Curs mc 8_2011_2012[1]

suport de curs la disciplina Contabilitate pentru afaceri, anul univ. 2011-2012, titular- prof. univ.

dr Iuliana Georgescu

1

Master complementar, anul I zi

CURS NR. 8

CAPITOLUL 3

CALCULAŢIA CONTABILĂ A COSTURILOR

Sistemul de informaţii contabile este structurat pe două subsisteme: unul ce

corespunde contabilităţii financiare şi celălalt contabilităţii de gestiune. În doctrina contabilă,

contabilitatea de gestiune este definită ca o "tehnică de analiză a activităţii unei întreprinderi,

o modalitate de prelucrare a datelor, pe care contabilitatea financiară i le-a furnizat"1

Calculaţia costurilor este unul din obiectivele contabilităţii de gestiune care presupune

ansamblul lucrărilor efectuate într-o formă organizată cu scopul de a obţine informaţii privind

costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor, activităţilor sau altor obiecte de calculaţie.

3.1. Definirea conceptelor de cheltuieli, costuri şi clasificarea acestora Dintre conceptele de bază utilizate în calculaţia costurilor reţinem ca fiind mai

reprezentative conceptele de cheltuieli şi cost.

Orice activitate economică se întemeiază pe utilizarea factorilor de producţie.

Cheltuielile cu factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi în procesul obţinerii de bunuri şi

servicii trebuie să se regăsească în preţul de vânzare al bunurilor, respectiv în tariful

serviciilor pentru a putea fi recuperate. Includerea acestor cheltuieli în preţul de vânzare al

bunurilor sau în tariful serviciilor se efectuează prin costul de producţie.

În calculaţia contabilă a costurilor se face distincţie între cheltuielile care se includ în

costul produselor, lucrărilor şi serviciilor şi cheltuielile perioadei. Acestea din urmă sunt

cheltuieli reprezentate de consumurile de bunuri şi servicii aferente perioadei curente care nu

se pot identifica pe obiecte de calculaţie deoarece nu participă la obţinerea stocurilor, ci sunt

cheltuieli necesare la realizarea activităţii în ansamblul ei. Cheltuielile care se includ în

costurile produselor, lucrărilor şi serviciilor vor tranzita conturile de stocuri fiind puse în

legătură cu veniturile din vânzarea respectivelor produse, lucrări şi servicii.

Cheltuielile financiare şi cele excepţionale sunt considerate ca neavând nici o legătură

cu procesul care se obţine, lucrarea care se execută sau serviciul care se prestează şi ca atare

nu se includ în costul de producţie. Excepţie fac cheltuielile cu dobânzile aferente

împrumuturilor la unităţile cu ciclu lung de fabricaţie, care pot fi repartizate asupra costurilor

de producţie.

Pentru calculul costurilor bunurilor, lucrărilor, serviciilor şi al costurilor perioadei,

cheltuielile înregistrate în contabilitatea financiară după natura lor se grupează în

contabilitatea de gestiune astfel:2

a) cheltuieli directe;

b) cheltuieli indirecte;

c) cheltuieli de desfacere;

d) cheltuieli generale de administraţie.

1 Budugan ,D., Contabilitate şi control de gestiune, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, pp.15-17. 2 Ordinul nr. 1826/2003 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 23/12.01.2004, par. 2.3.



2

a) Cheltuielile directe sunt acele cheltuieli care se identifică pe un anumit obiect de

calculaţie (produs, serviciu, lucrare, comandă, fază, activitate, funcţie, centru etc.) încă din

momentul efectuării lor şi ca atare se includ direct în costul obiectelor respective.

Cheltuielile directe cuprind: costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor

direct consumate, energia consumată în scopuri tehnologice, manopera directă (salarii,

asigurări şi protecţia socială etc.), alte cheltuieli directe.

b) Cheltuielile indirecte sunt acele cheltuieli care nu se pot identifica şi atribui direct

pe un anumit obiect de calculaţie, ci privesc întreaga producţie a unei secţii sau a persoanei

juridice în ansamblul ei.

Cheltuielile indirecte cuprind:

regia fixă de producţie, formată din cheltuielile indirecte de producţie care rămân

relativ constante în raport cu variaţia volumului producţiei. Asemenea cheltuieli sunt:

amortizarea utilajelor şi echipamentelor, întreţinerea secţiilor şi utilajelor, precum şi

cheltuielile cu conducerea şi administrarea secţiilor;

regia variabilă de producţie, formată din cheltuielile indirecte de producţie, care

variază în raport cu volumul producţiei, cum ar fi: cheltuielile indirecte cu consumul

de materiale şi forţa de muncă.

Alocarea regiei fixe asupra costurilor se face pe baza capacităţii normale de producţie.

Capacitatea normală de producţie reprezintă producţia estimată a fi obţinută, în

medie, de-a lungul unui anumit număr de perioade, în condiţii normale, având în vedere şi

pierderea de capacitate rezultată din întreţinerea planificată a echipamentului.

Regia fixă care se recunoaşte ca o cheltuială a perioadei se determină după relaţia:

Cheltuiala perioadei aferentă regiei fixe = regia fixă x (1 – nivelul real al activităţii/

nivelul normal al activităţii).

Nivelul real al activităţii este reprezentat de producţia obţinută, iar nivelul normal al

activităţii este reprezentat de capacitatea normală de producţie.

Atunci când costurile de producţie, de prelucrare nu se pot identifica distinct pentru

fiecare produs în parte, acestea se alocă pe baza unor procedee raţionale aplicate cu

consecvenţă.

În costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor nu trebuie incluse următoarele elemente care

se recunosc drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit:

a) pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie înregistrate peste

limitele normal admise;

b) cheltuielile de depozitare, cu excepţia cazurilor în care astfel de costuri sunt

necesare în procesul de producţie, anterior trecerii într-o nouă fază de fabricaţie;

c) regiile generale de administraţie care nu participă la aducerea stocurilor în forma şi

în locul în care se găsesc în prezent;

d) costurile de desfacere;

e) regia fixă nealocată costului.

În anumite condiţii specifice, în costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor pot fi incluse şi

alte cheltuieli precum cele corespunzătoare costurilor numai în măsura în care sunt direct

atribuibile achiziţiei, construcţiei sau producerii unui activ cu ciclu lung de fabricaţie, în

conformitate cu reglementările contabile aplicabile.

Costurile îndatorării cuprind dobânzile şi alte cheltuieli suportate de persoana juridică

în legătură cu împrumutul de fonduri.



3

Un activ cu ciclu lung de fabricaţie este un activ care solicită în mod necesar o

perioadă substanţială de timp pentru a fi gata în vederea utilizării sale prestabilite sau pentru

vânzare;

d) Cheltuielile generale de administraţie pot fi incluse în costul bunurilor în măsura în

care reprezintă cheltuieli suportate pentru a aduce bunurile în forma şi în locul în care se

regăsesc în prezent şi se justifică luarea lor în considerare în anumite condiţii specifice de

exploatare.

Dacă avem în vedere legătura între nivelul cheltuielilor de producţie şi volumul

producţiei distingem două feluri de cheltuieli:

fixe;

variabile.

Cheltuielile variabile sunt acelea a căror mărime evoluează proporţional cu producţia

la care se referă fiind însă relativ fixe sau constante pe unitatea de produs.

Cheltuielile fixe sunt acelea care au un nivel relativ constant, indiferent de oscilaţiile

volumului producţiei.

Dacă avem în vedere posibilitatea localizării nemijlocite a cheltuielilor pe produs chiar

în momentul efectuării lor, cheltuielile se împart în:

directe;

indirecte.

Cheltuielile directe sunt cele care pot fi localizate în momentul efectuării lor pe

produs, lucrare sau serviciu şi sunt înscrise direct în conturile de calculaţie, iar cheltuielile

indirecte sunt mai întâi colectate şi apoi repartizate deoarece nu pot fi localizate în momentul

efectuării lor pe produs, lucrare sau serviciu.

Pornind de la aceste clasificări ale cheltuielilor, putem defini mai multe categorii de

costuri, şi anume:3

cost de producţie care cuprinde: cheltuieli directe aferente

producţiei (materiale directe, energie consumată în scopuri tehnologice, manoperă directă şi

alte cheltuieli directe) şi cota de cheltuieli indirecte de producţie alocată în mod raţional ca

fiind legată de fabricaţia acestora;

cost complet care este format din costul de producţie al bunurilor

sau serviciilor, la care se adaugă cheltuielile generale de administraţie şi cheltuielile de

desfacere, repartizate raţional;

cost variabil care cuprinde numai cheltuielile variabile; un

asemenea cost se determină în cazul metodei de calculaţie direct – costing numită şi metoda

costurilor variabile;

cost direct care nu include decât cheltuielile directe; un

asemenea cost se calculează în cazul metodei costurilor directe;

cost specific care include, pe lângă cheltuielile variabile şi

cheltuielile fixe directe, adică acele cheltuieli fixe care pot fi identificate pe produs.4

3.2. Principiile calculaţiei costurilor Pentru asigurarea unui conţinut real şi exact al structurii costurilor se vor avea în

vedere următoarele principii:5

3 Istrate , C., Op. cit., p. 156. 4 Budugan ,D., Op. cit., p. 402.



4

1. Principiul separării cheltuielilor care privesc obţinerea bunurilor, lucrărilor,

serviciilor de cheltuielile care nu sunt legate de achiziţia, producţia sau prelucrarea etc.

acestora. Acesta presupune ca la nivelul obiectelor de calculaţie stabilite de fiecare persoană

juridică să se separe cheltuielile atribuibile obiectelor respective de cheltuielile ocazionate de

restul activităţii. Cheltuielile care nu participă la obţinerea obiectelor de calculaţie menţionate,

cum ar fi: cheltuielile de administraţie, cheltuielile de desfacere, regia fixă nealocată costului,

cheltuielile financiare, cheltuielile extraordinare etc., nu se includ în costul acestora.

2. Principiul delimitării cheltuielilor în timp. Acesta presupune ca includerea

cheltuielilor în costuri să se efectueze în perioada de gestiune căreia îi aparţin cheltuielile în

cauză.

3. Principiul delimitării cheltuielilor în spaţiu. Acesta presupune delimitarea

cheltuielilor efectuate într-o anumită perioadă de gestiune pe principalele procese sau alte

locuri de cheltuieli care le-a ocazionat, cum ar fi: aprovizionare, producţie, administraţie,

desfacere, iar în cadrul sectorului producţiei, pe secţii, ateliere, linii de fabricaţie etc. În cadrul

structurilor menţionate se pot constitui centre de producţie, centre de profit sau alte centre de

responsabilitate în raport de care se adânceşte delimitarea cheltuielilor.

4. Principiul delimitării cheltuielilor productive de cele cu caracter neproductiv.

Acesta presupune delimitarea cheltuielilor productive, care sunt creatoare de valoare, de

cheltuielile cu caracter neproductiv.

5. Delimitarea cheltuielilor privind producţia finită de cheltuielile aferente producţiei

în curs de execuţie. Acest principiu este valabil pentru acele unităţi productive a căror

producţie se prezintă parţial la sfârşitul perioadei de gestiune în diverse stadii de transformare,

cantitatea şi valoarea acesteia fiind diferită de la o perioadă de gestiune la alta.

3.3. Procedee de repartizare a cheltuielilor indirecte Se cunosc următoarele procedee de repartizare a cheltuielilor indirecte:

6

a) procedeul repartizării prin diviziune simplă se aplică atunci când producţia este

unică şi omogenă şi când nu rezultă producţie nefinită. În aceste condiţii deşi cheltuielile de

producţie au natura unor cheltuieli indirecte ele afectează în totalitate producţia unică

obţinută.

b) procedeul repartizării prin diviziune cu ajutorul indicilor (cifrelor) de

echivalenţă se aplică în cazul în care din aceeaşi materie primă şi în cadrul aceluiaşi proces

tehnologic se obţin produse diferite.

Aducerea la acelaşi numitor comun (omogenizarea) a producţiei obţinute se realizează

prin calculul unor indici de echivalenţă. În vederea calculării indicilor de echivalenţă, se

procedează la alegerea unei caracteristici esenţiale comune tuturor produselor dar care

înregistrează mărimi diferite şi fixarea nivelului caracteristicii unui anumit produs ca nivel de

bază

Principalele etape care se parcurg în cadrul acestui procedeu sunt:

1. calculul indicilor de echivalenţă prin raportarea nivelului caracteristicii fiecărui

produs la nivelul ales ca bază;

2. determinarea producţiei în unităţi echivalente prin înmulţirea cantităţilor cu indicii

de echivalenţă şi însumarea valorilor obţinute;

5 Ordinul nr. 1826/2003 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 23/12.01.2004, par. 2.1. 6 Budugan, D., Op. cit., pp.249-252



5

3. determinarea cheltuielilor indirecte pe unitatea echivalentă prin raportarea totalului

cheltuielilor indirecte la producţia exprimată în unităţi echivalente;

4. stabilirea cheltuielilor indirecte ce se cuvin fiecărui produs prin înmulţirea

cheltuielilor indirecte pe unitatea echivalentă cu cantităţile de produse exprimate în unităţile

echivalente din fiecare produs.

c) procedeul suplimentării presupune alegerea unei baze de repartizare comună tuturor

obiectelor de calculaţie şi constă în repartizarea cheltuielilor indirecte pe fiecare produs,

lucrare sau serviciu proporţional cu nivelul acelei baze de repartizare. În funcţie de baza de repartizare aleasă se determină coeficientul de suplimentare, astfel:

Coeficient de suplimentare (k) = erepartizardebazelortotalul

erepartizardeindirecteCheltuieli

Nivelul cheltuielilor indirecte aferente fiecărui obiect de calculaţie se determină după

formula:

kBrCh ii

După numărul coeficienţilor de suplimentare care trebuiesc calculaţi, procedeul

cunoaşte trei variante:

varianta cu coeficientul unic;

varianta cu coeficienţi multipli;

varianta cu coeficienţi selectivi (electivă)

3.4. Metode de calculaţie a costurilor de producţie. Metoda de calculaţie a costurilor desemnează o anumită succesiune de consemnări şi

calcule desfăşurate după procedee şi tehnici adecvate, îmbinate între ele după o logică

economico-contabilă prin care cheltuielile de producţie sunt identificate ca fiind costuri ale

purtătorilor de valoare7.

Dacă avem în vedere sfera cheltuielilor de producţie absorbită în determinarea costului

distingem două mari grupe de metode:8

Metode de calculaţie a costurilor totale (integrale).

a) metode de bază sau fundamentale:

metoda globală sau a calculaţiei simple;

metoda pe comenzi;

metoda pe faze.

b) metode derivate evoluate:

metoda THM;

metoda tarif oră maşină;

metoda Georges Perrin (G.P.)

metoda PERT-COST

c) metode de evidenţă complexă şi control operativ:

metoda standard – cost;

metoda pe activităţi.

Metode de calculaţie a costurilor parţiale:

metoda direct – costing;

metoda costurilor directe.

7 Petriş, R., Op. cit., p. 163. 8 Budugan, D., Op. cit., p. 291.



6

Conform normelor contabile care reglementează organizarea contabilităţii de gestiune,

calculaţia costurilor poate fi efectuată după una dintre metodele: metoda costului standard,

metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda globală, metoda direct costing sau alte metode

adoptate de persoana juridică în funcţie de modul de organizare a producţiei, specificul

activităţii, particularităţile procesului tehnologic şi de necesităţile proprii.

Metoda globală se utilizează în unităţile industriale unde producţia de bază are drept

obiect de fabricaţie un singur produs. În momentul apariţiei lor cheltuielile directe se

înregistrează în contul de calculaţie, iar cheltuielile sunt preluate ca sumă globală din

conturile colectoare şi de repartizare (unde au fost înregistrate iniţial) în contul de calculaţie.

Determinarea costului unitar se face prin diviziunea simplă a totalului cheltuielilor

directe şi indirecte la cantitatea obţinută din produsul respectiv.

Metoda pe comenzi se aplică, de regulă la producţia de masă o întâlnim acolo unde

produsul finit se obţine prin combinarea mecanică a unor părţi independente.

Obiectul de evidentă şi de calculaţie a costului efectiv îl constituie comanda lansată

pentru o anumită cantitate de produse sau semifabricate. Cheltuielile de producţie se reflectă

în contul de calculaţie deschis la nivelul comenzii, pe articole de calculaţie.

Costul efectiv pe unitatea de produs se stabileşte după determinarea comenzii prin

împărţirea cheltuielilor de producţie colectate în fiecare secţie prelucrătoare, pe articole de

calculaţie la cantitatea de produse fabricate în cadrul comenzii respective.

Metoda pe faze se utilizează în producţia de masă, ce se caracterizează prin fabricaţia

unei cantităţi mari de produse care se obţin în cadrul unor etape succesive de prelucrare a

unuia sau mai multor materiale iniţiale.

Secţionarea procesului de urmărire analitică a cheltuielilor de producţie şi de calculaţie

a costului pe faze, iar în cadrul acestora pe purtătorul de valoare, se face astfel încât la nivelul

fiecărei secţiuni dispunem de un obiect al calculaţie de natura semifabricatului sau produsului

finit, cu fluxuri de prelucrare distincte încheiate. Pentru simplificarea evidenţei cheltuielilor

de producţie şi a calculaţiei costurilor, fazele de fabricaţie la nivelul cărora se face reflectarea

reprezintă, de regulă, mai multe faze tehnologice.

La nivelul fiecărei faze se deschid conturi de calculaţie pe fiecare purtător de valoare

în parte. Cheltuielile directe se colectează, pe măsură ce apar, în debitul acestor conturi, iar

cheltuielile indirecte se vor reflecta distinct cele care nu sunt comune tuturor fazelor din

secţie de cele care privesc întreaga producţie din secţie.

Costul de producţie al produsului finit poate fi determinat în două variante:

cu semifabricate sau

fără semifabricate.

În varianta “cu semifabricate” se determină costul semifabricatului după fiecare fază

de fabricaţie. În ultima fază costul semifabricatului este, de fapt, costul produsului finit.

În varianta “fără semifabricate” se stabileşte costul unitar doar pentru produsul finit.

Astfel, totalul cheltuielilor de producţie pe articole de calculaţie aferente tuturor fazelor de

fabricaţie se repartizează la cantitatea de produse exprimată în unităţi naturale, ce formează

obiectul calculaţiei.

Metoda costurilor standard constă în determinarea cu anticipaţie, faţă de punerea în

fabricaţie a produselor atât a cheltuielilor directe cât şi a celor indirecte (grupate în cheltuieli

fixe şi variabile) cuprinse în costul de producţie sub forma unor antecalculaţii. Abaterile de la

costurile standard se înregistrează în contabilitate în conturi distincte. Prin adăugarea sau

scăderea lor, după caz, la costurile standard se determină costurile efective ale producţiei

obţinute.



7

Metoda costurilor directe presupune gruparea cheltuielilor în cheltuieli fixe şi

cheltuieli variabile şi includerea în costul efectiv al produsului numai a celor variabile.

Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli ale perioadei şi afectează marja, respectiv

diferenţa între preţul de vânzare şi cheltuielile variabile.

CAPITOLUL 4

INVENTARIEREA

Din categoria procedeelor comune disciplinelor economice face parte şi inventarierea.

Ea are ca scop constatarea faptică a existenţei şi stării elementelor patrimoniale şi punerea de

acord a informaţiilor din contabilitate cu realitatea. Aceasta deoarece între informaţiile

furnizate de contabilitate şi realitate pot să intervină neconcordanţe datorate deprecierilor,

scăzămintelor naturale, confuziilor între sortimente, omisiunilor şi altor erori strecurate în

procesul de gestionare a elementelor patrimoniale.9

Inventarierea, ca demers specializat în determinarea şi consemnarea realităţii faptice şi

inventarul, în care se finalizează această acţiune îndeplinesc în procesul de cunoaştere

contabilă funcţii distincte şi se realizează după principii şi cu tehnici adecvate.10

4.1. Noţiuni generale privind inventarierea Normele contabile româneşti definesc inventarierea ca fiind ansamblul operaţiunilor

prin care se constată existenţa tuturor elementelor de natura activelor, datoriilor şi

capitalurilor proprii, cantitativ-valoric sau numai valoric, după caz, la data la care aceasta se

efectuează11

În conformitate cu prevederile art. 8 din Legea contabilităţii republicată, regiile

autonome, societăţile comerciale, instituţiile publice, unităţile cooperatiste, asociaţiile şi

celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care au calitatea de comerciant au

obligaţia să efectueze inventarierea generală a elementelor de natura activelor, datoriilor şi

capitalurilor proprii: la începutul activităţii, cel puţin o dată pe an în cursul exerciţiului

financiar pe parcursul funcţionării lor, cu ocazia fuziunii sau încetării activităţii precum şi în

următoarele situaţii:12

a) la cererea organelor de control, cu prilejul efectuării controlului, sau a altor

organe prevăzute de lege;

b) ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi

stabilite cert decât prin inventariere;

c) ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune;

d) cu prilejul reorganizării gestiunilor;

e) ca urmare a calamităţilor naturale sau a unor cazuri de forţă majoră;

f) în alte cazuri prevăzute de lege.

Ministerul Finanţelor Publice poate aproba excepţii de la regula inventarierii anuale

pentru unele bunuri cu caracter special aflate în administrarea instituţiilor publice şi a regiilor

autonome, la propunerea ministerelor de resort.

9 Oprean, I, Popa, I.,E., Nistor, C., E., Oprean, D., Op. cit., p. 83. 10 Budugan, D., Op. cit., p. 95. 11 *** Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2861 din 9 octombrie 2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, art.1. 12 Idem, art.2, alin (1)



8

Situaţia elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii stabilită prin

inventarierea acestora la înfiinţarea entităţilor constituie punctul de plecare în organizarea

contabilităţii. Cu această ocazie se stabilesc şi se evaluează elementele patrimoniale ce

constituie aportul la capitalul social.

Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a patrimoniului fiecărei

unităţi şi cuprinde toate elementele patrimoniale inclusiv bunurile obţinute cu orice titlu

aparţinând altor persoane juridice sau fizice.

Pe parcursul funcţionării sale, o unitate patrimonială trebuie să efectueze inventarierea

generală a patrimoniului cel puţin o dată pe an, de regulă, cu ocazia încheierii exerciţiului

financiar. În cadrul agenţilor economici cu activitate complexă, bunurile materiale pot fi

inventariate şi înaintea datei de 31 decembrie, cu condiţia asigurării valorificării şi cuprinderii

rezultatelor inventarierii în situaţiilor financiare întocmite pentru anul respectiv.

Cunoaşterea modificărilor cantitative, calitative şi valorice intervenite în mărimea

elementelor patrimoniale se poate realiza prin inventariere urmată de compararea datelor

inventarului cu datele contabilităţii.

Rezultatele inventarierii generale a patrimoniului se centralizează în registru-inventar,

care este un registru obligatoriu al contabilităţii. În el se înregistrează toate elementele

patrimoniale de activ şi de pasiv, grupate în funcţie de natura lor, conform posturilor din

bilanţ. Întocmirea acestui registru are la bază listele de inventariere şi procesele verbale de

inventariere a elementelor patrimoniale, prin gruparea acestora pe conturi sau grupe de

conturi.

4.2. Felurile inventarierii Inventarierea, ca acţiune de cunoaştere a situaţiei reale a elementelor patrimoniale, are

scopuri multiple. Funcţie de aceste scopuri se constată o mare diversitate a felurilor

inventarierii, ceea ce presupune o clasificare a acestora din diferite puncte de vedere:

După natura elementelor supuse inventarierii distingem:

a) inventarierea mijloacelor economice de natura bunurilor corporale (imobilizări

corporale, materii prime, materiale consumabile, materiale de natura obiectelor de inventar,

mărfuri, ambalaje, produse, disponibil la bancă, numerar în casă etc.). Caracteristica

inventarierii acestor bunuri corporale o constituie faptul că determinarea situaţiei lor reale se

face prin cântărire, numărare, măsurare, etc. la locul de păstrare şi gestionare. Excepţie fac

disponibilităţile păstrate în conturilor deschise la bănci unde inventarierea constă în

confruntarea soldurilor din extrasele de cont emise de bănci cu cele din contabilitate.

b) inventarierea mijloacelor aflate în transformare (produse în curs de execuţie sau

lucrări şi servicii în curs de execuţie) se realizează, în principal, prin constatarea faptică a

cantităţilor fizice şi a stadiului de prelucrare în funcţie de care se face evaluarea.

c) inventarierea creanţelor se face prin verificarea şi confirmarea, pe baza

extraselor, a soldurilor debitoare şi creditoare ale conturilor de clienţi şi furnizori care deţin

ponderea în totalul soldurilor acestor conturi sau punctajelor reciproce în funcţie de necesităţi.

Creanţele incerte sau în litigiu se evaluează la valoarea de utilitate stabilite în funcţie de

valoarea probabilă de încasat. Pentru creanţele cu o vechime mai mare de 6 luni, confirmarea

soldurilor se face în mod obligatoriu pe baza adresei cu confirmare de primire.

d) inventarierea resurselor se realizează prin certificarea soldului resursei străine în

angajamente prin extrasele confirmate sau prin intermediul documentaţiei de finanţare şi

creditare în cazul resurselor proprii şi a resurselor străine în credite.



9

e) inventarierea bunurilor aparţinând altor entităţi se face prin înscrierea lor pe

liste separate. O copie a listelor de inventariere se trimite unităţii economice căreia îi aparţin

bunurile respective care comunică eventualele nepotriviri.

După momentul în care se efectuează se deosebesc:

a) inventarierii periodice;

b) inventarierii anuale.

Inventarierile periodice se realizează conform unei planificări proprii întocmită de

către fiecare unitate patrimonială. Frecvenţa acestor inventarieri se stabileşte în funcţie de

particularităţile fiecărei gestiuni şi de ritmul mişcării elementelor patrimoniale.

Inventarierile anuale sunt obligatorii de efectuat la închiderea conturilor şi întocmirea

bilanţului contabil. Inventarierile anuale sunt lucrări complexe care necesită un volum mare

de muncă, ele neputându-se efectua concomitent asupra tuturor gestiunilor şi elementelor

patrimoniale.

După gradul de cuprindere a elementelor patrimoniale se deosebesc:

a) inventarieri generale;

b) inventarieri parţiale.

Inventarierile generale cuprind toate elementele patrimoniale. Pentru asigurarea

imaginii fidele pe care trebuie să o ofere situaţiile financiare anuale, inventarierile anuale sunt

de regulă inventarierii generale.

Inventarierile parţiale cuprind numai unele elemente patrimoniale sau numai unele

gestiuni din unitatea respectivă. Inventarierile periodice sunt de regulă parţiale.

În funcţie de condiţiile în care se desfăşoară, inventarierile sunt:

a) ordinare;

b) extraordinare.

Inventarierile ordinare au de regulă cu caracter normal, planificat.

Inventarierile extraordinare sunt impuse de anumite situaţii de excepţie (predarea –

primirea unei gestiuni, la cererea organelor de control, în cazul modificările de preţuri, în

urma calamităţilor, dacă există indicii de plusuri şi minusuri în gestiune).

4.3. Etapele inventarierii Acţiunea de inventariere cuprinde următoarele trei etape:

a) pregătirea inventarierii;

b) inventarierea propriu-zisă;

c) stabilirea rezultatelor inventarierii şi înregistrarea lor.

Pregătirea inventarierii se referă la măsuri cu caracter organizatoric prin care se

asigură condiţiile desfăşurării normale a operaţiunilor de inventariere propriu-zisă.

Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere, potrivit prevederilor

Legii nr. 82/1991, republicată, şi în conformitate cu reglementările contabile actuale, revine

administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării

entităţii. În vederea efectuării inventarierii, aceste persoane aprobă proceduri scrise, adaptate

specificului activităţii, pe care le transmit comisiilor de inventariere.

Inventarierea elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii se

efectuează de către comisii de inventariere, numite prin decizie scrisă, emisă de persoanele

care răspund de efectuarea inventarierii. În decizia de numire se menţionează în mod

obligatoriu componenţa comisiei (numele preşedintelui şi membrilor comisiei), modul de

efectuare a inventarierii, metoda de inventariere utilizată, gestiunea supusă inventarierii, data

de începere şi de terminare a operaţiunilor.



10

La entităţile al căror număr de salariaţi este redus, inventarierea poate fi efectuată de

către o singură persoană. În această situaţie, răspunderea pentru corectitudinea inventarierii

revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia

gestionării entităţii respective.

Comisiile de inventariere sunt coordonate, acolo unde este cazul, de către o comisie

centrală, numită prin decizie scrisă. Comisia centrală de inventariere are sarcina să

organizeze, să instruiască, să supravegheze şi să controleze modul de efectuare a operaţiunilor

de inventariere. Comisia centrală de inventariere răspunde de efectuarea tuturor lucrărilor de

inventariere, potrivit prevederilor legale.

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a operaţiunilor de inventariere, în comisiile de

inventariere vor fi numite persoane cu pregătire corespunzătoare economică şi tehnică, care să

asigure efectuarea corectă şi la timp a inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor

şi capitalurilor proprii, inclusiv evaluarea lor conform reglementărilor contabile aplicabile.

Inventarierea şi evaluarea elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor

proprii se pot efectua atât cu salariaţi proprii, cât şi pe bază de contracte de prestări de servicii

încheiate cu persoane juridice sau fizice cu pregătire corespunzătoare.

Din comisia de inventariere nu pot face parte gestionarii depozitelor supuse

inventarierii, contabilii care ţin evidenţa gestiunii respective şi nici auditorii interni sau

statutari.

Principalele măsuri organizatorice care trebuie luate de către comisia de inventariere

sunt următoarele:

a) înainte de începerea operaţiunii de inventariere să ia de la gestionarul răspunzător

de gestiunea bunurilor o declaraţie scrisă din care să rezulte dacă:

- gestionează bunuri şi în alte locuri de depozitare;

- în afara bunurilor entităţii respective are în gestiune şi alte bunuri aparţinând

terţilor, primite cu sau fără documente;

- are plusuri sau lipsuri în gestiune, despre a căror cantitate ori valoare are

cunoştinţă;

- are bunuri nerecepţionate sau care trebuie expediate (livrate), pentru care s-au

întocmit documentele aferente;

- a primit sau a eliberat bunuri fără documente legale;

- deţine numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din vânzarea bunurilor aflate în

gestiunea sa;

- are documente de primire-eliberare care nu au fost operate în evidenţa gestiunii sau

care nu au fost predate la contabilitate.

De asemenea, gestionarul va menţiona în declaraţia scrisă felul, numărul şi data ultimului

document de intrare/ieşire a bunurilor în/din gestiune.

Declaraţia se datează şi se semnează de către gestionarul răspunzător de gestiunea bunurilor

şi de către comisia de inventariere. Semnarea declaraţiei de către gestionar se face în faţa

comisiei de inventariere;

b) să identifice toate locurile (încăperile) în care există bunuri ce urmează a fi

inventariate;

c) să asigure închiderea şi sigilarea spaţiilor de depozitare, în prezenţa gestionarului,

ori de câte ori se întrerup operaţiunile de inventariere şi se părăseşte gestiunea.

Atunci când bunurile supuse inventarierii, gestionate de către o singură persoană, sunt

depozitate în locuri diferite sau gestiunea are mai multe căi de acces, membrii comisiei care

efectuează inventarierea trebuie să sigileze toate aceste locuri şi căile lor de acces, cu excepţia



11

locului în care a început inventarierea, care se sigilează numai în cazul când inventarierea nu

se termină într-o singură zi. La reluarea lucrărilor se verifică dacă sigiliul este intact; în caz

contrar, acest fapt se va consemna într-un proces-verbal de constatare, care se semnează de

către comisia de inventariere şi de către gestionar, luându-se măsurile corespunzătoare.

Documentele întocmite de comisia de inventariere rămân în cadrul gestiunii

inventariate în locuri special amenajate (fişete, casete, dulapuri etc.), încuiate şi sigilate.

Preşedintele comisiei de inventariere răspunde de operaţiunea de sigilare;

d) să bareze şi să semneze, la ultima operaţiune, fişele de magazie, menţionând data la

care s-au inventariat bunurile, să vizeze documentele care privesc intrări sau ieşiri de bunuri,

existente în gestiune, dar neînregistrate, să dispună înregistrarea acestora în fişele de magazie

şi predarea lor la contabilitate, astfel încât situaţia scriptică a gestiunii să reflecte realitatea;

e) să verifice numerarul din casă şi să stabilească suma încasărilor din ziua curentă,

solicitând depunerea numerarului la casieria entităţii (la gestiunile cu vânzare cu amănuntul);

f) să controleze dacă toate instrumentele şi aparatele de măsură sau de cântărire au fost

verificate şi dacă sunt în bună stare de funcţionare;

g) în cazul în care gestionarul nu s-a prezentat la data şi ora fixate pentru începerea

operaţiunilor de inventariere, comisia de inventariere sigilează gestiunea şi comunică aceasta

comisiei centrale sau administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are

obligaţia gestionării entităţii, conform procedurilor proprii privind inventarierea. Aceste

persoane au obligaţia să îl încunoştinţeze imediat, în scris, pe gestionar despre reprogramarea

inventarierii ce trebuie să se efectueze, indicând locul, ziua şi ora fixate pentru începerea

operaţiunilor de inventariere. Dacă gestionarul nu se prezintă nici de această dată la locul,

data şi ora fixate, inventarierea se efectuează de către comisia de inventariere în prezenţa

reprezentantului său legal sau a altei persoane, numită prin decizie scrisă, care să îl reprezinte

pe gestionar.

Pentru desfăşurarea corespunzătoare a inventarierii este indicat, dacă este posibil, să se

sisteze operaţiunile de intrare-ieşire a bunurilor supuse inventarierii, luându-se din timp

măsurile corespunzătoare pentru a nu se stânjeni procesul normal de livrare sau de primire a

bunurilor.

Dacă operaţiunile de aprovizionare-livrare a bunurilor nu pot fi suspendate, trebuie

creată o zonă tampon în care să se depoziteze bunurile primite în timpul inventarierii sau din

care se pot expedia bunurile la clienţi, operaţiunile respective efectuându-se numai în prezenţa

comisiei de inventariere, care va menţiona pe documentele respective "primit în timpul

inventarierii" sau "eliberat în timpul inventarierii", după caz, în scopul evitării inventarierii

duble sau a omisiunilor.

Inventarierea propriu-zisă se referă la constatarea, descrierea şi evaluarea mijloacelor

şi a resurselor în conformitate cu constatările făcute asupra realităţii acestora.

Existenţa bunurilor corporale se constată prin observare directă la locul de depozitare

şi păstrare şi în prezenţa obligatorie a gestionarului sau a persoanei care îl reprezintă în mod

legal. Stabilirea stocurilor se face prin numărare, cântărire, măsurare, după caz. Bunurile a

căror inventariere prin cântărire sau măsurare ar necesita cheltuieli importante sau ar conduce

la degradarea lor, se pot inventaria pe bază de calcule tehnice.

Bunurile corporale care nu se găsesc în momentul inventarierii în unitate, bunurile

necorporale şi resursele se constată pe bază de registre sau existenţa lor rezultă din acte de

corespondenţă.



12

Descrierea elementelor de activ şi de pasiv se face în mod amănunţit, precizându-se

denumirea, felul, cantitatea, calitatea, dimensiunile şi orice alte indicaţii necesare pentru o cât

mai clară identificare a fiecărui element în parte.

Toate bunurile inventariate, grupate pe gestiuni şi categorii de bunuri, se înscriu în

listele de inventariere, care se semnează pe fiecare filă, de către membrii comisiei de

inventariere şi de către gestionari. Bunurile aparţinând altor unităţi (în custodie, cu vânzare în

consignaţie, în leasing, închiriate etc.) se inventariază şi se înscriu în liste separate. Pentru

bunurile depreciate, inutilizabile sau deteriorate, fără mişcare sau greu vandabile, comenzi în

curs, abandonate sau sistate, precum şi pentru creanţele şi obligaţiile incerte ori în litigiu se

întocmesc liste de inventariere separate. Pe ultima filă a listei de inventariere, gestionarul

trebuie să menţioneze dacă toate valorile materiale şi băneşti din gestiune au fost inventariate

şi consemnate în listele de inventariere. De asemenea, acesta menţionează dacă are obiecţii cu

privire la modelul de efectuare a inventarierii.

Evaluarea elementelor de activ, datorii şi capitaluri proprii cu ocazia inventarierii se

face la valoarea actuală a fiecărui element, denumită şi valoare de inventar. Aceasta se va

înscrie în coloana corespunzătoare din lista de inventariere centralizatoare numai în cazul

constatării deprecierilor. În cazul creanţelor şi datoriilor această valoare se stabileşte în funcţie

de valoarea lor probabilă de încasat, respectiv de plată. Stocurile trebuie evaluate cu

respectarea principiului permanenţei metodelor, potrivit căruia metodele şi regulile de

evaluare trebuie menţinute. De asemenea, la stabilirea valorii de inventar se va aplica şi

principiul prudenţei, potrivit căruia nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a

veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor, astfel:

în cazul în care se constată că valoarea de inventar, stabilită înfuncţie de utilitatea

bunului pentru unitate şi preţul pieţei, este mai mare decât valoarea cu care sunt evidenţiate

acestea în contabilitate, în listele de inventariere se vor înscrie valorile din contabilitate;

în cazul în care valoarea de inventar este mai mică decât valoarea din contabilitate,

în listele de inventariere se înscrie valoarea de inventar (valoarea actuală determinată în

funcţie de utilitatea bunului şi preţul pieţei).

Stabilirea rezultatelor inventarierii şi înregistrarea lor este etapa în care se întocmesc

situaţiile comparative necesare pentru stabilirea rezultatelor inventarierii precum şi cea în care

se efectuează operaţiile de regularizare a diferenţelor constatate la inventar şi înregistrarea lor.

Rezultatele inventarierii se înscriu de către comisia de inventariere într-un proces-

verbal privind rezultatele inventarierii care trebuie să conţină, în principal, următoarele

elemente: data întocmirii, numele şi prenumele membrilor comisiei de inventariere, numărul

şi data deciziei de numire a comisiei de inventariere, gestiunea/gestiunile

inventariată/inventariate, data începerii şi terminării operaţiunii de inventariere, rezultatele

inventarierii, concluziile şi propunerile comisiei cu privire la cauzele plusurilor şi ale

lipsurilor constatate şi persoanele vinovate, precum şi propuneri de măsuri în legătură cu

acestea, volumul stocurilor depreciate, fără mişcare, cu mişcare lentă, greu vandabile, fără

desfacere asigurată şi propuneri de măsuri în vederea reintegrării lor în circuitul economic,

propuneri de scoatere din funcţiune a imobilizărilor corporale, respectiv din evidenţă a

imobilizărilor necorporale, propuneri de scoatere din uz a materialelor de natura obiectelor de

inventar şi declasare sau casare a unor stocuri, constatări privind păstrarea, depozitarea,

conservarea, asigurarea integrităţii bunurilor din gestiune, precum şi alte aspecte legate de

activitatea gestiunii inventariate.

Propunerile cuprinse în procesul-verbal al comisiei de inventariere se prezintă, în

termen de 7 zile lucrătoare de la data încheierii operaţiunilor de inventariere,



13

administratorului, ordonatorului de credite sau persoanei responsabile cu gestiunea entităţii.

Acesta, cu avizul conducătorului compartimentului financiar-contabil şi al conducătorului

compartimentului juridic, decide asupra soluţionării propunerilor făcute, cu respectarea

dispoziţiilor legale.

Elementele de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii înscrise în registrul-

inventar au la bază listele de inventariere, procesele-verbale de inventariere şi situaţiile

analitice, după caz, care justifică conţinutul fiecărui post din bilanţ.

În cazul în care inventarierea are loc pe parcursul anului, datele rezultate din

operaţiunea de inventariere se actualizează cu intrările sau ieşirile din perioada cuprinsă între

data inventarierii şi data încheierii exerciţiului financiar, datele actualizate fiind apoi cuprinse

în registrul-inventar. Operaţiunea de actualizare a datelor rezultate din inventariere se va

efectua astfel încât la sfârşitul exerciţiului financiar să fie reflectată situaţia reală a

elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii.

Completarea registrului-inventar se efectuează în momentul în care se stabilesc

soldurile tuturor conturilor bilanţiere, inclusiv cele aferente impozitului pe profit, şi ajustările

pentru depreciere sau pierdere de valoare, după caz. Registrul-inventar poate fi adaptat în

funcţie de specificul şi necesităţile entităţilor, cu condiţia respectării conţinutului minim de

informaţii prevăzut pentru acesta.

Rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidenţa tehnico-operativă în termen de

cel mult 7 zile lucrătoare de la data aprobării procesului-verbal de inventariere de către

administrator, ordonatorul de credite sau persoana responsabilă cu gestiunea entităţii.

Rezultatul inventarierii se înregistrează în contabilitate potrivit prevederilor Legii nr. 82/1991,

republicată, şi în conformitate cu reglementările contabile aplicabile.

Pe baza registrului-inventar şi a balanţei de verificare întocmite la finele exerciţiului

financiar se întocmeşte bilanţul, parte componentă a situaţiilor financiare anuale, ale cărei

posturi trebuie să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu situaţia

reală a elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, stabilită pe baza

inventarului.

CAPITOLUL 5

SITUAŢIILE FINANCIARE ANUALE

Situaţiile financiare reprezintă cea mai importantă modalitate de a prezenta periodic

terţilor informaţiile colectate şi prelucrate de sistemul contabil. Acestea mai sunt cunoscute şi

sub denumirile de conturi anuale, documente contabile de sinteză sau bilanţ contabil. Se

numesc situaţii anuale deoarece aceste informaţii de sinteză sunt publicate, de regulă, la

sfârşitul exerciţiului financiar, care durează, de cele mai multe ori, un an. Însă, adesea

utilizatorii solicită date privind performanţele întreprinderii şi la intervale mai mici de timp.

Astfel, sunt publicate de către întreprinderi unele informaţii şi la alte intervale: semestrial,

trimestrial sau lunar (în cazul întreprinderilor cotate la bursele importante ale lumii)13

.

Conform art. 29 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, la sfârşitul

exerciţiului entităţile întocmesc un raport anual ce cuprinde situaţiile financiare anuale,

raportul administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, şi

propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile.

13 Istrate, C., Introducere în contabilitate, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p.163



14

În prefaţa la Cadrul general al IASC se precizează că „întreprinderi din întreaga lume

întocmesc şi prezintă situaţii financiare pentru uzul utilizatorilor externi”. Deşi astfel de

situaţii pot părea similare de la o ţară la alta, există diferenţe determinate de factori sociali,

economici şi juridici14.

5.1. Obiectivul şi structura situaţiilor financiare anuale

Pentru a satisface nevoile utilizatorilor situaţiile financiare trebuie15:

să furnizeze informaţiile necesare investitorilor actuali şi potenţiali pentru luarea unei

decizii raţionale privind investiţiile şi creditarea;

să ofere informaţii utile pentru evaluarea fluxurilor viitoare de lichidităţi;

să prezinte informaţii privind resursele economice, drepturile asupra acestor resurse şi

modificările acestora.

Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare precizează că

obiectivul situaţiilor financiare este de a furniza informaţii despre poziţia financiară,

performanţa şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi

de utilizatori în luarea deciziilor economice.

Poziţia financiară se referă la relaţiile dintre elementele bilanţului, adică active,

datorii şi capitaluri proprii. Aceasta este influenţată de:

resursele economice (mijloacele) pe care le controlează o întreprindere. Aceste

informaţii sunt utile pentru a se anticipa capacitatea întreprinderii de a genera numerar

sau echivalente de numerar în viitor;

structura financiară a întreprinderii; informaţiile privind structura financiară sunt

utile pentru a anticipa nevoile viitoare de creditare sau şansele de a primi finanţare în

viitor, precum şi modul în care profiturile şi fluxurile viitoare de numerar vor fi

repartizate între cei care au un interes în întreprindere;

lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii; informaţiile despre lichiditate şi

solvabilitate sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a-şi onora

angajamentele financiare la scadenţa stabilită. Lichiditatea se referă la disponibilitatea

de a utiliza numerarul în viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor

financiare aferente perioadei. Solvabilitatea se referă la disponibilitatea de a utiliza

numerarul pe o perioadă mai lungă de timp, în care urmează să se achite obligaţiile

scadente;

capacitatea întreprinderii de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară

activitatea.

Performanţele unei întreprinderi se referă la relaţia dintre veniturile şi cheltuielile

raportate prin contul de profit şi pierdere. Informaţiile despre performanţa unei întreprinderi,

în special profitabilitatea acesteia, sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a

genera fluxuri de numerar folosind resursele existente precum şi pentru formularea

raţionamentelor cu privire la eficienţa cu care vor fi utilizate noi resurse.

Modificarea poziţiei financiare reflectă, de regulă, modificările structurilor din contul

de profit şi pierdere şi ale structurilor din bilanţ. Informaţiile privind modificările poziţiei

financiare a unei întreprinderi sunt utile pentru a evalua activităţile sale de exploatare, de

finanţare şi de investiţii. Acestea oferă utilizatorului o bază pentru evaluarea capacităţii

14 *** Standardele Internaţionale de Contabilitate 2009, Ed. Economică, Bucureşti, 2009, p. CG 4. 15 Needles,. B., Anderson, H., Caldwell, J., Principiile de bază ale contabilităţii, Ediţia a 5-a, Traducere de

Rodica Leviţchi, Ed. Arc, Chişinău, 2000, p.318



15

întreprinderii de a genera numerar sau echivalente de numerar şi a nevoilor întreprinderii de a

utiliza aceste fluxuri de numerar16.

Prin urmare, informaţiile privind poziţia financiară sunt oferite, în primul rând, de

bilanţ, cele privind performanţa de contul de profit şi pierdere, iar cele privind modificarea

poziţiei financiare de situaţii distincte.

Pentru atingerea obiectivului situaţiilor financiare, Cadrul general al IASC stabileşte

că informaţiile prezentate prin aceste situaţii trebuie să întrunească următoarele caracteristici

calitative care determină utilitatea acestora, şi anume: inteligibilitate, relevanţă, credibilitate

şi comparabilitate.

Normele17 contabile româneşti prevăd ca situaţiile financiare anuale „să ofere o

imagine fidelă a activelor, datoriilor, poziţiei financiare, profitului sau pierderii entităţii”.

Pentru persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre următoarele

trei criterii:

1. total active: 3.650.000 euro;

2. cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro;

3. număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50,

situaţiile financiare anuale se compun din:

bilanţ;

cont de profit şi pierdere;

situaţia modificărilor capitalului propriu;

situaţia fluxurilor de trezorerie;

note explicative la situaţiile financiare anuale.

Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile

de mai sus întocmesc situaţii financiare anuale simplificate care cuprind:

bilanţ;

cont de profit şi pierdere;

note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate.

Opţional se pot întocmi situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor

de trezorerie.

Imaginea fidelă pe care trebuie să o furnizeze situaţiile financiare nu este neapărat o

copie exactă a realităţii economice ci este imaginea în care se poate avea încredere, căreia i se

poate acorda credit. În ţările anglo-saxone, imaginea fidelă este privită ca o convenţie

prioritară, care se bazează pe jurisprudenţă (se acordă prioritate realităţii economice în faţa

altor realităţi). În ţările care aplică doctrina contabilă continental-europeană, contabilitatea are

ca obiectiv principal prezentarea imaginii fidele deoarece aceasta are şi un scop fiscal,

acordând prioritate juridicului în faţa economicului. Astfel, contabilitatea trebuie ţinută în

conformitate cu reglementările în vigoare, în mod sincer şi cu bună credinţă18

.

Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată precizează că situaţiile financiare se

întocmesc „inclusiv în situaţia fuziunii, divizării sau încetării activităţii acestora, în condiţiile

legii”19.

16 *** Standardele Internaţionale de Contabilitate 2009, Ed. Economică, Bucureşti, 2009, pp. CG 10-11 17 OMFP nr. 3055 din 10/11/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 bis din 10/11/2009, pct. 3 (1). 18 Oprean, I, Popa, I.E., Nistor, C. E., Oprean, D., Bazele contabilităţii. Logica înregistrărilor contabile.

Aplicaţii practice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 41. 19 *** Legea contabilităţii nr.82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 /2008, art.

28, alin.1.



16

5.2. Lucrările contabile de închidere a exerciţiului financiar

Lucrările contabile de închidere a exerciţiului financiar sunt cunoscute şi sub

denumirea de lucrări preliminare şi se referă la:

1. Întocmirea balanţei de verificare primară;

2. Inventarierea generală a patrimoniului;

3. Contabilizarea operaţiilor de regularizare privind:

a. diferenţele de inventar;

b. amortizările;

c. ajustările pentru depreciere;

d. provizioanele;

e. diferenţele de curs valutar;

f. delimitarea în timp a cheltuielilor şi veniturilor;

g. variaţia stocurilor.

4. Determinarea rezultatului contabil;

5. Determinarea profitului impozabil, a impozitului pe profit şi contabilizarea acestuia;

repartizarea profitului;

6. Închiderea conturilor de activ şi a conturilor de pasiv;

7. Întocmirea balanţei de verificare finale.

Pentru prezentarea imaginii fidele, clare şi complete asupra poziţiei financiare,

performanţelor şi modificării poziţiei financiare a întreprinderii, trebuie respectate cu bună

credinţă regulile privind evaluarea patrimoniului şi principiile contabile, să se parcurgă

lucrările preliminare şi să se realizeze sistematizarea soldurilor conturilor pentru a se

determina posturile specifice situaţiilor financiare anuale.

1. Întocmirea balanţei de verificare primară.

Balanţa de verificare primară este întocmită în vederea redactării situaţiilor financiare

anuale şi cuprinde datele sistematizate şi prelucrate în conturile registrului Cartea mare. Cu

acest prilej se descoperă şi se înlătură erorile care au condus la ştirbirea relaţiilor de echilibru,

între debitul şi creditul conturilor, precum şi a egalităţilor valorice, între mărimile de aceeaşi

natură, din conturile analitice şi contul sintetic supraordinat.Scopul întocmirii balanţei de

verificare înaintea inventarierii constă în furnizarea informaţiilor cu privire la situaţia scriptică

a patrimoniului ce urmează a fi comparată cu situaţia reală determinată prin

inventariere.Balanţa de verificare se întocmeşte conform modelului adoptat de întreprindere.

Cele mai utilizate sunt balanţele de verificare cu 4 sau 5 serii de egalităţi.

2. Inventarierea generală a patrimoniului

Dacă toate operaţiile economice şi financiare au fost corect reflectate atât în evidenţa

cronologică cât şi în cea sistematică, balanţa de verificare primară ar trebui să reflecte situaţia

reală a patrimoniului. De regulă, însă, între datele din balanţa de verificare şi mărimile

corespunzătoare în realitate pot să apară nepotriviri ce sunt sesizate şi determinate prin

inventariere, de exemplu: lipsa unor mărfuri din depozitul firmei, plus un aparat de reglare

etc.

3. Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor de regularizare privind diferenţele

constatate la inventariere

Stabilirea rezultatelor inventarierii se realizează prin compararea cantităţilor şi valorilor

consemnate în listele de inventar cu cantităţile şi valorile înregistrate în contabilitate, respectiv

prin compararea valorii de inventar cu valoarea contabilă a elementelor patrimoniale.Din aceste

comparaţii pot să rezulte diferenţe care sunt tratate diferit în contabilitate, şi anume:



17

a. Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor de regularizare privind plusurile şi

minusurile de inventar

În situaţia în care cantităţile şi valorile constatate faptic pentru un anumit element

patrimonial sunt mai mari decât cele ce figurează în contabilitate, rezultă un plus de inventar,

iar în situaţia inversă rezultă un minus de inventar. Atât plusurile cât şi minusurile de inventar

se consemnează în listele de inventar. După stabilirea plusurilor şi minusurilor de inventar, se

procedează la regularizarea diferenţelor20.

Indiferent de natura elementelor patrimoniale, plusurile de inventar se înregistrează ca

intrări în patrimoniu, iar minusurile de inventar, fie se impută persoanelor vinovate, fie se trec

asupra cheltuielilor.

Plusurile cantitative constatate la inventar se înregistrează în contabilitate astfel:

- în cazul imobilizărilor, se debitează contul de imobilizări corespunzător şi se

creditează contul 4754 „Plusuri de inventar de natura imobilizărilor” (cu valoarea justă);

- pentru stocurile de materii prime, materiale consumabile, materiale de natura

obiectelor de inventar, stocuri aflate la terţi, animale şi păsări, mărfuri, ambalaje (altele

decât producţia stocată) se debitează contul de stoc (din grupele 30, 35, 36, 37 sau 38) şi se

creditează contul de cheltuieli corespunzător (cu valoarea justă);

- în cazul producţiei în curs de execuţie şi produselor se debitează contul de stoc (din

grupele 33 sau 34) şi se creditează contul 711 „Venituri aferente costului stocurilor de

produse” (cu valoarea justă);

- pentru numerarul constat plus se debitează contul 531 „Casa” şi se creditează contul

758 „Alte venituri din exploatare” cu suma constatată în plus.

Minusurile cantitative constatate la inventar se înregistrează astfel:

- la imobilizări se creditează contul de imobilizări corespunzător cu valoarea contabilă şi

se debitează contul de amortizare (dacă este cazul) cu valoarea amortizată şi contul 6583

„Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital” cu valoarea rămasă;

- pentru stocurile de materii prime, materiale consumabile, materiale de natura

obiectelor de inventar, stocuri aflate la terţi, animale şi păsări, mărfuri, ambalaje se

debitează contul de cheltuieli corespunzător şi se creditează contul de stoc (din grupele 30, 35,

36, 37 sau 38) la care s-a constat lipsa (cu valoarea de înregistrare);

- în cazul producţiei în curs de execuţie şi produselor se debitează contul 711 „Venituri

aferente costului stocurilor de produse” şi se creditează contul de stoc (din grupele 33 sau 34)

la care s-a constat lipsa (cu valoarea de înregistrare);

- pentru numerarul constatat minus neimputabil la societăţile comerciale cu capital

privat se debitează contul 658 „Alte cheltuieli de exploatare” şi se creditează contul 531

„Casa” cu suma constatată în minus.

În cazul minusurilor imputabile, pe lângă corespondenţele care se stabilesc cu ocazia

înregistrării minusurilor neimputabile se mai consemnează şi creanţa care apare faţă de

persoană vinovată, căreia i se impută lipsa respectivă, astfel se debitează contul 4282 „Alte

creanţe în legătură cu personalul” sau 461 „Debitori diverşi” (cu preţul de imputare) şi se

creditează conturile 758 „Alte venituri din exploatare” (cu valoarea de înlocuire) şi 4427

„TVA colectată” (cu taxa pe valoarea adăugată aferentă).

b. Înregistrarea în contabilitate a operaţiilor de regularizare privind amortizarea

imobilizărilor

20 Oprean, I. (coordonator), Întocmirea şi auditarea bilanţului contabil. Sinteza şi valorificarea informaţiei

contabile, Ed. Intelcredo, Deva, 1997, p. 25.



18

Pentru imobilizările amortizabile, unităţile patrimoniale calculează şi înregistrează

amortizarea pe baza planului de amortizare sau a fişelor mijloacelor fixe. La sfârşitul exerciţiului,

valoarea actuală stabilită prin inventariere trebuie să coincidă cu valoarea contabilă netă. Există

însă şi situaţii în care valoarea actuală este mai mică decât valoarea contabilă netă, diferenţa

înregistrându-se:

fie pe seama unei amortizări suplimentare dacă aceasta corespunde unei deprecieri

definitive;

fie printr-o ajustare pentru depreciere dacă aceasta corespunde unei deprecieri reversibile.

c. Înregistrarea în contabilitate a operaţiilor privind ajustările pentru depreciere

La încheierea exerciţiului, în vederea reflectării în bilanţul contabil a elementelor

patrimoniale, valoarea contabilă a acestora trebuie pusă de acord cu valoarea de utilitate

stabilită pe baza inventarierii. Ajustările pentru depreciere se înregistrează atunci când

valoarea de utilitate a elementelor patrimoniale de activ la data încheierii exerciţiului este mai

mică decât valoarea lor de intrare, diferenţa datorându-se unei deprecieri reversibile.

Înregistrarea ajustărilor, în condiţiile respectării principiului prudenţei, se explică prin

necesitatea asigurării imaginii fidele a patrimoniului în bilanţul contabil. În principiu,

ajustările pentru deprecierea activelor se înregistrează pentru următoarele categorii de

elemente patrimoniale: active imobilizate; stocuri şi producţie în curs de execuţie; creanţe şi

investiţii pe termen scurt. La sfârşitul fiecărui exerciţiu sau la ieşirea din entitate a

elementelor de activ, ajustările înregistrate până la acel moment se analizează şi se

regularizează, după caz, astfel:

în situaţia în care deprecierea reversibilă este superioară ajustării existente se

înregistrează o ajustare suplimentară, stabilindu-se o corespondenţă identică cu cea de la

constituire;

în situaţia în care deprecierea constatată este inferioară ajustării înregistrate,

diferenţa se deduce din ajustarea pentru depreciere şi se înregistrează la venituri;

la ieşirea din patrimoniu a elementelor de activ, ajustările pentru depreciere rămase

fără obiect se anulează înregistrându-se la venituri.

d. Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor de regularizare privind provizioanele

Un provizion21

este o datorie cu exigibilitate sau valoare incertă. Acesta va fi recunoscut

numai în momentul în care:

o entitate are o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior;

este probabil ca o ieşire de resurse să fie necesară pentru a onora obligaţia respectivă; şi

poate fi realizată o estimare credibilă a valorii obligaţiei.

a) Provizioanele se constituie pentru22

: litigii, amenzi şi penalităţi, despăgubiri, daune şi alte

datorii incerte; cheltuielile legate de activitatea de service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli

privind garanţia acordată clienţilor; acţiuni de restructurare; pensii şi obligaţii similare; impozite;

prime ce urmează a se acorda personalului din profitul realizat, potrivit prevederilor legale sau

contractuale, şi alte provizioane. e. Înregistrarea în contabilitate a operaţiilor de regularizare privind diferenţele de curs

valutar

Dacă între elementele patrimoniale de care dispune o societate comercială la sfârşitul

exerciţiului se numără creanţe, datorii şi disponibilităţi (la bănci, în casierie, sub formă de

21 OMFP nr. 3055 din 10/11/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 bis din 10/11/2009, art. 220, alin (1) şi (2). 22 Idem, art. 222, alin (1).



19

acreditive) în valută, pentru a se asigura reflectarea acestora în bilanţ la mărimea reală, este

necesară evaluarea lor în lei în funcţie de cursul de schimb din 31 decembrie. Datorită

fluctuaţiei, de regulă, zilnice a cursului de schimb a monedei naţionale în raport cu diverse

valute, valoarea în lei a creanţelor, datoriilor şi disponibilităţilor în valută la 31 decembrie

poate să fie mai mare sau mai mică decât valoarea în lei a acestora la data intrării în entitate

(data efectuării operaţiunilor de import-export), respectiv decât soldul conturilor de

disponibilităţi în valută determinat după contabilizarea operaţiunilor de încasări şi plăţi în

valută din cursul exerciţiului. Astfel, diferenţele nefavorabile de curs valutar aferente

creanţelor şi disponibilităţilor exprimate în valută, ca urmare a scăderii cursului valutar,

respectiv cele aferente datoriilor exprimate în valută, ca urmare a creşterii cursului valutar se

înregistrează în contul 665 "Cheltuieli din diferenţe de curs valutar". Diferenţele favorabile de

curs valutar aferente creanţelor şi disponibilităţilor exprimate în valută, ca urmare a creşterii

cursului valutar, respectiv cele aferente datoriilor exprimate în valută, ca urmare a scăderii

cursului valutar, se înregistrează în contul 765 "Venituri din diferenţe de curs valutar".

f. Delimitarea în timp a cheltuielilor şi veniturilor

Exprimarea în bilanţul contabil a unui rezultat real presupune respectarea principiului

independenţei exerciţiului, adică delimitarea în timp a cheltuielilor şi veniturilor aferente

activităţii unităţii pe măsura angajării acestora şi trecerii lor la rezultatul exerciţiului la care se

referă, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau data efectuării plăţilor. Dacă la

sfârşitul exerciţiului se constată că au fost efectuate şi înregistrate la cheltuielile exerciţiului

diverse cheltuieli ce privesc exerciţiile următoare, atunci trebuie să se procedeze la transferul

sumelor corespunzătoare din conturile de cheltuieli din clasa 6 în contul 471 „Cheltuieli

înregistrate în avans”. În mod corespunzător, toate veniturile înregistrate până la sfârşitul

exerciţiului, constatate a fi venituri aferente exerciţiilor următoare sau încasări în vederea

prestării unor servicii ulterioare se transferă din conturile de venituri ale perioadei în contul

472 „Venituri înregistrate în avans”.

g. Înregistrarea variaţiei stocurilor

Contabilizarea operaţiunilor privind variaţia stocurilor se referă la acele entităţi în care

se aplică metoda inventarului intermitent. Dacă contabilitatea stocurilor se realizează după

metoda inventarului permanent, înregistrările privind variaţia stocurilor nu vor fi efecuate.

4. Stabilirea rezultatului contabil

Rezultatul contabil al exerciţiului se determină ca diferenţă între venituri şi cheltuieli,

indiferent de data încasării sau plăţii lor. Acesta se stabileşte lunar ca efect al închiderii

conturilor de cheltuieli din clasa 6 şi a conturilor de venituri din clasa 7 prin contul 121

„Profit sau pierdere”. În cazul în care veniturile fiecărei perioade (luna calendaristică) sunt

mai mari decât cheltuielile perioadei, rezultatul apare sub forma profitului, iar în cazul în care

veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, rezultatul apare sub forma pierderii.Pentru a stabili

mărimea rezultatului contabil al exerciţiului se procedează la închiderea conturilor de cheltuieli şi

a conturilor de venituri care prezintă sold, întocmindu-se următoarelor două articole contabile: 1a

121 „Profit sau pierdere” = %

6XX

Conturi de cheltuieli

Soldurile

conturilor

-

Soldul

conturilor Înregistrat, închiderea conturilor de cheltuieli

1b

%

7XX

Conturi de venituri

= 121 „Profit sau pierdere” -

Soldul

conturilor

Soldurile

conturilor

Înregistrat, închiderea conturilor de venituri



20

Rezultatul contabil al exerciţiului = Total venituri - Total cheltuieli

5. Determinarea profitului impozabil, a impozitului pe profit şi contabilizarea

acestuia, repartizarea profitului

Pentru impozitarea profitului trebuie pornit de la realitatea că nu în toate cazurile

principiile contabile general admise sunt în acord cu principiile impunerii fiscale. În aceste

condiţii, trebuie făcută distincţie între rezultatul contabil şi rezultatul fiscal.

Rezultatul contabil reprezintă suma globală a profitului sau pierderii exerciţiului financiar

ce figurează în contul 121 „Profit sau pierdere”, înainte de impozitare.

Rezultatul fiscal reprezintă profitul impozabil sau pierderea fiscală a exerciţiului, stabilit

potrivit regulilor fiscale23

. Acesta se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice

sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se

scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile24

.Modelul de

principiu pentru calculul rezultatului fiscal este dat de formula:

Rezultatul

fiscal =

Venituri

totale -

Cheltuieli

totale +

Cheltuieli

nedeductibile -

Deduceri

fiscale - Pierdere fiscală reportată

Dacă rezultatul fiscal este profit atunci se calculează impozitul pe profit.

În Registrul –Jurnal, contabilizarea operaţiunilor privind impozitul pe profit se prezintă

astfel: 1a

691 „Cheltuieli cu impozitul pe

profit”

= 4411 „Impozit pe profit” Valoarea

impozitului

pe profit

Valoarea

impozitului

pe profit Înregistrat impozitul pe profit aferent exerciţiului încheiat.

1b

121 „Profit sau pierdere” = 691 „Cheltuieli cu impozitul pe profit” Valoarea impozitului

pe profit

Valoarea impozitului

pe profit

Închiderea contului 691 „Cheltuieli cu impozitul pe profit”.

Închiderea conturilor de activ şi de pasiv

După sistematizarea în registrul Cartea mare a operaţiilor corespunzătoare diferenţelor

constatate la inventar, precum şi a celor privind determinarea profitului contabil, a impozitului pe

profit şi repartizării profitului net, datele din conturile care au suferit modificări sunt prelucrate

determinându-se soldurile finale.

Încheierea exerciţiului financiar este marcată în Registrul-jurnal prin două articole

contabile: unul pentru închiderea conturilor de activ, iar celălalt pentru închiderea conturilor

de pasiv, folosindu-se drept corespondent contul 892 "Bilanţ de închidere". Astfel, contul 892

"Bilanţ de închidere" se debitează cu soldurile finale debitoare ale conturilor de activ, în

scopul închiderii acestora şi se creditează cu soldurile finale creditoare ale conturile de pasiv,

pentru închiderea acestora.

Pe baza datelor din Cartea mare articolele contabile de închidere a conturilor de activ şi pasiv

se prezintă astfel: 2a

892 „Bilanţ de închidere” = %

Conturile de activ

Soldurile

conturilor

-

Soldul

conturilor

Închiderea conturilor de activ.

23 Ristea, M., Cucu, C., Lăzărescu, C., Contabilitatea întreprinderii, vol. I, Ed. Mărgăritar, Bucureşti, 1997, p. 438 24 *** Codul Fiscal al României, art.19, alin. 1.



21

2b

%

Conturile de pasiv

= 892 „Bilanţ de închidere” -

Soldul

conturilor

Soldurile

conturilor

Închiderea conturilor de pasiv.

7. Întocmirea balanţei de verificare finale

Balanţa de verificare finală conţine, pentru fiecare cont sintetic, datele cele mai

semnificative privind situaţia de la începutul şi respectiv sfârşitul exerciţiului pentru care se

întocmesc situaţiile financiare, precum şi cele privind mişcările din cursul exerciţiului

(inclusiv a celor generate de diferenţele de inventar, determinarea rezultatului exerciţiului, a

impozitului pe profit şi repartizarea profitului net). În plus, balanţa de verificare finală are şi

rolul de a asigura controlul corectei preluări şi prelucrări a datelor corespunzătoare mişcărilor

de valori intervenite după elaborarea balanţei de verificare primare.

5.3. Lucrări de sistematizare a datelor în Bilanţ, Contul de profit şi pierdere şi

notele explicative

Bilanţul–prima componentă a situaţiilor financiare anuale- prezintă situaţia activelor,

datoriilor şi capitalurilor proprii ale unei entităţi la sfârşitul exerciţiului curent comparativ cu

exerciţiul precedent, printr-un sistem de indicatori. Procesul de obţinere a acestor indicatori

pornind de la soldurile debitoare şi creditoare cuprinse în balanţa de verificare finală diferă în

funcţie de natura elementelor patrimoniale la care se referă. Indicatorii de la începutul anului

pot fi preluaţi, în condiţiile conservării aceloraşi structuri, din bilanţul precedent sau se

determină, la fel ca şi pentru sfârşitul anului, prin preluarea sau prelucrarea soldurilor iniţiale,

respectiv a soldurilor finale ale conturilor din balanţa de verificare finală25

. Reglementările

contabile conforme directivele europene aprobate prin OMFP nr. 3055/2009 prevăd ca bilanţul

să cuprindă elementele de activ şi datorii grupate după natură şi lichiditate, respectiv natură şi

exigibilitate.

Modelul de bilanţ pentru entităţile economice care întocmesc situaţii financiare anuale

simplificate se prezintă astfel:

BILANŢ PRESCURTAT

la data de 31 decembrie …200N… - lei -

Denumirea elementului Nr.

rd.

Sold la:

Începutul

exerciţiului

financiar

Sfârşitul

exerciţiului

financiar A B 1 2

A. ACTIVE IMOBILIZATE

I. IMOBILIZĂRI NECORPORALE

(ct. 201+203+205+2071+208+233+234-280-290-2933) 01

II. IMOBILIZĂRI CORPORALE

(ct. 211+212+213+214+231+232-281-291-2931) 02

III. IMOBILIZĂRI FINANCIARE

(ct. 261+263+265+267*-296*) 03

ACTIVE IMOBILIZATE - TOTAL

(rd. 01 la 03) 04

25 Georgescu, I., Conturile anuale în societăţile comerciale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p. 146.



22


rd.

Sold la:

Începutul

exerciţiului

financiar

Sfârşitul

exerciţiului

financiar A B 1 2

B. ACTIVE CIRCULANTE

I. STOCURI

(ct. 301+302+303+/-308+331+332+341+345+ 346+/-348+

351+354+356+357+358+361+/-368+371+/-378+381+/-388-391-392-

393-394-395-396-397-398+4091-4428) 05

II. CREANŢE26

06

(Sumele ce urmează să fie încasate după o perioadă mai mare de un an

trebuie prezentate separat pentru fiecare element.) (ct. 267*-296*+4092+

411+413+418+425+ 4282+431**) +437**)+4382+ 441**)+4424+4428**)

+444**) +445+446**) +447**)+ 4482+451**)+453**)+ 456**)+4582+ 461+

473**)-491-495-496+5187

III. INVESTIŢII PE TERMEN SCURT

07 (ct. 501+505+506+508+5113+5114-591-595-596-598)

IV. CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI

(ct. 5112+512+531+532+541+542) 08

ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL

(rd. 05 la 08) 09

C. CHELTUIELI ÎN AVANS

(ct. 471) 10

D. DATORII:SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O

PERIOADĂ DE PÂNĂ LA UN AN

(ct. 161+162+166+167+168-169+269+401+403+

404+405+408+419+421+423+424+426+427+4281+ 431***)+437***)+

4381+441***)+4423+4428***)+

444***)+446***)+447***)+4481+451***)+453***)+455+

456***)+457+4581+462+473***)+509+5186+519) 11

E. ACTIVE CIRCULANTE NETE/ DATORII CURENTE NETE

(rd. 09+10-11-18) 12

F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE

(rd. 04+12-17) 13

G. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O

PERIOADĂ MAI MARE DE UN AN

(ct. 161+162+166+167+168-169+269+401+403+404

+405+408+419+421+423+424-426+427+ 4281+431***) +437***)

+4381+441***)+4423+4428***)+444***) +446***) +447***)

+4481+451***)+453***)+455+456***)+457+4581 +462+473***)+509+5186+519) 14

H. PROVIZIOANE

(ct. 151) 15

I. VENITURI ÎN AVANS

rd. (17+18), din care: 16

ct. 131+132+133+134+138 17

ct. 472 18

J. CAPITAL ŞI REZERVE

I. CAPITAL

(rd. 20 la 22)din care: 19

- capital subscris vărsat (ct. 1012) 20

26 Sumele înscrise la acest rând şi preluate din contul 267 reprezintă creanţele aferente contractelor de leasing financiar şi altor contracte asimilate, precum şi alte creanţe imobilizate, scadente într-o perioadă mai mică de 12

luni.



23


rd.

Sold la:

Începutul

exerciţiului

financiar

Sfârşitul

exerciţiului

financiar A B 1 2

- capital subscris nevărsat (ct. 1011) 21

- patrimoniul regiei (ct. 1015) 22

II. PRIME DE CAPITAL (ct. 104) 23

III. REZERVE DIN REEVALUARE (ct. 105) 24

IV. REZERVE (ct. 106) 25

Acţiuni proprii (ct. 109) 26

Câştigurile legate de instrumentele de capitaluri proprii (ct. 141) 27

Pierderile legate de instrumentele de capitaluri proprii (ct. 149) 28

V. PROFITUL SAU PIERDEREA REPORTAT (Ă)

(ct. 117)

SOLD C 29

SOLD D 30

VI. PROFITUL SAU PIERDEREA EXERCIŢIULUI

FINANCIAR (ct. 121)

SOLD C 31

SOLD D 32

Repartizarea profitului (ct. 129) 33

CAPITALURI PROPRII - TOTAL

(rd. 19+23+24+25-26+27-28+29-30-31) 34

Patrimoniul public (ct. 1016) 35

CAPITALURI - TOTAL

(rd. 32+33) 36

Contul de profit şi pierdere – cea de-a doua componentă a situaţiilor financiare anuale

- sintetizează ansamblul operaţiilor care au loc în cadrul unei unităţi patrimoniale şi care

conduc la formarea rezultatului exerciţiului. În timp ce în bilanţ rezultatul exerciţiului este

numai constatat, în contul de profit şi pierdere acesta este explicat.

Procesul de formare a rezultatului este evidenţiat şi explicat prin prisma relaţiei de

echilibru dintre cheltuieli şi venituri, relaţie care se poate exprima astfel:

Cheltuieli + Profit = Venituri

respectiv:

Cheltuieli = Venituri + Pierderi

Practic, rezultatul se obţine din compararea mărimii cheltuielilor cu mărimea

veniturilor. Astfel, dacă mărimea veniturilor este superioară mărimii cheltuielilor, diferenţa

este interpretată ca rezultat final favorabil (profit), iar în situaţia inversă diferenţa este

interpretată ca rezultat final nefavorabil (pierdere).

Gruparea cheltuielilor şi a veniturilor, în contabilitatea financiară, se face în funcţie de

natura activităţilor desfăşurate, astfel:

cheltuieli şi venituri de exploatare;

cheltuieli şi venituri financiare;

cheltuieli şi venituri extraordinare.

Acestor categorii de cheltuieli şi de venituri le corespund, în contul de profit şi pierdere,

indicatori ce pot fi numiţi, prin analogie cu indicatorii din bilanţ, indicatori derivaţi.

Modelul contului de profit şi pierdere pentru entităţile economice care întocmesc situaţii

financiare anuale simplificate se prezintă astfel:



24

CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE

la data de 31 decembrie …200N…..

- lei -

Denumirea indicatorilor NNr. rd. Exerciţiul financiar

Precedent Curent

A B 1 2

1. Cifra de afaceri netă (rd. 02 la 05) 01

Producţia vândută (ct. 701+702+703+704+705+706+708) 02

Venituri din vânzarea mărfurilor (ct. 707) 03

Venituri din dobânzi înregistrate de entităţile ale căror obiect principal de activitate îl constituie leasingul (ct. 766*) 04

Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete (ct. 7411) 05

2. Venituri aferente costului producţiei, lucrărilor şi serviciilor în curs de execuţie (ct. 711)

Sold C 06

Sold D 07

3. Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi

capitalizată (ct. 721+722) 08

4. Alte venituri din exploatare (ct. 758+7417) 09

VENITURI DIN EXPLOATARE - TOTAL

(rd. 01 + 06 – 07 + 08 + 09) 10

5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile (ct. 601+602-7412) 11

Alte cheltuieli materiale (ct. 603+604+606+608) 12

b) Alte cheltuieli externe (cu energie şi apă) (ct.605-7413) 13

c) Cheltuieli privind mărfurile (ct. 607) 14

6. Cheltuieli cu personalul

(rd. 16 + 17) din care: 15

a) Salarii şi indemnizaţii27

(ct. 641+642-7414) 16

b) Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială (ct.645-7415) 17

7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale (rd. 19 - 20) 18

a. 1) Cheltuieli (ct. 6811+6813) 19

a. 2) Venituri28

(ct. 7813) 20

b) Ajustări de valoare privind activele circulante (rd. 22 - 23) 21

b. 1) Cheltuieli (ct 654+6814) 22

b. 2) Venituri (ct. 754+7814) 23

8. Alte cheltuieli de exploatare (rd. 25 la 28) 24

8.1. Cheltuieli privind prestaţiile externe (ct. 611+612+

613+614+621+622+623+624+625+626+ 627+628-7416) 25

8.2. Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

(ct. 635) 26

8.3. Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate (ct. 658) 27

Cheltuieli privind dobânzile de refinanţare înregistrate de entităţile al

căror obiect principal de activitate îl constituie leasingul (ct. 666*) 28

Ajustări privind provizioanele (rd. 30 - 31) 29

- Cheltuieli (ct. 6812) 30

- Venituri (ct. 7812) 31

CHELTUIELI DE EXPLOATARE – TOTAL (rd. 11 la 15 + 18 +21 +24 +29) 32

PROFITUL SAU PIERDEREA DIN EXPLOATARE:

27 La acest rând se cuprind şi drepturile colaboratorilor stabilite potrivit legislaţiei muncii, care se preiau din

rulajul debitor al contului 621 „Cheltuieli cu colaboratorii”, analitic „Colaboratori persoane fizice”. 28 Pentru Contul de profit şi pierdere la data de 31.12.2006, pe coloana aferentă exerciţiului financiar precedent (2005), entităţile care au aplicat OMFP nr. 94/2001 vor înscrie la acest rând şi rulajul contului 7817 „Venituri

din fondul comercial negativ”.



25

Denumirea indicatorilor NNr. rd. Exerciţiul financiar

Precedent Curent A B 1 2

- Profit (rd. 10 -32) 33

- Pierdere (rd. 32 – 10) 34

9. Venituri din interese de participare

(ct. 7611+7613) 35

- din care, veniturile obţinute de la entităţile afiliate 36

10.

Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate (ct. 763) 37


11.

Venituri din dobânzi (ct. 766*) 39


Alte venituri financiare

(ct. 762+764+765+767+768) 41

VENITURI FINANCIARE - TOTAL

(rd. 35 +37 +39 +41) 42

12

.

Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile

deţinute ca active circulante (rd. 44 – 41) 43

- Cheltuieli (ct. 686) 44

- Venituri (ct. 786) 45

13 Cheltuieli privind dobânzile (ct. 666* -7418) 46

- din care, cheltuielile în relaţia cu unităţile afiliate 47

Alte cheltuieli financiare (ct. 663+664+665+667+668) 48

CHELTUIELI FINANCIARE – TOTAL (rd. 43 +46 + 48) 49

PROFITUL SAU PIERDEREA FINANCIAR(Ă):

- Profit (rd. 42 – 49) 50

- Pierdere (rd. 49 – 42) 51

14

. PROFITUL SAU PIERDEREA CURENT(Ă):

- Profit (rd. 10 + 42 – 32 – 49) 52

- Pierdere (rd. 32 + 49 – 10 - 42) 53

15.

Venituri extraordinare (ct. 771) 54

16.

Cheltuieli extraordinare (ct. 671) 55

17.

PROFITUL SAU PIERDEREA DIN ACTIVITATEA

EXTRAORDINAR(Ă):

- Profit (rd. 54 – 55) 56

- Pierdere (rd. 55 – 54) 57

VENITURI TOTALE (rd. 10 + 42 + 54) 58

CHELTUIELI TOTALE (rd. 32 + 49 + 55) 59

PROFITUL SAU PIERDEREA BRUT(Ă):

- Profit (rd. 58 – 59) 60

- Pierdere (rd. 59 – 58) 61

18

.

IMPOZITUL PE PROFIT (ct. 691)

62

19

.

Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus (ct. 698)

63

20

. PROFITUL SAU PIERDEREA NET(Ă) EXERCIŢIULUI

FINANCIAR:

- Profit (rd. 60 – 62 - 63) 64

- Pierdere (rd. 61 + 62 + 63) 65

(rd. 62 + 63 – 60)



26

Cea de-a treia componentă a situaţiilor financiare anuale simplificate se numeşte note

explicative la situaţiile financiare anuale simplificate. Aceste note conţin informaţii

referitoare la metodele de evaluare a activelor, precum şi orice informaţii suplimentare care sunt

relevante pentru necesităţile utilizatorilor în ceea ce priveşte poziţia financiară şi performanţele

unităţii. Pentru fiecare element semnificativ din bilanţ trebuie să existe informaţii aferente în

notele explicative.

Principalele note explicative sunt:

Active imobilizate

Provizioane

Repartizarea profitului

Analiza rezultatului din exploatare

Situaţia creanţelor şi datoriilor

Principii, politici şi metode contabile

Participaţii şi surse de finanţare

Informaţii privind salariaţii şi membrii organelor de administraţie, conducere şi de

supraveghere

Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-financiari

Alte informaţii

CAPITOLUL 6

TEHNICA CONTABILĂ

Normele metodologice care reglementează întocmirea şi utilizarea formularelor

comune privind activitatea financiară şi contabilă definesc formele de înregistrare în

contabilitate ca reprezentând „sistemul de registre, formulare si documente contabile corelate

intre ele, care servesc la inregistrarea cronologica si sistematica in contabilitate a

operatiunilor economico-financiare efectuate pe parcursul exercitiului financiar”.29

6.1 Documente justificative în contabilitate Legea contabilităţii republicată stabileşte că „orice operaţiune economico-financiară

efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza

înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”30

.

Operaţiunile economice şi financiare consemnate în momentul efectuării lor într-un document

justificativ furnizează datele de intrare în sistemul informaţional contabil.31

Documentele justificative sunt documentele primare care probează legal o

operaţiune. Într-un document justificativ, pe baza căruia urmează să se facă înregistrările în

contabilitate trebuie să se regăsească următoarele elemente:

denumirea documentului;

denumirea şi sediul unităţii patrimoniale care întocmeşte documentul;

numărul documentului şi data întocmirii acestuia;

29 *** Ordin nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.

870 din 23/12/2008, pct. 25 30 *** Legea contabilităţii nr.82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 /2008, art.6, aliniatul 1. 31 Călin, O., Ristea, M., Op. cit., p. 139.



27

menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiei economice şi

financiare (când este cazul);

conţinutul operaţiei economice şi financiare, iar când este necesar şi temeiul legal

al efectuării ei;

datele cantitative şi valorice aferente operaţiei economice efectuate;

numele şi prenumele, precum şi semnăturile persoanelor care răspund de

efectuarea operaţiei economice şi financiare, a persoanelor cu atribuţii de control financiar

preventiv şi ale persoanelor în drept să aprobe operaţiile respective, după caz;

alte elemente menite să asigure consemnarea completă a operaţiilor în documente

justificative.

Formularele folosite ca documente contabile pot fi tipizate şi netipizate. Formularele

tipizate sunt suporturi de informaţii în care conţinutul, forma şi formatul sunt prestabilite şi

imprimate. Formularele netipizate sunt suporturi de informaţii în care conţinutul, forma şi

formatul nu sunt prestabilite şi imprimate, iar folosirea lor este la latitudinea unităţii

patrimoniale.

Documentele care servesc la cunoaşterea operaţiilor contabilizate cunosc o mare

varietate. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii:

după destinaţie:

documente de dispoziţie – cuprind dispoziţia în vederea executării unor operaţii

(de exemplu, ordinul de plată cuprinde un ordin dat băncii pentru efectuarea unei plăţi în

favoarea unui terţ);

documente de execuţie – confirmă faptul că operaţiile s-au îndeplinit (de exemplu,

extrasul de cont confirmă faptul că au avut loc încasări sau plăţi în/sau din contul de

disponibil);

documente combinate – reunesc elementele unui document de dispoziţie şi cele

ale unui document de execuţie (de exemplu bonul de consum este, în acelaşi timp, un

document prin care se dispune eliberarea de materiale din gestiune, dar şi un document care

justifică consumul de materiale);

documente contabile – sunt documente care se întocmesc în cadrul

compartimentului contabilităţii pe baza documentelor justificative (de exemplu, registrul de

casă se întocmeşte zilnic pe baza documentelor care justifică încasări şi plăţi în numerar).

după conţinut:

documente primare – sunt documente care se referă la operaţiuni de o anumită

natură;

documente centralizatoare – sunt documente care se referă la mai multe operaţiuni

de aceeaşi natură şi care au loc în aceeaşi perioadă de gestiune.

după locul întocmirii:

externe – primite din afară, de la corespondenţii unităţii;

interne – sunt acelea care se întocmesc în cadrul întreprinderii.

Înscrierea datelor în documente se face cu cerneală, cu pastă pix, cu maşina de scris

sau cu ajutorul tehnicii de calcul, după caz. În principiu, documentele justificative se

întocmesc la locul unde a avut loc operaţia pe formulare tipizate sau netipizate. După

completare, documentele sunt supuse operaţiei de prelucrare. Ea constă în sortarea

documentelor pe operaţii, exprimarea în etalon monetar a mărimii operaţiei economice şi

financiare şi, dacă este cazul, cumularea mai multor documente justificative şi obţinerea, pe

această cale, a documentelor centralizatoare. În vederea înregistrării în contabilitate, se face

analiza şi contarea documentelor justificative, indicându-se simbolurile conturilor în care



28

urmează să se reflecte operaţia consemnată în acestea. Înregistrările în contabilitatea sintetică

şi analitică se fac pe bază de documente justificative primare sau pe baza unor documente

centralizatoare în care sunt înscrise mai multe documente justificative al căror conţinut se

referă la operaţii de aceeaşi natură şi din aceeaşi perioadă.

În cazul operaţiunilor contabile pentru care nu se întocmesc documente justificative,

înregistrarile în contabilitate se fac pe bază de note de contabilitate care au la bază note

justificative sau note de calcul, după caz.32

Din punct de vedere metodologic, înregistrările în

contabilitate se fac cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor după data de

întocmire sau de intrare a acestora în unitate, şi sistematic în registrele deschise pe feluri de

conturi.

Având rolul de a mijloci introducerea datelor în fluxul de prelucrare şi informare

contabilă, documentele primare sunt supuse unor verificări sub diferite aspecte şi la diverse

momente.

După momentul în care se efectuează, verificarea documentelor poate fi:

preventivă, respectiv înainte ca operaţia economico-financiară să aibă loc;

operativă, adică în timpul efectuării operaţiilor economico-financiare.

postoperativă, şi anume după efectuarea operaţiilor contabilizate.

După aspectele care sunt supuse controlului distingem:

verificarea formei;

verificarea calculelor;

verificarea fondului.

Verificarea formei constă în urmărirea utilizării formularelor corespunzătoare naturii

operaţiei respective (în cazul documentelor tipizate) sau verificarea elementelor conţinute de

formularele netipizate. În documentele care conţin date se verifică exactitatea acestora.

Verificarea de fond a documentelor se referă la legalitatea, realitatea, oportunitatea,

necesitatea şi economicitatea operaţiei consemnate.

Entităţile economice au obligaţia păstrării în arhiva lor a registrelor de contabilitate, a

documentelor contabile şi a documentelor justificative, care stau la baza înregistrării în

contabilitate. Termenul de păstrare a documentelor justificative şi contabile este de 10 ani, cu

începere de la data încheierii exerciţiului în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia

statelor de salarii şi a situaţiilor financiare anuale care se păstrează timp de 50 de ani. În caz

de încetare a activităţii unităţii patrimoniale, documentele se predau la arhivele statului. În

arhivă, documentele se păstrează în dosare, numerotate, şnuruite şi parafate.

6.2. Registrele de contabilitate Datele referitoare la operaţiile economice şi financiare consemnate în documentele

justificative sunt înregistrate în ordine cronologică şi grupate în registrele contabile.

Registrele contabile sunt documente contabile obligatorii în care unităţile

patrimoniale înregistrează periodic, cronologic şi sistematic operaţiile economice şi

financiare, consemnate în documente justificative, care produc modificări în patrimoniul

acestora.

Conform Legii contabilităţii republicată, principalele registre de contabilitate

obligatorii sunt:33

32 *** Ordin nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.

870 din 23/12/2008, pct. 14. 33 *** Legea contabilităţii nr.82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 /2008, art.

20.



29

Registrul – jurnal;

Registrul inventar;

Cartea mare.

Registrele de contabilitate se pot prezenta sub formă de registre sau foi volante,

precum şi listări informatice legate sub formă de registru.

Registru-jurnal este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează zilnic în

mod cronologic, operaţie cu operaţie, fără spaţii libere şi fără ştersături, toate mişcările

patrimoniului unităţii.

Operaţiile de aceeaşi natură realizate în acelaşi loc de activitate, în cursul aceleiaşi zile,

pot fi recapitulate într-un document centralizator.

Registrul jurnal se poate prezenta sub forma unui registru jurnal general, iar unităţile cu

volum mare de operaţii pot utiliza pentru detaliere registre jurnal auxiliare pentru operaţii de

casă şi bancă, decontările cu furnizorii, situaţia încasării – achitării facturilor, situaţia

avansurilor spre decontare.

Orice înregistrare în registrul jurnal trebuie sa cuprindă elemente cu privire la:

felul;

numărul şi data documentului justificativ;

sumele corespunzătoare operaţiilor efectuate;

operaţii privind operaţiile respective

conturile debitoare şi conturile creditoare în care s-au înregistrat.

Unităţile patrimoniale care utilizează jurnale auxiliare înregistrează sumele centralizate

din acestea în Registrul – jurnal general, periodic, de regulă lunar.

Registrul inventar este un document contabil obligatoriu, în care se înregistrează

grupat toate elementele patrimoniale inventariate de unităţi potrivit normelor legale. La

sfârşitul fiecărui an, în acest registru se înscriu într-o formă sintetică recapitulativă,

elementele de inventar după natura lor, suficient de detaliate pentru a putea justifica

conţinutul fiecăruia dintre posturile din bilanţ.

Se întocmeşte pe baza datelor cuprinse în listele de inventariere şi procesele verbale de

inventariere a elementelor patrimoniale, prin gruparea acestora pe conturi sau pe grupe de

conturi.

Registrul inventar se întocmeşte la înfiinţarea unităţii, anual la încheierea exerciţiului,

cu ocazia fuziunii, divizării sau a lichidării acesteia pe bază de inventar faptic, precum şi în

alte situaţii.

Registrul cartea mare este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează

lunar şi sistematic, prin regularizarea conturilor, mişcarea şi existenţa tuturor elementelor

patrimoniale la un moment dat. Acesta este un document contabil de sinteză şi sistematizare şi

conţine simbolul contului debitor şi a conturilor creditoare corespondente, rulajul debitor şi

creditor, precum şi soldul contului pentru fiecare lună a anului curent. Cartea mare utilizează

câte o filă pentru fiecare cont sintetic utilizat de unitate.

Acest registru poate fi suplinit de “Fişa de cont pentru operaţii diverse” în condiţiile

utilizării formei de înregistrare în contabilitate “maestru şah”.

Conţinutul acestui registru obligatoriu stă la baza întocmirii balanţei de verificarea conturilor

sintetice.

Registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia acestora şi

se prezintă în mod ordonat completate, astfel încât să permită, în orice moment, identificarea

şi controlul operaţiilor patrimoniale efectuate. Ele se păstrează în unitate timp de 10 ani, de la

data închiderii exerciţiului în cursul căruia au fost întocmite, iar în caz de pierdere,



30

sustragerea sau distrugere, trebuie reconstituite în termen de maximum 30 de zile de la

constatare.

Pentru verificarea înregistrării corecte în contabilitate a operaţiilor patrimoniale se

întocmeşte lunar balanţa de verificare. Se verifică astfel concordanţa dintre totalul

înregistrărilor din registrul jurnal şi totalul rulajelor (debitoare şi creditoare) din balanţă,

precum şi concordanţa dintre totalul soldurilor finale debitoare şi creditoare din cartea mare şi

totalul soldurilor finale (debitoare şi creditoare) din balanţă.

6.3. Metode de tehnică contabilă Contabilitatea poate fi definită ca un sistem de organizare a informaţiilor financiare

care să permită:

sesizarea, clasarea şi înregistrarea în expresie bănească a datelor relative la o

entitate economico-socială, pe de-o parte;

furnizarea, după prelucrări corespunzătoare, a unui ansamblu de informaţii conforme

cu nevoile diverşilor utilizatori, pe de altă parte.34

Practic, drumul parcurs de la culegerea datelor şi până la furnizarea

informaţiilor de către contabilitate reprezintă ciclul contabil. El reprezintă, deci, totalitatea

etapelor de prelucrare succesivă a datelor contabile în scopul obţinerii informaţiilor

necesare unui utilizator determinat.35

Etapele ciclului contabil sunt:

a) identificare operaţiunilor economice din documentele justificative şi analiza

contabilă a acestora în vederea elaborării articolelor contabile corespunzătoare;

b) înregistrarea cronologică, în registrul jurnal, a articolelor contabile obţinute în

urma analizei contabile a operaţiunilor;

c) sistematizarea pe conturi sintetice şi analitice (dacă este cazul), în registrul Cartea

mare, a situaţiei iniţiale şi a modificărilor suferite, conform articolelor contabile

consemnate în jurnal, precum şi prelucrarea acestor date;

d) verificarea exactităţii prelucrărilor prin întocmirea balanţei de verificare periodice

pe baza datelor din Cartea mare şi din balanţa de verificare precedentă şi, eventual,

corectarea erorilor de prelucrare;

e) inventarierea patrimoniului şi întocmirea registrului inventar, la sfârşitul

exerciţiului;

f) înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor de regularizare în vederea punerii de

acord a situaţiei scriptice (din conturi) cu situaţia faptică, constatată prin inventariere

şi consemnată în registrul inventar;

g) parcurgerea celorlaltor lucrări premergătoare întocmirii situaţiilor financiare, şi

anume: determinarea rezultatului contabil, a rezultatului fiscal, a impozitului pe profit

şi înregistrarea acestuia din urmă precum şi a repartizării profitului net sau reportarea

pierderii, după caz, închiderea conturilor de activ şi de pasiv, întocmirea balanţei de

verificare finale;

h) sistematizarea datelor din balanţa de verificare finală sub formă de informaţii în

situaţiile financiare anuale;

i) valorificarea informaţiilor din situaţiile financiare anuale.

34 Grenier, C., Bonnebouche, J., Système d'information comptable. Comptabilité générale, Édition Foucher, Paris, 1998, p. 25. 35 Horomnea, E., Op. cit., p.372.



31

Metoda de tehnică contabilă se referă la modalitatea de organizare aciclului contabil

de prelucrare a datelor. Normele contabile româneşti utilizează termenul de "formă de

înregistrare în contabilitate" cu acelaşi înţeles. Însă, considerăm că este mai potrivit termenul

de metodă de tehnică contabilă deoarece noţiunea de metodă exprimă, în general, o cale de

urmat pentru atingerea unui scop. În particular, în cadrul expresiei menţionate, noţiunea

exprimă ideea că există o succesiune obligatorie a etapelor de înregistrare şi prelucrare a

datelor în documentele de evidenţă contabilă în vederea realizării ciclului contabil.36

În normele contabile37

se precizează că „principalele forme de înregistrare în

contabilitate a operaţiilor economice şi financiare în cazul unităţilor care conduc contabilitatea

în partidă dublă sunt: „pe jurnale”, „maestru-şah” şi forma combinată „maestru-şah cu

jurnale”.

În cadrul metodei de tehnică contabilă cu jurnale multiple (sau formei de

înregistrare în contabilitate „pe jurnale” ), principalele formulare ce se utilizează sunt:

Registrul-jurnal;

Registrul-inventar;

Jurnale auxiliare;

Cartea mare;

Balanţa de verificare.

În cadrul metodei de tehnică contabilă „maestru-şah”(sau formei de înregistrare în

contabilitate „maestru şah”), principalele formulare ce se utilizează sunt:

Registrul-jurnal;

Registrul-inventar;

Cartea mare – şah;

Balanţa de verificare.

În cazul utilizării metodei de tehnică contabilă „maestru-şah cu jurnale” (sau

formei de înregistrare combinată „maestru – şah cu jurnale”), pe lângă formularele

menţionate la metoda „maestru-şah” se utilizează şi unele jurnale auxiliare specifice metodei

de tehnică contabilă cu jurnale multiple, cum sunt:

Jurnal privind operaţiile de casă şi bancă pentru creditul conturilor şi Situaţia

privind operaţiile de casă şi bancă

Jurnalul privind decontările cu furnizorii

Situaţie privind mişcarea materialelor, care se foloseşte pentru stabilirea, la

sfârşitul lunii, a rulajelor şi a soldurilor fiecărui cont de materiale.

Situaţie privind avansurile de trezorerie

Metodele informatice de tehnică contabilă38

(alte forme moderne de contabilitate39

),

presupun o adaptare a metodelor de tehnică contabilă tradiţionale la utilizarea calculatorului

electronic. Conform art. 22 din Legea contabilităţii nr. 82/1991,republicată, persoanele fizice

şi juridice (prevăzute la art. 1 din aceeaşi lege) care utilizează sisteme informatice de

prelucrare automată a datelor au obligaţia să asigure respectarea normelor contabile şi

controlul datelor înregistrate în contabilitate, precum şi păstrarea acestora pe suporturi

tehnice.

36 Petriş, R., Bazele contabilităţii, Editura Gorun, Iaşi, 2002, p.233. 37 *** Ordin nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.

870 din 23/12/2008, pct. 26. 38 Petriş, R., Op. cit., p.237. 39 Oprean, I., ş.a., Bazele contabilităţii agenţilor economici din România, Ediţia a-III-a, Editura Intelcredo, Deva,

1998, p.359

Curs mc 8_2011_2012[1]

Documents

Transcript of Curs mc 8_2011_2012[1]