JURISDICTIA MUNCII

Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă sau, după caz, colective de muncă prevăzute de Codul muncii, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit Codului muncii.

Principiile care guvernează jurisdicţia muncii sunt: Principiul unicităţii potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public

şi jurisdicţia de muncii în baza aceloraşinorme de drept; Principiul egalităţii care asigură angajatorilor şi salariaţilor un tratament nediscri-

minatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege.; Principiul accesibilităţii potrivit căruia în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti

funcţionează secţii, respectiv complete specializate de conflicte de muncă, acţiunile în justiţie fiind scutite de plata taxelor de timbru;

Principiul publicităţii potrivit căruia şedinţele de judecată sunt publice, putând participa, alături de părţi şi persoane străine de procesul respectiv;

Principiul contradictorialităţii potrivit căruia este asigurat dreptul părţilor la apărare, la administrarea probelor şi la punerea concluziilor, la dezbaterea în contradictoriu a elementelor cauzei care sunt necesare pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale;

Principiul rolului activ al instanţei de judecată în baza căruia acestea sunt obligate să ordone din oficiu administrarea probelor şi dovezilor pe care le consideră necesare şi concludente soluţionării cauzei, chiar dacă părţile se opun, în scopul apărării intereselor lor legale. De asemenea instanţa este obligată să ajute efectiv părţile aflate în litigiu, lipsite de cunoştinţe juridice, pentru a putea să administreze toate probele la care au dreptul, potrivit legii.

COMPUNEREA COMPLETULUI DE JUDECATĂ

Completul pentru soluţionarea în prima instanţa a cauzelor privind conflictele de munca şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecători şi 2 asistenţi judiciari. Pentru soluţionarea recursului, completul de judecată se constituie din trei judecători.

Asistenţii judiciari intră în compunerea completului care soluţionează în primă instanţa cauzele privind conflictele de muncă şiasigurări sociale, participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează.

Asistenţii judiciari sunt numiti în funcţii de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, pe o perioadă de 5 ani.

Numărul total al posturilor de asistenţi judiciari şi repartizarea posturilor pe instanţe, în raport cu volumul de activitate, se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei. Consiliul Economic şi Social propune candidaţi pentru numirea ca asistenţi judiciari, în limita numărului de posturi comunicat de Ministerul Justiţiei.

Pot fi propuse pentru a fi numite ca asistenţi judiciari persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:

- au cetăţenia română, domiciliul în România şicapacitate deplina de exerciţiu- sunt licenţiate în drept şidovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare- au o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani- nu au antecedente penale, nu au sanctiuni fiscale şi se bucura de o bună

reputaţie- cunosc limba română- sunt apte din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei

COMPETENŢA MATERIALĂ ŞI TERITORIALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Conform art. 208 din Legea nr. 62/2011 “conflictele individuale de munca se soluţionează de către instanţele judecătoreşti”, iar conform art. 209 “instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege”.

Competenţa materială în privinţa soluţionării conflictelor individuale de munca aparţine tribunalului care judeca în prima instanţa conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenta altor instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze privind conflictele de munca şiasigurări sociale. Pentru judecarea unor astfel de cauze se pot înfiinţa tribunale specializate.

Competenţa teritorială este stabilită prin art. 210 din L 62/2011 potrivit căruia cererile referitoare la soluţionarea conflictelor indididuale de munca se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau locul de munca.

Competenta Judecatoriei in materia dreptului muncii

Sunt de competenta judecătoriei numai acele cereri care au legătura cu raporturile de munca, date expres, prin lege specială, în competenta sa, ca, de exemplu:

- cererile pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor de reprezentativitate a organizaţiilor sindicale de la nivelul unităţilor

- cererile de autorizare a funcţionării, ca persoane juridice, a caselor de ajutor reciproc ale salariatilor sau a sindicatelor, precum şi de înregistrare a acestora în registrul persoanelor juridice

Soluţionarea conflictelor individuale de munca de către tribunalTribunalul rezolva, de regulă, conflictele de drepturi ca instanţa de prim grad.Celelalte instanțe judecătoreşti (curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie

şiJustiţie) sunt competente să se pronunţe în asemenea litigii numai în exercitarea controlului judiciar, examinând, aşadar, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege căile de atac.

Tribunalul are plenitudine de competență în ceea ce priveşte soluţionarea conflictelor de drepturi, el soluţionând:

- litigiile de muncă privind pretenţiile băneşti, indiferent de valoare;- contestaţiile împotriva desfacerii contractului individual de munca şi litigiile privind reintegrarea în munca, inclusiv a persoanelor cu funcţii de conducere numite de organele ierarhice superioare, precum şia directorilor, directorilor generali şi asimilaţii acestora din organele centrale, precum şi litigiile legate de încheierea şi de executarea acestui contract;- contestaţiile împotriva redistribuirii de personal, făcuta cu prilejul reducerii personalului;- contestaţiile împotriva modificării unilaterale a salariului stabilit potrivit unor dispoziţii legale;- plângerile împotriva sancţiunilor disciplinare;- contestaţiile împotriva deciziilor de imputare, inclusiv acţiunile în anularea angajamentelor de plată;- litigiile în legătura cu executarea, suspendarea şi încetarea contractului colectiv de muncă;Legea nr. 62/2011 privind dialogul social a dat în competenta Tribunalului

Municipiului Bucureşti, ca instanţă de prim grad, constatarea îndeplinirii condiţiilor de reprezentativitate a federatiilor patronale si sindicale constituite la nivel de sector de activitate.

Tribunalul competent sa soluţioneze conflictele individuale de munca este cel în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul

Cererile pentru soluţionarea conflictelor de drepturi trebuie sa fie formulate de către cei ale căror drepturi au fost încălcate cu respectarea unor termene prevăzute expres de lege. Nerespectarea acestor termene determina respingerea cererii de către instanţa competentă ca fiind tardiv formulată.

Astfel, cererile în vederea soluţionării unui conflict de munca pot fi formulate (Art. 268 din Codul Muncii):

- în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;- în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară;- în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şiîn cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor fata de angajator;-pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia;- în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia;- în toate celelalte situaţii, termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptuluiNeexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedura în

termenul legal atrag decăderea, excepţie făcând cazul în care legea dispune altfel sau

când partea dovedeşte că a fost împiedicata printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În acest din urma caz, actul de procedura se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, arătându-se în acelaşitermen şimotivele împiedicării.

Sesizarea instanţei judecătoreşti este un act de procedură, iar termenele în care se pot formula cererile în vederea soluţionării unui conflict de munca sunt, în consecinţa, termene de decădere. Dacă partea a fost împiedicata sa formuleze cererea în termenul prevăzut de lege, ea poate cere repunerea în termen în 15 zile de la încetarea împiedicării. Cererea de repunere în termen se formulează concomitent cu cererea de chemare în judecata. Dacă instanţa consideră cererea de repunere în termen întemeiata, trece la soluţionarea cazului.

În practica judiciara au fost considerate motive temeinice pentru repunerea în termen: incapacitatea temporara de munca cu consecinţa incapacităţii de deplasare; delegarea şidetaşarea în altă localitate; starea de detenţie, adică situaţii care, fără a constitui cazuri de forţa majora sunt exterioare persoanei în cauza, dar care, prin intensitatea lor, sunt de natura să o împiedice să exercite dreptul la acţiune, în termenul stabilit de lege.

De pilda, într-o speţa, invocarea ca motiv al pierderii termenului promisiunea unităţii de a-l reîncadra pe contestator, atunci când va dispune de un loc de munca, nu poate fi primită, deoarece aceasta promisiune nu are caracter obiectiv, ci pur subiectiv, însemnând, până la urmă, o achiesare la măsura desfacerii contractului, deci o re-nunţare la contestaţie. Deci, nu poate fi vorba de un motiv temeinic. Desigur ca, deşi promişi unea altcuiva are caracter exterior, totuşi, odată acceptata devine subiectiva şi, prin urmare, nu constituie o împiedicare care sa justifice repunerea în termen.

Toate cererile de soluţionare a unor conflicte de munca sunt scutite de taxa judiciara de timbru şi de timbrul judiciar.

Desfăşurarea judecăţii şi pronunţarea hotărâriiCodul Muncii prevede expres ca cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de

munca se judeca în regim de urgență. Astfel, procedura de citare a părţilor se considera legal îndeplinita dacă se realizează cu cel puţin 24 de ore înainte de termenul de judecata. Termenele de judecata nu pot fi mai mari de 15 zile. Administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgenta, instanţa fiind în drept sa decada din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.

Sarcina probei, în conflictele de muncă, revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare, adică aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.

În practică, angajatorului i se comunică cu ocazia îndeplinirii procedurii citării şi faptul că are aceasta obligaţie.

Conform legii 62/2011, salariaţii şi unităţile au obligaţia să soluţioneze conflictele de munca prin buna înţelegere sau prin procedurile stabilite de lege. Astfel, instanţa judecătoreasca este obligata ca, la prima zi de înfăţişare, înainte de intrarea în dezba-teri, să încerce stingerea conflictului de drepturi prin împăcarea părţilor.

Principiul celerităţii soluţionării conflictelor de drepturi este ilustrat şi de faptul că hotărârile judecătoreşti pot fi atacate cu recurs în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii instanţei de fond, termenul consacrat de Codul de procedura civilă fiind de 15 zile. Competenta de soluţionare a recursului revine curţii de apel.

Soluţionarea conflictelor individuale de munca de către Curtea de ApelConform dispoziţiilor legale, curţile de apel judeca într-o triplă postură: în prima

instanţă, ca instanţe de apel şi ca instanţe de recurs.Ca instanţe de recurs, curţile de apel judeca recursurile împotriva hotărârilor

pronunţate de tribunale în materia conflictelor de muncă.Curtea de Apel Bucureşti judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de

Tribunalul Bucureşti prin care se constată îndeplinirea, sau nu, a condiţiilor de repre-zentativitate a asociaţiilor patronale şi organizaţiilor sindicale.

Curţile de Apel sunt competente sa judece recursurile împotriva hotărârilor tribunalelor pronunţate în litigiile privind asigurările sociale.

Atunci când potrivit competentei lor rationae materiae, curţile de apel judecă în cauzele de muncă numai în recurs, completul de judecată nu este format cu parti-ciparea asistenţilor judiciari. Dimpotrivă, în situaţia în care recursul este admis şi instanţa judecă în fond cauza, în compunerea completului de judecată intră asistenţii judiciari. Astfel, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs va judeca în fond cauza. Sunt instituite doua excepţii, situaţii în care cauza este trimisa spre rejudecare, şi anume:

- atunci când soluţionarea cauzei de către instanţa de fond s-a făcut cu încălcarea prevederilor referitoare la competenta;

- atunci când judecata în fond a avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal citat.Pronunţarea hotărârii de către instanţa de fond se supune, de asemenea,

principiului celerităţii. Astfel, pronunţarea are loc în ziua în care au luat sfârşit dezba-terile şi poate fi amânata, în situaţii deosebite, cel mult doua zile.

Hotărârea motivată a instanţei de fond se redactează şi se comunica părţilor în termen de cel mult 15 zile de la pronunţare.

Hotărârile instanţei de fond sunt definitive şi executorii.

EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

Neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în conflictele de muncă atrage drept consecinţa sancţiuni aspre. Astfel, neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind plata salariilor în termen de 15 zile calculate de la data cererii de executare adresate instanţei de către partea interesata constituie infracţiune.

Răspunderea pentru săvârşirea acestor infracţiuni revine nu unităţii, ci per-soanelor care aveau obligaţia de a dispune plata salariilor sau, după caz, reintegrarea salariatului respectiv. Este o răspundere personală, menită a determina aceste per-soane la executarea hotărârilor, în situaţia în care aceasta executare este ceruta de cel interesat.