Lumea greacă în epoca clasică (sec. V- IV)

1. Războaiele mediceOdată cu “Istoriile” lui Herodot, redactate şi publicate către jumătatea sec. V, conştiinţa

faptului că ciocnirea dintre cetăţile Greciei continentale şi imperiul Ahemenid în expansiune au reprezentat o cotitură majoră în istoria greacă se exprimă explicit. Această idee a configurat pentru posteritate, inclusiv pentru istoriografia contemporană, decupajul etapelor istoriei Greciei antice.

Inaugurată de Cyros cel Mare la jumătatea secolului VI, expansiunea persană a afectat încă de atunci direct cetăţile greceşti din Asia Mică, care ajung, odată cu înfrîngerea regelui lidian Croisos, în stăpînirea perşilor. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, dominaţia persană bloca evoluţia instituţională şi socio-politică a oraşelor ioniene, astfel încît încercările de instaurare a isonomiei în aceste cetăţi se confundă cu încercarea de eliberare de sub dominaţia ahemenidă. După eşecul expediţiei lui Dareios în nordul Mării Negre, ionienii se cred capabili de succes. Aristagoras, guvernator numit de perşi, sub numele de “tiran”, la Milet, proclamă - în toamna anului 500 - egalitatea politică a cetăţenilor Miletului, urmat în celelalte cetăţi ioniene, şi formează o alianţă a acestora pentru a lupta cu perşii. Incercarea de a obţine ajutor din partea Spartei eşuează, Atena, în schimb, trimite o mică flotă de 20 de corăbii, iar Eretria trimite şi ea 5 triere. In 498, ionienii ajung să cucerească şi să incendieze Sardes, vechea capitală a Lidiei. Perşii vor invinge însă una cîte una cetăţile răsculate, şi în 495/4 MIletul este ras de pe faţa pămîntului, iar locuitorii rămaşi sînt deportaţi în Babilonia. Perspectiva unei expediţii punitive în Grecia insulară şi chiar metropolitană devine tot mai ameninţătoare, şi, la Atena, Themistocles, fiul lui Neocles, din familia Lycomidai, devenit arhonte în 493, începe fortificarea comună a cetăţii şi a portului, în vreme ce Alcmeonizii urşaşi ai lui Cleisthenes caută căi de înţelegere cu perşii.

In 490, o flotă comandată de Datis şi Artaphernes porneşte într-adevăr într-o expediţie de pedepsire care cucereşte rînd pe rînd cetăţile insulare, cu excepţia Delos-ului, respectat ca sanctuar. Ajunsă în Euboia, asediază şi distruge Eretria, transformînd în sclavi pe toţi supravieţuitorii, şi debarcă apoi în Atica în golful de la Marathon, la 42 de kilometri spre est de cetate. Alegerea acestui loc sugerează faptul că, însoţiţi de Hippias, fostul tiran (acum bătrîn, Herodot povesteşte că, la debarcare; a strănutat şi şi-a pierdut ultimul dinte), perşii încercau să răscoale ţinutul de nord-est al teritoriului, acolo unde Peisistratizii avuseseră cei mai mulţi susţinători. Pe de altă parte, o tradiţie persistentă susţinea că se înţeleseseră şi cu nobilii din cetate, în frunte cu Alcmeonizii, care urmau, după o primă victorie, să le predea Atena.

Adunarea atenienilor, întrunită de urgenţă, reflectă în dezbateri aşa cum ne sînt ele relatate ulterior aceste ciocniri de interese. Planul lui Miltiades, fostul tiran al Chersonesului tracic, o vreme aliat, apoi răsculat contra perşilor, acum unul dintre comandanţii armatei ateniene, cîştigă adeziunea populară. Armata de hopliţi atenieni, în număr de 9.000, cărora li se adaugă 1.000 de plateieni şi de sclavi eliberaţi în mare grabă, se retrage din cetate pentru a nu fi surprinsă de vreo trădare şi îşi aşează tabăra pe colinele din marginea cîmpiei de la Marathon. Ciocnirea e amînată în aşteptarea unui ajutor spartan, dar, cînd află că acest ajutor nu va veni, comandanţii, în frunte cu Miltiades, decid să dea bătălia, parcurgînd în fugă (nu în marş, cum se obişnuia) distanţa dintre tabără şi cîmpia unde îi aşteptau perşii, pentru a evita pierderile din cauza arcaşilor renumiţi ai duşmanilor. Bătălia e scurtă şi decisivă, atenienii reuşesc să spargă liniile persane, provocîndu-le pierderi importante. Aceştia se retrag pe corăbii, încearcă să debarce la Phaleron, dar pe mal îi aştepta armata ateniană întoarsă în marş forţat în cetate, aşa încît renunţă şi se întorc în Asia.

Pentru Dareios, aceasta a fost o înfrîngere minoră sub aspect militar, dar supărătoare din punctul de vedere al ideologiei imperiale, care cerea ca Marele Rege să fie mereu biruitor. Pentru atenieni, victoria de la Marathon a devenit simbolul prin excelenţă al biruinţei civice şi dovada că, singură, Atena - păină atunci o cetate ca multe altele - avea înaintea ei un destin de excepţie.

Miltiades e pentru cîţiva ani eroul acestei rezistenţe în faţa înrobirii de către Barbari. O expediţie eşuată împotriva cetăţii Paros îi schimbă cu totul soarta, este condamnat la o amendă uriaşă, dar moare înainte de a o putea plăti din cauza unei răni infectate, şi fiul său, Kimon, va trebui s-o plătească îninte de a începe el însuşi o strălucită carieră militară şi politică.

Personajul central al anilor dintre cele două războaie cu perşii - 490-480 - este însă Themistocles, probabil cel mai lucid dintre aristocraţii din fruntea cetăţii. O şansă providenţială face ca, în aceşti ani, să se descopere la Laurion un foarte bogat filon de argint. Obiceiul voia ca acest cîştig neaşteptat, hermeion, să fie împărţit în mod egal între cetăţeni, dar Themistocles obţine din partea adunării ca venitul excedentar să fie cheltuit pentru construirea a 300 de triere în 483, cărora li se adaugă tot pe-atîtea în anul următor. Atena devine brusc o mare putere maritimă: flota ei de război va fi egală, în anul 480, cu flotele reunite ale tuturor celorlalte cetăţi participante la lupta contra perşilor.

Această decizie avea raţiuni strategice foarte clare. In războiul din 490, într-un ceas de mare primejdie, atenienii nu putuseră trimite în luptă decît un contingent mediu de pedestraşi greu înarmaţi, suficient poate pentru a ţine piept altei cetăţi, dar derizoriu în ipoteza în care perşii ar arunca în luptă resursele umane practic nesfîrşite de care dispunea imperiul. Limitele sociale tradiţionale ale unei armate hoplitice a cetăţii - armată de proprietari care se echipează pe cont propriu - nu aveau cum asigura vreo şansă Atenei într-o confruntare majoră. Flota de război, în schimb, permitea mobilizarea unor resurse umane de zeci de ori superioare, solicitînd şi pe cei mai avuţi - care încep să fie obligaţi să construiască, să întreţină şi să comande, grupaţi cîte trei, cîte o corabie de război, prin liturgia numită trierarhie, obligaţia publică a celor mai bogaţi atenieni. Un mare număr de cetăţeni cu venituri modeste, în primul rînd theţi, devin vîslaşi şi luptători uşor înarmaţi pe triere. Or, flota persană - indispensabilă unei mari expediţii pe continent - se cifra în jurul a 1200-1500 de corăbii feniciene şi ioniene, ceea ce nu mai reprezenta o disproporţie imposibil de depăşit pentru o forţă maritimă greacă.

Consecinţele în plan social şi politic al acestei mutaţii radicale vor fi ele însele radicale. Incă din anii imediat următori primului război medic, cîteva reforme instituţionale accentuează potenţialul de dezvoltare a isonomiei clisteniene în direcţia democratizării instituţiilor şi practicilor politice: în 486 se legiferează isegoria, dreptul egal la exprimarea unei opinii în adunarea poporului, tot atunci se pare că unele colegii de magistraţi încep să fie desemnate prin tragere la sorţi - procedură definitorie pentru democraţie în opinia lui Aristotel, şi care avea drept premisă ideea că orice cetăţean e capabil să exercite o funcţie, aşa că doar sorţii îl pot desemna anual pe cel care o exercită efectiv. Tot din aceşti ani, procedura ostracismului, atribuită de toate sursele lui Cleisthenes, devine activă, eliminînd temporar din cetate pe fruntaşii suspecţi de încercarea de a domina adunarea suverană, demos.

E greu de afirmat că Themistocles ar fi vizat în mod deliberat şi explicit să sporească ponderea politică a cetăţenilor de rînd prin creşterea exponenţială a valorii lor pentru apărarea cetăţii, dar, în logica firească a oricărei polis, creşterea ponderii în război avea drept corelat obligatoriu o creştere a ponderii în decizia politică, şi e evident că Themistocles nu s-a temut de această consecinţă inevitabilă a transformării Atenei într-o forţă navală. Mai ales în primele decenii de după al doilea război medic, în care flota asigurase victoria atenienilor, un şir de conflicte politice şi de restructurări instituţionale vor remodela practica politică ateniană pe măsura revoluţiei în sistemul militar iniţiate de Themistocles în 484/3.

Marea expediţie întîrziase, din fericire pentru greci, din cauza morţii lui Dareios şi a dificultăţilor întîmpinate de succesorul şi fiul său, Xerxes, în primii ani de la preluarea puterii. In 481 însă, pregătirile de război erau de notorietate, aşa că atenienii exercită o presiune politică şi diplomatică crescîndă pentru constituirea unei largi coaliţii. Un “congres” reunit la Corint ia act de ezitările ţinuturilor de nord ale Greciei, primele expuse unui atac, şi care se abţin de la orice rezistenţă. Liga panelenică care, de bine, de rău, se încheagă atunci cuprinde în majoritate, în afara Atenei şi a fidelei sale aliate Plateia, cetăţile din Liga Peloponesiacă, în frunte cu Sparta. Decizia de a rezista împotriva înaintării persane pe uscat la Thermopylai şi pe mare în dreptul capului Artemision încurajează pactizarea cu invadatorii a multor cetăţi şi neamuri din jumătatea septentrională a Greciei.

In primăvara lui 480, o imensă armată de uscat, secondată de o flotă de peste 1200 de corăbii, porneşte spre Grecia. Trecătoarea de la Thermopylai, foarte îngustă, e apărată de spartani şi de contingente din alte cetăţi, cînd comandantul lor, regele Leonidas, află că perşii au reuşit cu ajutorul unui localnic să găsească o potecă ascunsă prin care vor ajunge curînd în spatele armatei greceşti. In conformitate cu tradiţiile războinice ale Lacedemonei, Leonidas ordonă grosului armatei să se retragă, şi rămîne să reziste împreună cu elita celor 300 de hippeis spartani, căzînd eroic în bătălie pînă la ultimul hoplit, dar dînd astfel răgaz oştirii să rămînă întreagă. Bătălia de la Capul Artemision nu are o încheiere decisă, dar permite flotei să se regrupeze spre sud, în schimb, armata persană are cale liberă acum în Grecia centrală.

La Atena, o aprigă dispută politică se dă între partizanii unei rezistenţe - eventual chiar ai unei supuneri - faţă de invadatori, şi Themistocles, susţinut de elanul majorităţii concetăţenilor săi, care acceptă un imens sacrificiu: retragerea completă din cetate - a combatanţilor pe corăbiile care se retrag lîngă insula Salamina, a populaţiei civile la Troizen, cetate care oferise refugiu pentru familiile atenienilor - şi abandonarea întregii Atici, ca şi a cetăţii Atena, unde o mică garnizoană rămîne pe Acropole pentru a opune perşilor o rezistenţă simbolică.

Perşii invadează şi distrug întreaga Atică, incendiază Atena şi templele de pe Acropole, în timp ce flota aliată - din care mai bine de jumătate era formată din corăbiile ateniene, se strînge în golful insulei Salamina. Panica aliaţilor e copleşitoare, corintienii propunînd ca fiecare flotă să se retragă pentru a a apăra propria cetate. Această dispersie putea fi fatală tuturor, dar era cea mai proastă soluţie pentru atenieni, a căror cetate ar fi rămas distrusă. Themistocle uzează de toate mijloacele posibile pentru a impiedica dispersarea corăbiilor, o tradiţie persistentă vorbind chiar de intoxicarea perşilor, printr-un fals trădător, care i-ar fi împins pe aceştia să atace într-un moment în care credeau că flota greacăse risipeşte în dezordine. După o zi de încleştare, greciivor triumfa. Temîndu-se de un sfîrşit fără glorie al campaniei în care îşi pusese atîtea speranţe, Xerxes părăseşte teatrulde opoeraţii, lăsîndu-l pe Mardonios să continue războiul.

După o iarnă dificilă, coaliţia panelenică îşi reuneşte contingentele de hopliţi în 479 la Plateea, la graniţa dintre Atica şi Beoţia, sub comanda regentului spartan Pausanias. După o confruntare grea, armata greacă obţine o victorie decisivă, silindu-l pe Mardonios să se retragă precipitat spre Asia. Flota aliată urmăreşte corăbiile feniciene care rămăseseră fidele perşilor (în vreme ce navele ioniene treceau pe rînd de partea elenilor) şi le zdrobeşte mai întîi lîngă capul Mycale, în 479, lichidînd apoi ultima rezistenţă în 478 la Sestos. Chiar dacă, formal, războiul nu se va încheia decît aproape 30 de ani mai tîrziu, prin pacea lui Callias din 449, episodul central se încheie acum, inaugurînd o etapă în care iniţiativa greacă va domina în forţă aceste raporturi.

Principala consecinţă a victoriilor de la Mycale şi Sestos este redobîndirea independenţei cetăţilor insulare şi de pe coasta Asiei Mici. Temătoare de o posibilă revenire a perşilor, acestea - în majoritate cetăţi maritime cu o flotă puternică şi exersată în campaniile persane - decid înfiinţarea unei ligi a cărei hegemonie o oferă mai întîi Spartei, considerată încă cea mai importantă forţă militară a lumii greceşti. Spartanii nu acceptă, aşa că cetăţile ioniene se

adresează atenienilor, care primesc imediat şi, prin acţiunile lui Aristeides, principalul rival al lui Themistocle în anii din urmă, organizează cea mai mare şi mai coerentă alianţă militară a lumii antice, liga maritimă sub hegemonie ateniană, cu sediul oficial în sanctuarul lui Apollon de la Delos, insula situată cumva, măcar ideal, în centrul Egeei, şi controlată încă din vremea lui Peisistratos de atenieni.

2.Hegemonia maritimă ateniană.Liga de la Delos reprezintă o inovaţie majoră în practica symmachiilor (alianţelor

militare) ale lumii antice, în măsura în care reprezintă o organizaţie militară şi politică permanentă, şi nu o simplă juxtapunere conjuncturală de forţe militare, cum erau alianţele bilaterale sau multiple anterioare. Liga, summachia, are un consiliu, sunedrion, convocat anual la Delos, din care fac parte reprezentanţii fiecărei cetăţi membre, fiecare avînd - inclusiv Atena - cîte un vot. Principalul obiectiv este constituirea unei flote permanente, gata oricînd să intervină în favoarea oricăreia dintre cetăţile aliate; în acest scop, fiecare cetate trebuie să participe cu un contingent de corăbii, cu echipaje mobilizate permanent, adică cel puţin 8 luni din an, pe cheltuială proprie, sau, dacă nu poate, plăteşte o contribuţie anuală, phoros, la tezaurul comun, păstrat în sanctuarul de la Delos. Cu aceste fonduri, atenienii se angajează să construiască, să echipeze şi să întreţină cota de triere care ar fi revenit fiecărei cetăţi care plătea tributul. Aceste cote au fost stabilite cu mare grijă de către Aristeides şi au fost acceptate de toate cetăţile participante într-un entuziasm general. Dintre cetăţile aliate, doar cele mai importante şi mai bogate - Samos, Chios, Thasos şi alte cîteva - preferă să dea contingente de corăbii; cele mai multe consideră că e mai puìn împovărător să plătească phoros-ul anual decît să mobilizeze şi resurse umane, şi resurse materiale importante pentru flota comună.

Primii ani după organizarea ligii antrenează acestă flotă mai importantă şi mai bine exersată şi instruită decît oricare alta, în expediţii prestigioase şi profitabile, mai ales datorită iniţiativei lui Kimon, fiul lui Miltiades, care, cel dintîi, înţelege că o carieră victorioasă de strateg îi poate aduce beneficii materiale şi o putere politică personală cu totul remarcabile, chiar în condiţiile în care forţa colectivă a demos-ului tindea să diminueze drastic ponderea şi prestigiul individual al aristocraţiei tradiţionale; între 477 şi 461, victorii succesive în zona Traciei de sud şi pe coastele Asiei Mici, culminînd în 469 cu victoria de la Eurymedon, din Pamphylia, contra perşilor, pun în evidenţă potenţialul imens pe care liga de la Delos îl punea la dispoziţia Atenei.

Aceste triumfuri inaugurale vor fi însă contrabalansate de eşecul acţiunilor în Egipt. Acolo, căpetenia libiană Inaros, care porneşte o răscoală contra perşilor în 463, cere ajutor atenienilor, şi flota ligii ajunge pînă la Memphis. In 456 însă, perşii trimit o puternică flotă care îi asediază pe atenieni într-o insulă din Delta Nilului şi, doi ani mai tîrziu, o înfrîngere catastrofală pune capăt acestei aventuri egiptene.

In acest context, mai multe dintre cetăţile mari încearcă să se retragă din ligă. Atenienii mută tezaurul de la Delos, considerat prea expus, în templul Atenei Parthenos de pe Acropole, şi înfrîng rînd pe rînd cetăţile rebele unde, de cele mai multe ori, facţiuni aristocratice încercaseră şi răsturnarea regimurilor inspirate de modelul, tot mai clar democratic, al instituţiilor ateniene. Cu ajutorul aliaţilor mai mărunţi, care aveau interesul de a păstra liga, şi datorită flotei foarte importante - din ce în ce mai “ateniene” datorită mecanismului tributului - Atena învinge pe rînd răscoalele de la Thasos, Samos, Colophon, Chalcis şi Eretria (447), Milet (446/5). Pedepsirea cetăţilor răsculate e exemplară, atenienii confiscîndu-le o parte din teritoriu pe care îl distribuie propriilor oşteni instalaţi ca garnizoană în oraşele rebele, care prestează şi un jurămînt de fidelitate faţă de Atena. Liga de la Delos se transformă astfel într-o adevărată hegemonie ateniană, instrument al politicii Atenei, cu atît mai mult cu cît scopul ei originar - apărarea contra Persiei - devenise caduc odată cu încheierea păcii lui Callias. In ciuda acestui fapt, marea majoritate a celor approximativ 275 de cetăţi aliate rămîn fidele alianţei pînă tîrziu către sfîrşitul

Războiului peloponesiac, preferînd avantajele de securitate pe care liga le oferea idealurilor de suveranitate perfectă pe care imaginarul cetăţii le considera a fi o valoare definitorie a vieţii în polis.

Liga rămîne, în linii mari, la structura imaginată în 478 de Aristeides. Organizarea ei ne e mult mai bine cunoscută începînd din 454, cînd tezaurul se mută la Atena şi, în schimbul găzduirii în templul Atenei Parthenos, fiecare cetate consacră a 60-a parte din tribut în chip de ofrandă, aparche, pentru zeiţă; inscripţiile care înregistrau an de an aceste ofrande s-au păstrat în bună măsură (e vorba de aşa numitele Liste ale Tributului atenian) şi analiza lor a permis istoricilor să reconstituie şi cuantum-ul tributului, şi extensia, şi mecanismele cele mai importante ale acestei structuri politico-militare unice în lumea antică.

Pentru strîngerea anuală a tributului, cetăţile sînt grupate în cinci districte pe criteriu geografic - Tracia, Hellespontul, Ionia, Caria şi insulele. Odată la patru ani, cuantumul phoros-ului e fixat pentru fiecare cetate în parte, variind de la mai puţin de un talant pentru cetăţile mai mici la peste 15 talanţi pentru cetăţi ca Byzantion sau Abdera. In mare, cuantumul total rămîne cel fixat în 478, de cca 470 de talanţi (pînă în primii ani ai războiului peloponesiac, cînd cuantumul sare brusc la peste 1300 de talanţi). In fiecare an, la Marile Dionysii, delegaţii sutelor de cetăţi aduc la Atena tributul şi îl încredinţează magistraţilor atenieni numiţi Hellenotamiai (vistiernici ai Elenilor) care îl administrează conform cu deciziile sunedrion-ului şi mai ales ale Sfatului atenian, boulè. Aceste fonduri sînt, în principiu măcar, destinate creşterii şi întreţinerii flotei aliate, aflată mereu pe picior de război. Cum războiul maritim cere o coordonare mult mai complexă şi o tehnicitate cu totul diferită de cea a simplelor confruntări hoplitice de uscat, exerciţiile comune şi campaniile aproape anuale contribuie într-o măsură decisivă la eficacitatea cu totul redutabilă a acestei uriaşe flote. Treptat, manevrele de învăluire, fentele, chiar navigaţia în larg, progresează enorm datorită acestei activităţi constante.

Din punct de vedere militar şi politic, Atena obţine prin Ligă o întîietate necontestată ca putere maritimă şi concurează cu Sparta pentru statutul de cea mai mare putere militară a lumii greceşti. Hegemonia îi permite o lărgire fără termen de comparaţie a cadrului instituţional şi funcţionarea, mai bine de un secol, a formei celei mai radicale de guvernare democratică din istoria lumii antice. Nu se verifică ideea, moştenită de la istoricii antici, după care Atena ar fi impus aceleaşi instituţii de caracter democratic în toate cetăţile aliate, dintre care multe rămîn la forme de organizare mai aproape de cele arhaice, dar e adevărat că, mai ales în cetăţile mai mari - şi mai predispuse la mişcări centrifuge - atenienii susţin grupuri şi facţiuni fidele alianţei, şi care sînt adesea autoare ale unor reforme apropiate de cele de la Atena. Controlul politic al atenienilor este asigurat prin intermediul acestor “partizani”, adesea onoraţi cu privilegii şi cu titlul de proxenos - un fel de consul onorific - al atenienilor, ca şi de magistraţi atenieni, episkopoi, aleşi pentru a supraveghea cetăţile a căror răscoală fusese înăbuşită, şi comandînd garnizoane de clerouchoi, cetăţeni atenieni dotaţi cu un lot de pămînt în teritoriul cetăţilor aduse la ascultare. In cîteva cazuri mai grave, Atena decide să distrugă complet o cetate răsculată alungînd toţi locuitorii de acolo şi înlocuindu-i cu cetăţeni atenieni, aşa cum s-a întîmplat la Histiaia în Eubeia, în 446 sau, în 431, la Egina.

3.Democraţia ateniană.Aşa cum am sugerat, instituţiile ateniene, profund reformate de Cleisthenes, au constituit

temeiul dezvoltării democraţiei din sec. V, dar nu se confundă cu aceasta. E adevărat că multe cetăţi adoptă în sec. VI şi V, instituţii asemănătoare cu cele clisteniene, bazate pe egalitatea drepturilor politice fundamentale şi pe egalitate în faţa legii. Unele, mai ales sub influenţa pe care o exercită Atena în Ligă, adoptă chiar principiul zecimal de structurare a triburilor sau a colegiilor de magistraţi, cum se întîmplă chiar la Istros după lupte civile pe care Aristotel le aminteşte în contextul unei rupturi violente cu tradiţia aristocratică. Dar sistemul instituţional şi

practica politică ateniană au cîteva elemente distinctive care le conferă un caracter radical, sistematic şi distinct, şi pe care încă anticii le identificau ca definitorii pentru o democraţie radicală.

Insăşi noţiunea de demokratia apare relativ tîrziu în vocabularul politic grec. Prima atestare perifrasticăa cuvîntului datează din 464 - data cea mai probabilă a reprezentării trilogiei Danaidelor lui Eschil. In drama parvenită pînă la noi, Rugătoarele, corul vrea să afle ce s-a decis în adunarea cetăţenilor de la Argos şi întreabă cu ce majoritate a hotărît mîna puternică a demos-ului- ceea ce, în limba greacă, sună ca o perifrază poetică a termenului demokratia: demou kratousa cheir hopos plethunetai. Plethunomai este un verb derivat de la to plethos, care la origine înseamnă mulţime, dar care devine termenul tehnic pentru a desemna majoritatea în cazul unui vot. Concluzia exegeţilor este că Eschil foloseşte termenii unei recente inovaţii, instituţionale şi verbale, şi atestă astfel intrarea în vocabularul politic a conceptului de democraţie, în anii chiar în care, la Atena, reformele instituţionale iniţiate de Ephialtes radicalizau instituţiile în direcţia unei democraţii explicite şi complete.

Ephialtes este unul dintre personajele cele mai misterioase ale istoriei ateniene. Singurul lucru pe care îl afirmă despre el toate sursele este acela că ar fi propus şi realizat o reformă a Areiopagului, vechiul sfat de tradiţie aristocratică, pe care Cleisthenes nu l-a desfiinţat, dar l-a dublat cu un alt sfat, ales dintre toţi cetăţenii, şi care pentru a fi deosebit de cel tradiţional este deseori numit “sfatul celor 500”, fiind, într-adevăr, format din cîte 50 de reprezentanţi ai celor 10 triburi, aleşi pentru un an. Aristotel scrie că Ephialtes a luat Areiopagului atribuţiile adăugite, ta epitheta şi i-a lăsat doar competenţa de tribunal pentru crimele de omor cu premeditare.

Avînd în vedere faptul că, în anii premergători reformelor lui Ephialtes, dezbaterea publică, aşa cum este ea atestată mai ales de tragedii, are drept temă predilectă cea a responsabilităţii celor ce conduc cetăţi (sau chiar imperii, cum se întîmplă în Perşii lui Eschil) şi ţinînd seama de concluziile analizei minuţioase ale tuturor documentelor legate de sfatul celor 500, boulè, putem conchide că Ephialtes a iniţiat o reformă porinind de la această instituţie clisteniană, căreia îi sporeşte prerogativele, în primul rînd în legătură cu controlul exercitat asupra magistraţilor în funcţie. Această atribuţie - corelată cu un nou sistem de desemnare a membrilor sfatului, prin tragere la sorţi, ca şi cu precizarea competenţei acestui organism în pregătirea lucrărilor adunării tuturor cetăţenilor, demos - asigura Atenei o structură instituţională coerentă în care corpul civic în întregul său domina viaţa politică a cetăţii şi controla toate deciziile şi modalităţile de aplicare a acestora.

Indirect, responsabilizarea magistraţilor sporeşte exponenţial şi puterea tribunalelor populare, şi ele alese prin tragere la sorţi dintre toţi cetăţenii. Acestea sînt abilitate să judece procesul automat intentat oricărui magistrat care nu primeşte votul periodic de încredere, solicitat acum şi pe parcursul exercitării funcţiei, şi la încheierea anului (amintim că orice funcţie publică electivă era neapărat colegială şi limitată la un an). Instituţia juridică şi politică care formalizează acest riguros control - pornind de la evaluarea modului de utilizare a fondurilor publice - poartă numele de euthunia, îndreptare, în fapt operaţia prin care orice persoană care exercită o funcţie publică “dă seama” în faţa sfatului de felul în care şi-a îndeplinit mandatul. Incepînd de acum, inscripţii publice consemnează aceste dări de seamă - există, de exemplu, un dosar important de asemenea inscripţii consemnînd minuţios toate cheltuielile pentru lucrările publice de pe Acropole, sau altele, din sec. IV, referitoare la întreţinerea şi administrarea corăbiilor de război. Izvoarele consemnează cîteva procese importante care, sub pretextul contestării corectitudinii în gestiune, reprezintă de fapt adevărate procese politice, în care justiţia populară devine instrumentul unor conflicte care opun marea masă a cetăţenilor şi personalităţi importante ale vremii. Nici măcar Pericle, cel mai des votat dintre atenienii de vază ai acestei perioade, nu a fost

cruţat de atare presiuni. Riscul permanent la care erau expuşi liderii politici sau de opinie îşi va găsi, în 399, expresia deplină în procesul şi condamnarea lui Socrate.

Absenţa oricărei noţiuni de separare a puterilor şi promovarea unei justiţii în cel mai deplin sens populare, adică exercitate suveran de jurii de cetăţeni aleşi prin tragere la sorţi, fără să existe un minister public, înlocuit de dreptul oricărui cetăţean de a chema în judecată pe un altul în numele cetăţii, şi cu un rol aproape formal al judecătorilor - ei înşişi cetăţeni aleşi pentru un an şi responsabili ca orice magistrat în faţa sfatului şi tribunalului popular - duce, efectiv, la excese pe care democraţiile moderne fac eforturi importante pentru a le evita. Nu e mai puţin adevărat că înseşi aceste excese probează un grad nemaîntîlnit de lărgire a cadrului instituţional al cetăţii pentru a asigura suveranitatea corpului civic asupra oricăror funcţii delegate unor magistraţi aleşi.

Termenul de “magistrat”, derivat din vocabularul latin, este de altfel inadecvat pentru a desemna funcìile publice din cetatea democratică. Nu numai că, spre deosebire de magistraţii romani, al căror nume chiar indică o investitură care îi situează temporar de-asupra cetăţenilor obişnuiţi, colegiile de funcţionari publici ai Atenei clasice sînt supuse controlului permanent chiar pe timpul exercitării mandatului, nu de către un consiliu de foşti magistraţi, cum era Senatul roman, ci de către un consiliu popular, ales prin tragere la sorţi dintre toţi cetăţenii, dar, începînd din primii ani de după această reformă a lui Ephialtes, ei încep să primească o plată - misthos - pentru serviciul prestat, devenind astfel şi formal servitori ai cetăţii.

Indemnizarea funcţiilor publice este atribuită lui Pericles la începutul carierei sale. Chiar dacă n-am lua în seamă insistenţa cu care izvoarele menţionează că Pericles a participat, ca tînăr politician, la campania lui Ephialtes contra Areiopagului, e foarte clar că instituirea unor indemnizaţii pentru principalele funcţii publice, inclusiv pentru cea de membru al sfatului celor 500, reprezintă o continuare logică a reformelor din 461 datorate lui Ephialtes. Ideea răsturna toate uzanţele cetăţii tradiţionale, în care exercitarea unei funcţii de vază - arhonte, strateg sau un sacerdoţiu al cultelor poliade - era un prilej de dărnicie ostentativă a liderilor, şi în care generozitatea celor avuţi şi puternici - prin sacrificii care hrăneau la propriu pe concetăţeni, prin banchete publice sau prin asumarea unor cheltuieli comune, asigurau un statut superior şi o autoritate necontestată reprezentanţilor marilor familii aristocratice. Or, plata din partea cetăţii răsturna acest raport, şi cei care exercitau o funcţie - indiferent de averea şi renumele lor - deveneau ei înşişi debitori ai abstracţiei numite polis. Dacă adăugăm că, astfel, şi cetăţeni cu venituri mai modeste puteau lipsi din propria gospodărie zile la rînd pentru a fi juraţi sau chiar membri ai sfatului, înţelegem în ce măsură misthos este un instrument al democratizării radicale a instituţiilor ateniene.

Sistemul instituţional atenian în sec. V se bazează aşadar pe următoarele instituţii principale:1. Demos este în acelaşi timp numele comunei rurale sau urbane în care multe ceremonii religioase comune şi interese de vecinătate asigură o socializare continuă chiar a membrilor celor mai modeşti, dar denumeşte şi adunarea tuturor cetăţenilor atenieni de pe Pnyx. Reunită în sesiune, adunarea poartă numele de ecclesia - la care participă orice cetăţean atenian cu drepturi depline care doreşte să participe. Deciziile care se adoptă în aceste adunări, purtînd numele general de psephismata, decrete, au o formulă introductivă stereotipă aşa au găsit cu cale sfatul, boulè, şi corpul civic, demos.

Ecclesia era convocată de cîte ori era nevoie, dar putem presupune, pornind de la modelul ulterior din sec. IV, că se întrunea frecvent, chiar de mai multe ori pe lună; există exemple din timpul războiului peloponesiac cînd ecclesia e convocată şi în cîteva zile succesive. Doar sărbătorile religioase, care numără la Atena cel puţin 120 de zile anual, interzic sesiunile adunării, ca şi ale altor instituţii. Este evident că la adunări nu participă niciodată toţi cei 30-

40.000 de cetăţeni. Nici spaţiul amenajat pentru adunare, care, în sec. V, se ţine deobicei pe colina Pnyx, nu permite mult mai mult de 6.000 de participanţi deodată. Dar ideea foarte răspîndită conform căreia la adunare participau aproape exclusiv locuitorii oraşului şi ai Pireului este inexactă: mărturii contemporane dovedesc că locuitorii din întreaga Atică veneau frecvent la Atena cu diferite treburi - chiar oridinele de mobilizare a diferitelor contingente în timp de război erau afişate în interiorul cetăţii, lîngă statuile eroilor eponimi, uneori chiar de pe o zi pe alta, ceea ce presupune că afişarea era suficientă pentru a-i aduna pe cei mai mulţi - şi profitau de prilej, ca ţăranul Diakiopolis al lui Aristofan, care nu se simte deloc stînjenit în ecclesia, pentru a participa la dezbaterile din ziua respectivă. Desigur, persoanele de vază care urmau o carieră politică - singura onorabilă pentru aristocraţi - participau sistematic, împreună cu amicii şi clentelele lor politice; cei 500 de buleuţi şi colegiile de magistraţi în exerciţiu erau probabil ţinuţi să ia parte la adunări. Oricum, un cvorum de 6000 de cetăţeni era presupus pentru adunările mai importante, cum este, la începutul secolului, adunarea care decidea asupra ostracizărilor.

Ecclesia era prezidată, în sec. V, de proedrul pritanilor, tras la sorţi în fiecare zi dintre cei 50 de buleuţi ai tribului care asigura permanenţa prin rotaţie în Bouleuterion. Proedrul avea răspunderea de a da cuvîntul, pe rînd, vorbitorilor, păstrînd disciplina adunării, ca şi pe aceea de a supune la vot hotărîrea şi de a număra în final voturile. Adunarea dezbătea un proiect - probouleuma - care putea să fi fost propus fie de un colegiu de magistraţi conform cu competenţele lor, fie de un cetăţean oarecare, dar care fusese în prealabil examinat de boulè împreună cu cei mai importanţi magistraţi. Pentru a evita deciziile pripite, în adunare nu era admis votul asupra unui proiect enunţat pe loc, ci numai opinii cu privire la propunerile sfatului, care puteau fi acceptate - eventual cu amendamente - sau respinse. O propunere formulată în adunare era deci examinată de sfat, care o transforma în probouleuma pentru o adunare viitoare. Diferiţi lideri politici, oratori pricepuţi, argumentau în favoarea sau împotriva proiectului, dar isegoria asigura fiecărui participant dreptul de a se adresa adunării. Evident că acest drept nu era exercitat de regulă de orcine, şi că mai ales vorbitorii cu faimă se întreceau în argumente, spre încîntarea celor mai mulţi, care se mulţumeau cu rolul de spectatori activi, nu odată interpelînd sau întrerupînd pe orator - şi, oricum, exprimîndu-şi opinia prin vot. Votul putea fi deschis, prin ridicare de mînă - aşa numita cheirotonia - şi există dovezi consistente că acest vot era mai degrabă estimat decît numărat în sens propriu. Pentru chestiuni grave se utilizează însă şi votul secret, cu pietricele - psephoi - care erau depuse în urne şi apoi numărate efectiv; generalizarea acestui sistem de vot e reflectată de numele decretului, psephisma, însemnînd, literal, rezultat al votului secret cu pietricele.

Aproape orice chestiune de interes public intra în competenţa adunării tuturor cetăţenilor, care dezbătea şi aproba decrete care instituiau legi, culte sau detalii de cult, declarau război sau încheiau pacea, impuneau măsuri speciale pentru cetăţi din ligă, decideau să onoreze un concetăţean - destul de rar - sau un străin, sol sau rege, dar şi persoane care aduseseră servicii ocazionale importante atenienilor. Tot adunarea decidea asupra construcţiilor de interes comun, alegea dintre proiectele prezentate de arhitecţi împreună cu devizele, şi exonera pe înalţii funcţionari publici însărcinaţi cu finanţarea lucrărilor după ce îşi prezentau bilanţul în adunare. Aprovizionarea cu grîne a cetăţii făcea şi ea obiectul unor dezbateri frecvente, ca şi întreţinerea flotei de război şi a lucrărilor defensive sau a producţiei de armament. Practic, nu există domeniu asupra căruia să nu poată dezbate şi decide adunarea, ceea ce conferă democraţiei ateniene un caracter direct care o deosebeşte de toate democraţiile contemporane, bazate pe delegare şi reprezentare.2. Sfatul celor 500, boulè, este o instituţie esenţială atît prin modul de recrutare, cît şi prin atribuţiile sale. Fie că ne referim la permanenţa pe care o asigură fiecare secţiune a sfatului în inima chiar a cetăţii, în Bouleuterion, fie că ne gîndim la faptul că, limitînd la doar două mandate

de buleut participarea la sfat, se asigura unui număr mare de cetăţeni posibilitatea de a lua parte la acest adevărat Consiliu de miniştri al cetăţii, care examina şi proiectele de decizii, şi starea flotei de război, şi aprovizionarea cu grîne, care primea orice ambasadă străînă şi trimetea soli în alte cetăţi sau la regii barbari - funcţia sfatului celor 500 ca mecanism instituţional democratic este evidentă.

Chiar dacă desemnarea sfatului se face prin tragere anuală la sorţi, este evident, din analiza izvoarelor, că aproximativ o treime din membrii acestuia fac parte dintre cele mai de vază familii ateniene, şi că, din ce în ce mai mult, experienţa de buleut e indispensabilă pentru o carieră politică de vîrf. Un rol tot mai important joacă şi aparatul tehnic al sfatului, compus în genere din sclavi publici specializaţi în redactarea - stereotipă - şi arhivarea - îndoielnică - a documentelor, dar condus de un cetăţean nu odată dintre cei mai de frunte care are funcţia de secretar al sfatului, grammateus tes boulès. Pe de altă parte, cel puţin în sec. V, precauţiile pe care încă reforma lui Cleisthenes le instituia pentru a evita concentrarea în aceeiaşi pritanie a unor eventuali doritori de răsturnări şi uzurpare politică par cu totul suficiente (abia în secolul al IV-lea, după cîteva experienţe nefericite, aceste precauţii sînt accentuate) şi nu avem nici o informaţie care să indice vreo acţiune suspectă legată de boulè; în schimb, Areiopagul, cu aura lui de instituţie arhaică, rămîne mereu obiect de suspiciune - sau de pledoarie contra democraţiei radicale; şi această temere se va accentua semnificativ în sec. IV.3. Cel mai important colegiu de înalţi funcţionari publici este, în secolul al V-lea, colegiul celor 10 strategi. La origine, e vorba de comandanţii militari ai celor 4, apoi10 triburi, care secondează - cum se întîmplă în 490 - pe arhontele polemarh, care comandă armata cetăţii. După ce, probabil din 486, arhonţii încep să fie traşi la sorţi, autoritatea tuturor, inclusiv a polemarhului, se prăbuşeşte, şi strategii, care au continuat să fie aleşi prin vot individual, devin colegiul cel mai autoritar; rolul lor în comanda flotei de război, afirmat imediat după constituirea ligii de la Delos prin acţiunile lui Kimon, le sporeşte şi mai mult autoritatea. Asociaţi permanent la dezbaterile din sfat, principalii oratori în ecclesia, strategii dobîndesc o competenţă politică generală, iar faptul că Pericles este ales, din 446, de 15 ori consecutiv în acest colegiu desăvîrşeşte această mutaţie.

Un colegiu de mare prestigiu, ai cărui membri sînt şi ei aleşi prin vot direct, este cel al trezorierilor cetăţii, cei 10 tamiai. Alături de ei, cei 10 trezorieri ai fondurilor ligii, hellenotamiai, devin şi ei personaje importante, în vreme ce colegiul arhonţilor (cei 9 tradiţionali, cărora, de la 507, li se adaugă un secretar, pentru ca toate cele 10 triburi să fie reprezentate anual), ca şi sfatul foştilor arhonţi, Areiopagul, scad ca însemnătate, aşa încît încă de la jumătatea secolului întîlnim printre arhonţi şi persoane cu un cens modest, zeugitai.

Un mare număr de colegii de preoţi au deasemenea un rol important, într-o cetate al cărei calendar religios ocupă mai bine de o treime din zilele anului. Cu rare excepţii, e vorba de funcţii pubilce care nu diferă întru nimic de cele politice sau militare, nu implică o iniţiere specială, şi sînt desemnate prin tragere la sorţi sau prin vot ca orice altă funcţie în cetate. Inafara faptului că o funcţie sacerdotală poate presupune o cheltuială personală, mai ales atunci cînd e exercitată de personaje care aspiră la notorietate şi glorie, mai există o particularitate a acestor funcţii sacerdotale, anume aceea că, pentru unele colegii care poartă de grijă cultului unor divinităţi feminine, sînt alese femei, fie în calitate de soţii ale unor cetăţeni care exercită temporar un sacerdoţiu - ca în cazul foarte arhaicelor competenţe religioase ale basilinnei, soţia (arhontelui) basileus, fie chiar cu titlu personal, ca în cazul preoteselor Herei sau al atenienelor care ţes peplos-ul, mantia nouă şi bogat brodată oferită zeiţei Atena din patru în patru ani, la marile sărbători ale Panatheneelor.

Chiar dacă putem constata că alegerea în colegiile cele mai importante nu se petrecea înainte ca persoana respectivă să se fi afirmat şi în campaniile militare, şi în diferite alte

împrejurări ale vieţii publice, nu există la Atena - şi în genere în cetăţile greceşti - o ierarhizare formală a funcţiilor publice, cum va exista la Roma. Cumularea a două funcţii - chiar a uneia politice şi a alteia sacerdotale - nu e atestată în această perioadă, fiind probabil interzisă prin cutumă încă de la începuturile cetăţii (cînd chiar ocuparea pentru un an a unei funcţii superioare nu poate fi repetată decît în condiţii foarte strict definite, după zece ani, de exemplu). Alegerea într-o funcţie imediat după încheierea altui mandat nu e nici ea o practică curentă - cu excepţii în cazuri aparte, cum a fost cel al lui Pericle. Dar personajele de prestigiu şi autoritate şi le pot afirma şi fără a avea neapărat o funcţie în momentul respectiv, prin intervenţii remarcabile în adunare, sau chiar prin alte dovezi de excelenţă: se spune că Sofocle a fost ales strateg după succesul reprezentării dramei sale Antigona. Există, în fine, domeniul faptelor de arme, sau cel al prestaţiilor publice - leitourgiai - prin munificenţa sau strălucirea cărora un atenian de vază poate deveni faimos. In cel puţin două cazuri - cel al punerii în scenă a tragediei lui Phrynichos, Distrugerea Miletului, în primii ani ai secolului al V-lea, şi în 478, pentru reprezentarea Perşilor lui Eschil, cetăţenii care îşi asumseră sarcina de choregos - adică finanţator al spectacolului, una din cele mai oneroase, dar şi mai prestigioase liturgii, depăşită doar de trierarhie - să fie, în primul caz, Themistocles, iar în al doilea - încă foarte tînărul Pericles.

Tocmai fiindcă nu exercitau obligatoriu o funcţie politică anume, liderii cei mai populari erau numiţi în genere demagogoi, conducători ai demos-ului. Nuanţa peiorativă modernă a termenului nu lipseşte nici la autorii secolului al IV-lea, ostili democraţiei radicale din veacul precedent. In genere, cuvintele derivate de la demos - democraţie, demagogie, etc. - suferă, ca şi termenul de pornire, o distorsie ideologică în discursul aristocratic: aşa cum o dovedesc inscripţiile, demos în accepţia oficială la Atena înseamnă “corpul civic în totalitatea lui, adunarea poporului”, dar cei care utilizează termenul dintr-un punct de vedere aristocratic îl echivaliează cu “mulţime, oameni de rînd”, hoi polloi, opus elitei de excelenţă a acelor aristoi, în definirea cărora tradiţia familială nobilă se confundă cu meritul şi virtutea personale. La fel, în cazul termenului demagogos, lider, sensul peiorativ de demagog, om politic care vrea doar să facă pe plac mulţimii, este foarte frecvent şi ajunge să se impună, dăinuind pînă azi.

Democraţia ateniană este inclusivă, nu exclusivă, cît priveşte cercul clar definit al cetăţenilor. Aristocraţii nu sînt excluşi, dimpotrivă, sînt aleşi sistematic şi folosiţi la maximum pentru funcţiile cele mai importante, dar sînt şi controlaţi tot mai vizibil de marea masă a cetăţenilor. Există, evident, destulă neîncredere a acestora faţă de dorinţa de putere şi de comportamentele tradiţionale aristocratice, cum există, mai ascunsă sau mai vizibilă, o ostilitate a aristocraţiei tradiţionale faţă de puterea celor mulţi. Sub aspect politic însă, competiţia continuă să se dea nu atît între demos şi aristocraţi, cît între diferiţi lideri de neam nobil care se întrec pentru întîetate - adică, acum, pentru persuadarea celei mai mari părţi a cetăţenilor în susţinerea propriilor proiecte şi a propriei faime. Cupluri exemplare de lideri politici - toţi de neam mare - se înfruntă pentru întîietate: Themistocles şi Aristeides în anii celui de-al doilearăzboi cu perşii, Kimon şi Themistocles în deceniul de după Salamina, Kimon şi Pericles imediat după asasinarea - probabil din raţiuni politice - a lui Ephialtes în 460, Pericles şi Thukydides, fiul lui Melesias (văr al lui Kimon) pînă în 446, cînd Thukydides este înfrînt şi ostracizat. E adevărat că, în aceste dueluri politice, putem distinge intermitent o orientare mai tradiţională şi mai conservatoare - în cazul lui Kimon sau al lui Thukydides - opusă unei politici care acordă mai multe drepturi cetăţenilor de rînd, ca în cazul lui Ephialtes sau Pericles. Dar nu toate aceste confruntări se pot reduce la orientări anti- sau pro-democratice. Atena are acum o mai mare diversitate de probleme şi de decizii de confruntat, şi deseori conflictele politice se referă la politica ligii, şi doar în subtext la orientări mai conservatoare sau mai democratice în politica internă.

Solidaritatea politică a corpului civic este dictată de interese comune sau măcar convergente. Hegemonia în ligă aducea beneficii importante cetăţenilor de rînd - beneficiari ai

distribuirii de kleroi în cetăţile învinse, dar mai ales ai faptului că, într-o flotă mereu pe picior de război, mulţi dintre ei aveau un venit asigurat: Plutarh scrie că theţii de la Atena trăiau pe cheltuiala flotei cel puţin 8 luni din 12. Prăzile de război şi diferite alte avantaje directe se cumulau cu diferite indemnizaţii, dintre care cea de judecător pare să fi fost cea mai accesibilă. Se adăugau beneficiile indirecte ale poziţiei unice a Atenei, cum este marele şantier de construcţii de pe Acropole, unde un mare număr de meşteri - cetăţeni, dar şi meteci sau sclavi - aveau de lucru cu o plată asigurată. In fine, dar nu în ultimul rînd, poziţia superioară a Atenei în raport cu o mare parte a cetăţilor lumii greceşti asigura un tratament favorabil oricărui atenian şi mari beneficii simbolice, un sentiment de întîietate şi de glorie care nu trebuie să fie trecute cu vederea. Aceste avantaje sînt, pe de altă parte, cu mult mai mari cînd e vorba de familiile de vază ale cetăţii, care găseau prin intermediul ligii, şi posibilităţi foarte mari de înavuţire, şi un acces mult mai liber la comenzi militare şi la funcţii de prestigiu care le deschideau o carieră politică strălucită. Acestor considerente li se adaugă o ideologie tot mai clar afirmată a solidarităţii ateniene şi a gloriei de a fi atenian.

Aşa se face că, în anii care despart sfîrşitul războaielor medice de primele înfrîngeri ale atenienilor în războiul peloponesiac, o solidaritate politică a tuturor atenienilor în jurul marilor teme de politică internă şi externă a cetăţii asigură un climat de cooperare şi un echilibru intern cu totul remarcabile. Costurile acestui echilibru nu sînt ignorate - drama atică e un martor cu totul excepţional în acest sens - dar cetatea pare capabilă să le asume şi să le depăşească. Marii cîştigători ai dezvoltării democratice a cetăţii sînt cetăţenii atenieni; acest cerc coextensiv cu ho demos este însă despărţit foarte riguros de “ceilalţi”, cei care nu au privilegiul de a fi cetăţeni atenieni. In 451/0, o lege iniţiată de Pericles decidea că au drept de cetăţenie doar cei născuţi din tată cetăţean atenian ( ceea ce reprezenta regula comună) şi dintr-o mamă fiică de cetăţean - ceea ce reprezenta o inovaţie reductivă foarte importantă. In momentul său de maximă deschidere democratică, cetatea limitează drastic participarea la privilegiu.

Cu atît mai mult ceilalţi - cetăţeni ai altor cetăţi sau meteci - străini rezidenţi la Atena, barbari sau sclavi, şi chiar femeile sau copiii şi adolescenţii, toţi se situează înafara cetăţii înţeleasă ca mulţime exclusivă a cetăţenilor, şi fiecare dintre aceste categorii poate fi investită simbolic cu elementele distinctive ale alterităţii. Sclavii sînt una dintre aceste categorii străine de corpul civic, dar nu singura sau cea mai importantă în orice împrejurare. Statutul lor de bun în proprietatea altcuiva sau de instrumente avînd darul vorbirii îi situează de cealaltă parte a unui hotar de netrecut faţă de cetăţeni: un sclav nu poate lupta în război decît dacă este în prealabil eliberat din sclavie. Sclavul-marfă este vîndut sau cumpărat ca o vită de povară, şi se cunosc la Atena cîteva cazuri măcar de proprietari de sclavi care trăiau confortabil din închirierea sclavilor lor: este cazul celebru al strategului Nikias (marele învins din expediţia ateniană în Sicilia) care avea 1000 de sclavi din închirierea cărora îşi dobîndea veniturile. In acelaşi timp, fiind o proprietate privată, sclavul nu intră sub incidenţa directă a instituţiilor cetăţii, care au drept sferă de competenţă tot ce ţine de viaţa publică.

In viaţa cotidiană, abuzul stăpînului e limitat practic doar de propriul interes, chiar dacă cel mai radical critic al democraţiei ateniene - autorul anonim al unui pamflet politic intitulat Statul atenian, o vreme confundat cu istoricul Xenofon, apoi poreclit “Bătrînul oligarh” - acuză pe atenieni că dau prea multă libertate sclavilor; o lege contra vătămării, graphe blabes, pare totuşi să fi interzis mutilarea gravă a sclavilor, dar în principiu stăpînii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra sclavilor lor. In fapt, pedepsele corporale erau frecvente şi nu ofensau sentimentul comun, dar relaţia-standard pare totuşi să fi fost una de superioritate familiară, reflectată chiar de apelativul comun “băiete”, pais, care se adresa oricărui sclav fără distincţie de vîrstă. Cum marea majoritate a sclavilor erau folosiţi în casă pentru treburi domestice, iar fiecare familie dispunea direct de un număr relativ redus de sclavi, o anume toleranţă era regula raţională a

comportamentului, ceea ce nu excludea, evident, abuzul, inclusiv cel sexual, al stăpînilor, dar şi o intimitate evidentă din lectura textelor. Sclave-doici, sclavi-pedagogi, confidenţi şi adesea complici ai stăpînilor, apar ca personaje de teatru sau ca beneficiari ai generozităţii cu care stăpînii se îngrijesc de ei la bătrîneţe sau le asigură o înmormîntare decentă. Din inscripţiile referitoare la construcţia Erechtheionului aflăm că mulţi meşteşugari lucrau cot la cot cu sclavii lor, cu acelaşi grad de înaltă calificare, ca sulptori sau pietrari, şi erau plătiì la fel, doar că plata sclavului era, după toate probabilităţile, încredinţată stăpînului, care trebuia să se îngrijească de întreţinerea acestora. Există şi un număr relativ important de sclavi care trăiesc în gospodării separate, choris oikountes, şi care dau prin înţelegere o parte din venit stăpînului lor.

Societatea ateniană - societatea greacă în epoca clasică în genere - este o societate care foloseşte din plin munca sclavilor, dar nu este o societate dominată de problema stăpînirii acestora; este chiar o societate care poate imagina utopii în care sclavii să nu existe de loc, cu condiţia ca nişte roboţi să-i înlocuiască.

Dacă sclavii sînt o prezenţă permanentă în viaţa privată, dar exclusă din viaţa publică, alte categorii sociale sînt marginale în raport cu cetatea, ideal constituită doar din cetăţenii adulţi. La Atena, meşteşugarii sau micii negustori pot fi cetăţeni, şi atunci, sub aspectul drepturilor politice, sînt egali cu toţi ceilalţi, dar, din punct de vedere al statutului de onorabilitate, cei ce trăiesc din proprietatea funciară, chiar ţărani modeşti, se simt superiori faţă de orice meşter sau negustor, chiar foarte înstărit; e drept că marea majoritate a meşteşugarilor sînt proprietari de ateliere modeste, în care lucrează cîţiva alţi tehnicieni - indiferent aproape cetăţeni, meteci sau sclavi. Pericles nu înceta să şocheze opinia comună fiind prieten cu un meşter, chiar dacă acesta era Pheidias, marele sculptor care a adus faima Parthenonului pînă la noi. Primul lider politic care nu aparţinea mediilor aristocratice, Cleon, care se afirmă în primul deceniu al războiului peloponesiac, este batjocorit făţiş ca fiu al unui meşter bogat, iar Demosthenes îşi umileşte adversarul politic, Aischines, evocînd copilăria lui modestă, de fiu al unui biet învăţător de şcoală. Negoţul mărunt e dispreţuit împreună cu cei care îl practică, şi doar marele comerţ maritim, atît de necesar supravieţuirii Atenei în perpetuă criză de grîne, e întrucîtva mai respectat, deşi mereu suspectat de aviditate egoistă.

Femeile sînt şi ele privite cu neîncredere: considerate prea puţin raţionale şi supuse în exces emoţiilor, ele sînt socotite inapte cronic să se conducă singure, şi cu atît mai puţin apte să ia parte la deciziile publice. Soţia ideală este cea care are grijă de gospodărie, nu consumă degeaba produsul muncii bărbatului, naşte prunci sănătoşi - evident legitimi - şi îi creşte pînă la adolescenţă, cînd băieţii ajung mai aproape de lumea adultă a bărbaţilor, iar fetele de regulă sînt măritate, reluînd ele însele acelaşi ciclu. Realitatea e destul de diferită de acest tablou ideal, pe de-o parte fiindcă, în gospodărie, femeile dispun de o mai mare marjă de libertate decît vor teoreticienii să recunoască, pe de altă parte, fiindcă există numeroase femei, chiar categorii de femei, care nu au poate un “nume” prea bun, ca hetairele (curtezane, femei întreţinute, spre deosebire de prostituate, pornai, care îşi exercită profesia în bordeluri de toată mîna), dar care, frumoase şi cultivate, dezmint în cotidian toate teoriile despre inferioritatea intelectuală a femeilor.

Adolescenţii de sex masculin au parte de un rol social mult mai clar definit decît cel al tinerelor fete, fiind destinaţi să se transforme în cetăţeni cu drepturi depline. La Atena, ca şi în mai toate cetăţile Greciei - excepţia fiind Sparta - educaţia tinerilor este în mare măsură în grija familiei, cu excepţia ultimilor doi ani care preced majoratul, cînd ei sînt integraţi într-un sistem de educaţie militară organizată de cetate sub numele de ephebia. La sfîrşitul acestui parcurs, o ceremonie publică îi consacră cetăţeni cu toate drepturile, iar după 30 de ani pot fi aleşi în sfat şi în celelalte funcţii publice. In mediile aristocratice mai ales, efebii parcurg însă chiar înainte de acest serviciu public un drum formativ complex, de la exerciţii fizice în palestră la o ucenicie a

spiritului, tot mai elevată de cînd maeştri renumiţi conferenţiază oferind adolescenţilor şi tinerilor o educaţie superioară; la palestră, la banchete şi în alte împrejurări, ei ajung adesea sub protecţia unor adulţi cu care întreţin relaţii homosexuale fără ca, în aceste medii cel puţin, să facă obiectul unui oprobriu (doar prelungirea acestui tip de relaţii în viaţa adultă şi în cupluri de adulţi suscită dezaprobare şi marginalitate). Componenta iniţiatică a raporturilor dintre erastul adult şi eromenul efeb este încă vie în mediile rafinate ale familiilor nobile.

Principala cale de educaţie civică rămîne însă, pentru toţi tinerii, participarea la treburile publice. In ecclesia sau în sfat îi ascultă pe cei mai vestiţi oratori, maeştri ai verbului elevat şi ai argumentaţiei strălucite: nu dispunem decît pentru secolul următor de texte ale marilor discursuri politice, dar pastişele inserate în textul lui Tucidide ne dau măsura talentului, imaginaţiei şi raţionamentului extrem de riguros al oratoriei politice în “secolul lui Pericles”.

Un mare număr de discipline intelectuale devin cunoscute datorită numeroaselor lecturi şi conferinţe publice: în 450, Herodot devine faimos fiind premiat pentru lectura Istoriilor, un mare număr de reprezentanţi ai şcolii hippocratice sau filosofi ai naturii, ca Anaxagoras sau Democrit, îşi expun în public argumentele, iar primii sofişti - astfel numiţi pentru iscusinţa cu care analizează problemele vieţii publice, dar şi, uşor peiorativ, fiindcă oferă contra cost o formaţie completă de cultură generală şi politică, de retorică şi arta argumentaţiei, tinerilor din familii înstărite - îşi cîştigau renumele şi clientela prin mari discursuri rostite în faţa unui public pe cît de numeros, pe atît de divers.

Serbările şi ceremoniile religioase erau şi ele un prilej de sociabilitate culturală, oferind nu doar spectacolul unor întreceri, lampadeforii (procesiuni nocturne cu torţe) sau cortegii, ci şi întreceri corale - la care dealtminteri mulţi erau chiar executanţi -sau recitative şi recitaluri ale unor poeţi şi muzicanţi vestiţi. Poveştile legate de zeii sau eroii celebraţi în comun, recitări ale marilor opere epice, în decorul viu colorat şi extrem de bogat al operelor de artă care împodobeau în exterior şi înconjurau sanctuarele, întregeau această cultură comună de care atenienii erau deosebit de mîndri. Calitatea artistică remarcabilă a ustensilelor vieţii cotidiene, începînd cu ceramica, dovedesc că mediile populare cele mai largi participau în felul lor la o cultură artistică, vizuală şi verbală, împărtăşită în linii generale de întreaga cetate.

Dar piesa centrală a acestei culturi comune rămîne teatrul. Dincolo de substanţa lui cu totul ieşită din comun ca originalitate şi forţă a expresiei ideatice şi artistice, teatrul este o instituţie fundamentală a cetăţii democratice. Spectacolele de tragedie, organizate în cadrul festivalelor dionisiace începînd cu anii tiraniei lui Peisistratos, încep să fie subvenţionate sistematic de cetate încă în ultimii ani ai secolului al VI-lea, destul de probabil în prelungirea reformelor lui Cleisthenes; spectacolele de comedie devin parte a acestor festivaluri publice cîteva decenii mai tîrziu.

Cetatea împărţea celor mai avuţi dintre cetăţeni nu numai obligaţia de a construi corăbii de război, ci şi pe cea de a organiza pe cheltuială proprie, prin liturgia numită choregie, toate spectacolele publice mai elaborate care implicau utilizarea unui cor, şi în primul rînd pe cea a festivalurilor de teatru. Organizate sub supravegherea arhontelui eponim, aceste festivaluri însoţeau celebrările cultului dionisiac, primăvara şi toamna, la Dionysiile rurale, la Leneiene şi, primăvara, la Marile Dionysii. Spectacolele se organizau ca o competiţie: poeţii compuneau cicluri de piese tragice - trilogii încheiate cu o dramă satirică - sau comedii, şi un juriu răspunzător în faţa adunării decidea asupra primilor trei drame tragice şi a cinci comedii, cărora le aloca cîte un cor - adică le asigura reprezentarea pe cheltuiala cîte unui choreg. In timpul festivalurilor dionisiace, fiecare zi de spectacole, din zori pînă la apus, era consacrată reprezentării publice a cîte o trilogie tragică şi, respectiv, a comediilor selectate, iar la sfîrşit, juriul prezidat de arhonte decidea asupra ordinii celor trei poeţi: primul loc era cel al cîştigătorului, răsplătit cu un premiu şi o cunună de iederă, locul al treilea echivala cu o

înfrîngere. Erau încununaţi şi choregii, precum şi corurile care interpretaseră dithyrambii, spectacole corale în cinstea zeilor. A doua zi după festival, o reuniune a ecclesiei dezbătea organizarea şi rezultatele, onorînd sau sancţionînd pe magistraţii şi choregii care contribuiseră la desfăşurarea sărbătorii.

La spectacole participau toţi cetăţenii, în frunte cu preoţii şi cei mai înalţi funcţionari publici, care aveau locuri rezervate în rîndurile din faţă; tot acolo erau aşezaţi şi oaspeţii de vază, şi străinii care obìnuseră în schimbul bunăvoinţei arătate atenienilor şi cetăţii mult rîvnitul privilegiu al proedriei, dreptul de a ocupa un loc rezervat la spectacole. In sec. IV încep să se distribuie chiar jetoane de participare la teatru, aşa-numitul theorikon, un fel de indemnizaţie care să permită şi celor mai nevoiaşi să asiste zile la rînd la celebrări. Alături de cetăţeni, mulţi străini veneau înadins la Atena pentru a asista la aceste serbări - delegaţii cetăţilor din Ligă aduceau phoros-ul chiar în timpul Marilor Dionysii de primăvară - iar, în ciuda afirmaţiilor mult prea categorice ale textelor, există unele indicii cu privire la prezenţa femeilor printre spectatori.

Spectacolul, cu centrul în orchestra, aria unde se desfăşurau evoluţiile corului, şi în mijlocul căreia un altar al lui Dionysos marca sacralitatea unei serbări care începea prin sacrificii şi rugi adresate zeului, era şi prilejul celebrării faptelor remarcabile ale celor onoraţi prin decrete care se citeau în deschiderea ceremoniei. Dramele propri-zise erau interpretate de doi actori, exclusiv bărbaţi, care jucau mai multe roluri, convenţia cerînd prezenţa concomitentă în scenă a maximum doi, apoi trei personaje.

In aceste decenii de început, fiecare dramă, fie ea tragică, satirică sau comică, era reprezentată doar o singură dată, cînd avea şansa de a cîştiga locul I sau de a pierde; abia în secolul IV încep dramele celebre din secolul precedent să fie re-puse în scenă cu regularitate. Poeţii îşi compun dramele în scris, dar spectacolul este mult mai complex, presupunînd şi muzică, vocală cu acompaniament instrumental, cîntată de actori sau de cor, cum presupun şi dansuri, nu odată cu figuri complicate care stîrnesc uimirea admirativă a publicului. Poeţii sînt în genere nu numai autori ai “libretului” - textul dramelor, foarte puţine de altfel, care au parvenit pînă la noi - ci şi compozitori, coregrafi, regizori şi actori, interpretînd de obicei - nu întotdeauna însă - rolul cel mai important. E cu atît mai impresionant de remarcat că fiecare dintre aceşti creatori a compus între cîteva zeci şi aproape 200 de asemenea opere, destinate, în principiu, unei unice reprezentaţii, şi că în fiecare an fiecare dintre ei se prezenta spre a obţine un cor.

Cel mai mare succes de public l-a avut Sofocle (Sophokles, 497-405), autor a 123 de piese tragice, clasat pe locul I de 24 de ori; cel mai puţin apreciat de contemporani - dar extrem de preţuit de posteritate - a fost Euripide (Euripides, 484-406), căruia i se atribuie 92 de piese, dar care n-a reuşit decît de 4 ori să se claseze primul în concurs. Eschil (Aischulos, 525-456), care apare multor cercetători contemporani ca un geniu dramatic comparabil doar cu Shakespeare prin capacitatea sa de invenţie dramatică şi regizorală, a compus 73 de drame, obţinînd 13 victorii în concursurile dramatice. Aristofan (Aristophanes, 445 - 388)a pus în scenă 44 comedii, dintre care 9 au obţinut premiul I. Din toată această producţie, la care trebuie să adăugăm zeci de alte piese ale unor autori mai puţin faimoşi, a căror operă s-a pierdut cu excepţia cîtorva fragmente, o selecţie reflectînd mai degrabă gustul literaţilor din epoca romană a făcut să ajungă pînă la noi doar 7 drame ale lui Eschil, alte 7 ale lui Sofocle, 19 opere ale lui Euripide şi 11 comedii ale lui Aristofan. Acestora li se adaugă fragmente din alte piese, citate de autori posteriori.

Relaţia dintre teatru, care dezbate în cheie tragică sau comică probleme fundamentale ale cetăţii în relaţie cu zeii, cu violenţa sau cu discordia, şi maturizarea instituţiilor democratice - teatrul fiind el însuşi una dintre aceste instituţii - este determinantă pentru înţelegerea sensului acestor opere. Spre deosebire de teatrul contemporan, teatrul tragic din sec. V nu surprinde prin subiect şi acţiune, cîtă vreme pune în scenă legende în genere cunoscute, şi nu e centrat asupra

personajelor şi a psihologiei lor, ci asupra interacţiunii dintre protagonişti, cor şi şi public, care răspunde acţiunii de pe scenă prin cunoaşterea prealabilă a mitului care formează subiectul central al dramei: o tragedie despre Oedip nu surprinde prin aflarea faptului că eroul şi-a ucis tatăl şi s-a însurat cu propria mamă, ci prin evocarea modului în care eroul descoperă el însuşi ceea ce publicul ştia de la bun început, prin modul în care cei din jur reacţionează la această descoperire, prin ceea ce se poate înţelege despre relaţia dintre om şi voinţa zeilor din această istorie. In Orestia lui Eschil, interesul se focalizează asupra modului în care justiţia cetăţii poate pune capăt unui şir de violenţe care se transmit din generaţie în generaţie; în Antigona lui Sofocle, eroina asumă ca pe o valoare absolută îndatorirea faţă de cei de un sînge, iar Creon absolutizează obligaţiile faţă de polis, ceea ce îi duce pe fiecare către dezastru. Teatrul tragic poate fi citit ca o proto-filosofie a Politicului, şi îşi pierde substanţa în momentul în care conceptele filosofiei politice se instalează cu autoritate în dezbaterea publică.

Teatrul comic este, în esenţă, un mod de afirmare a suveranităţii demos-ului asupra oricărui personaj al momentului: nici unul nu e cruţat de ironia şi de batjocura autorilor, nici măcar Pericle, ridiculizat în nenumărate comedii din care ni s-au păstrat fragmente elocvente. Utilizînd cele mai diverse forme de limbaj comic, de la obscenitatea cea mai joasă la subtile parodii şi jocuri ale spiritului, comedia afirmă dreptul fundamental al cetăţii de a rîde de cei puternici şi bogaţi, de generali glorioşi sau de poeţi şi filosofi vestiţi, ba chiar de sine însăşi, într-o viziune critică şi carnavalescă a universului politic în care opinia populară are întotdeauna ultimul covînt.

Nici relaţia între înflorirea artelor cuvîntului şi apogeul cetăţii nu trebuie înţeleasă mecanic sau univoc, nici cea dintre realitatea cetăţii şi apogeul artelor plastice clasice nu este simplă. E totuşi un fapt acela că Atena, mai bogată şi mai prosperă ca oricînd, consacră o bună parte a acestei bogăţii finanţării unor mari opere arhitectonice şi sculpturale care i-au făcut faima. Această dezvoltare explozivă se grefează pe experienţele artistice ale veacului precedent, care schiţau deja un univers estetic aparte, dominat de o viziune centrată asupra fiinţei umane a cărei perfecţiune devine piesa centrală a limbajului artelor plastice. Ceea ce marchează marile monumente artistice ateniene ale “secolului lui Pericles” este voinţa de auto-reprezentare a cetăţii în idealitatea ei: nu numai friza Panatheneelor care împodobea Parthenonul cu reprezentarea Cetăţii Atena în procesiune sacră, ci şi diferitele ipostaze de reprezentare a zeiţei protectoare a cetăţii - ca Promachos, înarmată cu lancea care învinge în război, ca Parthenos, strălucind maiestuos în penumbra naos-ului, ca Athena Nike, aducătoare a victoriei - sau personificată de eroii legendelor atice, al căror gest civilizator şi victorios reia în cheie simbolică temele excelenţei ateniene pe care marile discursuri ceremoniale glorificînd cetatea - despre care Pericles spunea că este şcoala întregii Elade - sau dramele cu subiect atic le expun în cuvinte solemne şi sonore. Pînă şi comediile, atît de prompte în a face haz pe socoteala oricui, conţin pasaje care amintesc cu emoţie principalele teme ale gloriei ateniene: străvechea lor origine, generozitatea dezinteresată a strămoşilor, alungarea tiranilor, victoriile contra perşilor.

O adevărată cultură democratică - bazată pe dezbatere, argumentare, competiţie pentru binele public - se dezvoltă într-o cetate la deciziile căreia toţi se simt îndreptăţiţi să-şi spună cuvîntul; pasiunea crescîndă pentru idealizarea acestei cetăţi este încă echilibrată de problematica teatrului, care analizează critic universul social pe care, în secolul următor, îl va scruta cu o luciditate nu odată ostilă filosofia politică, inaugurată, în anii războiului cu Sparta, de Socrates, în perpetuu dialog cu cetatea contemporană.

Intr-adevăr, alături de autori dramatici ca Euripide sau Aristofan, care aparţin cu precădere deceniilor de război prin temele şi perspectiva operei lor, în aceşti ani apar la Atena personaje culturale de prim rang care disecă, cu o acuitate critică educată de experienţa dezbaterilor din ecclesia, de diagnosticele raţionale şi riguroase pe care şcoala hippocratică le

face cunoscute, ca şi de spectacolele de teatru, care modulează toate formele de reflecţie şi de reprezentare din secolul V. Două atere personalităţi par emblematice pentru aceste decenii: Tucicide (Thoukudides, 460- 399) şi Socrate (Sokrates, 470-399).

Fiecare dintre ei este autor al unei opere care se va bucura de o posteritate fără egal. Opera lui Socrate e cu atît mai originală cu cît el nu a scris-o niciodată - ceea ce nu o face mai puţin celebră, datorită relatărilor lui Xenofon, istoricul şi strategul care i-a fost elev, şi mai ales datorită strălucitei re-creeri a personajului Socrate şi a argumentelor sale în Dialogurile lui Platon. Socrate este un critic acerb al democraţiei, considerînd că decizia politică trebuie să fie încredinţată doar celor pricepuţi şi virtuoşi, şi că cetatea trebuie să fie dominată de căutarea Binelui moral, mai degrabă decît de profit şi de glorie. Dificultatea de a distinge între ideile proprii lui Socrate şi cele pe care i le atribuie tradiţia orală a auditorilor săi, cărora şi Xenofon, şi mai ales Platon, îi adaugă nu odată propria interpretare sau teorie, nu e singurul motiv pentru care Socrate e studiat şi comentat în mii de cărţi şi articole. Se adaugă condamnarea lui la moarte, devenită simbolul intoleranţei politicului faţă de critica filosofică, precum şi importanţa cu totul remarcabilă a unei opere care, într-o formă orală şi dramatică, transferă în agorà dezbaterea despre esenţa universului politic, despre zei şi oameni, despre ins, existenţă şi gîndire. Cele mai multe dintre concluziile lui şocau opinia comună a majorităţii atenienilor, aşa că, în 399, după alungarea celor 30 de “tirani”, oligarhii dintre care mulţi se formaseră în tinereţe în preajma lui Socrates, în frunte cu Critias, Socrate devine un fel de ţap ispăşitor, fiind acuzat de impietate şi de coruperea tineretului. La proces, el sfidează juriul, argumentînd că merită nu o pedeapsă, ci cele mai mari onoruri civice, şi e condamnat la moarte; refuzînd să fugă din Atena pentru a se salva, el moare bînd, cum era obiceiul în asemenea cazuri, cucută, şi cei mai mulţi dintre apropiaţii lui se exilează măcar pentru o vreme, temîndu-se că procesele politice vor continua. In fapt, ele nu se mai repetă, dar conflictul dintre opinia comună şi predicaţia filosofică adresată elitelor devine o constantă a imaginarului antic şi chiar, dincolo mult de sfîrşitul elenităţii, o referinţă culturală şi intelectuală obligatorie.

Tucidide, descendent al nobilei familii căreia îi aparţinuseră şi Miltiades, şi Kimon, urmează o carieră politică şi militară pînă în 425/4, cînd participarea flotei pe care o comanda la dezastrul de la Amphipolis îi aduce condamnarea la exil. Refugiat în sudul Traciei, dispunînd de mult timp liber şi de importante mijloace materiale, el se informează constant şi urmăreşte de la distanţă, cu mare atenţie, cu o capacitate analitică unică şi cu o viziune coerentă perfect construită, desfăşurarea ulterioară a războiului, căruia îi consacră o operă unică prin densitatea ei de idei, prin severul discernămînt pe care îl impune selecţiei evenimentelor, prin grija pentru cronologia cît mai exactă a faptelor, şi mai ales printr-o căutare sistematică a cauzelor, pe care le ierarhizează într-un sistem impersonal, riguros şi exemplar. Lectura pe care o propune cu inegalată autoritate Tucidide este, în ultimă instanţă, o necruţătoare condamnare a Atenei democratice şi a hegemoniei ei, cu atît mai eficace cu cît proza foarte elaborată a lucrării adoptă invariabil o postură impersonală, lăsînd doar pe seama decupajului evenimentelor, al lanţurilor de cauze şi efecte, reconstituite cu genialitatea unui spirit marcat de viziunea tragică asupra naturii umane, sarcina unei judecăţi de valoare totdeauna implicite.

Ambele personalităţi încheie cu strălucire durabilă un secol de experienţe democratice printr-o condamnare fără drept de apel a democraiei radicale; argumentele lui Tucicide sau interogaţia socratică alimentează pînă azi critica, mai vizibilă sau mai voalată, a instituţiilor democraţiei antice şi moderne. Paradoxul tragic al acestei situaţii constă în faptul că, fără experienţa democraţiei ca dezbatere liberă şi fără efervescenţa intelectuală pe care democraţia o produce la Atena, aceste opere nu ar fi putut exista vreodată.