Revista Romana de Asigurari An 2010 Nr.4.pdf

INSTITUTUL DE MANAGEMENT ÎN ASIGURĂRICentrul de cercetare, documentare şi publicaţii

REVISTAROMÂNĂDEASIGURĂRI

4/2010

Decebal Manole BOGDAN ◊ Mihaela COJOCARUM i r e l a C R I S T E A L i g i a I V A Z R o m e o J A N T E A ◊ D o r i n J U L A Constantin ROTARU ◊ Sandra TEODORESCU

◊

Revista Româna de Asigurări apare semestrial sub egida

Institutului de Management în Asigurări Colegiu de redacţie:

prof.univ.dr. Iulian VĂCĂREL - membru al Academiei Române prof.univ.dr. Lucian-Liviu ALBU - membru corespondent al Academiei Române prof.univ.dr. Dorel AILENEI, Academia de Studii Economice, București prof.univ.dr. Felicia ALEXANDRU, Academia de Studii Economice, București prof.univ.dr. Dan ARMEANU, Academia de Studii Economice, București prof.univ.dr. Dumitru BADEA, Academia de Studii Economice, București prof.univ.dr. Aurel Octavian BEREA, Universitatea Ecologică din Bucureşti prof.univ.dr. Florian BERCEA, Academia de Studii Economice, București prof.univ.dr.hab. Ludmila COBZARI, Academia de Studii Economice din Moldova prof.univ.dr. Dan CONSTANTINESCU, Institutul de Management în Asigurări, redactor-şef dr. Ion GHIZDEANU, CS1, Institutul de Prognoză Economică prof.univ.dr. Dorin JULA, Universitatea Ecologică din Bucureşti prof.univ.dr. Tatiana MOŞTEANU, Academia de Studii Economice, București dr. Napoleon POP, CS1, Institutul Național de Cercetări Economice prof.univ.dr.hab. Galina ULIAN, Universitatea de Stat din Moldova conf.univ.dr. Flavia BARNA, Universitatea de Vest din Timişoara conf.univ.dr. Cristina CIUMAŞ, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca conf.univ.dr. Constantin ROTARU, Universitatea Ecologică din Bucureşti conf.univ.dr. Paul TĂNĂSESCU, Academia de Studii Economice, București conf.univ.dr. Sandra TEODORESCU, Universitatea Nicolae Titulescu, Bucureşti

Secretariat de redacţie:

Anton ZEGA MACEDON, Arthur-Ervin AVRĂMIEA, Florentina NEAGU

Redacţia şi administraţia: Bucureşti, sector.1, str. Arh. Louis Blanc nr.1

tel: 021. 230.51.20, fax: 021. 230.51.22 e-mail: [email protected]

ISSN 2066 - 4656

mailto:[email protected]

Revista Română de Asigurări

Cuprins 3

CUPRINS

Decebal Manole BOGDAN, Georgiana Monya BORZA

Evoluţia asigurării de răspundere civilă auto - de la răspundere civilă delictuală la constatare amiabilă.……………………………..………...5

Mihaela COJOCARU

Identificarea şi gestionarea riscurilor financiare – elemente esenţiale în managementul firmelor…………………………………….……14

Mirela CRISTEA

Corelaţia dintre piaţa asigurărilor şi gradul de intermediere financiară în România…………………………………………………...…...24

Ligia IVAZ

Necesitatea adoptării IFRS în contextul implementării noului cadru de solvabilitate în asigurări (II)………………………………….…….38

Romeo JANTEA

Managementul riscului dincolo de manual…………………………………..56 Dorin JULA, Dan CONSTANTINESCU

Modele econometrice de prognoză pentru asigurările generale……………..70 Constantin ROTARU, Diana Mihaela JULA

Dinamica asigurărilor în România. Analiză regională……………………….83

Sandra TEODORESCU Abordări diferite în cazul modelării repartiţiei daunelor pentru un set de date reale din asigurarea de răspundere civilă auto…………….….95

Institutul de Management în Asigurări

Cerinţe redacţionale 4

CERINŢE REDACŢIONALE

Articolele se vor redacta în limba română şi în limba engleză. Vă rugăm să

manifestaţi foarte mare grijă pentru corectitudinea traducerii în limba engleză. Titlul lucrării se va scrie cu majuscule Times New Roman, caracter 12, bold,

centrat în partea de sus a paginii. Numele autorilor lucrării se vor scrie sub titlul lucrării, spaţiat la un rând, centrat,

folosind Times New Roman, caracter 11, bold, format Prenume NUME, precizându-se în notă de subsol: titlul ştiinţific, instituţia, localitatea, ţara şi e-mailul.

Rezumatul lucrării trebuie să cuprindă informaţii suficiente pentru ca cititorii să poată aprecia natura şi semnificaţia subiectului, caracterul adecvat al metodei de cercetare, rezultatele şi concluziile lucrării. Rezumatul se va scrie cu Times New Roman, caracter 11, italic, spaţiat la un rând. Este necesar ca el să aibă un număr de maxim 200 de cuvinte.

Cuvinte cheie. Selectaţi 4 – 7 termeni cheie (cuvinte sau expresii) care surprind esenţa lucrării. Enumeraţi aceşti termeni în ordinea descrescătoare a importanţei lor.

Clasificare JEL. Consultaţi Journal of Economic Literature Classification System (http://www.aeaweb.org/journal/jel_class_system.html); articolul se poate încadra fie la o singură categorie, fie la mai multe.

Corpul lucrării se va scrie cu Times New Roman, caracter 11, spaţiat la un rând. Tabelele şi figurile vor fi dimensionate şi plasate în corpul lucrării aşa cum doresc autorii să apară în revistă. Trebuie avut grijă ca acestea să se încadreze pe o singură pagină. Conţinutul lor se va scrie cu Times New Roman, caracter 10, iar titlul coloanelor tabelelor se va scrie cu Times New Roman, caracter 10, bold.

Titlul şi numărul tabelelor vor fi poziţionate deasupra acestora, iar titlul şi numărul figurilor, sub acestea. Atunci când este cazul se va menţiona şi sursa. Numărul tabelelor şi figurilor va fi amplasat în corpul textului, într-o paranteză, acolo unde se fac referiri la ele, de exemplu: (figura 1); (tabelul 1). Graficele trebuie să fie clar executate astfel încât să ofere copii alb-negru cât mai lizibile.

Numerotaţi toate ecuaţiile şi formulele folosite, plasând numerele lor în paranteze, în dreapta acestora.

Este de preferat evitarea altor note de subsol cu excepţia celor privind autorii, fiind recomandate notele la finalul lucrării (endnotes), situate după bibliografie. Ele se vor scrie cu Times New Roman, caracter 10 normal, numerotate a, b, ... .

Referinţele bibliografice din corpul lucrării se fac prezentându-se, în paranteză, numele autorului şi anul apariţiei lucrării, de exemplu: (Smith, 1997); (Smith şi Twing, 2007) - când sunt doi autori; (Smith şi alţii, 1988) - când sunt trei sau mai mulţi autori.

Trimiterile bibliografice din textul lucrării se numerotează cu cifre arabe [1], iar când sunt mai multe trimiteri se separă prin virgulă: [1], [4].

Lista bibliografică de la sfârşitul lucrării se ordonează după numele autorului, indicându-se titlul cărţii sau articolului (scris italic), editura, localitatea, anul publicării. Când anumite studii, lucrări, articole sunt publicate în volum, se va menţiona numărul acestuia şi paginile.

Articolele trebuie să aibă maxim 20 de pagini şi să fie formatate în Word cu extensia doc.


Decebal Manole Bogdan 5

EVOLUȚIA ASIGURĂRII DE RĂSPUNDERE CIVILĂ AUTO

de la răspundere civilă delictuală la constatare amiabilă

Decebal Manole BOGDAN *)

Georgiana Monya BORZA **)

Rezumat

Răspunderea civilă pentru pagube produse în accidente de autovehicule a fost legiferată în țara noastră în anul 1972, România fiind cel de-al doisprezecelea stat din lume care a instituționalizat într-o formă comercială această răspundere civilă delictuală, denumită generic RCA. Prejudiciile suferite de terţe persoane păgubite, din accidente de autovehicule erau preluate prin asigurarea de răspundere civilă din accidente de autovehicule.

Asigurarea obligatorie de RCA este o asigurare care se realizează pe baze contractuale. Aceasta este condiţionată de încheierea poliţei de asigurare şi plata primelor de asigurare. Noua formă de asigurare este construită prin Legea nr.136/1995 a asigurărilor şi reasigurărilor din România. Potrivit legii, proprietarul are obligaţia de a încheia asigurarea de răspundere civilă, iar în caz contrar nu există protecţie la riscul declanşat din accidente de autovehicule, intervenind în aceste situaţii Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii.

Odată cu adoptarea Legii nr.304/2007, precum şi cu elaborarea de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a Ordinelor nr. 12/2008 şi 21/2008 s-a reglementat introducerea constatării amiabile, ca o nouă modalitate de avizare şi constatare de către societăţile din domeniul asigurărilor a evenimentelor rutiere din care au rezultat numai pagube materiale.

Acest sistem paralel permite soluţionarea pretenţiilor de despăgubire, ale persoanelor păgubite în accidente de autovehicule produse de conducători auto asiguraţi la societăţi comerciale, pe evaluarea unei stări de fapt făcută de asiguratori. În același timp, răspunderea civilă delictuală din accidente de autovehicule este transformată într-un act comercial la îndemâna societăților de asigurare implicate prin fapta asiguraților lor și care stabilesc vinovăția, culpa și pagubele.

Viitorul, în raporturile juridice de drept civil privind răspunderea civilă delictuală în accidentele de circulaţie, va fi simplificat şi vor apărea elemente de drept comercial datorate intervenţiei şi interesului societăţilor de asigurare. Cuvinte-cheie: asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, răspundere civilă delictuală, asiguratori, constat amiabil, prejudiciu, despăgubire, păgubiţi *) prof.univ.dr., Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, administrator, S.C. Prima Transilvana – Agent de asigurare SRL, [email protected] **) drd., Universitatea „Babes Bolyai” Cluj-Napoca, [email protected]


Georgiana Monya Borza 6

Clasificare JEL: G22, K12, K13 1. Răspunderea civilă auto – componentă a răspunderii civile delictuale Dezvoltarea societății și complexitatea vieții sociale a impus o necesitate de asigurare a securității în circuitul civil impunând extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele faptei proprii.[4,249-252] Cu alte cuvinte, s-a instituit o răspundere derogatorie de la dreptul comun, respectiv a răspunderii delictuale indirecte, noțiune care, în lumina dispozițiilor art.1000-1002 din Codul Civil desemnează obligația unei anumite persoane de a repara paguba cauzată printr-o acțiune sau inacțiune a copiilor minori, a prepusului care lucrează pentru acea persoană, a lucrului sau animalului aflat în paza sa. Prin aceste dispoziții s-a reglementat expres și limitativ, într-o sistematizare remediată prin intervenția practicii judiciare și a doctrinei juridice a mai multor feluri de răspundere civilă delictuală indirectă.

Unii autori [5,158] grupează răspunderea civilă indirectă în două categorii și anume:

A. Răspunderea pentru fapta altei persoane care are ca subdiviziuni: a. Răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copii minori

(art.1000 din Codul Civil); b. Răspunderea institutorilor și artizanilor (meșteșugarilor) pentru

prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați în supravegherea lor; c. Răspunderea comitenților pentru prejudicii cauzate de prepușii lor în

funcțiile încredințate; B. Răspunderea pentru lucruri, animale și edificii structurată tot în trei

subdiviziuni: a. Răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în

paza sa juridică; b. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale aflate în paza

juridică a unei persoane; c. Răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca

urmare a ruinei edificiului. Pentru a exista Răspunderea delictuală este necesară întrunirea unor condiții

specifice, cumulative, în același timp, în totalitate sau uneori numai în parte: - prima condiție de ordin obiectiv, este existența prejudiciului, a unui

prejudiciu patrimonial, respectiv prejudiciu moral; - a doua condiție, tot de ordin obiectiv, se referă la existența unei fapte

ilicite; - condiția a treia este de a exista un raport de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu; practic prejudiciul să fie rezultatul cauzal al faptei ilicite; - condiția a patra, ca succesiune, dar de ordin subiectiv, este acea a

existenței culpei, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat autorul faptei ilicite generatoare de prejudiciu;



- condiția a cincea, tot de ordin subiectiv, dar indisolubil legată de fapta prejudiciabilă săvârșită cu culpă, este de a exista capacitatea delictuală a autorului faptei ilicite; nu poate exista vinovăție dacă nu există discernământul faptelor săvârșite. Așa cum afirmam și în altă ocazie [2, 26-32] în răspunderea civilă

delictuală nu există o reglementare specială care să abordeze drepturile și obligațiile persoanelor care provoacă pagube terților din accidentele de autovehicule și/sau ale persoanelor păgubite.

Dreptul Civil reglementează prin textele art. 998-1003 din Codul Civil, partea de delicte și cvasidelicte în care se regăsesc și elementele Răspunderii Civile delictuale. În conformitate cu art. 998 şi 999 din Codul Civil, orice faptă a omului care creează un prejudiciu unei terțe persoane îl obligă pe făptuitor, din a cărui greșeală s-a ocazionat paguba, să repare prejudiciul. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, ci și de prejudiciul cauzat prin neglijență sau imprudență. Articolele sunt inspirate din Codul Civil francez.

Cele două texte legale consacră un pricipiu tradițional al dreptului nostru civil [3], cunoscut încă din Codul Calimach, al răspunderii directe potrivit căruia omul nu poate fi chemat să răspundă decât pentru fapta sa proprie. 2. Dreptul acțiunii în despăgubire al persoanelor păgubite în accidentele de autovehicul; temei juridic Răspunderea civilă delictuală pentru aceste pagube revine conducătorilor auto care sunt răspunzători pentru faptele lor. În anul 1972 România a fost cel de-al doisprezecelea stat din lume care a instituționalizat într-o formă comercială această răspundere civilă delictuală, denumită generic RCA. Prejudiciile suferite de persoane, terțe păgubite, din accidente de autovehicule erau preluate prin asigurarea de răspundere civilă din accidente de autovehicule.

Prin Decretul Consiliului de Stat nr.471 din 1971, cu privire la asigurările de stat, s-au stabilit dispozițiuni clare privind asigurarea de răspundere civilă auto ca o asigurare prin efectul legii. Diferența între caracterul obligatoriu al asigurării RCA și caracterul prin „efectul legii” este mare. Între 1972 și 1995 asigurarea RCA avea condiția „prin efectul legii”, deci preluarea riscului în asigurare se făcea prin dipozițiunile legii și prin simpla existență a bunului (autovehicul) în proprietate. Riscul intră de la data înmatriculării sau a preluării în proprietate a autovehiculului.

Asigurarea obligatorie de RCA este o asigurare care se realizează pe baze contractuale. Asigurarea este condiționată de încheierea poliței de asigurare și plata primelor de asigurare. Noua formă de asigurare este construită prin Legea nr. 136/1995 a asigurărilor și reasigurărilor din România. Potrivit legii proprietarul are obligația de a încheia asigurarea de răspundere civilă, dar dacă nu o încheie nu există protecție la riscul declanșat din accidente de autovehicule. În aceste situații intră în funcțiune Fondul de Protecție al Victimelor Străzii, dar numai când sunt vătămări corporale grave și/sau deces din accidente.



Revenind la momentul istoric de a aplica în România asigurarea de răspundere civilă auto, din anul 1972, constatăm că erau supuse asigurării persoanele fizice și juridice care dețineau autovehicule supuse înmatriculării. Acestea erau asigurate în mod automat, prin esența legii și existența autovehiculului înmatriculat în proprietatea persoanei fizice sau juridice.

Prin acest cadru legislativ s-au creat premisele împăcării părților pe înțelegerea amiabilă. Pretențiile persoanelor păgubite pentru pagube materiale generate de accidentele de circulație se stingeau de către societatea de asigurare la înțelegerea cu asiguratul și vinovatul, după caz. În acest mod, se simplifica soluționarea pretențiilor prin intermediul instanțelor de judecată. Pentru înțelegerea între părți, dispozițiile răspunderii civile delictuale cuprinse la articolele 998-1003 trebuiau să fie îndeplinite și să rezulte din documente întocmite de autorități (procese verbale de contravenție) și declarațiile martorilor. Pentru stabilirea despăgubirilor pe baza înțelegerii dintre părți [7], repararea integrală a prejudiciilor materiale fără a depăși valoarea bunurilor din momentul accidentului, era posibilă numai după constatarea pagubelor și evaluarea acestora.

Modificările de structură în economie și societate au creat o necesitate obiectivă de modificare a legislației în domeniul răspunderii civile delictuale în accidentele de autovehicule. Astfel, în anul 1995, prin Legea nr. 136/1995 a asigurărilor și reasigurărilor din România [8], s-au stabilit noi parametri tehnici privind asigurarea de răspundere civilă în accidentele de autovehicule, asigurarea fiind definită ca „obligatorie” și încheiată pe baze contractuale.

Diferența între legislația existentă în perioada 1972 și 1995 este de ordin tehnic și comercial. Asigurarea nu validează automat prin esența legii de la data înmatriculării, ci validează de la data încheierii contractului de asigurare, a primelor de asigurare aferente și a înmatriculării autovehiculului. Răspunderile din derularea contractului de asigurare nu s-au modificat și sunt subordonate răspunderilor din Codul Civil abordate în capitolul I. Practic, convenția încheiată între făptaș (asigurat), păgubit și asigurator stinge pretențiile pentru pagube produse din accidente de autovehicule ale păgubiților. Mecanismul de înțelegere amiabilă a evoluat în domeniul asigurării de răspundere civilă auto și, în timp, s-a permis de către legiuitor rezolvarea pe înțelegere amiabilă și a pretențiilor pentru daune cu caracter nepatrimonial. La stabilirea corectă și onestă a indemnizațiilor de despăgubire, practica obligă asiguratorii să aibă în vedere spețele și practica judiciară pentru cazuri similare. 3. Soluții comerciale în practica europeană a asigurării de răspundere civilă auto

Comisia de Supraveghere a Asigurărilora din România a reglementat latura comercială a răspunderii civile delictuale în mod unitar pe întreaga piață de asigurare din România. Ordinele privind aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule stabileau Normele tehnice cu aplicare anualăb a asigurării RCA. Prin textele legislative anuale, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a armonizat legislația din România



cu legislația UE, întrucât asigurarea de răspundere civilă delictuală în accidente de autovehicule a primit un caracter trans-frontalier în spațiul intracomunitar cât și extracomunitar, dar european. Cu referință directă la răspunderea civilă delictuală, constatăm faptul că începând cu anul 2009 se crează un sistem paralel de soluționare a potențialelor subiecte de drept în răspunderea civilă auto, sistem care are la bază elemente mixte de drept civil și comercial. Acest sistem paralel, denumit constat amiabil, permite soluționarea pretențiilor de despăgubire, ale persoanelor păgubite în accidente de autovehicule produse de conducători auto asigurați la societăți comerciale, pe evaluarea unei stări de fapt făcută de asiguratori. Practic, în cazul unui accident rutier, nu mai este necesară intervenția poliției care să constate vinovații și prejudiciile materiale (minore în cele mai multe cazuri). Conducătorii auto au la dispoziție un formular de constatare amiabilă privind datele accidentului rutier pe care îl completează în comun.

Procedura de constat amiabil este o procedură introdusă în conformitate cu prevederile art.8 din Legea 136/1995, privind asigurările și reasigurările din România, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care a emis în acest sens Ordinul nr.21/2008, publicat în MO nr.876/24.12.2008. Normele privind soluționarea Răspunderii Civile delictuale pe baza constatării amiabile de accident au intrat în vigoare la 1 iulie 2009. Formularul de constatare amiabilă înlocuiește procesul verbal de contravenție încheiat de organele de poliție cu ocazia constatării accidentelor de circulație.

Dacă, până la această dată, poliția întocmea toate documentele administrative și de sancțiune contravențională în cazul accidentelor de circulație, după intrarea în vigoare a constatului amiabil, organele de poliție mai intervin doar la accidentele cu vătămări corporale, accidentele în care sunt implicate mai mult de două autovehicule și accidentele în care părțile nu ajung la consens în ceea ce privește dinamica accidentului. Pentru cazurile în care conducătorii auto au un consens în ceea ce privește harta și dinamica accidentului, noua metodologie le permite să completeze acest formular cu informațiile despre: proprietatea autovehiculului; caractersticile tehnice; datele de înmatriculare ale autovehiculelor; informații despre contractele de asigurare de răspundere civilă auto și date despre conducătorii auto. Formularul poate fi utilizat indiferent de locul producerii accidentului (în sistemul clasic poliția emitea proces verbal de contravenție doar pe drumurile deschise circulației publice).

Acordarea despăgubirilor către persoanele păgubite se face în această metodologie pe baza unui protocol încheiat între societățile de asigurare autorizate să practice asigurări de răspundere civilă. Protocolul descrie un numar de șase scenarii de bază pentru dinamica de accidente și stabilește procentual în sarcina cui revine culpa în producerea accidentului.

În mod paradoxal, acest protocol cu scenarii rutiere nu respectă prevederile OUG nr.195/2002 care reglementează circulația pe drumurile publice. Un ordin al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor desființează parțial prevederile unor



hotărâri de Guvern care reglementează vinovățiile pe drumul public. Sunt posibile situații în care dacă persoana vinovată apelează la organele de poliție are o încadrare juridică și o culpă în producerea accidentului, iar dacă apelează la constatul amiabil societățile de asigurare la care cei doi au asigurare stabilesc altă culpă în producerea evenimentului rutier. În cazul în care vinovații de producerea evenimentului apelează la organele de poliție pentru stabilirea gradului de vinovăție, vor fi sancționați contravențional pentru fapta imputată și administrativ cu puncte de penalizare pentru conduita pe drumurile publice. Pentru aceeași faptă, dacă apelează la constatul amiabil, nu mai răspund juridic pentru posibila contravenție, deși fapta este incriminată de legislația rutieră și nu mai cumulează penalizări administrative. Din punct de vedere procedural, în Ordinul nr.21/2008 privind introducerea procedurilor de constatare amiabilă a vinovației și a răspunderii civile delictuale, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nu precizează ce se întamplă în situația în care vinovatul revine asupra declarației dată inițial, dacă există termen de prescripție a faptei și nici nu se apreciază, potrivit normelor de drept, ce se întâmplă dacă pentru același accident persoanele implicate declară scenarii diferite pentru a primii indemnizația din răspundere civilă delictuală în mod încrucișat. Soluționarea raporturilor de răspundere civilă delictuală pe înțelegerea părților, prin utilizarea unui formular de constat amiabil, s-a dorit a fi o procedură pe care statele UE o practică de aproape 20 de ani. Răspunderea civilă delictuală din accidente de autovehicule este transformată într-un act comercial la îndemâna societăților de asigurare implicate prin fapta asiguraților lor și care stabilesc vinovăția, culpa și pagubele. Nu mai este nevoie de condițiile ce trebuiau îndeplinite cumulativ pentru a fi „răspundere civilă delictuală”, respectiv: fapta ilicită și existența unui raport de cauzalitate.

Aplicarea constatului amiabil elimină și condiția existenței discernământului faptelor pentru răspunderea civilă delictuală. Formularul de constat amiabil poate fi completat și de persoane care consumă droguri sau persoane care au fost sub influența băuturilor alcoolice în timpul accidentului, elemente trecute sub tăcere de cei implicați în accident. În astfel de cazuri, constatul amiabil, se completează la o dată ulterioară când se declară accidentul, dată convenită de cei implicați pentru a nu se stabili ușor realitatea. În vechea procedură legală poliția preleva probe prin alcooltest sau drogtest. 4. Răspunderea civilă auto între dreptul civil și dreptul comercial; concluzii Temeiul juridic al acțiunii în despăgubire, intentată de persoana pagubită într-un accident de autovehicul, are la bază răspunderea civilă delictuală prevăzută în Codul Civil, art.998-1003. Pentru a fi întrunite condițiile cerute de lege este necesar să fie îndeplinite cinci condiții din care trei de ordin obiectiv și două de ordin subiectiv, cum ar fi: existență prejudiciu, existență faptă ilicită, existență raport de cauzalitate, existență culpă și existență capacitate delictuală. Determinarea întinderii obligației de reparare a acestor pagube și stabilirea



persoanei responsabile de producerea lor ocupă un loc aparte în problematica generală a răspunderii civile delictuale.c Începând cu anul 1972, în România s-a introdus asigurarea de răspundere civilă auto, prin care prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule sunt compensate economic de către societățile de asigurare la care s-au asigurat proprietarii vehiculului condus de vinovați.

În anul 2008 legislația specifică asigurărilor a fost modificată, astfel încât s-a creat un sistem paralel bazat pe drept comercial, care soluționează pretențiile de despăgubire ale persoanelor păgubite din accidente auto. Acest sistem bazat pe reguli comerciale, cu elemente din dreptul civil referitoare la răspunderea civilă delictuală, are ca obiectiv principal executarea contractului de asigurare de răspundere civilă auto, într-o formă simplificată la înțelegerea între societățile de asigurare. Noul sistem nu elimină sistemul clasic bazat pe norme de drept, ci îl completează sau uneori îl ignoră. Conducătorii auto convin asupra cauzelor și împrejurărilor accidentului dar nu decid vinovăția, chiar dacă unul sau celălalt sunt dispuși să și-o asume. Vinovăția este stabilită de către societățile de asigurare pe baza unor proceduri simplificate care ignoră prevederile legislației rutiere și contravenționale. În situația în care societățile de asigurare nu cad de comun acord asupra obligațiilor de plată, acestea merg la o comisie de mediere care impune respectarea protocolului. În situația în care persoanele implicate în accident nu sunt de acord cu o înțelegere privind dinamica accidentului, se adresează în continuare poliției care va soluționa cazul pe normele de drept referitoare la circulația pe drumurile publice. Dacă nici organele de poliție nu le satisfac pretențiile și poziția, atunci se poate deschide acțiune în instanță pentru stabilirea răspunderii civile pe baza Codului Civil și a expertizelor tehnice. Considerăm pozitivă modificarea legislativă în răspunderea civilă delictuală la accidentele de autovehicule. Modificările armonizează sistemele de lucru în toate țările UE, iar formularul de constat amiabil este standardizat la nivel european, astfel orice cetățean cunoaște tipizatul și conținutul acestuia. Amendăm, însă, procedura de introducere a constatului amiabil. Constatarea amiabilă a fost introdusă printr-un ordin al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și modifică situații statuate și clarificate de reglementări legale cu putere superioară. Astfel, Ordinul CSA nr.21/2008 nu ține cont de prevederile exprese din OUG nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice, iar soluționarea pe baza protocolului între societățile de asigurare are la bază alte scenarii și alte vinovății față de Regulamentul privind circulația pe drumurile publice. Viitorul, în raporturile juridice de drept civil privind răspunderea civilă delictuală în accidentele de circulație, va fi simplificat și vor apărea elemente de drept comercial datorate intervenției și interesului societăților de asigurare. Procedurile sunt noi în România, dar în statele UE funcționează de mult timp. Aplicarea înțelegerii comerciale între societățile de asigurare pentru despăgubirea persoanelor terțe păgubite, ca urmare a unor accidente de circulație,



simplifică procedurile de despăgubire dar deschid calea unor infracțiuni și fraude. Cu toate că de la 01 ianuarie 2010 s-a introdus obligativitatea emiterii polițelor de asigurare pentru răspundere civilă auto în sistem electronic, direct de pe serverele asiguratorilor, probabilitatea de fraudă nu este eliminată. Persoanele implicate în accident vor putea face în continuare înțelegeri prealabile pentru a primi cât mai mulți bani din asigurare. Mutarea centrului de greutate a răspunderii civile delictuale din accidente de circulație pe elementele de drept comercial (înțelegeri pe baze de protocol între asiguratori) afectează de multe ori interesele celor păgubiți în mod real. Dreptul lor ca persoane păgubite este din ce în ce mai greu de obținut și este influențat de decizia asiguratorilor. Elementele constitutive ale asigurării de răspundere civilă auto sunt cumulative, astfel: existența prejudiciului, existența unei fapte ilicite, raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența culpei, capacitatea delictuală a autorului faptei ilicite.

În cazul soluționării pagubei din riscuri asigurate pe baza înțelegerii între asiguratori, constat amiabil, aceste condiții - obligatorii ca normă de drept - devin volatile sub incidența interesului comercial al asiguratorilor. Bibliografie 1. I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Editura

Științifică, București, 1970 2. D. M. Bogdan, G. Borza, Coordinates of tort civil liability in the context of the

application of the european procedure based on amiable settlement, în Drept - Annales Universitatis Apulensis - Series Jurisprudentia, nr. 13/2010

3. Gh. Botea, Răspunderea civilă delictuală în accidente de circulație, Editura Casa Europeană, București, 1992

4. M. Elinescu, Răspundere civilă delictuală, Editura Academiei Române, București, 1972

5. C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de Drept Civil, Teoria generală a obligațiilor, Editura Academiei Române, București, 1981

6. A. Țiclea, Reglementarea contravențiilor, Editura Lumina lex, București, 1998 7. * * * Decretul nr.471/1971 cu privire la asigurările de stat, republicat în BO

nr.13 din 27.02.1988, art.44 8. * * * Legea nr 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România,

publicată în MO nr.303 din 30.12.1995 9. * * * Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea

asigurărilor, publicată în MO nr.148 din 10.04.2000 10. * * * Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.21/2008, pentru

punerea în aplicare a Normelor privind utilizarea formularului Constatare amiabilă de accident, publicat în MO nr.876 din 24.12.2008

http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/index.php?cale=drept

http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/index.php?cale=drept

http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/index_.php?cale=drept_nr13



a Înființată prin Legea nr.32/2000. Înainte de această lege organismul a funcționat sub titulatura de OSAAR - Oficiul de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare, în subordinea Ministerului de Finanțe b HG nr.32/1996 publicată în MO nr.22/30.01.1996; HG nr.1259/1996 publicată în MO nr.306/25.11.1996 pentru anul 1997; HG nr.848/1997 publicată în MO nr.363/17.12.1997 pentru anul 1998; HG nr.906/1998 publicată în MO nr.491/21.12.1998 pentru anul 1999; HG nr.906/1998 publicată în MO nr.491/21.12.1998 pentru anul 1999; HG nr.1054/1999 publicată în MO nr.640/29.12.1999 pentru anul 2000; Ordinul CSA nr.9/2002 publicat în MO nr.882/07.12.2002; Ordinul CSA nr.3113/2003 publicat în MO nr.858/03.12.2003; Ordinul CSA nr.3108/2004 publicat în MO nr.1154/20.12.2004; Ordinul CSA nr.3116/2005 publicat în MO nr. 615/15.07.2005; Ordinul CSA nr.113133/06.12.2006 publicat în MO nr.977/2006; Ordinul CSA nr.113102/2006 publicat în MO nr. 106/27.02.2006; Legea nr.304/2007 publicată în MO nr.784/19.11.2007; Ordinul CSA nr.11/2007 publicat în MO nr.686/09.10.2007 pentru anul 2008; Ordinul CSA nr.8/2008 publicat în MO nr.500/03.07.2008 c Pentru o prezentare detaliată a problemelor indicate de coliziunea de vehicule, a se vedea Francisc Deak, Condițiile și fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în Revista Română de Drept nr. 1/1967, pag.31-34.


Mihaela Cojocaru 14

IDENTIFICAREA ȘI GESTIONAREA RISCURILOR FINANCIARE

– ELEMENTE ESENŢIALE ÎN MANAGEMENTUL FIRMELOR

Mihaela COJOCARU ) Rezumat

Într-un mediu de afaceri din ce în ce mai competitiv, bazat pe rapiditate şi volatilitate, managementul riscurilor financiare se defineşte ca o componentă importantă a managementului firmelor. Pornind de la ideea că, de foarte multe ori, atât la nivel individual, cât şi la nivel corporatist, există tendinţa de a analiza riscurile în mod subiectiv pe baza experienţelor anterioare ori a intuiţiei de moment, devine importantă analiza aspectelor legate de “stapânirea” riscurilor.

Riscul reprezintă aşadar o problemă ce trebuie gestionată de toată lumea, fie că este vorba de indivizi, companii sau guverne. Practicile de management al riscului sunt aproape aceleaşi, indiferent de nivelul la care sunt utilizate şi presupun parcurgerea unor etape standard.

Reţinerea riscurilor pe cont propriu a adus, de multe ori, costuri ridicate pentru orice companie. De aceea, soluţia pe care o adoptă managerii companiilor în cele mai multe cazuri, este apelarea la serviciile unei societăţi de asigurare. Asigurarea reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente ale managerului de risc.

Există cel puţin patru motive ce stau la baza deciziei manageriale de a cumpăra asigurare și anume: interesul managerial, sistemul de taxe si impozite, costul pierderilor de ordin financiar și imperfecţiunile pieţei de capital.

Pentru oricare din aceste situaţii, asigurarea reprezintă o soluţie. Organizaţiile au însă şi alte motive posibile care le pot determina să achiziţioneze servicii de asigurare, cum ar fi: eficienţa serviciilor oferite de asiguratori, necesitatea mai ridicată de protecţie în cazul anumitor industrii, obligativitatea achiziţionării anumitor produse de asigurare impusă prin lege. Cuvinte-cheie: managementul riscului, riscuri financiare, gestionarea riscurilor financiare Clasificare JEL: G22, G32

1. Identificarea şi evaluarea riscurilor financiare

O evaluare a riscului este o evaluare a nivelelor de vulnerabilitate în procesele unei companii şi în activităţile din domeniile-cheie, care ajută managementul să ia decizii în felul în care reacţionează la aceste riscuri. Face parte dintr-o activitate mai largă de management al riscului, prin care companiile ) dr. ec., Certasig, [email protected]


Mihaela Cojocaru 15

întocmesc planuri legate de posibilitatea apariţiei unor evenimente potrivnice ce pot avea loc în viitor şi decid cum vor reacţiona la aceste ameninţări potenţiale.

Deşi este un proces bine implementat în multe părţi ale lumii, exerciţiul de evaluare a riscului este încă la începuturi în companiile româneşti. Altfel spus, mulţi derulează o versiune informală.

Cu toate acestea, pe măsură ce economia creşte şi ţara se confruntă cu mediul competitiv, mai dur, al pieţei unice europene, companiile locale vor începe să cunoască într-un număr tot mai mare beneficiile exercițiului de evaluare formală a riscului. Procedura are în vedere diferite aspecte ale operaţiunilor companiei şi evaluează nivelul de vulnerabilitate care poate rezulta, de exemplu, din pricina ineficienţei, a managementului slab sau malpraxisului într-un anumit domeniu. De asemenea, exerciţiul are drept ţintă promovarea principiilor de guvernanţă corporatistă - practica de afaceri rasunătoare, bazată pe integritate şi eficienţă, cu o puternică evidenţiere a companiilor care adoptă standarde înalte în operațiunile lor, în relaţiile cu autorităţile statului, precum şi cu clienţii.

Respectarea acestor principii este recunoscută ca fiind din ce în ce mai importantă nu doar în termeni de etică, dar şi esenţială în dezvoltarea unei afaceri sănătoase/prospere. Companiile care respectă standardele înalte ale guvernanţei corporatiste vor câştiga încrederea clienţilor, încrederea celor care furnizează surse de finanţare, cum sunt băncile, precum şi încrederea din partea acţionarilor, ceea ce va duce la o mai bună performanţă pe Bursă, în cazul în care întreprinderea este listată.

Exerciţiul evaluării riscului este menit să ajute o companie să-şi maximizeze potenţialul prin concentrarea asupra acestor obiective şi prin optimizarea nivelului de risc asociat operaţiunilor sale. În timp ce nici o companie nu acţionează într-un mediu lipsit complet de risc, acesta fiind o componentă fundamentală a mediului de afaceri, exerciţiul de evaluare a riscului este în principiu “ştiinţific”, permiţând managementului să ia în considerare cu atenţie consecinţele şi astfel să formuleze deciziile pe baza informaţiilor.

Un mod de abordare a evaluării riscului poate fi divizarea riscului în extern şi intern. Riscuri externe ar fi acelea care nu au legatură cu activitatea companiei, dar care trebuie totuşi luate în calcul - de exemplu, variaţii ale ciclului economic. Riscurile interne au legatură cu practicile companiei, echipamentul, angajaţii sau alte aspecte. Acestea pot include pierderea poziţiei competitive cauzată de un eşec al personalului sau al echipamentului din producţie. De exemplu, bunuri livrate clienţilor pot fi de calitate îndoielnică, prost asamblate sau serviciile post-vânzare pot fi necompetitive, ceea ce duce la pierderea reputaţiei, precum şi la costuri de înlocuire.

Majoritatea companiilor de succes în lumea internaţională folosesc exerciţiul de evaluare a riscului în mod frecvent ca parte a procesului de planificare în avans al organizaţiei şi, odată ce riscurile au fost stabilite, managementul poate reacţiona într-unul din următoarele trei feluri: riscul fie poate fi evitat, fie ameliorat (de exemplu, prin încheierea unei asigurări), fie acceptat (şi dirijat).


Mihaela Cojocaru 16

Exerciţiul este în mod frecvent strâns legat de auditul intern, în care o echipă, independentă de managementul obişnuit şi care raportează direct Comitetului de Audit, formulează o viziune de ansamblu asupra activităţilor companiei pentru a investiga probleme legate de eficienţă şi de respectarea principiilor de etică în afaceri. Exerciţiul de evaluare a riscului este adesea supervizat de către Comitetul de Audit, care va aviza Consiliul Director asupra riscurilor care au fost evaluate şi cum ar trebui compania să reacţioneze.

Pentru început, exerciţiul de evaluare a riscului ar putea lua în considerare compania ca un întreg, pentru a stabili unde se află domeniile principale de risc, păstrând în “memorie” natura afacerilor întreprinderii. Apoi evaluarea va continua privind compania pe secţiuni şi definind nivelul de risc prin folosirea, de exemplu, a unei scale de la unu la cinci, în care cinci este riscul maxim.

Când evaluam riscul, atât impactul asupra afacerii, cât şi probabilitatea apariţiei sale trebuie luate în considerare. Un scor al riscului mare nu reflectă neapărat performanţe slabe sau lipsa de respect pentru principiile etice. Poate însemna pur şi simplu că o anumită componentă a unei întreprinderi, cum ar fi nucleul central, are ataşat un nivel ridicat de risc.

Consecinţele managementului defectuos în acea unitate ar avea efecte serioase pentru întreaga companie, pe când managementul defectuos într-o filială, de exemplu, ar avea efecte mai puţin severe pe total. Totuşi, câteodată, o parte mică sau aparent nesemnificativă a unei companii poate avea un factor de risc important, chiar dacă este doar o singură entitate legală, cu puţin personal sau chiar fără.

De exemplu, o filială plasată într-un “paradis fiscal” poate prezenta riscuri legate de preţurile de transfer. Asta înseamnă că preţul la care bunurile deţinute de o multinaţională sunt transferate de la un birou aflat într-o ţară către altul într-o altă ţară, ar trebui să reflecte corect valoarea de piaţă, bazată pe principiul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii obiective (“arms length principle”).

Nerespectarea acestui principiu poate determina o distorsionare a preţurilor interne aferente mişcării bunurilor dintr-o ţară în alta în scopul de a maximiza profiturile într-o economie cu impozite şi taxe reduse şi de a le minimiza atunci când taxele şi impozitele sunt mari.

Diferitele componente ale unei organizaţii ce pot face parte din exerciţiul de evaluare a riscului sunt filialele sau entităţile juridice ale companiei. Exerciţiul prin care părţi diferite ale unei întreprinderi vor fi comparate între ele nu este menit să creeze competiţie între departamente sau filiale, iar rezultatele nu sunt de obicei publicate integral sau aduse la cunoştinţa angajaţilor.

O zonă ce poate fi evaluată este “riscul persoanelor”. Evaluatorii se asigură că managementul este competent, urmează principiile guvernanţei corporatiste şi, în acelaşi timp, că forţa de muncă este mulţumită şi stabilă. Un semn că riscul persoanelor este o problemă poate fi un rulaj mare al angajaţilor, ceea ce ar sugera că întreprinderea nu acordă suficientă atenţie dezvoltării personale sau menţinerii unui nivel ridicat de mulţumire în rândul angajaţilor.


Mihaela Cojocaru 17

Lipsa de stabilitate a personalului poate însemna că întreprinderea nu reuşeşte să creeze spirit de echipă sau simţ de loialitate. Exerciţiul de evaluare a riscului ar identifica astfel de situaţii şi asta ar putea duce la o investigare amănunţită, care ar putea determina, de exemplu, dacă numărul prea mic de angajaţi este o problemă ce ar duce la suprasolicitare.

Alternativ, exerciţiul ar putea releva că anumite filiale sau departamente dispun de personal în plus faţă de necesar, ceea ce duce la recomandări de redistribuire. Totodată, ar putea fi identificate riscuri rezultate din încălcări ale integrităţii sistemului informatic, ce poate duce la recomandarea achiziţionării de noi tehnologii sau de actualizare a echipamentelor existente. Exerciţiul de evaluare a riscului ar putea investiga dacă întreprinderea deţine un sistem informatic integrat şi o politică de securitate bine dezvoltată.

O problemă importantă pentru exerciţiul de evaluare a riscului se referă la companiile achiziţionate recent, a căror integrare poate prezenta riscuri. De exemplu, sistemele informatice pot să nu fie complet integrate, ceea ce duce la o mai mare probabilitate de situaţii de neconformitate. Exerciţiul de evaluare a riscului are în vedere conformitatea cu politicile companiei, de exemplu încălcări ale politicilor interne legate de rambursarea cheltuielilor de delegaţii, achiziţionarea de active ale companiei fără autorizaţii corespunzătoare sau alte asemenea probleme.

Sursele exerciţiului de evaluare a riscului pot include rapoarte de la autorităţi de reglementare sau un audit fiscal. De exemplu, un factor ce ar putea afecta în mod negativ scorul companiei ar putea fi lipsa de conformitate cu legislaţia locală, prezentând riscuri de sancţiuni financiare sau daune provocate reputaţiei companiei.

Frecvenţa cu care se realizează evaluarea riscului este un lucru important. De obicei, exerciţiul de evaluare a riscului are loc anual sau la fiecare 18 luni. Acesta poate fi derulat de un departament intern. Alternativ, poate fi derulat de către departamentul responsabil de managementul riscului, asigurări sau departamentul juridic. Un consultant extern poate fi implicat, dacă nu în exerciţiul propriu-zis de evaluare a riscului, atunci în formularea structurii sale. Acest lucru poate contribui la păstrarea independentei şi a obiectivităţii.

Profesionalismul echipei de evaluare a riscului va fi foarte important, în timp ce abilitatea de a identifica riscul real va fi foarte apreciată. Abordarea aspectelor legate de personal poate pune probleme delicate; echipa de evaluare a riscului este confruntată câteodată cu angajaţi care au probleme personale şi va fi nevoită să evalueze dacă acestea indică într-adevăr un management defectuos ori sunt pur şi simplu rezultatul problemelor unui singur individ.

În același timp, exerciţiul de evaluare a riscului va avea ca obiectiv asigurarea faptului că există canale pentru plângeri legitime ale angajaţilor în ceea ce priveşte malpraxisul managementului, ce implică un comportament flagrant sau lipsit de etică. Un astfel de canal de plângeri, prin care angajaţii pot face reclamaţii confidentiale şi anonime, este un instrument comun folosit de companiile americane pentru a ajuta salariaţii să reclame comportamentul lipsit de etică sau flagrant existent în companie.


Mihaela Cojocaru 18

Acest canal ar trebui condus de comitetul de audit şi poate fi extrem de benefic pentru menţinerea standardelor de guvernare corporatistă şi de integritate din cadrul companiei. Într-o organizație, membrii personalului au raportat că managerii dintr-un anumit departament le-au spus să înregistreze cifre fictive în încercarea de a creşte artificial activitatea organizaţiei, pentru a creşte bonusul plătit managementului. După o investigaţie minuţioasă, managerii implicaţi au fost concediaţi.

În concluzie, exerciţiul de evaluare a riscului este o parte integrantă a procesului general de management. Informaţia generată poate fi aplicată în multe departamente ale unei organizaţii, precum cel responsabil cu asigurările şi aspectele juridice care urmăresc, în general, respectarea principiilor sau legislaţiei existente. Exerciţiul de evaluare a riscului are beneficii considerabile şi poate da asigurări că întreprinderea are o performanţă eficientă şi etică. Acesta va deveni din ce în ce mai important şi pentru societăţile româneşti, pe măsură ce concurează în climatul mai competitiv al Pieţei Unice Europene.

De aceea este esenţial pentru credibilitatea evaluării riscului ca acest exerciţiu să fie făcut de profesionişti cu experienţă, care au o înţelegere aprofundată a afacerii societăţii, pot identifica riscurile şi evalua impactul acestora asupra afacerii în general.

2. Gestionarea riscurilor financiare 2.1. Gestionarea pe cont propriu

Prezenţa riscului şi a incertitudinii complică procesul decizional. În cele ce urmează ne propunem să explorăm modul în care acest lucru se reflectă în practică, prin examinarea procesului de luare a unei decizii ce priveşte afacerea unei organizaţii în condiţii de incertitudine. Problema care s-ar pune este în ce măsură afacerea este defavorabilă din punct de vedere al riscului de a înregistra pierderi la un moment dat. Răspunsul depinde de ceea ce se înţelege printr-o afacere, de tipul de proprietate, precum şi de modul în care aceasta este administrată.

Obiectivul oricărui business este acela de a maximiza valoarea intereselor acţionarilor. Acest lucru e posibil prin realizarea doar a proiectelor ale căror valori prezente sunt pozitive. Altfel spus, managerii, cei care conduc afacerea, trebuie să maximizeze cash-flow-ul net pozitiv al firmei.

Separarea acţionariatului de management a devenit în zilele noastre o necesitate practică. În mod firesc, toţi acţionarii doresc să-şi sporească averea. Fiecare dintre ei, însă, are propria imagine şi propriile păreri legate de riscuri, lichidităţi, investiţii, păreri care, uneori sunt divergente. Dacă managementul companiei trebuie să acţioneze în interesul acţionarilor, este dificil să găsească un echilibru între diversele interese, uneori antagoniste. Esenţial este ca managerii să fie preocupaţi în mod primordial de sporirea avutului acţionarilor şi nu de interese particulare ori varii preferinţe ale acţionarilor.

Prin punerea laolaltă a portofoliilor de active financiare, acţionarii pot să-şi determine propriul consum şi profilul de risc. Ceea ce doresc acţionarii din partea managerilor este maximizarea valorilor prezente nete, acţionând asemeni unor


Mihaela Cojocaru 19

agenţi “neutri” din punctul de vedere al riscului, întreprinzând orice acţiune a cărei valoare prezentă netă este pozitivă, fără a se ţine seama de riscul asociat.

În literatura de specialitate se menţionează faptul că prin efectuarea de supoziţii rezonabile, investitorii în companii corporatiste vor solicita încasări mai mari numai atunci când există riscuri care ar împiedica diversificările în pieţele de capital, adică aşa numitele riscuri sistematice.

Conform modelului de stabilire a preţului activului de capital (Capital Asset Pricing Model - CAPM), riscul sistematic reprezintă măsura senzitivităţii preţului acţiunilor firmei la mişcările ce au loc pe piaţa bursieră.[9]

În general, acţionarii nu-şi fac probleme în legătură cu riscurile care sunt specifice doar afacerii în sine (de exemplu, volatilitatea fluxului de numerar). Prin diversificarea portofoliului individual de investiţii, teoretic, se pot elimina sau măcar reduce riscurile nesistematice, adică cele care sunt specifice unei singure afaceri şi a căror apariţie nu este determinată de factori generali economici sau de orice alţi factori din exteriorul companiei. De aici putem trage concluzia că managerii corporaţiilor trebuie să ia deciziile considerând că acţionarii lor sunt neutri din punctul de vedere al riscurilor.

O funcţie de utilitate neutră de risc se bazează pe următoarele două idei de bază:

- creşterea averii conduce la creşterea gradului de satisfacţie; - marja de utilitate a averii rămâne constantă la creşterea averii deţinute.

Prima ipoteză este luată în considerare şi în cazul funcţiilor de utilitate ce prezintă aversiune faţă de risc. Cea de-a doua este specifică doar funcţiilor de utilitate neutre la risc.

Spre deosebire de o persoană oponentă la risc, o persoană cu comportament neutru la risc câştigă aceeaşi satisfacţie crescândă odată cu sporirea averii sale. O entitate cu comportament neutru la risc recunoaşte o situaţie riscantă, dar nu-şi modifică procesul decizional odată cu schimbările produse în legătură cu avuţia sa. Un exemplu de funcţie de utilitate care satisface ambele ipoteze legate de comportamentul neutru faţă de risc este dat în figura 1.

O consecinţă a comportamentului neutru la risc ar fi aceea că o entitate ar agrea numai acele practici de management al riscului ale căror valori prezente nete ar fi pozitive, ceea ce ar însemna că firma nu va plăti niciodată o primă de risc. Pe grafic acest lucru se poate observa din faptul că nu există nici o curbă de variaţie în funcţia de utilitate.

În practică, este cunoscut faptul că firmele depun un efort considerabil pentru a-şi administra riscurile şi, în acest sens, întreprind acţiuni precum achiziţionarea de poliţe de asigurare, ceea ce denotă faptul că persoanele de decizie nu au deloc un comportament neutru faţă de risc.

2.2. Plasarea riscurilor către societăţile de asigurare

Reţinerea pe cont propriu ar aduce costuri ridicate. Soluţia pe care o adoptă managerii companiilor în cele mai multe cazuri este să apeleze la serviciile unei


Mihaela Cojocaru 20

societăţi de asigurare. Managementul riscului oferă elementele necesare pentru răspunsul la complexitatea monitorizării riscului.

Utilitate U 200.000 U 100.000 Valoare patrimoniu

100.000 (u.m) 200.000 (u.m.)

Figura 1. Funcţia de utilitate neutră la risc

Conceptul de management al riscului constă atât în prevenirea şi minimizarea producerii unor evenimente, cât şi în procesul de identificare, evaluare şi cuantificare al acestora. Totodată, managementul riscului parcurge mai multe etape de dezvoltare, aceste etape fiind de mare utilitate în adoptarea unor măsuri de limitare a pierderilor care ar putea să apară.

Un prim element în procesul de management al riscului constă în identificarea acestuia, prin inspecţia de risc, experienţa, chestionarele de analiză a situaţiei. Cuantificarea riscului sau evaluarea acestuia exprimă probabilitatea de a se produce, precum şi impactul financiar pe care îl poate avea în cazul producerii asupra celui pentru care se efectuează analiza. O etapă foarte importantă o reprezintă recomandarea şi decizia asupra modalităţii de transfer al riscului prin asigurare combinând cel puţin trei elemente: cea mai bună acoperire, o primă de asigurare negociată, un asigurator capabil să suporte rapid eventuale daune.

Managerul de risc există de obicei în marile companii, acesta având rolul de a atrage atenţia asupra riscurilor care ameninţă la un moment dat activitatea companiei, dar şi de a elabora programe de asigurare sau alte metode de prevenire.

Considerăm că putem enumera patru motive principale care stau la baza deciziei manageriale:

• Propriul interes managerial;


Mihaela Cojocaru 21

• Taxele pe care trebuie să le plătească compania; • Costul pericolelor ce ameninţă latura financiară a activităţii; • Imperfecţiunile pieţei de capital.

Interesul managerial apare atunci când unei persoane i se încredinţează sarcina de a reprezenta interesele unei alte persoane sau unui grup de persoane şi astfel ia naştere o relaţie de tip principal – agent. Relaţia se bazează pe ipoteza că interesele celor două părţi sunt convergente. La un moment dat însă, interesele celor două părţi pot deveni divergente. Atunci se întâmplă ceea ce economiştii numesc problemă potenţială între principal şi agent. În practică, această situaţie se întâlneşte cel mai des în relaţia dintre acţionariat şi manageri. Se întâmplă uneori ca aceştia din urmă să nu reprezinte în cel mai bun mod cu putinţă interesele acţionarilor şi, pentru a-şi urmări propriile interese legate de salarii şi beneficii, iau uneori decizii foarte riscante pe care nu le-ar lua dacă ar fi acţionari ai firmei respective. Soluţia acestei probleme constă în monitorizarea atentă a managementului printr-un sistem foarte bine pus la punct alcătuit din auditări, solicitare de rapoarte financiare şi alte mijloace. O altă soluţie este cointeresarea managerilor prin oferta de acţiuni în companie, participare la beneficii ori alte bonusuri. Practica a arătat că nici una dintre soluţiile găsite nu oferă acţionarilor garanţia completă că managementul va acţiona numai în interesul lor.

Încheierea unei poliţe de asigurare poate fi, în aceste situaţii, una dintre cele mai sigure căi de a evita producerea de pierderi financiare în cazul unui management defectuos, ce acţionează contrar intereselor acţionariatului.

Taxele pe care trebuie să le plătească compania reprezintă una dintre provocările managerilor unei companii. Întrucât valoarea taxelor pe care o companie este obligată să le plătească creşte continuu odată cu creşterea venitului impozabil, managerilor le revine ca sarcină găsirea de soluţii pentru reducerea sumelor ce trebuie plătite cu titlu de taxe şi impozite. Achiziţionarea de poliţe de asigurare, pe lângă protecţia oferită pentru afacerea în sine, răspunde şi nevoii de a reduce cheltuile cu taxele şi impozitele, întrucât cheltuielile cu prime de asigurare sunt deductibile.

Falimentul reprezintă cel mai mare pericol care ameninţă o companie. În general, apariţia unei probleme de ordin financiar este nefastă şi prin faptul că o problemă atrage după sine altele, conducând la costuri foarte ridicate pentru companie. Astfel, pot apărea situaţii de cheltuieli cu auditul şi supravegherea financiară, dictate de către o instanţă.

Situaţia de insolvabiltate este în sine costisitoare, deoarece ea implică costuri ridicate cu timpul de lucru al managementului dedicat auditărilor, operaţiunilor în legătură cu lichidarea şi multe alte costuri externe greu de prevăzut. Pierderea poziţiei deţinute de către companie în piaţă, a clienţilor care renunţă să mai facă afaceri cu firma aflată în impas, lipsa unor afaceri noi precum şi cheltuielile legate de lichidare sunt alte probleme de multe ori greu de cuantificat.

De aceea, prin cumpărarea unei poliţe de asigurare, ori a unui pachet de servicii de asigurare complex, managerii îşi protejează compania şi activitatea


Mihaela Cojocaru 22

acesteia pentru ca în cazul unei situaţii financiare dificile costurile pierderii să fie cât mai mici cu putinţă.

Imperfecţiunile pieţei de capital dau deseori bătăi de cap managerilor, influenţându-le deciziile. Atâta timp cât o companie poate finanţa proiecte din resurse proprii, nu este nevoită să apeleze la surse de finanţare externe. Totuşi, sursele externe de finanţare constituie de multe ori soluţia problemelor legate de dezvoltarea proiectelor. În astfel de situaţii, costurile legate de finanţarea externă sunt mai ridicate decât cele legate de finaţarea din resurse proprii, din următoarele motive:

- costurile cu tranzacţionarea, în cazul apelării la finanţare externă sunt ridicate;

- finanţatorii externi nu au suficiente informaţii legate de riscurile pe care le prezintă compania care solicită finanţare;

- costurile ridicate în cazul unei situaţii financiare dificile. Toate aceste motive au ca rezultat o investiţie insuficientă. Astfel,

volatilitatea crescută obligă compania să renunţe la unele dintre investiţii, mai ales dacă este nevoită să caute finanţare externă. Necesitatea reducerii volatilităţii devine prioritatea principală a managementului, care are sarcina sporirii veniturilor acţionarilor. Una dintre metodele cele mai uzitate prin care se realizează acest lucru îl reprezintă încheierea de asigurări.

Din ceea ce se întâmplă în practică, putem afirma că sunt multe situaţii în care nici cele mai mari corporaţii nu respectă cu stricteţe regula valorii aşteptate de către acţionari şi, fixându-şi drept obiectiv de urmat volatilitatea scăzută a fluxului de numerar, decid să se lanseze în proiecte mai puţin riscante, chiar dacă acestea nu sunt cele mai profitabile pentru companie. Din dorinţa de a obţine profit, excepţie făcând situaţiile în care aceasta conduce la creşteri de taxe, ori la apariţia riscului de faliment, apare necesitatea căutării de surse externe de finanţare.

Regula utilităţii aşteptate (estimate) este cea care determină comportamentul persoanelor în faţa riscului.

În general, termenul utilitate este folosit ca indice al gradului de satisfacţie obţinut de pe urma bunurilor şi serviciilor. O funcţie de utilitate stabileşte un anumit nivel de venit/avere/patrimoniu, la care o entitate/un individ atinge un anumit nivel de satisfacţie. O astfel de funcţie este utilă întrucât translatează atitudinile individului/entităţii vis-a-vis de patrimoniu/avere şi risc în formă matematică, putând fi astfel utilizată în cuantificarea acestor atitudini, reprezentând, de asemenea, o cale de a răspunde la întrebările legate de beneficiile şi costurile ce rezultă dintr-o decizie managerială cu privire la riscuri.

O funcţie de utilitate în cazul unei atitudini de aversiune la risc prezintă două caracteristici:

• Sporirea averii/patrimoniului duce la creşterea nivelului de satisfacţie; • Utilitatea marginală a averii/patrimoniului respective descreşte pe măsură

ce valoarea averii/patrimoniului creşte.


Mihaela Cojocaru 23

Conform regulii utilităţii aşteptate, atunci când au în faţă două opţiuni, persoanele ce prezintă aversitate la risc o vor alege pe cea cu utilitatea aşteptată cea mai ridicată. Această regulă este utilizată pentru a previziona opţiunile managerului/entităţii faţă în faţă cu incertitudinea.

Utilitatea aşteptată (expected utility-EU) a unui set de rezultate riscante este egală cu suma nivelelor de utilitate ale fiecărui rezultat sporită de probabilitatea producerii, astfel:

EU = ∑pi x U(xi), (1) unde:

pi este probabilitatea rezultatului i, U(xi) reprezintă utilitatea derivată din nivelul xi al averii/patrimoniului. Pentru a estima comportamentul în condiţii de incertitudine, se utilizează

frecvent funcţia valorii estimate (expected value-EV). Bazată pe un concept statistic, valoarea estimată dintr-un set de n rezultate posibile este egală cu suma acestor rezultate, fiecare fiind sporit de probabilitatea de a fi obţinut, astfel:

EV = ∑pixi (2) unde: pi este probabilitatea obţinerii unui anumit rezultat xi.

Întrucât riscul nu trebuie luat în considerare numai în legatură cu oportunitatea de a investi în scopul sporirii venitului, se poate apela la funcţia de utilitate pentru a determina măsura în care se va recurge la încheierea de asigurări ca mijloc de a minimiza efectele incertitudinii.

Asigurarea înseamnă de fapt transferul răspunderii în cazul producerii unor riscuri către societatea de asigurare, în schimbul unei sume de bani ce poartă denumirea de primă de asigurare. Bibliografie 1. Becour M., L’estimation des risques de l’entreprise, C.N.A.M., Paris,1990 2. Bennet C., Dictionary of Insurance, Pitman Publishing, London, 1996 3. Cojocaru M., Asigurările de Risc Financiar în România. Prezent şi perspective

în condiţiile aderării la Uniunea Europeană – teză de doctorat, ASE, Bucureşti, 2009

4. Dickson G.C.A., Risk Analysis,Whiterby&Co Ltd, London, 1995 5. Gordon A., Risk and the Business Environment, Whiterby&Co Ltd, London,

1992 6. Petauton P., Theorie et practique de l’assurance, Bordas, Paris, 1991 7. Priermeier Th., Finanzrisikomanagement im Unternehmen, Ed.

Vahlen, München, 2005 8. Schroeck G., Risk Management and Value Creation in Financial

Institutions, John Wiley&Sons, Inc., London, 2002 9. Skipper H. D., Kwon W. J. Risk Management and Insurance - Perspectives in

a Global Economy, Blackwell Publishing, Oxford, UK, 2007 10. Wilkinson Sh., Risk Control, Whiterby&Co Ltd, London, 1997 11. http://www.lloyds.com_Worldwide/Country_guides

http://www.lloyds.com_worldwide/Countrz_guides


Mirela Cristea 24

CORELAȚIA DINTRE PIAȚA ASIGURĂRILOR ȘI GRADUL DE INTERMEDIERE FINANCIARĂ ÎN ROMÂNIA

Mirela CRISTEA*)

Rezumat

Scopul acestei lucrări este de a stabili pe baze statistice corelația dintre asigurări și dezvoltarea pieței creditului, bazată pe interacțiunea dintre aceste sectoare și importanța lor în economie.

Considerând actuala conjunctură economică de criză economico-financiară la nivel mondial, societățile de asigurări și instituțiile de credit se confruntă cu o deteriorare semnificativă a activității lor. Pentru a arăta corelația dintre asigurări și piața creditului în România, am testat câteva metode statistice cu privire la analiza dintre ponderea creditului în Produsul Intern Brut și gradul de penetrare al asigurărilor în PIB.

Concluzia arată că atât asigurările de viață, cât și asigurările generale au un efect cauzal important și pozitiv asupra dezvoltării pieței creditului, cele două domenii intercorelându-se reciproc.

Cuvinte-cheie: piață de asigurări, credit, grad de penetrare asigurări, grad de intermediere financiară, indicator macroeconomic, corelații statistice Clasificare JEL: G21, G22, C10 1. Introducere

Interacțiunea dintre piața asigurărilor și sectorul bancar a generat apariția și dezvoltarea relației de tip bancassurance, fiind un atractiv și profitabil complement al afacerilor existente.

Considerând această interacțiune, vom demonstra că există o corelație între sectorul asigurărilor și gradul de intermediere financiară în România, aplicând instrumentarul statistic pus la dispoziție de instrumentul software SPSS pe o serie de date aferente perioadei 2000-2009.

Pentru aplicarea metodologiei de cercetare determinăm influența creditului privat asupra pieței de asigurări prin analiza ponderii creditului și a gradului de penetrare a asigurărilor în PIB. Analiza statistică este bazată pe utilizarea instrumentarului statistic SPSS (Statistical Package for the Social Sciences).

2. Fundamente teoretice

Există o bogată literatură economică de specialitate care caută să stabilească o relație de cauzalitate între sectorul bancar și cel al asigurărilor, *) conf.univ.dr., Universitatea din Craiova, [email protected]


Mirela Cristea 25

majoritatea lucrărilor empirice evaluând impactul acestora asupra creșterii economice (Levine, 2004).

Ian Webb (Fundația Internațională de Asigurări), Martin Grace și Harold Skipper (Universitatea din Georgia, 2001) au realizat o analiză empirică elaborată și au ajuns la concluzia că dezvoltarea sectoarelor de asigurări și de intermediere financiară duce la creșterea factorului total al productivității prin facilitarea alocării eficiente a capitalului.

Activitatea pieței de asigurări poate contribui la creșterea economică nu numai prin ea însăși, ci și prin complementaritatea cu sectorul bancar și piața de capital. În primul caz, efectul comun obținut alături de sectorul bancar face ca dezvoltarea activității de asigurări să încurajeze împrumutul bancar prin reducerea costului de piață al capitalului pentru întreprinderi - ceea ce influențează dezvoltarea economică prin creșterea cererii de servicii financiare (Grace and Rebello, 1993).

În ceea ce privește efectul cumulativ creat alături de piața de capital, dezvoltarea activității asigurărilor, și îndeosebi a companiilor de asigurări de viață, poate promova dezvoltarea pieței de capital prin fondurile de investiții (economii) plasate prin intermediul produselor contractuale de economisire în acțiuni și alte titluri (Impavido, et al. 2003; USAID, 2006).

Adâncirea asigurărilor și a sistemului bancar par să joace roluri complementare în procesul de creștere. Cu toate că asigurările și domeniul bancar aduc separat contribuții pozitive la dezvoltarea economică, contribuțiile lor individuale sunt mai semnificative în situația în care sunt ambele prezente (Brainard, 2008).

Astfel, asigurările nu numai că facilitează tranzacțiile economice prin transferarea riscului și despăgubire, dar promovează și intermedierea financiară (Ward and Zurbruegg, 2000). Cu alte cuvinte, asigurările pot avea efecte precum promovarea stabilității financiare, mobilizarea economiilor, facilitarea comerțului; ele permit o mai eficientă manevrare a riscului, încurajează reducerea pierderilor, sporesc alocarea eficientă a capitalului și, totodată, pot fi un bun substitut sau pot complementa programele guvernamentale de securitate socială (Skipper, 2001).

3. Date și metodologie

Când analizăm piața asigurărilor, relevantă este și structurarea asigurărilor în asigurări de viață și asigurări generale. În România, pe perioada 2000-2009 ponderea asigurărilor de viaţă pe total piaţă a avut o evoluție oscilantă, crescând de la 16% la 25% pe perioada 2000-2002, urmând apoi o scădere la 22% până în anul 2004, o creștere ușoară în 2005, pentru ca în anul 2009 să reprezinte 18% din totalul pieței de asigurări, aşa cum reiese din figura 1.

Descreșterea ponderii primelor brute subscrise din asigurări de viață cu 2,5 puncte procentuale comparativ cu anul 2008 în favoarea primelor brute subscrise pentru asigurări generale, s-a produs în condițiile deprecierii situației economice și a scăderii cererii pentru produsele de asigurări de viață.


Mirela Cristea 26

Sursa: Date extrase din raportările anuale ale CSA

Figura 1. Structura primelor brute de asigurare în România, pe perioada 2000 - 2009

În ţările din Uniunea Europeană, nivelul cel mai ridicat al primelor brute

de asigurare este deţinut de către asigurările de viaţă în detrimentul celor de non-viaţă, de aproape 66% din total piaţă de asigurări.

Pentru economia fiecărei ţări se urmăreşte ca ponderea asigurărilor de viaţă să fie mai mare faţă de cea a asigurărilor generale, întrucât acestea participă la oferta de împrumut pe piaţa financiară prin fructificarea rezervelor pe care le constituie sub forma investirii lor în depozite bancare, bonuri de tezaur, acţiuni, obligaţiuni, acordarea de împrumuturi asiguraţilor în contul sumelor asigurate la asigurările de viaţă şi sub alte forme de plasament. Plasarea acestor rezerve se face în funcţie de posibilităţile de fructificare, de prevederile legale privind nivelul lichidităţilor ce trebuie asigurate şi proporţiile investiţiilor în diverse tipuri de active.

Gradul de penetrare a asigurărilor - exprimat ca raport între primele brute subscrise (prescurtat PBS) şi Produsul Intern Brut - a atins nivelul de 1,8% la finele anului 2009. În domeniul asigurărilor de viaţă, gradul de penetrare a asigurărilor a fost de 0,33%, iar în domeniul asigurărilor generale (non-viață), de 1,47%, așa cum reiese din tabelul 1 și figura 2.

Pentru înțelegerea corelațiilor desprinse în urma aplicării programelor statistice, prezentăm și structura pe clase a primelor brute subscrise pe perioada 2001-2009 (date oficiale disponibile odată cu înființarea CSA în anul 2001) pentru asigurările generale, observând că cele mai mari ponderi au fost înregistrate de următoarele clase: clasa III - Asigurări de mijloace de transport terestru, altele

16.00

84.00

21

79

25

75

23

77

22

78

23.5

76.5

20

80

20.19

79.81

21

79

18

82

0.0010.0020.0030.0040.0050.0060.0070.0080.0090.00

100.00

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009Asigurari de viata Asigurari generale


Mirela Cristea 27

decât cele feroviare; clasa X – Asigurări de răspundere civilă a autovehiculelor şi clasa VIII - Asigurări de incendiu și calamități naturale (tabelul 2).

Gradul de penetrare a asigurărilor în România pe perioada 2000-2009 (%)

Tabel 1 Anul Pondere total

asigurări în PBS asig. viață/PIB

PBS asig. generale/PIB

2009 1.8 0.33 1.47 2008 1.77 0.37 1.40 2007 1.77 0.36 1.41 2006 1.67 0.33 1.34 2005 1.54 0.36 1.18 2004 1.46 0.31 1.15 2003 1.41 0.32 1.09 2002 1.09 0.11 0.98 2001 0.87 0.19 0.68 2000 0.85 0.15 0.70

Sursa: Date extrase și prelucrate din raportările anuale ale CSA

Sursa: Date extrase din raportările anuale ale CSA

Figura 2. Evoluția gradului de penetrare a asigurărilor în România, pe perioada 2000- 2009

Ponderea cumulată a indemnizaţiilor plătite la aceste trei clase a

reprezentat între 80-90% din totalul primelor brute încasate pe cele 18 clase de asigurări.a

0.85 0.87

1.27 1.41 1.46 1.54 1.67 1.77 1.77 1.8

00.20.40.60.8

11.21.41.61.8

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009


Mirela Cristea 28

Structura claselor la asigurările generale după primele brute subscrise (%) Tabel 2

Anul Ponderea claselor de asigurări (%) Clasa III Clasa X Clasa VIII Alte clase

2001 37,82 28,59 14,01 19,58 2002 35,17 28,14 15,33 21,36 2003 39 27 15 19 2004 38,7 28,1 13,8 19,4 2005 39,7 28,6 12,9 18,8 2006 40,6 26,8 11,6 21 2007 45,75 26,2 11,32 16,73 2008 50,32 26,09 12,02 11,57 2009 46 31,1 12,91 9,99

Sursa: Prelucrat în baza Raportului privind activitatea desfășurată și evoluția pieței de asigurări în anii 2001-2009, CSA, București

În ceea ce privește asigurările de viață, stabilirea claselor de asigurări nu a

fost unitară pe perioada analizată (tabelul 3).

Structura claselor la asigurările de viață după primele brute subscrise (%) Tabel 3

Anul Ponderea claselor de asigurări (%)

Asig mixte de viață

Asig de viaţă legate de investiţii

Alte clase

2002 33,4 46,4 12,6 2003 31,2 38.08 17,1 2004 33,2 33,99 18,38

Clasa I Clasa III Alte clase 2005 63,7 34,9 1,4 2006 61,5 36,6 1,9 2007 64,09 33,66 2,25 2008 70,39 27,93 1,68 2009 63,26 34,75 1,99

Sursa: Prelucrat în baza Raportului privind activitatea desfășurată și evoluția pieței de asigurări în anii 2001-2009, CSA, București

Astfel, în perioada 2001-2004, ponderile cele mai mari ale primelor brute

subscrise au fost înregistrate de către asigurările de viață legate de investiții și asigurările mixte de viață (împreună reprezentând 70% din totalul primelor brute încasate), iar pe perioada 2005-2009, au fost stabilite alte clase de asigurărib, ponderile cele mai mari ale primelor brute încasate fiind aduse de către clasa I -


Mirela Cristea 29

asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare (în prezent, 70% din total piață asigurări viață) și clasa III – asigurări de viață și anuități care sunt legate de fonduri de investiţii (în prezent, 28% din totalul asigurărilor de viață).

Nivelul de intermediere financiară, ca pondere în PIB, a crescut în anul 2009, însă evoluţia a fost favorizată şi de contracţia economică, activele nete din sectorul financiar avansând nominal cu numai 4,1%. Sistemul financiar intern este dominat de instituţiile de credit, dar sectoarele asigurărilor şi de investiţii pe piaţa de capital au potenţial ridicat de dezvoltare pe măsură ce procesul de convergenţă a pieţelor financiare interne la cele europene va continua.

Gradul de intermediere financiară în România rămâne mult sub media europeană şi chiar sub valorile înregistrate de celelalte noi state membre ale UE (Figura 3). Trendul crescător al gradului de intermediere calculat ca pondere a activelor bancare în PIB a fost susţinut până în anul 2008 în mare parte de ritmul ridicat de creştere al creditului neguvernamental, însă pentru 2009, creşterea nivelului acestui indicator se datorează, în principal, efectului scăderii PIB şi nu majorării volumului activelor.

Sursa: Raport asupra stabilității financiare, BNR, 2010, pag. 23 Notă: pentru ţările UE au fost disponibile datele aferente anului 2008

Figura 3. Gradul de intermediere - comparaţii internaţionale Valorile gradului de intermediere financiară măsurat prin ponderea

creditului privat în PIB se regăsesc în tabelul 4. Gradul de intermediere financiară acordat prin intermediul băncilor, a crescut marginal, până la aproximativ 41% în decembrie 2009, fiind printre cele mai scăzute din Europa (150% media la nivelul UE).


Mirela Cristea 30

Ponderea creditului privat în PIB în România pe perioada 2000-2009 (%) Tabel 4

Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 Ponderea creditului privat în PIB(%)

9,3

10,1

11.8

15,3

16,6

20,7

26,8

35,6

38,5

40,7

Sursa: Extras din Rapoartele Anuale ale BNR Efectul advers al încetinirii activităţii economice, creşterii inflaţiei şi

deprecierii monedei naţionale a condus la diminuarea cererii de credite şi la înrăutăţirea calităţii portofoliilor de creanţe deţinute de băncile comerciale asupra clientelei nebancare.

Anul 2009 a reconfirmat tendinţa de stagnare a creditului neguvernamental, cu debut în ultimul trimestru al anului 2008, în pofida unor măsuri cu efect stimulator adoptate de banca centrală. Fenomenul caracterizează şi în prezent piaţa creditului şi reprezintă o provocare serioasă deopotrivă pentru bănci şi autorităţi.

O vulnerabilitate în creştere a sistemului bancar românesc o constituie scăderea calităţii portofoliului de credite, care s-a manifestat mult mai accentuat în anul 2009 şi persistă şi în prezent, în principal pe fondul recesiunii economice. Se adaugă povara suplimentară pe care trebuie să o susţină debitorii care au contractat credite în valută şi care nu sunt asiguraţi la riscul valutar. Deşi creanţele neperformante se află la un nivel gestionabil, ritmul de creştere a acestora constituie un motiv de îngrijorare pentru stabilitatea financiară. În prezent, băncile dispun de suficiente resurse proprii care să acopere eventualele pierderi neaşteptate din riscul de credit. În plus, lipsa activelor toxice din bilanţul băncilor care operează în România a condus la evitarea intervenţiilor de capitalizare cu bani publici. Întârzierea relansării economice, costurile încă ridicate de creditare şi manifestarea unei atitudini mult mai precaute a băncilor, dar şi a clienţilor, indică menţinerea actualelor tendinţe pentru întreg anul 2010.

Creditul acordat sectorului privat şi-a atenuat sensibil viteza de creştere începând cu ultimul trimestru al anului 2008; ritmul anual de creştere, în termeni nominali, s-a redus de la 33,7% în decembrie 2008 la 0,9% în decembrie 2009, plasându-se începând cu luna ianuarie 2010, pentru prima dată în ultimii zece ani, pe un palier negativ (-3,5% în ianuarie, -3,7% în februarie, respectiv -1,6% în martie), evoluţia fiind însă pozitivă începând cu luna aprilie (+0,5% în aprilie, +1,4% în mai, respectiv +3,8% în iunie).

La 30 iunie 2010, creditul neguvernamental a înregistrat o creştere de 6,4% (2,0% în termeni reali) faţă de 30 iunie 2009, pe seama majorării cu 13% a componentei în valută exprimate în lei (exprimat în euro, creditul în valută s-a majorat cu 8,8%) şi a diminuării cu 3% a componentei în lei (-7,1% în termeni reali).


Mirela Cristea 31

Adâncirea declinului activităţii economice în 2009, şomajul în creştere, înăsprirea standardelor şi termenilor de creditare, în contextul majorării volumului creditelor neperformante şi a riscului asociat garanţiilor, sunt factori cu impact inhibitor asupra cererii şi ofertei de credite din sectorul privat.

Încă de la declanșarea crizei economico-financiare la nivel internațional pănă în prezent, numărul restanțelor înregistrate la plata creditelor s-a aflat într-o continuă creștere. Acest lucru se datorează situației economice în care se regăsește țara noastră – multe companii și-au restrâns activitatea, altele au dispărut. Băncile au dorit să limiteze accesul la credite pe de-o parte din cauza ariei de impact a crizei (nici băncile-mamă sau sucursalele din alte state nu au fost ferite de efectele acesteia) și pe de altă parte să se asigure că viitorii clienți își vor putea permite plata ratelor, motiv pentru care costurile au continuat să scadă, influențate și de dobânda de politică monetară practicată de BNR a cărei rată a fost diminuată în mai, iulie, august și septembrie 2009, însă condițiile de eligibilitate au devenit din ce în ce mai greu de îndeplinit.

4. Rezultate și discuții

Întrucât asigurările se intercondiționează cu domeniul bancar prin relația de parteneriat de tip bancassurance, vom urmări care a fost corelația dintre primele de asigurare în PIB (totale, pentru asigurările de viață și pentru asigurările non-viață) și dimensiunea creditului privat în PIB (figura 4), aplicând datele prezentate mai sus în cadrul programului SPSS.

Figura 4. Corelația dintre gradul de penetrare a asigurărilor și ponderea creditului privat în PIB

Corelația prezentată în figura 4 pune în vedere faptul că după anul 2000,

când existau anumite restricții cu privire la credit, în următorii ani volumul


Mirela Cristea 32

creditului a înregistrat o creștere semnificativă, corelat cu întreaga piață de asigurări.

Figura 5. Corelația dintre gradul de penetrare a asigurărilor de viață și ponderea creditului privat în PIB

Figura 6. Corelația dintre gradul de penetrare a asigurărilor

generale și ponderea creditului privat în PIB Comparând figurile 5 și 6, putem observa că, gradul de liniaritate este mai

semnificativ în cazul asigurărilor generale (considerând ponderea semnificativă a acestora în total asigurări de 81%). După cum indică și figurile anterioare,


Mirela Cristea 33

începând cu anul 2003 evoluția este clar mai stabilă, iar creșterea sugerează un nivel mai ridicat al maturității pieței de asigurări.

Pentru a vedea evoluţia seriilor statistice dintr-un alt punct de vedere, a fost utilizat un instrument disponibil în SPSS, numit Control Chart. Control Charts, de asemenea cunoscute ca Shewhart Charts sau process-behaviour charts, în procesul statistic de control sunt instrumente utilizate pentru a determina dacă un set de date este într-o stare de control statistic sau nu. Dacă graficul indică faptul că setul de date este sub control atunci poate fi folosit cu încredere pentru a anticipa evoluţia viitoare. Dacă graficul arată că setul de date nu este în control, modelul pe care îl relevă poate ajuta să se determine (la determinarea sursei) sursa de variaţie. Un tabel de control este un tip special de Run Chart care permite deosebirea variaţiilor semnificative de variabilitatea naturală a setului de date.

Nivelul Sigma arată gradul de precizie al calculelor, practic măsura în care o informație calculată statistic variază aleator; nivelul 3 Sigma denotă o precizie de aproximativ 99,8%.

Figura 7. Control chart pentru ponderea asigurărilor în PIB În cazul ponderii asigurărilor totale în PIB (figura 7), se observă că în

ultimii 3 ani studiaţi (2007, 2008, 2009), a apărut o cauză care a determinat ca valorile să depăşească limitele calculate pentru acest set de date. Această evoluție poate fi explicată pe seama ponderii mari a asigurărilor generale și creşterea


Mirela Cristea 34

parcului auto în România începând cu aceşti ani și implicit a ratei daunalității mari pentru această clasă de asigurări, deținând ponderea cea mai mare în structura claselor asigurărilor de non-viață.

Figura 8. Control chart pentru gradul de penetrare al asigurărilor de viață Figura 8 precizează că ponderea referitoare la asigurările de viaţă este în

limitele calculate pentru acest set de date. Nivelul Sigma indică un nivel de precizie destul de ridicat (valoarea 3), în jur de 99,8%.

De asemenea, în cazul ponderii creditului privat (figura 9), în ultimii trei ani ai studiului (2007, 2008 şi 2009) a apărut o cauză care a determinat valorile să depăşească limitele calculate. Vorbind despre creditul privat, această evoluţie poate fi explicată prin volumul de bani obţinuţi prin credit şi facilităţile excesive cu privire la sistemul de creditare, în special în perioada 2007-2008.

Astfel, în anii 2007 și 2008, dată fiind creșterea economică, ponderea creditului privat în PIB a urmat o tendință crescătoare, la fel și ponderea în PIB a primelor brute subscrise. În anul 2009 ponderea în PIB a creditului privat scade, însă ponderea primelor brute subscrise prezintă o ușoară creștere.

5. Concluzii

În urma acestor aplicații statistice, am stabilit că există o strânsă corelație bazată pe o relație de cauzalitate între piața asigurărilor și gradul de intermediere financiară, măsurat prin prisma ponderii creditului neguvernamental în PIB.


Mirela Cristea 35

Instrumentele statistice folosite au permis puncte de vedere fundamentate de rezultatele obținute.

Figura 9. Control chart pentru ponderea creditului în PIB Astfel, ulterior anului 2000, când s-a înființat și noul organism de

supraveghere a asigurărilor, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (iunie 2001), creșterea ponderii asigurărilor este semnificativă, piața s-a consolidat și a căpătat o anumită maturitate, creșterea consumului corelată cu dezvoltarea instrumentelor de creditare contribuind la o pondere sporită, semnificativă în ceea ce privește asigurările generale.

Corelațiile însă pot fi explicate și prin natura altor elemente ce pot fi sintetizate ca și efecte directe. Ulterior anului 2000, o anumită dezvoltare a pieței forței de muncă, creșterea veniturilor corelată cu promovarea diverselor instrumente financiare specifice în rândul populației au determinat o altă atitudine în ceea ce privește optarea pentru asigurările de viață. În acest context, prin prisma celor expuse mai sus, reglementările cu privire la asigurări au fundamentat dezvoltarea pieței de asigurări.

În aceste condiții, există premisele de a ne întoarce la elaborarea de noi modele în sistemul bancă-asigurări. Aceasta reîntoarcere va fi generată atât de reglementări legislative mai stricte, cât şi de nevoia instituţiilor financiare de a se adapta la noile cerinţe de capital, iar rezultatul va fi un sistem financiar bazat pe guvernanţe mai stricte, în care riscurile şi randamentele vor fi mai mici.


Mirela Cristea 36

În mod cert, structura portofoliului de produse de asigurare de viaţă (tradiţionale versus Unit-Linked, protecţie versus economisire sau investiţie) şi, nu în ultimul rând, diferenţele în regimul fiscal aplicat asigurărilor de viaţă sau prin comparaţie cu restul produselor financiare pot aduce diferenţieri importante în evoluţia pieţelor de asigurări de viaţă.

Bibliografie 1. Brainard L., What is the role of insurance in economic development?,

Zurich, în http://zdownload.zurich.com/main/reports/What_is_the_role_of_ economic_developement.pdf, 2008

2. Cristea M., Dracea R., Bancassurance - banking and insurance complement. romanian results on the international background, The Young Economists Journal, no. 10/April 2008, pg. 36-45

3. Grace M. F., Rebello M. J., Financing and the Demand for Corporate Insurance, The Geneva Risk and Insurance Review, Palgrave Macmillan Journals, vol. 18(2), pages 147-171, http://ideas.repec.org/a/pal/genrir/v18y1993i2p147-171.html, 1993

4. Insurance Supervisory Commission, ISC, 2001-2009, Report on the Romanian insurance market and insurance supervision, Bucharest

5. Levine R., Finance and Growth: Theory and Evidence, Forthcoming Handbook of Economic Growth, 2004

6. LIMRA International, Bancassurance around the world, LIMRA, http://www.limra.com/contentpdfs/LIMRAResearch07.pdf, 2007

7. Munich Re Group, Bancassurance in practice, Munchen, 2001 8. National Bank of Romania, Annual Reports of National Bank of Romania, în

http://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=3043 9. Skipper H.D., Insurance in the general agreement on trade in services,

American Enterprise Institute, Washington, D.C, în http://www.aei.org/docLib/20040218_book140.pdf, 2001

10. Swiss Re, Bancassurance: emerging trends, opportunities and challenges, Sigma No 5/2007

11. USAID - United States Agency International Development, 2006, Assessment on how strengthening the insurance industry in developing countries contributes to economic growth

12. Ward D., Zurburegg R., 2003, Does Insurance Promote Economic Growth? Evidence form OECD Countries, Journal of Risk and Insurance, Vol. 67, No. 4, p. 489-506

a Asigurările de non-viață în România cuprind 18 clase de asigurări, numerotate astfel: Clasa I. Asigurări de accidente şi boală, inclusiv de muncă şi boli profesionale; Clasa II. Asigurări de sănătate; Clasa III. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare; Clasa IV. Asigurări de mijloace de transport feroviar; Clasa V. Asigurări de mijloace de transport aeriene; Clasa VI. Asigurări de mijloace de transport navale:

http://zdownload.zurich.com/main/reports/What_is_the_role_of_%20economic_developement.pdf

http://zdownload.zurich.com/main/reports/What_is_the_role_of_%20economic_developement.pdf

http://ideas.repec.org/a/pal/genrir/v18y1993i2p147-171.html

http://www.limra.com/contentpdfs/LIMRAResearch07.pdf

http://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=3043

http://www.aei.org/docLib/20040218_book140.pdf


Mirela Cristea 37

maritime, fluviale, lacustre, canale navigabile; Clasa VII. Asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte bunuri; Clasa VIII. Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale; Clasa IX. Asigurări de daune la proprietăţi; Clasa X. Asigurări de răspundere civilă a autovehiculelor (răspundere civilă auto obligatorie şi carte verde); Clasa XI. Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport aerian; Clasa XII. Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport naval; Clasa XIII. Asigurări de răspundere civilă generală; Clasa XIV. Asigurări de credite; Clasa XV. Asigurări de garanţii; Clasa XVI. Asigurări de pierderi financiare; Clasa XVII. Asigurări de protecţie juridică; Clasa XVIII. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate. b După anul 2005, asigurările de viață prezintă următoarea structură a claselor de asigurare: Clasa I - asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare; Clasa II - asigurări de căsătorie şi naştere; Clasa III – asigurări de viață și anuități care sunt legate de fonduri de investiţii; Clasa IV - asigurări permanente de sănătate. La aceste 4 clase s-au adaugat alte două clase suplimentare ca poliţe ataşate asigurărilor de viaţă, ce reprezintă clasele I şi II ale asigurărilor generale, astfel: Clasa B1 – asigurări de accidente și de boală; Clasa B2 – asigurări de sănătate.


Ligia Ivaz 38

NECESITATEA ADOPTĂRII IFRS ÎN CONTEXTUL IMPLEMENTĂRII NOULUI CADRU DE SOLVABILITATE ÎN

ASIGURĂRI (II)

Ligia IVAZ *)

Rezumat Implementarea Directivei 2009/138/CEE din 25 noiembrie 2009 privind

accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare (Solvabilitate II) presupune asigurarea unui cadru legal adecvat pentru evaluarea activelor şi obligaţiilor, altele decât cele de asigurare, care să asigure respectarea principiilor de evaluare prevăzute în directivă şi să elimine orice posibile neconcordanţe între evaluarea activelor şi pasivelor asiguratorilor. O bază adecvată de evaluare poate fi asigurată prin aplicarea IFRS, având în vedere faptul că prevederile şi principiile standardelor răspund în cea mai mare măsura principiilor care stau la baza noului concept de solvabilitate.

Pornind de la analiza reglementărilor contabile existente în acest domeniu la nivel național, a gradului în care acestea se aliniază cerințelor la nivel european (QIS 5) și internațional (IFRS), am prezentat în continuare un studiu empiric cu scopul de a identifica în ce măsură tratamentele contabile prevăzute de reglementările naţionale corespund necesităților de informaţii financiare pentru asigurarea implementării fiabile a cerinţelor de solvabilitate precum şi în ce măsură aplicarea IFRS ar asigura un cadru de raportare financiară care să răspundă nevoilor utilizatorilor situațiilor financiare şi care să asigure în acelaşi timp informaţiile financiare necesare implementării noului concept al solvabilităţii bazat pe risc.

Cuvinte-cheie: asigurări, Solvabilitate II, IFRS, situații financiare, reglementări contabile, tratamente contabile Clasificare JEL: G22, M41

3. Active şi alte obligaţii – abordarea evaluării QIS 5/QIS 4, IFRS şi Ordinul nr. 3129/2005 (continuare)

În numărul anterior al revistei am prezentat principiile generale de evaluare care au fost utilizate în cadrul exerciţiului QIS 4 care s-a desfășurat la nivelul pieţei asigurărilor din Uniunea Europeană. Menţionăm că următorul Studiu cantitativ de impact QIS 5 este programat a se desfăşura în perioada august-noiembrie 2010.

CEIOPS (Comitetul European al Supraveghetorilor din Domeniul Asigurărilor şi al Pensiilor Ocupaţionale) a publicat specificaţiile tehnice pentru *) drd. ec., Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, [email protected]


Ligia Ivaz 39

exerciţiul QIS 5 care oferă informaţii suplimentare referitoare la evaluarea activelor şi obligaţiilor asiguratorilor în scopul determinării solvabilităţii.

În cadrul exerciţiului QIS 5 se păstrează abordarea generală de evaluare şi metodologia prevăzută în cadrul exerciţiului QIS 4, și anume evaluarea să se bazeze pe valorile de piaţă ale activelor şi obligaţiilor. Se subliniază necesitatea ca metodele de evaluare să fie, în măsura în care este posibil, conforme cu IFRS. Astfel, în vederea respectării principiilor de evaluare prevăzute de Directiva Solvabilitate II, activele trebuie evaluate la valoarea justă (de piaţă) definită ca valoarea la care acestea ar fi tranzacţionate între părţi interesate, aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii obiective. Obligaţiile trebuie evaluate la valoarea la care acestea ar putea fi transferate sau decontate între părţi interesate aflate în cunoştinţă de cauză în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii obiective, fără a ţine seama în cadrul evaluărilor ulterioare de variaţia bonităţii financiare a asiguratorului.

În principiu, specificaţiile tehnice menţionează faptul că: - Evaluarea activelor și obligaţiilor, altele decât cele de asigurare, se face în

conformitate cu IFRS, aprobate în Uniunea Europeană conform Regulamentului CE 1606/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste evaluări sunt considerate o aproximare adecvată a valorii economice conform principiilor care stau la baza conceptului Solvabilitate II. CEIOPS oferă recomandări cu privire la elementele din IFRS care se consideră a fi adecvate evaluării la valoarea economică precum şi elementele care ar necesita ajustări în scopul calculării solvabilităţii.

- Evaluarea trebuie realizată pentru fiecare post bilanţier, ținându-se totodată cont în procesul de evaluare de principiul continuității activităţii şi de principiul potrivit căruia nu este permisă o evaluare discriminatorie între societăţile de asigurare şi reasigurare care s-au dezvoltat prin procese de achiziţii şi societăţile care s-au dezvoltat organic prin dezvoltarea volumului de activitate.

- Elementele pentru care nu se furnizează o valoare economică pot fi utilizate în situații excepţionale în măsura în care după aplicarea principiului pragului de semnificaţie aceste valori sunt nesemnificative în reflectarea poziţiei sau performanței financiare a societăţii.

- Astfel, societățile trebuie să utilizeze modelele de “marcare la piaţă” pentru a determina valoarea economică a activelor şi pasivelor, iar în situaţia în care nu este posibil, se recomandă utilizarea “marcării pe baza modelelor” fiind definită ca orice evaluare care trebuie să fie raportată, extrapolată, calculată conform unui model care are la bază valori ale pieţei.

Cerinţele enunţate de CEIOPS cu privire la procesul de evaluare în exerciţiul QIS 5 se referă la obligaţiile societăţilor de asigurare/reasigurare de:

- Identificare a activelor şi obligaţiilor care sunt evaluate la valoarea de piaţă şi a celor care sunt evaluate pe baza unui model;

- Prezentare a impactului evaluării pe baza unui model a activelor şi obligaţiilor pentru care nu s-a putut realiza evaluarea la valoarea de piaţă;


Ligia Ivaz 40

- Prezentarea transparentă şi fundamentată a caracteristicilor modelelor interne utilizate, precum şi a naturii datelor de intrare utilizate;

- Evaluare a diferenţelor dintre valorile economice obţinute şi valorile determinate conform reglementărilor naţionale (total şi pe categorii de active şi obligaţii);

- Prezentare a diferenţelor generate de aplicarea IFRS, în situația în care valorile determinate nu reflectă valoarea economică.

Astfel, putem concluziona că faţă de exerciţiul QIS 5, cerinţele privind evaluarea activelor şi obligaţiilor nu au suferit modificări semnificative, fiind evidentă accentuarea faptului că aplicarea IFRS conduce în cea mai mare măsură la evaluări conforme cu abordarea economică pe care se bazează conceptul solvabilitate II.

În anexă prezentăm o analiză comparativă pornind de la evaluarea activelor şi obligaţiilor, altele decât cele de asigurare, conform IFRS, evidenţierea ajustărilor necesare în scopul determinării solvabilităţii (QIS 5/QIS 4) [16] şi prezentarea tratamentelor contabile prevăzute de reglementările naţionale conforme cu directivele europene [14] şi a gradului în care acestea răspund cerinţelor de evaluare în scopul determinării solvabilităţii.

Concluzii

Implementarea noului concept de solvabilitate bazat pe identificarea, evaluarea şi acoperirea riscurilor la care sunt expuşi asiguratorii reprezintă o provocare atât pentru societăţile de asigurare cât şi pentru supraveghetorii în asigurări din statele membre. Este de așteptat să asistăm la schimbări semnificative în activitatea asiguratorilor la nivel intern cât şi la modificări ale comportamentului acestora faţă de asiguraţi, la modificări ale produselor de asigurare şi a tarifării acestora.

Având în vedere că noile cerinţe de solvabilitate trebuie implementate de majoritatea societăţilor de asigurare din România şi a faptului că în prezent raportările efectuate în scop de supraveghere au la bază informaţiile financiare utilizate la întocmirea situaţiilor financiare anuale, analiza cadrului de reglementare contabil actual prezintă o deosebită importanţă pentru toţi participanţii pieţei asigurărilor, pentru a putea identifica necesităţile de informaţii financiare şi principalele provocări pe care le implică implementarea directivei.

Implementarea directivei Solvabilitate II influenţează semnificativ managementul şi sistemul de guvernanţă al asiguratorilor precum şi implicaţiile acestora în elaborarea şi prezentarea situaţiilor financiare, în desfăşurarea controlului intern şi auditului intern al informaţiilor financiare.

Din analiza comparativă între cerinţele de evaluare a activelor şi obligaţiilor asiguratorilor, altele decât cele de asigurare, aşa cum au fost acestea solicitate în cadrul Studiului cantitativ de impact QIS 4 desfășurat în anul 2008 şi în cadrul Studiului cantitativ de impact QIS 5 care urmează a se desfăşura în perioada august-noiembrie 2010, la nivelul societăţilor de asigurare şi reasigurare


Ligia Ivaz 41

din Uniunea Europeană, tratamentele contabile prevăzute de IFRS şi tratamentele contabile prevăzute în reglementările contabile naţionale au fost identificate diferenţe semnificative în metodele de evaluare faţă de cadrul de reglementare contabilă aplicabil în România.

După cum se poate remarca, aplicarea IFRS ar conduce la armonizarea normelor specifice pentru evaluarea activelor și obligaţiilor societăților de asigurare care să asigure comparabilitatea informaţiilor financiare la nivel european şi internaţional.

Aplicarea IFRS la întocmirea situaţiilor financiare anuale ale asiguratorilor conduce la stabilirea unui cadru de reglementare contabilă care ar asigura compatibilitatea cu standardele de evaluare în scopuri de supraveghere, cu evoluţiile internaţionale din domeniul contabilităţii şi ar limita sarcina administrativă a societăţilor de asigurare și reasigurare. Aplicarea IFRS ar conduce la asigurarea unui cadrul intern capabil să furnizeze informaţiile financiare adecvate care să permită identificarea, evaluarea în mod adecvat şi administrarea riscurilor, elemente de o importanţă deosebită pentru asigurarea sustenabilității financiare a asiguratorilor, permițând utilizatorilor situaţiilor financiare o mai bună înțelegere a poziţiei financiare şi performanței societăţilor de asigurare.

Bibliografie 1. Henny Verheugen, William Hinnes, IFRS and Solvency II update, Millman

Reasearch Report 2. Bryan Joseph, IFRS & Solvency II – How is reporting being aligned in the new

regulatory environment, PricewaterhouseCoopers, 2007, www.pwc.com 3. Paul J M Klumpes, Kathryn Morgan, Solvency II versus IFRS: Cost of Capital

Implications for Insurance Firms, IAA, 2008, www.actuaries.org 4. Mercer Oliver Wyman, Guy Carpenter, Solvency II- Preparing for the

Dawning of a New Day, Guy Carpenter & Company, Inc. and Mercer Management Consulting, Inc., 2006

5. *** Raport asupra pieței de asigurări și a activității desfășurate în anul 2008, publicaţie editată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Bucureşti, iunie 2009, www.csa-isc.ro

6. *** IFRS Bound Volume 2009, IASB, 2009 7. *** Preliminary Views on Insurance Contracts – Discussion paper, IASB,

2007, www.iasb.org 8. *** The Impact of IFRS and Solvency II on Asset-Liability Management and

Asset Management in Insurance Companies, EDHEC Financial Analysis and Accounting Research Centre Publication, EDHEC 2006, www.edhec.com

9. *** Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și Consiliului Europei din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare (Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 335 din 17 decembrie 2009

http://www.pwc.com/

http://www.actuaries.org/

http://www.csa-isc.ro/

http://www.iasb.org/

http://www.edhec.com/


Ligia Ivaz 42

10. *** Directiva Comunităţilor Economice Europene 91/674/EEC din 19 decembrie 1991 privind situaţiile financiare anuale și consolidate ale societăţilor de asigurare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 374 din data de 31 decembrie 1991, cu modificările si completările ulterioare

11. *** Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene 78/660/CEE din 25 iulie 1978 privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăţi comerciale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 222 din 14 august 1978, cu modificările și completările ulterioare

12. *** Directiva a VII-a a Comunităților Economice Europene 83/349/CEE din 13 iunie 1983 privind conturile consolidate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 193 din data de 18 iulie 1983, cu modificările și completările ulterioare

13. *** Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 privind aplicarea standardelor internaționale de contabilitate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 243 din data de 11 septembrie 2002, cu modificările și completările ulterioare

14. *** Ordinul președintelui CSA nr. 3129/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1187 şi 1187 bis din 29 decembrie 2005

15. *** Ordinul președintelui CSA nr. 7/2007 privind modificarea şi completarea Ordinului preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3129/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 24 iulie 2007

16. *** www.ceiops.eu, Comitetul European al Supraveghetorilor din Domeniul Asigurărilor şi al Pensiilor Ocupaţionale, CEIOPS

17. *** www.iasb.org , Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate, IASB

http://www.ceiops.eu/


Ligia Ivaz 43

An

exa


Ligia Ivaz 44


Ligia Ivaz 45


Ligia Ivaz 46


Ligia Ivaz 47


Ligia Ivaz 48


Ligia Ivaz 49


Ligia Ivaz 50


Ligia Ivaz 51


Ligia Ivaz 52


Ligia Ivaz 53


Ligia Ivaz 54


Ligia Ivaz 55


Romeo Jantea 56

MANAGEMENTUL RISCULUI DINCOLO DE MANUAL

Romeo JANTEA *)

Rezumat Asiguratorii sunt, în primul rând, manageri ai riscurilor altora, prin preluarea în asigurare a consecinţelor privind pierderile financiare la producerea riscurilor asigurate. Dar incertitudinile, adică riscurile, în contextul cărora asiguratorii realizează cele înainte menţionate sunt şi mai apăsătoare. Pentru a opera cu succes în asemenea condiţii este necesar ceva mai mult decât o atitudine corectă şi o capacitate profesională adecvată, precum şi decât respectarea reglementărilor specifice. În general managementul riscului trece de la a fi o funcţiune implicită şi apoi una explicită impusă de reglementări către a servi efectiv realizării de rezultate pozitive într-o afacere. Pentru asta nu este nevoie de a identifica şi acţiona în raport de toate riscurile unei afaceri, ci de a pune în funcţiune procese interne, care să dea o bază pentru deciziile de afaceri în raport cu un set de incertitudini sau riscuri relevante, adică toate cele ce pot produce influenţe semnificative prin pierderi în ultimă instanţă financiare. Cuvinte-cheie: managementul riscului, categorii de riscuri, indicatori de risc, limite de acceptare a riscurilor Clasificare JEL: G22, G39 Preliminarii

Un proverb spune despre riscul de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Ne este îndeobşte uşor să fim de acord că avem a da atenţie atât

generalului cât şi particularului, dar într-un mod raţional apar înclinaţii şi preocupări prevalente, care îşi au originea în trunchiul de bază al domeniului profesional. Domeniul sau industria de asigurări are riscurile şi managementul riscurilor în definiţia sa tehnică. Gestiunea profitabilă a riscurilor ce fac obiectul asigurărilor, complexă şi deloc uşoară, aşa cum este şi încă mai devine, consumă cea mai mare parte a resurselor şi reclamă concentrarea preocupărilor celor ce lucrează în acest domeniu.

Pentru asigurări, aceştia ar fi copacii din proverb şi vrem să ne orientăm consideraţia asupra pădurii întregi, ca organizaţie funcţională, prin contextul său intern în raport cu mediul său extern, mai pe scurt să privim asupra firmei, societăţii, organizaţiei economice, dintr-o perspectivă mai largă a managementului riscurilor. *) consultant, Jantea Profesional, [email protected]



Romeo Jantea 57

În actualitatea ultimilor ani, se conturează tot mai mult o adevărată nouă funcţiune a întreprinderilor şi anume cea de management al riscului, în sensul că, nu mai putem vorbi de o simplă consideraţie paralelă a riscurilor în raport de activităţile economice curente. Managementul riscului nu mai înseamnă doar instalarea unor plase de siguranţă, ci devine o componentă cu drepturi depline a strategiilor şi operaţiunilor entităţilor economice, arătându-şi inclusiv capacitatea de a crea valoare pentru acţionari, personal, parteneri de afaceri, clienţi ai unei întreprinderi. De la evident la elaborat şi de sus în jos Orice organizaţie din zilele noastre desfăşoară o formă sau alta de management al riscului, pentru că însăşi existenţa sau supravieţuirea, presupun supravegherea cât de cât a riscurilor. Problema organizaţiilor este însă aceea că, procesul de management al unei game complexe de riscuri este adesea unul ad-hoc şi informal, cu efectul unei înţelegeri incomplete a principalelor expuneri la risc ale întreprinderii şi a modului în care acesta afectează realizarea obiectivelor fundamentale ale afacerii. Dacă managementul riscului este insuficient dezvoltat în cadrul organizaţiei, conceptele privind riscurile şi managementul acestora sunt doar vag definite, ceea ce duce de multe ori la presupunerea că, cei cu diferite funcţii de responsabilitate ar avea o părere unitară, despre ce anume constituie riscuri pentru organizaţie şi că acele riscuri sunt înţelese în organizaţie şi gestionate la nivele acceptabile. Dar pentru ca lucrurile să stea în acest fel, o organizaţie trebuie să înceapă prin a enunţa câteva preocupări privind:

- procese interne pentru identificare, evaluare şi gestionare a principalelor expuneri la risc;

- procese de management care să monitorizeze riscurile asumate pentru îndeplinirea unor obiective, astfel încât să nu fie depăşit un nivel acceptabil al acestor riscuri;

- procese de management pentru identificarea riscurilor, pe măsură ce ele apar şi pentru punerea în practică la timp a modului adecvat de răspuns.

Atenţia ce trebuie acordată unor astfel de preocupări, îşi are motivaţia în importanţa raportului dintre risc asumat şi rezultat. În cele mai multe cazuri, analizând modul în care este gestionat acest raport risc/rezultat într-o entitate de afaceri, vom constata că investiţia în infrastructură şi în procesele bine definite, destinate managementului şi monitorizării rezultatelor, este consistentă. Conducătorii întreprinderilor proiectează şi pun în practică procese detaliate şi explicite, prin care evaluează şi monitorizează performanţa, de la procedurile de planificare strategică şi previziune, până la cele de raportări financiare. De multe ori, lucrurile stau exact pe dos cu privire la elementul contrapus rezultatului şi anume riscul. Nivelul la care conducătorii afacerii investesc în infrastructură şi procesele destinate managementului şi monitorizarii riscurilor, este insuficient şi superficial.


Romeo Jantea 58

Lipsa unor procese explicite şi coerente pentru managementul riscului, pune conducerea în postura de a presupune că personalul cu responsabilităţi pe segmentul de activitate are metode proprii de a urmări riscurile relevante din zona de responsabilitate, în concordanţă cu obiectivele organizaţiei. Situaţia frecvent întâlnită este aceea în care procesele pentru managementul riscului sunt lăsate la discreţia unor specialişti în riscuri, care lucrează punctiform cu informaţii privind o serie de expuneri sau tipuri de riscuri - legal, de conformitate, asigurări, etc. şi care comunică nivelelor de decizie superioare elemente disparate şi propuneri de soluţii cu caracter doar reactiv. Consecinţa este că, la nivelul conducerii de vârf, informaţia este incompletă, iar la nivelul departamentelor lipseşte considerarea simultaneităţii sau corelării riscurilor cunoscute din propria activitate, cu cele ce apar în activitatea altor departamente. Astfel, în multe întreprinderi, modul în care funcţionează managementul riscului este ineficace în a determina coerent pricipalele expuneri la risc importante prin faptul că pot afecta în măsură semnificativă realizarea obiectivelor. În viaţa afacerilor vedem cu uşurinţă complexitate crescută, avans tehnologic rapid, globalizare şi un ritm alert al schimbărilor. Ca şi consecinţă, creşte volumul şi complexitatea riscurilor cu care se confruntă funcţionarea întreprinderilor. Nu puţine dintre acestea constată manifestarea sau intensitatatea unor riscuri ce depăşesc posibilitatea de a le răspunde adecvat. Toată lumea recunoaşte că organizaţiile de afaceri trebuie să-şi asume riscuri pentru a crea valoare adaugată, dar totodată, creşte interesul conducătorilor executivi şi al consiliilor de administraţie pentru a dispune de capacităţi prin care să fie constant în cunoştinţă de cauză şi în măsură de a lua decizii avizate, cu privire la asumarea de riscuri şi la nivelele de risc acceptabile. Mai mult, considerente relevate de problemele recente ale crizei finaciare de mare anvergură, au deplasat atenţia şi către sistemele de recompense pentru conducerile executive, care au încurajat în mai multe cazuri asumarea de riscuri excesive, de dragul performanţelor imediate. Acum se evidenţiază o preocupare amplă de a corela, în sistemele de recompensare, accentul pe realizarea performanţei economice, cu menţinerea în cadrul unor limite clare a riscurilor asumate. Mai mult, au apărut în SUA în anul 2009 propuneri ale autorităţilor de supraveghere a pieţelor financiare, pentru publicarea de informaţii despre experienţa individuală a membrilor consiliilor de administraţie, privind managementul riscului. Asistăm la o recunoaştere largă a iminentei existenţe, în cadrul oricărei entităţi de afaceri, a unui proces funcţional executat de consiliul de administraţie şi de conducătorii executivi şi de încă o bună parte din personal, aplicat la nivel atât strategic, cât şi de activităţi curente, proces prin care să se identifice potenţialele evenimente ce ar afecta entitatea şi prin care să se gestioneze riscurile, pentru a se încadra în limite prestabilite şi totodată, să se preconizeze realizarea obiectivelor. Recunoaştem în această descriere, ceea ce poartă denumirea de management al riscului.


Romeo Jantea 59

Se poate naşte întrebarea, de ce problematica managementului riscului să intre în preocupările constante ale consiliului de administraţie, având în vedere că gestionarea riscurilor are loc cel mult la nivelul conducerii executive. De altfel, din ce în ce mai frecvent, se intenţionează instituirea unei noi poziţii în conducerea executivă a firmelor, aceea de “ CRO-chief risk officer ” cu rolul de a conduce activităţile de management al riscului. Însă simpla îmbogăţire a schemei organizatorice nu poate fi suficientă pentru a gestiona riscul în mod eficace, printr-un proces integrat în ansamblul activităţilor, prin care se realizează strategiile şi obiectivele afacerii. Conducerea executivă răspunde faţă de consiliulul de administraţie şi de aceea, preocuparea acestuia din urmă pentru buna supraveghere a riscului este fundamentală în a dirija modul de acţiune şi cultura internă privind managementul riscului. Consiliile de administraţie stabilesc strategii, formulează obiectivele generale şi aprobă alocările de resurse. Odată ce consiliile de administraţie reprezintă punctele de vedere şi dorinţele principalilor deţinători de interese într-o întreprindere, acesta trebuie să fie şi nivelul la care se formulează apetenţa, mai mare sau mai mică, pentru asumarea de riscuri în raport de rezultatele vizate. Apetenţa pentru risc a unei întreprinderi se identifică din descrierea generală a nivelului de risc pe care şi-l va asuma în urmărirea realizarii obiectivelor stabilite. Dimensiunea apetenţei pentru risc poate fi dată în relaţie cu impactul potenţial maxim pe care întreprinderea îl poate suporta sau absorbi, în cazul producerii unui risc, fară a ieşi din parametrii uzuali de funcţionare. Concret, apetenţa pentru risc este în general sub acest nivel de suportabilitate, care se măsoară la rândul său prin capital, active lichide, capacitate de finanţare. Apetenţa pentru risc va fi un considerent de importanţă majoră în evaluarea opţiunilor strategice, precum şi în stabilirea obiectivelor. O mai mare apetenţă pentru risc lasă loc pentru obiective agresive şi reciproc, obiectivele conservatoare corespund apetenţei reduse pentru risc. R.I.S.C. Găsim în cuvântul RISC un acronim pentru factorii fundamentali privind managementul riscului, patru lucruri de luat în consideraţie cu privire la orice risc asumat. [4] R = rezultat. Rezultatul asumării riscului să se preconizeze a fi pozitiv. Este important a privi lucrurile şi din perspectiva opusă, în sensul de a identifica ce riscuri se află în spatele unor rezultate deosebite. Adesea, problemele vin imediat după perioada în care s-au consumat atât creşteri cât şi profituri. I = imunitate. “Vaccinarea” înseamnă existenţa unor metode de control şi a unor limite prestabilite, prin care să fie gestionate riscurile. Pe scurt, odată definite limite de risc, acestea capătă funcţiunea de praguri peste care devine necesar transferul deciziei la un nivel superior, precum şi declanşarea unei


Romeo Jantea 60

proceduri de comunicare internă şi de acţiune corectivă sau de contrapondere, în raport cu riscul asumat. S = sisteme. Priveşte existenţa unor sisteme de comensurare şi de raportare a riscurilor. Presupune dezvoltarea seturilor de date şi a proceselor de raportare, prin care să se determine şi să se comunice amplitudinea riscurilor asumate şi potenţiale. C = cunoştinţe. Factorul uman înseamnă personalul adecvat, abilităţile, cultura şi motivarea, pentru eficacitatea managementului riscurilor. Alocarea atribuţiilor, modul de organizare funcţional şi recompensarea personalului condiţionează buna desfăşurare a procesului de management al riscurilor. Privit în acest fel, cuvântul RISC dezvăluie şi un pachet de considerente necesare pentru a opera cu riscul. Dar în funcţionarea entităţii economice, riscul nu este concentrat într-o unitate singulară şi avem de-a face cu o multitudine de riscuri diferite. Am menţionat, la începutul acestui material, specializarea asiguratorilor în a evalua riscurile ce fac obiectul contractelor de asigurare. De altfel, pentru clienţii care încheie asigurări, acestea sunt exact un instrument de management al riscului, mai exact de transfer al costurilor pe care le-ar genera producera unui risc. Pentru asiguratori, riscurile preluate în asigurare fac parte din categoria de riscuri ale afacerii sau ale activităţii de bază. În aceeaşi categorie se plasează riscurile asociate strategiei de afaceri, managementului clienţilor, distribuţiei, dezvoltării de produse, îndeplinirii condiţiilor de conformitate şi care se regăsesc în categoria riscuri de afaceri, în cazul oricărei entităţi economice. Încă patru categorii mari de riscuri pot contura o variantă de grupare a riscurilor, în general acceptată de specialişti, pentru abordarea managementului riscurilor în mod coerent şi complet. Categoria riscurilor de piaţă priveşte, pe de o parte, evoluţia parametrilor cererii-comportamentul clienţilor, dimensiunea pieţei şi concurenţa, iar pe de altă parte, parametrii pieţelor faţă de care apar costurile-furnizori, finanţare, forţă de muncă. Categoria riscurilor financiare se referă la acele riscuri care perturbă fluxurile financiare, fie prin întârzieri sau întreruperi ale încasărilor, fie prin nerealizarea cantitativă a fluxurilor financiare prevăzute–randamentele investiţiilor, lichiditate, curs valutar. Riscurile operaţionale se regăsesc în cadrul proceselor şi sistemelor interne ale întreprinderii-operaţiuni de procesare a tranzacţiilor, produselor, numerarului, documentelor, sisteme tehnologice, inclusiv cele de prelucrare a datelor. O a cincea categorie cuprinde riscurile organizaţionale, cele care ţin de reputaţia firmei, de personal şi abilităţi, de formulele de recompensare a performanţei, integritate, cultură şi valori interne. Dacă putem fi de acord cu faptul că o întreprindere se confruntă cu riscuri situate în mai multe categorii-cum ar fi cele de mai sus-se înfăţişează cu uşurinţă şi avantajele unei priviri cuprinzătoare asupra diferitelor categorii de riscuri. Iată un exemplu simplu şi general: o întreprindere studiază opţiunea unei extinderi a serviciilor oferite clienţilor, prin servicii auxiliare care să fie asigurate


Romeo Jantea 61

prin outsourcing–prestate de terţi. Prin prisma riscului privind investiţia de capital, o astfel de opţiune este foarte bună pentru că nu necesită capital. Mergând însă la consideraţii privind riscul reputaţional, se observă imediat potenţiala ameninţare datorată controlului limitat asupra prestatorilor din afara întreprinderii. A nu se înţelege de aici că privirea de ansamblu asupra riscurilor relevante pentru o anume acţiune este de natură limitativă şi atât. Chiar dacă pot apărea situaţii în care raportarea riscului potenţial la apetenţa pentru respectivul tip de risc duce la limitarea acţiunii purtătoare de risc, importanţa considerării pe larg a riscurilor priveşte, în primul rând, punerea în funcţiune a unui mod de a opera avizat, în contextul existenţei unei plaje de riscuri, de a lucra cu aceste riscuri şi de a realiza parametrii dezirabili ai afacerii. Pentru a lucra bine cu riscurile, o entitate economică îşi poate crea trei feluri de instrumente sau practici–recunoaşterea existenţei riscurilor, determinarea riscurilor existente/potenţiale, contracararea sau atenuarea riscurilor. Recunoaşterea sau conştientizarea existenţei riscurilor, cu particularizările corespunzătoare riscurilor specifice, va fi prima barieră în calea manifestării celor mai multe probleme. Buna cunoaştere a afacerii este o cerinţă expresă pentru managerii cu atribuţii de coordonare a propunerilor de acţiune, dar este necesar ca toţi lucrătorii să înţeleagă, în ce fel responsabilităţile lor individuale pot influenţa riscul din organizaţie şi în ce fel acestea sunt în relaţie cu ale altor angajaţi din firmă. Alături de infrastructură, pentru managementul riscului, trebuie să stea o “filozofie” a managementului riscului, un mod de gândire cu privire la acesta. Aici s-ar regăsi tonul dat de la nivelele de conducere de vârf, stabilirea principiilor care vor influenţa cultura şi valorile organizaţiei privind riscurile, dezvoltarea canalelor de comunicare pentru discutarea aspectelor legate de riscuri şi programe specifice de pregătire a personalului, încurajarea comportamentelor dorite, prin măsurarea şi recompensarea performanţei. Determinarea riscurilor existente/potenţiale, presupune identificarea precum şi evaluarea sau măsurarea acestora. Pentru procesul de management al riscurilor este importantă integrarea mai multor informaţii, cu privire la riscuri existente sau potenţiale, pentru a obţine un inventar complet. Identificarea riscurilor strategice şi ale activitaţii de bază poate rezulta printr-o inventariere de sus în jos pe nivele ierarhice, începând cu interviuri individuale sau discuţii de grup structurate. Riscurile financiare şi cele operaţionale se inventariază de jos în sus, pornind de la nivelele de execuţie, cel mai adesea prin formulare standardizate. De asemenea, se adaugă la inventarul riscurilor informaţia provenită de la surse independente–auditori, autorităţi de supraveghere. În exemplul următor (tabelul 1) se prezintă o posibilă formă de inventariere a riscurilor pe departamente care îşi propune a evalua în mod primar, expunerea la riscurile respective, în cadrul fiecărui departament, pentru comparabilitate între departamente. Evaluarea situaţiei pe o scală de la 0 la 3 puncte şi ponderarea în funcţie de o apreciere prestabilită a importanţei fiecărui risc în parte, nu dau o


Romeo Jantea 62

măsură a riscurilor, ci doar permit o ordonare a preocupărilor faţă de diferitele departamente şi în cadrul acestora, faţă de diferitele probleme pentru care au rezultat punctaje mai mari.

Inventariere şi evaluare riscuri pe departamente Tabelul 1

Departament 1 Departament ...

Pon-dere

Puncte Scor ponderat

Puncte Scor ponderat

Este aceasta o activitate de bază în cadrul societății ? Dacă da, 3 puncte. 15 Cauzarea unei erori sau generarea unei pierderi ar afecta reputaţia societăţii ? Dacă da, 3 puncte. 15 Cauzarea unei erori sau generarea unei pierderi ar avea un impact semnificativ asupra situaţiilor financiare ? Dacă da, 3 puncte. 10 Care este calitatea controalelor în cadrul sistemului? Dacă este slabă, 3 puncte. 10 De cât timp este implementat sistemul de control? Dacă este nou, 3 puncte. 5 Există un istoric al erorilor/pierderilor? (frecvenţa) Dacă este slab, 3 puncte. 5 Care este nivelul pregătirii personalului şi conducerii care opereaza sistemul? Dacă este slab, 3 puncte. 10 Cauzarea unei erori sau generarea unei pierderi ar constitui o încălcare a legii? Dacă da, 3 puncte. 5 În ce măsură au fost atinse obiectivele pe care şi le-a propus instituţia? Dacă este slab, 3 puncte. 10 În ce masură sunt respectate normele interne? Dacă este slab, 3 puncte. 10 Există un sistem de arhivare a documentelor? Dacă este slab, 3 puncte. 5

Total ponderat 100 Informaţia obţinută în această fază este în general subiectivă, de o natură calitativă şi descrie elemente privind riscurile produse deja, cauze potenţiale ale


Romeo Jantea 63

producerii unor riscuri şi efecte preconizate, metode de control ale producerii riscurilor. Dincolo de acestea, sunt necesare informaţii mai obiective şi de natură cantitativă. Astfel de informaţii se dezvoltă sub forma indicatorilor de risc. Indicatorii de risc pot furniza avertizări privind agravarea unor anume expuneri la risc şi cu deosebire, a unor expuneri la potenţiale pierderi. Dezvoltarea unui set de indicatori de risc este o provocare pentru orice întreprindere, dar sursele de unde pot rezulta astfel de indicatori există. În general, indicatorii de risc derivă din evenimente sau cauze specifice, interne sau externe şi care pot afecta îndeplinirea obiectivelor de performanţă. De obicei, sursele pe baza cărora se pot stabili indicatorii de risc sunt:

- Reglementările legale şi politicile interne. Pe baza reglementărilor ce privesc activităţile întreprinderii, ca şi pe baza practicilor şi parametrilor limitativi ce s-au definit în interior, rezultă indicatori de conformitate cu cerinţe şi standarde reglementate sau indici de expunere în raport cu limitele stabilite.

- Strategii şi obiective. Acestora le sunt asociaţi întotdeauna indicatori de performanţă. Prin corelare cu indicatorii pentru nivelele de performanţă aşteptate se crează indicatori ce ilustrează opusul performanţei sau volatilitatea performanţei.

- Incidente şi pierderi înregistrate. Un istoric al incidentelor şi pierderilor care s-au petrecut deja poate indica ce anume întâmplări sau procese stau la baza unor pierderi financiare sau reputaţionale şi astfel rezultă cu privire la ce tip de evenimente sau procese sunt necesari indicatori de risc.

- Cerinţe ale purtătorilor de interese. În afară de acţionari şi autorităţi de reglementare, sunt de luat în considerare cerinţele şi aşteptările clienţilor, partenerilor de afaceri, agenţiilor de rating, pentru a dezvolta indicatori de risc legaţi de variabilele semnificative pentru aceste grupuri.

- Inventarierea riscurilor. Lista riscurilor financiare şi operaţionale identificate de compartimentele din întreprindere şi autoevaluările privind metodele de control ale producerii riscurilor arată, de asemenea, cu privire la ce competenţe şi procese sunt necesari indicatori de risc. O exemplificare privind categorii de riscuri, surse din care derivă indicatori de risc, indicatori de risc rezultați, se regăseşte în tabelul 2. Calitatea unui sistem de indicatori de risc nu ţine doar de dezvoltatea lor, astfel încât să surprindă o multitudine de riscuri şi să dea o măsură cantitativă a acestora exprimată în valori, cifre, indici, procente, ci şi să poată fi urmăriţi ca variaţie în timp, în identificarea tendinţei de evoluţie, comparativ cu nivelele standard sau limită. Funcţionarea sistemului de indicatori de risc este condiţionată, nu doar de stabilirea indicatorilor şi de calcularea lor, ci mai ales de comunicarea acestor date într-un mod coerent şi sistematic, prin care să se furnizeze informaţia relevantă în timp util şi în toate punctele de analiză.


Romeo Jantea 64

Indicatori de risc pe categorii de riscuri şi surse din care derivă Tabelul 2

C A T E G O R I I ACTIV.

BAZĂ PIAŢĂ FINANCI-ARE

OPERAŢIO-NALE

REPUTA-ŢIONALE

S REGLEMEN-TĂRI

ŞI POLITICI indicator 1

indicator 2

U STRATEGII ŞI

OBIECTIVE

indicator 3 indicator 4

R

ISTORIC INCIDENTE


S

CERINŢE PARTENERI

/ CLIENŢI

indicator 7

indicator 8

E

INVENTAR RISCURI ŞI

METODE


Indicator 1: indice, marjă solvabilitate/marjă solvabilitate minimă (reglementată). Vă arată măsura în care marja de solvabilitate permite riscuri în plus fără a afecta

menţinerea în limitele reglementate de autorităţi. Indicator 2: indice, expunere (reţinere risc)/expunerea (reţinerea) maximă (prestabilită). Vă arată măsura încadrării în limite interne prestabilite şi necesitatea sau nu, a

transferului de risc în afară prin asigurare/reasigurare. Indicator 3: indice, tarife proprii/media tarife piaţă. Poate funcţiona ca bază pentru decizii de marketing în funcţie de prioritatea firmei

în termenii opţiunii între cota de piaţă şi profitabilitate. Indicator 4: %, prime neîncasate din prime subscrise. Ilustrează incertitudinea realizării veniturilor din contracte deja încheiate. Indicator 5: %, timp indisponibilitate sistem IT din timp integral. Se va compara cu limite prestabilite pentru a ilustra fiabilitatea sistemelor de date. Indicator 6: număr reclamaţii la autoritatea de supraveghere. De asemenea, funcţionează în raport de stabilirea unor limite de acceptare. Indicator 7: număr întârzieri decontări daune. Ipoteza considerată priveşte relaţia cu partenerii pentru decontare directă cu atelierele de

reparaţii auto dar poate ilustra totodată riscul de satisfacţie redusă a clienţilor. Indicator 8: număr reclamaţii privind agenţii/brokerii. Intermediarii sunt vectori de imagine, dincolo de faptul că asiguratorul poartă

răspunderea pentru acţiunile acestora în numele său. Indicator 9: indice supraevaluare rezerve daune, rezerva constituită/dauna platită. Supraevaluarea rezervelor de daune afectează profitabilitatea exerciţiului financiar. Indicator 10: sume, fraude din încasări. Indică necesitatea de intervenţie cu privire la proceduri sau la modul de aplicare a lor.


Romeo Jantea 65

Mai mult, trebuie depăşită situaţia în care rapoartele de risc conţin informaţii disparate, pe riscuri individuale sau pe riscuri comune unei categorii ori unei funcţiuni distincte din cadrul organizaţiei. Toate aceste informaţii se cer agregate într-un sistem de raportare care să faciliteze analiza şi procesul decizional şi să sublinieze interdependenţe şi corelaţii. Valoarea informaţiei privind riscurile nu constă în dezvoltarea conţinutului acestui tip de informaţie, ci în aplicarea ei.

Eficienţa şi succesul în managementul riscului nu înseamnă să poţi spune “Am identificat 214 riscuri în activităţile întreprinderii şi am elaborat instrucţiuni complete de control şi indicatori de evaluare”, ci mai degrabă “Am identificat principalele riscuri care solicită atenţia diferitelor nivele de conducere, iar managerii dispun de o platformă de decizie cu privire la aceste riscuri ”. În sensul de contracarare, atenuare şi gestiune a riscurilor, managementul riscului are obiectivul general de a fi baza unor decizii avizate şi care să conducă la o profitabilitate şi la o valoare a întreprinderii îmbunătăţite. Astfel de decizii pot privi la nivel de entitate de afaceri reducerea unor limite de acceptare a riscului, în condiţii de piaţă nefavorabile, aplicarea unei strategii de retragere pentru minimizarea pierderilor, în cazul unei investiţii cu rezultate slabe sau alocarea de capital pentru dezvoltarea unui sector al afacerii cu profitabilitate atractivă, dar cu expunere mai mare la riscuri. Există situaţii în care o înţelegere greşită face ca managementul riscului să fie privit ca un proiect de finalizat sau ca un compartiment ce trebuie creat. În mediul dinamic din prezent, este o naivitate să credem că o supraveghere eficace a riscurilor poate avea loc atunci când activităţile de management al riscurilor nu sunt bine structurate, sunt statice sau separate de managementul activităţii de bază. Abordarea proactivă a managementului riscurilor priveşte procese şi acţiuni ce se întrepătrund cu activităţile afacerii, astfel încât să se desfăşoare cu aceeaşi continuitate ca şi activitatea de fiecare zi. Cum riscurile afectează aspecte diverse şi multiple din viaţa organizaţiei, eficacitatea managementului riscurilor nu se poate realiza prin alocarea atribuţiilor către persoane sau compartimente izolate sau independente, fără implicarea personalului din restul întreprinderii. Execuţia procesului de management al riscurilor se face de către persoane de la nivelul consiliului de administraţie şi conducerii executive până la compartimentele funcţionale cele mai diverse. În mod similar cu felul în care strategiile unei întreprinderi trebuie să fie dezvoltate şi aplicate de către persoane din tot cuprinsul organizaţiei, o bună perspectivă de management al riscului are nevoie de participare extinsă din cadrul structurii entităţii respective. Particularizare În ilustrarea celor de mai sus adaugăm o descriere a managementului riscului într-o entitate reală. Este vorba de un mare grup financiar, lider global în asigurări, cu prezenţă pe patru continente şi cu istorie de 140 de ani. Grupul include între 10 şi 15 firme separate şi alte zeci de firme afiliate.


Romeo Jantea 66

Politicile şi practicile privind managementul riscului sunt comune la nivelul grupului şi sunt rezultatul unui proces de elaborare şi validare la care participă şi unităţile, într-un schimb de informaţii care are loc atât în mod permanent cât şi în sesiuni anuale special organizate. Atribuţiile privind managementul riscului sunt, de asemenea, unitare şi se exercită independent de către fiecare unitate din grup, printr-o structură corespondentă de jos în sus, până la nivelul conducerii executive şi al board-ului grupului. Unităţile folosesc o platformă comună care asigură agregarea riscurilor de la nivel de unitate până la nivel de grup şi în cadrul căreia funcţionează metodologii de măsurare a riscurilor agreate ca cele mai bune practici. Pentru riscurile cunoscute ca fiind cele mai importante, indicatorii de risc se raportează conform unor proceduri de detaliu, astfel încât sunt posibil de agregat până la nivelul întregului grup. Stabilirea limitelor de acceptare pentru principalele riscuri şi a toleranţei la riscuri au loc printr-un proces formal şi periodic. Retenţia riscurilor şi transferul riscurilor fac obiectul unei planificări strategice distincte. Structura de coordonare a managementului riscului are la vârf un consiliu de risc în care se regăsesc responsabilii pentru managemenetul riscului, audit intern, conformitate, control intern, riscuri IT, continuitatea operaţiunilor, actuariat, legal. Purtătorii aceloraşi atribuţii la nivel de unităţi sunt, de asemenea, angrenaţi în procesele de management al riscului. Principalele roluri ale structurilor astfel constituite sunt de a coordona testarea şi validarea metodelor, indicatorilor şi acţiunilor de gestiune a riscurilor, de a deţine responsabilităţi directe, cu privire la toate riscurile principale şi de a identifica şi monitoriza riscurile la nivel secundar. Riscurile selecţionate ca fiind cele mai importante, sunt în numar de 10 şi privesc următoarele: capitalul, ratele dobânzilor, creditul, exigibilitatea pasivelor, concentrarea geografică, mortalitatea, corespondenţa activelor cu pasivele (acoperirea), lichiditatea, operaţiunile internaţionale, procesele şi sistemele interne, practicile de vânzare. Aceste 10 riscuri fac obiectul preocupării de zi cu zi, la nivelul fiecarei unităţi din grup şi cu privire la ele există standarde şi limite, indicatori şi sisteme de raportare. Întrucât standardele şi limitele de acceptare precum şi nivelul indicatorilor de risc recomandat diferă între unităţi, pentru fiecare din cele zece riscuri se mai foloseşte, pentru a permite agregarea la toate nivelele de la unitate în sus, un cod al culorilor, încadrarea făcându-se în funcţie de evoluţia expunerii la risc, astfel: verde = stabil, galben = în îmbunătăţire, roşu = risc în creştere. Expunerea agregată se cuantifică în pierderi preconizate (sume) sau în termeni de volatilitate preconizată (% variaţie rezultate). Politicile standardizate cu privire la gestionarea riscurilor stipulează rolurile, responsabilităţile şi procedurile de acţiune. Limitele prestabilite funcţionează, nu ca bariere absolute ci, ca praguri care declanşează tranferul deciziei la un nivel ierarhic superior.


Romeo Jantea 67

Toleranţa la risc este determinată şi validată prin analize de senzitivitate în parametri de stres. Modelul general folosit utilizează corelaţia dintre probabilitatea producerii unui risc şi impactul financiar negativ, în cazul producerii riscului. Obiectivele sunt plasate în zona de riscuri cu cea mai mare probabilitate de manifestare, dar cu impact financiar redus până la moderat. Toleranţa la acceptarea riscurilor cu impact financiar mare, indiferent de probabilitatea redusă de producere a acestora, se întinde până la o limită a solvabilităţii, care este fixată deasupra celei minim reglementate. Prin impact financiar mare nu se înţelege impactul individual al unui risc, ci impactul agregat al riscurilor monitorizate în cadrul unei entităţi din grup, adică pierderea potenţială maximă din suma expunerilor. Acest prag este propriu fiecărei entităţi din grup, corespunzător indicatorului său de solvabilitate, la fel ca şi pragul de insolvenţă (figura 1).

Sursa: Lenna, Robin; DeKeizer, Dan “Risk Management in Insurance”

Figura 1. Toleranţa şi limitele de risc

Grupul al cărui exemplu se prezintă aici, fiind unul din cei mai mari asiguratori mondiali, vede ca şi provocări majore în managementul riscului, aspectele ce ţin de asigurări, pe de o parte, iar pe de altă parte, ce ţin de riscuri operaţionale.

Toleranţă

IInnssoollvveennţţăă

„„NNuu iinnttrraaţţii””

Limita de

solvabilitate

sau de

alertă Obiectivul

pentru

management

Impactul financiar al riscului

Pro

bab

ilita

te


Romeo Jantea 68

Produsele de asigurări funcţionează sub influenţa unor factori care generează riscuri, a căror cuantificare este dificilă şi de aceea inexactă. Reglementările fiscale sunt, pe de o parte complicate iar pe de altă parte, se pot schimba pe durata funcţionării asigurărilor încheiate pe termen lung de timp. Produsele complexe cu opţiuni multiple pentru client, nu permit identificarea unor modele de comportament al clienţilor relativ la aceste opţiuni. Remunerarea canalelor de distribuţie la încheierea asigurărilor cu durate lungi de plată a primelor, rupe corespondenţa dintre încasarea de prime şi plata pentru serviciul de intermediere, riscul de neacoperire al acestor costuri având o plajă foarte mare de variaţie. Pentru asigurator, unul din riscurile principale este legat de slaba calitate a vânzării, risc ce ia naştere din două surse: complexitatea produselor, care duce la transmiterea către client a unor informaţii incomplete sau incorecte de către vânzători şi remunerarea în avans a vânzătorului, care nu mai motivează serviciile post vânzare ale acestuia, în lunga periodă de valabilitate a asigurărilor de viaţă. Consecinţele producerii riscului de slabă calitate a vânzării, înseamnă rezilieri şi rambursări anticipate (nerealizare de venituri), costuri suplimentare pentru servicii post vânzare. Un alt risc specific industriei asigurărilor, a celor de viaţă cu deosebire, priveşte combinaţia dintre pasivele pe termen lung (sume asigurate, valori de răscumparare) şi activele lichide pe termen scurt, adică riscul privind corespondenţa activelor cu pasivele. Orice grup internaţional va avea, cu privire la acest risc, indicatori ce vor arăta şi o variaţie geografică a amplitudinii riscului, dată de nivelul diferit de sofisticare a pieţelor financiare. În mod particular, grupul luat ca exemplu identifică acest risc în pieţe, unde reglementările locale limitează plasamentele financiare în străinătate. Din gama riscurilor operaţionale, o provocare majoră în cadrul grupului priveşte sistemele de prelucrare a datelor, respectiv integritatea şi securitatea datelor privind contractele de asigurare. Lucrând cu valori de răscumparare ce se actualizează zilnic, salvarea şi depozitarea datelor privind contractele de asigurare, în mai multe exemplare ale bazelor de date şi în locaţii diferite, face obiectul unor proceduri precise, iar limita de toleranţă cu privire la neîndeplinirea acestora este zero. Ca şi modalitate de urmărire a riscurilor operaţionale, se foloseşte un sistem de raportare a pierderilor financiare, determinate ca fiind consecinţa unor deficienţe în derularea operaţiunilor interne de către unităţile ce fac parte din grup. Ca o concluzie a exemplului prezentat, rezultă că, în plus faţă de aplicarea unei vederi de ansamblu a managementului riscului în toate zonele şi funcţiile entităţii economice, eficacitatea operării cu diferite riscuri e condiţionată şi de prioritizări, metodologii, indicatori, repartizări de atribuţii şi responsabilităţi, care sunt proprii entităţii respective, generate pe baza conţinutului şi contextului afacerii pe care o derulează întreprinderea.


Romeo Jantea 69

Bibliografie 1. Dallas George, Governance and Risk, Standard and Poor’s, 2004 2. Hopkin Paul, Fundamentals of Risk Management, Kogan-Page, 2010 3. Hubbard Douglas, The Failure of Risk Management: Why It's Broken and How

to Fix It, John Wiley & Sons, 2009 4. Lam James, Enterprise Risk Management, John Wiley & Sons, 2004 5. Lenna Robin, DeKeizer Dan, Risk Management in Insurance, prezentare

conferință, 2006


Dorin Jula 70

MODELE ECONOMETRICE DE PROGNOZĂ

PENTRU ASIGURĂRILE GENERALE

Dorin JULA *) Dan CONSTANTINESCU **)

Rezumat Seria de date referitoare la primele brute subscrise pentru asigurările generale din România prezintă o tendinţă de creştere în perioada martie 2006 – iunie 2010, cu o inflexiune în ultimele 5 trimestre şi cu o puternică şi persistentă componentă sezonieră. Dimensiunea redusă a seriei nu permite aplicarea unor modele econometrice structurale de analiză a seriei de timp.

În aceste condiţii, am analizat dinamica seriei pornind de la un model de tip Holt-Winters. Sub rezerva impusă de dimensiunea seriei de date, acceptăm ca ipoteză faptul că inflexiunea seriei reprezintă o fluctuaţie normală pe fondul crizei economice şi nu o modificare esenţială în comportamentul agenţilor economici, care să ducă la o ruptură de tendinţă.

Pe baza modelului, estimăm în 2010 un volum al primelor brute subscrise în asigurările generale din România de circa 7 miliarde ron, valoare situată, în termeni reali cu circa 3.3% sub valoarea înregistrată în 2009, iar valorile nominale se vor situa în apropierea celor înregistrate în 2009. Estimăm, de asemenea, o revenire a pieţei globale a asigurărilor generale în 2011, atât în termeni nominali, cât şi ca valori reale ale primelor brute subscrise. Cuvinte-cheie: asigurări generale, tendinţă, sezonalitate, prognoza primelor brute subscrise, filtrul Hodrick-Prescott, modelul Holt-Winters. Clasificare JEL: C53, G22 1. Introducere Seria de date privind asigurările generale din România cuprinde un număr relativ mic de date comparabile din punct de vedere metodologic (martie 2006 – iunie 2010, adică 18 înregistrări). În aceste condiţii este dificil de realizat o prognoză prin metode econometrice structurale, sau prin utilizarea unor metode univariate din clasa modelelor de tip Box-Jenkings, sau multivariate de tip VAR, modele corectoare de erori ş.a.

Ne propunem ca în următoarele studii să realizăm o analiză de tip econometric în scop prospectiv a dinamicii asigurărilor generale şi de viaţă din

*) prof.univ.dr., Universitatea Ecologică din București, [email protected] **) prof.univ.dr., Universitatea Ecologică din Bucureşti, președinte, Institutul de Management în Asigurări, [email protected]



Dan Constantinescu 71

România (prime subscrise şi indemnizaţii), inclusiv a principalelor componente structurale. Vom utiliza, în fiecare caz, metodele adecvate, eventual metode alternative, pornind de la specificul evoluţiei seriilor analizate, caracteristicile şi disponibilitatea datelor. În acest prim studiu, analizăm în optică prospectivă datele referitoare la totalul primelor brute subscrise pentru asigurări generale. 2. Dinamica primelor brute subscrise – asigurări generale Dinamica primelor brute subscrise pentru asigurări generale, în perioada martie 2006-iunie 2010 este prezentată în graficul următor. Aşa cum se observă, tendinţa pe termen mediu (4 ani) este de creştere a volumului primelor brute subscrise, cu o uşoară atenuare în ultimele 5 trimestre. Justificarea acestei creșteri poate fi dată pornind de la factorii care influenţează cererea în materie de asigurări și anume: percepţia asupra mediului economic global, măsurat prin nivelul activităţii economice (PIB) şi nivelul concret al veniturilor individuale, determinat pe baza câştigului salarial nominal mediu net lunar.[7]

0.93

1.601.71 1.69 1.64

1.111.17

1.37

1.61

1.701.76

1.80 1.80

1.87

1.751.75

2.03

1.79

1.97

1.34

1.45

1.71

1.211.30

1.231.15

1.56

1.661.74

1.78 1.791.79

1.431.50

1.24

0.70.80.91.01.11.21.31.41.51.61.71.81.92.02.1

Dec-05

Mar-06

Jun-06

Sep-06

Dec-06

Mar-07

Jun-07

Sep-07

Dec-07

Mar-08

Jun-08

Sep-08

Dec-08

Mar-09

Jun-09

Sep-09

Dec-09

Mar-10

Jun-10

Miliarde

Prime brute subscriseasigurări generale

FiltrulHodrick-Prescott

Figura 1. Dinamica primelor brute subscrise în asigurările generale

Un alt factor de influență a dinamicii primelor brute subscrise pentru asigurările generale vizează rolul ofertei de servicii de acest gen, măsurată prin intermediul reţelei de subsidiare a companiilor de asigurări, a cărei influenţă este, de asemenea, pozitivă şi semnificativă.[5]


Dorin Jula 72

Pentru o mai uşoară identificare a tendinţei generale, în graficul respectiv prezentăm, pe lângă dinamica în preţuri curente a primelor subscrise şi estimarea obţinută cu ajutorul filtrului Hodrick-Prescott. Filtrul Hodrick-Prescott este o metodă de netezire utilizată frecvent în analizele macroeconomice în scopul identificării tendinţei pe termen lung dintr-o serie de timp. Din punct de vedere tehnic, filtrul Hodrick-Prescott (HP) este o metodă de filtrare lineară dublă prin care se calculează o serie netezită HPt a seriei iniţiale yt prin minimizarea atât a pătratului abaterii seriei de la trend, cât şi a variaţiei ritmului de modificare a trendului (diferenţa de ordinul doi a seriei filtrate HPt). Astfel, filtrul Hodrick-Prescott caută să minimizeze expresia:

1n

2t

21ttt1t

n

1t

2tt HPHPHPHPHPy .

Parametrul de penalizare λ controlează gradul de netezire a seriei ţinând seama de ritmul de variaţie a componentei ciclice şi de variaţia seriei. Cu cât λ este mai mare, cu atât trendul HPt se apropie mai mult de o linie dreaptă. Dacă λ = ∞, atunci HPt este aproximativ o dreaptă. Recomandarea lui Hodrick şi Prescott este ca λ să fie stabilit la valoarea λ = 100 pentru serii de date anuale, λ = 1600 pentru date trimestriale şi λ = 14400 pentru date lunare. Dar seria noastră de date este relativ scurtă şi de aceea, pentru creşterea sensibilităţii trendului estimat prin filtrul Hodrick-Prescott am redus parametrul λ la valoarea λ = 100.

Tendinţa de evoluţie pe termen mediu a primelor brute subscrise în asigurările generale

Tabelul 1

Anul Trimestrul

Tendinţa de creştere a primelor brute subscrise în asigurările generale (Hodrick-Prescott),

mil. ron – preţuri curente nivel modificare trimestrială

2006

Trim. 1 1111.2 n.a. Trim. 2 1173.3 62.1 Trim. 3 1237.3 64.0 Trim. 4 1302.6 65.3

2007

Trim. 1 1368.4 65.8 Trim. 2 1432.3 64.0 Trim. 3 1495.5 63.2 Trim. 4 1556.9 61.4

2008




Anul Trimestrul

Tendinţa de creştere a primelor brute subscrise în asigurările generale (Hodrick-Prescott),

mil. ron – preţuri curente nivel modificare trimestrială

2009


2010 Trim. 1 1797.9 4.0 Trim. 2 1800.3 2.4

62.1 64.0 65.3 65.8 64.0 63.2 61.457.1

49.2

41.3

32.7

24.4

15.9

10.06.4

4.0 2.4

0.0

10.0

20.0

30.0

40.0

50.0

60.0

70.0

Mar-06

Jun-06

Sep-06

Dec-06

Mar-07

Jun-07

Sep-07

Dec-07

Mar-08

Jun-08

Sep-08

Dec-08

Mar-09

Jun-09

Sep-09

Dec-09

Mar-10

Jun-10

mil.

ron

Figura 2. Modificări trimestriale în tendinţa de evoluţie a primelor brute subscrise în asigurările generale (valori absolute - preţuri curente)

Analiza econometrică Seriile nestaţionare care prezintă şi un fenomen de sezonalitate sunt modelate, de obicei, cu ajutorul unor funcţii polinomiale local. Ideea de la care se porneşte este aceea că parametrii funcţiilor respective urmează o structură adaptativă, astfel încât polinoamele de grad cât mai mic utilizate pentru extrapolarea datelor prezintă coeficienţi diferiţi pentru fiecare observaţie.[1]


Dorin Jula 74

Deoarece analiza datelor referitoare la dinamica primelor brute subscrise pentru asigurări generale sugerează prezenţa concomitentă a unei tendinţe şi a fenomenului de sezonalitate vom aplica pentru prognoză o metodă de tip Holt-Winters. Forma seriei de timp analizate sugerează un model de descompunere aditivă de tipul:

yt = Lt + Tt + St + et

unde: yt = valoarea observată a seriei în momentul t; Lt = media seriei netezită în t; Tt = tendinţa estimată în t; St = coeficienţii de sezonalitate (cu periodicitatea s: St = St-s) s = periodicitatea datelor (s = 4 pentru date trimestriale) et = variaţia accidentală Potrivit modelului Holt-Winters, estimarea nivelului mediu al seriei, în cazul descompunerii aditive se face după relaţia:

Lt = α(yt – St-s) + (1 – α)(Lt-1 + Tt-1)

unde, dacă datele sunt înregistrate trimestrial,

Lt = α(yt – St-4) + (1 – α)(Lt-1 + Tt-1)

Ecuaţia precedentă oferă o estimare a nivelului mediu desezonalizat pentru perioada t pornind de la informaţii referitoare la media din intervalul precedent şi tendinţa de creştere. Constanta de netezire alpha permite reglarea vitezei de ajustare a estimărilor respective în raport cu variaţia nivelului mediu al datelor observate. Tendinţa estimată a seriei este:

Tt = (Lt – Lt-1) + (1 – )Tt-1

Ecuaţia oferă o estimare a înclinaţiei dreptei de tendinţă, iar constanta de netezire permite reglarea vitezei de ajustare a estimărilor respective în funcţie de variaţia ratei de creştere a nivelului mediu al seriei de timp. Calculul coeficienţilor de sezonalitate în modelul Holt-Winters, atunci când componenta sezonieră este inclusă în model după o schemă de descompunere aditivă:

St = (yt – Lt) + (1 – )St –s

unde s = 4, dacă datele sunt trimestriale. Ecuaţia oferă o estimare a coeficientului de sezonalitate, iar constanta de

netezire permite reglarea vitezei de ajustare a estimărilor respective în funcţie de variaţia coeficienţilor de sezonalitate între aceleaşi perioade din două cicluri sezoniere consecutive.



Prognoza la orizontul h, notată Ft+h se calculează astfel:

Ft+h = Lt + h∙Tt + St-s

Rezultatele obţinute sunt prezentate în graficele următoare. a. Nivelul mediu şi tendinţa de evoluţie a primelor brute subscrise în asigurările

generale din România Pe termen mediu (2006-2010), nivelul primelor brute subscrise în asigurările generale are o tendinţă de creştere, cu fluctuaţii induse de particularităţile sezoniere, de modificările instituţionale şi evident, de starea generală a economiei. Pentru comparaţie, seria de nivel (estimată prin modelul Holt-Winters cu sezonalitate compusă aditiv, prin relaţia recursivă:

Lt = α(yt – St-4) + (1 – α)(Lt-1 + Tt-1),

unde simbolurile au semnificaţia dată în prezentarea modelului) este filtrată Hodrick-Prescott cu valoarea standard a coeficientului λ (λ = 1600 pentru date trimestriale).

Calculele privind nivelul mediu al seriei sunt prezentate în detaliu în anexă şi grafic, în figura următoare.

1.15

1.32

1.40

1.71

1.61

1.42

1.75

1.76

1.70

1.70

1.85

1.73

1.74

1.431.60

1.0

1.1

1.2

1.3

1.4

1.5

1.6

1.7

1.8

1.9

Sep-06

Dec-06

Mar-07

Jun-07

Sep-07

Dec-07

Mar-08

Jun-08

Sep-08

Dec-08

Mar-09

Jun-09

Sep-09

Dec-09

Mar-10

Jun-10

Miliarde

Nivel mediu Hodrick-Prescott

Figura 3. Nivelul mediu al primelor brute subscrise în asigurările generale din România


Dorin Jula 76

Seria disponibilă este prea scurtă pentru a permite testarea unei ipoteze privind o eventuală ruptură de tendinţă în condiţiile crizei economice din 2008-2010, alternativ cu ipoteza unei descreşteri naturale pe fondul fazei descendente a unui ciclu economic major (Juglar) sau lung (Kondratieff).

1.15

1.32

1.40

1.601.43

1.74

1.73

1.85

1.70

1.70

1.76

1.75

1.42

1.61

1.71

1.0

1.1

1.2

1.3

1.4

1.5

1.6

1.7

1.8

1.9

Sep-06

Dec-06

Mar-07

Jun-07

Sep-07

Dec-07

Mar-08

Jun-08

Sep-08

Dec-08

Mar-09

Jun-09

Sep-09

Dec-09

Mar-10

Jun-10

Miliarde

Figura 4. Modificarea modelului de dinamică pentru primele brute subscrise în asigurările generale din România

Sub rezerva impusă de dimensiunea seriei de date, acceptăm ca ipoteză de lucru o fluctuaţie normală pe fondul crizei economice şi nu o modificare esenţială în comportamentul agenţilor economici, care să ducă la o ruptură de tendinţă. Această ultimă ipoteză rămâne să fie testată pe termen lung. Pentru argumentarea primei ipoteze (scădere pe fondul crizei) analizăm modificările în creşterea medie date de modelul Holt-Winters (modificări estimate prin ecuaţia recursivă

Tt = (Lt – Lt-1) + (1 – )Tt-1

unde simbolurile au semnificaţia dată în prezentarea modelului). Calculele privind tendinţele locale de evoluție a seriei sunt prezentate în detaliu în anexă.

În graficul următor, datele privind tendinţele de evoluţie trimestrială a seriei desezonalizate construită pentru primele brute subscrise în asigurările



generale din România sunt completate cu o curbă de ajustare care să marcheze evoluţia ciclică, pe termen mediu.

-49.67

-24.31

-13.75

-4.20

7.008.88

-17.71

21.96

20.59

10.86

12.71

24.91

10.11

10.18

-14.27

-60

-50

-40

-30

-20

-10

0

10

20

30

Dec-06

Mar-07

Jun-07

Sep-07

Dec-07

Mar-08

Jun-08

Sep-08

Dec-08

Mar-09

Jun-09

Sep-09

Dec-09

Mar-10

Jun-10

Milioane

Figura 5. Evoluţia tendinţei trimestriale în dinamica primelor brute subscrise în asigurările generale din România

b. Estimarea sezonalităţii Deoarece variaţiile sezoniere sunt relativ constante în jurul nivelului mediu, am construit un model în care descompunerea seriei (yt) în tendinţă (ft), variaţie sezonieră (st) şi componenta accidentală urmează o schemă de tip aditiv: yt = ft + St + et. Mai mult, în analiza standard de tip Holt-Winters, se consideră tendinţa de evoluţie a seriei ca fiind lineară, ceea ce presupune două componente: nivelul seriei (Lt) şi panta dreptei de tendinţă (Tt). Rezultă schema de descompunere prezentată mai sus:

yt = Lt + Tt + St + et

Calculul coeficienţilor de sezonalitate este prezentat în detaliu în anexă şi grafic, în figura următoare.

Rezultatele obţinute justifică ipoteza descompunerii aditive a seriei trimestriale în tendinţă + sezonalitate + componenta accidentală. Aşa cum rezultă din graficul prezentat, în primul trimestru din fiecare an valoarea primelor brute din asigurările generale depăşeşte tendința pe termen mediu cu aproximativ 150 – 300 milioane lei, cu o creştere uşoară datorată inflaţiei (datele sunt în valori nominale).


Dorin Jula 78

La fel, trimestrul II al fiecărui an se situează sub tendinţă cu circa 100-200 milioane ron. Valorile înregistrate în trimestrele III şi IV sunt în apropierea tendinţei.

151.8

-220.6 -208.8-163.9

283.3

-115.8-77.4

261.4332.6339.0

65.931.5 26.8

-23.9

12.212.039.02.8

-300

-200

-100

0

100

200

300

400

Mar-06

Jun-06

Sep-06

Dec-06

Mar-07

Jun-07

Sep-07

Dec-07

Mar-08

Jun-08

Sep-08

Dec-08

Mar-09

Jun-09

Sep-09

Dec-09

Mar-10

Jun-10

Milioane

Figura 6. Sezonalitatea valorii primelor brute subscrise în asigurările generale din România

Explicația acestei variații sezoniere este dată de ponderea semnificativă a asigurărilor auto (și, cu precădere, a asigurărilor de tip RCA) în totalul asigurărilor generale, asigurări care se încheie pe o perioadă de un an sau de șase luni. Deși, în prezent, este permisă disocierea perioadei de asigurare de anul calendaristic, campaniile promoționale ale asiguratorilor se concentrează, în continuare, pe finalul și mijlocul anului calendaristic.

Acest fenomen, alături de obligativitatea menținerii polițelor RCA pentru autovehiculele aflate în circulație, continuă să mențină o variație sezonieră, mai accentuată pentru trimestrele I și II. Este de presupus că, în timp, această tendință se va diminua, pe măsura asigurării autovehiculelor noi în timpul anului.

Coeficienţii de sezonalitate – modelul aditiv Holt-Winters Tabelul 2

Trim. 1 Trim. 2 Trim. 3 Trim. 4 2006 151.8 -220.6 65.9 2.8 2007 261.4 -208.8 31.5 39.0 2008 339.0 -163.9 26.8 12.0 2009 332.6 -115.8 -23.9 12.2 2010 283.3 -77.4

Media 273.6 -157.3 25.0 16.5



Relativa stabilitate a coeficienţilor de sezonalitate (abaterea standard este relativ mică în raport cu media) permite folosirea acestora în prognoza pe termen scurt. c. Prognoza primelor brute subscrise în asigurările generale Pentru prognoză, corectăm tendinţa de evoluţie a primelor brute subscrise în asigurările generale din România cu sezonalitatea calculată după schema aditivă descrisă. Pentru metodele de prognoză care utilizează tehnici de tip "netezire exponenţială" orizontul de prognoză este, de regulă, scurt. Aceasta deoarece modelele respective valorifică prospectiv inerţia structural-comportamentală a proceselor economice şi ipoteza curentă este aceea că stabilitatea sistemelor este o proprietate locală. Practic, se recomandă ca prelungirea prospectivă a unei serii de date să nu depăşească 1/5 din dimensiune seriei iniţiale. În aceste condiţii, prognoza este calculată pentru 4 trimestre următoare ultimei înregistrări, adică pentru trimestrele 2010:III – 2011:II.

0.93

1.15

1.601.71

1.64

2.09

1.69

1.87

1.751.75

2.03

1.79

1.97

1.34

1.45

1.71

1.211.30

1.23

1.71

1.761.64

1.74

1.79

0.5

0.7

0.9

1.1

1.3

1.5

1.7

1.9

2.1

2.3

Mar-06

Jun-06Sep-06D

ec-06M

ar-07Jun-07Sep-07D

ec-07M

ar-08Jun-08Sep-08D

ec-08M

ar-09Jun-09Sep-09D

ec-09M

ar-10Jun-10Sep-10D

ec-10M

ar-11Jun-11Sep-11D

ec-11

Miliarde

Prime brute subscriseasigurări generale

Prognoza Estimăriprospective

Figura 7. Prognoza primelor brute subscrise în asigurările generale din România

După acest orizont de prognoză, prelungirea calculelor are doar un caracter estimativ. Datele în sinteză sunt prezentate în tabelul următor, iar calculele în detaliu sunt în anexă.


Dorin Jula 80

Perioada Natura calculelor

Valori (mil.ron, preţuri 2010)

2010:T1 Date statistice

1874.0 2010:T2 1643.0 2010:T3

Prognoză

1714.8 2010:T4 1758.0 2011:T1 2085.4 2011:T2 1644.0 2011:T3 Estimări

prospective 1742.8

2011:T4 1786.0 Estimăm în 2010 un volum al primelor brute subscrise în asigurările generale din România de circa 7 miliarde ron, valoare situată, în termeni reali cu circa 4% sub valoarea înregistrată în 2009. Având în vedere o rată a inflaţiei de circa 4% (Iunie - Decembrie), valorile nominale se vor situa în apropierea celor înregistrate în 2009. Estimăm, de asemenea, o revenire a pieţei globale a asigurărilor generale în 2011, atât în termeni nominali, cât şi ca valori reale ale primelor brute subscrise. Bibliografie 1. Agapie A., Agapie Al., Economic forecasting using Genetic Algorithms,

Computational Intelligence Theory and Applications, International Conference, 5th Fuzzy Days Dortmund, Germany, April 28–30, Proceedings, Springer Berlin / Heidelberg, 1997

2. Baltagi B., Econometrics, 4th Edition, Springer – Verlang Berlin Heidelberg, 2008

3. Bourbonnais R., Terraza M., Analyse de séries temporelles. Applications à l’économie et à la gestion, 2e édition, Economica, Paris, 2008

4. Bourbonnais R., Vallin, Ph., The Correction of Chronologic Series’ Seasonal Fluctuations according to Seasonal Simultaneous Additive and Multiplicative Effects, Journal for Economic Forecasting, Institute for Economic Forecasting, vol. 4(4), pages 5-23, December, 2007

5. Constantinescu D., Rotaru C., The Influence of Non-Governamental Loan over Regional Distribution om Insurance Market, în Economics of Sustainable Development – Sustainable Development through Education, Research and Inovation, Editura Mustang, București, 2009, p. 232-242

6. Favero C.A., Applied Macroeconometrics, Oxford University Press, 2001 7. Ghizdeanu I., Piața de asigurări: prezent și perspective, în Romanian Journal

of Insurance nr. 2/2009, p. 47-59 8. Jula N., Jula D., Modelare economică. Modele econometrice şi de optimizare,

Editura Mustang, Bucureşti, 2010 9. Jula D., Jula N.-M., Metode de prognoză. Introducere în analiza seriilor de

timp. Editura Mustang, Bucureşti, 2010



10. Kumar A., Reisman A., 2005, Exponential Smoothing Models: A Set of Paradoxes, http://ssrn.com/abstract=656062 (accesat decembrie 2009)

11. Cummins J.D., Griepentrog G.L., 1985, Forecasting automobile insurance paid claim costs using econometric and ARIMA models, International Journal of Forecasting, 1(3), pp. 203-215

Anexă Prognoza primelor brute subscrise

în asigurările generale din România – modelul Holt- Winters (milioane ron – preţuri 2010)

Prime brute subscrise –

asig. generale

Nivel mediu Tendinţa Sezonalitatea Seria

estimată

Mar-06 1299.6 151.8 Jun-06 927.2 -220.6 Sep-06 1213.6 65.9 Dec-06 1150.6 1147.8 -49.7 2.8 Mar-07 1706.5 1417.7 -17.7 261.4 1551.8 Jun-07 1228.5 1434.4 -14.3 -208.8 1199.5 Sep-07 1342.6 1319.7 -24.3 31.5 1361.3 Dec-07 1449.1 1401.0 -13.7 39.0 1390.1 Mar-08 1971.9 1613.5 8.9 339.0 1883.8 Jun-08 1600.5 1753.2 22.0 -163.9 1566.4 Sep-08 1787.1 1761.5 20.6 26.8 1813.6 Dec-08 1708.6 1703.3 12.7 12.0 1755.1 Mar-09 2028.5 1697.5 10.9 332.6 2047.3 Jun-09 1745.1 1848.8 24.9 -115.8 1709.8 Aug-09 1689.2 1725.8 10.1 -23.9 1762.7 Dec-09 1748.9 1736.6 10.2 12.2 1758.8 Mar-10 1874.0 1603.0 -4.2 283.3 1931.4 Jun-10 1643.0 1710.8 7.0 -77.4 1602.0

(milioane ron – preţuri 2010) Prime brute

subscrise – asigurări generale

Prognoza Estimări

prospective

Mar-06 1299.6 Jun-06 927.2 Sep-06 1213.6 Dec-06 1150.6


Dorin Jula 82

Prime brute subscrise –

asigurări generale

Prognoza Estimări

prospective

Mar-07 1706.5 Jun-07 1228.5 Sep-07 1342.6 Dec-07 1449.1 Mar-08 1971.9 Jun-08 1600.5 Sep-08 1787.1 Dec-08 1708.6 Mar-09 2028.5 Jun-09 1745.1 Aug-09 1689.2 Dec-09 1748.9 Mar-10 1874.0 Jun-10 1643.0 Sep-10 1714.8 Dec-10 1758.0 Mar-11 2085.4 Jun-11 1644.0 Sep-11 1742.8 Dec-11 1786.0


Constantin Rotaru 83

DINAMICA ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA.

ANALIZĂ REGIONALĂ

Constantin ROTARU *) Diana Mihaela JULA **)

Rezumat

În lucrare sunt analizați factorii economici, sociali, culturali și instituţionali care determină cererea regională pentru servicii financiare din gama asigurărilor. Ca factor economic, vom analiza impactul creditului neguvernamental pe piaţa asigurărilor. Dezvoltarea modelului econometric nu se bazează doar pe metodologia actuală de creditare (care implică garanții, asigurări de viaţă pentru aplicanţi şi garanţi), ci şi pe conexiunile directe dintre o serie de produse de asigurare și cele de creditare.

Pe de altă parte, creşterea creditului neguvernamental, prin sporirea angajamentelor financiare, duce la o diminuare a resurselor financiare care pot fi folosite, de exemplu, pentru asigurări facultative, care nu sunt direct legate de procesul de împrumut. Nu în ultimul rând, interferenţele menţionate mai sus şi-au pus amprenta pe parteneriate specifice, cum ar fi - de exemplu - sistemul bancassurance.Valorile reziduale rezultate din ecuaţia de regresie, specifice pentru fiecare regiune, pot fi explicate de caracteristicile sociale şi culturale.

Pe baza acestor rezultate, am constituit două scenarii pentru evoluţia regională a pieţei de asigurări din România, bazate pe două predicții. În primul rând, pornind de la factorii semnificativi ai acestui proces (PIB-ul pe cap de locuitor, câștigul mediu net lunar/cap de locuitor, populaţia, mărimea reţelei de distribuţie), aşa cum au fost prezentaţi într-un studiu anterior şi, în al doilea rând, luând în considerare impactul creditului neguvernamental, în contextul actualei crize economice şi financiare. Cuvinte-cheie: asigurări (generale/de viață și pe clase), credite (pe categorii), distribuție regională, decalaje, corelații, concentrare, model de tip panel, prognoză Clasificare JEL: G21, G22, R12 Premise Regiunile de dezvoltare ale României corespund cu diviziunile de nivel NUTS-II din UE. Deşi devin din ce în ce mai semnificative în domeniul de dezvoltare regională, aceste regiuni nu au nici un statut administativ, neavând un consiliu legislativ sau un corp executiv. Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi *) conf.univ.dr., Universitatea Ecologică din București, [email protected] **) director, Ventureal AG, Wien, Austria, [email protected]

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nomenclatura_Unit%C4%83%C5%A3iilor_Teritoriale_pentru_Statistici&action=edit&redlink=1


Diana Mihaela Jula 84

administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile judeţene şi cele locale. Funcţia lor este de a aloca fondurile primite de la UE pentru dezvoltarea regională şi de a interpreta şi cerceta statistici regionale. De asemenea, regiunile de dezvoltare coordonează proiecte de infrastructură regionale şi au devenit membre ale Comitetului Regiunilor odată cu aderararea României la UE, în anul 2007. România este organizată din punct de vedere administrativ în opt regiuni de dezvoltare (care includ între 2 şi 7 judeţea), numite după poziţia lor geografică: Nord-Est, Sud-Est, Sud Muntenia, Sud-Vest Oltenia, Vest, Nord-Vest, Centru, Bucureşti Ilfov. Disparităţi regionale ale asigurărilor și creditului neguvernamental Într-un studiu anterior [2] am arătat că distribuţia pe regiuni de dezvoltare a primelor brute subscrise pentru asigurări este dependentă de repartiția teritorială a creditului neguvernamental, motiv pentru care - în cele ce urmează - vom analiza în paralel distribuțiile regionale ale celor două categorii de indicatori aferente anului 2009.

Figura 1. Contribuţia procentuală a regiunilor de dezvoltare la volumul primelor brute subscrise şi al creditului neguvernamental în anul 2009

50.75

47.47

65.33

35.87

39.61

32.28

0% 20% 40% 60% 80% 100%

Total asigurări

Asig.generale

Asig. de viaţă

Total credite

Credite p.juridice

Credite p.fizice Nord-est

Sud-est

S - MunteniaS-V Oltenia

Vest

Nord-vest

CentruBucureşti-If.

Din figura 1 se poate observa că circa jumătate din totalul primelor brute subscrise și peste o treime din volumul creditului non-guvernamental sunt localizate în regiunea Bucureşti-Ilfovb. Ponderea acestei regiuni este şi mai ridicată în cazul asigurărilor de viaţă (65,33%) şi a creditelor pentru companii (39,61%). O explicaţie a acestui fenomen este dată de faptul că negocierea asigurărilor colective de viaţă şi a creditelor se realizează, de regulă, la nivelul conducerilor centrale (head quarter) a companiilor beneficiare, mare parte dintre acestea fiind localizate în Bucureşti. Tot aici se regăseşte şi majoritatea covârşitoare a centralelor băncilor şi companiilor de asigurări. Nu în ultimul rând,

http://ro.wikipedia.org/wiki/PHARE

http://ro.wikipedia.org/wiki/2007

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_de_dezvoltare_Nord-Est

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_de_dezvoltare_Sud-Est

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_de_dezvoltare_Sud

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_de_dezvoltare_Sud-Vest

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_de_dezvoltare_Vest

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_de_dezvoltare_Nord-Vest

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_de_dezvoltare_Centru

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_de_dezvoltare_Bucure%C5%9Fti_%C5%9Fi_Ilfov



reţeaua de distribuţie a produselor de asigurări şi a creditelor, care s-a axat iniţial pe acoperirea capitalei ţării, a indus un avantaj comparativ al acestei zone din punctul de vedere al ofertei instituţionale. În plus, aşa cum vom arăta în continuare, nivelul de dezvoltare a regiunii Bucureşti-Ilfov, reflectat prin indicatori de natura PIB/locuitor sau câștig nominal mediu net lunar, este net superior mediei naţionale, influenţând favorabil cererea produselor financiare analizate.

Dacă vom elimina din prezentare regiunea Bucureşti-Ilfov (figura 2), se poate observa o relativă echilibrare a distribuţiei asigurărilor şi creditelor pe celelalte regiuni de dezvoltare, cu variaţii interregionale care merg de la simplu la dublu, plaja de variaţie fiind ceva mai largă doar în cazul asigurărilor de viaţă.

Figura 2. Contribuţia procentuală a regiunilor de dezvoltare la volumul primelor brute subscrise şi al creditului neguvernamental în anul 2009

(exclusiv regiunea Bucureşti-Ilfov)

6.67

7.01

5.17

9.78

8.98

10.56

7.46

8.06

4.78

9.6

8.59

10.58

8.04

9.06

3.53

8.19

7.27

9.08

4.55

4.89

3.04

6.75

5.83

7.63

5.74

6.16

3.88

7.2

6.59

7.79

8.89

8.99

8.45

12.89

13.38

12.42

7.9

8.36

5.82

9.72

9.77

9.68

Total asigurări

Asig. Generale

Asig. de viaţă

Total credite

Credite p.juridice

Credite p.fizice Nord-est

Sud-est

S - Muntenia

S-V Oltenia

Vest

Nord-vest

Centru

Cele mai scăzute ponderi, la toţi indicatorii, se regăsesc în regiunea Sud-Vest Oltenia, în timp ce regiunea Nord-Est este la polul opus al contribuţiei procentuale în totalul asigurărilor şi creditelor, prezentând valori maxime pentru aceste ponderi.

Fără îndoială că disparităţile pe care le prezintă regiunile de dezvoltare sub aspectul nivelului de dezvoltare şi al populaţiei îşi pun amprenta şi asupra distribuţiei în profil teritorial a asigurărilor şi creditului neguvernamental, motiv pentru care, în cele ce urmează, vom utiliza pentru comparaţie o serie de indicatori intensivi de accesare a produselor financiare în cauză şi anume: gradul de penetrare a asigurărilor (în PIB) şi densitatea acestora, respectiv ponderea în PIB a creditelor şi gradul de îndatorare.

Este de remarcat faptul că indicii de disparitatec ai indicatorilor amintiţi, prezentaţi în figura 3, relevă o dispersie asemănătoare pentru valorile ce corespund gradului de penetrare a asigurărilor şi ponderii creditului neguvernamental în PIB, respectiv pentru densitatea asigurărilor şi gradul de îndatorare.



Regiuni Grad de

penetrare (% în PIB)

Densitate (ron/loc.)

Ponderea creditelor în PIB (%)

Gradul de îndatorare (ron/loc.)

Nord - Est 1,09 158,90 35,66 5200,87 Sud - Est 1,25 234,49 36,05 6741,51 Sud - Muntenia 1,14 217,30 25,87 4944,89 Sud – Vest Oltenia 0,97 178,87 32,16 5919,30 Vest 1,01 264,02 28,43 7399,59 Nord - Vest 1,32 289,13 42,83 9363,18 Centru 1,19 276,55 32,78 7604,70 Bucureşti - Ilfov 4,00 1988,91 63,19 31397,48 TOTAL 1,80 411,86 40,24 9198,84

Tabelul 1. Distribuţia regională a indicatorilor de intensitate

pentru asigurări şi creditele neguvernamentale

Diferenţele semnificative faţă de medie, aferente regiunii Bucureşti-Ilfov, pot fi puse în legătură cu nivelurile ridicate pe care această regiune le înregistrează, de asemenea, în cazul indicilor de disparitate aferenţi produsului intern brut pe locuitor (217,32% în raport cu media naţională) şi câştigului salarial nominal mediu net lunar (141,56%). În plus, aşa cum s-a arătat anterior, capitala deţine şi o pondere semnificativă a reţelelor de distribuţie a produselor din gama asigurărilor şi creditelor. Având în vedere aceste aspecte, calculul decalajelor regionale s-a efectuat prin raportarea la valorile aferente regiunii Nord-Vest, aflată pe locul doi din punct

0

50

100

150

200

250

N-E S-E S

S-V V

N-V

Cent

ru

Buc.-

If.

Grad de penetrare Pondere credite în PIB

0

100

200

300

400

500N

-E S-E S

S-V V

N-V

Cent

ru

Buc.

-If.

Densitate asig Grad de îndatorare

Figura 3. Indici de disparitate



de vedere al indicatorilor analizaţi, regiunea Bucureşti-Ilfov fiind omisă deliberat din graficele prezentate.

Dacă ne referim la ponderea în PIB a produselor financiare analizate, vom remarca un grup de trei regiuni de dezvoltare (Sud, Sud-Vest şi Vest) situate sub 80% din nivelul aferent regiunii-etalon şi un alt grup de trei regiuni (Nord-Est, Sud-Est şi Centru) care înregistrează valori peste acest nivel. O situaţie asemănătoare o prezintă şi volumul produselor financiare raportat la populaţie, cu precizarea că regiunea Nord-Est înlocuieşte regiunea Vest în cadrul grupei situate sub palierul de 80% din nivelul regiunii-etalon. O altă modalitate de analiză a structurii regionale a primelor brute subscrise (per total şi pe categorii de asigurări), în legătură cu distribuţia teritorială a creditului neguvernamental poate fi realizată pe baza indicelui Herfindahld şi a coeficientului Gini-Strück.e (tabelul 2)

Indicele de concentrare

Prime brute subscrise Credit neguvernamental

Total Asigurări generale

Asigurări de viaţă Total Companii Individuale

Herfindahl 0,2936 0,2662 0,4459 0,1900 0,2127 0,1714 Gini-Strück 0,4389 0,4017 0,6056 0,2725 0,3167 0,2303 Herfindahl i) 0,1484 0,1481 0,1594 0,1490 0,1532 0,1466 Gini-Strück i) 0,0801 0,0784 0,1390 0,0849 0,1100 0,0662 i) fără regiunea Bucureşti-Ilfov

Tabelul 2. Nivelul de concentrare pentru primele brute subscrise şi creditul

neguvernamental

50

60

70

80

90

100

110

N-E S-E S

S-V V

N-V

Cen

tru

Grad de penetrare Pondere credite în PIB

50

60

70

80

90

100

110

N-E S-E S

S-V V

N-V

Cen

tru

Densitate asig. Grad de îndatorare

Figura 4. Decalaje regionale



În domeniul asigurărilor, vom sesiza un nivel de concentrare ceva mai scăzut faţă de medie pentru asigurările generale, dat fiind faptul că acestea includ o serie de clase de asigurări obligatorii, cum ar fi de pildă asigurările de răspundere civilă auto, în timp ce asigurările de viaţă sunt mult mai dependente de structura teritorială a reţelei de distribuţie şi de celelalte elemente ale politicii de vânzări a companiilor de profil. Influenţa acestora din urmă asupra gradului de concentrare pe total asigurări este însă destul de redusă datorită faptului că ponderea lor în volumul primelor brute subscrise se situează sub 20%.

Variaţii ceva mai puţin semnificative întâlnim şi în ceea ce priveşte nivelul de concentrare al creditului neguvernamental, justificarea unor valori mai ridicate pentru creditele acordate companiilor fiind dată de potenţialul economic semnificativ peste medie al regiunii de dezvoltare care include capitala ţării. Dacă excludem din calcul această regiune, vom observa că valorile indicatorilor de concentrare pentru asigurări şi credite se apropie simţitor, o contribuţie la relativa uniformitate a acestora având şi extinderea sistemului bancassurance. Consideraţii privind dinamica distribuţiei regionale a asigurărilor O primă analiză a evoluţiei structurii regionale a asigurărilor în perioada 2003-2009 a fost realizată pe baza indicatorilor care privesc nivelul de concentrare a acestora (figura 5).

În privinţa asigurărilor se pot observa cu uşurinţă trei etape distincte. Astfel, până în anul 2005, a continuat tendinţa de exploatare intensivă a arealului geografic acoperit până la finele deceniului precedent, localizat, cu precădere, în Capitală şi în marile centre urbane, fapt care a condus la creşterea nivelului de

Asigurări

0,2

0,25

0,3

0,35

0,4

0,45

0,5

2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Herfindahl Gini-Strück

Credite

0,15

0,2

0,25

0,3

0,35

0,4

2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Herfindahl Gini-Strück

Figura 5. Dinamica nivelului de concentrare în profil regional pentru asigurări şi credite



concentrare teritorială. În acelaşi timp, piaţa creditului tinde să se maturizeze şi, cu o penetrare mai dispersată pe pieţele regionale, înregistrează o tendinţă constantă de reducere a gradului de concentrare. "Explozia" creditului de consum şi dezvoltarea accentuată a creditului imobiliar, după anul 2005, susţine această tendinţă dar, în acelaşi timp, obligă companiile de asigurări la o deschidere mai largă a ofertei de produse conexe către provincie şi, în cadrul acesteia, către localităţile de dimensiuni mai mici, fapt care conduce la o reducere a gradului de concentrare în profil teritorial a asigurărilor. În această perioadă, eforturile de lărgire a nişei de piaţă au vizat, cu precădere, acele zone în care nivelul de cuprindere a populaţiei în asigurările de viaţă era mai redus. După anul 2007 asistăm la o anumită temperare a extinderii reţelelor teritoriale bancare, legată de o saturare relativă a cererii solvabile, motiv pentru care politicile de promovare în domeniul creditelor se orientează către o reconfigurare şi diversificare a ofertei, axată către bazinele de distribuţie tradiţionale, cu potenţial ridicat, fapt care conduce la o uşoară creştere a nivelului de concentrare. Fenomenul este accentuat şi de apariţia crizei, care a afectat în măsură mai mare zonele mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic. Conexarea tot mai accentuată a celor două pieţe financiare, inclusiv prin sistemul bancassurance, obligă practic industria asigurărilor să urmeze aceeaşi tendinţă, cu o amplitudine chiar ceva mai mare, dar existenţa - în continuare - a unui portofoliu consistent de asigurări obligatorii face ca, la nivelul anului 2009, trendul creşterii nivelului de concentrare să fie întrerupt. O analiză mai aprofundată, care include şi factorii de influenţă ai distribuţiei regionale, a fost realizată prin dezvoltarea unui model de tip panel, aferent perioadei 2003-2009 şi celor 41 de structuri teritoriale administrative (judeţe) care corespund cu diviziunile de nivel NUTS-III din UE.f În continuare este prezentat modelul de regresie care reflectă legătura între distribuţia teritorială a volumului de prime brute subscrise (GWP) şi cea a creditului neguvernamental (TL), raportate la populaţie (P).

Dependent Variable: GWP?/P? Method: Pooled EGLS (Period SUR) Date: 06/17/10 Time: 13:50 Sample (adjusted): 2003 2009 Included observations: 7 after adjustments Cross-sections included: 41 Total pool (balanced) observations: 287 Linear estimation after one-step weighting matrix Period SUR (PCSE) standard errors & covariance (d.f. corrected)

Variable Coefficient Std. Error t-Statistic Prob. TL?/P? 0.043234 0.001573 27.48612 0.0000

C 6.079085 4.559869 1.333171 0.0018



Weighted Statistics R-squared 0.731216 Mean dependent var 0.940545

Adjusted R-squared 0.730273 S.D. dependent var 2.057386 S.E. of regression 0.968278 Sum squared resid 267.2054 F-statistic 775.3309 Durbin-Watson stat 1.836602 Prob(F-statistic) 0.000000

Unweighted Statistics R-squared 0.774598 Mean dependent var 176.1412

Sum squared resid 2967418. Durbin-Watson stat 0.167257

Aşa cum am anticipat în analizele anterioare, se poate pune în evidenţă o relaţie puternică şi stabilă între distribuția primelor brute subscrise pe locuitor şi cea a creditului neguvernamental/locuitor. De asemenea, există o legătură semnificativă între distribuția creditului neguvernamental/locuitor şi cea a PIB/locuitor, respectiv a câştigului salarial nominal mediu net lunar (ANME), după cum urmează:

(TL/loc.)it = αit + β·(GDP/loc.)it + γ·ANMEit + εit, unde: i = 1, ..., 42 – judeţe și t = timpul. Rezultatele acestui model sunt următoarele:

Dependent Variable: TL?/P? Method: Pooled EGLS (Period SUR) Date: 06/17/10 Time: 13:48 Sample (adjusted): 2003 2009 Included observations: 7 after adjustments Cross-sections included: 41 Total pool (balanced) observations: 287 Linear estimation after one-step weighting matrix

Variable Coefficient Std. Error t-Statistic Prob. GDP?/P? 306629.2 22937.69 13.36792 0.0000

ANME? 3.033650 0.482126 6.292238 0.0000 C -3253.160 180.3649 -18.03654 0.0000 Weighted Statistics R-squared 0.755739 Mean dependent var 0.773473





Sum squared resid 8.33E+08 Durbin-Watson stat 0.190370

Este adevărat că, pe baza aceluiaşi tip de model, putem evidenţia şi o legătură directă între distribuţia asigurărilor şi indicatorii care reflectă gradul de dezvoltare în profil teritorial, respectiv produsul intern brut şi câştigul salarial nominal mediu net lunar.

Dependent Variable: PBS?/POP? Method: Pooled EGLS (Period SUR) Date: 06/17/10 Time: 14:43 Sample (adjusted): 2003 2009 Included observations: 7 after adjustments Cross-sections included: 41 Total pool (balanced) observations: 287 Linear estimation after one-step weighting matrix

Variable Coefficient Std. Error t-Statistic Prob. PIB? 0.014462 0.000601 24.05292 0.0000

CN? 0.100782 0.012990 7.758188 0.0000 C -35.01109 4.956888 -7.063120 0.0000 Weighted Statistics R-squared 0.813198 Mean dependent var 1.358016



Sum squared resid 848730.5 Durbin-Watson stat 0.355305

Determinările anterioare s-au realizat pe baza unor modele de tip panel omogen (cu efecte comune, αit++ = α, βit = β, γit = γ), în care s-a utilizat ca metodă de rezolvare SURg (perioadă) pentru a atenua heteroscedasticitatea şi corelaţiile instantanee ale erorilor între ecuaţiile de regresie. Aşa cum se observă, testele de specificare a modelelor în cauză sunt verificate.



Variante de estimare a evoluţiei viitoare a distribuţiei regionale a asigurărilor Pornind de la rezultatele analizelor efectuate în secţiunea anterioară, am realizat o primă variantă de prognoză pentru perioada 2010-2013 a structurii regionale a primelor brute subscrise (figura 6), în funcţie de distribuţia teritorială a creditului neguvernamental, dependentă la rândul ei de nivelul indicatorilor de dezvoltare aferenţi unităţilor administrativ-teritoriale (PIB și câştigul salarial nominal mediu net lunar).

Prime brute subscrise

6.67

11

11.04

11.13

11.2

7.46

10.66

10.71

10.76

10.81

8.04

12.93

12.97

13

13.03

4.55

8.79

8.82

8.82

8.84

5.74

9.86

9.85

9.81

9.79

8.89

11.18

11.16

11.21

11.25

7.9

11.36

11.39

11.4

11.4

2009

2010

2011

2012

2013Nord-est

Sud-est

S - Muntenia

S-V Oltenia

Vest

Nord-vest

Centru

Credit neguvernamental

9.78

10.89

10.94

11.04

11.12

9.6

10.61

10.68

10.73

10.78

8.19

12.89

12.94

12.97

13

6.75

8.76

8.8

8.8

8.82

7.2

9.88

9.86

9.82

9.8

12.89

11.15

11.13

11.19

11.23

9.72

11.35

11.39

11.39

11.4

2009

2010

2011

2012

2013 Nord-est

Sud-est

S - Muntenia

S-W Oltenia

Vest

Nord-vest

Centru

Figura 6. Prognoza distribuţiei regionale a primelor brute subscrise în relaţie cu evoluţia structurii teritoriale a creditului neguvernamental

Cea de a doua variantă de prognoză (figura 7) elimină variabila intermediară

(distribuţia creditului neguvernamental) şi modelează structura regională a primelor brute subscrise direct în funcţie de indicatorii de dezvoltare ai structurilor teritoriale, indicatori pe baza cărora a fost estimată cererea produselor de asigurări.



Prime brute subscrise

6.67

9.56

9.48

9.45

9.41

7.46

7.67

7.65

7.63

7.61

8.04

9.61

9.56

9.5

9.45

4.55

5.87

5.83

5.78

5.73

5.74

6.41

6.38

6.34

6.32

8.89

7.57

7.5

7.48

7.46

7.9

6.92

6.91

6.89

6.86

2009

2010

2011

2012

2013Nord-est

Sud-est

S - Muntenia

S-V Oltenia

Vest

Nord-vest

Centru

Figura 7. Prognoza distribuţiei regionale a primelor brute subscrise în relaţie cu evoluţia în profil teritorial a PIB şi a câştigului nominal mediu lunar

Am eliminat din prezentarea grafică regiunea Bucureşti-Ilfov datorită

caracterului de valoare atipică (= outlier) al acesteia în raport cu celelalte date privind volumul primelor brute subscrise (50,75% din total în anul 2009).

Apreciem că prima variantă de prognoză, care estimează o creştere a ponderilor tuturor regiunilor de dezvoltare cu excepţia şi pe seama regiunii Bucureşti-Ilfov, este adecvată perioadelor de expansiune economică, în care conexiunea dintre credite şi asigurări este mai pregnantă şi gradul de concentrare a acestora din urmă în profil teritorial tinde să se reducă.

În mod firesc, considerăm că cea de a doua variantă de prognoză este mai adecvată perioadelor de recesiune, în care scade atât creditarea cât şi distribuţia produselor de asigurări şi, pe cale de consecinţă, gradul lor de interconectare este mai scăzut. Din acest motiv, factorii care vor influenţa mai pregnant şi direct cererea în materie de asigurări sunt percepţia asupra mediului economic global, măsurat prin nivelul activităţii economice (PIB) şi nivelul concret al veniturilor individuale, determinat pe baza câştigului salarial nominal mediu net lunar. Este de presupus că, în asemenea perioade, marketingul companiilor de profil se reorientează către bazinele de distribuţie tradiţionale, cu potenţial ridicat, fapt pentru care vom asista la o creştere a nivelului de concentrare în profil teritorial a volumului primelor brute subscrise pentru asigurări. Bibliografie

1. Aiginger K., et al., Specialization and (geographic) concentration of European manufacturing, în Enterprise DG Working Paper No 1, Background Paper for the "The competitiveness of European industry: 1999 Report", Brussels, 1999



2. Rotaru C., Constantinescu D., The influence of non-governmental loan over regional distribution on insurance market, în Romanian Journal of Insurance, 3, pp.110-121, 2010

3. Isaic Maniu A., et al., "Modele pentru determinarea gradului de specializare pe subunităţi teritoriale, Raport de cercetare", în Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie - Număr Special, 2005

4. Jula D., Jula N., 2000, The Romanian Regions Competitiveness, în Journal for Economic Forecasting, issue 4, pp. 90-99

5. Krugman P.R., Regionalism versus multilateralism: analytical notes, în J. De Melo et A. Panagariya eds. New dimension in regional integration, Cambridge Mass., Cambridge University Press, 1993

6. Nijkamp P., Reggiani A., Spatial Dynamics, Networks and Modelling, Edward Elgar, Cheltenham, 2006

7. * * * Anuarul statistic al României, 2009, Institutul Naţional de Statistică, în www.insse.ro

8. * * * Proiecţia principalilor indicatori economico-sociali în profil teritorial până în anul 2013 - varianta finală de primăvară 2010, Comisia Naţională de Prognoză, în www.cnp.ro/ro/prognoze

9. * * * Raportul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de asigurări în anul 2009, în www.csa-isc.ro

10. * * * paginile web ale companiilor de asigurări a corespund cu diviziunile de nivel NUTS-III din UE b care include și capitala țării c determinaţi prin raportarea nivelului regional la nivelul naţional d 2

1

nHHI gi

i

e 2 11

n giGSn

f din raţiuni de comparabilitate a datelor, cifrele pentru municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov sunt cumulate g Seemingly Unrelated Regresssion

http://www.insse.ro/

http://www.cnp.ro/ro/prognoze

http://www.csa-isc.ro/

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nomenclatura_Unit%C4%83%C5%A3iilor_Teritoriale_pentru_Statistici&action=edit&redlink=1


Sandra Teodorescu 95

ABORDĂRI DIFERITE ÎN CAZUL MODELĂRII REPARTIŢIEI

DAUNELOR PENTRU UN SET DE DATE REALE DIN ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ AUTO

Sandra TEODORESCU )

Rezumat

Lucrarea abordează diferit modelarea repartiţiei daunelor pentru un set de date reale din asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie, date care reprezintă despăgubiri plătite, în 2008, de o companie de asigurări din România. Pentru acest set de date s-a încercat să se găsească o repartiţie cât mai adecvată.

În secţiunea I am încercat adecvarea unor repartiţii clasice, de tip continuu, setului de date deţinut, în secţiunea II am încercat adecvarea unei mixturi de două respectiv trei componente Gaussiene folosind algoritmul EM aceluiaşi set de date; în secţiunea III am aplicat Modelul Mixturii Gaussiene (MMG), utilizat pentru aproximarea densităţii repartiţiei daunelor şi algoritmul EM de calcul a estimatorilor de maximă verosimilitate ai parametrilor MMG în cazul datelor logaritmate. Cuvinte-cheie: repartiţia daunelor, asigurări de răspundere civilă auto, algoritmul EM, Modelul Mixturii Gaussiene (MMG) Clasificare JEL: C02,C16, G22. 1. Modelarea unei repartiţii clasice, de tip continuu, pentru seturi de date din asigurarea obligatorie RCA

În cele ce urmează vom face o analiză statistică pentru un set de date reprezentând despăgubirile plătite de un asigurator pentru daune produse, de către asiguraţii săi, terţilor prin accidente de autovehicule, în 2008. Mai precis, vom aplica acestor date particulare îndeosebi algoritmul EM (Expectation Maximization). Scopul principal este ca variabilei aleatoare, notată D - variabila despăgubirilor, să-i ajustăm o repartiţie, pentru a dispune de o apreciere a sa în viitor.

Acest set de date conţine 28.129 de valori reprezentând despăgubiri plătite pentru asigurarea auto RCA pe parcursul anului 2008. Acest volum de date este suficient pentru o analiză statistică aprofundată.

Principalele caracteristici ale setului de date sunt prezentate în tabelul 1. Folosind pachetul software Statistica s-a încercat adecvarea mai multor

repartiţii utilizate în analiza costurilor daunelor, pe datele deţinute. Ca măsură a gradului de adecvare s-a considerat pragul p (p-level) furnizat de Statistica, având următoarea semnificaţie: valoarea lui p-level (termenul a fost folosit prima dată de ) conf.univ.dr., Universitatea “Nicolae Titulescu” , București, [email protected]



Brownlee, 1960) reprezintă un index descrescător al siguranţei (încrederii) unui rezultat. În general, rezultatul este cu atât mai semnificativ cu cât valoarea lui p este mai mică, de regulă, p<0,05.

Statistică descriptivă Tabelul 1

Valid N Media Minimum Maximum Std.Dev. Skewness Kurtosis SumOfSP 28129 3529.625 15.56000 121068.0 4853.980 5.437153 56.93031

În cazul repartiţiei Normale, Statistica a furnizat următorul grafic:

Histogram of SumOfSP

SumOfSP = 28129*10000*normal(x, 3529.6246, 4853.9798)

-20000 0 20000 40000 60000 80000 1E5 1.2E5 1.4E5

SumOfSP

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

14000

16000

18000

20000

22000

24000

26000

28000

No

of

ob

s

Figura 1. Histograma setului de date. Graficul repartiţiei Normale 2. Modelarea repartiţiei daunelor folosind algoritmul EM unei mixturi de două respectiv trei componente Gaussiene

Considerăm un eşantion Nyy ,...,1 selectat asupra variablei aleatoare cost D. Dacă histograma corespunzătoare conţine două valori modale, şi deci putem presupune că valorile costurilor se împart în costuri mici şi mari, atunci vom presupune că densitatea de repartiţie a variabilei aleatoare mixte este alcătuită din două componente Gaussiene, adică:

21 1 CIICD , unde:



21 1 1

22 2 2

~ ( , )

~ ( , )

C N

C N

,

şi 1,0I , cu rIP 1 . Această reprezentare este explicită: se generează o valoare 1,0I cu

probabilitatea r şi apoi, în funcţie de realizare, se consideră 1C sau 2C . Observăm că I este o variabilă aleatoare indicator repartizată Bernoulli(r),

0 1:

1I

r r

.

Să notăm cu 1, 2( ),i x i , densitatea de repartiţie normală de parametrii 2,i i . Atunci, densitatea de repartiţie a lui D este:

1 2( ) ( ) (1 ) ( )Df x r x r x . (1) În acest caz c = 2 (numărul componentelor mixturii). Parametrii care

trebuiesc estimaţi pentru a putea verifica adecvarea acestui model la datele Nyy ,...,1 sunt 2 2

1 21 2, , , ,r . Din Dempster [2], avem următorul algoritm EM pentru o mixtură

Gaussiană cu două componente: Algoritmul I. Pas 1. Se aleg valori iniţiale pentru parametri, de exemplu

21 ˆ,ˆ,5,0ˆ r alese la întâmplare dintre datele observate şi 21 ˆˆ egale cu dispersia globală a eşantionului.

Pas 2. Pasul mediei: se calculează „responsabilităţile”,

Ni

yryryr

ii

ii ,...,1,

ˆ1ˆˆˆ

21

1

.

Pas 3. Pasul maximizării: se calculează noile medii ponderate şi dispersiile,

2

121 1

1 1

1 1

ˆ ˆ ˆˆ ˆ,

ˆ ˆ

N N

i i i ii i

N N

i ii i

y y

,

22

21 12 2

1 1

ˆ ˆ ˆ1 1ˆ ˆ,

ˆ ˆ1 1

N N

i i i ii i

N N

i ii i

y y



precum şi probabilitatea de mixare, N

r

N

ii

1

ˆˆ

.

Pas 4. Se reiau paşii 2 şi 3 până la convergenţa algoritmului. Adecvarea unei mixturi de 2 componente Gaussiene folosind algoritmul EM

Pe baza histogramei, se observă că daunele produse de poliţele acestui portofoliu ar putea fi împărţite în 2 categorii: daune cu valori mici şi daune cu valori mari. Astfel, notând cu 1 2,C C variabilele aleatoare cost ale acestor daune mici şi respectiv mari, atunci variabila aleatoare D cost a tuturor daunelor va fi de forma:

1 2(1 )D IC I C , unde I este o variabilă aleatoare indicator repartizată Bernoulli(r):

0 1:

1I

r r

.

Dacă 1I atunci despăgubirea (costul daunei) D va fi egală cu 1C , iar dacă 0I atunci despăgubirea (costul daunei) D va fi egală cu 2C . Aici r se poate determina pe baza datelor numerice, adică proporţia daunelor de cost mic din daunele totale.

Variabilele 1C şi 2C pot fi considerate independente stochastic de I deoarece, pentru 0I , valoarea lui 1C nu este relevantă, astfel că

10 11 IxCPIxCP Se notează cu

1 1 2 2, ,f x P C x f x P C x x N , ( ) ( )f x P D x . Din acest motiv, probabilitatea lui D este o combinaţie, în sensul de

combinaţie convexă, de probabilităţile lui 1C şi 2C :

xCPrxCPrIPxCPIPxCP

IşixCPIşixCPIşixDPIşixDPxDP

21

21

21

101

0101

sau, echivalent: xfrxfrxf 21 1 .

Recunoaştem aici modelul (1), deci se poate aplica algoritmul EM de estimare a parametrilor în cazul unei mixturi de 2 componente Gaussiene. Rezultatele algoritmului EM sunt:



Graph of distributions for variable: SumOfSP

Number of clusters: 2

Cluster 1 ~ normal(x;1867,553532;1270,297290)

Cluster 2 ~ normal(x;9206,580631;7540,401937)

Cluster 1

Cluster 2

-20000

-15000

-10000

-5000

0

5000

10000

15000

20000

25000

30000

35000

40000

x ( SumOfSP )

0.00000

0.00005

0.00010

0.00015

0.00020

0.00025

0.00030

0.00035

Pro

ba

bili

ty d

en

sity

Figura 2. Densităţile mixturii folosind algoritmul EM

Probabilităţile a-priori pentru EM clustering Numărul de grupe: 2

Total număr de valori: 28129 1 0.769358 2 0.230642

Statistica descriptivă pentru variabila continuă: SumOfSP Numărul de grupe: 2

Total număr de valori: 28129 Grupa 1 Grupa 2 Overall Minimum 15.560 5062.6 16 Maximum 5060.000 121068.0 121068 Mean 1854.083 10434.3 3530 Standard deviation 1228.708 7429.3 23561119



Figura 3. Densităţile din mixtură şi densitatea compusă folosind algoritmul EM

Pe baza algoritmului anterior, se poate obţine cu uşurinţă o generalizare

pentru o mixtură alcătuită din trei componente. Considerăm din nou eşantionul Nyy ,...,1 asupra variabilei aleatoare cost D, dar vom presupune că histograma conţine trei valori modale, şi deci că valorile costurilor se împart în costuri mici, medii şi mari. Atunci vom presupune că densitatea de repartiţie a variabilei aleatoare mixte este alcătuită din trei componente Gaussiene, deci

3212211 1 CIICICID , unde:

21 1 1

22 2 2

23 3 3

~ ( , )

~ ( , )

~ ( , )

C N

C N

C N

,

şi repartiţia bidimensională a variabilei aleatoare 21, II este dată de: ,2,1,10,10,0,1,0,0,1 2121221121 irrrIIPrIIPrIIP i

iar 121 rr .



Fie 1,3( ),i x i densitatea de repartiţie normală de parametri 2,i i a variabilei iC . Atunci, densitatea de repartiţie a lui D este

1 2 1 21 2 3( ) ( ) ( ) (1 ) ( )D rf x r x x xr r . (2)

Parametrii care trebuiesc estimaţi sunt 2 2 2,1 2 31 2 3, , , , ,r . Algoritmul EM devine:

Algoritmul II. Pas 1. Se aleg valori iniţiale pentru parametri,

2,1,ˆ,3,2,1,ˆ,ˆ 2 iri iii (vezi sugestiile din Algoritmul II.1). Pas 2. Pasul E (expectation): se calculează „responsabilităţile”,

Niyrryryr

yr

Niyrryryr

yr

iii

ii

iii

ii

,...,1,ˆˆ1ˆˆ

ˆˆ

,...,1,ˆˆ1ˆˆ

ˆˆ

3212211

222

3212211

111

.

Pas 3. Pasul M (maximization): se calculează noile medii ponderate şi

dispersiile,

2

1 1 121 1

1 1

1 11 1

ˆ ˆ ˆ

ˆ ˆ,ˆ ˆ

N N

i i i ii i

N N

i ii i

y y

2

2 2 221 1

2 2

2 21 1

ˆ ˆ ˆ

ˆ ˆ,ˆ ˆ

N N

i i i ii i

N N

i ii i

y y

21 2 1 2 3

21 13 3

1 2 1 21 1

ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ1 1ˆ ˆ,

ˆ ˆ ˆ ˆ1 1

N N

i i i i i ii i

N N

i i i ii i

y y

precum şi probabilităţile de mixare, N

rN

r

N

ii

N

ii

12

21

1

1

ˆˆ,

ˆˆ

.



Pas 4. Se reiau paşii 2 şi 3 până la convergenţa algoritmului (adică până când ultimele valori 1̂r şi 2̂r sunt foarte apropiate de cele anterioare). Algoritmul EM pentru o mixtură de trei componente Gaussiene

Pe baza histogramei, se observă că daunele produse de poliţele acestui portofoliu ar putea fi împărţite în 3 categorii: daune cu valori mici, daune cu valori medii şi daune cu valori mari. Astfel, notând cu 1 2 3,,C C C variabilele aleatoare cost ale acestor daune mici, medii şi respectiv mari, atunci variabila aleatoare D cost a tuturor daunelor va fi de forma

3212211 1 CIICICID , adică tocmai al doilea model.

Astfel, 1 1 2 2 1 2 3( ) ( ) ( ) (1 ) ( )P D x r P C x r P C x r r P C x

sau, 1 1 2 2 1 2 3(1 ) ( )f x r f x r f x r r f x .

Folosind Statistica, algoritmul EM de estimare a parametrilor în cazul unei mixturi de 3 componente Gaussiene furnizează pentru aceste date următorii parametri estimaţi:

Statistica descriptivă pentru variabila continuă: SumOfSP Numărul de grupe: 3

Total număr de valori: 28129 Grupa 1 Grupa 2 Grupa 3 Overall Minimum 15.560 2285.040 7942.1 16 Maximum 2284.900 7940.000 121068.0 121068 Mean 1136.883 4171.670 14377.9 3530 Standard deviation 569.544 1514.564 8679.7 23561119


Total număr de valori: 28129 1 0.489971 2 0.383789 3 0.126240



Graph of distributions for variable: SumOfSP


Cluster 1 ~ normal(x;1166,772762;620,965406)

Cluster 2 ~ normal(x;3688,810355;1810,543164)

Cluster 3 ~ normal(x;11922,464055;8841,223059)

Cluster 1

Cluster 2

Cluster 3-20000 -10000 0 10000 20000 30000 40000 50000

x ( SumOfSP )

0.0000

0.0001

0.0002

0.0003

0.0004

0.0005

0.0006

0.0007

0.0008

Pro

ba

bili

ty d

en

sity

Figura 4. Densităţile mixturii folosind algoritmul EM

Figura 5. Densităţile din mixtură şi densitatea compusă folosind algoritmul EM



3. Algoritmul EM şi Modelul Mixturilor Gaussiene pentru modelarea repartiţiei daunelor în cazul datelor logaritmate

În această secţiune am folosit Modelul Mixturii Gaussiene (MMG), utilizat pentru aproximarea densităţii repartiţiei daunelor, şi algoritmul EM de calcul a estimatorilor de maximă verosimilitate a parametrilor MMG pentru cazul datelor logaritmate.

Scala logaritmică este o scală de măsurare care foloseşte logaritmul unei cantităţi în locul cantităţii însăşi. Prezentarea unor date folosind scala logaritmică poate fi de folos atunci când datele acoperă un domeniu mare de valori, ca în cazul nostru, prin logaritmare acest domeniu de valori reducându-se. După cum s-a observat, scala logaritmică este foarte potrivită pentru datele noastre.

Statistica descriptivă Valid N Mean Minimum Maximum Std.Dev. Skewness Kurtosis logSum 28129 7.624041 2.744704 11.70411 1.041996 0.010659 0.092523

Histogram

logSum = 28129*1*normal(x, 7.624, 1.042)

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

logSum

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

No

of

ob

s

Figura 6. Histograma datelor logaritmate

Bazându-ne pe faptul că histograma datelor logaritmate prezintă o bi-modalitate, am încercat să adecvăm datelor logaritmate o mixtură de două



componente Gaussiene. Rezultatul obţinut este prezentat în figura 7, în timp ce tabelele de mai jos conţin parametrii mixturii.

Graph of distributions for variable: logSum


Cluster 1 ~ normal(x;7,579543;0,988501)

Cluster 2 ~ normal(x;7,681191;1,104248)

Cluster 1

Cluster 23 4 5 6 7 8 9 10 11 12

x ( logSum )

0.0

0.1

0.2

0.3

0.4

0.5

Pro

ba

bili

ty d

en

sity

Figura 7. Densităţile de repartiţie estimate folosind algoritmul EM


Total număr de valori: 28129 1 0.562221 2 0.437779

Statistica descriptivă pentru variabila continuă: logSum Numărul de grupe: 2

Total număr de valori: 28129 Grupa 1 Grupa 2 Overall Minimum 5.231109 2.74470 2.74470 Maximum 9.108689 11.70411 11.70411 Mean 7.484990 9.00929 7.62404 Standard deviation 0.852357 1.59810 1.08576



În figura 7 cele două grafice reprezintă densităţile de probabilitate estimate folosind metoda mixturilor finite (aici, densităţile componente sunt densităţile

repartiţiei normale în cazul univariat, i.e. 2

1

ˆ , ,c

i i ii

f x w x

. Coeficienţii

mixturii şi parametrii densităţilor sunt estimaţi folosind algoritmul EM adaptiv.). De aceea, dacă se notează cu X variabila aleatoare studiată şi cu Y=lnX,

atunci se poate presupune că 1 21Y IY I Y

unde: 2,i i iY N

, i=1,2, I este o variabilă aleatoare repartizată Bernoulli, ce ia valorile 0 sau 1 cu

probabilităţile r[0,1], respectiv 1-r. Densitatea de repartiţie a lui Y este:

1 1 2 2; , 1 ; ,Yf x r x r x , x în timp ce, după un calcul simplu, se obţine densitatea de repartiţie a lui X ca fiind:

1 1 2 21 1ln ; , 1 ln ; ,Xf x r x r xx x

, 0x . Concluzionând, densitatea variabilei aleatoare X în studiu ar putea rezulta

ca o mixtură de două componente, cu densităţile mixturii - lognormale. Bibliografie 1. Cooray K., Ananda M.A., 2005, Modeling actuarial data with a composite

Lognormal-Pareto model, Scandinavian Actuarial Journal 5, 321-334 2. Dempster A.P., Laird M, Rubin D.B., 1977, Maximum likelihood from

incomplete data via the EM algorithm, Journal of the Royal Statistical Society, B 39 (1) , 1-38

3. Johnson N. L., Kotz S., Balakrishnan N., 1994, Continuous Univariate Distributions, vol. I. Wiley, New York

4. Scollnik D.P.M., 2007, On composite Lognormal-Pareto models, Scandinavian Actuarial Journal 1, 20-33

5. Teodorescu S., Vernic R., 2009, Some composite Exponential-Pareto models for actuarial prediction, Romanian Journal of Economic Forecasting, vol 12(4), 82-100

6. Vernic R., Teodorescu S., Pelican E., 2009, Two LogNormal Models for Real Data, An. St. Univ. Ovidius Constanta, Ser. Mat., Vol 17(3), pages 263-279

7. Vernic R., Teodorescu S., 2009, On composite Pareto models, Submitted

EDITURAMUSTANG

Revista Romana de Asigurari An 2010 Nr.4.pdf

Documents

Transcript of Revista Romana de Asigurari An 2010 Nr.4.pdf