cursREG4_2012

POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

Politica regională a Uniunii Europene

Curs 4

04/17/23 prof.dr.Gabriela Prelipcean 2

Necesitatea unei noi reforme• UE trebuie să facă faţă multor provocări, dintre care cea mai

importantă este creşterea dramatică a disparităţilor economice şi sociale ca urmare a extinderilor din anii 2004 şi 2007.

• De asemenea, UE trebuie să facă faţă şi altor provocări, cum ar fi: restructurarea şi schimbările economice şi sociale rapide, revoluţia tehnologică, globalizarea şi liberalizarea comerţului, dezvoltarea economiei şi societăţii bazate pe cunoaştere, îmbătrânirea populaţiei, creşterea imigrării, problemele sociale etc.

• Politica de coeziune a UE trebuie să facă obiectul unei reforme semnificative.

• Reforma politicii de coeziune trebuie să ofere o oportunitate pentru creşterea eficienţei, transparenţei şi responsabilităţii

• Necesitatea de a consolida capacităţile instituţionale la toate nivelurile administrative ale Uniunii.


Divergenţe între ţările membre(1)

• Mărimea bugetului politicii regionale comune reprezintă o problemă esenţială.

• Se consideră că ar trebui să se asigure politicii de coeziune o sumă totală conformă angajamentelor luate faţă de fostele ţări candidate şi, în acelaşi timp, suficientă pentru a trata problemele vechilor ţări membre.

• În opinia experţilor, o sumă egală cu 0,45% din PIB comunitar ar putea reprezenta un prag de credibilitate pentru politica regională în următoarea perspectivă financiară, începută în anul 2007.

• La reuniunea de la Chalkidiki (Grecia, 16 mai 2003), s-a constatat existenţa unor divergenţe serioase între ţările membre, în privinţa mărimii bugetului politicii regionale comune, în următorul cadru financiar.



• La un capăt al spectrului se află ţări ca Spania, Portugalia şi Grecia care consideră că o pondere de 0,45% din PIB comunitar trebuie să reprezinte un nivel minim al bugetului alocat politicii structurale.

• La cealaltă extremă se situează o serie de contribuabili neţi (Anglia, Germania, Olanda, Suedia) care susţin că nivelul de 0,45% din PIB este prea ridicat.

• Suedia susţine că acest nivel este “inacceptabil”, deoarece semnifică o creştere substanţială a bugetului.

• Olanda nu este de acord cu afirmaţia că acest nivel este necesar pentru a duce o politică regională serioasă, considerând că un procentaj sensibil mai redus nu ar fi incompatibil cu o politică structurală eficientă.


Divergenţe între ţările membre(3)• Aceleaşi probleme s-au înregistrat şi în ceea ce priveşte ajutorul de

preaderare. Situaţia finanţelor publice şi cea a capacităţii administrative pot limita, de asemenea, mărimea fondurilor care pot fi absorbite de unele din ţările care au aderat în anii 2004 şi 2007.

• Pe această bază, unele ţări membre consideră că UE ar putea promova o politică eficientă de coeziune cu alocaţii sensibil mai scăzute decât în prezent.

• Tot unii dintre donatorii neţi, Anglia, Olanda, Suedia şi Danemarca, au formulat opinia cea mai radicală în privinţa viitorului politicii regionale, propunând ca intervenţiile în ţările bogate să fie stopate.

• Aceasta înseamnă axarea exclusivă a fondurilor structurale şi a Fondului de Coeziune pe cele mai sărace zone ale UE, cu o eligibilitate determinată pe baza disparităţilor naţionale în domeniul PIB/locuitor.


Divergenţe între ţările membre(4)• Olanda a susţinut ideea că prosperitatea naţională, mai degrabă decât

prosperitatea regională, ar trebui să fie criteriul decisiv pentru acordarea ajutoarelor, ceea ce înseamnă că ţările mai bogate nu ar trebui să mai solicite ajutoare provenind din fondurile structurale.

• Suedia a susţinut că fixarea ca obiectiv a diminuării disparităţilor dintre ţările membre şi nu între regiuni ar permite concentrarea măsurilor comunitare asupra ţărilor care au cea mai mare nevoie.

• Christian Weise (economist german) este de părere că, potrivit principiului subsidiarităţii, intervenţia nivelului comunitar ar fi necesară numai dacă ţările membre nu sunt capabile să-şi rezolve problemele prin forţe proprii - ţările cu un PIB/loc. cel puţin egal cu media comunitară nu ar trebui să primească fonduri structurale sau nivelul acestora să nu fie substanţial (De ex., în cadrul financiar 2000-2006, Grecia, Portugalia şi Spania au primit cumulat 45% din fondurile structurale alocate UE15, deci mai puţin decât Italia, Germania, Anglia şi Franţa, care au absorbit 48%).



• În concluzie, dacă se semnalează divergenţe mari în ceea ce priveşte mărimea bugetului alocat politicii structurale, în schimb, există un larg consens asupra necesităţii concentrării resurselor asupra ţărilor mai puţin dezvoltate.


Propuneri ale Comisiei privind cadrul financiar 2007-2013(1)

• Aspecte importante pentru coeziunea pe ansamblul UE, valabile pentru toate ţările membre: competitivitate, dezvoltare durabilă şi restructurare economică şi socială.

• Comisia a propus ca acţiunile susţinute de politica de coeziune să fie axate pe investiţiile într-un număr limitat de priorităţi ale UE, care să reflecte agendele de la Goteborg şi Lisabona şi pentru care intervenţia comunitară poate aduce o valoare adăugată semnificativă.

• Comisia propune pentru programele regionale o listă de teme considerate esenţiale: inovaţie şi economie bazată pe cunoaştere; mediu şi prevenirea riscurilor; accesibilitate şi servicii de interes economic general.

• Pentru programele referitoare la ocuparea forţei de muncă se au în vedere: ocuparea “integrală” a forţei de muncă, ameliorarea calităţii şi productivităţii muncii, promovarea incluziunii sociale şi coeziunea.


Propuneri ale Comisiei privind cadrul financiar 2007-2013(2)

• Existenţa unui cadru simplificat şi transparent, cu trei priorităţi comunitare (pentru programe):

• Convergenţa;

• Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă;

• Cooperare teritorială europeană.

• Regiunile ar trebui să fie mult mai implicate în toate fazele politicii de coeziune (concepţie, implementare, control şi evaluare), Comisia rămânând coordonatorul acestei politici.


Convergenţa• Programele din cadrul obiectivului “Convergenţă” vizează ţările şi

regiunile mai puţin dezvoltate care, conform Tratatului, reprezintă prima prioritate a politicii de coeziune.

• Atenţia cea mai mare este acordată regiunilor cu un PIB/locuitor mai mic de 75% din media comunitară.

• Comisia propune acordarea unui sprijin temporar regiunilor în care condiţiile obiective nu s-au schimbat, dar care, din cauza lărgirii UE, au încetat să mai fie eligibile pentru acest obiectiv.

• Motivaţia acestei propuneri este dorinţa de a asigura un tratament echitabil şi de a permite regiunilor respective să finalizeze procesul de convergenţă. Regiunile în cauză sunt sprijinite numai până în anul 2013.

• Programele sunt susţinute de FEDER, FSE şi Fondul de Coeziune.


FEDER finanţează:

• Modernizarea şi diversificarea structurii economice a regiunilor şi ţărilor membre eligibile pentru acest obiectiv;

• Extinderea şi modernizarea infrastructurilor de bază;

• Protecţia mediului;

• Consolidarea capacităţii instituţionale a administraţiilor naţionale şi regionale în materie de management al fondurilor structurale şi al Fondului de Coeziune;


FSE finanţează:

• Ameliorarea calităţii şi capacităţii de reacţie a instituţiilor existente pe piaţa forţei de muncă, a sistemelor de educaţie şi training şi a serviciilor de sociale şi de asigurări;

• Sporirea investiţiilor în capital uman prin creşterea nivelului de educaţie, adaptarea calificării cetăţenilor şi accesul tuturor pe piaţa forţei de muncă;

• Promovarea adaptării administraţiei publice la schimbare, prin dezvoltarea capacităţilor administrative.


Fondul de Coeziune

• Vizează ţările al căror PNB/locuitor este mai mic de 90% din media comunitară;

• Contribuţia sa se referă la dezvoltarea durabilă în transporturi şi protecţia mediului.


Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă

• Comisia are o dublă abordare:– Prin intermediul programelor regionale, politica de coeziune ajută regiunile şi

autorităţile regionale să anticipeze şi să promoveze schimbările economice în zonele industriale, urbane şi rurale, prin consolidarea competitivităţii şi atractivităţii lor, ţinând cont de disparităţile economice, sociale şi teritoriale existente. Sursa de finanţare este FEDER;

– Prin intermediul programelor naţionale, politica de coeziune ajută cetăţenii să anticipeze şi să se adapteze la schimbarea economică, susţinând politicile ce vizează utilizarea integrală a forţei de muncă, calitatea şi productivitatea muncii şi includerea socială. Sursa de finanţare este FSE. Întâlnim trei priorităţi:

• sporirea adaptabilităţii salariaţilor şi firmelor, prin investiţii în calificare şi training şi prin “învăţarea de-a lungul întregii vieţi”;

• atragerea mai multor oameni spre angajare şi evitarea ieşirii premature de pe piaţa forţei de muncă, prin politici care vizează îmbătrânirea activă şi prin măsuri de susţinere a participării femeilor;

• creşterea potenţialului de angajare a persoanelor care întâmpină mari dificultăţi pe linia accesului pe piaţa forţei de muncă şi a păstrării serviciului.


Cooperarea teritorială europeană

• Contribuie la integrarea armonioasă şi echilibrată a teritoriului UE, prin sprijinirea cooperării între diferitele sale componente, pe probleme de importanţă comunitară, la nivel transfrontalier, transnaţional şi interregional;

• Acţiunile sunt finanţate din FEDER;

• În principiu, toate regiunile definite ca NUTS III, situate de-a lungul frontierelor, externe şi interne, terestre şi maritime, sunt vizate de cooperarea transfrontalieră;

• Comisia intenţionează să propună un nou instrument juridic, sub forma unei structuri de cooperare europeană, şi anume, Autoritatea Regională Transfrontalieră


Reforma sistemului de implementare(1)• Modul de implementare a politicii de coeziune comune are

o influenţă hotărâtoare asupra eficienţei sale;• Pentru cadrul financiar 2007-2013 Comisia şi-a propus să

continue procesul de simplificare a managementului politicii de coeziune, făcând următoarele propuneri:– la nivel politic: pe baza documentului strategic adoptat de

Consiliu, fiecare ţară membră elaborează un document politic privind strategia sa de dezvoltare, care va fi negociat cu Comisia şi va reprezenta cadrul pentru pregătirea programelor sectoriale şi regionale;

– la nivel operaţional: pe baza documentului politic, Comisia va adopta programe naţionale şi regionale pentru fiecare ţară membră, definite numai la nivelul agregat sau al celor mai importante priorităţi

• Coordonarea şi coerenţa între Fonduri sunt asigurate atât la nivel politic, cât şi la nivel operaţional;


Reforma sistemului de implementare(2)• Partea majoritară a resurselor financiare se concentrează, la fel ca şi în

trecut, asupra celor mai sărace ţări membre şi regiuni, cu accentul pe noile ţări membre;

• În cadrul financiar 2000-2006, bugetul politicii regionale a deţinut o pondere de 0,46% din PIB comunitar. Pentru cadrul financiar, 2007-2013, s-a propus menţinerea aceleiaşi ponderi (din PIB UE-27), cu precizarea că ar fi necesară o corecţie:

• S-a propus ca FEOGA să treacă la PAC, iar IFOP la politica pescuitului, atunci resursele ar reprezenta 0,41% din PIB comunitar sau 336,3 mld. de euro

• Comisia a prezentat, cu titlu orientativ, repartiţia acestor resurse pe cele trei priorităţi comunitare:– cca. 78% - Convergenţă, cu accent pe ajutorul acordat noilor ţări;

– cca. 18% - Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă;

– cca. 4% - Cooperare teritorială.


Comitetul regiunilorComitetul regiunilor, creat prin Tratatul asupra Uniunii Europene,

reflectă atât dorinţa statelor membre de a respecta identitatea şi prerogativele regionale şi locale, cât şi participarea regiunilor la dezvoltarea şi punerea în practică a politicilor UE.

Acest Comitet reuneşte 222 de reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale şi un număr egal de membri supleanţi, numiţi pentru patru ani de către Consiliul Uniunii Europene. Sediul acestei organizaţii este la Bruxelles.

Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează independent pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, urmărind să realizeze o “punte” de legătură între instituţiile europene şi regiunile, oraşele şi comunele UE. Membrii Comitetului deţin mandate (administrative) pe plan regional sau local, nu funcţionează permanent la Bruxelles şi, ca urmare, menţin constant legătura cu cetăţenii.


Funcţiile Comitetului regiunilor- Apără principiul subsidiarităţii (deciziile trebuie adoptate la

nivelul autorităţilor publice care se află cel mai aproape de cetăţeni);

- Este organ consultativ. Tratatul de la Maastricht prevede obligativitatea consultării Comitetului Regiunilor de către Comisia sau Consiliul UE în numeroase domenii care afectează interesele regionale, îndeosebi în educaţie, tineret, cultură, sănătate publică, coeziune economică şi socială, reţele transeuropene de transporturi, de telecomunicaţii şi energie;

- Joacă un rol important în procesul de integrare europeană. Unul din principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale a statelor membre.

- Emite avize din proprie iniţiativă asupra unor probleme ce vizează oraşele şi regiunile, precum agricultura şi protecţia mediului.


Instituţiile de coordonare la nivel naţional

• Instituţiile de coordonare la nivel naţional a politicilor regionale sunt organizate după modele diferite în ţările Uniunii Europene.


• a) Sistemul britanic este un bun exemplu de abordare a conducerii politicilor de dezvoltare regională în interiorul unei singure instituţii (minister) guvernamentale. Departamentul Comerţului şi Industriei al Regatului Unit are principala responsabilitate în elaborarea legislaţiei din domeniul dezvoltării regionale, a hărţii zonelor asistate şi a implementării asistenţei regionale, prin intermediul unei reţele de 12 agenţii guvernamentale centrale, localizate în regiunile ţării.

• Astfel de abordări de tip “un singur minister” se întâlnesc şi în unele din ţările sud-europene, membre ale UE, precum:- Grecia – unde dezvoltarea regională este patronată de către Ministerul Economiei Naţionale, care implementează asistenţa regională prin intermediul unei agenţii pentru politica de dezvoltare regională şi servicii pentru dezvoltare şi a altor organisme administrative.- Portugalia – Ministerul Planificării şi Dezvoltării Regionale.


• b) Sistemul dual, cu două ministere guvernamentale pe post de organisme conducătoare. În unele privinţe, acest mod de coordonare permite o abordare mai “strategică” a dezvoltării regionale, deoarece elaborarea politicilor de dezvoltare regională nu este asociată doar unui singur domeniu sectorial specific de politică. Acest tip de sistem se aplică în:

- Finlanda, unde Ministerul pentru Afaceri are o responsabilitate globală în ceea ce priveşte elaborarea politicilor de dezvoltare, incluzând propunerile legislative, desemnarea hărţilor zonelor asistate, promovarea politicilor de dezvoltare regională în cadrul altor domenii ale politicii guvernamentale şi coordonarea administrării politicilor regionale la nivel regional şi local. O a doua instituţie guvernamentală centrală, Ministerul Comerţului şi Industriei, este răspunzătoare pentru implementarea politicilor de dezvoltare regională, printr-o reţea de 19 birouri regionale de servicii pentru afaceri, răspândite în întreaga ţară.

- O diviziune similară a responsabilităţilor privind politicile regionale este evidentă şi în cazul Italiei. Ministerul pentru Buget îndeplineşte rolul conducător în raport cu formularea politicilor (inclusiv desemnarea zonelor) şi în relaţiile europene, în timp ce Ministerul Industriei are responsabilitatea generală pentru administrarea asistenţei regionale.


• c) Abordarea franceză este, poate, cel mai elocvent exemplu de autoritate administrativă delegată din cadrul Europei. DATAR – Departamentul pentru amenajarea teritoriului şi acţiune regională – a fost creat în scopul elaborării şi implementării politicilor de dezvoltare regională şi al coordonării obiectivelor acestora cu cele ale “Planului Naţional”. DATAR are statut special, ceea ce facilitează rolul său în cadrul dezvoltării şi coordonării politicilor, prin îndepărtarea multor restricţii ierarhice. În plus, DATAR se află sub autoritatea directă a primului-ministru, deşi este răspunzătoare faţă de Ministerul Industriilor. Ea este responsabilă pentru înfiinţarea structurilor sau mecanismelor destinate a soluţiona probleme specifice dezvoltării regionale, dar lasă conducerea operativă, ulterioară, în seama altor instituţii ale administraţiei naţionale sau locale.


• d) Modelul în care dezvoltarea regională este, în primul rând, atribuţia directă a regiunilor este întâlnit frecvent în cadrul statelor federale – Austria, Germania şi Belgia. În Austria, fiecare dintre cele nouă provincii îşi dezvoltă propriul program de dezvoltare regională care, după aprobarea de către guvernul federal, este implementat în mod autonom de către districte. Nivelul federal are un rol formal în cadrul aşa-numitelor acorduri federale pentru cofinanţarea pachetelor de măsuri de dezvoltare regională. Sistemul belgian este, probabil, cel mai regionalizat din Europa occidentală. Guvernul belgian este responsabil de elaborarea cadrului legislativ de bază şi are rolul de asigurare a încadrării în prevederile referitoare la acordarea de către stat a ajutoarelor, fără ca autorităţile centrale să aibă vreun rol oficial în formularea obiectivelor şi strategiilor în domeniul politicilor de dezvoltare regională (acesta poate, totuşi, influenţa dezvoltarea regională prin intermediul politicilor sectoriale şi prin elaborarea de măsuri speciale, destinate numai unor anumite zone).Regiunile flamandă şi valonă au propriile lor politici de dezvoltare regional, în unele cazuri implementate prin proceduri de reglementare proprii. Totuşi, trebuie menţionat faptul că politicile celor două regiuni sunt în mare măsură complementare, contribuind, astfel, la o dezvoltare naţională echilibrată.


Agenţiile pentru dezvoltarea regională

• a) Definiţie. Agenţiile de dezvoltare regională (ADR) sunt necesare pentru a evidenţia complementaritatea, respectiv resursele endogene ale unei regiuni geografice.


• O agenţie de dezvoltare regională poate fi:

• Orice fel de organizaţie ce îndeplineşte o misiune care este în interesul comun sau general al unui anumit teritoriu. Din această perspectivă, o agenţie de dezvoltare trebuie să întreţină raporturi semnificative cu autorităţile locale sau regionale, în ce priveşte conducerea, finanţarea sau stabilirea sarcinilor.


• “Orice instituţie finanţată de la buget, din afara domeniului administraţiei centrale şi locale şi care posedă atribuţii pe linia scopului specific al promovării dezvoltării industriale în cadrul regiunilor care sunt, în general, desemnate drept zone problemă sau prioritare” (Yuill şi Allen). Avantajul acestei definiţii este acela că restrânge atât domeniul/funcţiile ADR (în afara celui al administraţiilor centrale şi locale de stat), cât şi scopul activităţii sale (promovarea dezvoltării industriale). Totuşi, această definiţie conţine un element de ambiguitate, deoarece permite includerea organizaţiilor naţionale cu orientare regională. Exemple de astfel de organizaţii întâlnite la începutul anilor ’80 erau DATAR în Franţa şi Consiliul de Dezvoltare Regională în Danemarca. Erau incluse organismele de dezvoltare regională cu acţiune de tip “de la vârf spre bază” (top-down), precum şi organizaţiile cu bază regională, care se întâlnesc, de obicei, în cadrul mediului economic obişnuit al dezvoltării regionale.


• “O instituţie cu bază regională, cu finanţare bugetară în afara corpusului principal al administraţiei centrale şi locale de stat, destinată promovării economiei” demonstrează dinamica mediului economic şi social şi necesitatea susţinerii dezvoltării în regiune, prin existenţa unei structuri coordonatoare (Halkier şi Danson). Deşi această definiţie nu precizează care instituţii sunt şi care nu sunt incluse în cadrul “corpusului principal al administraţiilor centrale şi locale de stat”, ea permite examinarea unei varietăţi de astfel de organisme, care îndeplinesc sau pretind că îndeplinesc un autentic rol de dezvoltare regională.


• “Orice fel de organizaţie care îndeplineşte o misiune care este în interesul comun sau general al unui anumit teritoriu. Din această perspectivă, o agenţie de dezvoltare trebuie să întreţină raporturi semnificative cu autorităţile locale sau regionale, în ceea ce priveşte conducerea, finanţarea sau stabilirea sarcinilor. Mai mult, aceasta trebuie să acţioneze într-o zonă suficient de mare, dar mai mică decât cea a întregii ţări ”. (EURADA)


• “O organizaţie independentă neguvernamentală, ale cărei scopuri includ în principal: dezvoltarea regiunilor, susţinerea administraţiei de stat în implementarea sarcinilor legate de dezvoltarea regională şi crearea unei infrastructuri pentru realizarea măsurilor de restructurare” (Polonia).


Scopul ADR-urilor

• Sunt create în scopul echilibrării diferenţelor de dezvoltare din cadrul unei regiuni şi susţin îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor care trăiesc în această regiune, prin aplicarea politicilor de dezvoltare ce cuprind toate domeniile: cultural, social, economic şi de infrastructură ale vieţii cotidiene.


Obiectivele ADR-urilor

• La începutul anilor ‘80, obiectivele ADR-urilor erau “încurajarea dezvoltării industriale (economice)” şi “îmbunătăţirea structurii sociale şi economice a regiunii”;

• În prezent se pune un accent din ce în ce mai mare pe “competitivitatea regiunii în ansamblu”.


Activităţile agenţiilor de dezvoltare regională

• Priorităţi: – utilizarea potenţialului endogen;

– servicii pentru întreprinderi;

– servicii pentru autorităţile locale şi regionale;

– servicii de pregătire.

• Cele mai frecvente activităţi: – consultanţă şi asistenţă pentru firme;

– studiu privind dezvoltarea economică a regiunilor;

– consultanţă acordată comunităţilor regionale;

– bănci de date.


Instrumentele de acţiune ale agenţiilor

• Acordarea de consultanţă şi asistenţă informaţională

• Finanţare

• Crearea infrastructurii necesare


VĂ MULŢUMESC!


1.Comentaţi următoarea aserţiune:

• “În vreme ce piaţa unică înseamnă o creştere a liberalizării şi a concurenţei cu scopul de a stimula creşterea economică, politica de coeziune reprezintă instrumentul creat pentru a garanta că toate ţările şi teritoriile vor beneficia de avantajele economice oferite de piaţa unică” (Gerhard Stahl şi Damian Lluna, A Cohesion Policy for the Future, Intereconomics, December, 2003)


2. Realizaţi un eseu pornind de la următoarea aserţiune:

• “Nu este clar dacă şabloanele magice ale reformei oferă o rezolvare permanentă a acestor aspecte (n. convergenţa), iar construcţia instituţională adecvată nu poate avea loc peste noapte. Şi atunci, care sunt sursele creşterii, ale potenţialului ajungerii din urmă?” (Daniel Dăianu, 2002, Este posibilă convergenţa economică în Europa?)


3. Ce înţeles are sintagma “o Europă cu geometrie variabilă”, prin prisma politicii de dezvoltare regională?


Cum vedeţi viitorul Uniunii Europene, inclusiv din punctul de vedere al României? Comentaţi caracteristicile celor două scenarii

prezentate în schema de mai jos:

Scenariul optimist Scenariul pesimist

• Europă unificată politic bazată pe principiul universalităţii valorilor, animată de spiritul educaţiei interculturale.

• O construcţie europeană armonioasă, benefică atât pentru membrii Uniunii, cât şi pentru ţările aflate în proces de aderare.

• Europă cu o transformare organizaţională prudentă, cu tendinţă temporizată a ritmului reformelor intern, gripată de sincope periodice.

• O filozofie a extinderii în trepte, persistenţa mai multor viteze în privinţa asumării uniunii monetare sau a altor capitole controversate (principiul geometriei variabile).


Indicatori• Deficitele bugetare (criza datoriilor)• PIB • Inflaţia• Extinderea UE• Politica demografică• Resursele energetice• Educaţia • Sănătatea• Comerţul exterior• Producţia industrială• Serviciile• Agricultura

cursREG4_2012

Documents

Transcript of cursREG4_2012