CURSUL_X_XI_DRIPRIV

5/12/2018 CURSUL_X_XI_DRIPRIV - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/cursulxxidripriv 1/15

SUPORT DE CURS – DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

CONFLICTELE DE JURISDICŢII

Cuprins:Capitolul I. Aspecte introductiveCapitolul II. Competenţa în dreptul internaţional privat potrivit Legii nr. 105/1992Capitolul III. Procedura de judecată potrivit Legii nr. 105/1992Capitolul IV. Efectele hotărârilor străine potrivit Legii nr. 105/1992Capitolul V. Arbitrajul în dreptul internaţional privat.VI. TestVII. Bibliografie specifică

Obiectivele unităţii de învăţareDupă studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ:

definiţi noţiunea de proces civil internaţional, analizând problemele careapar în⇒

cazul litigiilor civile cu element de extraneitate şi ordineasoluţionării lor;analizaţi competenţa în dreptul internaţional privat;⇒

prezentaţi aspectele privind procedura de judecată;⇒

analizaţi efectele hotărârilor străine (noţiunea de exequatur ⇒ );analizaţi instituţia arbitrajului de drept internaţional privat.⇒

CAPITOLUL IASPECTE INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de proces civil internaţional

Procesul civil internaţional reprezintă procesul civil (lato sensu) care are ca obiectsoluţionarea unui litigiu ce derivă dintr-un raport juridic cu element de extraneitate.

2. Problemele care apar în cazul unui proces civil internaţional şi ordineasoluţionării lor.

Litigiul civil cu element de extraneitate ridică o serie de probleme de drept procesual civil, şi anume:

1) competenţa;2) procedura de judecată;3) efectele hotărârilor străine.Problemele conflictuale care apar în procesul civil internaţional se soluţionează

înurmătoarea ordine:1) determinarea competenţei jurisdicţionale;2) determinarea legii procedurale aplicabile;3) determinarea legii materiale aplicabile raportului juridic cu element de

extraneitate (soluţionarea conflictului de legi).

3. Sediul materiei

1



Dreptul comun în acest domeniu îl reprezintă Legea nr. 105/1992 cu privire lareglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Dispoziţii speciale se regăsesc înunele izvoare internaţionale, cum ar fi: convenţii internaţionale; regulamente aleConsiliului Uniunii Europene, ş.a.

COMPETENŢA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT POTRIVIT LEGII NR. 105/1992

1. NoţiuneCompetenţa în dreptul internaţional privat reprezintă abilitarea conferită de lege

instanţelor unei ţări, în raport cu instanţele celorlalte ţări, de a soluţiona litigiul civil(lato sensu) cu element de extraneitate.

2. Caracterul normelor care determină competenţaNormele care determină competenţa în dreptul internaţional privat nu sunt norme

conflictuale (norme de trimitere), ci norme de aplicaţie imediată, care se aplică direct

raportului juridic de natură procesuală. Normele conflictuale arată competenţa legislativă(care poate fi a legii proprii ori a legii străine), în vreme ce normele privitoare lacompetenţă determină competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat pentruinstanţele proprii, nu şi pentru cele străine. Normele de competenţă pot fi relative(alternative) sau absolute (exclusive).

3. Determinarea competenţei în dreptul internaţional privat

3.1. Sediul materieiCadrul juridic general pentru determinarea competenţei în dreptul internaţional

privat român este stabilit prin dispoziţiile art. 148-157 din Legea nr. 105/1992.

3.2. Sfera litigiilor care cad sub incidenţa Legii nr. 105/1992Instanţele judecătoreşti române sunt competente să soluţioneze, în

condiţiile prevăzute de Legea nr. 105/1992, procesele dintre:a) partea română (persoană fizică sau persoană juridică) şi partea străină (persoană

fizică sau persoană juridică); b) străini (persoane fizice sau persoane juridice).

3.3. Competenţa exclusivăInstanţele române au competenţă exclusivă în procesele cu elemente de

extraneitate privitoare la:

1. acte de stare civilă întocmite în România şi care se referă la persoanedomiciliateîn România, cetăţeni români sau străini fără cetăţenie;2. încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în

Româniaşi este cetăţean român sau străin fără cetăţenie;3. tutela şi curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate în România,

cetăţeanromân sau străin fără cetăţenie;4. punerea sub interdicţie a unei persoane care are domiciliul în România;

2



5. desfacerea, anularea sau nulitatea căsătoriei, precum şi alte litigii dintre soţi,cuexcepţia celor privind imobile situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soţidomiciliază în România, iar unul dintre ei este cetăţean român sau străin fără cetăţenie;

6. moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România;7. imobile situate pe teritoriul României;

8. executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României.3.4. Competenţa alternativăAvem în vedere următoarele situaţii:1. pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ

înRomânia; Dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introducela instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului din ţară.

2. sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România;Persoana juridică străinăeste socotită cu sediul în România şi în cazul când are peteritoriul ţării noastre o filială, osucursală, o agenţie sau o reprezentanţă.

3. reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în România;

4. locul unde a luat naştere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligaţieizvorâtă dintr-un contract, se află în România;5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extra contractuale

sau efectele sale se află în România;6. staţia feroviară sau rutieră, precum şi portul sau aeroportul de încărcare

saudescărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România;8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la acesta se află în

România;9. imobilul la care se referă cererea se află în România;10. procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau

faptede stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţeanromân;11. procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetăţean român

cudomiciliul în străinătate;12. declararea morţii prezumate a unui cetăţean român, chiar dacă el se afla

înstrăinătate la data când a intervenit dispariţia; Până la luarea unor măsuri provizorii decătre instanţa română, rămân valabile măsurile provizorii luate de instanţa străină.

13. procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale aunei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau străin fără cetăţenie, dacă princonvenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;

14. procese dintre străini, dacă aceştia au convenit expres astfel, iar

raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sauinterese ale persoanelor din România;15. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi

celereferitoare la asistenţa sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberăori într-un loc sau spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat, dacă:

a) nava sau aeronava are naţionalitate română;b) locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau aeronava a ajuns

se găseşte pe teritoriul României;

3



c) nava sau aeronava a fost sechestrată în România;d) pârâtul are domiciliul sau reşedinţa în România;16. falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în

cazulunei societăţi comerciale străine cu sediul în România;17. orice alte procese prevăzute de lege.

3.5. Competenţa instanţelor române privind măsurile asiguratoriiLa cerere, instanţele din România pot să dispună măsuri asiguratorii, în cazuri

urgente, spre a ocroti drepturi, interese sau bunuri ce au legătură cu jurisdicţia lor,chiar dacă nu sunt competente să soluţioneze în fond procesul în vederea căruia sau încursul căruia sunt necesare măsurile.

3.6. Competenţa subsidiară a instanţelor româneDacă o instanţă străină se declară necompetentă să soluţioneze o acţiune formulată

de către un cetăţean român, aceasta poate fi introdusă la instanţa română cu care procesul prezintă cele mai strânse legături.

3.7. Raportul dintre alegerea competenţei şi competenţa jurisdicţionalăDacă părţile au ales competenţa unei anumite instanţe (pe calea compromisului

sauclauzei compromisorii), aceasta va fi învestită cu soluţionarea litigiului, cuexcepţiaurmătoarelor situaţii:

1) instanţa este străină, iar litigiul intră în competenţa exclusivă a instanţei române;2) instanţa este română, iar una dintre părţi învederează că o instanţă străină

esteexclusiv competentă.

3.8. Competenţa teritorială specială a unor instanţe româneDacă litigiul este de competenţa instanţelor din România şi nu se poate stabili

instanţa abilitată să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, în raport de competenţamaterială, la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti sau la Tribunalul Bucureşti.

3.9. Litispendenţa şi conexitatea internaţionalăPotrivit Legii nr. 105/1992, competenţa instanţelor române nu este înlăturată prin

faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost dedus în faţa uneiinstanţe judecătoreşti străine. Prin urmare, în sfera de incidenţă a acestei legi litispendenţaşi conexitatea nu au aplicare.

3.10. Necompetenţa instanţelor din RomâniaInstanţa română sesizată cu un litigiu privind un raport de drept internaţional privat

este obligată să-şi verifice, din oficiu, propria competenţă. În cazul în care constată că oaltă instanţă română este abilitată să soluţioneze acea cauză, va declina competenţa înfavoarea acesteia. Dacă ajunge la concluzia că nu este competentă nici ea şi nicio altăinstanţă română va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.

4



PROCEDURA DE JUDECATĂ POTRIVIT LEGII NR. 105/1992

1. Legea aplicabilă capacităţii procesualeCapacitatea procesuală (de folosinţă sau de exerciţiu) a fiecăreia dintre părţile

litigante este supusă legii sale naţionale (lex patriae)

2. Legea aplicabilă calităţii procesualeCalitatea procesuală (activă sau pasivă) a părţilor se determină după legea care

reglementează fondul raportului juridic litigios (lex causae)

3. Legea aplicabilă obiectului şi cauzei acţiunii civileÎn procesele privind raporturi de drept internaţional privat obiectul şi cauza acţiunii

civile sunt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios (lexcausae).

4. Legea procedurală aplicabilă

Aspectele procedurale ale procesului (ordinatoria litis) sunt guvernate, în principiu,de lex fori.Lex fori vizează:

• principiile care conduc procesul;• regulile privind forma actelor;• incidentele procedurale;• dezbaterile;• hotărârea;• căile de atac etc.

Legea română stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept procedural sau dedrept material. Aplicabilitatea lex fori la ordinatoria litis se limitează doar la actele de

procedură care se efectuează pe teritoriul forului, nu şi la cele efectuate în străinătate,cărora li se aplică două leges fori (aceea a locului unde are loc procesul şi aceea a loculuiunde trebuie efectuat actul).

5. Condiţia străinului ca parte în procesÎn faţa instanţelor române, străinii (persoane fizice sau persoane juridice) au, în

condiţiile legii, aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii românisau persoanele juridice române. Se aplică, aşadar, în principiu, regimul naţional. Subanumite aspecte însă se cere reciprocitate. Astfel, cetăţeanul străin beneficiază de scutirisau reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedură, precum şi de asistenţă juridicăgratuită, în aceeaşi măsură şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia

reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al solicitantului. Tot astfel,reclamantul străin (persoană fizică sau persoană juridică) nu poate fi obligat să depunăcauţiune sau vreo altă garanţie, pentru motivul că este străin, sub aceeaşi condiţie areciprocităţii.

Reprezentarea sau asistarea cetăţeanului străin lipsit de capacitate de exerciţiu sauavând capacitate de exerciţiu restrânsă este reglementată de legea sa naţională. În măsuraîn care neasigurarea reprezentării sau asistării determină tergiversarea procesului din

5



România, instanţa română va numi, pentru persoana respectivă, în mod provizoriu, uncurator special.

6. Legea aplicabilă probelor 6.1. Mijloacele de probă

Pentru dovedirea unui act juridic, mijloacele de probă sunt cele prevăzute de legealocului încheierii acestuia (locus regit actum) sau de legea aleasă de părţi (lex voluntatis),dacă ele aveau dreptul să o aleagă. După aceeaşi regulă se stabileşte puterea doveditoarea înscrisului care constată actul juridic. Deşi textul de lege enumeră cele două legi înordinea de mai sus, având în vedere interpretarea sistematică apreciem că se aplică înmod prioritar lex voluntatis. În cazul faptelor juridice (licite sau ilicite), proba se face înconformitate cu legea locului unde ele s-au produs. Legile de mai sus vor fi înlăturate,aplicându-se legea română, dacă aceasta din urmă admite şi alte mijloace de probă decât primele. Tot legea română este aplicabilă şi în cazul în care ea îngăduie proba cu martorişi cu prezumţii, chiar dacă aceste mijloace de probă sunt interzise de legea străină. În privinţa stării civile, dovada acesteia şi forţa probantă a actelor de stare civilă sunt

reglementate de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat (locus regit actum),excluzându-se aplicarea lex voluntatis.Actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în

faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate. Această operaţiune are dreptscop garantarea autenticităţii semnăturilor şi sigiliului.

Suprelegalizarea actelor străine se realizează pe cale administrativă ierarhică şi încontinuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României. Scutirea desupralegalizare îşi poate avea izvorul în:

1) lege;2) convenţie internaţională la care este parte ţara noastră;3) reciprocitate.

De asemenea, în procesul de recunoaştere a hotărârii străine supralegalizarea nusecere dacă părţile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.

6.2. Administrarea probelor Administrarea probelor este supusă lex fori. La noi, această operaţiune este

guvernată de legea română.

7. Legea aplicabilă executării siliteExecutarea silită este guvernată de legea locului unde aceasta se desfăşoară (lex loci

executionis).

EFECTELE HOTĂRÂRILOR STRĂINE POTRIVIT LEGII NR. 105/1992Secţiunea I

Aspecte introductive

1. Noţiunea de hotărâre străinăÎn sensul Legii nr. 105/1992, prin hotărâre străină se înţeleg:1) actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti;

6



2) actele de jurisdicţie ale notariatelor;3) actele de jurisdicţie ale oricăror autorităţicompetente dintr-un stat.

2. Noţiunea de recunoaştere a hotărârii străineRecunoaşterea hotărârii străine reprezintă operaţiunea de constatare a existenţei şi

de acceptare a efectelor unei hotărâri pronunţate într-un alt stat.3. Formele recunoaşterii hotărârii străineRecunoaşterea hotărârii străine îmbracă două forme, şi anume:1) recunoaşterea de plin drept (în virtutea legii);2) recunoaşterea judecătorească.

Secţiunea a II-aRecunoaşterea hotărârilor străine potrivit Legii nr. 105/1992

1. Recunoaşterea de plin drept Hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept înRomânia în două cazuri, şi anume:

1) dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate;2) dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul decetăţenie al fiecărei părţi.

2. Recunoaşterea prin hotărâre judecătorească2.1. CondiţiiHotărârile străine (cu excepţia celor recunoscute de plin drept) pot fi recunoscute în

România, pe cale judecătorească, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă suntîntrunite următoarele condiţii:

1) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;2) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să

judece procesul;3) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între Româniaşistatul instanţei care a pronunţat hotărârea. La aceste trei condiţii generale, Legea nr.105/1992 adaugă o condiţie suplimentară în cazul în care a fost pronunţată în lipsa părţiicare a pierdut procesul. Într-o atare situaţie, trebuie să se constate că părţii respective i s-au înmânat, în timp util, atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul desesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atacîmpotriva hotărârii.

2.2. Refuzul recunoaşteriiRecunoaşterea poate fi refuzată în următoarele cazuri:

1) hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;2) hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român (unasemeneatemei de refuz îl constituie şi încălcarea dispoziţiilor legale privitoare lacompetenţa exclusivă);

3) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă,a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizăriiinstanţei străine.

7



2.3. Întinderea atribuţiilor instanţei româneInstanţa română sesizată cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri străine este

abilitată să verifice condiţiile recunoaşterii, precum şi cazurile în care aceastăoperaţiune poate fi refuzată, neputând proceda la examinarea în fond a hotărârii străinesau la modificarea acesteia.

2.4. Căi procedurale de recunoaştere şi competenţaCererea de recunoaştere se soluţionează:1) pe cale principală, prin sentinţă, de către tribunalul în circumscripţia căruia îşi are

domiciliul sau sediul social cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine;2) pe cale incidentă, prin încheiere interlocutorie, de către instanţa sesizată cu un

altobiect, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pehotărâreastrăină.

2.5. Citarea părţilor Ca regulă, părţile se citează la soluţionarea cererii de recunoaştere. Cu titlu

deexcepţie, citarea părţilor nu este obligatorie dacă din hotărârea străină rezultă că pârâtula fost de acord cu admiterea acţiunii.

2.6. Conţinutul cererii şi înscrisurile doveditoareCererea de recunoaştere a hotărârii străine se întocmeşte în conformitate

cudispoziţiile legii procedurale (lex fori).Această cerere va fi însoţită de următoarele acte:1) copia hotărârii străine;2) dovada caracterului definitiv al hotărârii;3) copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare, comunicate părţii care

afost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că, citaţia şi actul

desesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dathotărârea;4) orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină a

fost pronunţată de o instanţă competentă şi că partea care a pierdut procesul, fiind lipsăla pronunţarea hotărârii, a avut posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea deatacîmpotriva hotărârii. Actele de mai sus vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fisupralegalizate, afară de cazul în care părţile sunt de acord cu depunerea de copiicertificate pentruconformitate.

Secţiunea a III-a

Executarea hotărârilor străine potrivit Legii nr. 105/1992

1. Modalităţile de executare a hotărârii străineHotărârea străină poate fi adusă la îndeplinire pe teritoriul României de bună voie

sausilit. În cel de al doilea caz, pentru a fi pusă în executare pe teritoriul ţării noastre, estenecesară încuviinţarea executării, realizabilă prin procedura exequatur-ului

8



2. Noţiunea de exequatur Exequatur-ul este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului

exercitatasupra hotărârii străine de instanţa statului pe teritoriul căruia se cere executarea,hotărârea străină este declarată executorie şi se încuviinţează executarea acesteia.

3. CompetenţaÎncuviinţarea executării hotărârii străine este de competenţa tribunalului încircumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea.

4. Condiţii pentru exequatur Încuviinţarea executării hotărârii străine se pronunţă dacă sunt îndeplinite cumulativ

următoarele condiţii:1) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;2) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate mai sus, competenţa

să judece procesul;3) există reciprocitate de executare între ţara noastră şi ţara străină în care s-

a pronunţat hotărârea;4) hotărârea este executorie, potrivit legii instanţei care a pronunţat-o;5) dreptul de a cere executarea silită nu este prescris, potrivit legii române;6) hotărârea a fost dată cu aplicarea legii materiale competente, potrivit

normelor dreptului internaţional privat român;7) hotărârea nu aduce atingere ordinii publice de drept internaţional privat român,

fie prin dispoziţiile ei, fie prin executare;8) hotărârea nu este rezultatul unei fraude comisă în procedura urmată în străinătate;9) nu există o hotărâre română în acea materie, anterioară hotărârii străine, ori o

sesizare anterioară a unei instanţe române;10) nu este o hotărâre în materie de stare civilă şi capacitate privind pe un cetăţean

român, iar soluţia dată potrivit legii determinată de dreptul internaţional privat al ţăriiunde s-a pronunţat hotărârea diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române. Niciîn această procedură instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărâriistrăine şi nici la modificarea ei.

5. Exequatur-ul parţialÎn situaţia în care hotărârea străină conţine soluţii asupra mai multor capete de

cerere, care pot fi disociate, încuviinţarea executării poate fi acordată separat.

6. Hotărâri care nu pot fi puse în executare în ţara noastrăNu pot fi puse în executare pe teritoriul României hotărârile străine:

1) prin care s-au luat măsuri asiguratorii;2) date cu executare provizorie.

7. Procedura pentru exequatur Procedura exequatur-ului este aceea de drept comun. Cererea de încuviinţare a

executării se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute de legea procedurală română şi va fiînsoţită de dovada caracterului executor al hotărârii străine, eliberată de instanţa care a

9



pronunţat-o. Cererea se soluţionează printr-o sentinţă, după citarea părţilor. Aceastăhotărâre este supusă căilor de atac prevăzute de legea română.

8. Tranzacţiile judiciareTranzacţiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg

din legea care le-a fost aplicată, dacă s-a obţinut încuviinţarea executării din parteainstanţei române competente.

9. Forţa probantă a hotărârii străineHotărârea străină, pronunţată de către o instanţă competentă, are forţă probantă în

faţa instanţelor române cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.

ARBITRAJUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Secţiunea I

Aspecte introductive

1. Noţiunea de arbitrajArbitrajul reprezintă modalitatea de soluţionare a unui litigiu de către o persoană

sau de către un organ stabilit prin acordul părţilor sau prin convenţie internaţională.

Secţiunea a II-aArbitrajul de drept internaţional privat potrivit Legii nr. 105/1992

1. Convenţia arbitrală

Convenţia arbitrală este înţelegerea dintre subiectele raportului juridic contractualsau extracontractual de a supune litigiile patrimoniale ivite sau care se vor naşte înlegătură cu acel raport juridic unei instanţe arbitrale. Această convenţie poate îmbrăcadouă forme, şi anume:

1) compromisul arbitral - adică înţelegerea părţilor privitoare la un litigiu existentde a fi soluţionat pe cale arbitrală;

2) clauza compromisorie - adică prevederea contractuală prin care părţile convin caeventualele litigii cu privire la acel contract să fie rezolvate prin arbitraj.

Convenţia arbitrală este supusă, de regulă, lex voluntatis. În lipsa unei legi alese de părţi, convenţia arbitrală va fi supusă, în principal, legii locului unde a fost pronunţatăhotărârea arbitrală.

2. Condiţii pentru arbitrajÎntr-un litigiu cu element de extraneitate, dacă părţile au încheiat o convenţie

arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în faţa instanţei de judecată, aceasta îşi verificăcompetenţa, reţinând procesul spre soluţionare, dacă este îndeplinită vreuna dintreurmătoarele condiţii:

1) pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată peconvenţiaarbitrală;

10



2) convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă;3) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în

arbitraj.

3. Legea aplicabilă litigiului

Sub aspectul fondului, litigiul va fi supus, în principiu, legii alese de părţi(lexvoluntatis). Totodată, părţile pot să stabilească dacă este vorba de arbitraj de jure sauarbitraj ex aequo et bono.

Sub aspectul procedurii, Convenţia de la New York din 1958 prevede, în principal,lex voluntatis, iar în subsidiar, legea statului arbitrajului (lex fori).

Convenţia de la Geneva din 1961 face distincţie între arbitrajul instituţionalizat (cazîn care se aplică regulile procedurale stabilite prin regulamentul instanţei desemnate) şiarbitrajul ad-hoc (caz în care părţile sunt abilitate să stabilească regulile proceduraleaplicabile).

4. Hotărârea (sentinţa) arbitrală străină

4.1. NoţiunePotrivit Codului de procedură civilă, hotărârea arbitrală străină este hotărârea dată pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre naţională în România.În alţi termeni, hotărârea arbitrală este rezultatul unei proceduri derulate după un sistemde drept străin.

4.2. RecunoaşterePentru a recunoaşte în România o hotărâre arbitrală străină trebuie îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii:1) hotărârea să fi fost dată de o instanţă arbitrală competentă;2) hotărârea să fie obligatorie pentru părţi;

3) să fie respectat dreptul la apărare;4) constituirea tribunalului arbitral şi procedura urmată să fi fost conformăcuînţelegerea părţilor şi/sau cu legea;

5) să nu se fi încălcat ordinea publică de drept internaţional privat;6) să fie îndeplinită condiţia reciprocităţii.

4.3. Încuviinţarea executării siliteDacă hotărârea arbitrală nu se execută de bună voie, ea va putea fi executată silit.

Pentru acesta, este necesară încuviinţarea executării silite, operaţiune care presupune, pelângă îndeplinirea condiţiilor privitoare la recunoaşterea hotărârii arbitrale străine, şiîndeplinirea următoarelor cerinţe:

1) hotărârea să fie executorie, potrivit legii instanţei arbitrale care a pronunţat-o;2) dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris potrivit legii române.Potrivit Convenţiei de la New York din 1958, recunoaşterea şi executarea hotărârii

străine poate fi refuzată în următoarele cazuri:1) incapacitatea părţilor;2) diferendul nu era susceptibil de reglementare pe calea arbitrajului;3) instanţa arbitrală sau procedura de arbitraj nu au fost conforme convenţiei sau,

după caz, legii aplicabile arbitrajului sub aspect formal;

11



4) hotărârea arbitrală nu se referă la un diferend menţionat în compromis sau carenu intră în clauzele compromisului ori ale clauzei compromisorii;

5) partea împotriva căruia se invocă sentinţa nu a fost informată în modcuvenitdespre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj;

6) recunoaşterea şi executarea hotărârii sunt contrare ordinii publice a ţării unde

sunt solicitate.4.4. Căi procedurale şi competenţaCererea de recunoaştere a hotărârii arbitrale se rezolvă pe cale principală de către

tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul celui care a refuzat recunoaşterea.Cererea poate fi rezolvată şi pe cale incidentă, de către instanţa sesizată cu un procesavând un alt obiect, în cadrul căruia se invocă excepţia puterii lucrului judecat,întemeiată pe hotărârea străină.

VI. TestExemple de subiecte de sinteză:

1. Competenţa exclusivă.2. Condiţia străinului ca parte în proces.3. Legea aplicabilă probelor.4. Recunoaşterea hotărârilor străine pe cale judecătorească.5. Exequatur-ul: noţiune, competenţă, condiţii.6. Convenţia arbitrală.

Exemple de teste tip grilă:1. Legea aplicabilă calităţii procesuale este:a) lex patriae; b)lex causae;

c)lex fori.2. Legea aplicabilă litigiului, sub aspectul fondului, este, în principiu:a) lex fori; b) lex voluntatis;c) lex causae.

Bibliografie specificăOBLIGATORIE

1. Avram Marieta, Bobei Radu - Bogdan: Drept internaţional privat. Culegere de

speţe, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2004;2. Diaconu Nicoleta: Drept internaţional privat, Ediţia a III-a, Editura „LuminaLex”, Bucureşti, 2007;

3. Filipescu P. Ion, Filipescu Andrei Ion: Tratat de drept internaţional privat. Ediţierevăzută şi adăugită, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2007;

4. Fuerea Augustin: Drept internaţional privat, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2005;

12



5. Lupaşcu Dan: Drept internaţional privat, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti,2009;

6. Lupaşcu Dan, Mihuţ – Gÿongÿ Gabriela: Regimul străinilor în România,Editura„ Universul Juridic”, Bucureşti, 2006;

7. Lupaşcu Dan, Cristuş Nicoleta – Practică judiciară şi legislaţie în materia

dreptului internaţional privat, Editura „Wolters Kluwer”, Bucureşti, 2009;8. Prescure Titus, Savu Codruţ Nicolae: Drept internaţional privat, Editura„LuminaLex”, Bucureşti, 2005;

9. Sitaru Dragoş: Drept internaţional privat. Tratat, Editura „Lumina Lex”,Bucureşti, 2001;

10. Ungureanu Ovidiu, Jugastru Călina, Circa Adrian: Manual de dreptinternaţional privat, Editura „Hamangiu”, Bucureşti, 2008;

11. Legislaţia (internă şi internaţională) în materie, la zi;12. Practica judiciară relevantă în materie;13. Studii, articole, note, comentarii, etc., publicate în reviste de specialitate

(Dreptul, Lexet scientia, Pandectele Române, Curierul Judiciar, etc.).

FACULTATIVĂ

I. AUTORI ROMÂNI

1. Angheni Smaranda, Avram Marieta, Lazăr Rozalia-Ana, Ionescu Iosif: BuletinulJurisprudenţei 1990 – 2003. De la Curtea Supremă de Justiţie la Înalta Curte de CasaţieşiJustiţie, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2004;

2. Babiuc Victor: Problèmes de droit international privé concernant les risquescontractuels dans le cadre de la vente internationale, în R.R.S.S. – S.J. nr. 2/1978;

3. Babiuc Victor: Starea actuală a arbitrajului comercial în România, în R.D.C. nr. 7 – 8/2003;4. Babiuc Victor, Băcanu Ion, Florescu Grigore: Aspecte noi în arbitrajul comercial

internaţional, în R.D.C. nr. 10/2002;5. Babiuc Victor, Căpăţînă Octavian: La convention arbitrale en droit international

privéroumain, în Revue de droit des affaires internationales nr. 6/1995;6. Babiuc Victor, Căpăţînă Octavian: Convenţia arbitrală în dreptul internaţional

privat român, în Dreptul nr. 9/1995;7. Băcanu Ion: Arbitrajul ad-hoc şi arbitrajul instituţional în legislaţia română

actuală, în Revista „Dreptul” nr. 8/1995;8. Bobei Radu – Bogdan: Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul

internaţional privat, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2005;9. Carmen Bianca Maria: Drept internaţional privat – curs universitar, Editura„Universitaria”, Craiova, 2002;

10. Căpăţînă Ion, Băieşu Victor: Drept internaţional privat. Note de curs, Editura„Garuda”, Chişinău, 2000;

11. Căpăţînă Octavian: Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România,Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971;

13



12. Căpăţînă Octavian: Vânzarea internaţională, editată de Revista „ViaţaEconomică”, Bucureşti, 1974;

13. Căpăţînă Octavian: Regimul persoanelor juridice străine în România, EdituraAcademiei Române, Bucureşti, 1969;

14. Căpăţînă Octavian: Aplicarea în instanţa de exequatur a unor convenţii

internaţionale referitoare la arbitraj, în R.D.C. nr. 9/1986;15. Căpăţînă Octavian: Regimul juridic al chestiunilor prealabile în dreptulinternaţional privat român, în S.C.J. nr. 4/1968;

16. Căpăţînă Octavian: Soluţionarea conflictelor de legi de către arbitrajulcomercial internaţional, în R.D.C. nr. 7-8/2003;

17. Căpăţînă Octavian, Nestor Ion: Jurisprudenţă română de drept internaţional privat, în R.R.S.I. nr. 2/1974;

18. Căpăţînă Octavian, Nestor Ion: Jurisprudenţă română de drept internaţional privat, în R.R.S.I. nr. 3/1974;19. Constantinovici Rodica: Equity şi trust, în Dreptul nr.1/2004;

20. Deleanu Ion, Deleanu Sergiu: Arbitrajul pe baza normelor de drept şi arbitrajul

înechitate, în R.D.C. nr. 12/2003;21. Dumitrache Simona: Persoana juridică în dreptul internaţional privat, Editura„Lumina Lex”, Bucureşti, 1999;

22. Filipescu I.P., Jacotă M.: Drept internaţional privat, Editura Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1978;

23. Ionaşcu Traian, Nestor Ion: Procedee folosite pentru prevenirea conflictelor delegi şi limitele autonomiei de voinţă a părţilor, în S.C.J. nr. 4/1962;

24. Jacotă M.: Drept internaţional privat, vol. I – II, Editura Fundaţiei Chemarea,Iaşi, 1997;

25. Juvara Alfred: Curs de drept internaţional privat, Tipografia şi LegătoriaPenitenciarului Văcăreşti, Bucureşti, 1934;

26. Lipovanu Ion: Conflictul de calificări cu specială aplicare la dreptulinternaţional privat român, în R.R.D. nr. 3/1967;27. Macovei Ioan: Drept internaţional privat, vol. I, Editura „Ars Longa”, Iaşi,

1999;28. Meitani G.: Curs de drept internaţional privat, Editura „N.I. Borşan”, Bucureşti,

1938;29. Popescu T. R.: Conflictul de calificări în dreptul internaţional privat, în J.N. nr.

7-8/1951;30. Popescu Tudor: Drept internaţional privat, Editura „Romfel”, Bucureşti, 1994;31. Roş Viorel: Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul

Oficial, Bucureşti, 2000;

32. Roş Viorel: Legea aplicabilă convenţiei arbitrale în arbitrajele comercialeinternaţionale, în R.D.C. nr. 2/2000;33. Rucăreanu Ion: The doctrine of the proper law of the contract in Romanian

Private International Law, în Osteuropa Recht nr. 2 – 3/1973;34. Zilberstein Savelly: Procesul civil internaţional, Editura „Lumina Lex”,

Bucureşti, 1994;35. Zlătescu Victor Dan: Drept privat comparat, Editura „Oscar Print”, Bucureşti,

1997;

14



36. Zlătescu Victor Dan: Geografie juridică contemporană, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1981.

II. AUTORI STRĂINI

1. Anzilotti B.: Corso di diritto internazionale privato, 1925;2. Audit Bernard: Droit international privé, Economica, Paris, 1991;3. Batiffol H., Lagarde Paul: Droit international privé, vol. II, Paris, 1983;4. Batiffol H., Lagarde Paul: Traité du droit international privé, vol. I, Librairie

généralede droit et jurisprudence, Paris, 1993;5. Cheshire C., North P.: Private International Law, ed. 10, Londra, Butterworths,

1979;6. Derruppé J.: Droit international privé, 11e édition, Dalloz, 1995;7. Dicey and Morris: Conflict of Laws, Stevens and sons, London, 1990;8. Gutmann Daniel: Droit international privé, Dalloz, Paris, 2002;9. Graulich P.: Principes de droit international privé, Dalloz, Paris, 1960;

10. Graveson R.H.: Conflicts of Laws, Private International Law, London, 1974;11. Hanotiau B.: Le droit international privé américain, Paris, 1979;12. Knoepfler F., Schwaizer P.: Précis de droit international privé suisse,

ÉditionStaempfli&CIE SA, Berna, 1990;13. Loussouarn Yvon, Bourel Pierre: Droit international privé, Dalloz, Paris, 1996;14. Lüderitz Al.: Internationales Privatrecht, Zweite Auflage, AlfredMetzner/Luchterhand, 1992;15. Mayer Pierre, Heuzé Vincent: Droit international privé, Édition Montchrestien,

Paris, 2001;16. Niboyet J.P.: Manuel de droit international privé, Librairie du Recueil Sirey,

Paris, 1928;

17. Savatier René: Cours de droit international privé, Librairie générale de droitet jurisprudence, Paris, 1953;18. Sosniak: Précis de droit international privé polonais, 1976.

15

CURSUL_X_XI_DRIPRIV

Documents

Transcript of CURSUL_X_XI_DRIPRIV