Cursul 8

Comportamentul agresiv

1. Definiţii şi măsurare

Agresiunea reprezintă unul din comportamentele sociale extrem de greu de definit. Înţelesul

acordat de un cercetător sau altul depinde de perspectiva teoretică adoptată. În plus, ceea ce este

considerat a fi agresiv depinde de standardele sociale şi culturale ale percepătorului. Există culturi

care privesc violenţa ca pe ceva firesc, chiar neceesar.

Iată cîteva definiţii:

- un comportament care determină vătămarea unei persoane sau distrugerea unui bun al ei.

- un comportament desfăşurat cu intenţia de a face rău altuia din aceeaşi specie.

- un comportament ce are drept scop de a face rău ori de a vătăma o altă persoană, care este

motivată să se eschiveze de la un astfel de tratament.

- un comportament care presupune a face rău altora.

Reţinem, ca numitor comun ala acestor definiţii, intenţia de a face rău.

Definiţiile operaţionale ale conceptelor sunt adesea de o importanţă covîrşitoare pentru

succesul cercetării. În experimentele de laborator asupra comportamentului agresiv, acesta a fost

operaţionalizat astfel:

- a lovi o păpuşă de plastic (în experimentele lui Bandura)

- a apăsa un buton prin intermediul căruia se aplică un şoc electric cuiva. Aceasta este cea

mai folosită măsură şi a fost propusă de Arnold Buss în 1961.

- aprecierea cu ajutorul unei scale a nivelului agresivităţii cuiva, efectuată de cei ce-l cunosc.

- exprimarea de către subiect a intenţiei de a folosi violenţa în cadrul experimentului.

2. Teorii asupra comportamentului agresiv

Explicaţiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase: sunt fie de factură

biologică, fie socială. Psihologii se interesează în mod prioritar de factorii sociali ai agresiunii, deci

construiesc teorii bazate pe învăţarea acestui comportament. Totuşi, teoriile biologice nu pot fi

ignorate. În fond, violenţa este o reacţie care ţine mai mult de corp decît de psihic. În plus, unele

teorii biologice sunt exclusiviste, ameninţînd orice teorie socială.

1

A. Explicaţii biologice

Teoriile biologice consideră agresivitatea o tendinţă înnăscută de acţiune. Agresivitatea este

un instinct - un pattern predeterminat de răspunsuri ce sunt controlate genetic. Orice instinct are

următoarele caracteristici:

- este îndreptat spre un scop, sfîrşeşte într-o consecinţă specifică;

- este benefic pentru individ şi pentru specie;

- este adaptat la mediul normal;

- este prezent la toţi membrii speciei (deşi manifestarea poate să difere de la individ la

individ);

- nu este învăţat pe baza experienţelor individuale;

- se dezvoltă pe măsură ce individul se maturizează.

Una din poziţiile biologice cunoscute este cea a lui McDougall, exprimată chiar în cartea din

1908. Potrivit psihologului englez, toate comportamentele umane, inclusiv cele agresive se află sub

controlul a 18 instincte diferite. Criticii acestei poziţii teoretice au replicat că a pune totul pe seama

unui instinct de agresivitate nu explică declanşarea comportamentului agresiv.

Abordarea psihanalitică - După 1920, Freud a dezvoltat o concepţie bizară despre conduita

umană, avînd la bază două instincte fundamentale, instinctul vieţii, Eros şi instinctul morţii,

Thanatos. Aparent, acesta din urmă contrazice existenţa unui instinct de conservare, ale cărui

manifestări sunt atît de uşor de observat în viaţa cotidiană. Ca medic, Freud a cercetat procesul lent

de degradare a organismului uman odată cu trecerea anilor. El a postulat că acest proces este dirijat

de o forţă psihică, de instinctul morţii, indreptat spre auto-distrugere (prin auto-distrugere trebuie

înţeles în acest context pur şi simplu deteriorarea treptată a celulelor organismului). În anumite

condiţii, acest instinct determină comportamente îndreptate spre distrugerea altora, deci

comportamente agresive. Teoria lui Freud este uni-factorială: agresivitatea apare în mod natural, din

tensiunile fiziologice şi trebuie să se manifeste pentru ca individul să se detensioneze.

Teoria etologică - etologia este o ramură a biologiei care studiază instinctele sau modelele

fixe de acţiune. Potrivit etologilor, comportamentul animal trebuie cercetat atît în mediul fizic în

care evoluează specia, cît şi în mediul social. Comportamentul este determinat genetic şi controlat

de selecţia naturală.

Etologii au evidenţiat aspectele pozitive, funcţionale ale agresivităţii. Instinctul agresiv se

află la baza unor funcţii vitale, ca protejarea teritoriului împotriva invaziilor, apărarea progeniturilor

şi competiţia sexuală în care se selectează cele mai puternice exemplare pentru reproducere.

Konrad Lorenz este cunoscut pentru analiza comportamentului agresiv uman din perspectiva

etologiei. Potrivit lui Lorenz, manifestarea acestui instinct la om este defectuoasă. În multe culturi,

normele sociale reprimă orice formă de agresiune. De aceea, impulsul este refulat pînă ce răbufneşte

2

puternic şi deosebit de nociv. La multe specii de animale, agresivitatea este limitată de anumite

semnale de capitulare şi supunere din partea învinsului, ceea ce face ca învingătorul să renunţe să-şi

ucidă inamicul. În cazul speciei umane, această inhibiţie s-a pierdut. De multe ori oamenii luptă la

distanţă de inamicii lor, încît cei mai puternici nu pot vedea posturile de supunere ale învinşilor.

Sociobiologia - este şi ea o ramură a ştiinţelor biologice. Ea şi-a propus să pună în evidenţă

baza biologică a comportamentelor sociale. Postulatul fundamental al sociobiologiei este că

agresivitatea, altruismul şi alte comportamente sociale au funcţia de a facilita supravieţuirea genelor

individului. Inspiraţi de teoria darwiniană, sociobiologii demonstrează că multe comportamente au

apărut pentru că ele înlesnesc existenţa genelor ce permit individului să trăiască cel puţin atît cît e

necesar pentru a transmite genele sale generaţiei următoare. Agresivitatea este adaptativă pentru că

îl ajută pe individ să trăiască cel puţin pînă la vîrsta cînd poate procrea. De exemplu, agresivitatea

facilitează accesul la resurse, iar sănătatea şi capacitatea de reproducere a individului depind de

acestea.

În general, cercetătorii din ştiinţele sociale resping explicaţiile agresivităţii fondate exclusiv

pe instinct, argumentînd că:

- instinctul depinde de o energie necunoscută şi care nu poate fi măsurată;

- astfel de explicaţii nu sunt sprijinite de date empirice suficiente;

- ele au o utilitate redusă în prevenirea şi controlul agresivităţii;

- ele se bazează pe o logică circulară, propunînd legături cauzale nedemonstrate empiric.

B. Explicaţii sociale şi bio-sociale ale comportamentului agresiv

Psihologii nu preţuiesc prea mult teoriile biologice, preferînd teorii care pun accentul pe

procesul de învăţare şi pe anumiţi factori dn contextul social legaţi de agresivitate. Chiar dacă ideea

instinctului este respinsă, există cercetători care acceptă că agresivitatea trebuie privită ca o tendinţă

învăţată ori înnăscută, a cărei manifestare e declanşată de cicumstanţe sociale specifice. Întrucît o

astfel de abordare include un element biologic, ele sunt teorii bio-sociale.

a. Frustrare şi agresivitate

Teoria frustrare – agresiune a fost una din cele mai influente din acest domeniu. Ea a fost

propusă în 1939 de un grup de psihologi de la Yale University (Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi

Sears). Este important să remarcăm că ea a apărut ca o reacţie la teoria freudiană. În esenţa ei, este

teribil de simplă: se afirmă că orice frustrare duce la agresiune şi orice comportament agresiv are la

bază o frustrare. Psihologii de după război au arătat că există şi alţi factori în afara frustrării care pot

determina comportamentul agresiv. De altminteri, imediat după publicarea volumului celor cinci

psihologi s-au găsit critici care să observe că frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, că există

3

şi alte reacţii posibile: apatia, strigătul de neputinţă, etc. În plus, frustrarea nu este prezentă ca factor

cauzal în toate cazurile de agresiune: de exemplu, un asasin plătit nu a fost în nici un fel frustrat de

victimă.

b. Teoria indice-excitaţie (cue-arousal theory)

În urma obiecţiilor formulate de mulţi din colegii lor, înşişi autorii teoriei frustrare-agresiune

au acceptat că frustrarea crează un set, o stare în care individul este pregătit să se arate agresiv, dar

manifestarea propriu-zisă a agresivităţii în comportamente depinde de condiţiile specifice.

Această idee a fost preluată şi dezvoltată de Leonard Berkowitz, probabil psihologul social

cu cele mai valoroase contribuţii în domeniul agresivităţii. Între frustrare şi comportamentul

agresiv, Berkowitz a introdus o verigă intermediară: condiţiile de mediu adecvate pentru agresiune.

Frustrarea nu evocă imediat agresivitate, ci generează în individ o stare de excitaţie (activare)

emoţională: furia. Aceasta produce la rîndul ei o stare de pregătire (readiness) pentru

comportamentul agresiv. Dar comportamentul agresiv va fi efectuat numai dacă în contextul social

respectiv există stimuli cu o conotaţie agresivă - indici asociaţi cu furia. Stimulii ajung să

funcţioneze ca indici de agresiviatate prin condiţionare clasică: în principiu, orice obiect ori

persoană pot deveni un indice de agresivitate de acest fel.

Ca atare, potrivit lui Berkowitz, un act agresiv are două surse: 1. starea de excitare

emoţională (furia) şi 2. indicii din situaţie. Cel mai cunoscut expriment efectuat de psihologul social

american pentru a-şi argumenta poziţia teoretică a fost realizat în 1967 şi a demonstrat aşa-numitul

efect al armelor (weapons effect). Potrivit lui Berkowitz, anumite obiecte ajung, prin învăţare

socială, să fie asociate cu agresiunea; ele capătă o valoare de indici de agresivitate. Armele, cu

deosebire pistoalele, sunt exemplele cele mai evidente. Faţă de cuţite, pistoalele au o întrebuinţare

foarte precisă. Prezenţa pistoalelor, ca obiecte avînd o conotaţie agresivă ar trebui, prin urmare, să

declanşeze o agresiune mai intensă decît prezenţa altor obiecte conotate neutru. În experimentul din

1967, realizat în colaborare cu Le Page, subiecţilor (cu toţii studenţi) li se cerea să execute o sarcină

iar performanţa le era evaluată de un complice al experimentatorilor. Evaluarea, ce consta în

aplicarea unor şocuri electrice, nu ţinea seama de performanţa reală a subiecţilor şi avea menirea să

provoace grade diferite de furie. Subiecţii care primeau pe nerept multe şocuri deveneau mai furioşi

decît cei ce primeau un singur şoc. În a doua fază a experimentului, aceşti subiecţi (atît cei furioşi

cît şi cei foarte puţin furioşi) ajungeau să evalueze la rîndul lor (în aceeaşi manieră) performanţa

complicelui.

În această etapă a experimentului, în funcţie de condiţie, se introduceau indici de agresivitate

ori obiecte conotate neutru. Într-una din condiţii, alături de subiect, pe o masă, se afla un pistol, iar

subiectului i se spunea că el aparţine complicelui şi că nu trebuie să-l ia în seamă. Astfel, arma era

4

asociată cu oponentul. Într-o a doua condiţie, aceeaşi armă era vizibilă, dar nu mai era asociată cu

celălalt. A treia condiţie funcţiona ca o condiţie de control: nu se prezenta nici un obiect. În sfîrşit,

într-o condiţie suplimentară de control, numai pentru subiecţii foarte furioşi s-a pus la vedere o

rachetă de badminton - deci, un obiect neutru din punct de vedere al agresivităţii. Rezultatele au fost

relevante. În primul rînd trebuie notat că subiecţii furioşi aplică semnificativ mai multe şocuri

electrice în comparaţie cu cei foarte puţin furioşi. Apoi, a reieşit clar că în cazul celei de-a doua

categorii prezenţa armei nu are nici un efect, în vreme ce subiecţii furioşi pentru care e vizibilă arma

aplică mai multe şocuri decît cei la fel de furioşi, dar care nu au văzut arma. În fine, subiecţii furioşi

se arată mai agresivi în prezenţa armei decît în prezenţa rachetelor de badminton. Toate aceste

rezultate sprijină ipoteza despre rolul indicilor de agresivitate în declanşarea agresiunii. Efectul

armelor a fost confirmat de Leyens şi Parke în 1975; grăitor este faptul că aceşti cercetători nu au

folosit pistoale reale, ci diapozitive care înfăţişau pistoale. O confirmare îngrijorătoare a venit din

partea unor psihologi care au folosit copii drept subiecţi şi arme - jucărie în locul pistoalelor reale.

c. Teoria transferului excitaţiei

Influenţat de teoria celor doi factori ai emoţiei a lui Schachter, Dolf Zillmann a dezvoltat

printr-un program vast de cercetări, teoria trasferului excitaţiei. Potrivit acestei teorii, indivizii pot

transfera excitaţia (activarea) fiziologică reziduală produsă de o sursă, atribuind-o unei alte surse de

excitaţie. Aşadar, excitaţia rămasă dintr-o situaţie trecută poate fi adăugată excitaţiei produse într-o

nouă situaţie. Zillmann a explorat minuţios condiţiile în care transferul excitaţiei poate amplifica

agresivitatea.

El a demonstrat, de exemplu, că trasferul excitaţiei reziduale la o nouă situaţie creşte

agresivitatea numai cînd comportamentul agresiv este răspunsul dominant în noua situaţie. Să ne

imaginăm un individ care a petrecut o oră în sala de forţă. În parcare, constată că un alt şofer i-a

blocat maşina. Deşi o astfel de întîmplare nu are consecinţe extrem de grave, este probabil că omul

nostru va reacţiona în exces, manifestînd violenţă verbală exagerată. Aşadar, cînd un individ este

deja pregătit să acţioneze agresiv (altercaţiile dintre conducătorii auto sunt la ordinea zilei),

transferul excitaţiei reziduale va creşte probabilitatea răspunsului agresiv. Zillmann şi colaboratorii

săi au furnizat un suport empiric acestei idei într-un experiment din 1972. O parte din subiecţii lor

erau provocaţi de un complice. Apoi, subiecţii astfel provocaţi, ca şi cei neprovocaţi, în funcţie de

condiţie, pedalau trei minute la o bicicletă de cameră ori priveau o serie de diapozitive neutre. În a

doua parte a experimentului li se oferea prilejul să aplice complicelui şocuri electrice. Confirmînd

ipotezele experimentatorilor, rezultatele au arătat că subiecţii care au fost provocaţi şi care au făcut

exerciţiul fizic au fost cei mai agresivi: excitaţia trasferată a amplificat gradul de violenţă al celor ce

aveau deja tendinţa de a se comporta agresiv.

5

Un al doilea experiment efectuat de Zillmann şi colaboratorii săi (Zillmann, Johnson şi Day,

în 1974) a testat o ipoteză mai subtilă printr-un montaj mai ingenios. Contribuţia excitaţiei

anterioare la intensificarea comportamentului agresiv depinde de felul în care individul

interpretează excitaţia. Dacă, de exemplu, ca răspuns la o acuzaţie nejustificată, ne simţim pulsul

crescut şi ne înroşim la faţă, vom interpreta această stare de excitaţie drept furie. Furia etichetată ca

furie creşte probabilitatea răspunsului agresiv. Dar aceleaşi semne de activare fiziologică pot să

apară atunci cînd sîntem înştiinţaţi că trebuie să vorbim peste cîteva minute în faţa unui public. În

cazul din urmă interpretarea corectă este frica şi răspunsul agresiv devine foarte improbabil.

Zillmann, Johnson şi Day au creat condiţii experimentale care i-au făcut pe subiecţi să atribuie

cauza activării fie unui stimul cu înţeles agresiv, fie unui stimul neutru. Ipoteza lor era că numai în

primul caz trasferul excitaţiei reziduale va intensifica agresiunea. La fel ca în studiul prezentat

anterior, subiecţii (studenţi) au fost provocaţi de un complice şi mai tîrziu au avut posibilitatea să-i

aplice şocuri electrice. Între cele două faze, li s-a cerut să pedaleze timp de două minute, pentru a se

obţine o stare de excitaţie fiziologică. În plus, experimentul mai cuprinde o etapă de 6 minute de

odihnă, care pentru jumătate din subiecţi a fost aşezată înaintea exerciţiului fizic, iar pentru cealaltă

jumătate după exerciţiul fizic. Aşadar, pentru cele două grupuri experimentale, succesiunea

secvenţelor de experiment e următoarea:

Grupul I: Provocare - Relaxare - Exerciţiu - Reacţie

Grupul II: Provocare - Exerciţiu - Relaxare - Reacţie

Zillmann, Johnson şi Day au făcut predicţia că în cazul grupului II excitaţia reziduală

resimţită în faza de reacţie (aceasta corespunde secvenţei de experiment în care se aplică şocuri

complicelui) va fi interpretată ca furie, căci perioada de odihnă a oferit posibilitatea dispariţiei

semnelor activării provocate de exerciţiul fizic. Dimpotrivă, în cazul grupului I, excitaţia resimţită

de subiecţi cînd sunt puşi în situaţia de a aplica şocuri complicelui poate fi pusă uşor pe seama

exerciţiului şi nu ne putem aştepta la o creştere a agresivităţii. Rezultatele au confirmat aceste

predicţii: subiecţii din grupul II s-au manifestat mai agresiv faţă de complice. Forţa demonstraţiei

autorilor americani devine mai evidentă dacă ne gîndim că între cele două grupuri experimentale

apar diferenţe clare în comportamentul agresiv, deşi toţi subiecţii au fost provocaţi la fel şi toţi au

fost excitaţi fiziologic în aceeaşi măsură.

Experimentul acesta presupune o sursă non-emoţională a excitaţiei (exerciţiul fizic) şi o

sursă emoţională (provocarea). El are meritul de a stabili limitele trasferului excitaţiei. Zillmann şi

colegii săi au arătat că dacă situaţia conţine factori ce-l determină pe subiect să atribuie corect

excitaţia unei surse, transferul nu mai are loc. Un astfel de factor este timpul: dacă, de exemplu,

pedalăm cîteva minute şi apoi urmărim un film erotic, există puţine şanse să atribuim excitaţia

produsă de exerciţiu filmului. Dar dacă vizionăm filmul după 20 de minute de la încheierea

6

exerciţiului fizic, excitaţia provocată de exerciţiu este mai puţin resimţită şi nu va mai fi atribuită

exerciţiului, ci filmului. În experiment, se demonstrează că circumstanţle care favorizează trasferul

excitaţiei sunt: exerciţiu urmat de o perioadă suficient de lungă pentru ca semnele evidente ale

exerciţiului să dispară şi apoi expunerea la un stimul emoţional.

Deşi pare foarte sofisticată, teoria lui Zillmann este extrem de simplă şi corespunde

cunoştinţelor noastre din viaţa cotidiană: ştim foarte bine că avem o tendinţă mai accentuată de a

răspunde agresiv cuiva cînd altcineva (cu sau fără legătură cu cealaltă persoană) ne-a supărat deja.

Zillmann numeşte mecanismul psihofiziologic ce funcţionează în această situaţie transferul

excitaţiei.

d. Teoria învăţării sociale

Teoria învăţării sociale reprezintă o abordare foarte influentă în psihologie, ce explică

procesele prin care: 1). se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament; 2). se

iniţiază comportamentele; 3). se menţin patternurile de comportament. Cel mai cunoscut psiholog

din acest perimetru teoretic este Albert Bandura, care a aplicat toria învăţării sociale şi în studierea

agresivităţii. Potrivit lui Bandura, comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele

adecvate. Accentul cade pe experienţele de învăţare ale individului, care pot fi directe sau indirecte

(vicariante). Prin socializare, copilul învaţă comportamentul agresiv întrucît este recompensat direct

ori observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru conduite agresive.

Ideea învăţării din experienţă directă se bazează pe principiile întăririi operante formulate de

Skinner. Dacă, de exemplu, o fetiţă îi ia alteia biscuitul şi nimeni nu intervine, prima este

recompensată pentru conduita agresivă, căci are acum biscuitul. Cît despre învăţarea prin experienţă

vicariantă (termenul de vicar există şi în limba română, desemnînd un rang în ierarhia eclesiastică;

la origine, el echivala cu reprezentant sau locţiitor), ea reprezintă o contribuţie a teoreticienilor

învăţării sociale, referindu-se la achizionarea unui comportament, achiziţionare ce urmează

observaţiei că un act făcut de altul conduce la o recompensă. Conceptul de imitaţie n-a fost introdus

în ştiinţele sociale de aceşti teoreticieni. Ei îl inovează în oarecare măsură, arătînd că nu imităm

decît comportamente ce au fost recompensate. Copiii au tendinţa de a-i imita pe părinţi, pe fraţi, pe

colegii lor de la grădiniţă ori de la şcoală. În plus, ei imită - şi nu numai ei, dar şi adulţii -

comportamentele de pe ecranul televizorului.

Potrivit lui Bandura, comportamentul agresiv al unei persoane într-o situaţie specifică

depinde de:

- experienţele trecute ale persoanei asupra acţiunilor violente, incluzînd propriile conduite

agresive şi cele observate la alţii;

- gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la alţii;

7

- probabilitatea actuală ca agresivitatea să fie recompensată sau pedepsită;

- factorii cognitivi, sociali şi de mediu din situaţie.

Bandura a efectuat multe experimente asupra modelării (tendinţa persoanelor de a reproduce

acţiuni, atitudini şi răspunsuri emoţionale ale unor modele reale ori simbolice), reliefînd uşurinţa cu

care copiii repetă actele agresive ale altora. Adulţii sunt modele agresive prin excelenţă pentru

copii, dat fiind că sunt percepuţi ca responsabili şi autoritari.

3. Factori personali ai agresivităţii

Personalitatea - Este foarte simplu să explicăm conduita agresivă prin personalitatea

agresivă. Pentru fiecare din noi este facil să stabilim diferenţe între cei pe care-i cunoaştem din

punctul de vedere al agresivităţii, apreciind că unii sunt foarte agresivi sau că alţii sunt foarte puţin

agresivi. Totuşi, nu trebuie uitat că întotdeauna comportamentul este rezultatul interacţiunii dintre

personalitate şi mediu.

Cercetările din ultimii 25 de ani au atestat existenţa a două tipuri fundamentale de

personalitate, tipul A şi tipul B. Primul tip este predispus la boli coronariene. Persoanele din această

categorie sunt foarte active şi extrem de dispuse să intre în competiţie cu alţii; se pot arăta adesea

agresive cu cei ce care intră în competiţie cu ele. Indivizii de tip A preferă să lucreze singuri cînd

sunt stresaţi, pentru a evita conflictul cu ceilaţi din cauza incompetenţei acestora şi pentru a

controla situaţia.

Sexul – Sexul reprezintă o sursă importantă de diferenţe de agresivitate între indivizi. În

cursul procesului de socializare, băieţii sunt încurajaţi pe căi directe ori subtile să se arate agresivi,

în vreme ce fetele sunt constant descurajate. Mărimea diferenţei de agresivitate dintre cele două

sexe variază în funcţie de tipul de agresivitate: bărbaţii manifestă incomparabil mai multă violenţă

fizică şi au atitudini mai agresive; totuşi, femeile sunt la fel de dispuse ca şi bărbaţii să folosească

un atac verbal într-un context similar.

O idee interesantă, care a cîştigat mulţi adepţi în ultimul timp este aceea că emanciparea

femeii a contribuit la înmulţirea actelor de violenţă comise de femei. Redefinirea rolurilor de sex a

condus, se pare, la desfiinţarea constrîngerilor care afectau asertivitatea şi agresivitatea femeilor şi,

implicit, la o rată a delicvenţei crescută în rîndul acestora. Totuşi, cum această tendinţă este mult

mai pronunţată în rîndul femeilor cu status soco-economic inferior şi cum mişcarea feministă a avut

un impact scăzut tocmai în rândurile acestei categorii, legătura cauzală dintre emancipare şi

delicvenţă feminină rămîne îndoielnică.

8

4. Factori situaţionali

În privinţa factorilor de mediu, cercetătorii s-au aplecat cu deosebire asupra influenţei

zgomotului, căldurii şi aglomeraţiei.

Zgomotul - Pentru a explora impactul zomotului, Donnerstein şi Wilson au realizat un

experiment, ce cuprindea două faze. În prima fază, jumătate din subiecţi au fost provocaţi de un

complice. În faza a doua, subiecţii, atît cei ce fuseseră provocaţi cît şi ceilaţi, aveau posibilitatea să

aplice şocuri electrice complicelui. Numărul şi intensitatea acestor şocuri reprezentau variabilele

dependente. Trebuie precizat că în această fază subiecţii purtau căşti prin intermediul cărora erau

trasmise zgomote variind ca intensitate. Concluzia experimentatorilor a fost că zgomotul amplifică

agresivitatea numai pentru indivizii care au deja tendinţa de a acţiona agresiv.

Căldura - În ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra agresivităţii, studiile

corelaţionale arată că agresivitatea creşte pe măsură ce creşte temperatura. De pildă, potrivit

statisticilor din oricare ţară occidentală, în zilele călduroase se comit mai multe crime. Ipoteza

legăturii cauzale dintre căldură şi agresivitate a fost testată în multe studii experimentale.

Concluziile precizează, ca şi în cazul altor factori ai agresivităţii, că trebuie ţinut seama de starea de

pregătire a individului de a se comporta agresiv.

Aglomeraţia - Cel puţin la prima vedere, studiile asupra influenţei aglomeraţiei nu sunt

consistente. De pildă, studiile corelaţionale demonstrează o relaţie directă între agresivitate şi

densitate. Totuşi, acest efect dispare de îndată ce se ia în calcul statusul socio-economic sau nivelul

de educaţie. S-a arătat că în condiţii de aglomeraţie, un factor crucial îl constituie percepţia

subiectivă - aglomeraţia poate fi cu totul neplăcută (în tramvai, la o oră de vîrf) sau deosebit de

plăcută (la discotecă). Cînd aglomeraţia blocheză îndeplinirea planurilor persoanei, tendinţele

agresive se accentuează. În acelaşi timp, tendinţa de a părăsi situaţia constituie o alternativă viabilă.

9