Curs IXDispozitiile Legii Tarii cu privire la procedura de judecataSi pe plan procesual, Legea Tarii are un caracter unitar in toate cele trei tari romane, consacrand ca instante de judecata la nivelul obstilor satesti sau teritoriale sfatul oamenilor buni si batrani impreuna cu cnezii sau juzii, la nivelul oraselor dregatorii locali (judetul in Tara Romaneasca, soltuzul in Moldova si Consiliul Orasenesc alcatuit din 12 parcari), la nivelul judetelor/ tinuturilor vornicii si,respectiv, parcalabii, apoi, la nivel central , marii vornici si marele ban cu competenta teritoriala specifica : in Moldova, vornicul Tarii de Sus si Marele Vornic al Tarii de Jos, iar in Tara Romaneasca vornicul pentru zona din stanga Oltului si Marele Ban pentru zona din dreapta Oltului. Toate aceste instante aveau o competenta generala in materie civila si penala, lor li se adaugau dregatorii care aveau o competenta speciala in anumite materii, precum si boierii si manastirile investiti cu imunitati a caror competenta era precizata in actele de acordare a imunitatii. Partile litigante puteau sa aleaga de comun acord mai multi judecatori, insa acestia nu puteau fi recrutati decat din randul boierilor. Procesele mai dificile erau solutionate de catre Sfatul Domnesc care solutiona, totodata, si plangerile celor nemultumiti de solutiile pronuntate de celelalte instante, plangeri care la epoca respectiva nu aveau ca in dreptul modern caracterul unor cai de atac, ci erau mai degraba reclamatii la adresa celor care judecasera. Judecatorul suprem era domnul care putea solutiona in prima si ultima instanta orice pricina si putea rejudeca orice proces solutionat de celelalte categorii de instante. Domnul judeca singur sau impreuna cu Sfatul Domnesc in capitala tarii sau in orice alt oras deoarece justitia feudala are un caracter itinerand. Nu existau in procesul feudal trepte de jurisdictie, dupa cum nu functiona nici principiul autoritatii de lucru judecat, aceasta creand o anumita stare de nesiguranta pe plan social. In acest context, pentru a pune capat prelungirea la nesfarsit a proceselor si pentru a ingradi posibilitatea redeschiderii lor, Legea Tarii a consacrat o serie de instrumente procedurale si anume:1. Zaveasca- nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului, dar obliga partea care doreste sa redeschida acel proces sa depuna o suma de bani in vistieria tarii. De regula, in cuprinsul hotararilor pronuntate de domn era inserata aceasta prevedere;2. Fieria partea care a castigat procesul depunea a priori o suma de bani in vistieria statului si, in schimb, domnul garanta ca nu va aproba redeschiderea procesului.3. Al treilea mecanism procedural a fost introdus in secolul al XVIII-lea sistemul amenzilor judiciare, sistem preluat si in dreptul modern, amenzile erau denumite in Tara Romaneasca si Moldova si in Transilvania. Acestea sanctionau culpa procesuala a partii care dorea redeschiderea si rejudecarea procesului. Aceste mecanisme procedurale care necesitau anumite eforturi de natura pecuniara ii favorizau pe cei bogati. Un alt mecanism procedural care ii favoriza pe cei bogati este sistemul rascumpararii pedepselor aplicate in materie penala, cu exceptia pedepsei cu moartea aplicata in caz de hiclenie, singura care nu putea fi rascumparata. Conceptia care statea la baza procedurii judiciare feudale este ca judecata trebuie sa se realizeze dupa lege si dreptate: legea inseamna dreptul obisnuielnic (dreptul feudal nescris- Legea Tarii), iar dreptatea inseamna morala si constiinta juridica proprii societatii feudale. Materia probelor In vechiul nostru drept feudal, intalnim reguli si mijloace de proba aparute in timpul feudalismului, dar si mijloace de proba anterioare, reminiscente ale oranduirii gentilice si care in feudalism dobandesc un continut nou, specific societatii organizata din punct de vedere politic, si o forma noua, in sensul ca administrarea acestor probe se facea cu concursul organelor specializate ale statului. Persistenta acestor forme vechi, anterioare feudalismului, se explica, pe de o parte, prin caracterul natural, autarhic, al economiei feudale, iar pe de alta parte, prin mentinerea unor forme economice vechi, precum proprietatea comuna devalmasa de la nivelul obstilor satesti sau teritoriale. Sub aspectul formei lor, clasificam probele in vechiul nostru drept feudal in doua categorii:1. Probe orale;2. Probe scrise.Cele mai raspandite sunt probele orale, in special la inceputul feudalismului cand acestea reprezentau mijlocul comun de probatiune datorita slabei raspandiri a stiintei de carte, precum si datorita faptului ca proprietatile feudale se constituisera anterior intemeierii si, ca atare, existenta lor nu putea fi dovedita prin inscrisuri, neexistand o autoritate emitenta. Cele mai utilizate probe orale sunt proba fierului rosu, denumita si ordalia fierului rosu, juramantul cu brazda in cap, proba cu juratori si proba cu martori sau proba testimoniala.1. Proba fierului rosu- despre existenta si modul de administrare a acestei probe avem informatii dintr-un vechi document medieval, asa numitul tinut de preotii catolici de la resedinta episcopala din Oradea intre anii 1208- 1235. In acest registru sunt cuprinse note sau mentiuni despre un numar de 389 de pricini judecata prin administrarea probei fierului rosu. In situatiile in care judecatorul nu putea solutiona litigiul datorita sustinerilor contradictorii ale partilor litigante si insuficientei probelor administrate, trimiteau partile insotite de un pristac la episcopia catolica de la Oradea unde urma sa fie administrata proba fierului rosu. Aici se oficia o slujba religioasa in care era invocata interventia divinitatii pentru ca aceasta sa arate de partea cui este dreptatea,apoi se dadea uneia dintre parti, unui martor sau unui chezas sa tina in mana o bucata de fier inrosit pe o distanta de 8-10 pasi, apoi mana era bandajata si bandajul sigilat. Dupa 8 zile se proceda la desigilarea bangajului si examinarea mainii: daca mana era vindecata, se socotea ca afirmatiile celui supus probei erau adevarate, iar daca mana nu era vindecata, per a contrario, se socotea ca cel in cauza facuse o afirmatie falsa in fata instantei. In functie de una dintre cele doua situatii, hotararea se dadea in consecinta. Mai erau considerate dovezi de vinovatie si neprezentarea cartii la termenul fixat pentru administrarea probei sau la termenul fixat pentru examinarea mainii, fuga din timpul procedurii de administrare a probei, precum si alte asemenea imprejurari. Din examinarea litigiilor solutionate prin administrarea acestei probe, constatam ca peste 200 dintre acestea au ca obiect fapte de natura a aduce atingere proprietatii feudale, iar cei acuzati sunt taranii iobagi sau membrii unor categorii sociale inferioare. De asemenea, constatam ca si atunci cand un nobil feudal sau un prelat era obligat sa administreze proba, putea desemna o alta persoana care sa poarte fierul in locul lui. Prin urmare, acest mijloc de proba este o procedura rezervata numai categoriilor sociale inferioare, iar prin continutul sau este o proba neconcludenta intrucat nu tinde la stabilirea adevarului.2. Juramantul cu brazda in cap este denumit astfel dupa rolul pe care pamantul il are in desfasurarea acestei proceduri, cel care jura in cadrul procesual invoca pedeapsa pamantului privit ca divinitate daca juramantul sau se dovedea a fi fals. In Moldova, cei care purtau brazda de pamant o asezau direct pe cap, se numeau brazdasi,iar in Tara Romaneasca, mai cu seama in zona din dreapta Oltului, cei care trebuiau sa poarte brazda de pamant o asezau intr-o traista pe care o purtau asupra lor, de aceea se numeau traistasi. Juramantul cu brazda era un mijloc de proba utilizat in procesele care aveau ca obiect granituirea, stabilirea hotarelor proprietatii. Cel in cauza jura ca va arata adevaratele hotare si apoi parcurgea traseul respectiv, avand asupra sa acea brazda de pamant. Juramantul cu brazda este o proba de sorginte geto-daca, la geto-daci zeitatea suprema (Zamolxe)era o zeitate a pamantului, prin urmare proba este de origine pagana. Pamantul considerat ca o divinitate urma sa il protejeze pe cel care respecta juramantul si sa il pedepseasca pe sperjur. De aici si expresiile care au ramas in limba romana: sa ii fie tarana usoara, nu il mai rabda pamantul. Sub influenta Bisericii Crestine, aceasta proba s-a spiritualizat, in sensul ca locul brazdei de Pamant este luat de o Evanghelie. Totodata, in cazul acestei probe, suntem in prezenta unui dublu simbolism judiciar, adica brazda de pamant simbolizeaza divinitatea, iar capul, considerat cea mai importanta parte a corpului, simbolizeaza fiinta umana. Si aceasta proba a dobandit in feudalism un caracter de clasa, fiind rezervata categoriilor sociale inferioare,in sensul ca numai taranii erau pusi sa poarte brazda si sa parcurga adevaratele hotara ale proprietatilor feudale. Mai mult, boierii nu se mai multumesc cu martori intamplatori chemati sa arate hotarele proprietatilor lor, ci recurg la martori preconstituiti (fiii de tarani care erau pusi sa parcurga hotarele proprietatilor si, in tot acest timp, erau dati de chica-trasi de par- pentru a le tine minte si pentru ca intr-un eventual litigiu sa poata fi utilizati pentru dovedirea acelor hotare.3. Proba cu juratori: institutia juratorilor este un mijloc de proba care prin particularitatile sale contrazice ideile moderne cu privire la dovezi. Continutul acestei probe este diferit, dupa cum ne aflam in procesul penal si respectiv in procesul civil deoarece in procesul penal, juratorii, prin juramantul lor sustin juramantul uneia dintre parti aratand ca ea este demna de crezare adica, in materie penala, juramantul juratorilor nu are un caracter obiectiv, ci subiectiv, nu tinde la stabilirea adevarului, ci la stabilirea reputatiei persoanelor, este un juramant de credibilitate. In procesul civil, juratorii cerceteaza faptele, astfel incat juramantul lor este de veridicitate. Pana la aparitia pravilelor, adica a dreptului feudal scris, proba cu juratori a fost la nivelul obstilor satesti sau teritoriale cel mai raspandit mijloc de proba utilizat in vederea solutionarii litigiilor, de unde si denumirea pe care Legea Tarii a dat-o acestui mijloc de proba, anume aceea de lege. Unii juristi si istorici romani au criticat proba cu juratori, considerand-o o proba misterioasa si stranie sau un principiu absurd de dovedire. Insa, institutia juratorilor este o creatie originala a poporului roman, creatie care isi are sorgintea in stravechile obiceiuri ale geto-dacilor, mai exact in juramantul pe zeitatile palatului regal sau pe vetrele regale. Proba cu juratori era denumita lege nu numai datorita faptului ca era cel mai raspandit si cel mai utilizat mijloc de proba, ci si datorita imprejurarii ca este mijlocul de proba cu cea mai mare forta probanta in cadrul procesului feudal, prin care se putea dovedi orice situatie de fapt si prin care se putea combate orice alt mijloc de proba administrat, inclusiv proba cu inscrisuri. La inceput, in epoca gentilica, ca o expresie a legaturilor de rudenie, grupul juratorilor era alcatuit din rudele celui implicat in litigiu. Ulterior, juratori puteau fi si vecinii, ceilalti membrii ai obstei, dupa ce legaturile gentilice se destrama, pentru ca, in final, singurii care puteau fi desemnati juratori sa fie boierii. Acordarea probei cu juratori se realiza prin hrisov domnesc, in care se utiliza sintagma I-am dat lege, adica a fost acordata proba cu juratori. Partea putea sa accepte administrarea probei (A luat lege) sau putea sa defere proba partii adverse. Atunci cand domnul admitea administrarea probei, mentiona si numarul de juratori, iar in anumite situatii juratorii erau indicati nominal si atunci se numeau juratorii pe ravase. Juratorii trebuiau sa fie de o seama cu cel pentru care jura, adica sa apartina aceleiasi categorii sociale. Depunerea juramantului de catre juratori presupunea o dubla solemnitate, atat una religioasa, cat si una juridica, in sensul ca juramantul era depus pe Evanghelie (latura religioasa), in fata imputernicitului domnesc, cu administrarea probei (latura juridica). Continutul si forma juramantului trebuiau sa fie identice cu cele ale partii din proces , astfel incat schimbarea unui cuvant sau gresirea unui cuvant atragea anularea probei. Insa, in Transilvania, erau acceptate si formule echivalente , dupa cum era permisa si repetarea cuvintelor care fusesera rostite gresit. Daca juramantul era depus cu respectarea tuturor formelor cerute de lege, imputernicitul domnesc consemna desfasurarea probei intr-o carte de juramant care purta semnaturile si pecetile juratorilor. Aceasta era inaintata domnului care urma sa hotarasca asupra solutionarii procesului. Domnul era tinut sa pronunte hotararea conform celor aratate in juramant, iar partea sprijinita de juratori castiga procesul. Se spunea, in Legea Tarii, ca partea respectiva s-a apucat de lege. In situatia in care proba nu putea fi administrata, partea care i se incuviintase aceasta proba pierdea procesul, caz in care se spune in Legea Tarii ca ramanea de lege. Partea adversa putea cere contraproba cu juratori, denumita lege peste lege, cu un numar dublu de juratori: daca aceasta contraproba era administrata, cu respectarea formelor impuse de dreptul obisnuielnic, hotararea initiala era anulata si i se dadea o alta hotarare, conform noului juramant, vechiul juramant fiind considerat fals, ceea ce atragea sanctionarea primilor juratori cu plata unei amenzi denumita gloaba pentru ca era o amenda in vite. Numarul maxim de juratori admis de Legea Tarii era de 48. Daca domnul dorea sa favorizeze una dintre parti, ii acorda de la inceput numarul maxim de juratori, astfel incat partea adversa sa nu poata face contraproba. 4. O alta proba orala este marturia sau proba cu martori sau proba testimoniala. Martorii sunt persoane care au cunoscut ex propriis sensibus(prin propriile simturi) anumite fapte sau imprejurari despre care relateaza in fata instantei de judecata pentru stabilirea adevarului, adica a situatiei de fapt, in vederea solutionarii procesului. Martorii dadeau depozitiile sub prestare de juramant, acesta fiind depus in biserica, iar preotii dadeau anateme impotriva acelora care depuneau marturie mincinoasa. Forta probanta a probei testimoniala, desi era depusa sub prestare de juramant, era inferioara probei cu juratori. Sunt intalnite si cazuri de conversiune a probei (in cazul in care partea nu putea aduce numarul de juratori care ii fusese incuviintat, cei in cauza erau audiati ca simplii martori). O categorie speciala de martori o reprezinta aldamasarii care sunt martori preconstituiti. Acestia sunt persoane care au asistat la incheierea unui contract, la realizarea acordului de vointa a partilor contractante si la conturarea tuturor clauzelor contractuale ale invoielii dintre parti. Aldamasul este si el o institutie anterioara crestinismului, de sorginte pagana, geto-daca, avand un dublu caracter: un caracter religios si un caracter juridic. Sub aspect religios, dupa incheierea contractului, partile, precum si persoanele care ii asistasera, invocau divinitatea prin libatiuni pentru ca aceasta sa binecuvanteze invoiala partilor, iar consumarea aldamasului (bautul cupei de vin) semnifica incheierea contractului. Sub aspect juridic, aldamasarii erau martori preconstituiti care puteau depune marturie in cunostinta de cauza in situatia ivirii unui litigiu in legatura cu interpretarea si executarea contractului. Daca intelegerea partilor era consemnata printr-un inscris, alaturi de numele partilor erau trecute si numele aldamasarilor, momentele la care acestia asistasera, valoarea aldamasului consumat, precum si partea care a suportat cheltuiala. In ceea ce priveste probele scrise, trebuie sa precizam ca inscrisurile utilizate ca mijloace de proba erau fie inscrisuri oficiale, emise de cancelaria domneasca si care purtau diferite denumiri, termenul generic fiind de hrisov, fie inscrisuri particulare care emanau de la persoane particulare si care purtau denumirea de zapise.