Lect. univ. dr. Manuela Tabaras

Dreptul asigurarilor

Curs pentru învăţământ la distanţă

BUCUREŞTI

TEMA IConsideratii generale privind asigurarile. Istoricul asigurarilor pe plan mondial, comunitar si national

1.Evoluţia istorică a asigurărilor mondiale, a contractului de asigurare2.Evolutia istorică a a asigurărilor în România şi a legislatiei romanesti privitoare la asigurări şi contractul de asigurare 2.1.Studiul asupra antichităţii, evului mediu, perioadei moderne şi contemporane până la revoluţia din decembrie 1989

2.1. Perioada modernă 2.2. Monolulul economiei centralizate 2.3. Asigurările în România după revoluţia decembristă din 1989

3. Piata europeana a asigurarilor 3.1.Liberalizarea pietei asigurarilor

3.1.1. libertatea de circulatie a persoanelor - libertatea de stabilire 3.1.2. libertatea de prestare a serviciilor 3.1.3. libera circulatia a capitalurilor

3.2. Principalele directivele europene cu impact fundamental asupra raportului de asigurare si transpunerea lor în legislaţia naţională3.3. Principale institutii publice europene si organisme private cu competente in domeniu asigurarilor 4. Cadrul legal actual privind asigurarile în România

1.Evoluţia istorică a asigurărilor mondiale, a contractului de asigurare Considerăm că este oportună cunoaşterea istoriei asigurărilor pentru a înţelege procesele care au impulsionat naşterea, dezvoltarea şi evoluţia asigurărilor, pasul uriaș pe care societatea l-a făcut în procesul de securizare a vieții sale economico-sociale, pentru a ne explica mai facil instituțiile actuale din domeniul asigurărilor și pentru a putea înainta propuneri, sugestii de îmbunătăţire a cadrului juridic prezent relativ la asigurări.

Nevoia de suportare colectivă a pagubelor, de acoperire împotriva riscurilor îndeosebi ce afectau patrimoniile se pierde în geneza omenirii, experienţa dovedind că pierderile sunt mai uşor de suportat atunci când sunt împărţite între mai multe persoane.Din Egipt datează o arhaică dovadă a suportului colectiv, în ipoteza unui prejudiciu individual, reprezentată printr-un document scris, din jurul anilor 4.500 î.Hr. din care rezultă că tăietorii în piatră constituiau un fond mutual de întrajutorare prin contribuțiile tuturor membrilor “comunităţii profesionale”, fond ce era destinat acoperirii pagubelor provocate de riscurile convenite a fi acoperite.1

Protejarea împotriva riscurilor reprezenta o practică însuşită şi de comercianţii chinezi, care, pentru a-şi asigura o dispersie a riscurilor, distribuiau marfa pe mai multe corăbii în ideea protejării cât mai eficiente a transportului şi diminuării riscurilor determinate de acesta.Odată cu dezvoltarea comerţul maritim civilizaţiile din bazinul Mării Mediterane, din Asia şi Orientul Mijlociu au iniţiat anumite tehnici de asigurare empirice ce au evoluat în timp în noi instrumente de înlăturare a riscurilor graţie dezvoltării domeniilor noi de activitate şi creşterii volumului activităţii comerciale. În Babilon, Fenicia proprietarii corăbiilor formau de asemenea asociaţii în scopul suportării în comun a pagubelor (pierdere vas, încărcătură, jaf etc.). Pericle, în secolul V î. Hr. a organizat corporaţii2 în cadrul cărora membrii se întrajutorau în caz de deces, boală sau incendii. Într-o scrisoare a lui Cicero din anul 50 î. Hr., acesta îi cere unui terţ să garanteze o sumă de bani care trebuia transportată la Roma, conţinutul scrisorii sugerând o formă primară de contract de asigurare. 100 de ani mai târziu, împăratul Claudius şi-a asumat riscul pieirii mărfii importate din cauza furtunilor, fiind, pentru prima dată în istorie, identificat şi precizat riscul asigurat.3 Din epoca romană se cunoaşte instituţia foenus nauticum sau împrumutul maritim în baza căreia proprietarul încărcăturii primea o sumă de bani cu titlu de împrumut de la cărăuş, iar dacă corabia ajungea la destinaţie, suma primită era returnată transportatorului, această procedură constituind o modalitate de garantare a executării transportului şi de asigurare împotriva riscului de pierire a mărfii sau a vasului.4

În Europa Evului Mediu, asociaţiile meșteșugărești (a lucrătorilor, a vânătorilor, etc.) se organizau în corporaţii care erau constituite pe baza solidarităţii între membrii. Aceştia erau despăgubiţi în caz de incendiu, de accident de muncă, de boala etc. Astfel, Gildele,

1 Irina Sferdian- “Dreptul asigurărilor”, Ed. CH Beck, 2007, p. 1. 2 Les Hetairies, a se vedea Ecole nationale d Assurances- „Manuel internaţional de l´Assurance”, Ed. Economică, Paris, 1998, p. 4-5.3 Ecole nationale d Assurances - op. cit., p. 5, Violeta Ciurel- “Asigurări şi Reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale”, Ed. All Beck, 2000, p. 5-6.4 D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 10.

corporaţii specifice epocii, cunoscute mai cu seamă în vestul Europei, acordau, urmare cotizaţiilor stânse de la membrii săi, despăgubiri pentru pierderile suferite de aceştia în caz de incendiu, naufragiu sau furt.Asigurările au început să ia formă scrisă, contractuală, fiind redactate adeseori de specialişti, curtieri, apoi notari, iar acestea cuprindeau evenimentele generatoare de pagube asigurate (calamităţile naturale, incendiul, riscurile mării, pirateria etc.). La 10 iulie 1397, într-un act de asigurare se stipula că sunt acoperite de asigurare « riscurile pe care asigurătorii le suportă de la Dumnezeu ori de la oameni, de mare, incendiu, aruncare în mare, de oprire din partea seniorilor comunelor ori altor persoane, de represalii şi de orice alt caz, întâmplare sau sinistru, care în orice chip ar fi, ar putea să se întâmple ori s-au întâmplat şi oricare ar fi cazurile şi în orice condiţii s-ar întâmpla, cu excepţia acelora care privesc lestul şi vama».5

Potrivit unor izvoare prima « instituţie » creată în domeniul asigurărilor datează din 1310 fiind creată la Bruges (centru comercial important al evului mediu, mai cu seamă datorită comerţului cu lână) sub denumirea Camera de asigurări din Bruges cu rolul principal de a asigura împotriva riscurilor maritime pe comercianţi.6

Schimbările economice, dezvoltarea comerţului au sporit riscurile, determinând apariţia unor noi instrumente de înlăturare a acestora. Astfel, la Leipzig-Germania, în 1832, a fost înfiinţată prima societate germană de asigurări pentru vite. Asigurările contra incendiilor s-au extins pe categorii de bunuri imobile. În Scoţia, în secolul al XVII a fost introdusă asigurarea de grindină, iar în secolul XVIII apar asigurările de accidente, luând naştere în Marea Britanie prima societate de asigurări de viaţă denumită «Societate amicală pentru asigurări veşnice». La apariţia asigurărilor de viaţă a contribuit şi evoluţia studiului matematicii, fiind relevant studiul «geometriei riscului» a lui Blaise Pascal7 din 1654, pentru ca în 1693 astronomul englez Edmond Hallez să creeze primul grafic al mortalităţii.8 În acelaşi secol în Franţa îşi fac debutul asigurările de răspundere civilă create pentru acoperirea pagubelor create de proprietarii de cai şi trăsuri, iar mai apoi privitor la răspundere proprietarilor de fabrici faţă de prepuşi.O dată cu secolul al XX-lea, asigurările au cunoscut o dezvoltare crescendă, amplificată şi de progresul economic, de dezolarea rapidă a societăţii, de creşterile demografice şi exodul rural, de creşterea nivelului de trai şi a speranţei de viaţă, de frecvenţa raporturilor comerciale, economice, de industrializare, dar şi de conştientizarea avantajelor evidente ale asigurării, societatea şi nevoile ei generând noi forme de asigurare, din ce în ce mai diversificate, adaptate tuturor riscurilor, de la cele tradiţionale, obişnuite, până la cel mai avangardiste (împotriva ploii, împotriva monstrului din Loch Ness etc.), practicându-se de societăţi de asigurare flexibile şi invocatoare, asigurări mai puţin obişnuite, ce urmăresc protejarea picioarelor fotbaliştilor, a vocilor cântăreţilor etc. Astfel, individul a realizat că a câştigat în lupta cu aceste ultime secole din ce în ce mai multă liberate şi independenţă, dar a pierdut în egală măsură din siguranţă, securitate, pierdere ce se impune a fi înlocuită sau susţinută, prin asigurări facultative, dar şi obligatorii, impuse de legislativ. 2.Evolutia istorică a a asigurărilor în România şi a legislatiei romanesti privitoare la asigurări şi contractul de asigurare

5 D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 11-12.6 V. Ciurel – op. cit., p. 8, şi în Vasile Nemeş – „Dreptul asigurărilor”, Ed. Hamangiu, 2009, p. 4.7 Blaise Pascal8 Francois Couibault, Constant Eliashberg – op.cit., p. 17.

2.1.Studiul asupra antichităţii, evului mediu, perioadei moderne şi contemporane până la revoluţia din decembrie 1989Prima formă de “asigurare” cunoscută pe meleagurile noastre în evoluţia procesului istoric de diminuare/acoperire a riscului a fost cea a animalelor, cunoscută şi sub numele de “hopsa” ce avea drept rol întrajutorarea sătenilor dintr-o localitate în cazul accidentării şi sacrificării de necesitate a animalelor.Primele organizații de sine stătătoare cu rol de întrajutorare s-au născut în Transilvania odată cu apariția breslelor de meseriași, în Transilvania fiind întâlnite în secolul al XVIII-lea şi asociaţii pentru stingerea incendiilor9.2.2. Perioada modernă Prima societate propriu-zisă de asigurare din România s-a născut la 24 iulie 1848 la Braşov şi practica asigurări de viaţă, urmare cărora la sfârşitul perioadei de asigurare, cotizanţii urmau a beneficia de o rentă viageră anuală.2.3. Monolulul economiei centralizate Spre sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut în România instituții de asigurări ca cele din Europa occidentală care puteau fi împărțite în societăți mutuale de asigurări, societăţi anonime de asigurări sau agenţii ale unor societăţi de asigurări din străinătate.Au devenit faimoase societăţi de asigurări cum ar fi Transilvania (înfiinţată în 1866), Dacia (înfiinţată în 187110), România (înfiinţată în 1873), ultimele două fuzionând, Naționala (înfiinţată în 1882), Generala (înfiinţată în 189711).Până în anul 1930 România a fost singurul stat din Europa lipsit de o lege care să reglementeze industria asigurărilor.Principalele acte normative care au reglementat activitatea de asigurare în România au fost: Codul Comercial Român, Regulamentele12din perioada 1900-1930, Legea pentru

9 La Braşov a fost înfiinţat în anul 1744 Casa de Incendiu.10 Societatea de asigurări Dacia se înfiinţează printr-un Înalt Decret Domnesc în anul 1871 cu un capital de 3 milioane de lei, iar interesul stârnit în rândul populaţiei este unul deosebit. Printre membrii fondatori se numără personalităţi marcante ale vremii cum ar fi: B. Boerescu, T.F. Negroponte, G. Gh. Cantacuzino, Menelas Ghermani, Th. Mehedinteanu, St. Ioanide, C. Deroussi, V.C. Porumbaru şi Alexandru Zissu. În anul 1873 se înfiinţează, susţinută de personalităţi precum Beizadea D. Grigore Ghica, principele Al. B. Știrbei, Mihail Kogălniceanu, România, cu un capital de 2 milioane lei. În anul 1881 cele două societăţi fuzionează formând astfel societatea Dacia-Romania, care va desfăşura o activitate prosperă în timp, rezistând până după al doilea război mondial. sursa http://aradblog.wordpress.com/tag/societate-de-asigurari.11 A fost înfiinţată în anul 1897 la Brăila de către pătura comercianţilor locali şi din Galaţi, având capital mixt: românesc şi prin participarea băncii Marmorosch, Blank&Co. Doi ani mai târziu societatea îşi mută sediul la Bucureşti schimbându-şi şi numele în Generala – Societate Română de Asigurări Generale. Urmele acesteia mai pot fi găsite pe zidurile unor clădiri din Arad ( a se vedea anexa paginile 437-439 )- sursa http://aradblog.wordpress.com/tag/societate-de-asigurari.12 Regulamentul fondului de asigurare a culturii tutunului, M. Of. Nr. 71/27 iunie 1903, înlocuit succesiv ulterior, Regulamentul asupra organisarei si administratiunei casei de ajutor si pensiuni al corpului jandarmeriei rurale, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 15/03/1906 (Prin acest regulament (Art. 5.) se înfiinţează Casa de ajutor şi retragere a gradelor inferiore şi jandarmilor rurali care « face parte din administraţia centrală a ministerului de interne şi ea se administrează împreună cu Casa de ajutor şi pensiuni de retragere a sergenţilor de oraş, sub autoritatea ministerului de interne, de către şeful biroului Casei sergenţilor de oraș ». Potrivit art. 2. – « Scopul acestei Case este de a veni, în casuri de nevoi bine constatate, în ajutorul gradelor inferiore şi jandarmilor rurali în funcţiune şi al familiilor lor, precum şi a le servi, în anume condiţiuni, lor şi urmaşilor lor, pensiuni de retragere. Casurile în cari pot fi acordate ajutore şi pensiuni, precum şi suma acestora, se hotarasce prin regulamentul de fata.  » Conform art. 3. – « Sumele necesare în acest scop vor fi procurate Casei din reţinerile lunare obligatorii asupra soldelor tuturor sub-oficerilor, brigadierilor şi jandarmilor rurali, fie ca sunt plătiţi de Stat, fie ca sunt platiţi de judeţ, şi din cele-alte venituri prevedute de legea asupra înfiinţarei acestei Case.», Regulamentul casei pentru asigurarea imobilelor

constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementare a contractului de asigurare nr. 216 din 7 iulie 1930, cu modificările din 9 aprilie 1931, 12 martie 1932 şi 4 aprilie 193613, Legea privind convertirea în lei a prestaţiunilor din unele contracte de asigurare din 24 martie 193714, Decret-lege pentru punerea în aplicare a Codului Comercial Carol al II-lea nr. 2773 din 16/08/194015, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 191 din 20/08/1940.16 Schimbarea regimului politic a determinat naţionalizarea întreprinderilor de asigurări prin Legea nr. 119 din 11 iunie 194817 şi înfiinţarea prin Decretul nr. 345 din 20 august 1949 Publicat în Buletin Oficial nr. 54 din 20 august 1949. Emitent: Marea Adunare Naţională a societăţii de asigurări Sovromasigurare care a preluat portofoliile de asigurare şi rezervele societăţilor de asigurare lichidate.18

comunale rurale contra incendiului, M. Of. Nr. 72/28 iunie 1909, Regulamentul casei contra incendiului pentru imobilele comunelor şi judeţelor, M. Of. Nr. 279/18 martie 1915.13 Legea nr. 216 din 07/07/1930, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 148 din 07/07/1930 privind reglementarea contractului de asigurare constituia cel mai important şi riguros act normativ din acest domeniu întrucât reglementa problematica atât administrativă-organizatorică a asigurarilor, cât şi problematica de fond a asigurărilor: necesitatea autorizării societăţilor de asigurare, stabilirea cadrului legal întăuntrul căruia aceste societăţi îşi pot desfăşura operaţiunile, clarificarea şi implementarea condiţiilor de constituire, reglementarea condiţiilor cerute spre îndeplinirea societăţilor străine pentru a putea încheia asigurări în România, controlul operaţiunilor de asigurare, normele prudenţiale privind plasamentele şi rezervele societăţii asigurătoare, norme contabile şi sancţiuni severe pentru înclăcarea dispoziţiilor legale. Acest act normativ, împreună cu Decretul nr. 38/1952 privind unele asigurări şi înfiinţarea Administraţiei Asigurărilor de Stat, cu modificările ulterioare - cu excepţia dispoziţiilor referitoare la asigurarea culturilor agricole aparţinând cetăţenilor şi Decretul nr. 146/1955 pentru asigurarea bunurilor aparţinând gospodăriilor agricole colective, a fost abrogat la data intrării în vigoare a Decretului nr. 471 (r1) din 20/12/1971 publicat în 28/12/1971, republicat în Buletinul Oficial nr. 13 din 27/02/1988, cu privire la asigurările de stat, fiind abrogate implicit orice alte dispoziţii contrare decretului de faţă.14 A fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 69 din 24/03/1937 privind convertirea în lei a prestaţiunilor din unele contracte de asigurare, fiind abrogate mai târziu prin Decretul privind declararea ca abrogate a unor acte normative nr. 691 din 28/12/1973 la 14/01/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 7 din 14/01/1974, decret ce a devenit Legea nr. 22/1974.15 Potrivit  Art. 3. – «Prin efectul punerii în vigoare a Codului Comercial Carol al II-lea (Codul Comercial din 23.08.1940, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 194 din 23/08/1940, ce cuprinde dispoziţiile din material asigurărilor în titlul XIII intitulat “Despre contractul de asigurare”) şi a legii de faţă, se abrogă:   1. legea nr. XVII din 1881 (legea falimentului) în vigoare în Transilvania, cu modificările ulterioare;    2. legea pentru înfiinţarea unui registru al comerţului din 10 Aprilie 1931, cu modificările ulterioare. Se menţin totuşi în vigoare dispoziţiunile art. 1-18 inclusiv, din legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţiuni din legea pentru înfiinţarea unui registru al comerţului din 15 Decemvrie 1938;    3. articolele 49-97 inclusiv din legea Nr. 216 pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare din 7 Iulie 1930 cu modificările ulterioare”. 16 Numărul reglementărilor se justifică printr-o intensă activitate de asigurare, mai cu seamă în deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut în care s-au practicat în România, toate formele de asigurare cunoscute pe plan european, de un număr mare de societăţi de asigurare (spre exemplificare în anul 1936 în România existau 23 de societăţi de asigurare atât cu capital românesc cât şi străin care asigurau în acest domeniu).17 Legea pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi a fost publicată în M. Of. nr. 133bis din 11 iunie 1948. Potrivit art. 1. –«Se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii, enumerate în anexa 28.» În anexa 28 apar următoarele societăţi: Asigurarea Româneasca, Agricola Fonciera, Caledonian Romana, Dacia Romania, Generala, Naționala, Steaua României, Metropola, Standard, Vulturul (Bucureşti), Prima Ardeleana (Cluj), Prima Societate de Înmormântare (Braşov), Bucureşti, Adriatica (reprezentanţa Triest – Bucureşti), Minerva (Cluj).18 Sovrom-urile, au fost societăţi mixte româno-sovietice înfiinţate în 1945 în urma unui acord între România şi Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică (vezi Tratatele de pace de la Paris, 1947). Sovrom-urile au funcţionat până în 1956, când au fost dizolvate. Aceste societăţi mixte au devenit cunoscute cu numele de "sovromuri", termen asociat cu spolierea

În condiţiile economiei planificate în anul 1952 a fost înfiinţată prin Decretul nr. 38/195219 Administraţia Asigurărilor de Stat - ADAS, ce funcţiona ca monopol al statului sub îndrumarea şi controlul Ministerului Finanţelor, instituţie cu capital integral român, specializată în operaţiuni de asigurări, reasigurări şi comisariat de avarie.2.4. Asigurările în România după revoluţia decembristă din 1989Trecerea la economia de piaţă a generat modificări structurale în toate domeniile vieţii social-economice şi a determinat abrogarea la 31 decembrie 1990 a Decretului nr. 470/1971 odată cu încetarea activităţii ADAS20

Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările şi reasigurările în România publicată în M. Of. 303/30 decembrie 1995 a abrogat Titlul XIII, Cartea I "Despre contractul de asigurare", din Codul comercial, cât şi Decretul nr. 471/1971 republicat în 1988 cu privire la asigurările de stat– principale actele normative până la acea dată şi constituie principalul act normativ privind activitate de asigurare din România reglementând forma şi conţinutul contractului de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor, modalităţile de asigurări şi clasele de asigurări aferente lor împreună cu trăsăturile definitorii ale acestor tipuri de asigurări, pentru ca mai târziu apărută Lege nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor (anterior denumirea era de Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor) să

României de către URSS. Într-un memoriu adresat prim-ministrului de atunci, Petru Groza, academicianul Onisifor Ghibu califica înfiinţarea societăţilor mixte româno-sovietice drept "un capitol al tragediei noastre de astăzi, camuflat sub firma prieteniei 'româno-sovietice' ". Cât despre activitatea lor, acelaşi Onisifor Ghibu considera că "sub acest nume benign, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii de tot felul ale ţării noastre, cu preţuri derizorii, în timp ce pe pieţele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiţi să le plătim înzecit mai mult decât plătesc pe ele sovietele". Sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/SovRom. Cele 13 sovromuri erau conduse de directori generali sovietici şi controlau o bună parte din industrii. Directorul general de la Sovromasigurare era Vladimir Aleksandrovici Aleksandrov, vicepreședintele consiliului de administraţie era P.N. Protasov, iar directorul asigurărilor de viaţă - Grigori Grigoriev. Sursa raport redactat de şeful Misiunii diplomatice americane la Bucureşti, Ronald E. Schoenfeld, şi expediat cu menţiunea "top secret" către Departamentul de Stat, la 7 aprilie 1950 (National Archives at College Park, College Park, MD, National Archives Microfilm Publication LM103, roll 1, frames 101-109), sursa  : http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current4/mi40.htm. Astfel în anul 1948 pe lângă întreprinderile din industrie, s-au naţionalizat şi societăţile de asigurare care au trecut în proprietatea statului cu toate activele şi pasivele lor, fiind integrate economiei planificate. Societăţile de asigurare naţionalizate au fost enumerate în lista anexă de la pag 440 şi cuprindeau: 1. Asigurarea Româneasca Bucureşti, 2. Agricola Fonciera Bucureşti, 3. Caledonian Romana Bucureşti, 4. Compania de Asigurare Bucureşti, 5. Dacia Romania Bucureşti, 6. Generala Bucureşti, 7. Naționala Bucureşti, 8. Prima Ardeleana Cluj, 9. Prima societate de înmormântare Braşov, 10. Steaua României Bucureşti, 11 Adriatica (reprezentanta) Triest-Bucureşti, 12. Metropola Bucureşti, 13. Standard Bucureşti, 14. Vulturul Bucureşti, 15. Minerva Cluj. Societăţile de asigurare au funcţionat până la 01 septembrie 1949 când s-a demarat lichidarea acestora. Pe ziua publicării decretului nr. 362 din 01 septembrie 1949, toate întreprinderile şi societăţile de asigurare se considerau dizolvate de drept şi îşi încetau activitatea, intrând în lichidare, care s-a realizat numai în baza normelor din decret, fără a fii respectate dispoziţiunile statutelor, codului de comerţ şi orice alte legi sau dispoziţiuni în vigoare referitoare la lichidare. În perioada de lichidare, lichidatorii au fost obligaţi în primul rând să predea Societăţii Generale Sovieto-Române de Asigurări, pe acţiuni, "SOVROMASIGURARE", oricând la cererea acesteia, averea mobilă şi imobilă care îi va fi necesară, precum şi portofoliile de asigurări pentru toate ramurile, împreună cu rezervele tehnice şi matematice calculate la 15 Septembrie 1949. Creditorii au fost obligaţi să-şi formuleze pretenţiile în termen de 30 zile, iar cei care nu au pretins sumele asigurate au pierdut dreptul de creanţă fiind considerat prescris.19 Decretul privind unele asigurări şi înfiinţarea Administraţiei Asigurărilor de Stat nr. 38 din 06/02/1952, a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 06/02/1952.20 Prin HG nr. 1279/1990 de desfiinţare a ADAS-ului, activul şi pasivul acesteia au fost preluate de trei societăţi comerciale pe acţiuni nou înfiinţate: Asigurarea Românească SA a preluat asigurările facultative de viaţă, asigurările obligatorii, asigurările facultative de autoturisme şi alte asigurări, Societatea de asigurare şi reasigurare ASTRA SA care a preluat portofoliul societăţilor mixte cu participare ADAS în străinătate şi cel aferent asigurărilor şi reasigurărilor externe, iar Agenţia Carom a preluat activitatea de constatare a daunelor, stabilirea şi plata despăgubirilor pentru pagube create în România unor asiguraţi ai unor societăţi de asigurare din străinătate şi reciprocă. Andy Puşcă-op. cit., p. 35-36.

reglementeze cadrul de desfăşurare a asigurătorilor ca ofertanţi ai serviciilor de asigurare pe principiul concurenţei specific economiilor de piaţă, dar şi sub controlul instituţional al activităţii de asigurare exercitat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

3. Piata europeana a asigurarilor 3.1.Liberalizarea pietei asigurarilor3.1.1. libertatea de circulatie a persoanelor - libertatea de stabilire

Această libertatea de circulație a persoanelor presupune circulația liberă a cetățenilor unui stat pe teritoriul altui stat membru, tratamentul egal al acestora şi interzicerea oricăror discriminări bazate pe naționalitate între aceștia şi proprii resortisanți ai statului membru în ceea ce privește remunerarea, condițiile de angajare, promovare şi de muncă şi acordarea de aceleași avantaje sociale şi fiscale cu cele recunoscute propriilor resortisanți .21

Libertatea de stabilire poate fii apreciată a fi inclusă ca o componentă atât la libertăți de furnizare a unor servicii, dar şi a libertăţii de circulație a persoanelor.Prin crearea pieței unice s-a urmărit ca asigurătorii europeni să beneficieze în acest spațiu de condiții de concurenţă egale indiferent de statul membru de origine al acestora, astfel ca aceștia să poată opera pe oricare din piețele statelor membre fără autorizaţi, taxe sau alte cerințe suplimentare din partea autorităţilor din domeniu competente.22

Tema: studiu Tratatul institutiv al C.E.E. art. 52-58 (devenite art. 43-49 prin tratatul constitutiv al CE) .3.1.2. libertatea de prestare a serviciilor

Libertatea de prestare a serviciilor vizată în oferă posibilitatea pe de o parte oricărui resortisant al unui stat membru să-şi desfășoare activitatea, fără însă a fi necesar să-şi creeze un punct de lucru, într-un alt stat membru, dar şi oricărui beneficiar, pe de altă parte, de a alege un prestator ce nu este stabilit pe teritoriul ţării sale.Așadar cetățeanul european contemporan nevoit să-şi schimbe ţara de rezidenţă nu trebuia să-şi rezilieze contractele de asigurare cu costul unor penalităţi semnificative, ci ele continuă să-şi producă efectele indiferent unde, în spațiul european, se regăsesc la o anumită dată, operantul şi destinatarul serviciului de asigurare.23

Reglementările în domeniu au avut darul de a suprima pe piață comună toate discriminările pe bază de naționalitate, domiciliu sau reședință, măsurile protecționiste sau dimpotrivă discriminatorii ce pot influenţa libera concurenţă, a apropiat legislațiile Naţionale într-o măsura suficientă pentru realizarea obiectivelor comune şi protejarea asiguraților şi a creat o piață unică unde asiguratul poate opta pentru orice contract de asigurare oferit de orice

21 Pusă în aplicare prin regulamentul din 5 octombrie 1968 şi Directiva 68/360 din 15.10.1968 a Consiliului privind abolirea restricţiilor asupra circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi familiile lor. Pentru detalii Camelia Stoica, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001-capitolul 3: libertatea de circulaţie a persoanelor şi drepturile fundamentale comunitare.22 Libertatea de stabilire include dreptul de a începe şi de a continua activităţi nesalarizate cu respectarea regulilor profesionale de exercitare oriunde în uniunea europeană – pentru mai multe detalii C106/91 c. Ministere de Justice, hot. din 20.05.1992 în Octavia Manolache- «Drept Comunitar», Ed. All Beck, ediţia a IV-a, pag. 271.23 Este cazul asigurărilor de viaţă ce presupun penalităţi semnificative în caz de reziliere anticipată sau asigurările de sănătate permanente de tip anglo-saxon. Pentru detalii a se vedea Bertrand Labilloy – op. cit., p. 5.

societate de asigurare din statele membre, asigurătorii putându-şi exercita activitatea în oricare din ţările comunităţii europene.24

Tema: studiu articolele 49 şi următoarele din Tratatul constitutiv (anterior art. 59 la 66 din Tratatul CEE) .

3.1.3. libera circulatia a capitalurilor

Aceste două libertăţi analizate anterior nu pot fi cercetate decât în contextul directivelor referitoare la circulația capitalurilor şi a dispozițiilor legislației primare (art. 67-73 din Tratatul de la Roma devenite art. 56-60 prin Tratatul constitutiv) care permit oricărei persoane fizice sau juridice din Comunitate să efectueze transferuri de capital în spațiul comunitar şi să utilizeze instrumentele financiare oferite pe ansamblul piețelor din statele membre, instituindu-se obligaţia statelor membre de a înlătura restricţiile şi discriminările existente cu privire la circulația capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe.Trebuie reţinut, totodată, că se pot stabili de către statele membre măsuri fiscale raportate la rezidenţa contribuabililor sau privitor la locul de efectuare a investiției în capitalurilor cu condiția însă ca aceste instrumente financiare să nu constituie o discriminare sau o restricție la aceasta libertate. Jurisprudenţa CJCE în cauza Bachman versus Statul belgian a reținut în 1992 justețea sistemului belgian ce permitea deductibilitatea primelor de asigurare din contribuțiile sistemului fiscal belgian exclusiv în ipoteza contractelor de asigurare încheiate cu asigurători belgieni pe motiv că acest sistem pe de o parte greva sistemul fiscal belgian constituind o sarcină, iar pe de altă parte urmare lipsei posibilității de control al companiilor nerezidente în Belgia.25 3.2. Principalele directivele europene cu impact fundamental asupra raportului de asigurare si transpunerea lor în legislaţia naţionalăÎn domeniul asigurărilor, au fost adoptate trei generații de directive în 1973, 1988 şi 1991-1992, dintre care unele vizau asigurarea de bunuri, de răspundere civile şi alte asigurări de daune numite “alte asigurări decât cele de viaţă“, iar altele se refereau la asigurările de viaţă.În prezent, în ceea ce priveşte domeniul asigurării Uniunea dispune de cca. 30 de directive,26 însă alături de aceste norme comunitare, ce au fost la rândul lor completate şi modificate prin Regulamente ale Comisiei/Consiliului întâlnim şi Decizii ale comisiei dar şi jurisprudență comunitară extrem de importantă pentru inovaţia adusă de dreptul comunitar acestui domeniu al asigurărilor.Tema: studiu comparativ evolutiv: prima generații de directive din 11 mai 1960 privind libertatea de constituire pentru asigurarea alta decât de viaţă modificată în 197327 prin directiva nr. 85/566 şi directiva nr. 63/21 a Consiliului, directiva libertăţii de constituire pentru asigurarea de viaţă nr. 79/267/CEE din 5 martie 1979, Directiva 72/156, Directiva

24 Normele fiind confirmate constant în practică Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene C. 286/82 şi 26/83, Luisi & Carbone care arată că libertatea de prestare a serviciilor reprezintă temeiul de drept al serviciilor de asigurări când acestea sunt oferite într-un alt stat membru decât cel de origine al asigurătorului, indiferent chiar de statul în care se află destinatarul serviciului.25 A. Fuerea- «Drept comunitar al afacerilor», Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 85.26 Jerome Bonnard – Droit des assurances, Editura Litec, ed. II, Paris, 2007, p. 23;27 Jurnalul Oficial L 228, 16/08/1973, p. 0003.

88/357 din 22 iunie 1988, Directiva privind libera prestare a serviciilor în asigurări de viaţă nr. 90/619/CEE din 8 noiembrie 1990, Directiva consiliului nr. 90/618/CEE din 8 noiembrie 1990 si Directivele nr. 92/49/CEE din 18 iunie şi nr. 92/96/CEE din 10 noiembrie 199228 De reţinut, de asemenea, că există o serie de activităţi de asigurare ce nu se pot sprijini pe directivele comunitare fiind expresis verbis excluse de la aplicarea directivelor asigurările sociale obligatorii şi asigurările sociale complementare, justificată prin natura juridică diferită a acestor operaţiuni bazate pe repartiţia şi sprijinirea prin solidaritate colectivă. Excluderi de la aplicabilitatea directivelor se referă şi la societățile de asigurări comunitare. De asemenea, sunt excluse incidenţei directivelor organizaţiile care nu au personalitate juridică, bazate pe mutualitate fără determinarea unei prime şi nici a unui mod de calcul şi de încasare a rezervei tehnice.Dacă despre excluderi am tot amintit trebuie să nu evităm a ne referi la extinderi ale aplicării directivelor şi ele se referă la ţările Spațiului Economic European (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia) dar şi la Confederația Elvețiană care deși nemembre ale UE se bucură de toate prerogativele unui stat membru în ceea ce privesc operațiunile de asigurări în spațiul european, fiind asimilate statelor membre cu o singura condiție, aceea a transpunerii în legislația internă a normelor comunitare referitoare la acest tip de activitate.29

În domeniul asigurărilor, pentru transpunerea în ordinea juridică a celor trei libertăți şi în vederea coordonarea dispozițiilor legislației naţionale cu aquis-ul comunitar legislația română din domeniul asigurărilor a suferit modificări fundamentale în ideea declarată în expunerile de motive a implementării normelor comunitare şi adaptării legislației naţionale la legislaţia celorlalte state membre în vederea integrării în UE, modificări care au cimentat extinderea pieței comune a asigurărilor europene spre Europa de Est prin instituții şi reglementări juridice comune, despre care vom mai vorbi.

3.3. Principale institutii publice europene si organisme private cu competente in domeniu asigurarilor

Tema: Studiu asupra competentelor Comitetului de asigurări-(Insurance Committee-IC) Comitetului European de Asigurări (CEA)30 Asociației Internațională a Instituțiilor de supraveghere a asigurărilor3. Cadrul legal actual privind asigurarile în RomâniaÎn prezent, principalele acte normative ce reglementează răspundere asigurătorului şi principiile funcționării acestei răspunderi sunt Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările şi reasigurările în România publicată în M. Of. 303/30 decembrie 1995 şi Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor (anterior

28 Această directivă de viaţă a fost readoptată cu modificări la data de 5 noiembrie 2002. Pentru detalii în acest sens Jerome Bonnard – Droit des assurances, Editura Litec, ed. II, Paris, 2007, p. 24 .29 A se vedea în acest sens Guy Levie – op.cit.30 Despre structura şi competenţele acestui comitet mai multe detalii în Marius Drăghici –«Asigurătorul-garant al plăţii», Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009, pag. 50-51. Privitor la codificarea directivelor realizată de CEA din 1994 în Viviana Onaca-«Contractul de asigurare de bunuri», Teza de doctorat, Universitatea Bucureşti, nepublicată, Bucureşti, 2001, p. 22.

denumirea era de Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor).Prevederi importante ale Legii nr. 136 din 29 decembrie 1995 reglementează forma şi conținutul contractului de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor, trăsăturile definitorii ale asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă realizate pe baze contractuale opţionale sau obligatorii, constituirea fondului de protejare a asiguraţilor în cazul falimentului asigurătorului sau a victimelor străzii în cazul accidentelor auto etc.În ceea ce privesc asigurătorii ca ofertanţi ai serviciilor de asigurare Legea cadru în materie este Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor (anterior denumirea era de Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor) ce a creat premisele înfiinţării societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor pe principiul concurenţei specific economiilor de piaţă, dar şi sub controlul instituţional al activităţii de asigurare exercitat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.31

Aceste principale acte normative aflate în permanență sub controlul directivelor de modificare, sunt completate de legi în domenii specifice,32 Ordine ale preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sau, în principal, decizii şi norme33 ale Comisiei

31 Legea nr. 32/2000 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 116/2000, publicată în M. Of. nr. 311/5 iulie 2000, Ordonanţa de urgenţă nr. 51/2001, publicată în M. Of. nr. 175/6 aprilie 2001, Legea nr. 414/2002, publicată în M. Of. nr. 456/27 iunie 2002, Legea nr. 76/2003, publicată în M. Of. nr. 193/26 martie 2003, Legea 403/2004, publicată în M. Of. nr. 976/25 octombrie 2004, Legea nr. 503/2004, publicată în M. Of. nr. 1193/14 decembrie 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 201 din 22/12/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1191 din 29/12/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor cu expunerea de motive ca „Unul din angajamentele asumate de România în cadrul procesului de negociere a Capitolului 3 - Libera circulaţie a serviciilor - este modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor.     Acest angajament este cuprins şi în Programul de guvernare pe perioada 2005-2008, fiind inclus în Planul de măsuri prioritare pentru integrare europeană 2005-2006, monitorizat bilunar.     Totodată, sunt preluate prevederile directivelor europene în domeniul intermedierii în asigurări, controlului la sediu şi inopinat, managementului riscului, urmând a se adopta în continuare normele în aplicarea Legii nr. 32/2000, pentru armonizarea completă a acestui domeniu.     De asemenea, legislaţia secundară este condiţionată de apariţia actului normativ de modificare a Legii nr. 32/2000”, La aceste modificări s-au adăugat modificările aduse de Legea nr. 113 din 04/05/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 421 din 16/05/2006, privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 201/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Ordonanţă de urgenţă nr. 87 din 08/11/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 10/11/2006, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Ordonanţă de urgenţă nr. 117 din 24/10/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007, pentru modificarea alin. (19) al art. 35 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Legea nr. 162/2009 publicată în M. OF. nr. 322 din 14/05/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2007 pentru modificarea alin. (19) al art. 35 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor.32 Cum ar fi Legea nr. 260 din 04/11/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren sau inundaţiilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 10/11/2008 etc.33 Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme în aplicarea prevederilor legii cadru a asigurărilor, precum şi norme prudenţiale specifice, conform practicilor în asigurări, norme obligatorii ce constituie izvor al răspunderii juridice administrative a asigurătorilor. Potrivit art. 53 din Legea nr. 136/1995 “prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată, durata asigurării, facilităţile şi penalizările aplicabile asiguraţilor, criteriile şi condiţiile pentru acordarea sau retragerea autorizaţiei, persoanele care au obligaţia să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum şi alte informaţii referitoare la acest tip de asigurare”.

de Supraveghere a Asigurărilor,34 cât și, nu în ultimul rând, de jurisprudența Curții de Justiție a Comunitarilor Europene știut fiind faptul că aceasta constituie izvor de drept şi are forța obligatorie pentru statele membre.4. Întrebări, exerciţiiA se vedea temele descrise mai sus5. BibliografieConform notelor de subsol

TEMA IICONTRACTUL DE ASIGURARE - CADRUL JURIDIC GENERAL PRIVIND CONTRACTUL DE ASIGURARE Secțiunea 1. Cadrul conceptual al contractului de asigurareSecțiunea 2. Principiile specifice contractului de asigurare2.1 principiul universalităţii asigurărilor 2.2. principiul mutualităţii 2.3. principiul echidistanţei şi a obiectivismului2.4.principiul interesului asigurabil. 2.5. principiul despăgubirii. 2.6. principiul informării. 2.7. principiul bunei-credinţe 2.8. principiul divizibilităţii răspunderii asigurătorilor 2.9. principiul subrogaţiei Secțiunea 3. Natura juridică a contractului de asigurare3.1. Natura juridică a contractului de asigurare din punct de vedere al naturii economico-comerciale a raporturilor juridice3.1.1. Contractul de asigurare – faptă de comerţ obiectivă3.1.2. Contractul de asigurare – faptă de comerţ unilaterală (mixtă)3.1.3. Contractul de asigurare – act juridic civil3.2. Natura juridică a contractului de asigurare din perspectiva scopului urmărit la încheierea contractului de asigurare 3.3. Natura juridică a contractului de asigurare din perspectiva rolului părţilor la încheierea contractului de asigurare Secțiunea 4. Caracterele generale ale contractului de asigurare REGULI PARTICULARE PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE ASIGURAREÎncheierea contractului de asigurare Etapa precontractuală Declaraţia de risc Informarea asiguratului de către asigurător Momentul încheierii contractului de asigurare Locul încheierii contractuluiCondiții de valabilitate privind încheierea contractului de asigurare

34 Potrivit art. 4 din Legea nr. 32/2000 «Pentru îndeplinirea atribuţiilor ..... Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă avize, norme, decizii şi circulare, sub semnătura preşedintelui; ..... Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme care sunt puse în aplicare prin ordin al preşedintelui, iar actele individuale sunt deciziile şi avizele.»

Condiţii de fond privind încheierea valabilă a contractului de asigurare Consimţământul de a contracta o asigurare Obiectul contractului de asigurare Cauza încheierii contractului de asigurare Condiţii de formă privind încheierea contractului de asigurareNulitatea contractului de asigurare Elementele tehnice ale contractului de asigurareRiscul asiguratCazul asiguratInteresul AsiguratObiectul asiguratBunuri excluse de la asigurare Suma asiguratăPrima de asigurareIndemnizația de asigurarePerioada de asigurareInterpretarea contractuluiLegea aplicabilă contractului de asigurareStipulația pentru altul în contractul de asigurareCategorii de beneficiari ai poliței de asigurareAlte categorii de asigurațiAsigurătorul

CONTRACTUL DE ASIGURARE - CADRUL JURIDIC GENERAL PRIVIND CONTRACTUL DE ASIGURARE

Secțiunea 1. Cadrul conceptual al contractului de asigurareConceptul de asigurare are o natură complexă, ce trebuie aprofundată printr-un întreit punct de vedere, adică juridic, tehnic şi economic.Tocmai de aceea, în doctrină, definirea noţiunii de asigurare a trezit nenumărate controverse pornite de la locul pe care elementele de ordin tehnic (cum ar fi compensarea riscurilor), de ordin economic (structura şi costul capitalului, rezervele tehnice şi determinarea lor corectă etc.) sau cele de ordin juridic (riscul asigurării, principiul indemnitar, interesul asigurării etc.) trebuie să le aibă în cuprinsul definiţiei.35

Fiind evident un contract, asigurarea este şi un raport juridic izvorât din lege şi particularizat prin înțelegerea părților şi de aceea abordarea juridică a definiției este cea mai frecventă şi justificată, întrucât asigurarea şi contractul de asigurare pentru a fi operante trebuie să capete mai întâi haina juridică, această formă fiind cea dintâi sesizabilă.

35 Prin aceasta s-a încercat chiar departajarea noţiunii de asigurare de aceea de contract de asigurare, cu argumentul profesorului francez Hemrad că, în timp ce noţiunea de asigurare implică corelarea cumulativă a celor trei elemente: elementul economic, cel juridic şi cel tehnic, contractul de asigurare reprezintă traducerea exclusiv juridică a asigurării. Pentru critica acestei idei a se vedea Jean Bigot coord. – Traite de droit des assurances, Editura L.G.D.J., Paris, 2002, vol. 3, p. 21.

Profesorul Francisc Deak conceptualiza Contractul de asigurare prin prisma caracterului aleator al acestuia, arătând că este un contract oneros în care - spre deosebire de cele comutative-întinderea sau chiar şi existenţa obligaţiei pentru una din părţi sau pentru ambele părţi contractante nu se cunoaşte în momentul încheierii contractului deoarece acestea depind de un eveniment viitor şi incert, prevăzut în contract la care sunt expuse bunurile or patrimoniul sau viaţa unei persoane. Astfel “prin contractul de asigurare una dintre părţi (asigurat sau contractant) se obligă să plătească celeilalte părţi, numită asigurător, o sumă de bani stabilită (prima de asigurare), iar asigurătorul se obligă ca în ipoteza survenirii cazului asigurat să plătească indemnizaţia de asigurare, în condiţiile stabilite în contact, celui asigurat sau terţului beneficiar.”36

Definiţia a fost îmbrățișată nu doar de marea majoritatea a juriştilor români37, dar chiar de legiuitor, care de-a lungul anilor a conceptualizat legal definiţiile juridice doctrinare.În legislaţia noastră definiţia legală dată asigurării şi contractului de asigurare a suferit nenumărate modificări determinate nu doar de evoluţia relaţiilor sociale, economice la care se aplicau, ci şi modificărilor legislative sub influenţe dogmatice date de trecerea prin etape de evoluţie istorică a statului român.În codul civil român definiţia dată contractului de asigurare a suferit îmbunătăţiri succesive. Prin Legea nr. 136/1995 în Capitolul II intitulat Contractul de asigurare a fost reglementat din nou, în acord cu cerinţele economiei de piaţă conceptul de asigurare, articolul 9 dispunând că “Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, în limitele şi termenele convenite”.Această definiţie a fost completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 61 din 23 iunie 2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, noul legiuitor statuând că “Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la termenele convenite."    

Noul cod civil38 în dispozițiile art. 2.199 arată că “prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar

36 Francisc Deak –Drept civil. Teoria contractelor speciale, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 289. În completare a se vedea şi Francisc Deak – Tratat de drept civil, Contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 475. O definiţie similară o întâlnim în dreptul francez încă din 1902 ca o tentativă legislativă de definire a contractului de asigurare iniţiată de o comisie ministerială prezidată de Lyon-Caen potrivit căreia “asigurarea este un contract prin care asigurătorul se obligă, în schimbul unei remuneraţii denumită primă sau cotizaţie, să indemnizeze pe asigurat pentru pierderile sau pagubele care s-ar ivi în ipoteza realizării riscurilor asigurate relative la bunuri sau persoane” evocată în Jean Bigot coord. – Traite de droit des assurances, Editura L.G.D.J., Paris, 2002, vol. 3, p. 24.37 O definiţie similară o regăsim şi în cazul Radu Motica şi Florin Moţiu – Contracte civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 312, Gheorghe Caraiani şi Mihaela Tudor - Dreptul Asigurărilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 35 , Cosmin Iliescu – Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 26 sau Violeta Ciurel – Asigurări şi reasigurări..., Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 177. 38 Codul Civil a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 511 din 24/07/2009.

acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit”.

 Legea nr. 32/2000 definește prin modificările aduse de Legea nr. 403/2004 în  art. 2-înţelesul termenului de asigurare arătând la lit. a, punctul 3 că asigurarea este „operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate”.39 Pornind de la caracteristicile contractului de asigurare, apreciem că asigurarea reprezintă un contract aleatoriu, sinalagmatic şi cu titlu oneros, încheiat între contractantul asigurării şi asigurător prin care acesta din urma se angajează ca în schimbul unei sume de bani denumită primă de asigurare, să indemnizeze pe asigurat direct, pe beneficiarul asigurării sau pe terţul păgubit pentru prejudiciul pe care acesta l-ar putea încerca în caz de realizare a riscului asigurat.Tema: indentificati funcţiile contractului de asigurare

Secțiunea 2. Principiile specifice contractului de asigurareOrice ramură de drept, deci şi dreptul asigurărilor,40 este călăuzit de anumite principii, linii diriguitoare fundamentale, dar specifice pentru bunul mers al domeniului respectiv, cu rol esenţial asupra raportului de asigurare şi în mod special asupra conduitei părţilor din acest raport, în speţă al asigurătorului şi a asiguratului în scopul respectării intacte a obiectivelor urmărite de părţi la încheierea contractului de asigurare.2.1 principiul universalităţii asigurărilor rezidă din obiectul asigurărilor care este nelimitat şi divers, orice valoare bun din univers fiind, în principiu, asigurabil. 2.2. principiul mutualităţii este un principiu fundamental care stă la baza însăşi a ideii de asigurare, astfel, toţi asiguraţii aparţinând unei clase de asigurări sunt supuşi aceloraşi riscuri, şi toţi aceştia pe baza aceloraşi calcule actuare contribuie la creare fondurilor comune unei clase de asigurări necesar achitării sumelor asigurate aceloraşi contribuenți asiguraţi.2.3. principiul echidistanţei şi a obiectivismului41 se traduce prin unitatea instrumentelor aplicabile oricărei asigurări din cadrul unei clase/categorii de asigurări constând în unitatea normelor de reglementare, a tarifelor de asigurare şi sistemelor de calculare a primei de asigurare la nivelul fiecărui asigurător, pentru că altfel ar însemna o uniformizare a ofertei şi o îngrădire a concurenţei între asigurători.2.4.principiul interesului asigurabil. Potrivit art. 25 din Legea nr. 136/1995 „Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.”Tema: acceptiuni doctrinare privind conceptul de interes asigurat .

39 Definiția legiuitorului este criticată privitor la asigurarea creditelor la export pe motiv că în mod greşit s-a generalizat în definiţie incidenţa principiului mutualităţii câtă vreme acest principiu nu se aplică în cazul acestui tip de asigurare, riscul de neplată, de insolvenţă nu se subscrie comunităţii de risc şi metodelor probabilistice de calcul al riscului. Pentru mai multe argumente Simona Petrina Gavrilă – “Contractul de asigurare a creditelor pentru export”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 94-95.40 A se vedea supra 1.1. Controverse doctrinare privind definirea contractului de asigurare, p. 58.41 Unii autori au numit acest principiu Principiul unitătii în I. Sferdian, op. cit., p.17-18.

2.5. principiul despăgubirii. Acest principiu al asigurării rezultă din chiar conceptul de asigurare definit anterior şi rezidă din însăşi finalitatea asigurării: de acoperire a prejudiciului, de înlocuire a unui bun cu o valoare patrimonială, deci de despăgubire.2.6. principiul informării. Un element sine qua non şi o cauză totodată a principiului bunei credinţe şi încrederii reciproce se regăseşte în principiul informării reciproce a asiguratului şi a asigurătorului pe parcursul derulării contractului de asigurare.Asigurătorul acceptă preluarea unui risc semnificativ bazându-se pe informațiile furnizate de asigurat prin chestionarul prealabil asigurării, răspunsuri pe baza cărora determină cuantumul sumei asigurate, dar şi valoarea primelor de asigurare.De asemenea, asiguratul trebuie să informeze de îndată pe asigurător asupra schimbării împrejurărilor hotărâtoare privitoare la risc.42

Frauda, reaua-intenţie, reaua-credinţă (prezentarea de acte şi documente false la dosarul de client/dosarul de daună) a asiguratului şi înşelăciunea în convenţii de care se face vinovat clientul debitor prin declaraţii necorespunzătoare referitoare la riscurile petrecute înainte de intrarea în vigoare a poliţei sunt cauze de exonerare a răspunderii asigurătorului întrucât exclud executarea contractului de asigurare.2.7. principiul bunei-credinţe este un corolar al principiului informării şi reprezintă pilonul central al raporturilor dintre cele două părţi contractante din momentul încheierii contractului şi pe întreaga perioadă a derulării acestuia, asiguratul având obligaţia de a furniza asigurătorului datele complete cu privire la bunul sau persoana ce urmează a fi asigurată, gradul de risc ce planează asupra acestora, precum şi achitarea la termenele şi în cuantumul stabilit în contract a primei de asigurare. De asemenea, în urma îndeplinirii obligaţiilor contractuale, în ipoteza producerii riscului asigurat, asigurătorului îi incumbă obligaţia de a achita asiguratului indemnizaţia de asigurare, aceasta având ca scop despăgubirea acestuia în urma prejudiciului suferit prin producerea riscului.43 2.8. principiul divizibilităţii răspunderii asigurătorilor este aplicabil în ipoteza coasigurării şi presupune coparticiparea asigurătorilor la achitarea despăgubirilor proporţional primelor de asigurare încasate şi valorii prejudiciului.2.9. principiul subrogaţiei. Este un principiu reglementat în art. 2244 din Legea nr. 136/1995 şi presupune că „în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, conform art. 54. Asigurătorul poate renunţa, în totalitate sau în parte, la exercitarea„ acestui drept.

Secțiunea 3. Natura juridică a contractului de asigurare3.1. Natura juridică a contractului de asigurare din punct de vedere al naturii economico-comerciale a raporturilor juridiceDistincţia sau natura juridică a activităţii de asigurare este necesar a fi stabilită întrucât actele comerciale sunt supuse unor reguli speciale comparativ cu actele juridice civile în 42 Art. 13 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 136/1995 modificată şi completată.43 O descriere detaliată a acestui principiu o regăsim în doctrina română în Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor – Dreptul asigurărilor. Asigurări. Probleme juridice și tehnice, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 19-21.44     Articolul a fost modificat prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 61/2005. Alineatul (1) a fost modificat prin art. I pct. 4 din Legea nr. 304/2007.

ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a litigiilor, regimul probelor, acordarea termenului de graţie, curgerea dobânzilor, solidaritatea codebitorilor, insolvenţa debitorului etc. 45

3.1.1. Contractul de asigurare – faptă de comerţ obiectivăPotrivit articolului 3 pct. 17 şi 18 din Codul Comercial sunt fapte de comerţ “asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii”, “asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii”.Enumerarea făcută de legiuitorul secolului XIX are un caracter exemplificativ şi tocmai de aceea doctrina şi practica judiciară a recunoscut caracterul de faptă de comerţ tuturor operaţiunilor din domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, chiar dacă nu sunt incluse în enumerarea codului, cum sunt asigurările de răspundere, asigurările de credit, asigurările din domeniul navigaţiei aeriene etc.46

Per a contrario orice operaţiune care nu se realizează în condiţiile de mai sus reprezintă un act juridic civil.3.1.2. Contractul de asigurare – faptă de comerţ unilaterală (mixtă)Nu de puţine ori activitatea de asigurare este comercială doar pentru asigurătorul-comerciant şi, nicidecum, faţă de asiguratul persoană fizică aflat spre exemplu într-un raport juridic de asigurare de viaţă. Ne aflăm deci în ipoteza unei fapte de comerţ unilaterale (sau mixte) deoarece, în acest caz, asigurarea reprezintă o faptă de comerţ, supusă legii comerciale în toate coordonatele ei doar în ceea ce-l priveşte pe asigurător. În acest caz devin incidente dispozițiile art. 56 cod comercial potrivit cu care “dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acel act legii comerciale“. Pe cale de consecinţă, raportul juridic de asigurare, cu excepţiile legale, va fi guvernat de legea comercială, deşi pentru asigurat acest raport este unui juridic civil.În concepţia codului comercial acest principiu este confirmat în dispozițiile art. 6 cod comercial ce dispune că “asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce îl priveşte pe asigurător.”3.3.1. Contractul de asigurare – act juridic civilPotrivit Legii nr. 32/2000 aşa cum a fost modificată şi completată în art. 2 pct. 5 se defineşte asigurătorul, ca fiind “persoana juridică română sau filiala autorizată în condiţiile prezentei legi să exercite activităţi de asigurare, precum şi sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale, dintr-un stat membru, care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine.”

45 În raporturile comerciale potrivit art. 42 C. com. codebitorii sunt prezumaţi în lipsă de stipulaţie contrară că s-au obligat solidar, potrivit art. 43 C. Com. Datoriile comerciale băneşti produc dobânzi de drept de la data exigibilităţii lor fără a fi necesar ca în civil punerea în întârziere a debitorului, potrivit art. 44 C. com. datorită caracterului celerativ al raporturilor comerciale în obligaţiile comerciale judecătorul nu poate că în civil acordă un termen de graţie, retractul litigios este interzis (art. 45 C. com.), iar dovada drepturilor şi intereselor pretinse în justiţie se poate face prin orice mijloc de probă permise de lege (art. 46 C. com.). Pentru mai multe detalii Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica–Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, cap II Comercianţii, (pag. 58-60 cartea din 2004) sau Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica– Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2008, p. 29, p. 300 şi urm. 46 Cu privire la caracterul enumerării legale a faptelor de comerţ a se vedea Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica – Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 23 par 4, Stanciu Carpenaru – Drept comercial roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, Ediţia a 5-a, p. 25.

Astfel activitatea de asigurare poate fi realizată atât de o societate comercială, cât şi de o societate civilă mutuală, definită în acelaşi articol la pct. 19 ca fiind “acea persoană juridică civilă ai cărei asociaţi sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători” şi care, având la baza constituirii lor raporturi juridice civile şi le protejează prin mutualitate, prin acte juridice civile.Tema: Importanţa teoretică şi practică a calificării contractului de asigurare ca fiind un act juridic civilă, comercial sau mixt3.4. Natura juridică a contractului de asigurare din perspectiva scopului urmărit la încheierea contractului de asigurare Natura juridică a contractului de asigurare diferă de la un tip de asigurare la altul.Astfel, la asigurarea de bunuri în doctrină s-a apreciat că raportul juridic de asigurare încheiat se materializează într-un act juridic de conservare,47alţi autori, însă au reţinut natura juridică a contractului de asigurare ca act juridic de administrare.48

Tema: identificati argumente necesare calificării contractului de asigurare ca fiind un act juridic de conservare, administrare sau dispoziţie.Importanţa teoretică şi practică a calificării contractului de asigurare ca fiind un act juridic de conservare, administrare sau dispoziţie.Astfel, importanţa cunoaşterii naturii juridice a contractului de asigurare din perspectiva scopului urmărit la încheierea actului juridic este dată de necesitatea verificării respectării condiţiilor de validitate la încheierea acestuia din perspectiva capacităţii asiguratului de a se angaja în contract.49

3.5. Natura juridică a contractului de asigurare din perspectiva rolului părţilor la încheierea contractului de asigurare Analizarea acestui aspect deosebit de important calificării contractului de asigurare presupune o prealabilă analiză a modalităţilor legale sub care este reglementată activitatea de asigurare. După modul în care se exprimă voinţa părţilor, contractele pot fi clasificate în contracte tradiţionale sau negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.În unanimitate doctrina română50 a calificat contractul de asigurare ca fiind un contract de adeziune51 folosind ca argument împrejurarea că numai una din părţi, respectiv asigurătorul stabileşte clauzele contractului de asigurare52, iar cealaltă parte, respectiv asiguratul nu are posibilitatea decât să adere sau nu la acestea.47 În acest sens Fr. Deak, op. cit., p. 410 sau Fr. Deak – Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 481.48 A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan-Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 236 sau Ghe. Beleiu – Drept civil român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, ediţia a IX-a, p. 136.49 Infra Capitolul III, 3.1.1. Capacitatea de a contracta o asigurare.50 D. Popescu, I. Macovei – Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 47; Ghe. Caraiani. M. Tudor - Dreptul asigurărilor, Ed. Lumina Lex, 2001, Bucureşti, p. 41; Dan Anghel Constantinescu – Tratat de asigurări, Editura Economică, Bucureşti, 2004, vol. I, p. 50; Violeta Ciurel, Constantin Alexa – Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Editura All, 1992, p. 32, Violeta Ciurel – Asigurări şi reasigurări..., Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 179-180, Irina Sferdian – Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 32.51 Conceptul de contract de adeziunea fost dat numai în doctrină şi a pornit de la cauza naşterii acestor tipuri de rapoarte juridice apreciată a fi atât inegalitatea puterii economice a părţilor contractante (C. Stătescu, C. Bîrsan - Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 43), cât şi urgenţa sau nevoia ce determină o persoană să accepte încheierea unui atare contract (Jacques Ghestin - Traite de droit civil, Ed. L.G.D.J., ed. a III-a, Paris, 1993, p. 76), contract al cărui conţinut scapă voinţei unei dintre părţi care se vede nevoită să accepte în bloc, fără reală posibilitate de negociere, clauzele unui contract de adeziune propus de cealaltă parte, ofertantul unilateral al contractului.

Standardizarea contractului de asigurare nu transformă, apreciem noi, contractul de asigurare în mod cert într-un contract de adeziune, pentru o atare calificare trebuind a fi analizat modul de exprimare a voinţelor părţilor raportat la elementele tehnice sine qua non ale contractului de asigurare.Deşi este apreciat că standardizarea, tipizarea contractului de asigurare aduce un plus de rigoare contractului de asigurare, redactat în bună măsură de asigurat, prezenta lucrare îşi propune să identifice elementele esenţiale ale contractului de asigurare şi modul în care acordul de voinţă al părţilor se finalizează asupra acestora prin negocierea voinţelor contractanţilor, urmărind a afirma că raportul de asigurare este unul atipic raporturilor de adeziune - fiind un contract la granița clasificării clasice a contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor în cele trei categorii: negociate, de adeziune şi obligatorii, întrucât împrumută caracteristici specifice fiecăreia din cele trei clasificări.Tema: identificati argumentele necesare calificarii contractului de asigurare ca fiind unul negociat.Tema: Interesul calificării contractului de asigurare ca fiind un contract negociat, de adeziune sau obligatoriu are consecinţe multiple.

Secțiunea 4. Caracterele generale ale contractului de asigurare Identificarea şi analizarea caracterelor juridice ale contractului de asigurare reprezintă o operaţiune ştiinţifică extrem de importantă prin utilitatea ei, fiind necesară pentru determinarea particularităţilor, a esenţei contractului de asigurare şi pentru departajarea lui de alte contracte speciale, rezultatele studiului indicându-ne totodată legea aplicabilă contractului, modul de interpretare a voinţei legiuitorului în ipoteza în care norma nu este foarte grăitoare, dar mai ales analizarea drepturilor şi mai cu seamă a obligaţiilor părţilor contractate în ideea gestionării optime a contractului de asigurare, apărării co-contractanţilor, dar şi a terţilor interesaţi.Caracterul aleator prevăzut de art. 1635 C. civil este esenţial în contractul de asigurare în care întinderea, scadenţa sau chiar existenţa obligaţiei pentru una dintre părţi sau pentru ambele părţi contractante nu se cunoaşte în momentul încheierii contractului întrucât depinde de realizarea sau nerealizarea unui eveniment viitor, posibil dar incert53, modalitate-condiţie a asigurării şi eventual de momentul împlinirii acelui eveniment (incertus an, incertus quando; certus an, incertus quando ).Lipsa şanselor, adică inexistenţa sau imposibilitatea realizării cazului asigurat se sancţionează cu rezilierea contractului aleatoriu, întrucât elementul esenţial alea reprezintă cauza obligaţiilor asumate de asigurat şi asigurător, iar în lipsa cauzei contractul urmează a fi lipsit de efecte.

52 Potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 32/2000 „Asigurătorul, pentru asigurările facultative practicate, trebuie să elaboreze:   a) propriile condiţii de asigurare, cu respectarea prevederilor legale referitoare la contractul de asigurare; b) propriile clauze de asigurare, care pot modifica condiţiile de asigurare, în funcţie de opţiunea proprie sau de cea a asiguratului;”53 Potrivit art. 947 alin 2 C. civil „contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert”. Sintagma din text referitoare la posibilitatea existenţei caracterului aleator doar pentru una din părţile contractuale nu trebuie înţeleasă nicidecum ca o posibilitate ca actul juridic încheiat să aibă caracter aleator pentru o parte şi comutativ pentru cealaltă (în sensul acestei posibilităţi a se vedea: Tudor Radu Popescu, Petre Anca – Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 35-36) mesajul legiuitorul privind diferenţa de beneficii a părţilor: o parte câştigă în timp ce cealaltă pierde întrucât şansa de câştig riscul de pierdere aparţin fiecăruia, trierea câştigătorilor făcându-se la momentul împlinirii sau nu până la scadenţă a evenimentului asigurat.

Contractul de asigurare – caracter obligatoriu. Contractul de asigurare – contract obligatoriu sau facultativCa regulă contractul de asigurare este voluntar şi se încheie din propria iniţiativă a asiguratului, persoană fizică sau juridică interesată să-şi protejeze valorile în scop de indemnizare sau capitalizare.Prin urmare trebuie susţinut caracterul contractual al asigurării chiar şi în ipoteza unei asigurări obligatorii, clauzele contractuale devenind legea părţilor atâta timp cât acestea se circumscriu regulilor imperative dispuse prin lege asigurărilor de răspundere civilă obligatorie. Contractul de asigurare - contract numitContractul de asigurare este un contract numit ce face obiectul reglementării legale. Prin Legea nr. 136/1995 modificată şi completată54 este definită atât terminologia din domeniul asigurărilor (la care contribuie şi prevederile Legii nr. 32/2000) ca un domeniu special reglementat, cât şi conceptul de asigurare şi contract de asigurare. Mai mult prin lege sunt stabilite drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele contractului de asigurare, condiţiile de fond şi de formă ale încheierii acestuia, adeseori prin norme imperative, utilizate de legiuitor pentru a proteja deopotrivă pe asiguraţi şi pe asigurător prin clauze clare de natură să stabilească în mod limpede voinţa părţilor la momentul încheierii contractului, dar şi obligaţiile acestora pe măsura derulării acestuia. Contractul de asigurare - contract consensualContractul de asigurare este un contract consensual ce se încheie în mod necesar şi suficient solo consensu, prin simplul acord de voinţă al părţilor. Împrejurarea că potrivit legii contractul de asigurare trebuie transpus în forma scrisă nu înseamnă o abdicare de la acest principiu, cerinţa formei scrise fiind impusă din raţiuni de ordin ad probationem55, asigurarea nefiind un contract solemn ci un instrumentum probationis.

Contractul de asigurare - contract sinalagmaticPotrivit definiţiei date asigurătorul se angajează ca, în schimbul declaraţiei de risc şi a primei de asigurare plătită de asigurat, să-l indemnizeze pe acesta direct sau pe beneficiarul asigurării pentru prejudiciul pe care acesta l-ar putea încerca în caz de realizare a riscului.Prin urmare părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente, iar neîndeplinirea de către una din părţi a obligaţiilor contractuale permite ridicarea de către celălalt contractant a excepţiei de neexecutare şi poate conduce până la modificarea asigurării spre o sumă asigurată mai mică sau chiar la rezilierea contractului de asigurare.

Contractul de asigurare - contract cu titlu onerosÎn contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească (în schimbul protecţiei, materializată, în cazul producerii evenimentului asigurat, prin despăgubirea necesară acoperii daunei produse sau suma asigurată), o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat (în schimbul primelor de asigurare încasate) să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării suma asigurată, denumită indemnizaţie.

54 Vezi supra pagina 46.55 De precizat că în doctrină referitor la dreptul comerţului internaţional s-a apreciat că raportul de asigurare a creditului ce trebuie evident încheiat în forma scrisă are prevăzută această condiţie nu doar ca element ad probationem, ci ca cerinţă ad validitatem, în lipsa acestui înscris actul juridic invocat nebeneficiind de efectele sale juridice – pentru detalii O. Căpăţână, B. Ştefănescu – Tratat de drept al comerţului internaţional, Bucureşti, Ed. Academiei, vol. I – p. gen., 1985, vol. II, p. spec., 1987, p. 207.

Ambele părți urmăresc interese patrimoniale, adică primirea unui „echivalent”56 în schimbul prestaţiei la care se obligă. Asigurătorul urmăreşte încasarea primelor de asigurare, iar asiguratul urmăreşte obţinerea unei despăgubiri în cazul survenirii cazului asigurat.Caracterul oneros la contractului de asigurare vine de altfel ca o consecinţă a caracterului aleator al contractului întrucât toate contractele aleatorii sunt obligatoriu oneroase.57

Contractul de asigurare - contract cu executare succesivăExecutarea contractului nu are loc printr-o singură prestaţie. Asigurătorul se angajează să acopere riscul pe un anumit interval de timp, perioada în care urmează ca părţile să-şi execute constant obligaţiile asumate, în sensul plăţii primelor de asigurare (dintr-o dată sau eşalonat), informării asigurătorului asupra producerii cazului asigurat şi respectării continue a celorlalte obligaţii ce le revin prin contract, până la expirarea acestuia.Tema: Delimitarea contractului de asigurare de alte contracte

REGULI PARTICULARE PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE ASIGURAREÎncheierea contractului de asigurarePrin încheierea contractului de asigurare înțelegem realizarea acordului de voință între asigurător și asigurat asupra clauzelor contractuale, acord atenuat în condițiile caracterului adezionar al contractului de asigurare, ce permite o negocierea limitată a clauzelor sale.Acest proces este unul complex în domeniul asigurărilor tocmai datorită caracterului aleator al contractului de asigurare și al riscului pe care și-l asumă a-l dezdăuna asigurătorul.Negocierea contractului de asigurare poate fi analizată din prisma celor 2 etape ce asigură încheierea contractului de asigurare: informarea reciprocă a părţilor şi întâlnirea concordantă a ofertei cu acceptarea întocmai a acesteia de către contractanţi (sau cum doctrina franceză precizează: faza de informare și faza de consimțământ – concretizate mai apoi prin semnarea poliței).58

Etapa precontractualăEtapa precontractuală sau faza informării nu naște drepturi și nici obligații pentru

nici una dintre părți în a încheia raportului de asigurare previzionat, acestea putând să-și retragă oricând oferta de contractare, însă constituie o etapă sine qua non de care depinde valabilitatea viitorului contract de asigurare, întrucât se referă la îndatorirea părților de a-și

56 Utilizarea ghilimelelor vine din împrejurarea că trebuie reţinut că prestaţiile reciproce nu trebuie să fie egale sau de aceeaşi natură, dimpotrivă, ele fiind rezultatul predominant al alea şi numai în mică măsură al negocierii contractuale şi ne referim aici la suma asigurată, adică la suma maximă în virtutea căreia asigurătorul a negociat şi s-a obligat să despăgubească.57 În dreptul francez s-a pus în discuţie caracterul oneros al contractului de asigurare în ipoteza operaţiunilor promoţionale ale asigurătorilor ce oferă promoțional poliţe de asigurare. În ipoteza scutirii titularului poliţei promoţionale de asigurare de plata primelor urmare promoţiei acordate mai vorbim de un contract oneros? Răspunsurile au fost diverse, de la inexistenţa contractului în condiţiile neplăţii primelor de asigurare de asigurat, justificat prin anihilarea caracteristicilor asigurării (caracterul aleator şi oneros) la recunoaşterea valabilităţii unui astfel de contract, şi pe cale de consecinţă a caracterelor acestuia pornind de la ideea că plata primelor de asigurare s-a realizat de facto prin proviziile acordate de ceilalţi asiguraţi ai asigurătorului liberator, provizii care i-au permis acestuia să lanseze şi să susțină campania promoţională. Pentru detalii Jean Bigot coord. – Traite de droit des assurances, Editura L.G.D.J., Paris, 2002, vol. 3, p. 55, 56.58Faivre – op. cit., p. 195.

aduce reciproc la cunoștință date privitoare la elementele fundamentale ale contractului de asigurare, pentru ca părțile să se oblige în deplină cunoștință de cauză.59

Declaraţia de riscDeclarația de risc reprezintă modalitatea de informare a asigurătorului de către viitorul asigurat, este cerută atât de natura contractului, dar şi expresis verbis de legiuitor în prevederile art. 13 din lege şi reprezintă totodată oferta de a contracta a asiguratului.Declarația de risc reprezintă în practică un chestionar tipizat oferit de asigurător care cuprinde întrebări clare, precise şi complete cu privire la probabilitatea şi intensitatea producerii riscului în mod special, tipizat ce trebuie completat de potențialul asigurat și semnat de acesta. Chestionarul poate fi însoțit de anexe: planșe, fotografii, analize medicale de natură a îl ajuta pe asigurător să circumstanțieze riscul.Buna-credinţă a asiguratului la momentul completării declaraţiei de risc este esenţială pentru validitatea convenţiei ce urmează a fi încheiată întrucât prefigurează elemente esenţiale ale contractului ce urmează a fi încheiat. Astfel asigurătorul va decide încheierea sau nu, a contractului de asigurare adeseori numai pe baza răspunsurilor viitorului asigurat la chestionarul tipizat, fără a avea posibilitatea efectuării inspecţiei de risc pentru a verifica veridicitatea declaraţiei.60

Informarea asiguratului de către asigurător  “Clienţii au dreptul de a fi informaţi în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor condiţiilor contractului de asigurare”.61 De asemenea, „asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat despre consecinţele neplăţii primei la termenul de plată … şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare”. Momentul încheierii contractului de asigurareCunoașterea momentului încheierii raportului de asigurare prezintă deosebită importanță atât pentru verificarea valabilității lui potrivit condițiilor de valabilitate din dreptul comun, ci și din prisma analizării aplicării dispozițiilor normelor speciale.Astfel, stabilirea momentul încheierii contractului de asigurare permite verificarea respectării sau nerespectării condițiilor de valabilitate, de fond şi de formă imperative la momentul încheierii raportului de asigurare, a legii aplicabile lui sau a momentului de la care curge termenul de prescripție.În raport de acest moment se stabilește și locul încheierii contractului, aspect deosebit de important în raport de care se determină legea aplicabilă contractului, cât și condițiile de formă ad probaționem sau ad validitatem solicitate de legiuitor (lex loci contractus, respectiv locus regit actum).Locul încheierii contractuluiÎn prezentarea momentului încheierii contractului de asigurare afirmăm cât de importantă este cunoașterea acestui moment pentru că, în raport de acesta, se stabilește locul încheierii

59 Potrivit Noului Cod Civil a fost reglementată răspunderea precontractuală, îndeosebi pentru negocierea cu rea-credinţă, divulgarea sau folosirea neautorizată a informaţiilor confidenţiale și retragerea intempestivă a ofertei, consacrându-se soluţia irevocabilităţii ofertei de a contracta.60 Tocmai de aceea doctrina franceză citată până în prezent a reţinut caracterul contractului de asigurare ca fiind unul de maximă sau totală bună-credinţă, întrucât doar una dintre părţi, asiguratul, cunoaşte toate elementele esenţiale privitoare la risc, necesare încheierii contractului, aspect care determină obligaţia sa de a-l informa cu bună-credinţă și în mod complet pe asigurător–care nu de puține ori preia în sarcina sa riscuri pe care nu le poate evalua în mod direct datorită distanței sau elementelor tehnice complexe sau ascunse etc.61 Norma CSA din 15.12.2009 aprobată prin Ordinul nr. 23/15.12.2009 – art. 1.

contractului de asigurare și pe cale de consecință competenţa instanţei62 sau legea aplicabilă contractului și legea care dictează condițiile de fond necesar a fi îndeplinite.Locul încheierii contractului nu ridică probleme juridice câtă vreme contractul de asigurare se încheie între prezenți, el fiind dat de locul unde se găseau părțile la momentul semnării: de regulă la sediul asigurătorului, semnarea însă putând avea loc și la sediul intermediarului în asigurări- caz în care locul încheierii contractului va fi acel sediu, fie chiar la domiciliul asiguratului, de regulă în asigurările de locuințe, situație în care domiciliul asiguratului constituie locul încheierii contractului.În cazul în care contractul de asigurare se încheie prin mijloace moderne și instantanee de comunicare la distanță locul încheierii contractul este cel identificat în doctrina din dreptul comun ca fiind acela unde se află ofertantul.63

Aceeași este soluția și în ipoteza contractelor încheiate prin mijloace de comunicare la distanță, electronice sau nu, locul încheierii contractului fiind locul unde se găsește ofertantul și unde i-a fost înmânată corespondența.

Condiții de valabilitate privind încheierea contractului de asigurareÎncheierea contractului de asigurare reprezintă un moment de mare importanţă pentru derularea ulterioară și eficientă a raportului de asigurare, care alături de păstrarea elementelor clasice și de altfel specifice încheierii oricărui contract, privind condițiile esențiale și generale de valabilitate ale unei convenții, prezintă nenumărate elemente specifice doar acestui tip de contract.Condiţii de fond privind încheierea valabilă a contractului de asigurare Potrivit art. 948 Cod civil elementele esenţiale ale actului juridic sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil exprimat, obiectul contractului şi cauza, iar de existența acestor condiții esențiale, dar și pertinența lor întrunită în actul juridic constatator al asigurării, depinde valabilitatea contractului de asigurare și al raportului juridic pe care-l consfințește.Potrivit legii, capacitatea de a contracta încheierea unei asigurări, adică de a deveni titular de drepturi și obligații corelative, aparţine de principiu oricărei persoane fizice sau juridice, aceasta dobândind fie calitatea de asigurat, fie pe cea de asigurător, în funcție de calitatea avută și de drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă.Asiguratul, potrivit legii, este “orice persoană, care are un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul şi care urmareşte a se proteja de riscul asigurat.” De regulă, asiguratul are calitatea de parte în contractul de asigurare şi este totodată titularul indemnizaţiei de asigurare în ipoteza survenirii cazului asigurat, dar nimic nu interzice încheierea unui contract de asigurare în virtutea căruia, la producerea evenimentului asigurat, indemnizaţia de asigurare urmează să se plătească unei terţe persoane, numită beneficiar al asigurării. Astfel, beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea, indemnizaţia, fără însă a fi parte în contractul de asigurare. Dacă contractul

62 Având în vedere că locul prevăzut pentru executarea obligaţiilor (constând în plata despăgubirilor) este la sediul sucursalei societăţii de asigurare, competentă în soluţionarea cauzei având ca obiect obligarea societăţii de asigurare la plata indemnizaţiei, ca urmare a producerii riscului asigurat constând în izbucnirea unui incendiu în fabrică din cauze necunoscute şi neimputabile niciunei persoane, va fi instanţa în circumscripţia căreia se află sediul societăţii de asigurări, ca instanţă de la locul prevăzut în contract pentru executarea obligaţiilor. Pentru mai multe detalii C. A. Ploieşti, decizia nr. 527 din 11 aprilie 2008 în M. Tăbăraș, M. Constantin, op. cit., p. 49.63 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, Ed. III, 1995, p. 52., Ed. VIII, p. 58.

este încheiat în favoarea beneficiarului, cum este cazul creditorului, acesta mai poartă denumirea de stipulantul asigurării.Uneori legea circumstanţiază pe asigurat ca fiind persoana care are interes cu privire la bunul asigurat (art. 25 din Legea 136/1995 modificată şi completată) în ipoteza asigurării de bunuri64 sau fiind persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie, sau care intră în România cu un astfel de vehicul, în ipoteza asigurării obligatorii RCA, sau fiind medicii, avocaţii, farmaciștii, notarii, arhitecții, profesii liberale care au în legea de înființare inclusă ca obligație disciplinară chiar încheierea unui raport de asigurare.Legea specială nu cuprinde norme speciale referitoare la capacitatea asiguratului și nu distinge între persoane fizice, persoane juridice, filiale, grupuri de interes economic, asociaţii şi fundaţii, comercianţi sau necomercianţi şi prin urmare se aplică principiul clasic “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” și regula înscrisă în prevederile art. 949 C. civ., care dispune că poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege și fiind vorba de încheierea unui act juridic, pentru valabilitatea contractului se impun a fi respectate condiţiile clasice referitoare la capacitatea de exerciţiu, cu restricţiile aduse de art. 950 Cod civil referitoare la minori (în completare art. 9 din Decretul nr. 31/1954) şi interzişi.Dacă capacitatea persoanei juridice trebuie analizată şi raportată la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a comercianţilor persoane juridice, în ceea ce priveşte persoanele fizice, jurisprudenţa a apreciat că acestea pot încheia contracte de asigurare odată ce au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie. Mai mult, contractele de asigurare încheiate de minorii sub 14 ani şi de persoanele puse sub interdicţie sunt considerate valabile atâta timp cât cei în cauză sau reprezentanţii legali ai acestora sau autoritatea tutelară nu au cerut anularea.65

Astfel, deși la asigurarea de bunuri, în doctrină, s-a apreciat că raportul juridic de asigurare încheiat se materializează într-un act juridic de conservare,66 astfel că, asiguratul poate fi orice persoană capabilă să încheie acest tip de act juridic, deci inclusiv minorul cu vârsta de până la 14 ani, lipsit de capacitate de exerciţiu,67având însă în vedere că scopul încheierii contractului de asigurare este înlocuirea bunului pierdut sau a valorii pierdute din acesta cu o sumă de bani este indubitabil că asigurarea de bunuri este un act juridic de administrare care urmăreşte exploatarea în condiţii optime a patrimoniului şi nicidecum salvarea bunului, păstrarea lui - operaţiuni de esenţa actelor juridice de conservare, astfel că acest contract poate fi încheiat singur de minorul care are vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără a fi necesară încuviinţarea ocrotitorului legal.68

Întrucât, asigurarea nu reprezintă o formă naturală de exploatare a patrimoniului, ci una dată de finalitatea urmărită, protejarea patrimoniului, putem aprecia că, natura juridică de

64 Pentru detalii cu privire la sfera persoanelor interesate a se vedea infra 4.3 Interesul asigurat.65 D. Popescu, I. Macovei – op.cit., p. 102. Pentru detalii privind încheierea contractului de asigurare de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă a se vedea Irina Sferdian – Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 89-93. De reținut că asigurătorul nu va putea el însuși solicita anularea actelor juridice încheiate de aceștia întrucât potrivit art. 952 C. civ., persoanele capabile de contracta nu pot opune acestora incapacitatea lor.66 În acest sens Fr. Deak, op. cit., p. 410 sau Fr. Deak – Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 481. A se vedea şi supra Capitolul II, Secțiunea 4. Natura juridică a contractului de asigurare.

67 În acest sens Fr. Deak, op. cit., p. 410.68 A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan- Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, București, 1981, p. 236.

act de administrare a contractului de asigurare de bunuri este dată de scopul lui, nu de esenţa lui.Referitor la asigurările de persoane întrucât acestea nu au un caracter indemnitar69, fiind mijloace financiare de economisire, de protecţie financiară, ele au indubitabil natura juridică a actelor juridice de dispoziţie, contractantul asigurării urmărind investirea unei sume cu titlu de primă de asigurare într-un produs financiar reprezentat de asigurare în scopul declarat, dar eventual, al obţinerii unui câştig pentru sine sau pentru altul, aşa încât apreciem că asiguratul nu poate fi decât o persoană majoră cu deplină capacitate de exerciţiu.70

În ceea ce privesc asigurările de răspundere civilă ce au ca trăsătură caracteristică faptul că, prin intermediul contractului de asigurare încheiat, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite prin producerea riscului asigurat şi pentru cheltuielile făcute de către asigurat în procesul civil, apreciem că, natura juridică este aceeaşi cu a asigurărilor de viaţă, adică de act juridic de dispoziţie, cu motivaţia diferită însă în sensul că asiguratul își constituie garanții de solvabilitate, dar și protectoare a integrităţii propriului sau patrimoniul în condițiile în care ar cădea în culpă și ar fi obligat la dezdăunare.Reţinând această natură juridică a contractului de asigurare, potrivit dispoziţiilor dreptului comun asiguratul pentru a încheia în mod valabil un contract de asigurare de bunuri poate fi un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă care încheie contractul fără încuviinţarea ocrotitorilor săi legali71, însă având în vedere că bunul asigurat iese totuşi din patrimoniul minorului în locul lui reintrând printr-o subrogaţie contractuală reală cu titlu universal indemnizaţia de asigurare, s-a recomandat încuviinţarea contractului de către reprezentantul legal al minorului72 pentru evitarea oricăror prejudicii minorului în condiţiile în care, în plus, actul juridic aleator încheiat nu dă dreptul minorului la anularea lui pe motiv de leziune.73

Asigurătorul este - persoana juridică română autorizată în condiţiile legii să exercite activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terţ, precum şi sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine.Asigurătorul poate fi un comerciant sau un necomerciant, respectiv o societatea civilă mutuală de asigurare. Fiind o persoană juridică, în ceea ce-l privește pe asigurător nu se pun probleme speciale în doctrină celor privind asiguratul persoană juridică privind capacitatea juridică de a încheia acte juridice ce debutează din momentul constituirii.74

69 Cu excepția asigurărilor de accidente corporale în care valoarea sumei asigurate este dată de valoarea prejudiciului adus persoanei asigurate/ beneficiarului asigurării.70 În opinia legislativă anterioară anilor 90, dar și în doctrina de specialitate a acelei perioade se permitea minorilor în vârstă de 16 ani să încheie asigurări de persoane fără a fi necesară nici autorizația prealabilă a ocrotitorului legal. Pentru mai multe detalii în D. Popescu, I. Macovei – op. cit., p. 104-106. Există și în prezent adepți ai acestei teorii, pe care nu o îmbrățișăm – sens în care a se vedea Andy Pușcă – op. cit., p. 76.71 D. Popescu, I. Macovei – op. cit., p. 103-104.72 Pentru mai multe detalii în I. Sferdian – op. cit., p. 86-89, p. 127-132 sau C. Iliescu, op. cit., p. 41.73 Art. 1158 C. Civil conform căruia când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neașteptat, minorul n-are acțiunea în resciziune.74 Potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990 societățile comerciale dobândesc personalitate juridică din momentul înmatriculării la registrul comerțului, ce se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale, iar societatea mutuală de la data înregistrării în registrul persoanelor juridice.

De remarcat că, în prezent, competenţa generală a asigurătorilor de a încheia toate formele de asigurare a încetat, fiind înlocuită cu o competentă limitată, divizată pe cele două modalităţi de asigurare: asigurări generale și asigurări de viaţă. Societăţile de asigurare compozite pot continua să desfăşoare simultan activităţile de asigurări de viaţă şi generale numai în condiţiile separării managementului şi a conducerii evidenţei contabile pe cele două activităţi.Astfel, asigurătorul are desemnată prin însăși actele constitutive și autorizațiile de înființare sfera claselor şi asigurărilor îndrituite să le practice, astfel încât capacitatea sa de exercițiu este firesc supusă acestei specialități a capacității de folosință date de obiectul de activitate autorizat.Consimţământul de a contracta o asigurare Prin încheierea contractului de asigurare contractanţii îşi manifestă hotărârea de a plăti o sumă de bani denumită primă, în ceea ce-l priveşte pe asigurat pentru că în schimbul sumei plătite asigurătorul să-l indemnizeze pentru prejudiciul pe care acesta l-ar putea încerca în caz de realizare a riscului.Consimţământul trebuie manifestat cu intenţia de a produce efecte juridice, ad probationem se cere a fi exteriorizat, să provină de la un asigurat ce are discernământ (în cazul asigurătorului, fiind vorba de o persoană juridică cerinţa nu se justifică), să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ (dat prin eroare, captat prin dol, sau-mai greu de crezut-smuls prin violență).Obiectul contractului de asigurare Potrivit dreptului comun, obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți de obligă (art. 962 C. civ.).Obiectul contractului de asigurare rezultă din chiar definiţia contractului de asigurare şi reprezintă obligaţiile asupra cărora părțile înţeleg să fie ţinute urmare încheierii contractului: asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile legii, în limitele şi la termenele convenite.Cauza încheierii contractului de asigurare Potrivit dreptului comun, art. 967 Cod civil convenţia este valabilă chiar dacă cauza nu este expresă întrucât cauza este prezumată până la dovada contrarie.Pentru ca un contract de asigurare să fie valabil încheiat el necesită o cauză, cauza trebuie să fie reală, licită, părțile neputând deroga prin convenții de la ordinea publică și bunele moravuri.Cauza asigurării sau interesul asigurării sau scopul imediat (cauza proxima) rezidă chiar din caracterul aleator al acestui contract, șansa unui câștig: în ceea ce-l priveşte pe asigurător, rezultând din primele de asigurare, iar în ceea ce-l priveşte pe asigurat din plata indemnizaţiei de asigurare în ipoteza asigurărilor de persoane, sau a sumei asigurate menite a acoperi pierderea în cazul producerii evenimentului asigurat.Condiţii de formă privind încheierea contractului de asigurarePrin încheierea unui contract înţelegem realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale.

Potrivit legii contractul de asigurare trebuie încheiat in formă scrisă. El nu poate fi dovedit prin martori chiar dacă există început de dovadă scrisă.75

În caz de forţă majoră însă, în care documentele de asigurare au dispărut şi nu există posibilitatea obţinerii duplicatului, sunt admise orice mijloace de probă legale care să confirme existenţa acestora.Forma scrisă cerută de lege indiferent de valoarea contractului este pretinsă ad probationem76, asigurarea nefiind un contract solemn, neîndeplinirea acestei cerințe neconducând la aplicarea sancțiunii nulității, ci la decăderea părții interesate în a face dovada raportului juridic de asigurare prin alt mijloc decât înscrisul de asigurare.Încheierea contractului de asigurare se probează exclusiv cu poliţa de asigurare77 sau cu certificatul de asigurare78 emis şi semnat de asigurător ori cu nota de acoperire79 emisă şi semnată de brokerul de asigurare.80 La cererea şi pe cheltuiala asiguratului, asigurătorul este obligat să elibereze duplicate sau copii ale documentelor de asigurare. Aceeaşi obligaţie revine asigurătorului în cazul în care aceste documente au fost pierdute, furate sau distruse.

75 Art. 10 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 modificată şi completată. Potrivit noului Cod civil, art. 2.200. - (1) „Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele de asigurare au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă”. 76 C.A. Bucureşti, decizia nr. 923/R din 12 septembrie 2005 în M. Tăbăraș, M. Constantin op.cit., p. 75-76. 77 Polița de asigurare reprezintă documentul emis de Asigurator în baza şi cu respectarea condițiilor de asigurare şi a convenției cadru de asigurare, prin care se stabilesc condițiile specifice (limita răspunderii/ polița, perioada de asigurare, prima de asigurare, franșiza) în care se încheie asigurarea unui risc specificat. Aceasta cuprinde: formularul de poliță, condițiile de asigurare precum şi alte anexe sau suplimente care sunt convenite între Asigurat şi Asigurător ca făcând parte din Contractul de asigurare.78 Certificatul de asigurare reprezintă înscrisul emanat de la asigurător pe seama asiguratului în locul poliței de asigurare şi care dă expresie contractului de asigurare în liniile esențiale ale conținutului acestuia şi dovedește existenţa acestei polițe. Pentru bănci este mai convenabilă prezentarea unui certificat de asigurare decât a unei polițe, deoarece aceasta din urmă poate deveni extrem de stufoasă când are atașate un număr de clauze. De regulă, certificatul de asigurare trebuie să fie cel puţin pentru valoarea CIF a mărfurilor, să fie negociabil şi transferabil (adică purtătorul să poată revendica daune în cazul unei avarii), să asigure marfa de la punctul de plecare până la destinație, şi să fie în aceeași valută ca şi cambia. În cazul utilizării certificatului de asigurare în cadrul unui acreditiv, el trebuie să corespundă cerințelor enunțate în acreditiv. Pe baza unui acord cu firma de asigurare (open cover), unele firme pot completa singure aceste certificate, fără a contacta de fiecare dată firma de asigurare.79 Nota de acoperire reprezintă documentul de asigurare emis de broker prin care se confirmă existenţa contractului de asigurare în termenii lui particulari. Ea are rolul unei desocotiri a brokerului şi totodată a unei garanții dată asiguratului ca mandatul dat brokerului în liniile lui esențiale a fost îndeplinit, dar în același timp nu reprezintă o modalitate de impunere a unui anumit asigurător. Ea poate fi eliberată şi anterior încheierii poliței, caz în care, dacă poliţa de asigurare nu se mai încheie brokerul va fi răspunzător datorând garanție asiguratului. În concluzie emiterea acestei note nu îl obligă pe asigurător în a încheia polița de asigurare şi în același timp nu-l transformă pe broker în asigurat. Pentru mai multe detalii în C. Benett-Dicționar de asigurări, p. 388-389.80 Documentul de asigurare poate fi, după caz, nominal, la ordin sau la purtător. Polița de asigurare reprezintă un titlu comercial de valoare, adică un înscris denumit şi titlu în temeiul căruia posesorul sau legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris. Legea prevede ca documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi certificate prin mijloace electronice, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică publicată în M. Of. 420/31 iulie 2001 ce prevedea ca înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată. Astfel potrivit art. 7 din această lege în cazurile în care, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii.

Nulitatea contractului de asigurare Legătura dintre îndeplinirea condițiilor de fond și de formă ale actului juridic încheiat și sancțiunea nulității este indisolubilă, iar în ceea ce privește nulitatea contractului de asigurare, în principiu, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun referitoare la această sancțiune de drept care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor imperative prevăzute de legiuitor pentru încheierea valabilă a poliței de asigurare, restabilind legalitatea.Astfel nulitatea operează retroactiv, ex tunc, sancționând părțile cu ineficacitatea actului încheiat cu nesocotirea normelor imperative ale legii, părțile fiind puse în situația anterioară încheierii poliței, cu restituirea prestaților deja efectuate.Fără dubii însă jurisprudența a identificat printre cauzele de nulitate a poliței completarea eronată de asigurat cu bună știință a declarației de risc ce a stat la baza formării voinței asigurătorului de a lua spre acoperire riscul propus, justificată de vicierea consimțământului, lipsa riscului la momentul încheierii poliței de asigurare (prin aceasta înțelegând şi producerea deja a sinistrului anterior încheierii poliței de asigurare), justificată de cauza ilicită a încheierii poliței sau preluarea de riscuri neasigurabile etc.Problemele practice pe care le ridică nulitatea în materia asigurărilor sunt date de domeniul ei mai restrâns de aplicare comparativ cu cel din dreptul civil și confuziunii cu motivele de nulitate din dreptul comun, situație generată de voinţa legiuitorului care a inclus în textul normei speciale motive de reziliere care în dreptul comun ar fi condus la anularea actului juridic încheiat.81

Potrivit noului Cod Civil  alături de cauzele generale de nulitate a contractelor prevăzute în dreptul comun, contractul de asigurare este nul în ipoteza în care asiguratul recurge la declaraţii inexacte sau face cu rea-credinţă declarații incomplete, cu reticenţă cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu a avut influenţă asupra producerii riscului asigurat.

Elementele tehnice ale contractului de asigurareRiscul asigurat82

Riscul reprezintă un element tehnic contractual indispensabil al contractului de asigurare, lipsa acestuia din contract afectând valabilitatea contractului de asigurare.Riscul reprezintă cauza pentru care asiguratul apelează la protecția asigurătorul, învederându-i acestuia riscul şi solicitându-i protecție în caz de producere a lui.Astfel, riscul asigurat reprezintă o clauză contractuală esențială, rod al manifestării de voinţă a părţilor: al asiguratului care încearcă să schimbe incertitudinea producerii unui anumit eveniment cu certitudinea reparării pagubelor cauzate de sinistru şi care îi propune prin declaraţia de risc asigurătorului acoperirea acelui risc în schimbul primelor de

81 În acest sens infra Capitolul VIII - Încetarea contractului de asigurare, Rezilierea contractului de asigurare.82 Riscul a fost deja analizat în extenso ca situație premisă a încheierii contractului de asigurare în Cap. III, Contractul de asigurare - reguli particulare privind încheierea contractului de asigurare Situaţia premisă încheierii contractului de asigurare: riscul.

asigurare şi a asigurătorului care, urmare analizelor specifice managementului riscului83 îşi asuma sau nu, rolul de a acoperi riscul invocat de asigurat în ipoteza producerii sinistrului.Așa cum arătam anterior, riscul ce se asigura trebuie să fie determinat cu precizie în contract căci numai în posesia tuturor datelor necesare evaluării riscului asumat de asigurător, acesta poate aprecia posibilitatea acoperirii riscului şi în caz afirmativ, cuantumul primei.84

Tema: aratati care au fost situatiile de fapt care au determinat in practica judiciara calificarea lor atat ca risc asigurat cat si ca risc neasigurat.

Cazul asiguratEvenimentul asigurat pentru înlăturarea consecințelor căruia părţile au negociat contractul de asigurare şi care întradevăr s-a produs, poartă denumirea de caz asigurat, sau sinistru.Astfel, dacă riscul este un eveniment viitor, incert ca realizare, cazul asigurat se deosebește prin aceea că reprezintă un eveniment deja produs, în același timp nu poate exista un caz asigurat dacă nu există un risc asigurat.

Tema: aratati elementele de distinctie intre riscul asigurat si cazul asigurat. Interesul AsiguratRiscul este indisolubil legat de interesul asigurabil, însă trebuie reținut că deși dacă există risc există și interes asigurabil, nu neapărat orice risc dă naștere unui interes asigurabil. Potrivit art. 25 din legea nr. 136/1995 „Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.”.Prezenţa unui interes asigurat este o condiție esențială pentru validitatea contractului de asigurare, fiind o cerinţă imperativă a legii85 ca asiguratul să fie interesat de valoarea amenințată cu pieirea prin producerea riscului, această valoare ce se urmărește a fi înlocuită cu despăgubirea printr-o subrogație reală cu titlu universal fiind una financiară, de ordin economic sau chiar sentimental şi nu juridic. Interesul asigurabil constituie pe lângă un elemente tehnic de valabilitate al contractului de asigurare, un principiu esențial al asigurării şi un criteriu de distincție privitor la caracterele contractului de asigurare, iar prin elementele esențiale care-l caracterizează el însuși combate teoria caracterului caracterului personal86 al asigurării de bunuri, justificată de schimbarea titularului interesului asigurabil semnatar la poliţei, prin împrejurarea că, atunci când asiguratul proprietar al locuinței-bun asigurat o înstrăinează, imobilul inițial asigurat nu mai beneficiază de asigurarea anterioară.87 Obiectul asigurat

83 Probabilitatea producerii riscului este determinată statistic prin aplicarea legii numerelor mari a lui Jean Bernoulli potrivit cu care probabilitatea producerii unui fenomen este cu atât mai certă, cu cât numărul de cazuri pe baza cărora s-a determinat ar fi mai mare. Pentru detalii D. Popescu, I. Macovei – Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 77, Irina Sferdian – Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 111.84 Referitor la calificarea riscului ca element esențial al contractului de asigurare sau ca obiect la asigurării văzut ca operațiune juridică şi instrumentum a se vedea în D. Popescu, I. Macovei – Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 109; Y. Lambert-Faivre – Droit des assurances, Dalloz, Paris, 1992, p. 224.85 Art. 25 din Legea nr. 136/1995 potrivit cu care „asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat”.86 V. Ciurel-op. cit., p. 178;87 Pentru mai multe argumente a se vedea supra: Capitolul II, Caracterele generale ale contractului de asigurare şi impactul acestora asupra obligaţiilor şi răspunderii asigurătorului.

Obiectul asigurării trebuie să existe, să fie licit și moral, să fie posibil și să fie determinat/determinabil și priveşte ceea ce se asigură, mai exact valoarea ce se asigură (patrimonială sau nepatrimonială, corporală sau incorporală, determinată sau determinabilă uneori chiar nedeterminată, proprietate publică sau privată etc.) știut fiind că nu toate aceste se pot bucura de luarea lor în garanţie de asigurător.Bunuri excluse de la asigurare De la regula potrivit căreia orice bun poate face obiect al asigurării, trebuie reţinut însă că există şi excepţii constând în riscuri pe care asigurătorul refuză să le garanteze, ele neputând face obiectul nici unei negocieri. Dacă legislaţia franceză cere ca aceste excluderi să fie prevăzute în mod expres în poliţă, prin enumerare, în legislația română nu sunt prevăzute condiţiile de formă privind riscurile excluse la asigurare.Totuşi, doctrina a apreciat că, nu pot face însă obiect al contractului de asigurare:- bunurile care sunt degradate şi nu mai prezintă importanţă economică;- bunurile care nu prezintă un grad de risc, deci nu există un element ”alea”, sau, dimpotrivă, prezintă un grad de risc prea mare (de ex. opere de artă expuse necorespunzător, în spații neprotejate, fără sisteme de alarmă etc.);- bunurile care se află în afara cadrului legislativ, neputând face obiect al asigurării (bunurile de contrabandă sau provenite din infracțiuni etc.).Suma asiguratăAsigurarea nu-i oferă creditorului asigurat o acoperire totală împotriva pagubelor pricinuite în ipoteza survenirii riscului asigurat, adică a sinistrului. Pierderile inevitabile, normale, nu constituie un risc asigurabil, suma asigurată şi riscul propriu pe care asiguratul trebuie la rândul său să-l preia-independent de franșiza (denumită şi risc rezidual)-au ca scop interesarea asiguratului în prevenirea sinistrului.Astfel, suma asigurată va apărea ca suma maximă în limita căreia asigurătorul va indemniza pe asigurat la ivirea cazului asigurat.88 Determinarea contractuală a sumei asigurate este necesară pentru calcularea primei, cuantumul sumei asigurate influențând în mod corespunzător cuantumul primei de asigurare şi este imperativ cerută de legiuitor a fi stipulată în contractul de asigurare.Prima de asigurare89

Întrucât, fundamentul care domină contractul de asigurare este caracterul oneros, prima de asigurare devine astfel un element esențial ce se constituie în contraprestația angajamentului asumat de asigurător şi care depinde de importanta riscului şi de probabilitatea de realizare.90

88 Potrivit CA Timișoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 145 din 29 mai 2007: În ipoteza în care prin producerea riscului asigurat persoana prejudiciată suferă şi o altă pagubă decât avarierea autovehiculului, aceasta este îndreptăţită la acordarea de către asigurătorul RCA a despăgubirilor atât pentru paguba efectivă (dauna totală a autoturismului), cât şi pentru beneficiul nerealizat (lipsa de folosinţă a autoturismului). Condiţia ce se impune a fi îndeplinită constă în demonstrarea beneficiului nerealizat prin producerea accidentului, în speţă imposibilitatea de valorificare a autoturismului avariat, prin închirierea acestuia. Pentru detalii în M. Tăbăraș, M. Constantin, op. cit., p. 58-59. 89 Denumirea primei de asigurare vine din latinescul primum, adică mai întâi, sau în primul rând. În ipoteza societăţilor mutuale vorbim de cotizaţia pe care asociaţii o plătesc pentru a acoperi nivelul sinistrelor într-un an şi pentru costul gestiunii, societăţile mutuale practicând o asigurare primară redusă la o singură mutualizare, fără a urmări obţinerea de beneficii prin încărcarea cotizației, spre deosebire de societăţile de asigurări ce fac comerţ cu această mutualizare urmărind obţinerea de beneficii. 90 În același sens Jean Bigot coord. – Traite de droit des assurances, Editura L.G.D.J., Paris, 2002, vol. 3, p. 607.

Prima de asigurare este totodată un element tehnic de valabilitate al contractului de asigurare, invocat ca element imperativ al contractului de asigurare de prevederile art. 10 alin 3 lit. e din Legea nr. 136/1995 și constituie deopotrivă una din principalele obligații ale asiguratului plătită de principiu anticipat91 de asigurat pentru ca asigurătorul să-și asume obligația de garantare.92

Asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare la termenele stabilite în contractul de asigurare. Dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare.În asigurările de persoane la care se constituie rezerve de prime93, asiguratul poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare94, cerere imprescriptibilă potrivit art. 40 din Legea nr. 136/1995, așa cum a fost modificat prin art. I pct. 31 din Legea nr. 172/2004. Plata primelor de asigurare se face integral sau în rate plătibile la termenele scadente prevăzute în contract, conform negocierii părţilor, în locul agreat de părţi sau la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor săi95, în lipsa unei clauze diferite stabilite în contractul de asigurare. Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator fiind poliţa de asigurare sau alt document probator al plăţii, prevăzut de legislaţia în vigoare.NOU: Majorarea primei de asigurare RCA se aplică în funcţie de numărul de daune produse şi plătite, putând ajunge, conform anexei 9 din Ordinul nr. 21/2009 până la 200% în timp ce reducerea primei de asigurare se raportează la perioada de referinţă în care asiguratul nu a provocat nicio daună. Prevederile impuse de art. 72 din acelaşi Ordin

91 În asigurarea de credit asigurătorul va percepe o primă reprezentând un procent din cifra de afaceri în baza declarației lunare a asiguratului, astfel încât, de exemplu, în această modalitate de asigurare, asigurătorul nu percepe în avans prima de asigurare.92 Cu privire la consecințele acestei situații a se vedea supra Capitolul II, Contractul de asigurare - contract sinalagamatic, caracterul sinalagmatic imperfect al contractului de asigurare limitând invocarea excepției de neexecutarea contractuală.93 Prima având constituite trei eșafoade: primul destinat cheltuielilor dar şi profitului asigurătorului, al doilea destinat indemnizării, iar cel de-al treilea constituindu-l tocmai rezerva de prime.94 De reținut că:  Orice altă plată, indiferent de forma sub care este făcută de asigurător, diferită de indemnizaţia de asigurare sau de suma reprezentând restituirea rezervei nu va putea fi efectuată mai devreme de 6 luni de la data încheierii contractului de asigurare. Așadar restituirea rezervei matematice de prime poate avea loc chiar și în acest interval. De reținut că la asigurările de accidente din cadrul acestei categorii nu se constituie rezerva de prime astfel încât asiguratul nu are beneficiul de a solicita restituirea acestora şi nici dreptul de a solicita reactivarea sau răscumpărarea poliței de asigurare.95 Potrivit Legii nr. 32/2000 cu modificările şi completările ulterioare art. 35(10) „Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare, sub condiţia împuternicirii primite din partea asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor, au dreptul să colecteze primele, să plătească despăgubirile în numele acestora, în moneda prevăzută în contractul de asigurare sau de reasigurare, după caz, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, şi să emită documentele de asigurare sau de reasigurare în numele asigurătorului sau reasigurătorului, după caz.”.CA Braşov, decizia comercială nr. 5 din 24 ianuarie 2006 a decis că deşi plata primei de asigurare nu a fost efectuată direct în contul asigurătorului, ci prin intermediul brokerului, aceasta este o plată valabil efectuată, şi, pe cale de consecinţă, societatea de asigurare nu se poate exonera de plată despăgubirilor în ipoteza producerii riscului asigurat, întrucât, pe de o parte, mandantul a virat contravaloarea poliţei de asigurare în contul societăţii de asigurare, iar pe de altă parte, asiguratul a fost de bună-credinţă în exercitarea obligaţiilor sale. Pentru detalii în M. Tăbăraș, M. Constantin – op. cit., p. 75-76.

dispun asupra faptului că, în situaţia în care un asigurat deţine mai multe vehicule, sistemul bonus-malus se aplică distinct pentru fiecare vehicul. De asemenea, în cazul înstrăinării/radierii vehiculului asigurat, stabilirea noii clase de bonus-malus pentru un vehicul nou-dobândit se face pornind de la clasa bonus-malus de care asiguratul a beneficiat anterior.Indemnizația de asigurareÎn cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul va plăti indemnizaţia de asigurare în condiţiile (inclusiv limitele, termenele etc. ) prevăzute de contractul de asigurare. Indemnizația de asigurare, un alt element esențial al contractului de asigurarea și reprezintă suma de bani pe care asigurătorul se obligă să o plătească în cazul producerii cazului asigurat.Plata de către asigurator a indemnizației la care este îndreptățit asiguratul se va face cu condiția ca asiguratul să-şi fi îndeplinit integral şi la timp obligațiile contractuale, producerea riscului să exceadă faptei intenţionate a asiguratului şi să se definească în liniile contractuale asumate de părţi la încheierea contactului de asigurare.Cuantumul indemnizației în asigurările de bunuri se stabilește şi în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. 96

In practică se întâlnesc mai multe sistem de acoperire a daunelor cum sunt: sistemul acoperirii proporționale, sistemul acoperirii limitate, sistemul primului risc.Sistemul acoperirii proporționale presupune proporționalitatea perfectă dintre indemnizația de asigurare şi daună, despăgubirea reprezentând aceeași parte din daună ca şi suma asigurată față de valoarea asigurată. În ipoteza unei daune totală indemnizaţia va coincide cu suma asigurată.Sistemul acoperirii limitate, reprezintă chiar sistemul franșizei arătat mai sus, fiind de reținut ca acest sistem poate fi combinat atât cu sistemul acoperirii proporționale, cât și cum cel al primului risc.Sistemul primului risc presupune că asiguratul va primi o indemnizaţiei egală cu valoarea daunei, fără a putea depăși suma asigurată sau valoare bunului. În această ipoteză este lipsită de relevanță procentul dintre suma asigurată și valoarea bunului, indemnizaţia fiind exclusiv raportată la mărimea pagubei și suma asigurată.Perioada de asigurare

Din punct de vedere al duratei lor, contractele de asigurare au fost împărțite în doctrină în două categorii: contracte de asigurare cu durată determinată sau fixă şi contracte de asigurare cu durată nedeterminată.

96 Pornindu-se de la dispoziţiile art. art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 care dispune că „Despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare”, I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 818 din 2 martie 2004 a decis că “Norma cuprinsă în art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România care dispune că despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare, are un caracter dispozitiv.“Menționăm că această hotărâre a fost pronunţată anterior modificărilor aduse art. 27 alin. (2) prin art. I pct. 11 din O.U.G. nr. 61/2005, în urma cărora dispoziţiile art. 27 alin. 2 au dobândit caracter imperativ, părţile nemaiavând posibilitatea de a asigura bunul la o valoare superioară valorii reale a acestuia. Potrivit art. 2231 alin. 1 din Noul C.civ., ”despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea ”.

Perioada de asigurare reprezintă un element esențial al contractului de asigurare şi aceasta nu trebuie confundată cu durata contractului, cuprinsă între momentul semnării contractului și încetării lui. Astfel, este posibil ca polița de asigurare să fie semnată și emisă astăzi, să intre în vigoare mâine, iar acoperirea oferită de asigurător să aibă loc la 24 de ore de la plata primei de asigurare, cum este posibil, în exemplul dat, ca și prima de asigurare să fie achitată și totuși debutul perioadei asigurate să fie ulterior. Așadar, apreciem că durata contractului este mai mult un reper față de care se apreciază obligația asigurătorului de a plăti indemnizația de asigurare.Asiguratul trebuie să cunoască intervalul de timp în are beneficiază de protecţie în schimbul primelor de asigurare plătite, iar asigurătorul trebuie să cunoască cât timp a acordat protecție prin asigurarea respectivă şi de aceea, potrivit art. 10 din Legea nr 136/1995 în contract se va stipula în mod obligatoriu momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului. TEMA: analizati importanta acestui element tehnic al asigurării din perspectiva limitelor răspunderii asiguratorului. Interpretarea contractuluiAflarea nerostitului97 din rostirea legiuitorului, cum spunea Haidegger, este o operațiune extrem de utilă contractului de asigurare aleatoriu datorită particularităților sale care îngemănează atât normele clasice privitoare la contracte, cât şi specificitățile prevederilor particulare relative exclusiv la raportul de asigurare și care va avea la baza în principiu regulile specifice și generale de interpretare reglementate de Codul civil în art. 977-art. 985.Interpretarea contractului de asigurare devine utilă și necesară în momentul apariției unui litigiu între asigurat și asigurător cu ocazia executării contractului. De reținut că este interzisă interpretarea clauzelor clare și precise, interdicție ce există încă din dreptul roman „In claris non fit interpretatio”.Interpretarea restrictivă a contractului de asigurare reprezintă regulă prioritară de analizarea a condițiilor și clauzelor contractului de asigurare întrucât normele specifice din acest domeniu sunt de strictă interpretare și aplicare, iar o interpretare extensivă ar putea în mod serios perturba echilibrul contractual, dar şi financiar al asigurătorului care pe baza unor calcule matematice actuare specifice și-a asumat într-o anumită limită, maniera riscul, implicit riscul contractual.Dacă, totuși, cu toate măsurile protective luate de asigurător cu ocazia redactării poliței de asigurare, se nasc ambiguități, clauzele neclare al contractului vor fi analizate potrivit intenției comune a părților.98

97 Nerostitul poate consta în insuficiența informațiilor, în lacunaritatea lor, în echivocitatea clauzelor, în excesul de informații, în discordanța, contradictorialitatea clauzelor, echivocul dat de succesiunea documentațiilor pre şi contractuale, discrepanţa între interesul termenilor literari şi celor tehnici economici sau juridici etc.98 Principiul este întâlnit în toate legislațiile moderne. Astfel, legea elvețiană, dă prevalență în ordinea de interpretare intenției comune a părților şi doar mai apoi se determină dorința probabilă prin analizarea tuturor circumstanțelor care au condus la încheierea contractului. În Elveția, Italia și Germania condițiile neclare sunt interpretate, ca şi în dreptul nostru, împotriva asigurătorului, profesionist şi redactor al actului juridic controversat. La fel se întâmplă și în dreptul canadian şi american. Codul civil italian dă prevalență normelor speciale, în raport de cele generale, întocmai ca în dreptul român. În dreptul Regatului unit contractul de asigurare este interpretat în sensul că termenii echivoci, clauzele neclare trebuie să primească accepțiunea comună a scopului urmărit la încheierea contractului, iar clauzele de excludere de la garantie interpretate restrictiv şi împotriva asigurătorului. Marie Helene Laleville – L interprétation des contracts d assurance terrestre, Ed. L.G.D.J., Paris, 1996, p. 10-12.

Interpretarea logico-rațională a contractului de asigurare presupune recurgerea la argumente de ordin logic, rațional, inductive sau deductive, de lămurire a clauzelor disputate de părți.Astfel excepțiile prevăzute de părți în contract sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse altor situaţii, iar prin excepţii trebuie să înțelegem acelea referitoare la normele de fond, cât și la termenele negociate de părți.Interpretarea gramaticală a contractului de asigurare presupune lămurirea sensului unor dispoziții contractuale pe baza regulilor gramaticale, mai exact, pe morfologia şi sintaxa frazei, pe semnele de punctuaţie şi în parte pe semantica tehnică a termenilor uzitați, astfel încât, în ipoteza unei contradicții între termenii expliciţi definiți în poliță și cei impliciți, să prevaleze cei expliciţi, iar în ipoteza folosirii unor termeni susceptibili de înțelesuri diferite în limbajul literar şi în cel juridic, să prevaleze limbajul juridic dat fiindcă suntem în analizarea unui act juridic.Interpretarea sistematică a contractului de asigurare presupune lămurirea unor termeni, clauze contractuale în raport de întregul contract și de clauzele compacte ale acestuia, dând fiecăreia din clauzele aparent neclare înțelesul care rezultă în mod firesc din analiza întregului contract. În concluzie legiuitorul a manifestat un interes sporit deslușirii voinței reale a părților impunând ca redactarea poliței să se facă în termeni clari, concişi, neechivoci, definiți chiar contractual, iar alături de acest imperativ legislativ, asigurătorul, profesionist redactor al textului juridic, este pozitiv stimulat în redactarea unor contracte clare prin sancțiunea auditului interpretativ judecătoresc favorabil asiguratului, astfel că în ultimii ani, grija pentru redactarea eficientă a poliței de asigurare a sporit, spre beneficiul tuturor părților și chiar a terților interesați.

Legea aplicabilă contractului de asigurareAșadar, în funcție de momentul încheierii contractului, se determină locul încheierii lui sau calitatea deținută de părți și natura juridică a contractului încheiat în raport de care se stabilește legea aplicabilă contractului de asigurare atât în ceea ce privesc îndeplinirea condițiilor de fond de valabilitate ale actului juridic încheiat, cât și în ceea ce privesc îndeplinirea condițiilor de formă ad validitatem sau ad probationem după caz.Astfel, potrivit celor de mai sus legea aplicabilă fondului și formei contractului de asigurare încheiat între prezenți, este determinat de legea locului unde se găseau părțile la momentul semnării: de regulă la sediul asigurătorului, semnarea însă putând avea loc și la sediul intermediarului în asigurări, fie chiar legea de la domiciliul asiguratului.În cazul în care contractul de asigurare se încheie prin mijloace moderne și instantanee de comunicare la distanță legea aplicabilă contractului de asigurare este legea locului unde se află ofertantul și unde i-a fost înmânată corespondența.Particularizând, în raporturile interne de asigurare, fără element de extraneitate legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat pe teritoriul României este legea română și așa cum am analizat în capitolul referitor la natura juridică a contractului de asigurare99, în funcție de calitatea părților semnatare legea aplicabilă poate fi:

99 A se vedea supra Capitolul II, Natura juridică a contractului de asigurare .

- legea civilă română atunci când asigurarea se încheie între necomercianţi (contractul de asigurare fiind un act juridic civil), fiind aplicabile astfel, raportului juridic încheiat dispoziţiile dreptului comun, - legea comercială română atunci când asigurarea reprezintă un raport juridic de asigurare mixt: faptă de comerț unilaterală pentru asigurător, act juridic civil pentru asigurat100, mai puțin în ceea ce privește normele privitoare la persoana necomerciantului și dacă legea comercială nu spune altfel, cum este cazul aplicării divizibilității obligațiilor cu subiecți multipli-excepții de strictă interpretare de la aplicarea legii comerciale care nu pot fi extinse prin convenția părților,- legea comercială română cu toate consecinţele juridice în ceea ce privesc obligaţiile şi răspunderea părţilor101, atunci când asigurarea constituie un raport juridic exclusiv comercial, o faptă de comerţ obiectivă (în ipoteza în care ambii contractanţi ai raportului de asigurare sunt comercianţi ce urmăresc asigurarea fondului de comerţ) supusă legii comerciale. În raporturile externe de asigurare, cu element de extraneitate În practica asigurărilor, problemele de noutate au fost date de legea aplicabilă în ipoteza exercitării libertăților de prestare a serviciilor în statele membre, inclusiv în România caz în care legea aplicabilă contractului de asigurare sub aspectul condiţiilor de fond și de formă solicitate de lege pentru încheierea lui valabilă este cea prevăzută în polița de asigurare102, părțile având posibilitatea alternativă de a alege între legea naționalității asiguratului, legea naționalități asigurătorului, legea locului încheierii contractului, legea locului producerii riscurilor sau o altă lege (legea unde se află bunul cel mai important asigurat, legea situării sinistrului etc.).Stipulația pentru altul în contractul de asigurare

Potrivit dreptului comun, art. 969 C. civ., „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” sau cu alte cuvinte contractul legal încheiat are efecte şi este obligatoriu față de părțile care l-au încheiat titulare de drepturi şi obligații, îndreptățite reciproc să-şi solicite satisfacerea drepturilor şi intereselor lor.Noul cod civil103 în art. 2.199 alin. 2 - definește contractantul asigurării ca fiind „persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană ori pentru bunuri sau activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare”. Contractul de asigurare încheiat în favoarea beneficiarului sau stipulantului, terț față de subscriitorii poliței de asigurare, constituie o veritabilă excepție de la principiul

100 Caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 din C. com., potrivit cu care “dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acel act legii comerciale“.101 A se vedea supra nota Capitolul II, Natura juridică a contractului de asigurare.102 Potrivit art. 73 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept internațional privat, într-o manieră neimperativă a legiuitorului s-a dispus: contractul este supus legii alese prin consens de părți (Lex voluntatis)– însă din contract în mod indubitabil trebuie să rezulte neîndoielnic care este legea aleasă de părți în executarea raportului juridic respectiv, pentru că în caz contrar se aplică legea sediului asigurătorului (art. 103 din Lege). Spre deosebire de dreptul român, dreptul francez nu permite alegerea de către părți a legii aplicabile contractului de asigurare decât în ipoteza marilor riscuri, în rest părțile trebuind să aibă în vedere locul situării riscului, domiciliul asiguratului și locul producerii sinistrului. Totodată, s-a statuat că legea franceză se aplică dacă riscul şi sediul principal al asiguratului sunt în Franța şi dacă asigurarea este prevăzută ca fiind obligatorie potrivit legislației franceze.103 Codul Civil a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 511 din 24/07/2009.

relativității efectelor contractului întrucât stipulantul, subscriitor al poliței de asigurare dispune ca cealaltă parte, asigurătorul să indemnizeze/despăgubească pe terț urmare producerii sinistrului.Dacă în alte ramuri de drept şi cu privire la alte instituții stipulația pentru altul nu cunoaște o reglementare legală, în materia asigurărilor legiuitorul a permis expresis verbis în art. 9 din Legea nr. 136/1995104 încheierea contractului de asigurare în favoarea unei terțe persoane, adevărat fiind că reglementarea legiuitorului a cuprins doar asigurarea de persoane, câtă vreme acest tip de stipulație cu titlu particular se poate aplica şi celorlalte modalități de asigurare, inclusiv asigurării de bunuri (de exemplu uzufructuarul, interesat în încheierea contractului de asigurare va stipula în poliță că despăgubirea datorată de asigurător în urma producerii sinistrului să fie plătită proprietarului ca persoană în mod indubitabil păgubită prin daunele produse nemișcătorului de sinistru).Tema: analizati raportul dintre subscriitorul stipulant şi asigurător, raportul dintre asigurător şi terțul beneficiar și dintre stipulantul subscriitor şi terțul beneficiar.

Categorii de beneficiari ai poliței de asigurareCum am văzut în cele de mai sus, de regulă asiguratul are calitatea de parte în contractul de asigurare şi este, totodată, titularul indemnizaţiei de asigurare în ipoteza survenirii cazului asigurat, dar nimic nu interzice încheierea unui contract de asigurare în virtutea căruia, la producerea evenimentului asigurat, indemnizaţia de asigurare urmează să se plătească unei terţe persoane, numită beneficiar al asigurării.

Astfel, beneficiarul asigurării reprezintă persoana care în temeiul stipulației pentru altul are dreptul direct să încaseze despăgubirea, indemnizaţia, fără însă a fi parte în contractul de asigurare, față de care, stipulantul este ținut a-l executa în continuare, toate obligațiile contractuale fiind în sarcina acestuia.105 Dacă contractul este încheiat în favoarea beneficiarului, cum este cazul creditorului, acesta mai poartă denumirea de stipulantul asigurării. Persoana însă care încheie, semnează şi achită polița de asigurare poartă numele de contractant al asigurării şi deşi parte a raportului de asigurare, acesta nu este îndreptățit la încasarea beneficiului poliței, respectiv a despăgubirii în ipoteza producerii riscului asigurat. Desemnarea beneficiarului/stipulantului (ilor) asigurării poate avea loc fie la momentul încheierii poliței de asigurare, fie ulterior în cursul executării contractului prin modificarea clauzelor contractuale, fie chiar prin act cu clauză de moarte cum este testamentul. Pe de altă parte, în aceeaşi manieră contractantul asigurării poate modifica persoana (ele) desemnată (e) ca beneficiar (i) sau stipulant (i), modificare care poate fi efectuată până la momentul producerii sinistrului şi evident câtă vreme asigurarea este în vigoare.

104 Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile legii, în limitele şi la termenele convenite.Potrivit art. 10. alin. 2,  în contractul de asigurare se vor specifica cel puţin detaliile de identificare a părţilor contractante şi numele beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la contract. 105 Beneficiarul nu trebuie confundat cu terțul cesionar al unui contract de asigurare care se bucură de o altă reglementarea juridică având o natură distinctă juridică cum vom vedea în cele ce urmează.

Desemnând beneficiarii contractantul asigurării are posibilitatea de a indica şi cotele/procentele ce le revin din valoarea indemnizaţiei de asigurare în ipoteza producerii riscului, însă în condițiile în care contractul este eliptic sub acest aspect, se prezumă că subscriitorul poliței a dorit că beneficiarii să-și împartă în mod egal indemnizația de asigurare. Potrivit Noului Cod Civil asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană decât aceea care a încheiat contractul de asigurare este valabilă numai dacă a fost consimţită în scris de acea persoană (art. 2.228).Dacă persoana desemnată ca beneficiar nu mai este în viață la momentul producerii sinistrului sau nu este aptă de a primi despăgubirea (fiind de ex. decăzută potrivit art. 35 din Lege, alin. 2, indemnizaţia se împarte celorlalți beneficiari sau va reveni însuși contractantului în lipsă de stipulație contrară.În ceea ce privesc legatarii acestora le va reveni cota din indemnizaţia de asigurarea corespunzătoare cotei din succesiunii la care sunt îndreptățiţi prin testament.Ceea ce trebuie reținut este că beneficiarul are poziția juridică a unui terț beneficiar al unei stipulații pentru altul dispusă prin contractul de asigurare având astfel o acțiune directă împotriva societății de asigurare.Totodată, trebuie reținut că asigurătorul va putea opune beneficiarului (ilor) toate apărările, excepțiile pe care le putea invoca față de subscriitor, însă aceștia au beneficiul de a nu fi ținuți de datoriile defunctului, care nu pot urmări indemnizația de asigurare/despăgubire.106

Dacă în comerțul maritim britanic107 în asigurările de bunuri ce circulă de pe o piață pe alta, de la o persoană la alta, interesul asigurabil poate să aparțină asiguratului abia ulterior încheierii poliței de asigurare, în asigurările noastre naționale regula e dată de prezenţa sine qua non a interesului asigurabil la data încheierii contractului de asigurare, dar şi la momentul producerii sinistrului, chiar dacă expeditorul este titularul poliței, iar interesul asigurabil este al destinatarului proprietar al mărfii. Cu toate acestea, în asigurările cargo maritime asigurarea în cont presupune că titularul semnatar al contractului de asigurare stipulează în interesul viitorului proprietar care nu este determinat la momentul încheierii poliței de asigurare. Terțul păgubit deși nu este parte în contractul de asigurare şi nici beneficiar desemnat al contractului de asigurare, este un beneficiar real al poliței de asigurare pentru că asigurarea de răspundere civilă este o instituție special dedicată prin lege terților păgubiți material sau moral prin săvârșirea unei fapte delictuale cauzatoare de prejudicii care urmează a fi dezdăunați tocmai şi prioritar pe baza poliței de asigurare.Astfel terțul, deși nu este parte în contract, se va îndrepta cu o acțiune directă împotriva asigurătorului asiguratului vinovat de producerea pagubei şi numai în măsura în care polița de asigurare nu poate acoperi nevoia de dezdăunare se va îndrepta, pentru diferență împotriva asiguratului vinovat. În aceeași situație se găsesc moștenitorii terțului păgubit care, deși nefiind parte în contractul de asigurare, beneficiază în ipoteza producerii sinistrului de plata

106 Art. 38 din Legea nr. 136/1995, alin 2:  Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească indemnizaţia de asigurare cuvenită beneficiarului sau moştenitorului legal, după caz. Totodată doctrina şi practica au arătat că suma asigurată, pentru identitate de rațiune, nu este supusă nici reducțiunii-ca liberalitate ce depășește cotitatea disponibilă, nici raportului-ca donație indirectă.107 Secțiunea 6 din Marine Insurance Act din 1906. Pentru mai multe detalii în V. Ciurel, op. cit., pag. 182-185.

despăgubirilor convenite prin poliță (cheltuieli de spitalizare, deces, înmormântare, pomeni etc.) raportate la valoarea daunei, dar numai prin succesiunea autorului lor păgubit.Alte categorii de asigurațiAlături de asiguratul subscriitor al poliței de asigurare, conform clauzelor negociate în polița de asigurare, pot fi incluși, având calitate de coasigurați şi alte persoane cum ar fi: membrii de familie sau persoanele tolerate într-un imobil care gospodăresc împreună cu asiguratul subscriitor, prepușii angajatorului subscriitor, administratorii fondului fiduciar al asiguratului subscriitor, persoana care conduce vehiculul alături de proprietarul acestuia subscriitor etc.Cesionarii poliței de asigurare intră în contractul de asigurare în locul asiguratului subscriitor preluând toate drepturile şi fiind ținuți de toate obligațiile acestuia, devenind astfel la rândul lor asigurații din contractul de asigurare, fiind obligați la plata primei de asigurare şi având dreptul de a încasa despăgubirea în ipoteza producerii sinistrului.Creditorii care au primit în garanție un bun au interesul de a încheia în nume propriu un contract de asigurare privind bunul luat în garanție în scopul înlăturării riscului de pieire a bunului şi pierderii garanției luate, acest tip de asigurare oferind creditorului avantajul negocierii poliței de asigurare potrivit intereselor şi scopului urmărit de acesta. Tot aceștia pot beneficia prin contractul de garantare a bunului de polița debitorului, fiind pe cale de consecință îndreptățiți în ipoteza producerii riscului la încasarea despăgubirilor cuvenite debitorului, însă evident, în limita creanței garantate. Practica cunoaşte în această categorie şi sfera asiguraților adiționali care beneficiază conform clauzelor poliţei de asigurare de o acoperire a riscurilor proprii şi de un drept propriu la despăgubire. AsigurătorulAsigurătorul este - persoana juridică română autorizată în condiţiile legii să exercite activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terţ, precum şi sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine.Asigurătorul poate fi un comerciant sau un necomerciant, respectiv o societate civilă mutuală de asigurare. Fiind o persoană juridică, în ceea ce-l privește pe asigurător nu se pun problemele relative la capacitatea juridică de a încheia acte juridice (ce debutează din momentul constituirii) cum se ridică în doctrină privitor la asiguratul persoană juridică.108

108 Potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990 societățile comerciale dobândesc personalitate juridică din momentul înmatriculării la registrul comerțului, ce se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale, iar societatea mutuală de la data înregistrării în registrul persoanelor juridice. Societățile mutuale sunt societăți guvernate de normele dreptului comun şi nu al legilor speciale, fiind create pentru a oferi ajutor reciproc pentru membrii organizației deținători ai polițelor de asigurați prin repartizarea primelor încasate, ele neurmărind obținerea de profit, ci doar întrajutorarea cotizanților care devin după caz, la un moment dat, proprii lor asigurători (multe state au o adevărată tradiție în acest sens, spre ex. în Franța numărul lor depășește 150, fiind constituite dintr-un număr impresionant de cotizanți – MACIF având 4,5 milioane de asociați). Legea nr. 32/2000 în art. 2 pct. 19 definește societatea mutuală de asigurări ca fiind - persoană juridică civilă ai cărei asociaţi sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători. Aceeaşi opinie există şi în doctrina franceză: G. Horsmans - Cours de droit comercial. Generalites, Universite Catolique de Louvain, 1990-1991, p. 155 potrivit cu care "asigurările mutuale în care asigurații au, unii față de alții, calitatea de asigurători nu sunt considerate comerciale". Tot norme speciale celor din domeniul asigurărilor au reglementat şi reglementează activitatea societăților cooperatiste (cu rol de asemenea de întrajutorare a cooperatiștilor cotizanți), tontinele (asociații cu durată limitată de timp create prin cotizația membrilor săi, care reinvestită dă dreptul fiecăruia la dividende anuale, suma rezultată prin capitalizare, la sfârşitul duratei de funcționare, împărțindu-se între cotizanți sau moștenitorii acestora), organizațiile

De remarcat că, în prezent, competenţa generală a asigurătorilor de a încheia toate formele de asigurare a încetat, fiind înlocuită cu o competenţă limitată, divizată pe cele două modalităţi de asigurare: asigurări generale şi asigurări de viaţă. Societăţile de asigurare compozite pot continua să desfăşoare simultan activităţile de asigurări de viaţă şi generale numai în condiţiile separării managementului şi a conducerii evidenţei contabile pe cele două activităţi.Astfel, asigurătorul are desemnată prin însăşi actele constitutive şi autorizațiile de înființare sfera claselor şi asigurărilor îndrituite să le practice, așa încât capacitatea sa de exercițiu este firesc supusă acestei specialități a capacității de folosință date de obiectul de activitate autorizat.Concluzionând şi particularizând, potrivit art. 11 din Legea nr. 32/2000 activitatea de asigurare în România poate fi exercitată numai de:    a) persoane juridice române, constituite ca societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;    b) asigurători sau reasigurători autorizaţi în statele membre, care desfăşoară activitate de asigurare sau de reasigurare pe teritoriul României în conformitate cu dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii;    c) sucursale aparţinând unor societăţi-mamă guvernate de legi dintr-un stat terţ, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;    d) filiale ale unor asigurători sau reasigurători din state terţe, autorizaţi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;   e) asigurători sau reasigurători care adoptă forma de companie europeană pe acţiuni (SE - Societas Europaea).  De reținut că nici un asigurător nu poate fi înregistrat în registrul comerţului fără avizul prealabil în vederea înregistrării emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor care are rolul principal de a autoriza asigurătorii, reasigurătorii şi modificările aduse documentelor sau condiţiilor inițiale pe baza cărora s-a acordat autorizarea, dar şi de a aproba, la cererea asigurătorilor, reasigurătorilor, limitarea, suspendarea sau, după caz, încetarea activităţii acestora, exercitând un control permanent asupra activităţii asigurătorilor, reasigurătorilor făcând investigaţii detaliate privind condiţiile de desfăşurare a activităţii de către aceştia.Astfel, prin decizii sau, după caz, circulare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor impune interdicţii, acordă, suspendă sau retrage autorizaţii, solicită garanții suplimentare, aprobă divizarea sau fuzionarea asigurătorilor/reasigurătorilor, aprobă transferul de portofoliu de asigurări, înregistrează şi aprobă actuarii, aprobă, persoanele fizice sau juridice care doresc să devină acţionari semnificativi direct şi/sau indirect, sau care doresc să îşi majoreze drepturile de vot ori poziţia de acţionar semnificativ direct sau indirect etc.Cererea de autorizare pentru desfăşurarea activităţii de asigurare va fi transmisă Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în formatul şi însoțită de documentele prevăzute în lege, însă, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate solicita informaţii suplimentare şi poate desfăşura investigaţii proprii fiind însă obligată a decide asupra acordării autorizaţiei în termen de 4 luni de la data depunerii documentaţiei complete, în ipoteza răspunsului favorabil stabilind şi data de la care asigurătorul va începe să-şi desfăşoare activitatea.

blues (non profit sau care dimpotrivă urmăresc un profit – create în special cu rol de întrajutorare a unor categorii de bolnavi suferinzi de afecțiuni speciale) sau instituțiile financiare, băncile (care s-au lansat în operațiuni conexe de asigurări).

 De reținut că, autorităţile competente care supraveghează instituţiile de credit sau societăţile de servicii şi investiţii financiare dintr-un stat membru vor fi consultate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor înainte de a emite o autorizaţie de funcţionare pentru un asigurător/reasigurător-filială în Uniunea Europeană unei companii de asigurare (mamă) sau dacă aceasta este controlată de aceeaşi persoană, fizică sau juridică, ce controlează o instituţie de credit sau o societate de servicii şi investiţii financiare autorizată în Uniunea Europeană.109

TEMA III

3.1. Asigurarile de bunuri3.2. Asigurarile de raspundere civila3.3. Asigurarile de credite, financiare etc3.4. Asigurarile de persoane3.5. Întrebări, exerciţii3.6. Bibliografie

3.1. Asigurarile de bunuriÎn asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept o despăgubire.Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat. Asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în bune condiţii şi în conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat. Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut. Despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat.     Despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.  În contractul de asigurare poate fi stipulată o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franşiză sau o sumă determinată care nu se despăgubeşte de către asigurător. În cazul în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă asigurată, inferioară valorii bunului, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului, dacă nu s-a convenit altfel prin contract. În cazul existenţei mai multor asigurări încheiate pentru acelaşi bun, fiecare asigurător este obligat la plată, proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului. Asiguratul are obligaţia să declare existenţa altor asigurări pentru acelaşi bun la asigurători diferiţi, atât la încheierea contractului de asigurare, cât şi pe parcursul executării acestuia. Dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, în cazul în care bunul asigurat este înstrăinat, contractul de asigurare se reziliază.

109 Art. 12 alin. (43) din legea nr.32/2000.

3.2. Asigurarile de raspundere civila În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Prin contractul de asigurare se poate cuprinde în asigurare şi răspunderea civilă a altor persoane decât a celei care a încheiat contractul. Drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare. Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului.Despăgubirea se plăteşte asiguratului în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit pe cel păgubit.

Asigurarile de credite, financiare etcAsigurările de credite şi garanţii au ca obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate generală, de credit de export (cu excepţia celor reglementate prin legi speciale), de vânzare cu plata preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, precum şi de garanţii directe sau indirecte. La încheierea contractului, prin metoda folosită în evaluarea riscurilor de credit şi a riscului la subscrierea unei garanţii, trebuie să rezulte că asiguratul îndeplineşte condiţiile necesare pentru a putea fi angajată răspunderea asigurătorului. Urmărirea debitorului dintr-un contract de credit pentru îndeplinirea condiţiilor prevăzute în acesta, inclusiv de plată la scadenţă a creditului, înainte de producerea riscului asigurat sau învestirea cu formulă executorie a unui contract de credit bancar, precum şi a garanţiilor reale şi personale, după producerea riscului asigurat, nu constituie acţiune de recuperare a prejudiciului .Dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizaţia pentru asigurarea împotriva riscului de pierderi financiare va cuprinde atât dauna efectivă, cât şi pierderea de profit, precum şi cheltuielile generale şi cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat.

3.3. Asigurarile de persoane

Acestea se referă la categoria asigurărilor de viaţă, iar din categoria asigurărilor generale, la asigurările de accidente şi boală şi la asigurările de sănătate prin care asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, definit conform condiţiilor contractului de asigurare, să plătească o indemnizaţie de asigurare.     Asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană decât aceea care a încheiat contractul de asigurare se poate încheia potrivit contractului de asigurare. În acest caz, persoana care a încheiat contractul de asigurare are calitatea de contractant al asigurării. Un asigurat care a încheiat un contract de asigurare de viaţă individual trebuie să aibă la dispoziţie o perioadă de 20 de zile de la data semnării contractului de către asigurător, în

intervalul căreia poate să denunţe acel contract. Aceste prevederi nu se aplică contractelor de acest tip cu o durată de 6 luni sau mai mică. Indemnizaţia de asigurare se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, indemnizaţia de asigurare se plăteşte moştenitorilor legali ai asiguratului. Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului de asigurare, fie în cursul executării acestuia, prin declaraţia scrisă comunicată asigurătorului de către asigurat sau de contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, ori prin testament.    Înlocuirea sau revocarea beneficiarului se poate face oricând în cursul executării contractului, în modul prevăzut la alineatul precedent. Dacă asiguratul nu a dispus altfel, atunci când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi, aceştia au drepturi egale asupra indemnizaţiei de asigurare.Asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare, dacă riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare sau prin comiterea cu intenţie de către asigurat ori beneficiar a unor fapte grave prevăzute în contractul de asigurare.     Dacă un beneficiar a produs intenţionat decesul asiguratului, indemnizaţia de asigurare se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau, în lipsa acestora, moştenitorilor legali ai asiguratului.Asiguratul sau contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, poate să ceară repunerea în vigoare a asigurării la care se constituie rezerva tehnică, în cazurile prevăzute în contractul de asigurare. Indemnizaţia de asigurare se datorează, independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum şi de sumele primite de la alţi asigurători în temeiul altor contracte de asigurare. Asigurarea obligatorie de răspundere civilăpentru prejudicii produse prin accidente de vehiculePersoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta.     Persoanele care intră pe teritoriul României cu vehicule înmatriculate/înregistrate în afara teritoriului României se consideră asigurate, în condiţiile prezentei legi, în una dintre următoarele situaţii:    a) dacă numărul de înmatriculare atestă asigurarea potrivit legii statului în care este înmatriculat/înregistrat vehiculul sau acordurilor internaţionale de asigurare valabile în România;    b) dacă posedă documente internaţionale de asigurare valabile în România.     Fac excepţie de la dispoziţiile prezentului articol persoanele fizice şi juridice, pe timpul utilizării vehiculelor pentru cursele de întreceri, raliuri sau antrenamente, care se pot asigura facultativ pentru astfel de riscuri. La înscrierea în circulaţie, la efectuarea de modificări în certificatul de înmatriculare sau în cartea de identitate a unui vehicul şi la efectuarea verificărilor tehnice periodice, este

obligatorie prezentarea dovezii existenţei unei asigurări de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, în condiţiile prezentei legi.     Contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule. Încheierea contractului de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule se dovedeşte cu poliţa de asigurare/documentul Carte Verde. Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu:    a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;    b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul. Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.     În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.     Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.     Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului. În cazul în care, pentru acelaşi proprietar de vehicul, la data producerii accidentului, existau mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părţi egale de către toţi asigurătorii. Despăgubirea se va plăti integral de către asigurătorul la care s-a adresat persoana păgubită, urmând ca ulterior asigurătorul în cauză să se îndrepte împotriva celorlalţi asigurători pentru recuperarea părţii de despăgubire, plătită în numele acestora.    Asiguratul are obligaţia de a informa asigurătorul despre încheierea unor astfel de asigurări cu alţi asigurători. Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.     Despăgubirile nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului.     Despăgubirile se plătesc asiguraţilor dacă aceştia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite şi despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit prevederilor art. 58.     Odată cu încasarea despăgubirii, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite şi că nu mai au nici o pretenţie de la asigurătorul de răspundere civilă şi asigurat (persoana vinovată) în legătură cu paguba respectivă.

    În situaţia efectuării plăţii de către asigurătorul de răspundere civilă direct în contul bancar al persoanei păgubite, aceasta se consideră a fi integral despăgubită dacă în termen de 30 de zile de la data intrării sumei în contul său bancar nu a notificat asigurătorului de răspundere civilă eventualele obiecţii referitoare la cuantumul despăgubirii.     În cazul în care în drepturile persoanei păgubite s-a subrogat asigurătorul conform prevederilor art. 22, eventuala diferenţă de despăgubire dintre asigurarea facultativă şi asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto rămâne pe contul asigurării facultative, neputând fi recuperată de la asigurat (persoana vinovată), dacă despăgubirea plătită din asigurarea facultativă nu depăşeşte limita maximă a despăgubirii ce poate fi acordată de asigurător pentru prejudiciile cauzate în unul şi acelaşi accident de vehicul, prevăzută de legislaţia în vigoare. Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:    a) accidentul a fost produs cu intenţie;    b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie;    c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie încearcă să se sustragă de la urmărire;    d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus vehiculul fără consimţământul asiguratului.

TEMA IVEFECTELE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Secțiunea 1. Prezentarea generală a efectelor contractului de asigurareSecțiunea 2. Efectele contractului de asigurare până la ivirea evenimentului asiguratSecțiunea 3. Efectele contractului de asigurare după producerea evenimentului asiguratSecțiunea 4. Efectele contractului de asigurare după plata indemnizaţiei de asigurare. Acţiunea în regres4.1. Principiul subrogării asigurătorului 4.2. Natura juridică a acţiunii în regres a asigurătorului4.3. Dreptul de regres al asigurătorului4.4. Competența materială și teritorială a instanțelor în acțiunea în regres4.5. Calitatea asigurătorului în procesul penal4.6. Condițiile subrogării asigurătorului în drepturile și obligațiile asiguratului4.7. Solidaritatea răspunderii între asigurător şi persoana vinovată de producerea prejudiciuluiSecțiunea 5. Efectele contractului de asigurare față de persoanele cuprinse în asigurareSecțiunea 6. Efectele contractului de asigurare cu privire la moștenitorii asiguratuluiSecțiunea 7. Efectele contractului de asigurare față de terții păgubiți

Secțiunea 8. Forța obligatorie a contractului de asigurare și impreviziunea contractualăSecțiunea 9. Suspendarea asigurării

Secțiunea 1. Prezentarea generală a efectelor contractului de asigurareEfectul oricărui contract, deci și al contractului de asigurare, constă în dreptul fiecărui contractant de a obține de la partenerul său contractual îndeplinirea întocmai a obligațiilor contractuale, în mod direct și în natură conform clauzelor stipulate în polița de asigurare.Astfel, părțile au în vedere îndeplinirea întocmai a obligațiilor contractuale și numai în măsura în care, din diverse rațiuni, această executare nu mai este posibilă sau nu se realizează creditorul va putea invoca anumite măsuri şi sancțiuni civile de natură să restabilească într-o anumită proporție echilibrul contractual.În ceea ce privește efectele contractului de asigurare acestea le regăsim reglementate atât în legea specială a domeniului, respectiv în Legea nr. 136/1995, cât și în normele comune ale dreptului civil relative la executarea contractuală și efectele obligațiilor110.Astfel, voința juridică a asiguratului, respectiv a asigurătorului, naște efecte juridice legitime bazate pe anumite principii esențiale de fundamentare a actului juridic încheiat: principiul forței obligatorii a contractului ca voință a părților subscriitoare, principiul prezumției legitimității și legalității contractuale ca rod al libertății contractuale cu corolarul dispozițiilor normativ imperative aferente contractelor de adeziune, asigurărilor obligatorii și condițiilor de formă cerute de legiuitor la încheierea poliței de asigurare, la acestea adăugându-se principiul relativității efectelor contractului, cu opozabilitatea față de terți a poliței încheiate particularizate totodată prin efecte specifice contractelor sinalagmatice: principiul executării concomitente, excep ț ia de neexecutare (ce trebuie analizate cu moderaţie în practică întrucât obligațiile părților nu sunt vădit simultane ele derulându-se pe parcursul contractului ce cunoaște mai multe etape de derulare: “pendente eveniente”, în cursul evenimentului și “eveniente” producerii sinistrului și nu de puține ori ele presupun executare activă anticipată din partea asiguratului111) suportarea riscului contractului ș i desfiin ț area acestuia .La aceste principii tradiționale privind efectele contractului doctrina a adăugat noi principii moderne, menite să guverneze raporturile părților: principiul egalității contractuale, principiul echilibrului contractual și cel al fraternității și utilității sociale a contractului. 112

Urmare naturii contractului de asigurare, care se amprentează și asupra efectelor acestuia, egalitatea contractuală fiind doar un iluzoriu în cadrul contractelor de adeziune, pentru menținerea echilibrului contractual, recunoscând caracterul accentuat de bon fois al

110 Arătând totodată că, spre deosebire de marea majoritate a doctrinei (Andy Pușcă – op. cit., p. 91 şi urm., Viviana Onaca-op. cit., p. 122 și urm.) distingem între efectele contractului de asigurare ce constau în nașterea, stingerea, modificarea unor drepturi și obligații specifice și particular corelative, de efectele obligațiilor constând în dreptul creditorului (asigurat sau asigurător în raport de momentul contractual) de a obține îndeplinirea întocmai a prestației sub sancțiuni specifice contractuale și legale. 111 Chiar şi în această ipoteză trebuie făcută o discuţie întrucât chiar asigurătorul nu va putea invoca exceptio non adimpleti contractus în ipoteza în care plata primei nu a devenit scadentă, însă sinistrul s-a produs: Jud. Târgu-Neamţ, sentinţa civilă nr. 1243 din 4 mai 2009, I.C.C.J., Secţia comercială, decizia comercială nr. 2962 din 4 octombrie 2007 în M. Tăbăraş, M. Constantin – op. cit., p. 37-39, p. 55-56. 112 Pentru detalii în Cristina Elisabeta Zamșa – Teoria impreviziunii, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 31-32.

contractului de asigurare, se interzic prin normele specifice ale legii contractului de asigurare, prin normele dreptului comun, dar și prin însăși legile ce reglementează clauzele abuzive, inserarea termenilor incerți, confuzionali sau a clauzelor abuzive în contractul de asigurare, orice neclaritate contractuală urmând a fi interpretată în favoarea consumatorului asigurat.Așadar, analizând aceste principii generale relative la efectele contractului ,constatăm fie că ele au conotații speciale în raport de contractul de asigurare, fie că, chiar și în dreptul comun, ele cunosc noi abordări de la nota tradiţionalistă pe care o cunoșteam. Tema: analizati principiul forței obligatorii reglementat de art. 969 C. civil in economia efectelor contractului de asigurare.Secțiunea 2. Efectele contractului de asigurare până la ivirea evenimentului asigurat

Pentru a dezbate efectele contractului de asigurare până la ivirea sinistrului trebuie să facem distincție între diversele etape ce preced contractual și precontractual ivirea sinistrului știut fiind că acest proces este unul complex în special datorită caracterului aleator al contractului de asigurare și al riscului pe care și-l asumă a-l dezdăuna asigurătorul, fiind concretizat în două etape: informarea reciprocă a părţilor şi întâlnirea concordantă a ofertei cu acceptarea întocmai a acesteia de către contractanţi.Etapa precontractuală sau faza informării nu naște drepturi și nici obligații pentru nici una dintre părți în a încheia raportul de asigurare previzionat, acestea putând să-și retragă oricând oferta de contractare, însă constituie o etapă sine qua non de care depinde valabilitatea viitorului contract de asigurare, întrucât se referă la îndatorirea părților de a-și aduce reciproc la cunoștință date privitoare la elementele fundamentale ale contractului de asigurare, pentru ca părțile să se oblige în deplină cunoștință de cauză. Astfel, prin încheierea contractului de asigurare, rod al acordului de voință între asigurător și asigurat asupra clauzelor contractuale, acord atenuat în condițiile caracterului adezionar al contractului de asigurare, ce permite o negociere limitată a clauzelor sale se nasc efectele specifice ale contractului de asigurare, care prezintă particularități specifice până la momentul producerii sinistrului.Asigurătorul, indiscutabil o parte dominantă a contractului de asigurare, deține, potrivit legii, posibilități mai reduse decât asiguratul de modificare a contractului de asigurare sau denunțare/reziliere a acestuia atât în perioada pendente, cât și în etapa eveniente producerii sinistrului.Modificarea contractului urmare nerespectării de către asigurător a obligației de informareAstfel, deși etapa precontractuală nu naște drepturi și obligații contractuale, în cazul în care contractul este perfectat, dacă se dovedește că asigurătorul nu și-a îndeplinit în mod corespunzător îndatorirea de informare, doctrina a identificat mai multe soluții de reechilibrare a pozițiilor contractuale ale părților: în primul rând, derogarea de la principiul obligativității efectelor contractului, prin modificarea contractului de asigurare.Încetarea sancționatorie a contractului de asigurare În situația imposibilității realizării acestei modificări, încetarea contractului cu restituirea primei de asigurare şi daune interese aplicată forțat de către instanță, cu titlu de sancțiune, urmare neintroducerii clauzelor precontractuale negociate în prevederile poliței de asigurare sau urmare interpretării clauzelor ca împovărătoare pentru asigurat, inclusiv sub aspect financiar şi care nu au fost prezentate corespunzător în oferta de contractare, sau

calificarea acestora ca inopozabile asiguratului, chiar dacă au fost inserate în contractul de asigurare.113

Rezilierea contractului la cererea asigurătoruluiSituație de excepție reclamată de descoperirea unor informații false furnizate de asigurat cu privire fie la starea valorii acoperite prin asigurare sau cu privire la risc de natură să denatureze voința asigurătorului la încheierea poliței de asigurare, care dacă ar fi cunoscut împrejurările adevărate privitoare la acestea n-ar fi acceptat acoperirea riscului și nu ar fi încheiat polița de asigurare. În ceea ce-l privește pe asigurat posibilitățile oferite de legiuitor de modificare a efectelor poliței de asigurare prin schimbarea clauzelor contractuale, denunțarea contractului etc. sunt mai numeroase. Astfel întâlnim:Încetarea plăţii primelor de asigurare cu menţinerea eficienţei poliţei de asigurareObligativitatea contractului de asigurare deja încheiat față de părți nu exclude posibilitatea recunoscută prin lege ca asiguratul să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei constituite potrivit contractului de asigurare, cerere imprescriptibilă potrivit art. 40 din Legea nr. 136/1995 așa cum a fost modificat prin art. I pct. 31 din Legea nr. 172/2004. În același timp, asiguratul sau contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, poate să ceară repunerea în vigoare a asigurării la care se constituie rezerva tehnică, în cazurile prevăzute în contractul de asigurare.Modificarea sumei asigurateDacă, modificarea sumei asigurate pe parcursul derulării contactului de asigurare este, cu voința legiuitorului, oricând posibilă la asigurările de persoane, în cazul asigurării de bunuri este de regulă rezultatul schimbării de valoare a bunurilor, asiguratului revenindu-i chiar obligația legală de a notifica asigurătorul cu privire la orice modificare a valorii asigurate a bunului apărută pe timpul derulării contractului (bineînțeles cu excepţia modificărilor de valoare date de uzură în condiţiile unei normale uzitări a bunului). De asemenea, în ipoteza producerii unui sinistru care a condus la diminuarea sumei asigurate, asigurarea poate continua cu această sumă asigurată diminuată sau părțile pot decide încheierea unei asigurări suplimentare pentru recalibrarea sumei asigurate.În situația modificării sumei asigurate datorită efectelor economice inflaţioniste, de regulă, asigurătorii prevăd clauze de protecţie reciprocă a părţilor ce determină creşterea automată atât a valorii sumei asigurate, cât şi a primei de asigurare în funcţie de rata anuală medie de inflaţie sau în funcţie de indicele ratei de creştere a preţurilor comunicat de Institutul Naţional de Statistică.În cazul în care contractul de asigurare este modificat prin acordul părţilor, denunţat sau reziliat, plata ori, după caz, restituirea primelor se va face conform contractului de asigurare sau în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Modificarea clauzelor referitoare la beneficiarul asigurării O opțiune a asiguratului în toată această etapă pendente rezidă din posibilitatea acestuia de a cere asigurătorului oricând, până la ivirea cazului asigurat, modificarea clauzelor referitoare la beneficiarul asigurării (înlăturarea beneficiarului, modificarea numărului acestora, înlocuirea beneficiarului(lor) cu altul(alții), schimbarea cotelor ce le revin din despăgubire/indemnizație etc.).Denunţarea unilaterală a contractului de către asigurat113A se vedea și în V. Nemeș - op. cit., p. 223 sau R. N. Catană – op. cit., p. 173-177.

Cum am mai arătat de regulă plata primei de asigurare are loc odată cu emiterea de asigurător a poliţei de asigurare cu titlu de anticipaţie reprezentând o sumă egală cu prima rată de asigurare, incluzând şi taxa poliţei, însă în scopul desființării valabile a unui contract deja perfectat, legea a prevăzut în dispoziţiile art. 31 din Legea 136/1995 posibilitatea asiguratului care a încheiat un contract de asigurare de viaţă individual să denunțe unilateral acel contract în termen de 20 de zile de la data semnării contractului.Art. 9 din O.G. 85/2004 protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare114 prevede că, fără a fi necesar a justifica vreun motiv, asiguratul poate denunța printr-o notificare contractul deja încheiat în termen de 14 zile calendaristice de la data încheierii contractului, fără plata vreunei daune-interese asigurătorului (în cazul asigurărilor de viață termenul fiind prorogat de legiuitor la 20 de zile). Î ncheierea de asigurări suplimentare Fără a fi un efect propriu-zis al încheierii contractului de asigurare, ulterior acestui moment, asiguratul are posibilitatea de a încheia noi contracte de asigurare, cu alți asigurători, privitor la aceiași valoare ce necesită ocrotire și chiar la același risc-contracte care vor dobândi calitatea de contracte de asigurare suplimentare.Pentru respectarea literei și spiritului legii se cere ca, în ipoteza asigurărilor de bunuri, asiguratul să-l înștiințeze pe asigurător și de asemenea, să evite supraasigurarea, întrucât valoarea despăgubirii nu va putea niciodată depăși valoarea bunului total degradat sau valoarea pagubei indiferent de numărul și valoarea polițelor de asigurare încheiate, situație diametral opusă asigurării de viața unde este permisă încheierea unui număr indefinit de raporturi de asigurare de același tip şi natură cu diverși asigurători, valoarea despăgubirii datorate asiguratului capitalizându-se de la toți acești asigurători.Corelativ posibilităților părților de a modifica contractul inițial, de a-l adapta noilor nevoi sau realități, sau de a decide încetarea acestuia, sau chiar denunțarea sau rezilierea lor, le corespund drepturi și obligații corelative născute din executarea contractului de asigurare ce compun efectele obligațiilor asumate de părți la încheierea poliței de asigurare.Astfel, în aceasta etapă contractuală, asigurătorului îi revin cele mai puține obligații și ele constau în principal în obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul de asigurare, certificatele de confirmare a asigurării cu indicarea sumelor asigurate la cerere terţilor păgubiţi. Evident acestei obligații profesionale specifice îi corespunde obligația de a elibera chitanța și/sau factura aferentă plății primei de asigurare pe numele contractantului asigurării și de a o preda acestuia.În același timp, asigurătorului îi corespund anumite drepturi, primordial fiind evident dreptul de a încasa primele de asigurare negociate și stipulate contractual. Nu mai puțin important este dreptul pe care îl are asigurătorul de a verifica existența bunului asigurat și modul în care aceste este întreținut (corelativ obligației asiguratului de a-l întreține) putând lua măsuri, impune sancțiuni, solicită rezilierea contractului în ipoteza în care

114 Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 13/05/2008, modificat ulterior prin O.U.G. nr. 65/2009 publicată în M.OF. nr. 412 din 17/06/2009 și Legea nr. 334/2009 publicată în M. OF. nr. 778 din 13/11/2009.

constată că se încalcă obligația legală și contractuală privind întreţinerea, folosința şi paza bunului asigurat.Asiguratul în schimb se „bucură” în această etapă contractuală de cele mai multe obligații: astfel, el este dator a plăti în primul rând prima de asigurare, întrucât principiul din domeniu stipulează că de regulă asigurările nu se fac pe credit, prima fiind percepută anticipat de asigurător. În ipoteza decesului asiguratului, obligația de plată a primei neachitate revine solidar în sarcina moștenitorilor cu vocație la succesiune ce înțeleg să-și exercite acest beneficiu și curge de la data decesului lui decujus ce reprezintă momentul deschiderii succesiunii. Aceiași soluție se aplică și în cazul înstrăinării bunului, noul dobânditor, protejat de asigurare, fiind ținut pentru a beneficia de poliță, de la momentul dobândirii bunului, de plata primelor de asigurare corespunzătoare poliței de asigurare încheiate asupra bunului de transmițător.De asemenea, corelativ dreptului asigurătorului de a verifica starea bunului asigurat se situează obligația asiguratului de a întreține bunul, de păstra și folosi potrivit clauzelor contractuale și în condiţii optime bunurile asigurate și de a lua, la nevoie, măsurile ce se impun pentru prevenirea pagubelor.115

O altă obligație importantă a asiguratului rezidă din comunicarea de îndată sau în termenul stipulat contractual (termen ce curge evident din momentul cunoașterii împrejurării, evenimentului de către asigurat) către societatea de asigurări a circumstanţelor care afectează riscul (agravându-l sau dimpotrivă atenuându-l) de natură să producă modificări asupra contractului de asigurare, asupra valorii primei de asigurare, modificări ce pot conduce, în cazuri extreme, până la rezilierea contractului de asigurare.Asiguratul are dreptul de a cere asigurătorului modificarea clauzelor contractuale privind suma asigurată, beneficiarii poliței de asigurare, în asigurările de persoane având dreptul la reducţiunea, răscumpărarea și avansul asupra poliţei de asigurare, ca şi gajarea ei, împreună cu dreptul de a obţine împrumuturi asupra poliţei de asigurare. Totodată asiguratului în asigurările de viață îi revine dreptul de a participa la tragerile lunare de amortizare.

Secțiunea 3. Efectele contractului de asigurare după producerea evenimentului asiguratEfectele contractului de asigurare după ivirea sinistrului trebuiesc de această dată privite din prisma fenomenului dinamic al executării întocmai a obligațiilor contractuale, în mod direct și în natură, conform clauzelor stipulate în polița de asigurare, forța obligatorie a contractului manifestându-și exigențele cu mult mai multă autoritate în această etapă contractuală.Modificarea contractului de asigurare este restrânsă la indicarea unui alt beneficiar al poliţei de asigurare, sau în ipoteza unei daune parțiale, la renegocierea sumei asigurate şi a valorii primei de asigurare, în dorinţa continuării raportului de asigurare în situaţia dată,

115 Potrivit Noului Cod Civil asiguratul „este obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat”, iar asigurătorul „are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut, în condiţiile stabilite prin contract”. Legiuitorul mai dispune în alin. 3 al art. 2.216 că „în cazurile prevăzute în contract, la producerea riscului, asiguratul este obligat să ia pe seama asigurătorului şi în cadrul sumei asigurate, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor”.

cauzele de încetare a eficacității contractuale fiind aceleași cu cele din etapa executării contractuale antesinistrum, fiind arătate mai sus.Depășind sfera generică a efectelor încheierii contractului de asigurare între părți şi făcând o incursiune asupra conduitei părților pe care o naște sau o reclamă semnarea poliței de asigurare putem structura această conduită pe două dimensiuni: aceea a asiguratului, ce cuprinde drepturile și obligațiile acestuia și aceea a asigurătorului , cu drepturile ce-i revine şi obligațiile ce-i incumb acestuia. Obligația principală a asiguratului este una atât naturală, cât și legală și constă în combaterea efectelor riscului în scopul limitării pagubelor și salvării bunurilor asigurate la care se adaugă păstrarea şi paza bunurilor salvate pentru prevenirea degradărilor ulterioare.Asiguratul este dator totodată să anunțe de îndată sau în termenul stipulat contractual pe asigurător cu privire la faptul producerii riscului şi a consecințelor pe care acesta le-a produs.Prezenta asiguratului la constatarea pagubei reprezintă atât o obligație, cât și o datorie a acestuia, (lipsa lui neîmpiedicând însă procedura de constatare și avizare a daunelor), și-i sunt aduse în completarea acestei obligații, obligația asiguratului de a furniza acte şi date referitoare la evenimentul asigurat cât şi de acordare de sprijin asigurătorului pentru constatarea şi evaluarea daunelor.Neîndeplinirea acestor obligații post daună de către asigurat poate atrage o serie de consecințe din care cea mai gravă o reprezintă refuzul asigurătorului de a-l indemniza.Efectul pozitiv al contractului de asigurare post daună se reflectă asupra asiguratului care este îndreptățit la încasarea indemnizației de asigurare în limitele sumei asigurate şi a prejudiciului.În ceea ce-l privește pe asigurător producerea sinistrului creează cele mai consistente eforturi patrimoniale din partea asigurătorului care în primul rând este obligat să susțină întreaga procedură de avizarea şi constatarea producerii riscurilor asigurate, procedură în care sunt sprijiniţi de o serie de organisme, cum ar fi poliţie, pompieri, medici şi alte autorităţi publice competente să cerceteze evenimentele asigurate. De asemenea, asigurătorii care au fost avizaţi despre producerea unui eveniment sunt obligaţi să elibereze persoanelor solicitante documentul de introducere în reparaţie a vehiculelor document care se eliberează inclusiv în cazul în care se constată daună totală şi vehiculul nu se mai repară. Cel mai important efect al contractului de asigurare odată produs riscul îl constituie obligaţia asigurătorului de a stabili și a plăti indemnizaţia asiguratului. Indemnizația de asigurare are valori diferite raportate pe de o parte la tipul de asigurare încheiat: asigurare de persoane, de bunuri, de răspundere civilă, pe de altă parte la valoarea bunului, la suma asigurată negociată sau la cuantumul pagubei etc.Suma ce nu face obiectul diferendului trebuie să fie achitată de îndată asiguratului. Termenul de plată al indemnizației este de regulă cel contractual, și poate să curgă de la dispariția bunului/producerea sinistrului, cum este cazul asigurării contra riscului de furt sau chiar de la primirea de la poliţie a dovezii de confirmare a furtului și a faptului că bunul nu a fost găsit sau de la data când Asiguratul a depus la Asigurător toate documentele solicitate de acesta etc., părțile fiind libere să stabilească orice termen şi orice moment de la care curge dreptul la indemnizație şi obligația asigurătorului de a plăti.

Riscul contractului de asigurare reprezintă unul din efectele contractului de asigurare ce trebuie evident analizat din perspectiva caracterului aleatoriu al acestui contract şi a momentului contractual.Astfel, în etapa antesinistrum, riscul contractului aparține asiguratului care se vede obligat să plătească primele de asigurare în ideea obținerii unei eventuale acoperiri a pagubelor ce s-ar putea produce în ipoteza producerii sinistrului, asigurătorul având în același timp profit generat de încasarea primelor, situație care se va inversa în perioada postsinistrum când riscul va pendula de la asigurat la asigurător.Excepția de neexecutare trebuie primită cu moderaţie în practică întrucât obligațiile părților nu sunt vădit simultane, ele derulându-se pe parcursul contractului ce cunoaște mai multe etape de derulare: pendente eveniente, în cursul evenimentului și eveniente producerii sinistrului și nu de puține ori ele presupun executarea activă anticipată din partea asiguratului.116

Concluzionând, efectele poliței de asigurare trebuie analizate atât din perspectiva dreptului comun, a finalității oricărui raport juridic obligațional, dar și avându-se în vedere natura diferită, specială a contractului de asigurare, funcțiile acestuia economice, sociale și juridice și mai cu seamă caracterele juridice ale contractului de asigurare care particularizează executarea contractuală, având concursul legiuitorului din materia specială a dispozițiilor Legii 136/1995.

Secțiunea 4. Efectele contractului de asigurare după plata indemnizaţiei de asigurare. Acţiunea în regres

4.8. Principiul subrogării asigurătorului

În cazurile în care, pentru paguba cauzată, este responsabilă o terţă persoană, conform regulilor generale, asiguratul ar putea pretinde repararea prejudiciilor aduse bunului său de la acea persoană, pentru că, prin asigurare, terțul vinovat de producerea pagubei asupra bunului asiguratului nu poate fi exonerat de răspundere. Asiguratul are însă o acţiune directă izvorâtă din contractul de asigurare şi împotriva asigurătorului.117

Dacă ambele acţiuni ar fi realizate de asigurat, acesta ar obţine o dublă despăgubire, ce evident ar depăşi valoarea prejudiciului - situaţie inadmisibilă în cazul asigurării de bunuri şi răspundere civilă, echivalând cu un beneficiu nejustificat.De aceea, asigurătorul, în limitele indemnizaţiei plătite, din momentul plăţii118, este subrogat în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării contra celor

116 Chiar şi în această ipoteză trebuie făcută o discuţie întrucât chiar asigurătorul nu va putea invoca exceptio non adimpleti contractus în ipoteza în care plata primei nu a devenit scadentă, însă sinistrul s-a produs: Jud. Târgu-Neamţ, sentinţa civilă nr. 1243 din 4 mai 2009, I.C.C.J., Secţia comercială, decizia comercială nr. 2962 din 4 octombrie 2007 în M. Tăbăraş, M. Constantin – op. cit., p. 37-39, p. 55-56. 117C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1443 din 7 martie 2003 “Prin semnarea procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională prin care se consemnează încălcarea dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile publice, conducătorul auto îşi recunoaşte vinovăţia. În contextul în care s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, drepturile persoanei păgubite prin producerea accidentului auto se exercită împotriva celui răspunzător de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei. “118 C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 6761 din 21 noiembrie 2001-“Dreptul asigurătorului de a formula acţiune în regres nu poate fi exercitat decât de la data achitării despăgubirii”.

răspunzători de producerea pagubelor împotriva cărora are a se îndrepta cu o acțiune în pretenții.Justețea acestui principiu cu origini încă din dreptul roman119 are ca izvor principiile fundamentale ale dreptului şi ale moralității pentru că este nedrept atât juridic, cât şi moral, ca cel vinovat de producerea unei daune să nu răspundă pentru acest lucru cel puțin din punct de vedere patrimonial, în sensul participării lui la acoperirea prejudiciului.Mai mult chiar, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit legii (art. 22 din Lege120), asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept (cum ar fi tranzacțiile cu terțul, primirea despăgubirii și îmbogățirea fără justă cauză, recunoașterea nevinovăției terțului, descărcarea acestuia de răspundere etc.).4.9. Natura juridică a acţiunii în regres a asigurătoruluiAcţiunea prin care asigurătorul se îndreaptă împotriva persoanei vinovate de producerea evenimentului rutier în vederea recuperării indemnizaţiei pe care a achitat-o asiguratului său, are natură juridică comercială, iar nu civilă. ICCJ prin Decizia nr. 23/19.03.200 pronunţată în recursul în interesul legii a statuat că „natura juridică a acţiunii în regres exercitată de către asigurător împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă”. Acest aspect determină consecinţe în planul competenţei instanţelor, precum şi a procedurii concilierii instituită de art. 7201 C.proc.civ., necesară anterior momentului introducerii cererii de chemare în judecată în litigiile comerciale.

Însă, trebuie să distingem între acţiunea în regres a asigurătorului care are natură comercială şi acţiunea directă a terţului prejudiciat împotriva asigurătorului persoanei culpabile, care are natură civilă. Aceasta întrucât pe de o parte, acţiunea terţului nu izvorăşte dintr-un raport contractual ci dintr-un raport delictual el nefiind în niciun raport cu asigurătorul, iar pe de altă parte acţiunea terţului este o acţiune directă şi nu una în regres. Astfel, cum s-a subliniat şi în doctrină, ”asigurătorul nu are o răspundere civilă contractuală faţă de terţul păgubit, pentru că acesta (terţul păgubit) nu este parte în contractul de asigurare, raporturile juridice obligaţionale între asigurător şi terţa persoană prejudiciată prin fapta asiguratului legându-se (prin subrogarea asigurătorului în obligaţiile de despăgubire ale asiguratului) în cadrul răspunderii civile delictuale existente între asigurat şi terţul prejudiciat ca urmare a faptei ilicite comise de primul dintre ei,

119 Unii doctrinari critică aceste origini sugerând ca sursă a subrogării dreptul englez şi cel italian care l-au invocat urmărind gestionarea principiului echității. 120 Dispozițiile referitoare la subrogația asigurătorului în drepturile asiguratului au existat şi în reglementările anterioare, regăsindu-le în prevederile art. 462 C. com, art. 73 din Decretul nr. 471/1971, iar în prezent potrivit art. 22 modificat prin OUG nr. 61/2005 și Legea nr. 304/2007 “În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia”. În acest sens a se vedea Jud. Sector 3, s. civ. nr. 1822 din 1 martie 2005, nepublicată, Jud. Sector 3, s. civ. nr. 1845 din 1 martie 2005, nepublicată, Jud. Sector 3, s. civ. nr. 1812 din 1 martie 2005, nepublicată, Jud. Sector 3, s. civ. nr 1595 din 23 februarie 2005, nepublicată (prin care instanţa a dispus că, în lipsa procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională prin care se consemnează încălcarea dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile publice, nu s-a făcut dovada îndepliniri condiţiilor răspunderii civile delictuale, şi pe cale de consecinţă imposibilitatea exercitării drepturilor pretinsei persoane păgubite prin producerea accidentului auto împotriva celui pretins răspunzător de producerea pagubei, are consecinţe directe asupra imposibilității exercitării subrogaţiunii), Jud. Sector 3, s. civ. nr. 1534 din 21 februarie 2005, nepublicată,C.A.B., dec. com. nr. 1052 din 16 decembrie 2004, nepublicată.

asiguratului subrogându-i-se asigurătorul, în temeiul contractului de asigurare. Deci, raporturi juridice contractuale există doar între asigurător şi asigurat, iar între asigurător şi terţa persoană păgubită existând doar raporturi juridice izvorâte ex delictu. Aşadar, răspunderea asigurătorului va fi întotdeauna, în acest context o răspundere civilă delictuală”.121 Nu de puţine ori în practică însă această acţiune a fost calificată ca fiind una cu caracter comercial, fiind necesară în aceste condiţii realizarea procedurii concilierii, aspect care a determinat122 respingerea acţiunii terţului prejudiciat ca fiind prematur introdusă. Apreciem însă că acţiunea directă a persoanei prejudiciate introdusă împotriva asigurătorului persoanei culpabile de producerea riscului este civilă, iar nu comercială, neavând ca temei răspunderea contractuală, ci răspunderea delictuală. În acest sens a opinat şi o parte a practicii, stabilindu-se că ”acţiunea în despăgubiri introdusă de către persoanele prejudiciate în urma producerii accidentului rutier îndreptată împotriva asigurătorului lor are natură juridică civilă şi nu comercială. Aceasta, întrucât litigiul dintre părţi nu este rezultatul unui raport contractual între ele, răspunderea societăţii de asigurări fiind angajată în temeiul legii, astfel încât natura litigiului derivă dintr-un delict civil, fapt ce determină competenţa instanţei civile”.123

4.10. Dreptul de regres al asigurătoruluiAstfel, în ipoteza în care asiguratul a fost despăgubit de asigurător, numai acesta din urmă va avea o acţiune împotriva terţului. Asigurătorul îşi exercită dreptul de regres în nume propriu124, ca titular al creanţei şi nu ca reprezentant al asiguratului. 125

În acelaşi sens s-a opinat şi în practica judiciară, apreciindu-se că ”în materia asigurărilor de bunuri întâlnim şi un caz de subrogare reală ut singuli, indemnizaţia de asigurare luând locul bunului în patrimoniul asiguratului, urmare căruia drepturile creditorilor cu garanţii reale asupra bunului se transferă asupra sumei oferite cu titlu de indemnizaţie, cu condiţia ca această sumă să nu fie utilizată de asigurat pentru repararea pagubei, adică pentru readucerea bunului în starea anterioară, situaţie în care subrogarea reală nu va opera.” 126

Dacă indemnizaţia de asigurare acoperă dauna numai în parte, asiguratul, pentru rest, va avea acţiune împotriva terţei persoane răspunzătoare de prejudiciile cauzate, putând cere diferenţa între despăgubirea primită de la asigurător şi valoarea reală a pagubei.127

Asiguratul ce a beneficiat de suma asigurată aferentă asigurării de bunuri va putea totuşi să se îndrepte cu o acţiune împotriva terţului autor al prejudiciului pentru beneficiul nerealizat, ce nu este cuprins în asigurare, dar este supus reparării potrivit dreptului comun.De reţinut natura personală a subrogării asigurătorului în drepturile asiguratului, ce se exercită de primul în aceleaşi condiţii în care însuşi asiguratul le-ar fi putut exercita, însă

121 V. Pătulea, Natura juridică a asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule şi poziţia procesuală a asigurătorului, Dreptul nr.8/2004, p. 43.122 Ca urmare a neefectuării concilierii.123 CA Alba-Iulia, dec. civ. nr.1505 din 11 iulie 2001, în M. Tăbăraş, M. Constantin, op. cit., p.144-145.124 V. Stoica, ”Mecanismul funcţionării subrogaţiei asigurătorului în drepturile asiguratului”, RRC nr.11/2001, p.30.125 T.S., s.civ., dec. nr. 2052/1956 în Legalitatea Populară nr. 3/1957, p. 331; În materia asigurărilor de bunuri întâlnim şi un caz de subrogare reală ut singuli, indemnizaţia de asigurare luând locul bunului în patrimoniul asiguratului, urmare căruia drepturile creditorilor cu garanţii reale asupra bunului se transferă asupra sumei oferite cu titlu de indemnizație, cu condiţia ca această sumă să nu fie utilizată de asigurat pentru repararea pagubei, adică pentru readucerea bunului în starea anterioară, situaţie în care subrogarea reală nu va opera.126 T.S., s.civ., dec. nr. 2052/1956 în Legalitatea Populară nr. 3/1957, p. 331;127 T.S., s.civ., dec nr. 1156/1975, în RRD nr. 12/1975, p. 46. În acelaşi sens RRD nr. 1/1984, p. 58.

limitat de cuantumul indemnizaţiei plătite. De aici şi consecinţa faptului că terţul acţionat se poate opune asigurătorului cu toate apărările, excepţiile opozabile asiguratului (art. 23 din lege). Astfel, în limita indemnizaţiei plătite, ”asigurătorul beneficiază de toate drepturile asiguratului împotriva terţului, după cum şi terţul acţionat poate opune asigurătorului toate apărările opozabile asiguratului.”128

Potrivit alin. 2 al art. 22 din Lege asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului de regres şi îndestularea. Asigurătorul va putea renunţa însă în tot sau în parte la exercitarea dreptului la regres reglementat de lege.4.11. Competența materială și teritorială a instanțelor în acțiunea în regresÎn practica judiciară recentă s-a constatat calificarea, de către instanţele de judecată, în mod diferit a litigiilor privind dreptul de regres al asigurătorului de răspundere civilă împotriva administratorului drumului pentru prejudiciile cauzate autovehiculelor de gropile aflate în carosabil. Astfel de litigii au fost soluţionate (în fond sau în recurs) atât de secţiile civile, cât şi de secţiile comerciale ale Tribunalului.129

Interesul distincţiei este nu numai pur teoretic, dar şi practic, în funcţie de calificarea naturii litigiului, urmează a se stabili instanţa competentă din punct de vedere material, precum şi regulile, atât procedurale cât şi de drept substanţial, aplicabile în pricina dedusă judecăţii.130 Sub aspectul instanţei competente în soluţionarea acţiunii în regres, ”deşi prevederile art. 5 coroborate cu cele ale art. 11 C.proc.civ., stabilesc o competenţă teritorială alternativă a instanţei în ceea ce priveşte cererea privitoare la despăgubirile rezultate în urma producerii riscului asigurat prevăzut în contractul de asigurare (competentă în soluţionarea pricinii putând fi instanţa de la domiciliul pârâtului sau instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul asiguratului ori bunurile asigurate, precum şi instanţa locului unde s-a produs accidentul), aceste norme nu sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte acţiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea pagubei, întrucât această persoană este un terţ în raporturile existente între părţile contractului de asigurare. În aceste condiţii, competenţa se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 5 C.proc.civ., instanţa competentă fiind cea de la domiciliul pârâtului.”131 4.12. Calitatea asigurătorului în procesul penalICCJ prin Decizia nr. I din 28 martie 2005 dată în recursul în interesul legii, a statuat că societăţile de asigurare trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea

128 M. Drăghici, op. cit., p. 227.129 Pentru mai multe detalii a se vedea în Nela Petrişor-“Natura juridică, civilă sau comercială a acţiunii în regres, promovată de asigurătorul societate de asigurări împotriva persoanelor vinovate de producerea accidentului” în Curierul judiciar nr. 3/2006, p. 56. Potrivit autoarei natura juridică a acțiunii în regres a asigurătorului-societate de asigurări împotriva persoanelor vinovate de producerea accidentului fiind una comercială cu susținerea argumentelor aduse de art. 1 C. Com, art. 6 şi art. 56 C. Com. potrivit cărora dreptul de a exercita acţiunea în regres împotriva terţului vinovat de producerea accidentului îşi are temeiul în contractul de asigurare, motiv pentru care se aplică legea comercială pentru toate părţile din proces şi principiul accesorialităţii-răspunderii civile delictuale a terţului vinovat de producerea riscului asigurat ce reprezintă o faptă de comerţ accesorie.130 Din punct de vedere procedural, dacă natura litigiului este una de drept comercial atunci va trebui îndeplinită cerinţa imperativă a procedurii prealabile a concilierii, reglementate de dispoziţiile art. 720' C. proc. civ. În aceeaşi ipoteză dobânda legală se stabileşte diferit în materie comercială, legea distinge- în art. 3 din O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, cu modificările ulterioare- că atunci când debitorul este comerciant, dobânda legală se raportează la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României. 131 CA Oradea, decizia nr.227 din 08 martie 1999, ibidem, p.167-168.

accidentelor să pretindă despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi direct asigurătorului de răspundere civilă. Astfel, ”în cadrul procesului penal societatea de asigurare nu are calitate de parte responsabilă civilmente, ci doar aceea de asigurător. ”132

După cum precizam anterior asigurările de persoane reprezintă un mijloc de economisire pe termen mediu şi lung ele neavând rolul de a acoperi prejudiciul în ipoteza producerii evenimentului asigurat.Suma asigurată nu se limitează la o anumită valoare şi ca urmare indemnizația de asigurare se plăteşte indiferent de existenţa sau valoarea daunelor. Pe cale de consecinţă asigurătorul nu se subrogă în drepturile asiguratului (beneficiarului) contra celui de-al treilea, asiguratul beneficiind de toate drepturile pe care le-ar fi avut şi în lipsa asigurării de persoane. Pe cale de consecinţă acesta din urmă poate cumula suma asigurată alături de repararea pagubei de la cei răspunzători de producerea ei.133 Această sumă poate fi cumulată şi cu sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurarea obligatorie de răspundere civilă întrucât potrivit art. 38 din Lege „indemnizaţia de asigurare se datorează, independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului asigurării sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum şi de sumele primite de la alţi asigurători în temeiul altor contracte de asigurare”. Deşi legea reglementează situaţia juridică raportând-o doar la asigurarea obligatorie de răspundere civilă, situaţia este identică şi în ipoteza asigurării facultative de răspundere civilă. Astfel dacă persoana responsabilă a avut asigurare facultativă de răspundere civilă şi asigurătorul a plătit despăgubirile datorate terţului păgubit, acesta va încasa şi suma asigurată ce i se cuvine în baza contractului de asigurare de persoane, neţinând seama de indemnizaţia (despăgubirile) primite în baza asigurării de răspundere civilă a persoanei responsabile.Mecanismul subrogării asigurătorului în drepturile şi obligaţiile asiguratului îşi găseşte aplicabilitate în cazul asigurării de răspundere civilă şi a asigurării de bunuri având drept fundament obligarea persoanelor culpabile de producerea riscului asigurat, altele decât asiguratul, de a răspunde pentru fapta lor în temeiul răspunderii civile delictuale (art.998-999 C. civ.). 4.13. Condițiile subrogării asigurătorului în drepturile și obligațiile asiguratuluiPentru a opera subrogaţia asigurătorului, este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii: existența unui obiect asigurat, producerea riscului asigurat, valabilitatea asigurării din prismă temporială, plată primei de asigurare şi a indemnizației134 şi nu în ultimul rând existența a cel puțin a unei persoane responsabile de producerea evenimentului asigurat.135

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la producerea riscului, apreciem că, în absenţa producerii riscului, nu există o subrogaţie a asigurătorului în drepturile şi obligaţiile asiguratului. Aceasta întrucât, principala obligaţie a asigurătorului, de plată a indemnizaţiei de asigurare, se naşte în momentul producerii riscului asigurat. În absenţa acestui element, despăgubirea nu este datorată şi ca atare, până la acel moment nu se poate discuta de un drept în regres al asigurătorului împotriva persoanei responsabile de producerea evenimentului asigurat.

132 CA Galaţi, decizia penală nr.198 din 12 aprilie 2006, ibidem, p.69-70.133 T.S. , s. civ., dec nr. 947/1971, R.R.D. nr. 12/1971, p. 135.134Pentru mai multe detalii a se vedea și I. Sferdian, ”Subrogaţia asigurătorului în drepturile asiguratului”, Dreptul nr.12/2002, p.65.135 Idem.

Condiţia sine qua non pentru ca asigurătorul să se poată subroga asiguratului constă în achitarea indemnizaţiei de asigurare către acesta. Odată cu îndeplinirea acestei obligaţii, asigurătorul devine titularul drepturilor împotriva persoanelor culpabile de producerea riscului. Însă, asigurătorul poate suporta şi eventualele acţiuni directe care se nasc faţă de persoanele prejudiciate prin producerea riscului din culpa asiguratului, în caz de refuz al achitării indemnizaţiei de asigurare.136 Nu de puţine ori, practica a oferit situaţii în care vinovaţi de producerea prejudiciului au fost mai multe persoane, aspect ce a determinat exercitarea unei acţiuni în regres a asigurătorului împotriva tuturor persoanelor responsabile în temeiul solidarităţii de drept comun. Pentru ca subrogaţia să-şi producă efectele sale fireşti, se impune ca vinovată de producerea riscului asigurat să fie o persoană străină raportului contractual dintre asigurat şi asigurător. În ipoteza în care asiguratul este aceeaşi persoană cu cea culpabilă de producerea evenimentului asigurat, subrogaţia rămâne fără obiect întrucât nu mai poate fi incidentă o acţiune în regres a asigurătorului împotriva persoanei culpabile. În practică, pot fi întâlnite mai multe situaţii ce au ca obiect acţiunile în regres, astfel:În ipoteza în care accidentul rutier se produce din culpa asiguratului RCA, însă persoana prejudiciată optează pentru recuperarea prejudiciului de la asigurătorul său CASCO, ”asigurătorul CASCO are o acţiune în regres împotriva asigurătorului RCA ori de câte ori a plătit indemnizaţia asiguratului, vinovat de producerea riscului asigurat fiind persoana asigurată RCA. Apărările asigurătorului RCA, în sensul că de la dosarul de daune lipseşte acordul persoanei vinovate de producerea accidentului ca plata despăgubirii să fie efectuată de asigurătorul RCA, precum şi invocarea ipotezei că există posibilitatea ca persoana vinovată de producerea accidentului să fi făcut plângere împotriva procesului-verbal de constatare, nu sunt argumente pertinente care să conducă la respingerea acţiunii în condiţiile în care chiar pârâta, în temeiul executării cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale ar fi trebuit să facă demersuri în vederea obţinerii acordului asiguratului, alături de diligenţe în scop probatoriu, în a verifica dacă persoana vinovată a contestat procesul verbal şi soarta procesuală a eventualei contestaţii.”137

Dreptul de regres al asigurătorului se naşte şi atunci când acesta a achitat asiguratului său indemnizaţia de asigurare, începând cu acel moment el fiind îndreptăţit la promovarea unei acţiuni împotriva persoanei vinovate de producerea riscului asigurat, care poate fi, în funcţie de natura incidentului, persoana fizică culpabilă, persoană juridică (în ipoteza în care persoana vinovată este prepusul unui comitent persoană juridică), sau, după caz, administratorul drumului (”având în vedere faptul că avarierea autoturismului a fost cauzată de nesemnalizarea corespunzătoare a gropii existente în carosabil, asigurătorul are un drept în regres împotriva Administraţiei Străzilor, autoritate care la momentul producerii riscului avea în administrare zona în care a avut loc incidentul”).138

Este lesne de observat faptul că, pentru a opera subrogaţia, şi pe cale de consecinţă acţiunea în regres a asigurătorului, este necesar ca vinovat de producerea prejudiciului să fie o persoană străină raportului contractual dintre asigurat şi asigurător ceea ce conduce la concluzia că, de cele mai multe ori, dreptul de regres al asigurătorului vizează asigurările RCA şi nu asigurările facultative tip CASCO. Aceasta întrucât în cazul acestora din urmă, 136 Situaţia vizează poliţele RCA prin care asiguratul culpabil de producerea riscului acordă persoanei prejudiciate poliţa RCA, urmând ca aceasta să efectueze demersurile necesare în vederea obţinerii de la asigurător a indemnizaţiei de asigurare.137 Jud. Sect. 3 Bucureşti, sen. civ. nr.8405 din 29 septembrie 2008, în M. Tăbăraş, M.Constantin, op. cit., p.44-45. 138 CA Bucureşti, Sec. a V-a Com., dec. nr.885 din 11 aprilie 2006, idem, p.71-72.

dacă persoana asiguratului se suprapune peste persoana culpabilă de producerea evenimentului rutier asigurat, asigurătorul facultativ nu mai poate exercita o acţiune în regres împotriva unei terţe persoane.139 De asemenea, așa cum s-a subliniat în doctrină, ”existenţa subrogaţiei este de natură să dilueze, aproape până la inexistenţă, caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, în ce-l priveşte pe asigurător, fiindcă, în astfel de situaţii, el devine aproape un simplu garant al asiguratului, întrucât mai mult avansează decât suportă despăgubirea care se cuvine persoanei prejudiciate. Cu toate acestea, contractul de asigurare rămâne un contract aleatoriu, deoarece s-ar putea ca subrogaţia să nu profite în niciun fel asigurătorului”.140

Apreciem util de menţionat faptul că, în ipoteza promovării unei acţiuni în regres a asigurătorului care a achitat indemnizaţia este necesară introducerea în cauză şi a persoanei vinovate de producerea riscului, indiferent dacă acţiunea este îndreptată direct împotriva sa, sau doar a asigurătorului său. Astfel, ”dispoziţiile legale în materie impun chemarea în judecată a terţului vinovat de producerea accidentului. În aceste condiţii, pârâtul-asigurat are posibilitatea de a chema în garanţie pe asigurătorul său pentru ca acesta să răspundă în limitele contractului de asigurare încheiat”.141 4.14. Solidaritatea răspunderii între asigurător şi persoana vinovată de producerea prejudiciului142

În momentul producerii riscului asigurat se naşte obligaţia asigurătorului de a achita asiguratului indemnizaţia de asigurare. Nu de puţine ori se întâmplă însă că despăgubirea acordată de către asigurător să fie inferioară prejudiciului cauzat, fapt ce determină introducerea unei acţiuni în despăgubiri de către persoana prejudiciată şi împotriva terţului culpabil de producerea evenimentului. În aceste condiţii întrebarea firească care apare este: există o solidaritate a răspunderii între asigurător şi persoana culpabilă? Aceste situaţii se întâlnesc cel mai des în procesele penale când riscul asigurat determină consecinţe grave asupra sănătăţii fizice şi psihice, iar cuantumul despăgubirilor depăşeşte valoarea indemnizaţiei acordate de către asigurător. În legătură cu acest aspect, practica a opiniat în sensuri diferite. Astfel, pe de o parte s-a apreciat că ”în condiţiile actuale prevăzute de dispoziţiile Legii 136/1995, asigurătorul se subrogă în drepturile şi obligaţiile asiguratului şi, pe cale de consecinţă, despăgubirile cuvenite părţilor civile vor fi achitate de către acesta în temeiul contractului de asigurare. Astfel, asigurătorul va răspunde singur, în limitele stabilite anual de către Comisa de Supraveghere a Asigurărilor, şi nu în solidar cu asiguratul pentru despăgubirile ce au rezultat ca urmare a producerii accidentului de circulaţie din culpa asiguratului”143, pe de altă parte însă, s-a opinat în sensul că ”dacă persoana vătămată prin producerea accidentului se constituie parte civilă în cursul procesului penal, solicitând daune morale, societatea de asigurare introdusă în cauză, va fi obligată la plata acestora, în limitele poliţei de asigurare. Cuantumul acestor daune este

139 Prin aceasta se poate explica şi cuantumul substanţial al primei de asigurare CASCO, inclusive și în prezent, în raport de valoarea poliţei RCA, deși diferențele s-au mai redus.140 I. Sferdian,op. cit., p. 66.141 CA Braşov, dec. nr.109/R din 3 martie 2005, în M. Tăbăraș, M. Constantin, op. cit., p. 92-93. 142 Întrucât practica nu este unanimă în a aprecia dacă asigurătorul RCA şi persoana culpabilă pot răspunde solidar pentru prejudiciul ivit în patrimoniul asiguratului, la data de 05.10.2009 a fost promovat un recurs în interesul legii. Însă, prin decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009, Secţiile Unite au respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu angajarea răspunderii juridice civile a asigurătorului în procesul penal în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule (mpublic.ro).143 Trib. Vaslui, dec. nr. 59 din 19 martie 2008, în M. Tăbăraş, M. Constantin, op. cit., p. 50-51.

stabilit de către instanţă, în funcţie de împrejurările cauzei, iar în ipoteza în care valoarea acestora depăşesc plafonul stabilit prin contractul de asigurare sau prin normele speciale în materie, pentru diferenţă se va angaja răspunderea asiguratului.”144 Apreciem că această ultimă soluţie este cea corectă întrucât în momentul producerii riscului asigurat, se întâlnesc două tipuri de răspundere civilă: răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a asiguratului ce se întemeiază pe fapta ilicită, provocatoare de prejudicii a acestuia şi răspunderea contractuală a asigurătorului ce rezultă din contractul de asigurare. Ca atare, ”răspunderea asigurătorului are un caracter prioritar faţă de răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a asiguratului. Doar în situaţia în care întinderea daunelor stabilite de către instanţă depăşeşte valoarea maximă pe care o poate acorda asigurătorul în temeiul contractului de asigurare, asiguratul va putea fi obligat la plata diferenţei. În stabilirea cuantumului final al cheltuielilor pe care asigurătorul trebuie să le achite persoanelor constituite parte civilă, pot fi incluse pe lângă daunele materiale şi morale, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit, şi dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a sentinţei penale şi până la achitarea debitului, precum şi onorariile de expertiză, în ipoteza în care acestea au fost plătite de către partea civilă şi a cheltuielilor de judecată.”145 Această soluţie rezultă şi din coroborarea art. 49 şi art. 50 din Legea 136/1995 potrivit cărora, ”asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule. Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces...”, iar în conformitate cu prevederile art. 19 din Ordinul nr. 3108/2004, ”asigurătorii RCA acordă, în baza primelor de asigurare plătite, despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii acestora răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule care au loc în limitele teritoriale ale contractului de asigurare, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil...”.

Secțiunea 5. Efectele contractului de asigurare față de persoanele cuprinse în asigurareAlături de asiguratul subscriitor al poliței de asigurare conform clauzelor negociate în polița de asigurare pot fi incluși având calitate de Coasigurați și implicit îndreptățiți la plata indemnizației și alte persoane cum ar fi: membrii de familie sau persoanele tolerate într-un imobil care gospodăresc imobilul împreună cu asiguratul subscriitor, prepușii angajatorului subscriitor, administratorii fondului fiduciar al asiguratului subscriitor, persoana care conduce vehiculul alături de proprietarul acestuia subscriitor etc.De asemenea, îndreptățiți la plata indemnizației de asigurare sunt și beneficiarii poliței de asigurare, deşi terți față de subscriitorii poliței de asigurare. Întrucât stipulantul, subscriitor al poliței de asigurare dispune ca cealaltă parte, asigurătorul să indemnizeze/despăgubească pe terț urmare producerii sinistrului, această operațiune constituie, prin efectele sale urmărite o veritabilă excepție de la principiul relativității efectelor contractului.Dacă în alte ramuri de drept şi cu privire la alte instituții stipulația pentru altul nu cunoaște o reglementare legală, în materia asigurărilor legiuitorul a permis prin art. 9 din Legea nr.

144 Jud. Iaşi, sen. pen. nr. 3745 din 4 decembrie 2008, idem, p. 39-40.145 Trib.Bucureşti, dec. nr. 950 din 23 noiembrie 2006, ibidem, p. 64-65.

136/1995146 încheierea contractului de asigurare în favoarea unei terțe persoane, adevărat fiind că reglementarea legiuitorului a cuprins doar asigurare de persoane, însă acest tip de stipulație cu titlu particular se poate aplica şi celorlalte modalități de asigurare, inclusiv asigurării de bunuri (de exemplu uzufructuarul, interesat în încheierea contractului de asigurare va stipula în poliță că despăgubirea datorată de asigurător în urma producerii sinistrului să fie plătită proprietarului ca persoană în mod indubitabil păgubită prin daunele produse nemișcătorului de sinistru).Desemnarea unui terţ ca beneficiar al asigurării, nu schimbă caracterul oneros al contractului principal întrunul gratuit, întrucât prin convenţia accesorie nici asiguratul nici asigurătorul nu obţin un avantaj gratuit, ci doar terţul necontractant, liberalitatea vizând exclusiv raportul dintre contractantul asigurării şi beneficiar. Astfel, în raportul de bază, în schimbul contraprestaţiilor lor, fiecare dintre contractanţi au parte de beneficii, asiguratul de protecţie în ipoteza survenirii cazului asigurat, asigurătorul în valoarea primelor de asigurare încasate.În doctrină s-a apreciat că, în ipoteza asigurării de persoane, interesul asigurat nu are relevanță, iar beneficiarul asigurării sau contractantul nu trebuie să dovedească vreun interes pentru a putea încasa suma asigurată convenită contractual în ipoteza survenienței cazului asigurat.Caracterul direct şi nemijlocit al transferului dreptului la indemnizație/despăgubire în patrimoniul beneficiarului terț de contract naște totodată, dreptul de a acționa pe promitentul asigurător cu o acțiune în daune interese pentru acoperirea eventualelor daune în ipoteza neexecutării, alături firesc de obligarea acestuia la plată în ipoteza producerii sinistrului, situații în care asigurătorul are însă dreptul a invoca contra argumentelor beneficiarului toate excepțiile şi apărările derivate din contractul de asigurare, pe care le-ar fi putut invoca stipulantului însuși pentru a-şi justifica conduita contractuală, deci şi neexecutarea.

Secțiunea 6. Efectele contractului de asigurare cu privire la moștenitorii asiguratuluiEfectele contractului de asigurare asupra moștenitorilor legali se întind, în lipsă de stipulaţie contrară, potrivit regulilor devoluțiunii legale succesorale, astfel că succesibilii vor fi îndreptățiți la încasarea indemnizației de asigurare în aceleași condiții ca şi asiguratul decujus, fiind ținuţi la achitarea pasivului succesoral, reprezentând prima de asigurare restantă.În ceea ce privesc legatarii, acestora la va reveni cota din indemnizaţia de asigurarea corespunzătoare cotei din succesiune la care sunt îndreptățiţi prin testament.

Secțiunea 7. Efectele contractului de asigurare față de terții păgubiți

Terțul păgubit, deși nu este parte în contractul de asigurare, şi nici beneficiar desemnat al contractului de asigurare, este un beneficiar real al poliței de asigurare pentru că asigurarea de răspundere civilă este o instituție special dedicată prin lege terților păgubiți material sau 146 Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile legii, în limitele şi la termenele convenite. Potrivit art. 10. alin 2,  în contractul de asigurare se vor specifica cel puţin detaliile de identificare a părţilor contractante şi numele beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la contract.

moral prin săvârșirea unei fapte delictuale cauzatoare de prejudicii care urmează a fi dezdăunați tocmai şi prioritar pe baza poliței de asigurare.Astfel terțul, deși nu este parte în contract, se va îndrepta cu o acțiune directă împotriva asigurătorului asiguratului vinovat de producerea pagubei şi numai în măsura în care polița de asigurare nu poate acoperi nevoia de dezdăunare se va îndrepta, pentru diferență împotriva asiguratului vinovat.

Secțiunea 8. Forța obligatorie a contractului de asigurare și impreviziunea contractualăDezideratul de stabilitate contractuală și securitate a circuitului civil transformă principiul forței obligatorii într-un etalon esențial și imuabil al raportului juridic. Cu toate acestea acest principiu, ca şi irevocabilitatea contractuală, nu este un abstract, ci trebuie interpretat în corelaţie cu relațiile sociale și valorile reflectate prin raportul de asigurare, cu interesul părților în derularea relațiilor contractuale succesive şi de lungă durată, dar și cu buna credință în executarea obligațiilor contractuale.Astfel, deși sunt interesați în continuarea raportului de asigurare, executându-și cu bună-credință obligațiile contractuale, părțile și în special asigurații, se pot afla în mod total imprevizibil într-o situaţie nouă, neintuibilă inițial, care schimbă circumstanțele derulării contractuale și depășește prin efectul său limitele caracterului aleatoriu al contractului de asigurare, şi care face ca efectele contractului să devină mult mai oneroase decât cele agreate inițial, factori care pot conduce până la imposibilitatea continuării raportului de asigurare, fără a intra într-o imposibilitate de tipul forței majore, sau într-o disproporție financiară de tip lezionar, cu care impreviziunea nu se poate confunda.147

Impreviziunea, în mod evident, are caracter excepțional, astfel că, pentru invocarea ei trebuie întrunite anumite elemente de natură subiectivă care să verifice buna-credință a părții care o invocă pe de o parte, și aici vorbim de caracterul licit al neexecutării şi de lipsa vinovăției debitorului, inclusiv sub forma cea mai uşoară a culpei, cât şi de natură obiectivă şi ne referim aici la calitatea elementului imprevizibil de a denatura economia asumată a contractului în sensul dezechilibrării poziției asumate a uneia dintre părți. Analiza impreviziunii în cazul contractelor de asigurare devine mai sensibilă, pentru că, prin natura contractului, părțile nu-și cunosc întinderea contraprestațiilor reciproce, care ţin de alea, astfel că, pentru a putea invoca impreviziunea, partea trebuie să demonstreze că riscul contractual asumat a fost neaşteptat, anormal, atipic depăşit, că evenimentul nou generează mari dezechilibre contractuale, astfel că elementul alea asumat inițial a fost depășit ceea ce perturbă iremediabil relațiile echitabile dintre părți peste natura asumată a contractului aleatoriu de asigurare.Invocarea şi acceptarea impreviziunilor, ce se dovedește astfel, o excepţie aparentă de la principiu forței obligatorii a contractelor, conduce în primul rând la salvarea contractului

147 Cauzele care conduc la invocarea forței majore sunt imposibilităţi esențiale, irezistibile și insurmontabile care converg spre neonorarea obiectivă a contractului de asigurare, pe când impreviziunea presupune, fie o onerozitate excesivă, fie o diminuare a contraprestaţiei contrastantă, ce transformă motivul într-o imposibilitate de un grad inferior forței majore. Cele două noțiuni se deosebesc și prin efectele care le incumbă, forța majoră atrage imposibilitatea de executare, pe când impreviziunea o imposibilitate patrimonială, de ordin financiar urmare dezechilibrului contractual survenit. Confuzia cu instituția juridică a leziunii este greu de făcut câtă vreme sfera contractelor şi a persoanelor cărora li se aplică leziunea este limitată, la acest argument adăugându-se și acela că în ipoteza leziunii dezechilibrul material există încă de la momentul încheierii acordului, spre deosebire de impreviziunea unde cauza acesteia este survenită.

prin modificarea lui şi adaptarea la situația nou invită. În ipoteza în care această adaptare nu este posibilă, nu dă rezultatele urmărite de ambele părți, atunci soluția devine mai radicală și poate varia de la desființarea contractului până la suspendarea lui pe o anumită durată de timp.Cauzele care să justifice impreviziunea contractuală în materia asigurărilor sunt nu doar judiciare, rezultate în urma soluționării în concret în procese a impreviziunilor invocate, cum sunt inflaţia, schimbarea valorii bunului, prin creşterea valorii de piață sau încorporarea unui alt bun/valoare, schimbarea locului unde se află bunul asigurat, devierea transportului pe o altă rută etc., ci şi legale, Legea 136/1995 permiţând modificarea sau suspendarea contractului de asigurare de viață în ipoteza modificării situaţiei financiare a asiguratului.Astfel, potrivit art. 36 din Legea 136/1995 în asigurările la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare. Așadar, se poate reține impreviziunea drept cauză a modificării contractului, prin reducerea sumei asigurate sau chiar rezilierea asigurării înainte de maturitate. Totodată, potrivit legii, contractantul poate repune în vigoare contractul care a fost reziliat sau răscumpărat într-un anumit termen. În aceste cazuri prestațiile asigurării vor fi considerate cele din momentul datei rezilierii, respectiv răscumpărării contractului. Repunerea în vigoare a contractului implică plata primelor restante majorate cu dobânda aferentă şi returnarea către asigurător a sumei reprezentând suma de răscumpărare plătită (art. 37 din Legea nr. 136/1995).Contractul repus în vigoare se va supune condițiilor asigurătorului în materie de acceptare a riscului în acel moment şi va fi valabil din momentul în care Contractantul a primit o notificare în acest sens din partea Asigurătorului.

Secțiunea 9. Suspendarea asigurăriiExecutarea cu bună-credință a obligațiilor contractuale, reprezintă o excepție de neexecutare de o manieră specifică contractelor aleatorii astfel că în ipoteza în care contractantul asigurării nu-și îndeplinește obligația de plata a primelor, obligația asigurătorului de indemnizare se suspendă şi poate sfârși prin rezilierea contractului de asigurare şi pierderea garanției împotriva producerii riscului.Suspendarea nu reprezintă o cauză propriu-zisă de încetarea a unui contract, ea fiind mai degrabă un mijloc de temporizare a efectelor acestuia, privit fie ca o sancțiune aplicată asiguratului, fie ca o indulgenţă permisă de lege asigurătorului.Indiferent de izvorul convențional sau legal al suspendării potrivit  art. 241 din Legea nr. 32/2000 asigurătorii trebuie să comunice asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi, înainte de semnarea contractului de asigurare cauzele și modalitățile de suspendare a contractului de asigurare. Potrivit Normei din 08.03.2007148privind derularea, în numele şi în contul statului, a activităţii de asigurare, pe termen scurt, a riscului de neplată la extern, adoptată de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior neplata la termenul

148 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 268 din 20/04/2007.

convenit a oricăreia dintre celelalte rate de primă va conduce automat la suspendarea asigurării pe perioada până la achitarea sumelor restante de către asigurat (art. 57).Urmare faptului că primei îi corespunde un risc, ca sancțiune a neplății primei de asigurare, asistăm la o suspendare provizorie a contractului de asigurare și a efectelor specifice ale acestuia, astfel că în această perioadă, în cazul apariţiei unei daune, asiguratul nu va avea dreptul la solicitarea despăgubirii.

TEMA VÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARESecțiunea 1. Încetarea contractului de asigurare la împlinirea termenului contractualSecțiunea 2. Producerea sinistrului– cauză de încetare a contractului de asigurareSecțiunea 3. Denunțarea unilaterală a contractului de asigurareSecțiunea 4. Rezilierea contractului de asigurare4.1. Rezilierea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 136/19954.2. Rezilierea prevăzută de art. 17 din Legea nr. 136/1995

4.3. Rezilierea prevăzută de art. 30 din Legea nr. 136/19954.4. Rezilierea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 136/1995Secțiunea 5. Decesul asiguratului - situație specială de încetare a contractului de asigurareSecțiunea 6. Pierderea calității profesionale a asiguratului - cauză de încetare a contractului de asigurare

ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Secțiunea 1. Încetarea contractului de asigurare la împlinirea termenului contractualÎmplinirea termenului de încetare a contractului de asigurare reprezintă modalitatea comună de încetare “ex nunc” a răspunderii asigurătorului corolar al încetării protecției de asigurare oferită de polița de asigurare.Dacă reglementările anterioare Legii 136/1995 prevedeau reînnoirea de drept a poliței în condițiile tăcerii părților sau a absenței denunțului uni-, bilateral, noua reglementare nu mai prevede o astfel de posibilitate, care de altfel interfera într-o oarecare măsură cu principiul libertății contractuale.Secțiunea 2. Producerea sinistrului– cauză de încetare a contractului de asigurareÎn ipoteza daunei totale producerea sinistrului conduce la distrugerea totală a bunului asigurat, astfel încât, întrucât obiectul asigurării nu mai exista, pe cale de consecință rămânând fără obiect şi polița de asigurare încetează.Momentul încetării contractului în acest caz îl apreciem de la data pieirii bunului, independent de faptul că abia ulterior acestui moment, asiguratorul urmând procedurile de constatare a pagubei va indemniza pe asigurat.O apreciere contrară149, în sensul că polița de asigurare încetează la data indemnizării ar presupune recunoașterea valabilității unei asigurări fără risc, întrucât obiectul supus riscului dispărând, se elimina şi posibilitatea ca aspra lui să parvină riscul inițial asigurat.Plata ulterioară a indemnizației reprezintă doar unul din efectele contractului de asigurare și este totodată urmarea unei căi procedurale firești, antamate de regula contractual de 149 C. Iliescu, op.cit., p. 90.

transformare şi evaluare a dreptului eventual într-un drept cert, lichid şi exigibil, pur şi simplu, care nu se poate derula în mod natural decât ulterior producerii riscului asigurat.

Secțiunea 3. Denunțarea unilaterală a contractului de asigurare

Denunțare contractuală reprezintă o măsură de excepție întrucât interferează cu finalitatea contractuală, contractul asumat de părți trebuind a fi executat cu bună credință, iar dacă se impune modificarea acestuia, inclusiv sub aspectul încetării acestuia consimţământul cu privire la aceasta ar trebui să revină ambelor părți. Numai datorită naturii juridice puternic coercitivă, punitivă, sancționatorie, părții interesate îi este permis, ne repetăm cu titlu excepţional, să pună capăt unui contract în executare, deviind astfel de la principiul pacta sunt servanda. În reglementarea inițială a Legii 136/1995 completată prin art. I pct. 18 din Legea nr. 172/2004 legiuitorul a recunoscut părților trei posibilități distincte de denunț: denunțul prin care o parte anunța refuzul de reînnoire a poliţei de asigurare cu durată determinată, legiferat în art. 201 alin. 1 situație ce împiedica reînnoirea poliței150, pentru o nouă perioadă, egală cu cea anterioară, denunțul contractului de asigurare cu durată nelimitată de oricare dintre părți care conduce la încetarea poliței (la momentul expirării duratei acesteia) şi a garanției oferite prin asigurare și denunțul sancționator i-am putea spune recunoscut asiguratului care nemulțumit de modificările aduse poliţei de către asigurător, recunoscându-se implicit caracterul de adeziune al acestui contract, are posibilitatea de a denunţa contractul de asigurare după comunicarea de către asigurător a modificărilor dispuse prin condiţiile de asigurare. Legiuitorul a impus şi o procedură a denunțării, indicând momentul de la care denunțul își produce efectele specifice, astfel că denunţarea contractului de asigurare de către una dintre părţi se poate efectua numai cu notificarea prealabilă a celeilalte părţi, care trebuie făcută cu cel puţin 20 de zile înainte de denunţare.Nu mai puțin adevărat, legiuitorul recunoaște prevalența normelor contractuale în ceea ce privește termenele și condițiile de denunțare arătând în aliniatul final al aceluiași articole că: denunţarea contractelor se poate face la termenele prevăzute de condiţiile de asigurare. În prezent prin modificările aduse de art. I pct. 9 din O.U.G. nr. 61/2005 legiuitorul păstrează denunțarea ca mijloc de încetare a contractului fără a–i arăta conținutul pe fond, ci doar reglementând forma prin indicarea că denunţarea contractului de asigurare de către una dintre părţi se poate efectua numai cu notificarea prealabilă a celeilalte părţi, care trebuie făcută cu cel puţin 20 de zile înainte de denunţare situație în care restituirea primelor se va face conform contractului de asigurare sau în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.Astfel, cauzele justificative ale denunțului sunt lăsate la latitudinea părților, însă prin indicarea posibilității de restituire a primelor încasate anticipat legiuitorul ne convinge că încetarea contractului va avea loc de la momentul denunțării notificate în prealabil sau eventual de la momentul contractual stipulat acestei ipostaze. Din cuprinsul poliţei de asigurare ofertate pe piața asigurării desprindem că poliţa de călătorie se consideră denunţată în cazul în care Asiguratul nu obţine viza necesară

150 Prevederea constituind o copie aproape fidelă a art. 69 alin. 1 din actul normativ anterior, respectiv din Decretul nr. 471/1971, ca şi următoarea vis-a-vis de prevederile art. 69 alin. 2 al aceluiași act normativ.

călătoriei sau face dovada neefectuării acesteia, iar acesta are dreptul la rambursarea primei de asigurare, diminuată cu cheltuielile de gestiune a contractului, în baza unei solicitări scrise înaintată asigurătorului înainte de începerea perioadei de asigurare. Deasemenea în cazul în care se constată reaua credinţă a Asiguratului înainte de sau după producerea sau apariţia vreunui eveniment asigurat, asigurătorul are dreptul să denunţe contractul, fără restituirea primei de asigurare, denunţarea devenind efectivă de la data comunicării acesteia prin notificarea Asiguratului.Practica reține cu consecvență drept clauză aceea că orice parte poate denunţa Poliţa cu condiţia unei notificări prealabile transmise prin poştă, sub forma unei scrisori cu confirmare de primire, Poliţa urmând să-şi înceteze efectele în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia celeilalte părţi. În această situaţie prima de asigurare cuvenită este cea aferentă perioadei anterioare denunţării, la care se adaugă, în cazul în care denunţarea este făcută de Asigurat, cheltuielile necesare şi utile efectuate de asigurător în vederea corectei administrări a Poliţei, inclusiv cele legate de reasigurare. 151

O altă situație atipică de denunț ca măsură subsidiară unei practici să o numim atipice de folosire a unui operator de telefonie pe post de agent de asigurare, cu titlu de sancţiune pentru asigurător a fost reglementată de Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în aprilie 2010, privind SC ASTRA S.A. și polița ofertată astfel de aceasta privind “asigurarea locuinței împotriva incendiului și a dezastrelor naturale”, transmisă prin poștă abonaților Romtelecom, odată cu factura telefonică, Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor decizând că: ”SC ASTRA S.A. este obligată să denunțe polițele privind „asigurarea locuinței împotriva incendiului și a dezastrelor naturale” încheiate prin intermediul Romtelecom și să asigure informarea tuturor clienților Romtelecom cărora le-a fost transmisă respectiva poliță de asigurare, că aceasta a fost denunțată” și reținând că aceasta a fost emisă fără respectarea dispozițiilor legale privind contractele de asigurare, precum și a obligațiilor de informare a asiguraților și potențialilor asigurați. Spunem că este un denunț atipic pentru că deși Comisia de Supraveghere a Asigurărilor utilizează acest termen, în realitate natura juridică a întregii operațiuni este atât atipică, cât și complexă, urmare faptului că pe de o parte Romtelecom, este o societate care furnizează servicii de telecomunicații și nu este autorizată să practice activitatea de intermediere în asigurări, iar pe de altă parte urmare faptului că informațiile cuprinse în poliță sunt neclare, inexacte, contradictorii și conduc la inducerea în eroare a potențialilor asigurați cu privire la riscurile asigurate, prima de asigurare și modalitățile de plată. Reținem astfel, că practica desemnează drept cauză de încetare a contractului de asigurare în mod generos denunțul unilateral asimilând cauzele de reziliere acestui concept generos de denunț.

Secțiunea 4. Rezilierea contractului de asigurareContractul de asigurare cunoaşte mai multe forme prin care poate înceta, fie cauzate de neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de către una dintre părţi, fie prin acordul de voinţă al părţilor, fie prin ajungere la termen, fie dintr-un element exterior voinţei părţilor şi care lipseşte contractul de unul dintre elementele sale esenţiale sau contractul va fi lipsit

151 Polița de Asigurarea de călătorii – Omniasig 2010 în www.bursaasigurarilor.ro/politeonline/ Asigurarea_de_calatorii___Omniasig-news61-i24821-

de efectele sale fireşti atunci când nu a fost respectată o condiţie de fond la momentul încheierii sale. În aceste condiţii contractul de asigurare poate fi declarat nul atunci când a fost încălcată una dintre condiţiile de valabilitate ale contractului (dezbătute în comentarea art.10), poate fi denunţat unilateral cu respectarea condiţiei impuse de art.201 a notificării celeilalte părţi cu cel puţin 20 de zile anterior denunţării, sau poate fi reziliat în ipotezele prevăzute de art.14, art.17, art.30 din Legea 136/1995.Rezilierea reprezintă o cale de desființare a unui contract (cu executare succesivă) urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către debitor. Așadar contractul devine ineficient, iar efectele acestei sancțiuni se aplică pentru viitor- ex nunc, astfel că ce s-a executat rămâne bun executat, părțile nu pot cere repunerea în situația anterioară, cu restituirea prestațiilor deja efectuate. Întrucât rezilierea are efecte ex nunc primele plătite până la momentul rezilierii asigurătorului rămânând câștigate acestuia. Dacă însă au fost achitate sume de bani cu titlu de primă și pentru o perioadă ulterioară momentului rezilierii acestea trebuie restituite. Dreptul asiguratului la restituirea primei curge de la momentul rezilierii și se prescrie în termen de 2 ani de la data la care acesta a luat cunoștință de reziliere.Legiuitorul precizează de asemenea în art. 21 din lege că în cazul în care contractul de asigurare este reziliat, plata ori, după caz, restituirea primelor se va face conform contractului de asigurare sau în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Legea 136/1995 dispune în art.14, art.17 şi art.30 asupra rezilierii contractului de asigurare ca urmare a dispariţiei pe parcursul derulării acestuia a unuia dintre elementele sale esenţiale.   4.1. Rezilierea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 136/1995Potrivit art. 14 din Lege “dacă, înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă, contractul se reziliază de drept, iar în eventualitatea în care asiguratul sau contractantul asigurării a plătit toată prima sau o parte din aceasta, acesta este îndreptăţit să o recupereze proporţional cu perioada neexpirată a contractului de asigurare”. 152

Așadar, spre deosebire de dreptul comun, cauza de reziliere nu este determinată de atitudinea culpabilă a vreunei părți ci de imposibilitatea producerii riscului – element esenţial al contractului, indiferent de motive și pe cale de consecință de dispariția caracterului aleator esențial pentru contractul de asigurare.O altă deosebire față de dreptul comun constă în aceea că acest tip de reziliere intervine de drept, ca un remediu legal împotriva unui contract fără finalitatea urmărită inițial și nu ca o sancțiune cu rol reparator al prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executare culpabilă, fără ca părțile să poată conveni contractual contrariul. Astfel asistăm la o reziliere

152 Noul Cod civil cuprinde o prevedere similară în art.  2.205, potrivit cu care „Contractul de asigurare se desfiinţează de drept în cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă. Atunci când asiguratul sau contractantul asigurării a plătit, fie şi parţial, prima de asigurare, acesta este îndreptăţit să o recupereze proporţional cu perioada neexpirată a contractului de asigurare. Diferenţa dintre prima plătită şi cea calculată conform …celor de mai sus (n.n.) se restituie asiguratului sau contractantului asigurării numai în cazurile în care nu s-au plătit ori nu se datorează despăgubiri pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării”.

“forțată”, de iure, iar derogarea părților de la acest imperativ se va sancționa cu nulitatea clauzei care înlătură natura aleatorie a poliței de asigurare.Prin aceea că până la momentul imposibilității producerii riscului părțile și-au executat obligațiile reciproce, rezilierea, de iure, reglementată în art. 14 se deosebește de caducitate, iar aliniatul 2 al aceluiași articol punctând efectele poliței încheiate până la acest moment cheie arată că se restituie asiguratului sau contractantului asigurării diferenţa dintre prima plătită până la momentul rezilierii şi cea calculată cu condiția ca asigurătorul să nu fi indemnizat deja pe asigurat privind un eveniment asigurat sau nu urmează a indemniza pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării. Apreciem aşadar că această modalitate de încetare a contractului, rezilierea, este o alternativă viabilă instituită de legiuitor adaptată la specificul contractului de asigurare întrucât deşi vizează lipsa unui element esenţial al contractului, ceea ce ar putea conduce la incidenţa sancţiunii nulităţii, părţile nu pot sancţiona lipsa sau imposibilitatea producerii riscului cu nulitatea care prin efectele sale ar contraveni normelor imperative ale legii speciale în materie, protective faţă de asiguraţi, ce au dreptul în această ipoteză la restituirea sumelor achitate fără just temei asigurătorului. De reţinut este faptul că această reziliere forţată nu are caracterul unei veritabile sancţiuni civile intervenită ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către una dintre părţile raportului juridic, ci o formă de încetare a contractului pentru imposibilitatea de producere a riscului în vederea căruia a fost încheiat sau producerea riscului anterior începerii obligaţiei asigurătorului. Într-o atare situaţie, niciunei dintre părţi nu i se poate imputa culpa în îndeplinirea obligaţiilor şi pe cale de consecinţă nu se pot aplica sancţiuni. Ca atare, această modalitate atipică de reziliere vizează ”dispariţia” unuia dintre elementele esenţiale ale contractului de asigurare, riscul care reprezintă tocmai situaţia premisă încheierii contractului de asigurare fiind rod al manifestării de voinţă a părţilor: al asiguratului care încearcă să schimbe incertitudinea producerii unui anumit eveniment cu certitudinea reparării pagubelor cauzate de sinistru şi care îi propune prin declaraţia de risc asigurătorului acoperirea acelui risc în schimbul primelor de asigurare şi a asigurătorului care, urmare analizelor specifice managementului riscului153 îşi asumă sau nu, rolul de a acoperi riscul invocat de asigurat în ipoteza producerii sinistrului. Rezilierea în aceste condiţii nu este condiţionată de voinţa părţilor, ea intervenind de drept ori de câte ori contractul de asigurare rămâne fără elementul risc care a determinat încheierea lui.

Ceea ce art.14 nu prevede însă este accepţiunea sintagmei de ”imposibilitate de producere a riscului”. În ceea ce priveşte acest aspect doctrina154 a opinat în sensul că datorită cauzelor multiple care pot conduce la dispariţia riscului sau la imposibilitatea producerii lui, acestea trebuie raportate la forma asigurării care se încheie: de bunuri, de persoane, de răspundere civilă. Spre exemplu, în cazul asigurării de bunuri, acesta poate fi distrus sau poate dispărea din cauze care nu se încadrează în clasa riscurilor prevăzute în contractul de asigurare. În acest sens s-a pronunţat şi practica, apreciindu-se că ” întrucât părţile au convenit contractual ca asigurătorul să acorde despăgubiri asiguratului în eventualitatea furtului autoturismului său, pretenţiile persoanei asigurate formulate împotriva societăţii de asigurare având ca obiect contravaloarea autoturismului sustras

153 Probabilitatea producerii riscului este determinată statistic prin aplicarea legii numerelor mari a lui Jean Bernoulli potrivit cu care probabilitatea producerii unui fenomen este cu atât mai certă, cu cât numărul de cazuri pe baza cărora s-a determinat ar fi mai mare. Pentru detalii D. Popescu, I. Macovei – Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 77, Irina Sferdian – Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 111.154 A se vedea pentru detalii, I. Sferdian, Denunţarea şi rezilierea contractului de asigurare de bunuri, p.14-16

sunt în afara clauzelor contractuale, în condiţiile în care dispariţia autovehiculului şi deci producerea riscului a avut loc urmare săvârşirii infracţiunii de tâlhărie şi nu de furt155.” Menţionăm că, în ceea ce priveşte distrugerea bunului, rezilierea operează, pe de o parte, dacă distrugerea însăşi nu este prevăzută în contract printre riscurile asigurate, pe de altă parte, dacă aceasta este totală sau valoarea reparaţiilor ar depăşi valoarea însăşi a bunului. Dacă distrugerea este însă parţială, iar bunul continuă să aibă o valoare economică, contractul de asigurare îşi poate produce în continuare efectele prin reducerea corespunzătoare a sumei asigurate, urmând a fi asigurată acea parte din bun care nu a fost afectată de evenimentul survenit. În ceea ce priveşte această modalitate de încetare a contractului de asigurare ori de câte ori înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă, apreciem că rezilierea produce şi efectele specifice ale unui pact comisoriu de gradul IV, având în vedere că intervine de drept, simpla declaraţie a asigurătorului în acest sens fiind suficientă, fără intervenţia instanţei şi fără a fi necesară punerea în întârziere.

Sub aspectul restituirii primelor de asigurare în ipoteza instituită de art.14, în eventualitatea în care asiguratul sau contractantul asigurării a plătit toată prima sau o parte din aceasta, acesta este îndreptăţit să o recupereze proporţional cu perioada neexpirată a contractului de asigurare. Diferenţa dintre prima plătită şi cea calculată se restituie asiguratului sau contractantului asigurării numai în cazurile în care nu s-au plătit ori nu se datorează despăgubiri pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării. În aceste condiţii, momentul care interesează pentru restituirea sumelor este cel în care riscul a devenit imposibil şi nu momentul în care această imposibilitate a fost constatată. Astfel, pentru prima ipoteză, când asigurătorul nu a început a-şi executa obligaţia şi riscul s-a produs sau a devenit imposibilă producerea sa, asiguratul este îndreptăţit la recuperarea integrală a primei. Însă, pentru primele plătite pentru a doua ipoteză prevăzută de art.14 când ulterior începerii obligaţiei asigurătorului producerea riscului a devenit imposibilă, asiguratul este îndreptăţit a-şi recupera prima de asigurare în raport de perioada ulterioară cauzei de reziliere, fără a afecta prestaţiile executate până în acel moment în care a beneficiat de asigurare. Având în vedere că este un drept de creanţă, restituirea proporţională a acestor prime poate fi solicitată de către asigurat sau de contractantul asigurării în termenul de prescripţie de 2 ani începând de la data de la care asiguratul/contractantul a cunoscut rezilierea156 contractului de asigurare şi nu de la momentul la care rezilierea a operat.

4.2. Rezilierea prevăzută de art. 17 din Legea nr. 136/1995Un alt caz de reziliere de drept a contractului de asigurare este oferit de legiuitor prin prevederile dispozitive ale art. 17 din Legea care arată că “dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare“.

155 CA Bucureşti, s.com., dec. nr.587/22 noiembrie 2006, în M. Tăbăraş, M. Constantin, op.cit., p.65.156 I. Sferdian, op.cit., p.21.

Așadar neplata primelor de asigurare la termenele şi în cuantumul convenit contractual dă dreptul asigurătorului de a se folosi de acest text de lege solicitând sau nu rezilierea contractului.Astfel, aceasta măsură apare ca un beneficiu acordat asigurătorului, dar și ca o măsură sancționatorie față de asigurat.Din tehnica redactării articolului se desprinde indubitabil concluzia că textul de lege este dispozitiv, părțile putând oricând prevedea un alt mijloc de soluţionare a problemei neplății primelor de asigurare în condiţiile contractual. Așadar, există posibilitatea ca părţile, în ipoteza neachitării primelor de asigurare de către asigurat să stabilească incidenţa unei alte sancţiuni decât cea a rezilierii, cum ar fi suspendarea contractului de asigurare sau compensarea primelor de către asigurat în ipoteza producerii riscului asigurat.

Este necesar, ca în prealabil, să facem distincţia cu privire la ”ajungerea la scadenţă a primelor de asigurare” în ipoteza prevăzută de art.17 comparativ cu art.18. Astfel, art.17 are în vedere situaţia în care primele de asigurare au ajuns la scadenţă, în timp ce pentru ipoteza prevăzută de art.18 există posibilitatea ca anumite prime să fie scadente, în timp ce altele urmează ca în intervalul de timp următor (sfârşitul anului de asigurare) să devină scadente, fapt ce poate crea alternativa pentru asigurător de a compensa primele de asigurare ce i se datorează cu valoarea indemnizaţiei de asigurare pe care ar trebui să o achite dacă riscul asigurat se produce. Compensarea primelor de asigurare cu indemnizaţia de asigurare reprezintă o scădere a valorii primelor de asigurare neachitate din cuantumul despăgubirii pe care asigurătorul ar trebui să o plătească în ipoteza producerii riscului ce a fost asigurat. Însă, această alternativă a asigurătorului este necesar a fi adusă la cunoștința asiguratului, ca şi în cazul în care stabileşte ca sancţiune în cazul neachitării primelor a suspendării contractului. Necesitatea informării la care se referă art.17 alin.2 nu vizează însă şi ipoteza prevăzută de art.17 alin.1, întrucât, într-o atare situaţie, rezilierea este sancţiunea specifică ce operează prin dispoziţia expresă a legii, de drept şi de a cărei necunoaştere asiguratul nu se poate prevala157. Ca atare, compensarea primelor trebuie să se regăsească expres în clauzele contractuale, în caz contrar, operând rezilierea. În ipoteza în care asigurătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de informare, iar asiguratul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a primei de asigurare, se pune problema consecinţelor ce pot apărea, astfel, va putea asiguratul să invoce acest aspect pe care asigurătorul trebuia să îl comunice în temeiul art.17 alin.2 şi să solicite obligarea acestuia la plata indemnizaţiei, ca sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei? Opinăm în acelaşi sens ca şi autori158, în sensul că nu este posibilă obligarea asigurătorului la plata indemnizaţiei de asigurare ca sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare a asiguratului întrucât legea prevede în art.17 sancţiunea rezilierii contractului de asigurare. Ar fi totuşi posibilă această variantă în ipoteza în care părţile prin acordul lor au prevăzut această alternativă în cuprinsul contractului de asigurare.

În ceea ce priveşte suspendarea contractului de asigurare pentru neplata primelor de asigurare159, această sancţiune se caracterizează prin faptul că, pe perioada suspendării

157 În conformitate cu principiul nemo censetur ignorare legem.158 A se vedea, în completare, V. Nemeş, op.cit., p.244.159 Sancţiunea suspendării este incidentă, de regulă, în cazul asigurării facultative de răspundere civilă (CASCO) şi mai puţin în cazul asigurării obligatorii (RCA), unde de regulă, se aplică rezilierea contractului.

contractul de asigurare continuă să existe, corelativ cu existenţa obligaţiei asiguratului de a achita primele de asigurare, chiar dacă efectele lui sunt suspendate160. Este indubitabil așadar că spre deosebire însă de primul caz de reziliere prevăzut de art. 15 din Lege, legiuitorul în art. 17 a avut ca temei al reglementării sancțiunii nerespectarea dispoziţiilor contractuale și nu a achitat la termenul și în cuantumul convenit prima de asigurare, oferind facultatea asigurătorului de a opta spre măsura sancționatorie a rezilierii.Legea nu distinge cu privire la cauzele care-l pun pe asigurat în imposibilitatea neplății primelor, astfel încât pornind de la principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus atât neplata primelor datorată unor motive culpabile ale asiguratului, cât și unor împrejurări neimputabile acestuia permit asiguratorului rezilierea contractului de asigurare, fără acordarea unui termen de grație în vederea plății.161

Prin modificările aduse succesiv acestui articol s-a reglementat obligația asigurătorului inițial de a notifica asiguratul cu minim 20 de zile anterior termenului de plata cu privire la plata primelor de asigurare (Legea nr. 172/2004), prevedere modificată prin O.U.G. nr. 61/2005 care a prevăzut doar că asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat despre consecinţele neplăţii primei la termenul de plată dar şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare.

4.3. Rezilierea prevăzută de art. 30 din Legea nr. 136/1995Potrivit acestui articol dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare de bunuri, în cazul în care bunul este înstrăinat, contractul de asigurare se reziliază. Trebuie altfel reținut că și în acest caz, ca și în precedentul, soluția oferită de legiuitor este o opțiune oferită asigurătorului, nefiind o prevedere imperativă. Această soluție este justificată de interesul asigurării care poartă în ipoteza asigurării de bunuri asupra proprietarului în principal şi bineînțeles a celorlalte categorii (uzufructuar, locatar etc.).Așadar, acest tip de reziliere reprezintă o încetare a contractului impusă de legiuitor părților, forțată de actul juridic al înstrăinării. Nimic nu împiedică părțile să stabilească inițial sau să adiționeze contractului de asigurare stabilind menținerea contractului de asigurare în beneficiul dobânditorului (trebuind a evita a ne gândi la dobânditor drept cumpărătorul lucrului, acesta putând fi orice persoană, care dobândește cu orice titlu, bunul sau părți din acesta).Preluând spiritul și litera legislației franceze privitoare la asigurarea locuinței, legiuitorul român a reglementat în art. 9 al Legii nr. 260/2008162 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren sau inundaţiilor valabilitatea asigurării obligatorii a locuinței în ipoteza schimbării proprietarului acesteia, stipulând că „În situaţia schimbării proprietarului unei locuinţe care este asigurată obligatoriu şi prima a fost achitată integral, PAD rămâne valabilă până la data trecută în contract ”.

4.4. Rezilierea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 136/1995

160 Pentru detalii privind suspendarea contractului de asigurare a se vedea supra Capitolul V – Efectele contractului de asigurare.161 Legislația franceză prevede suspendarea contractului de asigurare pe o durată de 30 de zile, termen ce curge de la data punerii în întârziere a asiguratului cu privire la neplata la termen a primelor de asigurare, iar în situația în care nici urmare acestei suspendări asiguratul nu achită primele restante, asigurătorul are dreptul de a rezilia contractul în termen de 10 zile de la expirarea termenului de 30 de zile arătat mai sus.162 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 10/11/2008.

Potrivit art. 36. “ în asigurările la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare.” Dispoziţiile art.36 din Legea 136/1995 aduc un element de noutate în sfera contractelor de asigurare, instituind, în ceea ce priveşte asigurarea de persoane posibilitatea ca în caz de neplată a primelor de asigurare de către asigurat, sancţiunea rezilierii să nu devină incidentă, ci, prin alternativa oferită de lege asiguratului, contractul să continue să îşi producă efectele pentru o sumă asigurată inferioară celei iniţiale, pentru care primele de asigurare nu mai pot fi achitate. În această ipoteză, asiguratul care nu mai doreşte plata primelor de asigurare are două posibilităţi legale: fie de a rezilia contractul de asigurare, fie de a-l modifica163 pentru o sumă asigurată raportată la valoarea primelor ce urmează a fi achitate. În aceste situaţii, asiguratul poate solicita asigurătorului fără ca acesta să poată refuza, restituirea rezervei de primă constituită în urma primelor de asigurare achitate până la acel moment.

În doctrină modalitatea de încetare a contractului prin rezilierea lui şi solicitarea asiguratului de plată a rezervei constituite până în acel moment de la asigurător poartă denumirea de răscumpărare. Răscumpărarea în aceste condiţii reprezintă un procent164 din rezerva constituită până la data rezilierii contractului. Rezerva, la rândul său constituie o particularitate a contractului de asigurare de persoane însă nu toate asigurările de persoane beneficiază de această rezervă, ci doar acelea care au ca bază de formare prima de risc165 şi prima de economisire166. În aceste condiţii, pentru a se putea forma rezerva este necesar ca asiguratul să plătească eşalonat plata primelor de asigurare, în celelalte cazuri, unde plata primei se face integral neputându-se constitui un fond167 de rezervă, operând rezilierea contractului fără nicio altă obligaţie din partea asigurătorului.

Deşi ulterior solicitării rezervei de primă constituită sau avansării unei sume, asiguratul încetează, în cele mai multe din cazuri a mai achita primele de asigurare, totuşi, legiuitorul instituie posibilitatea pentru asigurat sau contractant al asigurării, de a putea cere repunerea în vigoare a asigurării la care se constituie rezerva tehnică, în cazurile prevăzute în contractul de asigurare.

Sectiunea 5. Decesul asiguratului - situație specială de încetare a contractului de asigurareDecesul asiguratului are efect diferit în funcție de tipul de asigurare încheiat.Astfel, în asigurarea de persoane decesul asiguratului determină obligația asigurătorului de indemnizare, dar și încetarea contractului prin rămânerea lui fără obiect.În asigurarea de bunuri, decesul asiguratului titular al interesului asigurat, conduce la încetarea contractului de asigurare, dispărând cauza încheierii poliţei, respectiv interesul asiguratului. În ipoteza existenței de succesori, aceştia luând activul şi pasivul succesiunii

163 A se vedea, pentru detalii, V. Nemeş, op. cit., p.284-285.164 Al cărui cuantum este stabilit prin contractul de asigurare.165 Al cărei cuantum se stabileşte prin raportare la elemente precum vârsta persoanei asigurate, starea de sănătate a acesteia, gradul riscurilor la care este supusă etc.166 Pentru detalii, I. Sferdian, op. cit., p.374-376.167 Este cazul, spre exemplu, al asigurărilor contra riscului de deces pentru o perioadă determinată (pe perioada unei călătorii) sau pentru anumite evenimente.

sunt îndrituiţi la cerere să continue raportul de asigurare, sub condiţia prezervării interesului asigurat.Asigurarea de răspundere civilă profesională încetează evident la decesul asiguratului profesionist datorită puternicului caracter intuitu personae al acestei asigurări, moartea conducând la pierderea exerciţiului profesiei, a profesiei însăşi, ceea ce determină încetarea contractului de asigurare.Alta este situația asigurărilor de răspundere civilă RCA decesul proprietarului nu atrage încetarea contractului de asigurare care va continua până la expirarea duratei contractuale, acest tip de asigurare fiind indisolubil legat nu de persoana proprietarului, titular al poliţei putând fi la fel de bine şi uzufructuarul, utilizatorul etc., ci de folosința autovehiculului.

Secțiunea 6. Pierderea calității profesionale a asiguratului - cauză de încetare a contractului de asigurarePierderea calității asiguratului reprezintă o cauză de încetare a poliței de asigurare numai în ipoteza contractelor de asigurare încheiate intuitu personae ceea ce este cazul doar pentru asigurările de răspundere civilă profesională, de mall praxis, privind medicii, avocații, farmaciştii, profesioniştii în insolvență, arhitecții etc., pierderea calității lor profesionale de medic, farmacist, practician în insolvență, arhitect etc., conducând sine qua non la încetarea raportului de asigurare, raport care-și pierde eficiența de la momentul efectiv al încetării calității, chiar dacă asigurătorul a aflat ulterior despre această cauză de încetarea a contractului de asigurare.