Cursul de Morală creștină
-
Upload
alexandru-iancu -
Category
Documents
-
view
213 -
download
0
description
Transcript of Cursul de Morală creștină
Cursurile de Morală creștină
din anul universitar 2013-2014
CURSUL 1 (Definiție, obiect, scop, metode)Creștinul răsăritean se definește prin adorarea lui Dumnezeu și prin
comportamentul moral.1
În viziunea lui Rudolf Otto (Sacrul) sacrul este prezentat ca o realitate tainică în
fața căreia tremuri, care stă la distanță și în fața căreia te simți umilit2 (aceeași viziune
ca în Antichitate). Sacrul apare ca o forță surdo-mută, cu puteri de căpcăun, o existență
când difuză, când confuză, care uneori te sperie, alteori te uimește, în termenii lui Otto:
majestas, misterium tremendum / fascinosum / numinosum / augustum, Das Ganz Andere,
reactualizând spiritul păgânismului protogerman. În tradiția răsăriteană, sacrul este
cineva Care îți vorbește, Care te cheamă.
Creștinismul este compus din Revelația divină, credință, doctrină, cult și viață
trăită conform doctrinei. Creștinismul a dezvoltat un sistem de învățături cu privire la
Dumnezeu și la om.
Scopul = trăirea adevărurilor de credință ce favorizează integrarea în lumea
tainică a lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne-ar fi dat porunci fără un sens precis și cu neputință de împlinit.
Arsenie Papacioc: Dumnezeu nu are nevoie de nătăfleți, ci de eroi. Hristos ne-a învățat
cum să făptuim, cu trezvie, nu cum să gândim abstract.
Toate adevărurile de credință trebuie trăite în funcție de împrejurări. Grigorie de
Nyssa: Lucrările lui Dumnezeu trebuie imitate pe cât posibil de fiecare om... pe cele pe
care putem să le imităm. Pe cele pe care nu le putem imita, trebuie să le venerăm și să le
respectăm. (v. cultul)
Mântuirea obiectivă = etern valabilă.
Mântuirea subiectivă = credință + fapte bune.
1 Unii respectă “naturalul religios”: ritual, zeciuială, post.2 Creștinismul prețuiește țărâna din care am fost creați.
OBIECTUL MORALEI
Obiectul moralei creștine îl constituie faptele omenești conștiente, libere și cu
sens3. Ele pot fi bune sau rele și sunt sancționabile dpdv moral.
Un curent deviant: O faptă săvârșită sub presiune nu este morală. Totuși, faptele
lasă urmări morale indiferent dacă sunt comise sub presiune/libere sau conștiente.4 În
rugăciuni găsim expresii care ne impun să credem că, de exemplu, nălucirile din timpul
somnului sunt imputabile, pentru că – zice chiar Freud – sunt replicile faptelor /
dorințelor din timpul zilei, în starea de veghe.5
Cei care împing morala în zona dreptului susțin că faptele comise din rutină, sub
stare de inconștiență,6 nu sunt fapte morale.7 Este just până la un punct, pentru că tot ei
susțin și că faptele rezultate ale unor boli mintale nu sunt sancționabile moral, ceea ce
este greșit, pentru că aceste fapte lasă urme atât ontologice, cât și de ordin moral.
ETIMOLOGIA
Numele disciplinei provine din gr. θική (adjectiv format de la subst θος (τό)=
obicei, atestat la Homer: τ θεα = locuința oamenilor și a animalelor). τ θη reprezintă
comportamentul care îți dă starea de bine.
Aristotel împărțea virtuțile în: virtuți etice (înțelepciunea, cumpătarea, curajul =
mai practice, creează confort) și virtuți noetice (capacitatea minții de a judeca abstract).
În NT: 1 Co. 15:33 Tovărășiile rele strică obiceiurile ( θη) bune.
Luca 1:9, θος = datină comună
Luca 22:39, θος = datină individuală
Fapte 16:21, θος = datină națională.
Etica studiază, deci, modul de comportare individual și colectiv, precum și
principiile generale care reglementează modul de comportare.
În latină termenul grecesc a fost redat prin adjectivul moralis, e (format de la
subst. mos, moris = morav). Seneca e primul autor de limba latină care folosește acest
3 Toate aceste fapte aparținând nivelurilor profunde ale personalității.4 Dumitru Dulcan, Inteligența materiei: Fondul energetic al ființei noastre e amprentat de gândurile șiexperiențele din timpul vieții. Experiențele negative sau pozitive se imprimă în fondul sufletesc uman.5 După pr. Galeriu, acestea reprezintă ceea ce ai vrea să faci conștient dar ți-e frică.6 Conștiență = Gewissen și Conștiință (raportare la legea morală) = Bewusstsein.7 Ca, de exemplu, lucrătorii în fabrici, care acționează mecanic, aproape inconștient.
termen, în sintagma philosophia moralis ( = sophrosyne8).
Etica și morala sunt doi termeni interșanjabili. Morala arată condiția ca faptele
omenești să fie raționale. Vorbim de intenționalitatea filozofiei practice.
Iluminismul a făcut separația dintre etică și morală (Montesquieu, Enciclopedia),
departajând moravurile de morală astfel: a) les moeurs, moravurile = formele
determinate de existență în funcție de spațiile umane specifice; b) la morale = exigențele
cerute de religie.
Etica preia sensul de moravuri, fără norme, reguli, adoptată de filozofie. Morala
studiază noțiunile de bine și rău, pe baza autorității religioase, care dă reguli.
Morala e disciplina teologică ce studiază faptele omenești așezate sub autoritatea
voinței lui Dumnezeu spre împlinirea scopului pentru care a fost omul creat. Morala e
interesată și de comportamentul individual și de cel comunitar. Morala creștină nu e de
grup select sau de getto.
METODE
Multiple, precum: analiza, sinteza, deducția ș.a.
În funcție de Revelația divină, morala creștină apreciază calitatea faptelor
umane, dar și a gândurilor și a vorbelor. Ea nu doar constată calitatea faptelor prin
raportare la exigențele revelației, ci vizează și împroprierea harului care ajută unui
comportament moral. Vizează dinamismul spre Dumnezeu. Morala creștină studiază
semnificația morală a formelor de cult.
Scopul = dobândirea fericirii în Împărăția lui Dumnezeu (binele moral).
DEFINIȚIA RELUATĂ
Morala a) stabilește și prezintă sistematic și critic normele după care omul își
orientează viața.
b) prezintă sistematic modurile în care omul înfăptuiește binele moral.
CURSUL 2 (Morala ca disciplină teologică)Morala este normativă nu pentru că se reduce la un cod moral, ci pentru că este
modul sistematic de împlinire metodică a voinței lui Dumnezeu potrivit modului de
8 σωφία = activitatea rațiunii pure (prin care Kant nu poate recunoaște existența lui Dumnezeu) φρόνησις= înțelepcinea practică.
viață al lui Hristos9.
Sistemele de morală sunt numeroase: religioase, filozofice, umaniste. În schimb,
morala creștină este teologică prin faptul că izvorul ei principal e Revelația. Totuși, ea
nu exclude puterea de judecată a omului. De aceea, morala creștină folosește
contribuțiile moralei filozofice, de drept, umaniste ș.a. Fundamentându-se pe Revelație
și folosind instrumentarul laic, morala creștină îndreaptă omul spre îndeplinirea
binelui moral = fericirea în Împărăția lui Dumnezeu.10
Ce înseamnă Împărăția lui Dumnezeu?
Ebr. malkuta = imperium (împărăție) și dominium (împărățire, exercitare a
actului).
= basileia (în Rugăciunea domnească: Să se statornicească în noi modul
Tău de acționare).11
Fericirea nu înseamnă o socoteală a faptelor bune după moarte, ci e activată cu
fiecare împlinire a faptelor bune, ca expresie a manifestării lui Dumnezeu în noi.
Morala = disciplina teologică care, pe baza Revelației, înfățișează sistematic
normele după care trebuie să se conducă omul spre a atinge scopul (asemănarea cu
Dumnezeu, binele suprem).
Căile de ajungere la fericire sunt poruncile lui Dumnezeu.12 Omul nu își poate
găsi libertatea decât în sistemul (alcătuit din porunci) pentru care a fost creat.13
Dumnezeu Se găsește în spatele poruncilor Sale.
Obiectivul vieții morale trebuie urmărit de-a lungul întregii vieți, spre
dobândirea fericirii individuale și comunitare.14 Faptele omenești nu se împlinesc ca
răspunsuri strict individuale la exigențele unei legități dumnezeiești, ci faptele noastre
se vor împlini vizând totdeauna un altul (semen/Dumnezeu/sfinții); nu este vorba de
exigențe disparate fără sens sau cu sens, produse ale minții omenești, ci de poruncile
bazate pe Revelație, expuse de mințile iluminate de Dumnezeu.
9 Protestanții preferă termenul etică, catolicii și ortodocșii morală. Primii sunt foarte stricți dpdv almoralei/eticii. (v. cazul Dl. Prof. Heiser).10 V. Fericirile, Mt. 5. La greci, eudaimonia (teoretizată de Socrate) = fericirea, pe care Aristotel o defineștedrept ajungerea la nemurire. Aristotel chiar scrie în Despre Suflet că acesta este ceva divin.11 Împărăția lui Dumnezeu este între/în voi.12 Entropia universală. Legile II ale termodinamicii. Lupta pentru nemurire.13 Cf. Rugăciunea de la Slujba Înmormântării: Iar el călcând cuvântul / rațiunea poruncii Tale.14 În comuniune cu rudele, cu sfinții.
Faptele omenești vor fi judecate pe baza scopului etern = eternizarea noastră în
Împărăția lui Dumnezeu.
Normalitatea funcționării rațiunii umane e garantată doar în interiorul credinței.
Revelația = tot ceea ce a făptuit Dumnezeu pentru noi în istorie (cuvinte, fapte,
imagini, (Stăniloae)).
= Însuși Hristos, centrul, sublimul vieții umane, model, putere, garant
Tatălui, mijlocitor între om și Dumnezeu.
Celelalte sisteme morale au valoare câtă au în ele însele, subzistând separat de
autorii lor. Autoritatea autorului provine din faima sistemului compus de el.15 Însă în
creștinism nu adopți doar învățătura, ci și pe Autorul ei, asumându-L (Ioan 6), prin
unirea cu Persoana vie a lui Hristos, nu prin asumarea unei doctrine (fie ea și creștine)
aparținând unei persoane care a trăit într-o istorie din trecut.
Prin Imitatio Christi, creștinul Îl simte duhovnicește pe Hristos, primind de la El
sfaturile și puterea de a merge pe drumul dreptății. Deci, avem de a face cu ceva mai
mult decât o doctrină; de fapt, cu un mod de viață deplin și optim.
Cultul divin particular și public = răspunsuri reverențioase către Hristos, Care
intră în legătură cu noi prin har. Unirea omului prin har și Taine cu Dumnezeu îl
modelează spre a împlini mai ușor poruncile lui Dumnezeu.
Morala creștină e mai mult decât o morală obișnuită, prin particularitatea de a
comunica cu întemeietorul ei prin receptarea învățăturii, imprimarea cu modelul Lui
de viață și prin imprimarea cu viața Sa dpdv sacramental.16
CURSUL III (Fundamentele moralei creștine: revelația divină și rațiunea
umană)Astăzi există două atitudini din partea creștinilor deviatori: 1) unii care
selectează o parte din învățătura lui Hristos, pe care le adaptează la condițiile lumii de
astăzi;17 2) alții țin cu dinții de forme învechite de morală creștină (fixism /
fundamentalism superficial). Aceste două atitudini riscă să sufere “chinurile patului
15 Cf. cazul lui Socrate. Se pare, totuși, că Socrate nu a fost cum apare el în dialogurile lui Platon, dacă îlcomparăm cu replica sa din Xenofon.16 De aceea, exigențele umane sunt chiar mai dure decât cele cerute de Hristos.17 De zece ani se lucrează la crearea unui cod moral universal acceptat, cu influențe din toate religiile.
procustian”.
Adevărata morală creștină se află deasupra acestor două atitudini extremiste, nu
pe o cale de mijloc între acestea două! (Întotdeauna, alimentați cu Duhul lui Hristos,
rezolvăm altfel problemele.)
Aspectele fundamentale ale învățăturii lui Hristos
a) Iisus Hristos aduce vestea cea bună a paternității dumnezeiești (Dumnezeu
este Tatăl nostru) și a mântuirii. Punctul de plecare este mesajul adus de Hristos. Esența
creștinismului se fundamentează pe iubirea Tatălui, manifestată la Întrupare. Hristos
nu spune: Iubiți-vă că așa trebuie! ci precum v-am iubit Eu! Iubirea lui Dumnezeu
investește în noi putere, așa cum seva pătrunde în corzile viței.
b) Eșecul uman și biruința dumnezeiască (amândouă evidente pe Cruce), din care
se împărtășește neputința umană (Ioan 15).
c) Nefericirea implacabilă, de care omul e responsabil. Hristos aduce fericirea
prin înnoirea moralei.
d) Hristos se adresează exclusiv omului, de unde caracterul personal(ist) al
moralei creștine. Hristos neglijează latura socială a omenirii doar în mod aparent! Prin
schimbarea individuală se schimbă și societatea.
e) Puritatea inimii, esențială pentru lansarea creștinilor în iubirea totală a lui
Dumnezeu. Lepădarea de zgura/rugina18 grijilor de zi cu zi, care fac imposibilă
contemplarea lui Dumnezeu în inima omului (nous) = oglinda dumnezeirii în noi. E
nevoie de o angajarea totală. Totul e posibil pentru cel care crede.
f) Împărăția (/-rea) lui Dumnezeu și pocăința (metanoia = întoarcere). Căința nu
este egală cu pocăința. Căința poate duce la sinucidere.
g) Iubirea față de aproapele, care e diferită de sentimentalismul ce Îl exclude pe
Hristos (filantropie necreștină). Iubirea de aproapele este destinată jertfirii de sine în
cinstea lui Hristos, se adresează Lui, nu e generată de o generozitate firească. În fiecare
act trebuie să-L simțim pe Hristos. Iubirea față de persoane care fac parte din același
trup christic. = Punct de plecare, dar și scop (Ioan 13:35).19
Revelația = complexul de acțiuni ale lui Dumnezeu către lume, concretizat /
18 J. L. Marion: Biserica este o adunătură de păcătoși. Pavel: de sfinți.19 Rugăciunea este respirația sufletului.
sublimat în persoana lui Hristos. Revelația nu înseamnă un tabel de reguli.
Fundamentele moralei creștine = revelația dumnezeiască și rațiunea umană. De
unde, caracteristicile ei au autoritate dumnezeiască. Binele moral creștin este egal cu
voința lui Dumnezeu. Exigențele lui Dumnezeu se exprimă în poruncile Lui20, căi către
Dumnezeu, care se impun conștiinței morale ca un imperativ absolut.21
CURSUL IV (Caracteristicile moralei)1) Revelată. Morala creștină se fundamentează pe Revelație. Revelația depășește
simpla informație și oferă omului accesul la comunicarea cu Dumnezeu. Cuvântul și
duhul lucrează împreună.22 Morala creștină nu înseamnă doar educare religioasă, ci și
creștere duhovnicească. Morala lui Hristos e mai mult decât morală.
2) Dinamică. Adevărurile creștine sunt dinamice. Prin virtuțile teologale, morala
creștină realizează unirea omului cu Dumnezeu. Virtuțile credința, nădejdea și
dragostea se intercondiționează, ca într-un organism.
Morala creștină utilizează cuceririle intelectuale ale științei, dar pentru viața
nouă, pentru noul ethos, ea utilizează harul, cultul creștin (răspunsul reverențios al
omului către Dumnezeu), Sfintele Taine.
3) Dialogală. Omul este ființă socială. Stăniloae: intenționalitate, care se
realizează în comuniune. Panaiotis Nellas folosește, ca titlu pentru lucrarea sa,
sintagma: ζ ον πολιτικόν = ființa care se îndumnezeiește. Omul își sporește
responsabilitatea în dialog cu lumea și cu Dumnezeu. Există un schimb de energie de la
naștere, pe care o dăm și ca produs (ca plus-valoare), nu ca reziduu.23
Astăzi, suntem dependenți nu de dialog, ci de tehnica de comunicație. Omul nu
mai dialoghează, nu ne mai întâlnim în comuniune. Viața este totuși un sistem deschis.
20 Grigorie de Nyssa: Poruncile formează o pecete imprimată în sufletul uman, pe baza cărora se vaproduce Învierea după moarte. Sf. Vasile: faptele/gândurile umane se imprimă în suflet ca pecetea înceară.21 Dacă te simți parte a corpului mistic al Bisericii, nu poți desfrâna. 1821 Telegonia, Francois de Vorangile:dacă prima împerechere a unei femele e cu un inferior, e nevoie de cinci împerecheri pentru a naștecalitate. Felix Ledampteque. Ioan Biberi (?) 74-77 Eros, Psiho-Somatica Feminină, Personalitate și destin:Femeia culcată cu mai mulți bărbați naște părți din genele tuturor.22 Eliade: in illo tempore = intrarea în legătură cu strămoșul care a trăit într-un timp trecut nedeterminat.23 Eliminăm și celule moarte și transpirație, dar acestea se întorc în natură și continuă un anumit lanțtrofic, în alte rațiuni.
Este important ce introducem în noi din acest inevitabil dialog cu lumea. Nu pot lăsa să
intre în mine orice. În relația-dialog divino-umană, Dumnezeu îl stimulează pe om, îl
cheamă, îi oferă harul și îi comunică mesajul prin acte, cuvinte, imagini (Stăniloae) =
Revelația. Când vede slava lui Dumnezeu, omul oferă:
a) un răspuns direct, ca în evanghelii sau ca răspunsul lui Saul.
b) un răspuns indirect, pe care toți trebuie să-l dăm, un răspuns-recunoaștere a
valorilor create de Dumnezeu, în împlinirea cu responsabilitate a datoriilor ce i-au fost
încredințate omului. Omul răspunde indirect prin virtuțile teologice și prin cultul divin.
Omul își împlinește menirea dacă viața lui Îl propovăduiește pe Dumnezeu și Îl
face să Se sfințească în noi.24
4) Hristocentrică. Hristos ne plasează într-o nouă ontologie. Dacă cineva este în
Hristos, este făptura cea nouă. v. și Ioan 6:46-57. Hristos ne cere să-L mâncăm, ca
μυστήριον, ca sacramentum. Hristos aduce un nou mod de a fi, o nouă ontologie,
exprimată într-un nou ethos = în și prin tine25 se vădesc în lume planurile lui
Dumnezeu, de unde schimbarea lui însuși și a lumii întregi, și eradicarea păcatului din
ființa umană. Omul se întoarce spre sine, se evaluează în relație cu Hristos, își înțelege
propria nedesăvârșire.
Morala acceptă omul cu tot ceea ce reprezintă el și crede în împlinirea acestuia
doar la nivel ontologic. Omul este omenesc, dar poate ajunge departe de păcat.
Omul nu plinește poruncile din frică sau pentru răsplată, ci din naturalitatea noii
ontologii, în cadrul căreia nu pui problema dacă împlinești sau nu poruncile, ci
împlinirea face parte din profilul vieții creștine.26
5) Ecleziologică
6) Liturgică (a Sfintei Liturghii)
7) Monahică (monahism)
8) Socială = mod de mărturisire a lui Hristos în lume.
CURSUL V (Morala creștină și alte morale)
24 Face ce vede la Creator.25 Hristos trăiește pentru Tatăl, noi pentru Fiul.26 Ca să mergi pe bicicletă, trebuie să dai din pedale fără să îți pui întrebări.
Morala se confruntă nu cu un set de norme, ci cu o realitate în care Dumnezeu27
există și ne provoacă la dialog.
Morala creștină = ethosul în care suntem continuu în dialog cu Cineva, nu un
ethos nostalgic, care nu se concretizează vreodată, ca o fată morgana (ca în cazul
diverselor metamorale). Etica lui Aristotel cerea un progres absolut întru nimeni28, fără
conștiința comuniunii. Creștinismul = devenire întru Hristos. Morala creștină nu e
victima unor concepte (ca la Kant), nici o morală individuală dezlegată de comunitate.
Întreținerea cu Dumnezeu ca urmare a invitației la dialog dă naștere etosului creștin.
Morala și religia29 nu sunt legate în mod necesar.30
Morala începe de la Binele suprem, spre deosebire de punctul de vedere metafizic
potrivit căruia binele nu e pătrunzător/prezent în viața concretă a oamenilor. Platon:
ideea de bine absolut, binele cetății = realitatea paralelă cu lumea, dar cosmică. Pentru
Platon și Aristotel, morala furnizează omului idealul dobândirii nemuririi, nu cunoaște
păcatul și vorbește despre un zeu demiurg, modelator. În ciuda regulilor pe care ți le
impune morala, aceasta este inutilă dacă nu mă pune în dialog cu Dumnezeu.
Religiile statice primitive susțin o morală închisă pe baza interdicțiilor și a
tabuurilor. Anumite spirite alese tind spre fidelitatea față de conștiința lor, spre o
morală mai bună. Conștiința = absolut în sine (J.J. Rousseau).31
Când dispare sentimentul religios, conduita morală, pe care o inspira altă dată
sentimentul religios, poate să pretindă că menține acest sentiment, păstrând valorile în
care respectiva personală a fost crescută, caz în care vorbim de o morală laică. Profiți
de ceea ce a pus trecutul în noi și nu mai ai contact cu sentimentul religios. Azi omul
profită de ethosul în care s-a născut și a crescut, fără contact cu sursa ethosului.
Morala nereligioasă / antimorala
Toate normele sunt izvorâte din sinea omului, iar desăvârșirea propusă de
această morală ignoră complet pe Dumnezeu = morale umaniste.
Morala umanistă este antropocentrică, religioasă, pentru că această morală
apelează la religie ca la o autoritate care o sancționează – ceva exterior. Morala creștină27 Credința = atingerea harului de către rațiune (Stăniloae).28 Și Lenin spunea: Eu nu cred în Dumnezeu, ci într-o forță (Caiete, 14).29 Wilhelm Ut numește credințele orientale religii.30 New Age, Anthroposophia nu prezintă sisteme morale.31 Blaga, Conștiența filozofică.
este profund pătrunsă de tot ceea ce înseamnă religie,32 pentru că Cuvântul33 lui
Dumnezeu e încărcat cu harul/enegia Lui. Nu pot fi responsabil în fața unui principiu.
Responsabilitatea este capacitatea omului de a răspunde adecvat chemărilor lui
Dumnezeu. Pentru creștinul ce se simte solicitat de Hristos, responsabilitatea e inclusă
în răspunsul pe care îl dă Tatălui prin Iisus Hristos, pe baza credinței (actul de fidelitate
față de cineva în care investim iubire, speranțe ș.a.) și a iubirii.
Viața religioasă ca răspuns
Prin virtuțile teologale ne apropiem de Dumnezeu, care ni Se comunică. Ne-a
vorbit prin Hristos. Cultul Bisericii modelează viața morală a Bisericii sub forma unei
convenții de reverențiozitate, pentru că orice întâlnire cu Dumnezeu e o cină a Fiului de
Împărat la care nu ne putem prezenta neglijent.
Viața morală ca responsabilitate față de lume
Ființa ce se aseamănă cu Dumnezeu prin modelul în care se comportă în lumea
înconjurătoare față de semeni, înfăptuiește dreptatea morală. În orice loc întâlnim
iubirea lui Dumnezeu. Noi răspundm acestei iubiri. Fapta morală e integrată în dialogul
dintre om și Dumnezeu, ca responsabilitate supremă.
Dialogul cu frații nostri este guvernat de Hristos. Ecologia creștină presupune
conștiința faptului că peste tot e Dumnezeu, pătrunde în toată lumea (inclusiv în tine).34
Tot efortul moral vizează mântuirea. Sf. Nectarie: Împărăția lui Dumnezeu este
binele absolut.
Grija față de aproapele = grija față de propria mântuire35 sub perspectiva pe care
Dumnezeu o are spre orice om.
În interiorul moralei religioase nimic nu este de prisos.
În trupul lui Hristos nu mă pot comporta ca un mădular dereglat.
De la Socrate până astăzi, autodesăvârșirea a fost înțeleasă diferit. În creștinism,
desăvârșirea de sine înseamnă mântuirea și fericirea în Împărăția lui Dumnezeu
(diferită de însingurarea eudaimonică, ca pătrundere într-o ființă nepersonală), prin
comuniunea cu o lume de persoane, la cel mai înalt nivel cu Dumnezeul cel viu și cu32 Ții post cu gândul la bucuria anticipată izvărâtă din sărbătoarea Nașterii Domnului.33 Cuvântul este materia fonică încărcată cu sens. Noi încărcăm și imprimăm un duh cuvintelor noastre.34 Nu te poți comporta cu neglijență față de pădure, mediul înconjurător. Ceea ce e sancționabil nu e faptade aruncare a chiștocului pe stradă, ci atitudinea.35 Ortodocșii se iubesc înainte de a se cunoaște. (Rafail Noica)
semenii, care începe încă de aici. De unde rezultă că pentru creștin, comportamentul
moral capătă valențe noi. Morala creștină e religioasă, nu sistem moral fundamentat
exterior pe exigențele Revelației. Avem regula + citatul, din care ne hrănim
duhovnicește din relația personală cu Dumnezeu.
CURSUL VI (Ordinea morală)Există o ordine a Universului incontestabilă. Există legi care nu se schimbă
(lumina, gravitația). Dacă analizăm fenomenele naturale produse în Univers, înțelegem
că toate se produc într-o anumită ordine. În funcție de această ordine, știința a
descoperit diferite legi: ale naturii, ale Universului mare, ale Universului mic ș.a.
În mod general, sunt acceptate trei ordini: 1) fizică, 2) logică, 3) morală.
1) Ordinea fizică, referitoare la raporturile constante care există între
fenomenele fizice din lume. Dacă acceptăm că lumea vie, sub multe aspecte, este
produsul unor fenomene biochimice sau biofizice, acceptăm că sub ordinea fizică se
află și cea biologică. Toate realitățile universului funcționează în funcție de aceste două
ordini, de la infinitul mic la infinitul mare, în funcție de o raționalitate care uimește pe
oricine.
2) Ordinea fizică se reflectă și în gândirea oamenilor. Pe baza ei vorbim de
ordinea logică.36 Orice judecată sănătoasă trebuie să respecte o anumită disciplină a
minții, reflectată în principiile logice (al identității, al noncontradicției, al terțiului
exclus, al rațiunii suficiente). Omul gândește logic pentru că ordinea gândirii logice este
fixată în modul de funcționare a minții omenești.37
Dovada ordinii logice constă în posibilitatea oamenilor de a se înțelege reciproc
de îndată ce apelează la un limbaj logic.38
3) Ca să trăim în interiorul parametrilor care fac din noi ființe cu adevărat
umane, vorbim și de o ordine morală absolut necesară omului... ca om (expresia
părintelui...). Sociologii semnalează că toate popoarele își reglemenează viața socială
prin norme, prescripții, legi care urmăresc înfăptuirea binelui și evitarea răului
36 Dereglate, ordinea fizică sau logică pot duce la cataclisme universale sau umane (schizofrenie,demență).37 Renascentiștii: ceea ce nu e cuprins în mintea noastră, nu poate fi acceptat.38 Uneori codificat, științific.
individual sau public, prin reglementarea bunelor raporturi dintre oameni.
Funcția care garantează existența ordinii morale este conștiința39 morală.
Împărțirea faptelor în fapte moralmente bune și moralmente rele are la bază exigențele
ordinii morale, asigurată de existența anumitor norme/principii, elaborate, în trecut sau
în prezent, prin aplicarea funcției conștiinței morale în anumite împrejurări concrete.
Ordinea morală e legată în mod necesar de viața morală a oamenilor, dar ea și
garantează viața morală a acestora.
În relațiile cu apropiații și cu Dumnezeu omul face efortul de a se conforma
exigențelor lor/Lui,40 ca să intre în ordinea celuilalt, fără de care nu se poate împlini ca
persoană. Familia este corespondentul palid a ceea ce reprezintă Sfânta Treime.
Dumnezeu Însuși se raportează la noi în datele vieții de familie.
Stoicii au folosit termenul de ο κησις pentru a denumi relația cu Dumnezeu.
După ei, Sf. Vasile cel Mare folosește συγγένεια = înrudire iar Sf. Grigorie de Nyssa
metafora scânteie divină. Se dezvoltă astfel conceptul de familiaritate cu Dumnezeu în
urma unui proces de familiarizare cu El,41 pe Care Îl percepe ca realitate personală Care
se comportă cu solicitudine/salvator față de el.42 De aici, necesitatea de a respecta voința
Sa, reflectată în porunci.
Întreaga raportare la un Dumnezeu personal și la cerințele Sale pune ordine în
propriul meu comportament, încât modul meu de a mă comporta este fertilizat de
raportarea la Dumnezeu. În măsura în care atentez la atotputernicia Lui și nu o
recunosc, atunci îmi permit să fac și altceva (păcatul), ceea ce mă scoate în afara ordinii
impuse de El. Această reportarea constituie noțiunea de moralitate. Moralitatea este o
starea de fapt constituită din procesul de raportare a faptelor noastre conștiente și
libere la voința lui Dumnezeu, i.e. legea morală. Dacă judecata conștientă stabilește,
39 Cicero, JJ Rouseau au opinat: conștiința = Deus in nobis. Totuși, nu trebuie înțeleasă drept forul unicindividual de decizie și judecată. Omul trebuie să respecte principiile gândite în trecut, nu să facă rabatde la ele.40 Pentru că laici nepracticanți, ca Emil Durckheim, în Formele generale ale religiozității, au împărțit lumeaîn sacră și nonsacră, a circulat teza că sacrul e ceva impersonal și că religiile nu fac altceva decât săadministreze sacrul. Totuși, Avraam se întreținea cu Dumnezeu ca și cu un prieten.41 Familiarizare este procesul continuu prin care mă străduiesc să păstrez familiaritatea cu Dumnezeu.Alftel, creștinismul devine o idelologie cu ceremonial cultual, cu achiziții culturale, cu respectarea unorporunci selectate în funcție de propriile preferințe.42 Sf Ioan Apostolul πα εσία = curajul de a vorbi franc, cu o conștiință care nu te acuză, cu spontaneitateacopilului nevinovat.
prin raportare la normele creștine, că o faptă este bună sau rea și noi le comitem, atunci
ele sunt așa, pe baza exigențelor lui Dumnezeu. Rezultatul raportării dă calificativul de
faptă moralemente bună sau rea. Raportarea faptei, vorbei, gândului la legea morală,
este ființa moralității.
Moralitatea este esențialmente legată de persoană, pentru că nu putem cataloga
fapte săvârșite de ființe inconștiente sau care nu dau un scop acestor fapte. Obiectul
moralei creștine îl constituie faptele (sau vorbe, sau gânduri) omenești conștiente,
libere și cu sens, împreună cu toate împrejurările sau contextele43 care influențează
aceste fapte în sens bun sau rău.
Ordinea morală constă în totalitatea faptelor morale, alături de consecințele lor.
În relație cu legea morală, faptele primesc calificativul de fapte morale bune sau rele.
Legea morală pretinde săvârșirea binelui indiferent de cum este gândit acest bine.
Binele din punct de vedere creștin
Binele este valoarea morală fundamentală. Modul în care sistemele de morală îl
înțeleg este diferit. Binele moral = summum-ul tuturor formelor de bine, care se referă
la anumite însușiri ale lucrurilor privite prin prisma plăcerii, a utilității sau a sensului
pe care acestea îl dau realității.
Prin bine înțelegem tot ceea ce corespunde aspirațiilor profunde omenești, dar și
firii umane și nevoilor ei. Această corespondență între dorință și obiectul dorit este
determinată de calitățile și însușirile specifice obiectului, nu de înclinațiile subiective
ale persoanei. Binele veritabil se prezintă sub toate aspectele sale valabil oriunde și
pentru toți. Trebuie să respecte valoarea personalității umane.
Binele creștin a fost identificat cu sfințenia, cu Împărăția lui Dumnezeu (după Sf.
Nectarie), cu Dumnezeu Însuși. Binele nu este o idee/abstracțiune/concept universal, ci
o realitate concretă și dimanică. Numai așa binele se poate uni cu ființa umană și o
poate face să se modeleze în funcție de binele pe care îl acceptă. Binele nu trebuie
căutat în afara lumii, ca grecii din Antichitate,44 pentru că el este accesibil omului.
43 Care influențează calitatea vieții, confortul, sfaturile bune/rele, părinții.44 Dumnezeul lui Platon era apersonal, deși proclamase că desăvârșirea umană este μοίωσις θε , dar oasemănare mai degrabă cu un principiu nepersonal.
CURSUL VII (Porunca divină)Porunca este parte constituentă a dialogului om-Dumnezeu.45 Pentru dialogul cu
Dumnezeu,46 trebuie să mă acomodez firii Sale și exigențelor Sale.
Prima poruncă: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți Dumnezei afară de
Mine.
Porunca, sub formă de cuvinte adresate omului de către Dumnezeu-Iubire,
reprezintă expresia voinței divine și a unui modus vivendi. Împlinirea poruncilor
echivalează cu acel răspuns potrivit prin care Îl lăudăm pe Dumnezeu. Augustin, De
libero arbitrio, VI: “Legea lui Dumnezeu e expresia voinței și a ființei Sale, înscrisă în
fiecare inimă ca o chemare adresată de Dumnezeu tuturor.”
Harul lui Dumnezeu și porunca lui Dumnezeu
Morala nu înseamnă un fetiș pe care îl încarci cu propriile tale exigențe de care
mai apoi să ții cont cu strictețe. În istoria poporului evreu, Dumnezeu arată bunăvoința
Sa întâi, anunță eliberarea din robia egipteană, apoi oferă lui Moise poruncile.
Indicativul precedă imperativul! Deci, mântuirea, scăparea o primim în dar,47 nu ca o
consecință a împlinirii poruncii.
După ce a expus iubirea și mila Sa, Dumnezeu propune legământul, pe care
poporul îl acceptă. Ascultarea față de legământ reprezintă din partea poporului o
recunoaștere a lui Dumnezeu ca mântuitor și o recunoștință către El față de actul de
eliberare. Respectând ordinea istorică a evenimentelor, vedem, deci, că porunca
urmează harului și că ea este necesară dialogului om-Dumnezeu. Separată, ea își pierde
sensul profund, împlinirea ei fiind susceptibilă de cele mai variate deviații. În alt caz ea
ajunge să nu mai fie respectată, în ciuda tuturor amenințărilor posibile.
În fața poruncii afirmăm tipul de libertate pentru care optăm. Paradoxal,
libertatea, darul care mă menține în dialog cu El (ridicându-mă la un statul ontologic
superior), se desăvârșește numai în ascultare. Pe de altă parte, nu există vreun
legământ la nivel uman (alianțe interstatale, inter-grupuri umane ș.a.) care să nu
presupună porunci. Cu atât mai mult în plan teandric.
45 Dacă nu am fi diferiți, nu am avea nevoie de dialog. Diferențele fac posibil dialogul.46 Sf. Grigorie de Nyssa: În revelația Sa, Dumnezeu gângurește cu oamenii, așa cum se coboară părinții lamintea copiilor.47 Sf. Ap. Pavel: Ați fost răscumpărați cu preț scump.
De reținut că primul care face oferta este Dumnezeu. Exigențele sau poruncile
Lui nu sunt altceva decât daruri (exigente, ce-i drept). Mai mult decât un mijloc de a
dobândi și întreține dialogul, porunca este modul cel mai adecvat, indicat de Dumnezeu
Însuși, de a trăi în interiorul dialogului cu El.
Să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu.
Avem datoria de a merge cu “vehiculul ordinar” (sintagma Pr. Stăniloae cu
referire la poruncă) ce ne duce în Împărăția lui Dumnezeu (acceptând că Dumnezeu
poate lansa către oameni și vehicule extraordinare).
Dacă trăiești respectând poruncile oferite gratuit de Dumnezeu dovedești că tu
ești parte a legământului om-Dumnezeu. Scopul poruncii este acela de a păstra, nu de a
crea relația om-Dumnezeu.48
Porunca divină și faptele omenești
Porunca este criteriul obiectiv al faptelor omenești. Morala laică preferă
conceptul de corectitudine subiectivă, care constă în căutarea generoasă a ceea ce pare
corect, drept, legal prin sine însuși, neglijând poruncile obiective.
Două mentalități comuniste care reflectă corectitudinea subiectivă: “Fur de la
colectiv, nu fac rău nimănui.” sau “Fumez, dar nu dăunez altora.”
Dacă intenția nu e împlinită în unitate cu morala împlinirii poruncilor, atunci se
pierde dialogul om-Dumnezeu.
Idealul desăvârșirii de sine, subiective, a “bunei intenții” e fascinantă, dar
falsifică morala constituită în dialog cu Dumnezeu.
I. Nominalismul (Evul Mediu, sec. XIV-XIX/XX) postula teza că lucrurile reale nu
au corespondență într-o lume ideatică, nu sunt expresia unor realități independente
(ca, bunăoară, la Platon). Conceptul de Dumnezeu nu exprimă pe Dumnezeu, de unde
ar rezulta că trebuie să luăm expresiile din Scriptură în importanța lor absolută, fără să
întreb: “Dar de ce să nu ucid, totuși?” sau “Cine a dat această poruncă?”. Tomismul (pe
baza aristotelismului) reevaluează nominalismul.49
II. Raționalismul kantian (începând din XVIII) pledează pentru un imperativ
categoric ce se impune fără să te întrebi cui aparține acest imperativ.
48 Dostoievski: Fericiți cei ce au idei.49 Să nu blamăm aprioric teologia scolastică, pentru că fără ea Europa occidentală ar fi devenitmusulmană mai mult ca sigur.
Ambele curente au exagerat prin plusarea autorității absolute a poruncii,
fundamentându-se pe voința supremă a lui Dumnezeu și neglijând subiectul uman al
acestei porunci. Prin urmare, porunca devenea astfel periculoasă pentru om, un om
cuprins de teamă, pe fundalul deismului care anula realitatea energiilor necreate.
Ascultarea oarbă de poruncă îl va pune pe om în fața unui Dumnezeu surdo-mut și va
face din el un subiect în stare de umilință, nu de dialog.
Pentru Immanuel Kant, legea reprezintă autoritatea universală abstractă care
planează peste tot. Greșeala lui este aceea că a uitat de situațiile particulare și de
puterile individuale ale fiecăruia. Abstracțiunile lui nu exprimă Persoana concretă,
ceea ce a dus inevitabil la sărăcirea moralității și, involuntar, la minimalizarea ei.
Legea divină pur și simplu fixează un minimum de cerințe. “Tu nu vei avea (sic)
dumnezei străini”, “Tu nu vei ucide”. Respectarea poruncii ne aduce și ne menține în
normalitate.
Pentru Kant, conștiința este funcția logică prin care aplicăm silogistic generalul la
particular. În Răsărit, morala e personalistă mai degrabă decât abstractă,
conceptualizată, pe temeiul chemării divine.
Filozoful și moralistul german accentua importanța capitală a lui soll (în germ.
“trebuie”), înțelegându-l ca pe o forță impersonală. Ajungând sclav al acestei forțe
impersonale, păcătosul face din ea propria lui lege, care nu mai vine de la Dumnezeu,
pentru că este ajustată minții lui. E un fel de a spune “Fă, din maxima ta, legea
universală pentru toată lumea”. Legea lui Kant nu duce la Dumnezeu, ci se interpune pe
traseul dintre om și Dumnezeu.
Creștinul, din contră, Îl urmează pe Hristos și respectă o morală a mântuirii, nu a
desăvârșirii de sine, pentru că noi am fost răscumpărați cu scumpul sânge al lui Hristos,
ca al unui miel nevinovat şi neprihănit (1 Petru 1:19), și pentru că trebuie să fim
desăvârșiți precum Tatăl nostru cel ceresc (Matei 5:48) și sfinți precum sfânt este El (1
Petru 2:9).
În loc de concluzie: mântuirea nu constă în câte virtuți am cumulat, ci în cât am
crescut cu fiecare virtute în dragostea pentru Hristos.
CURSUL VIII (Despre bine)Ca binele să fie cu adevărat bine, el trebuie să fie accesibil fiecărui om
(individual) și tuturor (comunitar) în același timp. Participarea oamenilor la bine
trebuie să nu creeze dispute sau tulburări în relațiile interumane, ci trebuie să fie cauza
unirii și a anulării piedicilor care ar sta în calea unirii și a armoniei dintre ei.
Binele nu este o idee, o metaforă, ci este Dumnezeu Însuși, Treime de persoane,
dar și Împărăția Lui. Nimeni nu este bun, decât numai unul Dumnezeu (Mt. 11:17)
Grigorie de Nyssa: Dumnezeu este bine înainte de toate; firea lui este bunătate.
Dumnezeu este atât în afara lumii, cât și în lume, în om, creat după chipul și în
perspectiva asemănării cu Dumnezeu (Geneză 1). Chipul este dinamic și conține în sine
posibilitatea asemănării ca proces.
Existența omului are originea în actul de creație al lui Dumnezeu, găsindu-se
într-un proces de schimbare / devenire ontologică. Ontologia omului nu se limitează în
ontologia cosmosului în care totul se schimbă fizic, biochimic, biologic etc. Schimbarea
omului nu e străină de aceste tipuri de schimbare în univers. Dar omului i se cere ceva
mai mult, și anume, o schimbare axiologică = principii, coordonate, valori. “Omul se
schimbă în funcție de ceea ce privește și de ceea ce iubește”, 50 după Sf. Grigorie de
Nyssa.
Echivalentul termenului valoare în greacă este ξια de la γω = a conduce, pentru
că te conduce la ceva. În Biserică, valorile au o direcție eshatologică. Deci, schimbarea
omului intrat în Biserică vizează lucrurile ultime. Eshatologia creștină nu e o realitate
nedeterminată, ci este Împărăția lui Dumnezeu = Binele creștin (Sf. Nectarie). Împărăția
Lui se află oriunde sălășluiește Dumnezeu.51 Dar singurul lucru unde nu vrea
Dumnezeu să se afle este libertatea umană. Grigorie de Nyssa: “dacă ar penetra
libertatea umană, s-ar contrazice pe Sine”.
Binele este și realitate eshatologică, și starea de bine (ca simțire a împărățirii lui
Dumnezeu, care se concretizează în tine, ca prezență a lui Dumnezeu în tine).
În Biserică, interiorul noii ontologii în care este integrat, omul se poate schimba
în mai bine dar, din păcate, și înspre mai rău. Schimabrea axiologico-eshatologică va50 “…putând să ajungă duhovnicesc până și în trup, sau carnal până și în suflet.”51 În Antichitatea greco-romană, capitala era stabilită în funcție de locul de reședință al împăratului.Capitala era acolo unde era împăratul.
determina ontologia ființei umane creștin-ortodoxe. Viața ortodoxă nu e o goană după
colecționarea virtuților, ci după schimbarea ontologică a firii. Starea de după Înviere
depinde de felul în care am colaborat cu harul, cu oferta lui Dumnezeu.
Binele există înainte de om, iar omul asumă acest bine în măsura în care se
con-formează/capătă formă (μορφή = modul de a acționa) după rigorile lui Dumnezeu,
con-figurându-și un mod de a acționa în lume. Cu fiecare poruncă împlinită, omul
depășește câte o etapă în procesul de asumare a binelui. În sens contrar, se naște răul.
Fără ca el să aibă ființă de sine,52 răul capătă existență în refuzul ființei umane de a se
conforma voinței lui Dumnezeu.
În calitate de chip al lui Dumnezeu, omul este și reflectare a puterii lui
Dumnezeu. Universul întreg este personalizat în om. În om universul întreg capătă
conștiința de a fi. De aceea, modul în care se schimbă omul determină modul
universului de existență. Căderea omului implică și căderea universului. Om, ca preot
al creației, are responsabilitate inclusiv ecologică asupra creației.53
Omul participă la Bunătatea lui Dumnezeu în două moduri:
a) se împărtășește de bunătatea Lui prin continua purtare de grijă a Sa, așa cum
se împărtășește întregul univers.
b) ca ființă vie, orientată axiologico-eshatologic, participarea la bine a omului este
și una activă, redată lingvistic de LXX prin homoiosis (asemănare). Omul se
împărtășește ca ființă nu statică, ci ek-statică, prin faptul că dăinuie în lume numai în
relație cu prototipul. Yannaras: Centrul de greutate al omului nu este în el însuși, ci în
afara lui: în aproapele, în Dumnezeu.
Astfel, binele omului nu va fi independent de Dumnezeu, ci va trăi binele doar în
relație cu El, cu Logosul Lui (Col. 1:15), Chipul adevărat al Lui.
Formele de bine de din afara individualității umane sunt realmente bine în
măsura în care corespund vocației omului de a se asemăna lui Dumnezeu.
Dumnezeu este ființă54 personală - ν - (Exod 11) și iubire (1 Ioan 4:8).
Dumnezeu nu se confundă cu orice bine din lume. Prin ființa Lui, Dumnezeu
52 Așa cum nici boala nu are o anumită ființă/ontologie, ci este o expresie a anormalității.53 Hindusul își cere iertare de la copacul pe care îl taie ca să se încălzească cu lemnul lui. Putem învăța șinoi ceva de aici.54 La Paton, este atestată numirea lui Dumnezeu ca τ ν, cu articolul la genul neutru, deci impersonală.
transcende orice bine. Grigorie Palama: Dacă Dumnezeu este, cele ce sunt nu există. Iar
dacă cele ce sunt există, Dumnezeu nu există.
Pe Dumnezeu nu Îl limităm nici la cele mai sublime denumiri („e iubire”, „e
bine”). Acest tip de formulări ne ajută să înțelegem o parte din ființa Lui. În momentul
în care Îl obiectivăm total, atunci Dumnezeu nu ar mai fi bine absolut, ar înceta să fie o
valoare absolută, ci ar fi o valoare ca oricare alta. Ar putea deveni chiar idol.
Binele ca realitate independentă de Dumnezeu sfârșește prin a deveni rău. Nimic
nu e bine prin sine în afara lui Dumnezeu, de bunătatea căruia se împărtășește cel care
se află în relație cu El. Binele nereligios se datorează tot lui Dumenzeu, care poartă de
grijă lumii prin energiile Sale.
Dacă binele este creat de Dumnezeu, rezultă că binele implică în sine ideea de
desăvârșire, nereducându-se câtuși de puțin la calea de mijloc, ca la Aristotel (între
exces și lipsă),55 ci la depășirea realității.
Una este împărtășirea pasivă de binele divin (regnul vegetal ș.a.), dar alta este
participarea directă (prin osteneală), într-o manieră aparte, potrivit calității omului de
ființă liberă. E vizat procesul nelimitat de asemănare cu Dumnezeu în sfințenie.
Raportarea binelui la persoana umană se concretizează în fericire. Binele este cauza
fericirii înțelese ca deplinătate absolută a vieții.56
Binele nu este obiect (de cercetare), ci realitate personală, astfel că doar prin
comuniune personală se realizează cunoașterea Lui, prin implicarea minții, inimii și a
simțămintelor umane. Grigorie de Nyssa: Dumnezeu se descoperă în revelație și în
același timp se ascunde, în abisul transcendenței sale neinteligibile.
Cu cât participăm la iubirea lui Dumnezeu, cu atât Îl cunoaștem și Îl
recunoaștem. Cu cât Îl re-cunoaștem (epi-gnosis Ioan 17:3), cu atât Îl iubim mai mult,
într-un proces nelimitat, fără teoretizări, fără abstractizări.
Lumea poate fi un bun mijloc de cunoaștere a lui Dumnezeu și al omului. Ea dă
mărturie despre bine, fără să fie binele absolut. Toate erau bune foarte (Geneză 1:35),
λίαν καλ ς. După cădere, universul rămâne afectat. Se naște dorul și nostalgia după
binele în care toate au fost create originar.
55 E vorba de înțelepciunea șarpelui, pe care Hristos o cuplează cu nevinovăția porumbelului; una fărăcealaltă duce fie la infantilism, fie la perversitate.56 În horă, salturile sunt o sugestie a dorinței de depășire din partea omului a dimensiunii telurice.
Avem o anumită cunoștință a binelui. Analizându-și propriile sale dimensiuni,
omul va înțelege ce înseamnă înțelepciunea lui Dumnezeu și înrudirea cu El. Ca ființă
logică, îndepărtându-se de păcat, omul se face el însuși lumină ce reflectă puterea
Logosului. Doar în relație cu El va cunoaște potențialitățile imponderabile ale ființei
sale. Dar numai în comuniune și cu o inimă curată.
Nostalgia paradisului se naște în inimile celor care descoperă în ei înrudirea cu
Dumnezeu. Normalitatea noastră este aceea de a fi așezați în bine.