţele fi, vi, sub forma ŝi, zi, a pornit din nordul Ardealului (Maramureş şi Ţara Oaşului), unde fenomenul a fost de timpuriu atestat.

Privite în ansamblu, graiurile de tip maramureşean sunt vechi graiuri transcarpatice care, în trecut, într-o mai veche distribuire dialectală, au fost înrudite cu graiurile vorbite în Crişana, mai ales cu cele din Ţara Moţilor şi din Ţara Oaşului, cu r forte la început de silabă (ç) şi cu rotacizarea lui n intervocalic în cuvintele moştenite din latină, particularităţi pe cale de dispariţie, dar nu complet dispărute (apariţia sporadică a acestor fenomene în ALRR Maramureş nu este o dovadă a dispariţiei lor din grai, căci anchetatorii au avut în vedere generaţiile medii, pentru stabilirea în primul rând a dinamicii dialectale, mai puţin a limitelor dialectale). Graiurile maramureşene au fost, la origine, graiuri rotacizante.

57 ALRR Maramureş, vol. I: Introducere, p. IX.



O primă particularitate comună tuturor graiurilor transcarpatice şi ’’nemunteneşti” a fost ’’durificarea” consoanelor s, z, ţ, r, cărora li s-au adăugat ş – j şi chiar č – ğ.

Cele mai numeroase particularităţi fonetice dezvoltate în urma tendinţelor mai târzii sunt comune cu graiurile din Crişana. Între acestea semnalăm în primul rând palatalizarea dentalelor, crearea corelaţiei de timbru dintre consoanele dure şi moi t / t’ şi t”, d / d’ şi d”, l / l’, n / n’, etc... Ca şi în graiurile de tip crişean au apărut consoanele t”, d”, care însumează dentalele oclusive muiate, iotul consonantizat de după bilabialele oclusive p, b şi palatalele oclusive foarte muiate care îşi schimbă locul de articulare. Ca fenomene secundare, comune multor graiuri transcarpatice, inserăm reducerea diftongilor accentuaţi ea (urmat în silaba următoare de e) la ę şi oa la ³, păstrarea lui i şoptit în plugári, bărbiéri etc. şi tendinţa de închidere a lui e neaccentuat final. De asemenea, e, i au evoluat la ă, î, iar diftongul ea s-a redus la a după unele grupuri consonantice; e>ă, ea>a şi după consoanele labiale în poziţie tare. Faza intermediară ¸ (din ¸îuă, ¸îc), conservată în Maramureş ca în Moldova, şi faza intermediară ĝ (din ĝoc, ĝoi), ca în Crişana şi Moldova, sunt ’’arhaisme” independente şi ridică probleme în ce priveşte raporturile interdialectale.

Sunt în graiurile de tip maramureşean câteva particularităţi care nu se întâlnesc nici în graiurile de tip crişean, nici în graiurile de tip moldovenesc, precum, mai ales, sunt particularităţi larg răspândite în graiurile din Crişana care, după cum am văzut, nu se găsesc şi nu au fost semnalate niciodată în Maramureş.

Test de autoevaluare 10.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Cine a pus în evidenţă aceste graiuri?

2. Ce înseamnă graiuri rotacizante?





Fonetică

Morfosintaxă


Sunt considerate specific maramureşene:- ’’durificarea” africatelor ĉ – ĝ, care devin č – ğ: čăr, čînč, (el) fáčă, ğăr, cúğăt. În acest fel, lista consoanelor dure, cu consecinţe asupra vocalelor anterioare următoare şi a diftongului ea, se măreşte în aceste graiuri;- fricativele labiodentale f, v, în secvenţele fi, vi, au evoluat la s(i), z(i), (probabil prin mutarea locului de articulare al lui ŝ, z, faze intermediare): (să) siu ’’fiu”, ser ”fier”, sir ’’fir”, zer ’’vier”, zérmie ’’vierme”, ziţắl ’’viţel”.

Aceste două particularităţi, ce e drept puţine şi nu prea vechi58, sunt totuşi deosebit de frapante şi, în concluzie, individualizatoare. Mai adăugăm:- tendinţa tot mai vădită de a accentua silaba iniţială: să să mắrite;- dispariţia silabei sau silabelor de după silaba accentuată: la „lapte”, şa ’’şade”, urdă ’’urzeşte”, etc. şi dispariţia consoanelor finale (în fonetică sintactică): fō ’’fost”, vă¸ú ’’văzut”, măr ’’mers” etc.;- căderea silabelor neaccentuate în corpul cuvântului. Tache Papahagi notează în Graiul şi folklorul Maramureşului câteva versuri care evidenţiază conştiinţa vorbitorilor că graiul lor maramureşean se individualizează prin aceste particularităţi:„Bu’ colea’ cu brî’ cu la’;Numai mă săgea’ la spa’;Bu’ colea’ cu la’ cu brî’;Numai mă săgea’ la rîn’’. (p. LXIV).


- substantivul mînă are forma de plural mînur — (ca în Crişana, acolo unde nu este brîńcă, o dovadă că lat. manus, de declinarea a IV-a, a fost moştenit de română ca substantiv de declinarea a II-a, trecerea la declinarea I fiind târzie, după ce s-au constituit clasele de declinări pe genuri. De fapt s-a pus de acord ’’conţinutul” feminin al cuvântului cu ’’forma”, urmarea fiind încadrarea lui în declinarea I;- ca şi în celelalte graiuri transcarpatice, şi în graiurile de tip maramureşean apar verbe desufixate: (eu) lúcru, să înflore. În schimb, apare tendinţa, mai evidentă decât în graiurile de tip crişean, de a adăuga sufixele – ez şi – esc acolo unde ele nu sunt folosite în alte graiuri dacoromâne: străčunéz ’’tai mucul lumânării”, cuşăiésc, sîmţắsc, etc.;- verbele a încuia, a înmuia au persoana I singular (eu) îŋcúu, (eu)

58 Încercând să stabilim cronologia relativă a legilor fonetice dialectale, constatăm că fazele intermediare ŝ (i), ŝ (e), Y (i), Y (e) au evoluat la s (i), s (e), z (i), z (e) după ce e, i au devenit ă, î după consoanele dure s, z, căci numai în această situaţie vocalele e, i se păstrează şi în graiurile maramureşene după consoanele dure. Aceasta înseamnă că ’’durificarea” consoanelor este un fenomen fonetic timpuriu în varietăţile străromâne, acolo unde acesta este cunoscut, premergând ’’palatalizarea labialelor”, care îşi are originea tot în perioada dinaintea definirii dialectelor istorice româneşti.



Lexic

Concluzii

îmmóu, refăcută după modelul verbelor dau / dai, iau / iei, stau / stai. Cu excepţia unor paradigme iotacizate care suportă omonimia persoana I singular / persoana a II-a singular, de tipul (eu) pui, (tu) pui, asemănătoare cu alte paradigme etimologice (eu) sui / (tu) sui, graiurile de tip maramureşean, ca toate graiurile transcarpatice, la care se adaugă cele din Moldova şi Oltenia, au refăcut persoana I singular a verbelor iotacizate de tipul scoţ, aú¸;

- verbul a trebui are forma invariabilă trábă, extinsă şi în Ţara Oaşului învecinată. În restul teritoriului crişean fac arii trébe, trébu, treabă, etc. Este semnificativ, pentru sublinierea gradului lor de individualizare, că graiurile de tip maramureşean nu cunosc conjuncţia şi pentru conjunctiv din graiurile de tip crişean şi nu formează condiţionalul – optativ perfect cu auxiliarul vu. Fiind particularităţi morfologice, ele nu sunt deloc de neglijat, căci sunt elemente de structură, mult mai rezistente, în comparaţie cu particularităţile de pronunţare şi cu cuvintele, care migrează mai uşor, prin deplasarea naturală a izogloselor sau prin contactul dintre vorbitori din arii diferite.


Sunt considerate specific maramureşene cuvintele: cătălin (cătălinaş) ’’încet”, clei ’’creer” (interesant pentru aspectul fonetic), coc ’’cocoaşă”, cocon – cocoană ’’băiat – fetiţă”, cort ’’colibă”, (a) crîsci ’’(a) scrâşni din dinţi”, cruci ’’spate”, (a) cuşăi ’’(a) gusta”, (a) froi ’’(a) sforăi”, (inima) joacă ’’(inima) bate”, stopit ’’scuipat”, (a) străciuna ’’a lua mucul lumânării”, (a) străfina ’’(a) strănuta”, ţăroasă ’’însărcinată” (v. ALRM, vol. I, h. 288 Femeie însărcinată) etc.

Deşi unele din aceste cuvinte cum ar fi clei, crîsci, froi, stopit, sunt numai variante fonetice, şi nu ’’sinonime” ale cuvintelor din alte arii dialectale, noi le reţinem ca particularităţi maramureşene.

Cuvintele existente şi în graiurile de tip crişean şi chiar bănăţean ca june, nea, pedestru, pîntece (pîncete), etc. sunt conservate independent. Cuvintele comune cu graiurile ardeleneşti şi bănăţene nu infirmă existenţa unui nucleu dialectal maramureşean, căci cuvintele migrează sau câştigă mai repede teren decât particularităţile fonetice şi gramaticale. Cuvintele de origine maghiară, slavă şi germană pot fi, deopotrivă, împrumutate direct sau primite prin filiere, în contactul dintre dialecte de origini diferite.

Sunt argumente suficiente care întăresc ideea că în Maramureş este un nucleu de grai tipic, cu particularităţi proprii, alături de numeroase particularităţi transcarpatice, răspândite inegal în întreaga Transilvanie, în Bucovina şi în nordul Moldovei. Unele particularităţi, mai ales lexicale, au migrat, prin intermediul păstorilor, în nordul Olteniei, nordul Munteniei şi în câmpia Dunării. Toate aceste particularităţi comune tuturor graiurilor vorbite în Transilvania argumentează



existenţa unui supratip dialectal ardelenesc, în care se înscriu actualele tipuri de graiuri ardeleneşti.

Test de autoevaluare 10.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Care este stadiul de palatalizare al labio – dentalelor f, v?

2. Ce se întâmplă în cuvintele brî’, la’, şa’, rîn’ şi cum se explică acest fenomen?


În loc de rezumat






1. Unde se vorbesc graiurile de acest tip?2. Cine s-a ocupat de studierea acestui tip de graiuri?3. Daţi 4 particularităţi fonetice, 2 morfosintactice şi 10 termeni specifici din acest tip de graiuri.





1. Atlasul lingvistic român, Noul atlas lingvistic român pe regiun: Maramureş, Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Sinteză.2. Caragiu – Marioţeanu Matilda, Todoran Romulus, Ionescu – Ruxăndoiu Liliana, Rusu Valeriu, Dialectologie română, E. D. P., Bucureşti, 1977, pp. 159 – 162.3. Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984.


Graiurile de tip muntenesc propriu-zise


GRAIURILE DE TIP MUNTENESC PROPRIU-ZISE

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11............................................................................ 000

11.1 Istoricul cercetării. Răspândire. Microarii...............................................................

11.2 Particularităţi...........................................................................................................

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 11.............................................................


Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 11...........................................................................




Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 11 sunt: să localizeze aria graiurilor de acest tip; să redea istoricul cercetării acestui tip de graiuri; să descrie microariile dialectale constitutive; să cunoască trăsăturile fonetice, morfosintactice şi lexico-semantice specifice acestor graiuri.



Răspândire

Microarii

Începând cu Gustav Weigand şi până în prezent, este unanim recunoscută existenţa unei arii munteneşti, numită de unii cercetători dialectul muntenesc (G. Weigand şi Şcoala de la Bucureşti) sau de alţi cercetători, subdialectul muntenesc (Şcoala de la Cluj). Aria în care se înscriu graiurile de tip muntenesc a fost extinsă de aproape toţi cercetătorii peste Carpaţii Meridionali, înglobând alături de Muntenia propriu – zisă, Oltenia şi Dobrogea, şi o bună parte din sudul şi centrul Transilvaniei.

În concepţia noastră, graiurile de tip muntenesc includ, în perspectivă sincronică, numai aria oltenească, muntenească şi dobrogeană. Aşa cum am încercat să demonstrăm, graiurile din sudul Transilvaniei, care prezintă unele particularităţi comune cu graiurile de tip muntenesc, sunt, în realitate, graiuri de tip transcarpatic. Legăturile dialectale dintre graiurile de tip muntenesc şi cele ardeleneşti de sud sunt îndepărtate, raporturile interdialectale coborând într-o mai veche distribuire dialectală a dacoromânei. După constituirea provinciilor istorice de după marea Unire, graiurile din sudul Transilvaniei au intrat în raporturi foarte strânse cu celelalte graiuri vorbite în Ardeal, îndepărtându-se treptat de graiurile munteneşti, cu care au avut în trecut raporturi lingvistice şi cu care continuă să se asemene în ceea ce conservă din acea perioadă îndepărtată. Factorii extralingvistici au favorizat încă de la început ca în sânul daco – românei, în care s-a manifestat, cum era şi normal, procesul de continuitate alături de procesul de discontinuitate, să se stabilească un permanent contact între diferitele zone ale marii arii59.

În ciuda unor evidente particularităţi comune în toate compartimentele vorbirii, graiurile munteneşti prezintă deosebiri şi în interiorul ariei pe care noi o numim aria graiurilor de tip muntenesc. Numeroase particularităţi din toate compartimentele limbii descriu câteva microarii, între care se remarcă, în special, graiurile din Muntenia, purtătoarele particularităţilor tipice pe care le iau în considerare cercetătorii atunci când încearcă să stabilească poziţia ariei munteneşti în structura dialectală a dacoromânei.

59 Marin Petrişor, Structura dialectală a Transilvaniei, p. 299 şi urm.



Alături de acestea, urmează imediat graiurile din Dobrogea, iniţial fărâmiţate, căci, după 1878, provincia a fost populată cu români din toate colţurile ţării, şi chiar cu aromâni şi cu meglenoromâni. Noii veniţi au adus cu ei graiurile lor, făcând din Dobrogea un mozaic dialectal, aşa cum l-a descris G. Weigand60 la începutul secolului al XX-lea. Asupra acestor graiuri s-a exercitat tendinţa de unificare a graiurilor munteneşti propriu – zise. În mai bine de un secol, graiurile imigrate au suferit fenomenul bilingvismului dialectal, sfârşind prin a se munteniza definitiv. În jumătatea nordică – estică se resimte influenţa graiurilor moldoveneşti imediat învecinate.

În sfârşit, o altă microarie importantă, atât prin întinderea ei, cât şi prin particularităţile dialectale individualizatoare, este microaria graiurilor din Oltenia, deosebite în multe privinţe de graiurile din Muntenia propriu – zisă.

Aceste microarii infirmă unitatea absolută, aşa cum reiese din unele hărţi ale graiurilor daco – române care însoţesc structurile dialectale propuse de Gustav Weigand, Emil Petrovici, Romulus Todoran şi Ion Coteanu61. Ea nu corespunde nici unităţii ’’tipologice” a graiurilor de tip muntenesc, ’’dialectul muntean”, propusă de Emanuel Vasiliu62, căci graiurile din Oltenia fac arie comună cu graiurile din Muntenia propriu – zisă numai sub aspect lexical (mai puţin relevant) şi fonetic, dar fonologic ele se separă foarte mult, constituind două microarii fonologice diferite şi în prezent. Graiurile din Oltenia se caracterizează, ca şi celelalte graiuri transcarpatice şi moldoveneşti, prin noi forme de plural ale substantivelor feminine, care rezolvă omonimia plural / singular: căş sau căs; răţ sau rắţă; vérză (cu alternanţă vocalică internă, suficientă pentru a deosebi forma de plural de cea de singular) şi prin refacerea paradigmei verbelor iotacizate. Prin consoanele s, z, ţ, r ’’dure’’, cu consecinţe în planul distribuţiei vocalelor şi, evident, în planul morfologic, graiurile din Oltenia continuă să prezinte o notă aparte şi în prezent, influenţând graiurile munteneşti propriu – zise din zona de imediat contact. Aria acestui fenomen s-a extins mult la est de Olt.

Aspectul neunitar al graiurilor munteneşti a atras atenţia de timpuriu lui Sextil Puşcariu, care a încercat să delimiteze un grai oltenesc aparte de cel muntenesc63, idee la care a renunţat mai târziu, revenind la structura propusă de profesorul său de la Leipzig, Gustav Weigand. Cu existenţa unui grai oltenesc aparte, cel puţin pe baza textelor vechi, pornind de la fonetismele oik’, uréike şi de la folosirea perfectului simplu este de acord şi Al. Rosetti64. Acestei probleme i-a dedicat un studiu aparte Gr. Brâncuş, în care afirmă că Oltenia prezintă suficiente particularităţi care

60 Gustav Weigand, Despre dialectele româneşti, p. 441 şi urm.61 Emil Petrovici, op. cit., p. 5 şi urm; R. Todoran, op. cit., p. 38 şi urm.; Ion Coteanu, op. cit., p.75 şi urm.62 Em. Vasiliu op. cit., p. 40 şi urm.63 Sextil Puşcariu, Limba română, p. 215 şi urm.64 Vezi întregul comentariu în lucrarea noastră Graiurile din Oltenia, p. 41 şi urm.



o despart din punct de vedere dialectal de Muntenia, îndreptând-o spre graiurile transcarpatice65.

În lucrările sale, M. Petrişor a adus argumente privitoare la faptul că Oltenia prezintă numeroase particularităţi deosebitoare faţă de Muntenia propriu – zisă66. Aceste deosebiri îşi găsesc explicaţia numai în perspectivă diacronică, Oltenia, mai ales jumătatea ei nordică şi vestică, făcând parte din aria transcarpatică în vechea distribuire a daco – românei, care a precedat actualei distribuiri dialectale. În perspectivă sincronică, Oltenia dialectală este încadrată în marea arie a graiurilor de tip muntenesc, inovând alături de acestea în aceleaşi direcţii, supunându-se aceloraşi tendinţe şi efecte şi aceloraşi influenţe externe. Însuşirea pronunţării standard, se face în actuala dinamică dialectală prin contactul direct al vorbitorilor din marea arie, dar şi prin mijloacele de cultivare a limbii şi prin şcoală. În ce priveşte structura gramaticală a limbii standard, graiurile din Oltenia sunt mai apropiate de aceasta decât graiurile din Muntenia propriu – zisă, căci au refăcut paradigmele verbelor iotacizate, iar ’’dezacordul” gramatical este mai puţin prezent. În această microarie prepoziţiile au forma: prin, pe, de, din, etc.

Aria graiurilor munteneşti este neunitară şi pentru că în extremitatea nord – estică se vorbeşte un grai de tranziţie rezultat al deplasării naturale a izogloselor din ambele sensuri la contactul a două provincii româneşti care au avut legături multiseculare, Muntenia şi Moldova. În acest grai nu se poate vorbi de existenţa unui sistem fonologic de tranziţie, căci un astfel de sistem nu poate fi găsit în nici o arie de tranziţie, faptele de limbă fiind mai degrabă mixte sau concurente, caracterizând vorbirea a două sau mai multe graiuri în contact, ceea ce pune la îndoială chiar termenul folosit pentru denumirea unei astfel de arii. Constatăm numai că acest grai se caracterizează prin tendinţa de închidere a vocalelor finale - e la i şi - ă la â (e se închide în aceeaşi condiţie şi în interiorul cuvântului, ca în graiurile moldoveneşti) şi prin păstrarea consoanelor africate, specifică graiurilor munteneşti67. În extremitatea nord – vestică, la contactul dintre Oltenia, Banat şi Ţara Haţegului se vorbeşte un grai cu veche bază dialectală bănăţeană, care a inovat multă vreme alături de graiurile de tip bănăţean. Această unitate a încetat după trecerea Olteniei la Ţara Românească, în urma victoriei turcilor asupra Imperiului habsburgic (1526), când întreg Banatul, provincie imperială, intră în posesia otomanilor. După această perioadă se vădeşte o suprapunere muntenească, urmare a intrării acestei arii în sfera de influenţă a graiurilor de tip muntenesc. Graiul din nord – vestul Olteniei, numit de unii cercetători grai de tranziţie, a fost numit de noi iniţial grai mixt şi apoi grai redistribuit, îmbinând în analiza lui perspectiva sincronică şi perspectiva diacronică68.

Prezenţa microariilor infirmă numai unitatea absolută a ceea ce 65 Grigore Brâncuş, Graiul din Oltenia, p. 248 şi urm.66 Marin Petrişor, Graiuri mixte şi graiuri de tranziţie, p. 87 şi urm; Graiurile din Oltenia, p.41 şi urm.67 Iorgu Iordan, op. cit., p.91 şi urm.68 Marin Petrişor, ibidem.



cercetătorii numesc ’’dialectul”, sau ’’subdialectul” muntenesc, dar nu şi apartenenţa acestor microarii la tipul de grai muntenesc.

Prin urmare, realitatea lingvistică ne obligă să ţinem seama, atunci când trebuie să precizăm particularităţile graiurilor de tip muntenesc, de trăsăturile care le unesc şi de cele care le separă. Situaţia este asemănătoare, într-o oarecare măsură, cu cea din Transilvania, în care se circumscriu graiuri cu particularităţi comune, dar şi cu particularităţi specifice, care le individualizează.

Test de autoevaluare 11.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Ce microarii prezintă acest tip de graiuri şi cum au fost ele delimitate?



Fonetică Particularităţi fonetice69

Comune tuturor microariilor:

- păstrarea africatelor ĉ – ĝ: ĉápă, ĉer, ĉinĉ, ĝer, sînĝe, fraĝ, etc.;- păstrarea dentalelor oclusive t, d, şi a sonatelor n şi l urmate de vocale anterioare (cu excepţia graiurilor din nord – vestul Olteniei, în care aceste sunete sunt uşor palatalizate: tˇ, dˇ, nˇ, lˇ): fráte, báde, lémne, etc.;- evoluţia fără excepţie a fazei intermediare ¸ la z: frúnză, zéĉe, zic, etc.;- evoluţia fără excepţie a fazei intermediare ĝ la j: joc, joi, jug, etc.;- existenţa perechii de consoane oclusive palatale k´ – g´: kár, kém, kíl; g´áră, gém, îŋg´ít;- anticiparea lui i în cuvintele cîine, pîine, mîine, etc. În Oltenia este anticipat şi timbrul palatal al lui Ö, ca în sudul Transilvaniei: oik’, uréik’, stráik’ină70, etc.;- tratamentul ca labiodentală f a lui h final în cuvintele împrumutate din

69 Delimitările noastre se deosebesc de toate descrierile ’’dialectului” (sau ’’subdialectului”) muntenesc din literatura noastră de specialitate. Doar Gr. Brâncuş, care pledează pentru un grai oltenesc aparte, diferit de graiul muntenesc (vezi opera citată), a insistat asupra deosebirilor dintre graiurile din Muntenia şi din Oltenia.În concepţia noastră, Oltenia prezintă, aşa cum am afirmat mai sus, dar şi în celelalte lucrări ale noastre citate, două straturi de limbă: unul banato – transcarpatic, mai vechi, şi unul muntenesc, mai nou, care cuprinde însă şi fapte de limbă care puteau fi conservate independent de ambele arii din străromâna nord – dunăreană. Punctul nostru de vedere asupra structurii dialectale a Olteniei este expus în lucrarea citată Graiurile din Oltenia.70 Boris Cazacu, Studii de dialectologie română, Bucureşti, 1966, p. 61 şi urm.



Morfosintaxă

slavă: vârf < v. sl. vrhŭ, praf < v. sl. prahŭ (insular, în Oltenia se păstrează vârv şi vâr, iar o localitate de lângă Craiova se numeşte Vârvor, mai vechiul Vârvior, diminutiv; de asemenea apare prau, în sintagma mai veche prau de puşcă);- tratamentul comun al lui s ca z în cuvântul ovắz;- păstrarea vocalelor anterioare e, i, şi a diftongului ea după grupurile consonantice: stéle, creţ, stíclă, strig, stea, cre á ţă, etc.;- păstrarea vocalei e şi a diftongului ea după labiale, în poziţie tare: lipésc, iubésc, lovésc, să lipe á scă, să iube á scă, să love á scă;- fonetismele îŋconjór, să îŋconjo á re, în comparaţie cu să îŋcónjur, să îŋcónjure, din celelalte graiuri;- asimilarea lui ă la e în cuvântul blestém. În acest caz trebuie să presupunem mai întâi schimbarea accentului de pe temă în bl á stem, pe terminaţie (tendinţa graiurilor munteneşti) şi evoluţia normală a lui a neaccentuat la ă: blăstém. Apoi a urmat asimilarea ă… e > e… e: blestém, dacă nu cumva avem a face cu o reacţie la evoluţia lui e la ă după grupurile consonantice datorată conştiinţei lingvistice a vorbitorilor munteni.


Comune tuturor microariilor

- Pluralul substantivului l á crimă este lắcrămi, după ce pluralul iniţial, etimologic, l á crime a fost înlocuit cu forma l á crimi, prin extinderea desinenţei i la unele substantive feminine. În graiurile din Oltenia, pluralul în - ia determinat alternanţa vocalică internă a / ă: l á crimi. De la această formă, în urma asimilării vocalice progresive, s-a ajuns la lắcrămi. Diminutivul acestui substantiv este lăcrimio á ră, care apare şi ca onomastic.

- genitivul singular al substantivelor feminine nume de fiinţe omeneşti şi onomastice terminate în – că, - gă este în – ki: máik’i, Florík’i, Aník’i, Ólģi. În jumătatea de sud a Olteniei: máicî, Florícî, Anícî, Ólģi şi Ólĝi, etc.;

- articolul genitival este variabil: al, ai, a, ale;

- pronumele demonstrative: acesta, asta, acela, aia (identitate este numai la formele de singular, căci la plural apar deosebiri);

- când două verbe se succed, al doilea se pune obligatoriu la conjunctiv;

- auxiliarul perfectului compus la persoana a III-a singular este a: a făcut, a mers;

- formele de conjunctiv: să stea, să dea, să ia (în comparaţie cu celelalte arii: să steie, să deie, să ieie, etc.);



Lexic

- imperativele ado, adu, vino, (în comparaţie cu celelalte arii: adă, vină), influenţate de vocativul în – o;

- păstrarea unor paradigme verbale neregulate: mănîŋc, usúc, (în comparaţie cu celelalte arii: mîŋc, usc);

- folosirea comună a adverbului foarte, cu care se formează superlativul absolut;

- sintagma fi(e) – mea (fi – mia, în Muntenia).


Comune tuturor microariilor

Remarcăm un număr mare de cuvinte comune, care contribuie foarte mult la impresia generală că avem a face cu acelaşi tip de grai, dar cuvintele se răspândesc foarte uşor în spaţiile unitare administrativ – politic şi chiar în alte spaţii învecinate:

- elemente vechi, din fondul de cuvinte latin sau autohton: barză, curte, ficat, ginere, gresie, a înjura, măcelar, a mângâia, naş, porumb, a sumete, zeamă (de varză), etc.;- elemente vechi slave şi slave balcanice: cârciumă, a jupui, năduf, noroi, pâlnie, sorcovă, zăpadă, etc.;- elemente turceşti: chel, magiun, zarzavat, etc.;- elemente neo – greceşti: calapod, cimitir, plapumă, etc.;- elemente de alte origini sau de origine necunoscută: burtă, a jumuli, joagăr, pipotă, etc.;- elemente formate pe teritoriul graiurilor: cocoaşă, gogoaşă, năduşală, pisică, şiră, etc.

Câteva dintre aceste cuvinte descriu arii mai mari, sau mai mici, în sudul Ardealului, ceea ce a determinat pe specialiştii care s-au ocupat de descrierea structurii dialectale actuale a dacoromânei să extindă aria graiurilor de tip muntenesc (’’dialectul muntean” sau, ’’subdialectul muntean”) în jumătatea de sud a Ardealului, mergând chiar până la Mureş. Această problemă a fost discutată în capitolul Structura dialectală a dacoromânei, în care ne-am exprimat punctul de vedere.

Test de autoevaluare 11.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Prin ce se deosebesc graiurile munteneşti propriu – zise de graiurile nordice? Faceţi o paralelă pe compartimentele limbii?




În loc de rezumat









1. Atlasul lingvistic român, Noul atlas lingvistic român pe regiuni: Muntenia şi Dobrogea, Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Sinteză.2. Caragiu – Marioţeanu Matilda, Todoran Romulus, Ionescu – Ruxăndoiu Liliana, Rusu Valeriu, Dialectologie română, E. D. P., Bucureşti, 1977, pp. 162 – 170.3. Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984, Subdialectul muntenesc.




GRAIURILE DE TIP MUNTENESC DIN OLTENIA

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr.

12............................................................................

000

12.1 Consideraţii teoretice.

Particularităţi.......................................................................

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr.

12.............................................................

Răspunsuri şi comentarii la testele de

autoevaluare........................................................

Bibliografie Unitate de învăţare Nr.

12...........................................................................




Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 12 sunt: să localizeze aria graiurilor de acest tip; să redea istoricul cercetării acestui tip de graiuri; să descrie microariile dialectale constitutive;să cunoască trăsăturile fonetice, morfosintactice şi lexico – semantice specifice acestor graiuri.

12.1 Consideraţii teoretice. Particularităţi

Consideraţii teoretice

CaracteristiciFonetică

Aspectul neunitar al graiurilor munteneşti a atras atenţia de timpuriu lui Sextil Puşcariu, care a încercat să delimiteze un grai oltenesc aparte de cel muntenesc71, idee la care a renunţat mai târziu, revenind la structura propusă de profesorul său de la Leipzig, Gustav Weigand. Cu existenţa unui grai oltenesc aparte, cel puţin pe baza textelor vechi, pornind de la fonetismele oik’, uréik’e şi de la folosirea perfectului simplu este de acord şi Al. Rosetti72. Acestei probleme i-a dedicat un studiu aparte Gr. Brâncuş, în care afirmă că Oltenia prezintă suficiente particularităţi care o despart din punct de vedere dialectal de Muntenia, îndreptând-o spre graiurile transcarpatice73.

Cum arătam în cursul anterior, în lucrările sale, M. Petrişor a adus argumente privitoare la faptul că Oltenia prezintă numeroase particularităţi deosebitoare faţă de Muntenia propriu – zisă74. Aceste deosebiri îşi găsesc explicaţia numai în perspectivă diacronică, Oltenia, mai ales jumătatea ei nordică şi vestică, făcând parte din aria transcarpatică în vechea distribuire a dacoromânei, care a precedat actualei distribuiri dialectale. În perspectivă sincronică, Oltenia dialectală este încadrată în marea arie a graiurilor de tip muntenesc, inovând alături de acestea în aceleaşi direcţii, supunându-se aceloraşi tendinţe şi efecte şi aceloraşi influenţe externe. Însuşirea pronunţării standard, se face în actuala dinamică dialectală prin contactul direct al vorbitorilor din marea arie, dar şi prin mijloacele de cultivare a limbii şi prin şcoală. În ce priveşte structura gramaticală a limbii standard, graiurile din Oltenia sunt mai apropiate de aceasta decât graiurile din Muntenia propriu – zisă, căci au refăcut paradigmele verbelor iotacizate, iar ’’dezacordul” gramatical este mai puţin prezent. În această microarie prepoziţiile au forma: prin, pe, de, din, etc.

71 Sextil Puşcariu, Limba română, p. 215 şi urm.72 Vezi întregul comentariu în lucrarea noastră Graiurile din Oltenia, p. 41 şi urm..73 Grigore Brâncuş, Graiul din Oltenia, p. 248 şi urm.74 Marin Petrişor, Graiuri mixte şi graiuri de tranziţie, p. 87 şi urm; Graiurile din Oltenia, p.41 şi urm.



Deosebiri între graiurile din Muntenia şi din Oltenia- în timp ce în graiurile din Muntenia fricativele ş, j sunt totdeauna moi, după ele distribuindu-se numai vocale anterioare (ă > e), iar a accentuat şi neaccentuat devine ia [de exemplu: úşe, coáje, jiále, úşia (artic.), cu á jia (artic.) şi chiar jiuŋg´, j’úŋg´, j’ioc, ´ioc, etc.], în graiurile din Oltenia sunt numeroase insule în care ş, j sunt dure (úşă, cuájă, şână, jâr, úşa, cuája, etc.). Tratamentul diferit al acestor fricative (în Oltenia situaţia este asemănătoare cu cea din majoritatea graiurilor ’’nemunteneşti”) a avut un important efect pe plan morfologic. Într-un stadiu mai vechi, prin ’’durificarea” lui ş, j sau prin muierea lor, s-a ajuns la omonimia dintre formele de singular şi de plural la substantivele masculine: pe de o parte moş – moş, pe de alta mos - mos. Aceeaşi omonimie a afectat şi substantivele feminine: pe de o parte úşă - úşă, pe de alta, úse - úse, etc. Dacă omonimia dintre singular şi plural la substantivele masculine nu a putut fi salvată, la substantivele feminine a fost înlăturată, ambele graiuri apelând la desinenţa de plural a substantivelor de declinarea a III-a şi la desinenţa de plural a substantivelor de declinarea a II-a masculină. În felul acesta, s-a ajuns la aceeaşi formă de plural: uş, coj, pentru Oltenia, sau us – co´, pornind de la situaţii diferite;- în Muntenia consoanele s, z, ţ, r sunt ’’neutre” şi păstrează după ele vocalele anterioare şi diftongul ia: sec, c á se (pluralul lui c á să), sítă, si á ră; zer, búze (pluralul lui búză), zic, zi á mă, ţes, r á ţe (pluralul lui r á ţă), ţip, ţi á pă etc. În graiurile din Oltenia, ca în toate celelalte graiuri ’’nemunteneşti”, aceste consoane s-au ’’durificat”, după ele vocalele anterioare devenind centrale, e > ă, i > î, iar diftongul ea reducându – se la a: săc, cásă (sing. şi pl.), zâc, zámă, ţăs, ráţă (sing. şi pl.), ţâp, ţapă.

Aşa cum am arătat când am discutat situaţia din graiurile transcarpatice şi moldoveneşti, această evoluţie a determinat schimbări în planul fonologic şi morfologic, în sensul că graiurile, formându-şi plurale noi, acolo unde s-a ajuns la neutralizarea opoziţiei singula – plural, şi-au refăcut persoana I a verbelor iotacizate;- în graiurile din Oltenia s-a păstrat, ca în majoritatea graiurilor ’’nemunteneşti”, un i şoptit la formele de singular plugári, bărbiéri, învăţătóri, discutate şi cu alte ocazii, care, prin atracţia paronimică, s-a extins: ceri, amn á ri, hamb á ri, etc.. Păstrarea lui i şoptit la singularul substantivelor masculine a avut drept consecinţă neutralizarea opoziţiei dintre singular şi plural, după ce u final a amuţit la forma de singular; în schimb, graiurile din Muntenia, după amuţirea lui u final, au pierdut pe i şoptit la formele de singular: plug á r (sing.) – plug á ri (pl.), bărbiér



Morfosintaxă

(sing.) – bărbiéri (pl.), învăţătór (sing.) – învăţătóri (pl.), tocmai pentru a evita neutralizarea opoziţiei de număr.

- în graiurile din Muntenia, substantivele feminine şi neutre articulate cu articolul hotărât, prezintă formele: fétili, cásili, scáunili, etc. Situaţia este complet diferită de cea din Moldova sau din alte graiuri transcarpatice în care avem a face cu închiderea vocalelor neaccentuate în poziţie finală: nedefinit féti, definit fétili, etc.. În graiurile munteneşti, e…e în silabe neaccentuate posttonice > i … e: fétile, cásile, scáunile, după care i … e > i … i: fétili, c á sili, sc á unili. Mai simplă a fost evoluţia în cazul substantivelor de declinarea a III-a: vúlpile > vúlpili, sărbătórile > sărbătórili. În aceste graiuri nu se poate vorbi, deci, de închiderea vocalelor finale neaccentuate, ci de un fenomen de disimilare vocalică, urmat de fenomenul de asimilare vocalică. Graiurile din Oltenia cunosc numai parţial această tendinţă, care este independentă. Influenţa graiurilor din Muntenia este exclusă, căci fenomenul apare în graiurile de la vest de Jiu, unde a fost înregistrată şi tendinţa de evoluţie a lui e din diftongul ea la i: ia.- graiurile din Oltenia au conservat vocalele e, i în prepoziţiile pe, de, din şi în prefixul des -, în timp ce în graiurile din Muntenia aceste vocale au evoluat la ă, î: dă, pă, dîn, dăs -. În cea mai mare parte a Olteniei, face arie forma hipercorectă dúpe;- comune tuturor graiurilor din Oltenia sunt fonetismele cais, c á isă, spre deosebire de fonetismele caiís, caiísă din Muntenia;- insular, graiurile din Oltenia păstrează diftongul ua în du á uă, u á uă, nu á uă, vuauă etc., în timp ce în Muntenia diftongul a evoluat la o, asimilându-l şi pe cel din silaba următoare: dóuo, uóuo, nóuo, vóuo etc.;- în ce priveşte ’’palatalizarea” labialelor, graiurile din Oltenia se deosebesc foarte mult de graiurile din Muntenia şi din Dobrogea, unde fenomenul prezintă numeroase stadii, de la formele incipiente la formele cele mai avansate (pentru secvenţa pi, de exemplu: ph´átră, pk’átră, k’átră) şi este, evident, migrat din Moldova, unde îşi are centrul de greutate75.

Deosebiri între graiurile din Muntenia şi OlteniaÎn afară de deosebirile privitoare la formarea pluralului substantivelor şi a situaţiei verbelor iotacizate, discutate la particularităţile fonetice ale graiurilor de tip muntenesc, sunt şi alte deosebiri morfologice, printre care:

75 Pentru răspândirea şi vechimea fenomenului şi despre raporturile interdialectale, vezi D. Macrea, Probleme de fonetică. Pentru situaţia fenomenului în spaţiul oltenesc, vezi Ion Ionică, Palatalizarea labialelor în Oltenia, în „Fonetică şi dialectologie”, an VIII (1973), p. 79-119. Pentru palatalizarea labiodentalelor în sudul Olteniei, vezi Andrei Avram, Un aspect de la palatalisation des labiales en daco - roumain: [sÖer] «fer», [zg’er] «verrat» dans les parlers d’Olténie, în "Révue de linguistique romane", publiée par la Société de Linguistique Romane, Paris, 1980, 44.175 – 176, p. 241 şi urm.



Lexic

- articolul adjectival în Muntenia este ăl, a, în comparaţie cu al, a din Oltenia: ăl mic / al mic;- adjectivul şi pronumele demonstrativ de apropiere la plural au forme diferite în Muntenia: (oamenii) ²ştia, (femeile) á stia, în timp ce în Oltenia au o singură formă: (oamenii) ²ştea, (femeile) ²ştea;- în graiurile din Muntenia: (eu) ĉupésc, (floarea) înfloréşte, în graiurile din Oltenia: (eu) ĉup, (floarea) înflo á re, ca în graiurile din Banat şi din Ardeal;- în graiurile din Muntenia: plóuă, să plóuă, în graiurile din Oltenia: plo á ie, să plo á ie;- în timp ce graiurile din Muntenia au numai două forme de adverb de loc: pentru apropiere, aíĉ, pentru depărtare, acólo (şi acólia), graiurile din Oltenia şi-au organizat adverbul de loc într-un sistem ternar: aíĉ, unde se găseşte persoana I, aĉí, unde se găseşte persoana a II-a, şi acólo, unde se găseşte persoana a III-a76;- graiurile munteneşti propriu – zise au un singur perfect absolut al indicativului, perfectul compus, în timp ce graiurile din Oltenia au două perfecte absolute: perfectul compus, care denotă o acţiune trecută, încheiată înainte de ziua când relatează autorul, şi perfectul simplu, care denotă o acţiune încheiată, dar în timpul zilei când relatează autorul: „ieri m – am sculát, m – am îmbrăcát, am plec á t la lúcru; az tot aş á, mă sculái, mă îmbrăc á i şi plec á i la lúcru şî úi-te acú veníi ac á să.”;- sub presiunea conjugării I, cea mai bogată în perioada de formare a dialectelor româneşti, caracterizată prin identitatea dintre persoana a III-a singular şi persoana a III-a plural, graiurile din Muntenia au extins această identitate şi la celelalte clase de conjugări: (el, ei) tréĉe, (el, ei) víne etc.77.Fenomenul acesta numit dezacord între subiect şi predicat este, în realitate, în graiurile de tip muntenesc, un pseudodezacord, o tendinţă de simplificare a flexiunii verbale, deci un factor de progres sub aspectul vorbirii (nu şi al limbii normate, de aceea, prin mijloacele de cultivare a limbii

76 Al. Ionaşcu, O paralelă gramaticală daco – română, în „Romanoslavica”, 1960, nr. 4, p. 73 şi urm.77 O contribuţie însemnată au avut-o şi verbele de conjugarea a II-a, care prin evoluţia etimologică a formei de persoana a III-a singular tacet > (el) taĉe, tacent > (ei) taĉe, au devenit identice. Cum numărul verbelor de conjugarea a II-a şi a III-a moştenite este foarte redus, confuzia s-a putut petrece de timpuriu în graiurile munteneşti propriu – zise. La acest dezacord dintre subiect şi predicat a contribuit de asemenea şi evoluţia normală a persoanelor a III-a singular şi a III-a plural a imperfectului: cantabat > (el) cânta, cantabant > (ei) cânta. Această particularitate, numită impropriu ’’dezacord între subiect şi predicat”, după cum am afirmat mai sus, învederează tendinţele diferite care s-au manifestat în aria actualelor graiuri munteneşti şi în aria actualelor graiuri de tip transcarpatic – modovenesc. În prima arie, tendinţa dominantă a fost de simplificare a paradigmelor, rezultat al legii economiei vorbirii; în cea de a doua arie, mult mai extinsă, s-a manifestat tendinţa de îndepărtare a formelor de plural de cele de singular. În realitate, întreaga morfologie a acestor graiuri poartă pecetea acestei tendinţe. Graiurile vorbite în cea mai mare parte a Olteniei, mai ales cele din jumătatea de nord, se comportă ca şi graiurile transcarpatice învecinate, dovadă că în trecut s-au dezvoltat o vreme împreună cu acestea, fiind inovatoare, spre deosebire de graiurile munteneşti propriu – zise, mult mai conservatoare din punct de vedere structural.



Concluzii

trebuie să fie impusă vorbitorilor norma). În graiurile din Oltenia acest dezacord apare numai în microariile sudice şi estice. În cea mai mare parte a Olteniei se face deosebirea între a fost (singular) şi au fost (plural), între cînt á (singular) şi cînt á u (plural).

Cuvinte care fac arie în OlteniaSunt câteva cuvinte care caracterizează numai graiurile din Oltenia, izoglosele lor trecând prea puţin Oltul spre est: cerar ’’boştinar”, (porcul) coicăie ’’guiţă”, copilete ’’lăstar crescut alături de firul de porumb”, cotoi ’’picior fript de pasăre” (copan în Muntenia), drugă ’’ştiulete de porumb”, lubeniţă ’’pepene verde”, păpuşă ’’scul din fire de bumbac sau lână”, uroaie ’’tărâţe amestecate cu apă pentru hrana porcilor” etc.

Sunt, de asemenea, câteva cuvinte care fac arie comună cu Banatul, Ţara Haţegului şi o parte a Ardealului central, asupra cărora nu ne vom opri. Fiecare izoglosă îşi are istoria ei, aşa că această problemă interesează mai mult teoria dialectală decât dialectologia monografică.

În concluzie, deosebirile dintre graiurile din Oltenia, de tip transcarpatic, într-o mai veche distribuire dialectală, şi graiurile din Muntenia, purtătoarele particularităţilor individualizatoare, nu infirmă, ci, din contră, demonstrează unitatea actualului tip muntenesc de grai, care însumează şi graiurile din Dobrogea, iniţial foarte fărâmiţate, dar apoi supuse procesului de unificare, în condiţiile extralingvistice bine cunoscute.

Aceste graiuri se deosebesc, într-o oarecare măsură, de graiurile bănăţene, ardeleneşti şi moldoveneşti. Deosebirile dintre toate aceste graiuri decurg din mai marea sau mai mica fidelitate faţă de varietatea străromână vorbită în nordul Dunării şi în arii bine precizate de la vest şi de la sud de Dunăre, pe care o numim dialectul daco – român.

Test de autoevaluare 12.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.1. Prezentaţi elementele comune graiurilor olteneşti cu graiurile transcarpatice.

Răspunsul la test se găseşte la pagina .În loc de rezumat Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 12.







1. Unde se vorbesc graiurile de acest tip?2. Cine s-a ocupat de studierea acestui tip de graiuri?3. Care sunt microariile dialectale din cadrul acestor graiuri şi prin ce se deosebesc ele?4. Daţi 6 particularităţi fonetice, 6 morfosintactice şi 10 termeni specifici microariei olteneşti?



1. Atlasul lingvistic român, Noul atlas lingvistic român pe regiuni: Oltenia; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Sinteză.2. Caragiu – Marioţeanu Matilda, Todoran Romulus, Ionescu – Ruxăndoiu Liliana, Rusu Valeriu, Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977, 162 – 170.3. Petrişor Marin, Curs de dialectologie română, Elemente introductive, Dialectul dacoromân, Ovidius University Press, Constanţa, 2001, pp. 54 – 60.4. Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984, Subdialecul muntenesc.


Cursuri dialectologie

Documents

Transcript of Cursuri dialectologie