Cursul 1

DEZVOLTAREA SOCIALĂ – repere teoretice fundamentale

Definiţii şi interpretări ale conceptului de “dezvoltare socială”

Exerciţiu didactic: Alcătuiţi trei enunţuri care să cuprindă conceptul de “dezvoltare”.

Conceptul de dezvoltare este strâns legat de cel de schimbare. Dicţionar de Sociologie (1993): Schimbarea socială “constă în trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la altă stare diferită calitativ şi/sau cantitativ”.- ne aflăm în perspectiva sistemică: societatea – sistem complex şi dinamic ce îşi modifică permanent structura şi se autoreglează funcţional;- schimbarea – modificări structurale şi funcţionale ale sistemului.Schimbarea poate avea două sensuri: - atunci când ea conduce la îmbogăţirea structurală şi funcţională, la optimizarea sau eficientizarea funcţionării sistemului se numeşte dezvoltare. Exemplu: creşterea ratei absolvenţilor de facultate.- atunci când ea se asociază cu apariţia de disfuncţionalităţi şi de blocaje se numeşte regres. Exemplu: creşterea ratei mortalităţii infantile.Conceptul de dezvoltare are sensuri specifice în diferitele ramuri ale ştiinţei:- economie: progres material, creştere economică, acumulare de bunuri, de tehnologie. Indicator: avuţia pe cap de locuitor.- psihologie: procesul de formare şi de structurare a personalităţii (însuşirea de cunoştinţe, formarea de abilităţi etc.)- politologie: evoluţia modurilor de structurare a relaţiilor de putere, de la colectivităţi în care funcţiile politice nu sunt specializate, către societăţi ierarhice şi, mai apoi, către democraţii.

Midgley (1995): Dezvoltarea socială este “un proces de schimbare socială planificată, destinată să promoveze bunăstarea populaţiei ca întreg, printr-un proces de transformare economică şi socială complexă”.- concept fundamental: planificarea.

Paradigma dezvoltării sociale

Cătălin Zamfir (2006): Dezvoltarea socială se referă la orientarea unei ţări/regiuni/comunităţi/instituţii spre realizarea unei stări dezirabile, stabilită ca obiectiv, printr-un proces planificat în timp, realizat printr-un set de acţiuni conjugate.Analiza definiţiei:- starea dezirabilă – obiectiv de realizat;- set de acţiuni – programe, planuri, strategii.Analiză de text: Zamfir C. (2006), p. 12: obiective care nu sunt vizate de procesele de dezvoltare socială.Până de curând, dinamica socială era mai degrabă caracterizată de schimbarea prin crize decât de schimbarea proiectată şi planificată.Schimbarea prin crize presupune ieşirea spontană din situaţiile de criză. Are performanţe modeste şi costuri ridicate. Ex: asociaţiile agricole neperfomante din ruralul românesc în anii ’90 – “Hai să ne asociem şi vedem noi ce iese!”.În ultimele decenii s-a conturat o nouă perspectivă: cristalizarea capacităţilor de ieşire din criză prin proiectarea şi planificarea schimbării, alături de construirea sistemelor de acţiune colectivă în vederea promovării acestor strategii.

1

Valenţele axiologice ale dezvoltării sociale

Dezvoltarea socială presupune: bunăstare, eficienţă, optimizare etc.În termeni valorici, dezvoltarea socială reprezintă o schimbare în bine.Observaţii:1. Fiecare sistem sau sub-sistem social îşi defineşte acest bine. Ex:- o organizaţie economică are indicatori specifici de dezvoltare (rata profitului);- statele UE îşi definesc dezvoltarea în funcţie de nivelul de trai al cetăţenilor (indicatori de calitatea vieţii: rata ocupării, venitul etc);- o organizaţie infracţională îşi defineşte “binele” prin valori, norme şi obiective – relativismul “binelui”.2. Procesele de dezvoltare se pot asocia şi cu fenomene nedorite, cu disfuncţionalităţi (“efecte perverse” – Raymond Boudon). Ex:- în secolul XX, migraţia masivă spre urban a determinat dezechilibre demografice. Efecte: cartiere sărace, prejudecăţi şi conflicte sociale, îmbătrânirea populaţiei din rural etc.;- dezvoltarea industrială a generat probleme ecologice;- modernizarea modului de viaţă în mediul rural a determinat dispariţia unor forme tradiţionale de sociabilitate/solidaritate (ajutorul necondiţionat în vecinătate, încrederea – porţile neîncuiate);- modernizarea societăţii a dus la diminuarea controlului social, asociat cu creşterea ratei devianţei (proliferarea HIV, consumul de droguri etc.)

Concepte conexe

Dezvoltarea umană – concept propus de ONU la sfârşitul secolului XX. Este un proces de lărgire a opţiunilor individuale, dintre care cele mai importante sunt: trăirea unei vieţi lungi şi sănătoase, educaţia, accesul la resursele necesare pentru un trai decent, libertatea politică, garantarea drepturilor omului şi respectul persoanei.

Dezvoltarea durabilă – proces şi obiectiv al dezvoltării sociale, constând în realizarea dezvoltării astfel încât generaţiile viitoare să beneficieze cel puţin de aceleaşi şanse pe care le au generaţiile actuale.

Dezvoltarea regională – ansamblu de măsuri pe care autorităţile guvernamentale le iau pentru corectarea decalajelor teritoriale.

Analiza proceselor de dezvoltare

Teoriile dinamicii sociale îşi propun să răspundă la o serie largă de întrebări, dintre care cele mai importante sunt:1. Ce se schimbă / ce se dezvoltă?2. Care sunt cauzele / condiţiile dezvoltării?3. Cum se produce dezvoltarea, prin ce mecanisme?4. Cine sunt agenţii schimbării?5. Care sunt efectele negative (perverse) ale proceselor de dezvoltare? Aplicaţie: dezvoltarea medicinei – ştiinţa îngrijirii sănătăţii. 1. Obiectul analizei: sistemul medical (actori sociali, relaţii sociale, resurse, instituţii). 2. Cauze/condiţii: - progresul tehnologic (inovaţiile). Ex: de la recoltarea sângelui cu lipitori s-a ajuns la tehnici ultramoderne de recoltare şi analiză a sângelui în laborator; operaţii cu laser; tratamente medicamentoase eficiente ale unor boli altădată incurabile;- crearea sistemului de învăţământ medical – resursa umană calificată;- dezvoltarea comunicaţiilor – schimburi de informaţie;- crearea sistemului asigurărilor de sănătate (acces generalizat). 3. Mecanisme: - colaborarea între specialişti;

2

- învăţarea continuă;- aplicarea inovaţiilor tehnologice în medicină;- campanii de informare în masă şi programe educaţionale. 4. Agenţi: - medicii;- cercetătorii;- oamenii politici (decizie!);- subiecţii supuşi experimentelor. 5. Efectele perverse: - efectele negative ale tratamentelor medicamentoase;- efectele neplăcute ale spitalizării;- efectele pe termen lung ale creşterii speranţei de viaţă (gerontocraţie, presiunea economică asupra populaţiei ocupate etc.)

Originile conceptului de dezvoltare socială

Preşedintele american Truman, discursul de investire – 20 ianuarie 1949: o politică orientată spre dezvoltare şi spre creşterea zonelor sudezvoltate. Precursori:- John Lock (1632 -1704)şi Adam Smith (1723 -1790): progresul societăţilor umane se realizează în patru etape, caracterizate de tipul de activitate economică dominantă (1. vănătoarea şi pescuitul; 2. creşterea animalelor; 3. practicarea agriculturii: 4. preponderenţa comerţului şi manufacturilor - etapă superioară). Motorul progresului: nevoia individuală de acumulare.- Saint-Simon (1760 -1825) condiţionează progresul de respectarea/conservarea ordinii sociale şi respinge ideea liberală a înavuţirii ca motor al progresului, pledând pentru încredinţarea proprietăţii unor reprezentanţi de încredere (bancherii).John Stuart Mill (1806 -1873): condiţionează progresul de educaţie (educaţia maselor); face distincţia între progres (exclusiv creştere materială) şi dezvoltare (presupune şi dezvoltarea fiinţelor umane prin educaţie).Friederich List (1789 -1846): dezvoltarea este un proces dirijat de creştere economică şi înseamnă trecerea de la economiile agrare la economiile bazate pe comerţ şi manufacturi; sarcina dezvoltării îi revine statului (prin dirijarea diviziunii muncii şi prin educarea cetăţenilor).Karl Marx (1818 -1883): societăţile au evoluat în funcţie de modul de control asupra mijloacelor de producţie (sclavagism, feudalism, capitalism); a propus un proiect de dezvoltare dirijată prin constituirea proprietăţii comune a statului, care va înlătura exploatarea (comunism).

3

Cursul 2

DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI PARADIGMA CULTURĂ-DEZVOLTAREConcepte şi principii

Apariţia conceptului de “dezvoltare durabilă”

Preocupările privind dezvoltarea durabilă au apărut ca răspuns la două dintre cele mai grave provocări ce ameninţă viaţa pe Terra: poluarea şi sărăcia.1987 – Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare a lansat termenul de sustainable development pentru a arăta că dezvoltarea trebuie să “satisfacă nevoile generaţiei prezente fără să compromită nevoile generaţiilor viitoare” (Ismail Serageldin).Dezvoltarea durabilă este un proces cu bătaie lungă, având drept scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în societăţile contemporane, dar şi în perspectivă, pentru generaţiile care vor urma. Această perspectivă s-a conturat o dată cu conştientizarea efectelor dezastruoase pe care le-a avut dezvoltarea industrială asupra mediului înconjurător.

Semnale de alarmă la începutul anilor ’90

John Naisbitt & Patricia Aburdene (1990), “Anul 2000. Megatendinţe”: “Problemele mediului înconjurător continuă să fie foarte grave: stratul de ozon; ploile acide; efectul de seră; riscul distrugerii vegetaţiei în zone cu inundaţii excesive. Există însă un crescând consens general în ceea ce priveşte protecţia mediului, la care toţi trebuie să adere. Naţiunile se întrec în a-şi dovedi interesul pentru aceasta, căutând să ocupe chiar prime poziţii în competiţia lor privind protecţia efectivă a mediului[...]. Preocuparea lumii pentru apărarea militară şi pentru războiul rece tinde spre o relaxare, fiind înlocuită printr-o preocupare pentru evitarea distrugerii mediului natural, cea mai importantă problemă la nivel mondial”.1992, Summit ONU, Rio de Janeiro: a fost transmis lumii întregi mesajul că degradarea mediului este o ameninţare reală pentru sănătatea oamenilor şi pentru întreg eco-sistemul planetar.

Perspectivele colaborării

S-a stabilit că procesele de dezvoltare trebuie să fie strâns corelate cu grija pentru mediu, singura cale de a face ca dezvoltarea să aibă durabilitate.S-a elaborat Agenda 21 (primul protocol ecologic global), în care dezvoltarea durabilă este considerată opţiune strategică globală pentru secolul XXI.La scurt timp după lansarea conceptului de dezvoltare durabilă, a devenit clar că acest tip de dezvoltare are o componentă socială fundamentală, deoarece actorii sociali reprezintă principalii agenţi ai acestui tip de dezvoltare, dar şi principalii ei beneficiari. Conceptul a depăşit graniţele ecologiei şi s-a conturat perspectiva colaborării a trei discipline, pentru generarea proiectelor de dezvoltare durabilă: ecologia, economia şi sociologia.Rolul ecologiştilor: elaborarea programelor de conservare şi de îmbunătăţire a sub-sistemelor de mediu natural.Rolul economiştilor: elaborarea modelelor de creştere a bunăstării în condiţiile stocurilor de capital disponibil şi a tehnologiilor existente.Rolul sociologilor: identificarea actorilor-cheie ai programelor de dezvoltare, identificarea nevoilor şi resurselor de dezvoltare, mobilizarea oamenilor pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă.Mihail Cernea – sociolog român, specialist în Banca Mondială - deviza programelor de dezvoltare durabilă: Putting People First! – Oamenii înainte de toate!

4

Principii ale implementării dezvoltării durabile

Pacea ca fundament al dezvoltării. Absenţa păcii determină societăţile să aloce resurse importante obiectivelor militare, în detrimentul satisfacerii nevoilor de dezvoltare: educaţie, sănătate, locuire etc. Societăţile angrenate în conflicte militare îşi diminuează considerabil perspectivele de dezvoltare. Pregătirile de război absorb resurse excesive şi împiedică dezvoltarea investiţiilor mici.Dezvoltatea economică – motor al progresului. Dacă nu există creştere economică, nu există nici resurse materiale suficiente pentru rezolvarea problemelor de mediu sau pentru depăşirea problemelor sociale legate de sărăcie. Resursele economice sunt fundamentale pentru dezvoltarea socială pe termen lung.Justiţia ca pilon al coeziunii sociale. Dezvoltarea durabilă nu se poate realiza în absenţa solidarităţii diferitelor grupuri sociale. Acordarea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul la resurse importante este o condiţie a existenţei acestei solidarităţi. Dacă justiţia (dreptatea) nu funcţionează, se pot înregistra respingeri şi blocaje ale programelor de dezvoltare durabilă. Ex: aplicarea corectă a sancţiunilor pentru poluare.Democraţia – cadru favorabil pentru dezvoltare. Participarea cetăţenilor la procesul luării deciziilor care le afectează viaţa este un principiu de bază în programele de dezvoltare. Democraţia, ca sistem politic, oferă mijloace pentru arbitrarea şi reglementarea tensiunilor sau conflictelor politice, economice şi sociale.Informarea corectă – instrument al dezvoltării durabile. Statisticile corecte care monitorizează activitatea social-economică într-un stat sunt esenţiale în procesul luării deciziilor. Colectarea şi analiza informaţiilor reprezintă instrumente fundamentale pentru elaborarea de soluţii şi de politici publice acceptabile şi operaţionale. Cooperarea internaţională. Promovarea dezvoltării durabile reclamă un efort susţinut pentru cunoaştere, pentru cercetare şi pentru difuzarea inovaţiilor care protejează mediul şi duc la îmbunătăţirea calităţii vieţii. Acest efort se sprijină în mare măsură pe schimburi internaţionale: schimburi comerciale de produse perfecţionate, acorduri pentru transfer de tehnologie, schimburi de experţi, colaborarea în cercetare etc.

PARADIGMA CULTURĂ - DEZVOLTARE

28-29 septembrie1998, Washington – conferinţă pe tema raporturilor dintre cultură şi dezvoltare – organizată de Banca Mondială şi UNESCO. Maritta Koch-Wesel: la jumătatea deceniului 7, în cadrul programelor Băncii Mondiale, s-a conturat o nouă perspectivă (paradigma cultură-dezvoltare) – o dată cu angajarea primilor sociologi şi antropologi.Motivul: preşedintele Băncii, Robert McNamara, a considerat că trebuie să ajungă la “cei mai săraci dintre săraci”. Pentru a ajunge la ei, era necesar să se ştie cât mai multe despre modul lor de viaţă, despre instituţiile şi credinţele lor.Sociologii şi antropologii erau cei care puteau furniza informaţii calificate, specializate despre săracii lumii.

Păstrarea culturii

1998: Preşedintele Băncii Mondiale, James Wolfensohn, exprimă intenţiile instituţiei printr-o povestioară:Plecând dintr-o vizită făcută într-un sat de pescari din Uzbekistan, un copil i-a pus în mână o bancnotă, echivalentul a 10 centi. Profesorul de la scoala din sat i-a explicat : “În cultura noastră, când un călător vine în satul nostru, este tradiţia satului să-i dea bani ca să-l ajute să ajungă până la următoarea etapă a călătoriei”.Wolfensohn: peste tot în lume este important ca oamenii să păstreze tradiţiile, asemeni copilului din satul de pescari; fără continuitate culturală, fără conservarea acestor lucruri importante, nu se poate realiza dezvoltare durabilă (care să reziste).

5

Cultură – sărăcie

4-7 octombrie 1998, Florenţa, conferinţă pe tema raportului dintre cultură şi economie (World Bank, UNESCO)Conferinţa a avut drept scop să promoveze agenda internaţională privind cultura în dezvoltarea sustenabilă. Premisă: cultura este crucială pentru a susţine dezvoltarea durabilă.Idee fundamentală: interesul crescând pentru bunurile culturale este similar cu acţiunile privind mediul natural, lansate în anii ’80. Ca şi în situaţia mediului, există riscul pierderii permanente a diversităţii în domeniile bunurilor culturale, al arhivelor şi bibliotecilor, al tradiţiilor, valorilor şi cunoaşterii, mai ales în ţările cele mai sărace.Avantaje ale investiţiilor în cultură: 1) generează fluxuri de turişti; 2) încurajează dezvoltarea locală prin consolidarea capitalului social şi creşterea posibilităţilor de educaţie.“Săracii experimentează dezvoltarea cu sentimentul amar al traumei, al pierderii, al descompunerii sociale. Cultura lor exprimată în valori, relaţii sociale, legături de reciprocitate, creaţii şi cunoştinţe constituie bunurile lor cele mai de preţ, dar şi cele mai ignorate şi devastate de programele de dezvoltare “ (Cobianu-Băcanu, 2002).Semnal de alarmă: Cunoaşterea identităţilor culturale este esenţială în cazul comunităţilor sărace pentru că, cel mai adesea, membrii lor se simt marginalizaţi, dezolaţi, ignoraţi şi nu acordă suficientă importanţă propriilor resurse.Cultura sărăciei (Oscar Lewis): pasivitate, paternalism, apatie, indiferenţă faţă de sfera acţiunilor publice, centrarea pe familie şi pe problemele de interes imediat.Premisa sociologului dezvoltării: orice comunitate umană dispune de valori, norme şi forme de organizare care se pot dovedi o bază excelentă pentru dezvoltare.

Mihail M. CerneaRolul sociologului este de a-i face pe designerii programelor de dezvoltare să fie conştienţi de instrumentele sociale şi de pârghiile culturale ce pot mobiliza energia socială.“Aceste instrumente merg de la crearea conştiinţei publice la investiţia în capital uman; de la simple consultaţii la stimularea co-managementului participativ; de la sisteme de stimulare la controale instituţionale; de la întemeierea pe tradiţii la schimbarea practicilor vechi şi introducerea inovaţiilor; de la facilitare la creşterea coeziunii sociale; de la comportamentul indivizilor motivat economic la utilizarea puterii solidarităţii, adevărului, auto-organizării şi valorilor îmbrăţişate de grup. Aceste instrumente pot fi combinate pentru a schimba modelele existente şi pentru a promova o cultură a protejării şi sporirii resurselor”” (Cobianu-Băcanu, 2002).Principiu al DD: Să gândeşti global şi să acţionezi local!

Dincolo de cortina dezvoltării durabile...

Perspectiva grupurilor de interese de tip imperialistImmanuel Wallerstein - teoria sistemului mondial modern: explică dezvoltarea ca proces al naşterii şi expansiunii sistemului mondial modern, cu două faţete: dezvoltare şi subdezvoltare.Expansiunea capitalismului înseamnă mondializarea sistemului economic, dar nu şi mondializarea dezvoltării.- Stratificarea lumii în centre, semiperiferii şi periferii.- Dezvoltarea unora determină subdezvoltarea altora.În epoca modernă sunt dominante nu procesele de dezvoltare, ci cele de stratificare a lumii. Dezvoltarea este maximă în centru, relativă în periferie şi devine subdezvoltare în periferie.

Dincolo de cortina dezvoltării: elitele puteriiWright .Ch. Mills, sociolog american, “The Power Elite” (1956) – analiză asupra structurii de putere în America. Această structură are trei niveluri:

6

1. Nivelul superior. Aici sunt decise chestiunile de importanţă naţională şi internaţională. Acest nivel este ocupat de adevărata elită a puterii, adică de acei indivizi care deţin poziţiile de comandă în “ordinile instituţionale” ale societăţii. Aceste “ordini” corespund sectoarelor: economic, politic şi militar. Cele trei sectoare sunt coordonate între ele şi interdependente într-atât încât să permită fără probleme schimbul de persoane la vârf. Gradul de coeziune al membrilor acestei elite este ridicat.2. Nivelul mediu. Aici se dezbat şi se decid chestiuni de importanţă locală şi sectorială. De la acest nivel nu pot fi influenţate deciziile luate la nivelul superior. În plus, nivelul mediu are şi rolul de barieră între nivelul superior şi cel inferior, împiedicând masele nu numai să influenţeze deciziile de vârf, dar şi să capete deplina conştientizare a semnificaţiilor acestora. La acest nivel activează asociaţii, partide sau sindicate care sunt, în mod tradiţional, considerate actorii specializaţi ai sistemului politic.3. Nivelul inferior. Este reprezentat de masă, obiectul unei constante manipulări din partea elitei puterii; ea nu joacă un rol politic activ.“Dacă ar fi să facem o apreciere generală asupra cărţii lui Mills, am putea spune că, ceea ce atrage în mod deosebit atenţia, este tentativa permanentă a autorului de a „dezvrăji” lumea americană, de a trezi conştiinţa omului comun, “îmbătat” de ideile modelului impecabil al democraţiei americane” (Şandru, 2007).

Mărturii recente din culisele dezvoltării

John Perkins ([2004],2007), expert financiar, SUA, “Confesiunile unui asasin economic”:“Ca şi cetăţenii SUA, în general, majoritatea angajaţilor de la MAIN [o corporaţie americană specializată în consultanţă economică, n.n.] au impresia că le facem favoruri acestor ţări [ţările slab dezvoltate, n.n.] când le construim centrale electrice, autostrăzi şi porturi. Şcolile noastre şi presa ne-au învăţat să percepem aceste acţiuni ca pe nişte fapte altruiste [...]. Oricum, acestor oameni nici nu le trece prin cap că motivul pentru care ne instalăm ambasade peste tot în lume este acela de a ne servi propriile interese, care, pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea, au însemnat transformarea Republicii americane într-un imperiu global” (p. 41).

Mecanismul principal al acestui sistem: 1. Consultanţii (experţi americani, foarte bine plătiţi) realizează proiecte de dezvoltare pentru ţările sărace, supraevaluaând necesarul de infrastructură şi de investiţii.2. Elite politice şi economice din ţara respectivă semnează aprobă aceste proiecte (în schimbul unor recompense semnficative) şi le includ în priorităţile de dezvoltare naţională.3. Se semnează contracte cu anumite companii americane (ex. Bechtel, una dintre cele mai mari companii de inginerie din lume).4. Instituţiile financiare (Banca Mondială, FMI, băncile) fac împrumuri uriaşe ţărilor respective şi le îndatorează în mod “durabil”.5. O mare parte din banii din împrumuri intră în conturile firmelor agreate, revenind de fapt la... creditor.6. Creditorul este şi cel care recuperează datoria statului intrat pe “orbita dezvoltării”, dar unde rata sărăciei creşte, de fapt, considerabil.7. Dacă statul ajunge în imposibilitate de plată, creditorul îşi recuperează împrumutul punând control pe resursele statului respectiv (ex. petrolul – ca resursă fundamentală).Observaţii (John Perkins):- dacă experţii/analiştii eşuează, intră în joc “şacalii”. Rol: înlăturarea persoanelor incomode.- dacă şi aceştia eşuează, intră în joc forţele armate. Vezi cazurile Vietnam, Afganistan, Republica Panama (controlul canalului Panama) sau Irak.

Robert McNamaraPreşedintele Băncii Mondiale din anii ’70, McNamara – un exemplu despre caracterul interşanjabil (vezi Mills) al persoanelor de la vârful ierarhiei:- manager al analizei şi planificării financiare la Ford Motor Company până în 1949;- preşedinte al companiei Ford (1960);

7

- secretar de stat la Departamentul Apărării, numit de Kennedy (1961-1968);- preşedinte al Băncii Mondiale (1968-1981).

Cursul 3

COMUNITATEA DIN “DEZVOLTAREA COMUNITARĂ”Definiţii, Interpretări ale termenului şi Teorii

Definiţii şi interpretări ale conceptului de “comunitate”

Exerciţiu didactic: Vă rog să daţi exemple de comunitate/situaţii în care utilizăm cuvântul “comunitate”.

Dicţionar de Sociologie (1993): Comunitate – “entitate social-umană ai cărei membri sunt legaţi împreună prin locuirea aceluiaşi teritoriu şi prin relaţii sociale constante şi tradiţionale”.Dicţionar de Politică, Oxford (1999): Comunitate – “grup de oameni care sunt socialmente înrudiţi, în virtutea identităţii teritoriului pe care locuiesc”.Constantin Schifirneţ (1999): “Comunitatea este o unitate spaţială sau teritorială de organizare socială în care indivizii au un sens al identităţii şi apartenenţei exprimate de relaţii sociale continue”.Sensul conceptului este mai larg, având în vedere tipuri de asocieri umane diverse, unele având caracter prescriptiv sau non-voluntar (familia de origine, localitatea de naştere, etnia etc.), altele fiind de natură voluntar-asociativă (familia conjugală, comunităţile profesionale, grupurile de prieteni etc.)Ce au ele în comun?Zygmund Bauman (2001): ”Comunitatea este un loc cald, plăcut şi confortabil”; “într-o comunitate putem conta pe bunăvoinţa celorlalţi” şi, astfel, ea reprezintă o sursă importantă a securităţii personale Piero Amerio (2003), în “Manual de psihologia comunităţii”: Comunitatea – “entitate socială globală în care legăturile dintre membri sunt foarte strânse, iar sentimentul de ingroup e puternic şi are rădăcini în tradiţii profunde”.- “comunitatea este depozitara unui bine comun care nu numai că îl transcende pe cel individual, ci devine şi garanţia şi măsura acestuia din urmă” (p.25). Dumitru Sandu (2005): “Referentul de bază al acţiunilor de tip DEVCOM este comunitatea. O acţiune este de tip comunitar în sensul că se leagă în mod specific cu o comunitate. Sensurile în care este folosit cuvântul sunt derutante de multe ori. Conceptul de comunitate face parte din seria celor cu graniţă imprecisă, cu sensuri multiple, pornit în bună măsură din sfera gândirii romantice [...], dar, paradoxal, util în contexte teoretice şi practice foarte diferite tocmai prin gradul ridicat de plasticitate” (p. 29).- schema tipologică a lui Dumitru Sandu. Conceptul de “unitate valorică”.

Teorii despre comunitate

1. Comunitate şi societate în opera lui Ferdinand Tönnies (1855-1936) – sociolog germanTönnies descrie două tipuri de socialitate, specifice a două structuri sociale diferite: comunitatea şi societatea. “Aceştia sunt polii unui continuum de variaţie căruia Tönnies îi atribuie un sens şi o direcţie istorică, adică o mişcare a societăţii umane de la comunitate spre societate” ( Ilie Bădescu, 1994).- recitirea operei sale pune în evidenţă ideea de coexistenţă.Cele două structuri sunt determinate de forma voinţei (influenţa filosofiei germane!), care poate fi organică sau reflectată.Voinţa organică se constituie biologic, aparţine naturii umane şi se materializează în legături de sânge, de loc şi de spirit.Celor trei tipuri de legături le corespund trei forme de asociere umană (trei tipuri de comunităţi):- legături de sânge – rudenia- legături de loc – vecinătatea- legături de spirit (de sentiment) – prietenia.

8

Prototipul comunităţii îl reprezintă familia, unde legăturile dintre membrii ei sunt bazate pe înrudirea biologică, pe proximitate fizică şi pe dragoste.Voinţa reflectată se asociază cu manifestări precum: calculul, speculaţia, reflecţia, decizia etc şi determină apariţia unor tipuri de relaţii sociale sau a unor mijloace de existenţă socială precum: convenţia, contractul, dominaţia, speculaţia, decizia calculată, banii etc.În societate predomină interesul individualist, iar concurenţa este generalizată; aici, socialitatea este de tip convenţional, având la bază regulile de politeţe. Ambele forme de existenţă au la bază o anumită forţă reglatoare: - în comunitate: binele moral (aşa e bine, aşa e scris, aşa se face din bătrâni, aşa se cuvine ...);- în societate: valoarea pragmatică (prin contracte/convenţii se reglementează schimburi sociale în care se stabilesc exact termenii, valoarea ce trebuie restituită, echivalenţa dintre lucruri. Ex: dobânda).Paradoxul societăţii: pentru a se asocia, oamenii trebuie să fie separaţi. Ex: viaţa marelui oraş. Vezi solidaritatea organică la E. Durkheim!“ The little community” la Robert Redfiel (1897-1958) – antropolog americanStudiul comunităţilor mici, primitive: “folk society”Scop: prin studierea lor, să realizeze un tip ideal/prototip/model al comunităţii, ca formă de viaţă opusă societăţii urbane moderne.Comunitatea descrisă de el îşi este suficientă sieşi, astfel încât ea “oferă tuturor membrilor toate activităţile şi satisface toate nevoile. Mica comunitate este un aranjament de la naştere până la moarte” (Bauman, 2001, p. 11).Principalele caracteristici:- are un număr mic de membri, ceea ce face posibile cunoaşterea reciprocă, relaţiile personale, comunicarea directă şi durabilă;- este izolată, are relaţii minime cu exteriorul;- există un puternic sentiment al apartenenţei, al solidarităţii de grup;- există o cultură comună exprimată în cunoştinţe, deprinderi şi obiceiuri, aceleaşi pentru toţi;- integrarea în acest model cultural este extrem de puternică, fără a exista nevoia de reflecţie (există riscul de a fi aspru pedepsit în cazul încălcării normelor stabilite prin tradiţie, unele având caracter sacru);- unitatea socială de bază este familia, nu individul, iar rudenia, ca formă fundamentală de relaţionare, poate să apară şi în ipostaza de rudenie rituală sau simbolică (frăţia de sânge, năşitul etc.)- economia este închisă, autarhică;- diviziunea muncii este foarte redusă, vizibilă doar pe criterii de gen.Exerciţiu: Daţi exemple de trăsături culturale comune unei comunităţi mici (credinţe, obiceiuri, ritualuri, norme etc.) şi de forme de sancţiune (pedepse) pentru încălcarea normelor comunităţii.

Alte comentarii la adresa conceptului de comunitate: Andrei Roth (2002): Există două paradoxuri:- pentru comunitate: “căldura relaţiilor interumane directe se asociază cu rigiditatea uniformizantă a regulilor impuse”;- pentru societate: “socializarea pronunţată a vieţii se însoţeşte cu o anume însingurarea a individului”.George Em. Marica (1942): arată că existenţa comunităţii este legată de numărul de membri.“Creşterea numărului unei colectivităţi, oricâtă dispoziţie spre sociabilitate ar fi la membrii ei, implică în mod fatal predominarea relaţiilor lipsite de intimitate, dat fiind faptul că ei nu mai pot fi toţi în legătură, nici nu se mai pot cunoaşte personal”.- dimensiunile mici ale colectivităţilor favorizează intercunoaşterea şi comunicarea, deci spiritul comunitar.

Comunitate şi modernitate. Estomparea formelor de viaţă tradiţională.În teoriile schimbării sociale, secolul XX este considerat intervalul de timp în care s-au produs cele mai ample schimbări la nivelul comunităţilor de tip tradiţional.

9

Din această perspectivă, cele mai frecvent analizate comunităţi sunt familia şi satul – ca forme tipice de comunitate umană.Schimbări la nivelul grupului familial: nuclearizarea, dispariţia familiei cu funcţii economice de tip autarhic, reducerea autorităţii parentale, schimbarea rolului femeii, scăderea natalităţii, investiţia în copil, exprimarea afectivităţii etc.

Schimbări la nivelul comunităţilor rurale

Teoriile schimbării elaborate în România au identificat patru etape importante în trecerea de la satul tradiţional la satul modern:1. Trecerea de la obştea sătească la satul feudal.- obştea (devălmăşia): formă de organizare bazată pe stăpânirea şi folosirea în comun a patrimoniului funciar (terenuri arabile, păşuni, păduri). Ex: în Transilvania, o obşte de pădure şi păşune se numea composesorat.- cea mai complexă cercetare asupra obştii, îmbinând tehnici ale anchetei cu cercetarea în arhive: Henri H. Stahl: “Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti” (1958-1965).

Caracteristicile devălmăşiei- caracteristici: a) fiecare familie lucra atâta suprafaţă de pământ câtă avea nevoie; b) ciclicitatea lucrărilor era stabilită colectiv; c) sfatul bătrânilor era forul decizional suprem (intervenea chiar şi în probleme de familie); reguli nescrise nu permiteau înstrăinarea proprietăţii funciare (consecinţă: endogamia).- această formă de organizare a fost eliminată o dată cu consolidarea marii proprietăţi feudale:- feudalism: sistem de organizare socială, politică şi economică dominant în Europa occidentală între IX-XV; Ţările Române – feudalism târziu (până în sec. XIX). Organizare specifică: domnitor-nobili-ţărani aserviţi.

2. Trecerea de la satul feudal la satul capitalist.- modernizarea ruralului românesc începe în a doua parte a secolului XX (reforma agrară), dar evoluţia este foarte lentă;- perioada interbelică (România- “grânarul Europei”) – studiile Şcolii Sociologice de la Bucureşti, sub conducerea lui Dimitrie Gusti (1850-1955);- ideea sa de a cerceta exhaustiv ruralul românesc, cu scopul înţelegerii vieţii rurale şi susţinerii dezvoltării sociale;Cadrul teoretic: sistemul cadrelor şi manifestărilor.

Contribuţiile Şcolii Sociologice de la BucureştiViaţa socială se desfăşoară în patru cadre: cosmologic, biologic, psihologic şi istoric.Viaţa socială se manifestă pe patru dimensiuni fundamentale (manifestările): economice, spirituale, politico-administrative, etico-juridice.Legea paralelismului: toate aceste elemente interacţionează unele cu altele.Metoda cea mai adecvată de studiere a comunităţilor: monografia sociologică, pe baze interdisciplinare.Aplicaţii ale monografiei în multe comunităţi rurale din România. Studiu de caz: Drăguş, judeţul Braşov (1929).

3. Trecerea de la satul capitalist la satul socialist. - realizarea colectivizării (1962) – schimbarea radicală a modului de producţie şi a organizării sociale a relaţiilor de producţie;- perioadă asociată cu modernizarea ruralului: modernizarea în agricultură, începuturile “urbanizării ruralului” (ocuparea forţei de muncă în sectoarele industrial şi servicii, angajarea pe piaţa muncii a femeii, schimbarea comportamentului natalist, creşterea gradului de educaţie, schimbări importante în infrastructura rurală, inclusiv la nivelul locuinţei).

Trecerea de la satul socialist la satul contemporan (capitalist):

10

- reintroducerea sistemului proprietăţii private; - descentralizarea administrativă; - continuarea modernizării şi “urbanizării ruralului”; - noi dimensiuni ale schimbării: înfiinţarea firmelor de producţie agricolă şi noi tipuri de investiţii

în rural (agricultură ecologică, ferme bio, turism rural etc); - competiţii pentru fonduri europene; - noi probleme sociale: satele “părăsite” (vezi Ţara Oltului), îmbătrânirea populaţiei, sărăcia,

migraţia, accesul redus la servicii medico-sociale etc.

Conceptul de “comunitate nominală”Nicolae Radu şi alţii (1996): în procesele de modernizare, multe comunităţi tradiţionale s-au destrămat, în locul lor rămânând aşa-numitele comunităţi nominale – comunităţi doar “cu numele”, în care indivizii sunt mai degrabă separaţi decât legaţi unii de alţii: un bloc, o stradă în urban sau periurban, un cartier, o secţie dintr-o întreprindere economică etc.Text N. RaduText Bauman

Cursul 4

COMUNITĂŢILE UMANE. STUDII DE CAZ

Studiile de comunitate

Studiile de comunitate fac parte din seria “marilor practici metodologice” (Palmonari, Zani, 2007).S-au impus în cercetarea socială în perioada interbelică (ex: Şcoala de la Chicago – studii pe urban; Şcoala Sociologică de la Bucureşti – studii pe rural).Studiile au fost făcute, în general, adoptându-se trei perspective:1. identificarea raporturilor instituţionalizate şi interpersonale la nivel local, cu scopul de a se reconstrui un model simplificat al întregii societăţi (pentru mai buna înţelegere a funcţionării societăţii) ; 2. analiza impactului pe care diferite procese/fenomene/evenimente îl au asupra vieţii locale; 3. contextualizarea unor teme umane universale (ex. prejudecăţi, putere, familie etc).

Cazul Middletown

Exemplu pentru perspectiva 1.1929, soţii Robert şi Hellen Lynd, “Middletown. A Study in Contemporary American Culture”: analizează în detaliu viaţa unui orăşel de aproximativ 30.000 de locuitori (Muncie, statul Indiana), considerat de autori ca fiind reprezentativ pentru stilul de viaţă american.- perspectiva descriptivă şi exploratorie (anchetă, observaţie participativă, studiul documentelor).Caracteristici importante ale acestei comunităţi:- influenţa progresivă a conformismul cultural care duce la refugiul în consumism;- acceptarea inegalităţilor în condiţiile de viaţă;- mobilitate socială scăzută (contrar trendului american!).Exemplu pentru perspectiva 2.1937, soţii Lynd elaborează al doilea studiu: “Middletown in Transition” – perspectiva analitică.Obiectivul studiului: dacă şi în ce fel Marea Depresie, din care America era pe cale să iasă, influenţase relaţiile sociale din acest oraş.Au observat că diferenţele de clasă deveniseră şi mai vizibile decât înainte: puterea economică se concentrase progresiv în mâinile unei singure familii, care influenţa viaţa administrativă şi culturală a comunităţii în funcţie de propriile ei interese.

Cazul Atlanta

11

Exemplu pentru perspectiva 31963, Floyd Hunter, „Community Power Structure” - una dintre cele mai cunoscute analize ale structurii de putere dintr-o comunitate. Este vorba despre oraşul american Atlanta, unde Hunter demonstrează, pe baza unei cercetări de teren, că modelul elitist al puterii (modelul elitei monolitice) este valabil şi la nivel microsociologic, nu doar la nivelul unui stat.Hunter a definit puterea drept „capacitatea unor indivizi de a comanda altora”.A realizat o listă (175 de nume) cu persoanele care deţineau poziţii înalte în organizaţiile industriale şi comerciale cele mai importante din comunitate, în organizaţiile politice, civice şi universitare, plus persoanele cu statut socio-economic foarte ridicat.Hunter a stabilit un sub-eşantion format din 50 de persoane, cele mai influente din comunitate, pe care le-a invitat la discuţii cu scopul de a stabili reţeaua de relaţii existente între ei şi posibilele clici.Pe baza informaţiilor rezultate din aceste discuţii, Hunter a conchis că Atlanta era dominată de o clică de persoane foarte influente, de o elită coezivă, ceea ce confirma modelul elitist al guvernării (opus modelului pluralist).

Un caz special de comunitate la intersecţia ruralului cu urbanul: mahalaua.George Em. Marica (1945) – studiul “Psihosociologia mahalalei”.Mahalaua este o “formaţie socială urbană modernă, care poate fi considerată un produs al pământului nostru şi, în general, al spaţiului sud-est european”.Este diferită de suburbie, pentru că e un produs istoric apărut în împrejurări speciale, la contactul dintre lumea apuseano-citadină şi cea orientalo-rurală.Prognoză: va dispărea în viitorul nu foarte îndepărtat!A fost mereu desconsiderată, fiind obiectul zeflemelei scriitorilor (Caragiale) sau a celor bogaţi. Mahalagiul – om ridicol; mahalaua – o lume grotesca.Fenomenul “mahalalei” merită tratat cu obiectivitate!Datare istorică: fenomen relativ nou, apărut în spaţiul românesc la începutul secolului al XIX-lea.Metodologie: observaţia participativă, studiul documentelor.Etimologie: mahala – cuvânt turcesc: cartier (orăşenesc).În limba română, mahala – părţile de la marginea oraşului, mai mizere şi mai sărace.O altă accepţiune: se referă la cartierele unde domneşte un anumit spirit, zis de mahala.Deci, termenul suferă o dematerializare: “de la o realitate geosocială, ajunge o structură psihospirituală”.

Prezentarea şi analiza “fenomenului mahalalei”

Dimensiunile fenomenului: Geneza şi semnificaţia mahalalei:Spaţială Mahalaua – consecinţa modernizării României.Biologică Rolul mahalalei în modernizare.Economică şi profesionalăComunitarăFamiliaViaţa sufleteascăMoralitatea ReligiozitateaViaţa artistică

Dimensiunea spaţialăParte periferică a oraşului.“Amestec hibrid de civilizaţie şi primitivitate, de orânduire obştească şi de bun-plac”.Se observă existenţa unui plan urbanistic minimal. Coexistă gospodării organizate şi cocioabe.Spre deosebire de rural, nu mai există autarhie economică.

12

Interioarele locuinţelor sunt contrastante: fie foarte împopoţonate (adesea lux ieftin), fie foarte sărăcăcioase. Dar lipseşte “unitatea de stil”. La fel în vestimentaţie.Mizeria – omniprezentă.

Dimensiunea biologicăStructură somatică neomogenă (mulţi ţigani şi mulţi “străini de loc”). Număr mare de migranţi din satele din jur, dar şi din oraş.Spre deosebire de rural, unde sunt frecvente numele de neam, aici onomastica este eterogenă.Mobilitatea populaţiei este mult mai mare decât în rural. Anual în mahala au loc “intrări” şi “ieşiri” din motive ocupaţionale.Natalitatea este ridicată (asemănare cu ruralul), chiar mai mare decât în rural, deoarece:- rata mortalităţii infantile e mai mică decât în rural;- strada preia din funcţia educaţională şi de loisir a familiei.

Dimensiunea economică şi a profesiilorSpre deosebire de rural, unde ţăranul e proprietar şi îşi asigură mijloacele de existenţă, în mahala nu toată lumea e proprietară. Adesea mai multe familii locuiesc în aceeaşi casă. Apar chiriaşii!Proprietatea în mahala se reduce la o casă modestă şi o curte mică. O proprietate asigură o foarte mică parte din nevoile membrilor familiei.Cea mai frecventă este munca plătită (în oraş sau în afaceri proprii).Standard de viaţă redus. Disproporţia dintre venituri şi dorinţe. Nesiguranţa veniturilor. Cu cât calificarea profesională e mai slabă, cu atât creşte riscul pierderii locului de muncă în perioade de restructurări şi crize economice.Varietatea meseriilor:- nu se mai practică agricultură decât, cel mult, cultivarea de legume în grădina proprie, pentru consum;- meseriaşi, comercianţi, mici funcţionari, pensionari, lucrători calificaţi şi necalificaţi, lucrători ocazionali, oameni de serviciu. Mahalaua prefigurează stratificarea socială urbană, clasele sociale: I. Clasa intelectualilor, funcţionarilor şi negustorilor (puţini); II. Meseriaşii şi lucrătorii calificaţi; III. Lucrătorii necalificaţi şi oamenii de serviciu; IV. “Existenţele nesigure şi dubioase” (fără venit)

Dimensiunea comunitarăSolidaritate comunitară scăzută; nu există interese comune (spre deosebire de rural, unde există interese comune economice sau legate de tradiţie). Puţin interes pentru “treburile obşteşti”.Se poate vorbi de o “solidaritate difuză şi laxă”, datorită “similarităţii de soartă, identităţii felului de viaţă şi nevoii de socialitate”. Relaţiile nu sunt durabile.Nu există forme de cooperare instituţionalizate (asociaţii profesionale, întovărăşiri etc.).Asocierile sunt de scurtă durată şi se formează în baza nevoii de comunicare (asocieri “de bârfă”).“Grupuleţe” la cârciumă; alcoolismul.

FamiliaSolidaritatea familiei în mahala este mai scăzută decât la sat.Cuplul conjugal nu mai constituie o “comunitate de lucru”.Lipseşte controlul social al grupului de rudenie.Indicatori ai slăbirii coeziunii familiale:- scăderea autorităţii părinţilor faţă de copii;- rata ridicată a divorţialităţii;- numărul mare de adulteruri.Individualismul e mai pregnant decât în alte comunităţi.

Viaţa sufletească (dimensiunea psihologică)Trăsături principale ale omului din mahala:

13

- supus multor influenţe (se află la intersecţia mai multor lumi şi cercuri sociale);- adaptabil, dar superficial;- bagaj intelectual sumar şi deficienţă a spiritului critic;- irascibil, supărăcios, certăreţ, violent;- nehotărât, nesigur;- plin de sine şi invidios;- leneş, dezorganizat, nesistematic, fără disciplina muncii;- nu ştie să economisească;- hedonist.

MoralitateaAfirmaţia că mahalaua reprezintă “pleava societăţii” este nedreaptă. Mahalagiul nu este “un ticălos sau un pervers, ci cel mult un dezaxat”, din cauza “atmosferei sociale dezorganizate” în care s-a format.- Ridicol, prin importanţa pe care şi-o dă şi prin limbajul “pretenţios”.- Sincer, sentimental şi maleabil.- Vicii: jocuri de noroc, alcoolism, libertinaj sexual.- Indiscret şi vulgar.- Lipsa constanţei afective.

ReligiozitateaEdificiul religios tradiţional este erodat.Amestec de credinţă creştină, superstiţii şi vrăjitorie.Magia este alimentată în mahala de ţigani.Dorinţa de “a smulge tainele viitorului”, cauzată de doi factori:- incertitudinea, nesiguranţa – rolul important al prezicătorului;- mentalitatea citadină (dorinţa de a şti cât mai multe).“Metafizica periferiei” este o caracteristică a Orientului (fatalist, sensibil, static).

Viaţa artisticăExistă două tipuri de produse artistice:- cele de provenienţă rurală;- cele proprii.Folclorul se păstrează în mahalalele mai noi şi aflate în oraşe mai puţin industrializate.Mercantilizarea obiceiurilor aduse din rural: nunta- negustorie.Cultura plastică autohtonă dispare (portul, obiectele casnice etc.)Predomină elementul erotic.

14

Cursul 5

ELEMENTE FUNDAMENTALE ÎN DEZVOLTAREA COMUNITARĂScop, definiţii şi cerinţe.

Bunăstarea – scopul DCExistă trei căi principale de producere a bunăstării:

1. Efortul individual (EI):- cunoaşterea comună – “Munceşte şi vei avea”, “Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge”- munca înţeleasă ca virtute – vezi doctrina teologică calvinistă prezentată de Max Weber în “Etica protestantă şi spiritul capitalismului”- stilul de viaţă contemporan centrat pe câştig şi pe consumism.

2. Statul bunăstării (SB):- dezvoltarea SB a reprezentat o strategie de depăşire sau de compensare a limitelor economiei de piaţă- sfârşitul sec. XIX – s-a consacrat că modelul “mâinii invizibile” (Adam Smith) are limite serioase în producerea bunăstării- categorii sociale marginale, defavorizate, private de resurse fundamentale pentru o viaţă normală: bătrânii, şomerii, persoanele cu handicap, femeile cu mulţi copii etc.- statul liberal neintervenţionist nu putea produce în mod satisfăcător bunuri şi servicii de interes public: educaţie, sănătate, asistenţă socială, securitate publică.SB a apărut ca rezultat al demersurilor (filosofice şi pragmatice) de a îmbunătăţi viaţa colectivităţilor, cu scopul de a asigura un standard de viaţă decent pentru toţi cetăţenii. Acţiunile guvernamentale în acest scop se numesc politici sociale. Mecanismul financiar al realizării lor: redistribuirea.E. Zamfir (2000): “În societăţile dezvoltate, intervenţia statului reprezintă o resursă extrem de importantă a configurării finale a bunăstării colective”.Principalele probleme sociale cărora le răspund politicile de bunăstare sunt:- negative: sărăcia, delincvenţa, şomajul, violenţa etc.- pozitive: creşterea siguranţei cetăţeanului, asigurarea serviciilor optime de educaţie şi de îngrijire a sănătăţii, sprijinirea familiilor cu mulţi copii, dezvoltarea culturală etc.Politicile sociale sunt răspunsul politic la problemele sociale!Din anii ’70- ’80, politicile sociale au căpătat o accentuată dimensiune ştinţifică (în SUA, Marea Britanie, ţările scandinave etc.) pentru a fi cât mai eficiente.Exemple: a) cum combate statul român sărăcia?- subvenţionarea încălzirii pentru familii cu venituri reduse;- subvenţiile din agricultură (sumă/ha, bonuri de motorină etc.);- programul “cornul şi laptele”.b) cum asigură accesul la educaţie?- educaţie generală gratuită;- burse de studiu;- tabere subvenţionate etc.c) cum apără drepturile minorilor delincvenţi?- instituţia probaţiunii, penitenciarele pentru copii.

Ce este dezvoltarea comunitară?3. Implicarea comunităţii (IC) – esenţa dezvoltării comunitare.

Definiţia ONU (1955): “Dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces menit să creeze condiţiile de progres economic şi social pentru întreaga comunitate, cu participarea activă a acesteia şi cu totală încredere în iniţiativa comunităţilor”.

15

E. Zamfir: DC este o cale complementară celorlalte două (EI şi SB), încercând să depăşească limitele acestora. “În centrul DC stă o resursă complet neutilizată în primele două strategii: comunitatea şi efortul comunitar”, ceea ce presupune mobilizarea comunităţii pentru rezolvarea propriilor ei probleme. Un impuls important în ascensiunea ideii de DC: limitele structurale ale statului centralizat (criza SB).Dumitru Sandu (2005), “Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie”, Polirom, IaşiDC – este o etichetă tolerantă pentru o familie de practici sau modele de intervenţie locală care au ca obiectiv “mai binele comunităţii”.DC – se referă la schimbări voluntare în, prin şi pentru comunitate.ÎN - intervenţia se face la nivelul unei comunităţi de tipul: sate, oraşe, cartiere, vecinătăţi.PRIN – cu ajutorul membrilor comunităţii (voluntar sau semivoluntar).PENTRU – în folosul membrilor comunităţii.

Precursori ai dezvoltării comunitare

Semnale ale crizei: începând din anii ‘60-’70, o serie de analişti au arătat existenţa unor probleme serioase în funcţionarea structurilor instituţionale şi în raportul individ-stat.Alvin Töffler, Michel Crozier, Alain Touraine – o serie de instituţii şi de moduri de organizare nu mai sunt adecvate epocii contemporane, aşa încât ele trebuie reformate sau înlocuite. Michel Crozier – “L’état modeste, l’état moderne” - “criza gestiunii publice” – o criză universală rezultată din dificultăţile şi disfuncţionalităţile administrării societăţilor complexe.- pe baza unor cercetări comparative ale raporturilor dintre cetăţeni şi stat (SUA, Japonia, Suedia, Danemarca şi Italia), a arătat că peste tot cetăţenii se plâng de “monstrul statal”, de ineficienţa şi de birocraţia administraţiei publice;

Limitele statului centralizat. Concepţia lui M. Crozier

- această criză se explică astfel: “mai multe nevoi şi cerinţe de intervenţie şi mai multe dificultăţi în intervenţie”;- Crozier observă că peste tot cererea suplimentară de organizare se prezintă ca o cerere de intervenţie publică, iar statul, de foarte multe ori, poate să apară ca singurul cadru sufcient de larg pentru a permite tuturor intereselor să fie asociate la gestionarea problemelor comune;- problema este că sistemele politico-administrative nu dispun de mijloace adecvate, nici sub aspect tehnico-informativ, nici sub aspectul mentalităţii funcţionarului pentru a rezolva aceste cereri;- modernizarea sistemului de stat e o problemă filosofico-etică ce reclamă abandonarea politicii etatiste tradiţionale;- “noua morală” – “o morală a complexităţii” – trebuie să dea prioritate unor valori simple, dar care să asigure menţinerea liantului social: adevăr, respect pentru semeni şi responsabilitatea individului pentru actele sale;- această nouă morală, căreia politica trebuie să i se subordoneze, are următoarele caracteristici:A) este centrată pe context şi pe capacitatea de alegere raţională a individului. Ex: atitudinea unor angajaţi ai universităţii faţă de studenta care a născut în anul III şi a cerut bursă socială.B) Dezaprobă birocraţia excesivă şi se clădeşte pe relaţii interumane directe şi simple;C) Solicită reducerea, chiar eliminarea, stereotipiilor de gândire şi a comportamentului discriminatoriu;D) Redescoperă profesia ca valoare umană fundamentală.- Noua morală trebuie să aibă şi o dimensiune civică, pe ideea că participarea la viaţa comunităţii este o datorie civică şi morală (învingerea apatiei).

“Idealul salatierei”. Concepţia lui A. Töffler

- în secolul XIX, supravieţuirea omenirii este de neconceput în afara unor mutaţii profunde ale instituţiilor sociale;

16

- în lume există o ordine necesară şi benefică şi o ordine de surplus, excesivă; “statele care impun ordinea de surplus pierd legitimitatea morală într-o lume a interdependenţelor”;- noul ideal al societăţii este diversitatea: asistăm la de-masificarea producţiei şi la de-masificarea democraţiei. De la “idealul melting-pot” (asimilare, omogenizare) se trece la “idealul salatierei” (în care “diversele ingrediente îşi păstrează identitatea”).

Statul arogant în concepţia lui A. Touraine

- proclamă “moartea societăţii – Dumnezeu” (La mort du Dieu – societé), societatea arogantă care vrea schimbarea omului şi supunerea sa în numele unui vag principiu al suveranităţii;- statul trebuie să fie “respectuos” cu cetăţenii săi, în serviciul cărora se află;- exemple negative: atitudinea superioară a funcţionarilor, impersonalismul şi teama impuse de instituţiile publice.

Cerinţe ale proceselor de dezvoltare comunitară1. Actori ai dezvoltării comunitare: indivizi sau grupuri care se implică în DC. Roluri comunitare: agent comunitar, animator comunitar, facilitator comunitar, promotor local (Dumitru Sandu, 2005).2. Resurse:- financiare (cotă fixă, după posibilităţi);- de muncă: E. Zamfir – de cele mai multe ori, resursele de muncă sunt sub-utilizate, mai ales în comunităţile marginale;- resurse naturale: există comunităţi ale căror resurse naturale sunt nerentabile pentru a fi exploatate în sistemul economiei de piaţă, dar ele pot fi utilizate local (lemn, piatră, apă etc.)- resurse de solidaritate – “Fiecare persoană este caracterizată, în virtutea apartenenţei la o comunitate, de o anumită propensiune pentru acte de susţinere colectivă. Mici resurse personale există întotdeauna. Actualizarea unei asemenea propensiuni este de regulă inhibată, în primul rând, de lipsa unor mecanisme eficace de orientare a lor către realizarea unor obiective de interes colectiv. Societatea modernă este caracterizată în mod cert printr-un deficit sever al mecanismelor solidarităţii sociale” (E. Zamfir, 2000)- resurse de capacităţi: umane (deprinderi, competenţe) şi capacităţi productive (căruţe, maşini, cai, instrumente de lucru etc.)3. Principii ale DC: - Stabilirea democratică a obiectivelor. Obiectivele proiectelor de dezvoltare comunitară trebuie stabilite printr-o procedură democratică; membrii comunităţii să fie implicaţi încă de la început în alegerea obiectivelor şi în eşalonarea lor în timp.Exemple: o “şedinţă de scară”, o “adunare sătescă” sunt modalităţi de informare şi de consultare a cetăţenilor. În alte cazuri se fac anchete de teren pentru sondarea opiniei cetăţenilor în legătură cu stabilirea agendei de dezvoltare.- Utilizarea transparentă a resurselor. Pentru crearea încrederii şi a sentimentului de corectitudine, utilizarea resurselor trebuie să se facă sub control comunitar permanent: informări periodice, comisii de cenzori etc.- Stimularea participării voluntare. Programele comunitare se pot realiza prin trei mecanisme (neexclusive reciproc):A) Prin servicii publice. Ex: pentru curăţenia stăzilor, se creează o instituţie a “măturătorilor de stradă” plătiţi din bugetul local.B) Prin servicii cumpărate de la întreprinzători privaţi. Ex: pentru curăţenia străzilor se angajează o firmă specializată, respectându-se procedurile legale (anunţuri publice, licitaţii etc.)C) Prin participarea voluntară a membrilor comunităţii. Ex: străzile sunt curăţate periodic de înşişi cetăţenii care locuiesc acolo. Măturatul în faţa casei era (sau mai este încă) o normă socială (nescrisă) în multe comunităţi rurale.Observaţie: cel mai adesea, participarea voluntară este o îmbinare a contribuţiei/participării obligatorii cu cea realizată în mod dezinteresat. Dar sunt foarte importante mecanismele de stimulare a populaţiei pentru participare!

17

Elena Zamfir (2000): “Se deschide aici o arie enormă de inovaţie socială[...]. Aici se pot conjuga eforturile celor trei mari actori: întreprinzătorii economici, organismele de stat şi comunitatea”.Exemplu: Multe şcoli sau licee, la începutul anilor 2000, nu am mai aşteptat doar finanţările bugetare, ci au început să inventeze metode de atragere de fonduri locale: sponsorizări de la părinţii care aveau firme prospere, parteneriate cu instituţii din alte ţări etc.4. Obiective ale dezvoltării comunitare:- Construcţii/reabilitare a infrastructurii: drumuri, poduri, canalizare, sisteme de comunicaţii, sisteme de irigaţii etc. Observaţie: De cele mai multe ori, participarea comunitară se realizează în muncă.- Amenajări teritoriale: necesare producţiei (îndiguiri, regularizări de ape) sau pentru prevenirea/eliminarea efectelor poluării şi reabilitarea ecosistemului (împăduriri, consolidări de maluri etc.)- Realizarea unor obiective de interes public: şcoli, spitale, locuri de agrement, complexe sportive etc.- Dezvoltarea capacităţilor productive (individuale şi colective): stimularea dezvoltării de afaceri, crearea de noi locuri de muncă, reconversia profesională (vezi zonele miniere).- Creşterea securităţii individuale şi colective: îmbunătăţirea sistemelor de pază şi protecţie, reducerea criminalităţii. Ex: spiritul de mobilizare al italienilor pentru crearea de patrule civice în scopul combaterii criminalităţii din comunităţile locale.- Crearea de forme sistematice de ajutorare şi ajutor reciproc: pentru persoane în nevoie (vârstnici, săraci, orfani, mame singure, persoane cu dizabilităţi etc.), pentru tineri căsătoriţi, pentru imigranţi ş.a. E. Zamfir (2000): “Sfera programelor comunitare [...] este în curs de a se constitui într-un sector distinct, alături de cel al economiei de piaţă propriu-zise”.

Cursul 6

ROLURI ÎN DEZVOLTAREA COMUNITARĂ. PROBLEMATICA ASISTENŢEI COMUNITARE.

Antreprenor socialPersoană care iniţiază şi/sau coordonează activităţi de producere ori susţinere a unui bun public sau a unei valori sociale. Pentru această persoană misiunea socială contează mai mult decât profitul personal (apud Dees, 2001).Exemple: - educatori/profesori care organizează activităţi de binefacere cu elevii (vizite şi donaţii la case de copii, azile de bătrâni etc.). Valori: solidaritatea şi ajutorul celor în nevoie.- VIP-uri care iniţiază campanii pentru apărarea drepturilor culturale ale unei minorităţi etnice. Bun cultural: identitatea etnică.

Agent comunitar“Persoană, grup sau organizaţie care preia spre îndeplinire, cu contract sau nu, o cerinţă comunitară” (D. Sandu, 2005)- context comunitar; actor individual sau colectiv.Agenţii comunitari pot fi de mai multe tipuri: animator, facilitator, promotor sau asistent comunitar.Exemple: - un membru al administraţiei locale care atrage fonduri pentru reabilitarea reţelei de drumuri comunale;- un grup de femei vârstnice care iniţiază un program de formare a copiilor într-o activitate trediţională. Ex: gătit, croitorie etc.

Animator comunitar“Agent de dezvoltare comunitară cu funcţie limitată la trezirea conştiinţelor locale, la mobilizarea populaţiei locale pentru a deveni activă în procesul de recunoaştere a unei probleme şi, eventual, de orientare spre identificarea unor soluţii” (D. Sandu, 2005).

18

Exemple: - un inginer agronom/zootehnist care identifică posibilitatea dezvoltării unei noi culturi într-o anumită comunitate rurală (cultivarea căpşunilor sau creşterea melcilor).- un specialist care identifică o problemă de mediu (infiltraţii toxice în apa potabilă, surpări potenţiale) şi creează un grup de iniţiativă.

FacilitatorD. Sandu (2005): Agent comunitar cu rol secundar, în sensul că ajută, dar nu dă soluţii, lansează, dar nu duce până la capăt procese de dezvoltare sau organizare comunitară.Ex: - un student la AS care ajută la scrierea unui proiect de dezvoltare pentru comunitatea sa natală.Conform definiţiei centrului britanic Caledonia Center for Social Development, facilitatorul asistă comunitatea în realizarea scopurilor sale, aduce cunoştinţe şi deprinderi necesare proceselor prin care comunitatea îşi propune să-şi atingă scopurile.Fundaţia Civitas pentru Societatea Civilă, Centrul de Resurse Cluj: facilitare comunitară - asistarea unei comunităţi pentru ca aceasta să se organizeze în vederea luării unor decizii, pentru rezolvarea unor probleme prin procese participative.

- Un proces care pune în prim plan contactul direct cu comunitatea şi se bazează pe stimularea iniţiativelor venite din rândul populaţiei.- Permite crearea unor capacităţi individuale şi de grup, în scopul întâmpinării nevoilor/cerinţelor comunităţii.- Oferă cadrul necesar dezvoltării unor structuri capabile să reprezinte interesele comunităţii în relaţiile cu autorităţile locale, să contribuie alături de administraţia locală la acţiuni de interes comun şi chiar să suplinească neajunsurile existente la nivelul APL (autorităţii publice locale).

Facilitatorul comunitar nu este angajatul permanent al administraţiei publice locale. El acţionează prin intermediul altor structuri (în special al celor care reprezintă societatea civilă).

Caracteristici ale facilitatorului:facilitatorul comunitar este aproape de oameni şi îi mobilizează;se implică în proiecte punctuale, dar importante pentru comunitate;facilitatorul nu este neapărat un specialist într-un domeniu, el lucrează cu toate resursele disponibile;implică oamenii în luarea deciziilor şi promovează procese făcând publicitate pentru acestea;foloseşte resursele şi experienţa din afara comunităţii pentru identificarea şi satisfacerea nevoile comunităţii.

Promotor localD. Sandu (2005): Promotorul local este “omul care implementează, care aduce resursele, în funcţie de de un model de acţiune dat; el nu este creator; primeşte însă un model la a cărui realizare contribuie hotărâtor” (p. 56).

Centrul de Asistenţă Rurală din Timişoara: promotorul local este în primul rând un angajat specializat al administraţiei publice locale.- Se porneşte dinspre administraţia publică înspre cetăţean şi se consideră că dacă aceasta va oferi servicii de calitate, va fi transparentă şi deschisă înspre colaborare cu sectorul privat, va folosi potenţialul local în rezolvarea problemelor şi va accesa finanţări externe, atunci scopul este atins.

Aspecte ale muncii promotoruluipromotorul local lucrează prin intermediul administraţiei publice locale, care e un motor important al dezvoltării;sunt foarte importante pentru succesul proiectelor de dezvoltare resursele administraţiei locale şi grupul de lucru bine consolidat;este necesară prioritizarea problemelor;

19

cetăţenii sunt implicaţi parţial în procesul de luare al deciziei, aspectele importante fiind tratate de specialişti (pe care promotorul îi cooptează din alte structuri – sectorul privat, sectorul ONG, instituţii specializate etc.)

Asistentul comunitar şi asistenţa comunitară Asistenţa comunitară este un domeniu şi, totodată, un ansamblu de practici aflate la intersecţia dintre asistenţa socială şi dezvoltarea comunitară.Scopul programelor de asistenţă comunitară este de a oferi suport pentru rezolvarea problemelor sociale şi pentru creşterea calităţii vieţii prin întărirea formelor de participare ale membrilor unei comunităţi la rezolvarea propriilor probleme.– depăşirea efectului pervers de dependenţă!Rolul asistentului comunitar este acela de a-i ajuta pe membrii unei comunităţi să identifice problemele şi să găsească împreună modalităţi de rezolvare a lor.Grupurile-ţintă ale programelor de asistenţă comunitară sunt grupurile aflate în nevoie sau în situaţie de risc în cadrul unei comunităţi locale.Asistenţă comunitară (community work) – “un proces prin care oamenii oprimaţi obţin deprinderile, cunoaşterea şi încrederea pentru a acţiona asupra surselor problemelor pe care le au şi pentru a genera schimbările pe care le doresc” (apud Harris, 2001).Asistent comunitar (community worker) – “o persoană plătită sau neplătită care lucrează în parteneriat cu altele în cadrul unei acţiuni de cooperare. Un asistent comunitar trebuie să fie format pentru a acţiona ca facilitator sau catalizator pentru acţiune, ca agent de energizare. El sau ea trebuie să fie capabil (ă) să asigure informaţii, suport şi consultanţă persoanelor astfel încât acestea să poată face alegerile pe care le doresc” (apud Harris, 2001).În Marea Britanie, asistenţii comunitari sunt calificaţi să lucreze în:- Asociaţii/organizaţii comunitare: vecinătăţi, asociaţii de voluntari;- Dezvoltare comunitară: în mobilizarea populaţiei şi în procesul de empowerment;- Acţiuni comunitare: campanii, acţiuni de promovare etc.Pentru a obţine diploma de asistent social, orice candidat trebuie să-şi demonstreze abilitatea de a “mobiliza resursele indivizilor şi familiilor în cadrul comunităţilor lor, al reţelelor sociale şi al sistemelor de suport” (Carole Sutton, 1998).

FORME ALE MUNCII ÎN COMUNITATE

Grupuri – ţintă: cel mai frecvent, categoriile/grupurile ce reprezintă obiectul muncii asistentului comunitar sunt: şomerii, persoanele fără adăpost, membrii minorităţilor etnice, mamele cu copii mici, persoanele izolate în casă, persoanele cu dizabilităţi şi vârstnicii.Forme ale muncii în comunitate:- participarea la activităţi de grup- organizarea unei campanii- dezvoltarea comunitară prin procesul ASPIRE.Surse bibliografice: 1) Sutton, Carole (1998), Social Work, Community Work and Psychology; 2) Zani; Palmonari (2003), Manual de psihologia comunităţii, 3) site-uri Internet

I. Participarea la activităţi de grup (group work)

Grupurile terapeutice (Therapeutic groups) – asistentul comunitar are rolul de lider. El stabileşte cine participă, care este programul grupului şi el îşi asumă responsabilitatea pentru atingerea obiectivelor. Ex: grup de persoane care au suferit abuz sexual în copilărie.Grupurile de suport (Support groups) – asistentul comunitar are rol mai puţin central. El poate fi iniţiatorul activităţii de grup, aducând laolaltă oameni cu o preocupare/nevoie comună.Rolul asistentului comunitar este de a-i asista pe oameni să-şi exploreze propriile nevoi/preocupări, ascultându-i şi

20

informându-i despre serviciile existente. Ex: grup de persoane care îngrijesc rude vârstnice, grup de părinţi care au copii cu dizabilităţi.Grupuri de self-help – asistentul comunitar poate sau nu să fie implicat. Cele mai multe astfel de grupuri apelează la un asistent social pentru a le furniza informaţii, pentru a-i pune în legătură cu persoane influente şi pentru a-i sfătui ce măsuri sunt mai util de luat în diferite situaţii. Ex: grupuri de evaluare şi de îmbunătăţire a sănătăţii mentale (SUA).Grupurile self-directed – scopul asistentului comunitar este de a dezvolta grupul, în sensul de a-i spijini pe participanţi să se organizeze şi să atingă obiectivele propuse. Acest lucru se întâmplă frecvent în realizarea campaniilor sociale. Un obiectiv major al asistentului comunitar este de a facilita dezvoltarea leadership-ului în grup. Ex: un grup al învăţătoarelor care vor să se perfecţioneze în munca cu elevii care au probleme de învăţare.

II. Organizarea unei campanii sociale

De multe ori, soluţia pentru rezolvarea unei probleme sociale este organizarea unei campanii.Cerinţe pentru succesul unei campanii:- o idee clară despre ceea ce vrei să realizezi;- stabilirea unor obiective realiste;- folosirea unui număr de tactici;- accesarea resurselor de care ai nevoie;- să-ţi faci aliaţi;- disponibilitatea de a aborda chestiuni neprevăzute.Etapele organizării unei campanii:1. Anticiparea (faza de tatonare) – să găseşti posibili aliaţi şi să te asiguri de bunăvoinţa celor ce te susţin.2. Clarificarea problemei – să defineşti clar problema şi să ştii de ce vrei să schimbi lucrurile.3. Recrutarea – să recrutezi cât mai mulţi oameni pe care îi priveşte problema şi să ştii ce gândesc ei.4. Identificarea structurii de putere – să ştii cine ia deciziile pe problema în cauză şi cine sau ce influenţează acele decizii.5. Pretestarea – să faci o simulare, pe oameni empatici şi cunoscători ai problemei.6. Planificarea campaniei – adoptarea mai multor tactici de realizare a obiectivelor; un plan flexibil; permanentă atenţie la noi aliaţi!7. Obţinerea resurselor necesare – financiare şi logistice (telefon, secretariat etc.)8. Utilizarea “canalelor normale” – nu se neglijează, dar nici nu se abuzează persoanele oficiale/consilierii.9. Lobby/mobilizarea suportului public – se decide dacă se face publicitate sau se lucrează în tăcere.10. Recapitularea – cât de departe ai ajuns şi ce faci mai departe?11. Continuarea acţiunii – dacă e necesar, se lucrează pe mai multe fronturi.12. Evaluarea – se evaluează progresele în atingerea obiectivelor.

III. Dezvoltarea comunitară prin procesul ASPIRE

AS – AssessmentP – PlanningI – ImplementationRE – Review and Evaluation

Acest proces este un instrument care ne arată calea de a lucra împreună cu oamenii pentru a evalua nevoile lor şi pentru a negocia, formula şi implementa planuri/programe astfel încât oamenii să poată lua decizii şi să îşi asume responsabilităţi care privesc vieţile lor.

Etapele procesului ASPIRE1. ASSESSMENTWhat do we together see as the main problems / concerns / issues / needs?

21

Which of the problems / concerns / issues / needs require priority attention? (Which are the priorities?)Who are the key-people involved in the problems?Why have the problems arisen?Pentru a răspunde la aceste întrebări, asistentul comunitar are datoria de a culege, de a organiza şi de a interpreta informaţii privind oamenii ca părţi ale diferitelor sisteme: familie, şcoală, grupuri de prieteni, religie, cultură... (gândire sistemică!).

2. PLANNINGHow to resolve the problems?What are our shared, realistic objectives?Se negociază un plan care va fi scris şi distribuit tuturor părţilor implicate.

3. IMPLEMENTATIONPut the plan into action.Condiţie de bază: implicarea membrilor comunităţii!

4. REVIEW and EVALUATIONReview and monitor the working of the plan.Evaluate the effectiveness of the plan.În ce măsură au fost realizate obiectivele?Dacă este necesar, procesul se reia!

Conceptul de EMPOWERMENTAcţiunea psihologului comunitar (asistentului comunitar) constă “în mod fundamental în evitarea delegării de competenţe către expert, favorizând participarea conştientă a subiecţilor la viaţa comunităţii şi stimulând dezvoltarea competenţelor acestora” (Zani; Palmonari, 2003).Termenul de empowerment a fost inventat de Rappaport (1977) – “dobândirea unor puteri sporite sau mărirea capacităţii persoanelor de a-şi controla activ propria viaţă”.Kieffer (1981) – identifică patru condiţii necesare pentru realizarea empowerment-ului:- o atitudine / conştiinţă de sine care promovează implicarea socială activă;- capacitatea de a face o analiză critică a sistemelor sociale şi politice din propriul mediu social;- capacitatea de a dezvolta strategii de acţiune şi de a găsi resurse pentru atingerea scopurilor;- capacitatea de a acţiona în mod eficient în colaborare cu alţii pentru a defini şi a atinge scopuri.

Asistentul comunitar are rolul / datoria de a reduce sentimentul lipsei de putere (al neputinţei) pe care memebrii unei comunităţi îl resimt. Acest sentiment îşi are cauza în interacţiunea mai multor factori: nesiguranţa economică, lipsa de experienţă politică, blocarea accesului la informaţii, absenţa gândirii critice, stress fizic şi emoţional, apartenenţa la grupuri stigmatizate (Zani; Palmonari, 2003).

22

Cursul 7

PARADIGMA COMUNITARISTĂRolul comunităţii în societăţile contemporane

Premise ale paradigmei comunitariste

O serie de teoreticieni numiţi “comunitarişti” susţin că relaţiile bazate pe afectivitate, identităţile locale şi solidaritatea rămân componente fundamentale ale formelor vieţii sociale contemporane.Ei dau o replică celor care considerau că globalizarea va aduce cu sine omogenizare şi înstrăinare a indivizilor unii faţă de alţii, în cadrul comunităţilor şi organizaţiilor post-moderne.Comunitariştii militează pentru consolidarea comunităţilor, deoarece ele reprezintă o formă fundamentală de socialitate şi o uriaşă resursă socială.Omul contemporan nu este prin excelenţă un individ egoist, centrat pe câştig şi pe interes material (aşa cum susţineau unele teorii ale schimbării sociale; ex: omul urmăreşte bani, putere şi prestigiu).Omul contemporan este un om comunitar, care deţine şi desfăşoară deopotrivă roluri formale şi informale şi care se raportează atât la societate, cât şi la comunitate (în termenii lui Tönnies).Concepţia comunitaristă este şi o reacţie la doctrina liberală, acuzată că lucrează cu un individ atomizat în mod artificial, separat într-o anumită măsură de mediul său social.Dicţionar de Politică, Oxford (2001): Definirea concepţiei comunitariste – “pledoarie pentru o ordine socială în care indivizii sunt uniţi de valori comune ce întăresc legăturile sociale”

Reprezentanţi

Amitai Etzioni – profesor de sociologie la George Washington University, USA; autor a 21 de cărţi despre comunitate. Tradusă în română: “Societatea monocromă”, Editura Polirom, 2002Alasdair MacIntyre – filosof scoţian, profesor de filosofia moralei la University of Notre Dame.Michael Sandel – profesor de ştiinţe ale guvernării la Harvard UniversityMichael Walzer – profesor emerit la Institutul de Studii Avansate din PrincetonCharles Taylor – filosof canadian.

Concepţia lui Amitai Etzioni

Porneşte de la întrebarea: “Ce este o societate bună?”Cum ar trebui să arate o societate bună? Cum poate fi ea realizată? Este o utopie?Comentaţi următorul text: “Pentru a sprijini comportarea virtuoasă, o societate bună se bazează mai degrabă pe procesele ei informale decât pe lege [...]. Mai mult, cu cât o societate se poate baza pe procesele sociale informale, cu atât mai puţin este nevoită să recurgă la instrumentele de constrângere ale statului” (Etzioni, 2002, p. 15)Exemple: 1. interdicţia incestului – normă universală. Dacă nu ar fi? Statul ar trebui să intervină în mod constrângător!2. societăţile bazate pe încredere vs. societăţi cu încredere slabă. În ţările nordice, mecanismele formale de control sunt vizibile, simple şi presupun respectul faţă de cetăţean (controlorii în mijloacele de transport în comun). În România: control incognito, resimţit ca factor de stress, contestat.- definiţia comunităţii după Etzioni (p. 161);- relevanţa legăturilor afective (p. 162-163).Comentariu: legăturile sociale prea stânse stânjenesc dezvoltarea sinelui, blochează autonomia individului şi manifestarea creativităţii/spontaneităţii. Nu toate comunităţile sunt bune, ci doar cele care păstrază echilibrul între forţa legăturilor afective/constrângătoare şi protecţia eului (spaţiul privat).Caracteristicile unei societăţi bune:

23

- exclusivismul este limitat. Un “defect” al tuturor comunităţilor este că “ele exclud”. “Toate comunităţile fac distincţii între membri şi nemembri, tratându-i în general mai prost pe ne-membri”. Politicile contemporane care vizează lupta împotriva discriminării accentuează că exclusivismul trebuie ponderat şi, mai ales, trebuie să nu fie făcut pe criterii de rasă, etnie, religie sau gen. El se justifică doar pe criterii meritocratice!- conflictele (inevitabile!) sunt menţinute în limite definite de valorile comune; modelele de consens şi de conflict nu trebuie văzute doar ca alternative, ci se pot imagina forme de combinare a lor. Societăţile din trecut erau mai opresive, mai constrângătoare; cele contemporane sunt mai democratice şi promovează ideile echităţii şi moderaţiei. Ex: luptă sindicală, dar fără forme extreme.- asigură un “minimum de bogăţie” pentru toţi membrii şi se depun eforturi pentru reducerea inegalităţilor (nu pentru realizarea egalităţii!). Acest principiu trebuie să se aplice atât la nivel intra-comunitar, cât şi la nivel inter-comunitar (în alocarea resurselor între comunităţi). Text Etzioni p. 167-168.- îşi întemeiază ordinea socială pe valorile morale comune, împărtăşite şi promovate de membrii ei. O societate/comunitate bună nu este guvernată doar de legi, contracte şi aranjamente formale, ci şi de un set de valori fundamentale care alcătuiesc nucleul unei culturi comune. Această cultură comună este exprimată de aşa-numita “voce morală”, care reprezintă “controalele informale pe care membrii comunităţii le exercită unii asupra altora”.

Rolul constrângerii

A. Etzioni: Legea este importantă în orice societate bună şi are o funcţie clară – prescrie modele de comportament şi prevede pedepse în cazul încălcării stipulărilor legii.Însă, experienţa arată că acolo unde societăţile îşi întăresc foarte mult sistemele de constrângere (alocă resurse sporite pentru aplicarea legilor şi sancţiunilor, sporesc numărul şi intensitatea pedepselor, îşi consolidează aparatul poliţienesc etc), rezultatul nu este întărirea ordinii sociale şi creşterea respectului pentru valori comune. Costurile sunt foarte mari, iar efectele sunt slabe.Concluzie: “accentul pus pe aplicarea legii în scopul consolidării valorilor nu creează o societate bună”. Constrângerea nu-i face pe oameni mai cinstiţi, mai harnici sau mai buni!Ex: lupta împortiva drogurilor (p. 174-175).

Vocea morală şi dialogurile morale

Pentru ca o societate să fie bună, o mare parte a comportamentului social trebuie să fie “regularizat” mai degrabă pe baza vocii morale decât a legii. Cum se constituie vocea morală? De unde emană valorile şi cum sunt ele împărtăşite, difuzate, acceptate?Surse: - tradiţia (în cadrul proceselor de socializare, valorile se transmit de la o generaţie la alta);- liderii (din zona politicului, religiei, ştiinţei etc.);- organizaţiile (mass-media, organizaţii civice etc.).Pentru a fi împărtăşite şi aplicate în societate, valorile morale trebuie să fie adoptate de un număr cât mai mare de oameni. Acest lucru se realizează prin intermediul dialogurilor morale. Dialogurile morale sunt “procese sociale prin care oamenii iau parte la deliberări ce implică nu doar fapte şi logică, raţionamente şi schimburi raţionale, ci şi discuţii intense în care sunt antrenate angajamentele lor normative” (Etzioni, p. 168-169).Atunci când dialogurile morale se întind la scara unei societăţi întregi, ele se numesc megadialoguri şi reprezintă “cea mai bună cale de a schimba direcţia unei societăţi” (ibidem, p. 175).- pot fi un excelent suport pentru politici publice şi pentru acte legislative.

Exerciţiu didactic: gândiţi-vă la ultimele voastre discuţii cu prietenii sau cu familia şi identificaţi idei “morale”.

24