Tema 1. DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de drept

Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri.

Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea prevederilor concrete ale reglementărilor

diferenţiate prin ramuri de drept şi pe instituţii juridice” sau “totalitatea normelor de drept dintr-

un sistem de drept dat”.

Dreptul, în acest sens, se concretizează în ansamblul actelor normative emise de

autorităţile statului în limitele competenţelor atribuite. Actele normative conţin reguli obligatorii

de conduită a oamenilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Regulile de conduită a oamenilor în societate stabilite de stat şi materializate în actele

normative se numesc norme juridice.

Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică repetat în cazuri nelimitate, şi

impersonale, adică nu se adresează anumitor persoane, ci, de regulă, tuturor persoanelor.

Normele juridice există obiectiv, indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le aplică sau nu. Se

spune că ele au o existenţă obiectivă.

În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul “drept obiectiv”, “drept

pozitiv”.

Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune cu noţiunea de drept subiectiv, prin

care se înţelege posibilitatea, aptitudinea unei persoane (numită creditor) de a se comporta din

punct de vedere juridic în conformitate cu prevederile normelor juridice civile şi de a cere unei

alte persoane (numită debitor) o conduită corespunzătoare, în caz de nevoie apelând la forţa de

constrângere a statului. De exemplu, locatorul (persoana care printr-un contract închiriază un

bun) are posibilitatea să se comporte din punct de vedere juridic, dacă doreşte, aşa cum prevede

norma juridică – Cod civil – şi să “asigure celeilalte (n.a.- părţii contractante) folosinţa unui

lucru pentru un timp determinat, drept un preţ determinat”. Locatorul, dacă a dorit şi a asigurat

folosinţa lucrului, are dreptul de a cere celeilalte părţi – debitorului - o conduită corespunzătoare,

adică să-i predea un “preţ determinat”.

Conduita persoanei – a creditorului – este prevăzută de dreptul obiectiv şi pentru că

vizează o persoană se foloseşte sintagma “drept subiectiv” – în sensul că dreptul aparţine unui

subiect de drept, persoană fizică sau juridică.

Cel de-al treilea sens este identic cu cel de “ştiinţa dreptului”, ştiinţă socială care

studiază:

“ - legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului

- instituţiile politico-juridice

- formele concret istorice, corelaţiile şi influenţele reciproce între componentele

sistemului social.

Ştiinţa dreptului formulează principiile generale de conducere a societăţii, analizează

participarea oamenilor la circuitul juridic ca purtători de drepturi şi obligaţii, disciplinând şi

coordonând acţiunile acestora”.

2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern

Ansamblul normelor juridice elaborate într-un stat formează sistemul de drept, care la

rândul său este format din ramuri de drept.

Dreptul obiectiv cuprinde ramura dreptului public şi ramura dreptului privat.

A. Dreptul public reprezintă ansamblul de norme juridice ce reglementează organizarea

statului şi a autorităţilor publice şi raporturile încheiate de acestea cu particularii.

Principala particularitate a raporturilor juridice de drept public constă în calitatea

specială a unui subiect al raportului juridic, şi anume aceea de purtător al autorităţii statului.

Aşadar un subiect al raportului juridic de drept public este întotdeauna statul.

O altă particularitate a raportului juridic de drept public este metoda de reglementare: de

subordonare, statul impunând regula de conduită particularului. Dreptul constituţional, dreptul

administrativ, dreptul financiar-fiscal, dreptul penal, dreptul procesual civil şi penal etc. sunt

ramuri ale dreptului public.

B. Dreptul privat este alcătuit din totalitatea normelor juridice care reglementează

relaţiile ce se stabilesc între persoanele fizice şi juridice (între particulari).

Metoda de reglementare a raportului de drept privat este aceea de egalitate a voinţelor

juridice ale subiecţilor. Astfel, părţile raportului juridic sunt libere să stabilească, să modifice, să

transmită sau să stingă raportul juridic de drept privat. De exemplu, părţile raportului juridic din

voinţa lor s-au legat din punct de vedere juridic, atunci când au încheiat un act juridic civil (au

încheiat un contract de vânzare-cumpărare) şi tot prin voinţa lor pot să-l modifice, să-l transmită

sau să-l stingă.

Principala ramură a dreptului privat este dreptul civil. La începuturi, dreptul civil s-a

confundat cu dreptul privat. Dezvoltarea societăţii omeneşti, apariţia unor relaţii sociale specifice

unor domenii noi ale vieţii în colectivitate, a impus elaborarea de norme juridice particulare,

specifice. Astfel au apărut noi ramuri de drept privat: dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul

muncii, dreptul internaţional privat etc.

Deşi cu particularităţi evidente, normele de drept ce alcătuiesc ramurile dreptului privat

sunt strâns legate de normele dreptului civil.

Expresia dreptul civil este drept comun pentru ramurile dreptului privat sintetizează

aceste legături şi se concretizează în următoarele:

a) dreptul civil a elaborat noţiunile fundamentale ale dreptului privat ce se regăsesc în

ramurile acestuia. De exemplu, noţiunea de subiect de drept, persoană fizică, persoană juridică,

act juridic, contract, obligaţii etc.

b) întotdeauna când o ramură a dreptului privat nu reglementează (în expresis verbis)

anumite relaţii sociale, de fiecare dată se apelează la prevederile normelor juridice de drept civil.

3. Drept civil, definiţie, criteriile de individualizare a dreptului civil, ca

ramură distinctă de drept

În doctrina de drept civil se cunosc mai multe definiţii date dreptului civil. Astfel, un

autor de certă recunoaştere ştiinţifică, prof.dr.Aurelian Ionaşcu, defineşte astfel dreptul civil:

“acea ramură a dreptului unitar….care reglementează raporturile patrimoniale în care părţile

figurează ca subiecte egale în drepturi, raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă

individualitatea persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice….şi persoanelor

juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile”.

Într-o altă abordare, pentru a stabili definiţia dreptului civil se precizează obiectul

dreptului civil: “principalul criteriu de constituire a ramurilor de drept sunt relaţiile sociale pe

care ramura de drept le reglementează şi, prin urmare, care îi formează obiectul. Una din

categoriile principale de relaţii sociale care alcătuiesc obiectul dreptului civil îl constituie--

raporturile patrimoniale. Principalele raporturi patrimoniale reglementate de dreptul civil sunt:

raporturile de proprietate şi alte raporturi reale, precum şi raporturile obligaţionale. Raporturile

personale nepatrimoniale al căror conţinut este strâns legat de persoana titularului lor. Dreptul

civil reglementează, de asemenea, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor

juridice”. Prof.univ.dr. Mircea Mureşan defineşte dreptul civil ca fiind “totalitatea normelor

juridice care reglementează, pe de o parte, acele raporturi juridice patrimoniale în care părţile

apar ca subiecţi egali (nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele raporturi personale

(nepatrimoniale) în care se manifestă, fie individualitatea persoanei ca subiect de drept, fie

condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice în calitatea lor de participanţi la

raporturile juridice civile”.

Într-o lucrare de specialitate, Otilia Calmuschi defineşte dreptul civil ca: “acea ramură a

dreptului unitar care reglementează unele raporturi patrimoniale în care părţile figurează ca

subiecte egale de drepturi, ca şi unele raporturi personale nepatrimoniale legate de

individualitatea persoanei, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a altor subiecte colective de

drept civil în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile”.

Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu defineşte dreptul civil român ca “acea ramură care

reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane

juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică”.

Definiţia reluată şi de Gabriel Boroi, prof.univ.dr. Ioan Dogaru şi prof.dr. Teofil Pop,

adaugă la obiectul dreptului civil, în afara raporturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale,

“şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice”.

Prof.univ.dr.docent Tudor Popescu-Brăila defineşte dreptul civil prin aceeaşi metodă de

prezentare a obiectului dreptului civil: “condiţia juridică a persoanelor, raporturile patrimoniale

în primul rând relaţiile de proprietate. O a doua categorie de raporturi patrimoniale reglementate

de dreptul civil o formează raporturile de obligaţii,raporturile personale nepatrimoniale”

Şi alti autori au formulat definiţii ale dreptuluoi civil.

Pe parcursul timpului, în definiţia dreptului civil s-au regăsit aceleaşi elemente.

În 1873 dreptul civil se considera “colecţiunea legilor care au ca obiect a regula interesele

respective ale particularilor între ei, în tot ceea ce priveşte afacerile relative la persoanele, la

bunurile şi la convenţiile lor.”

D. Alexandresco considera: “Dreptul civil sau privat este acela care regulează raporturile

particularilor dintre ei şi care este propriu unei naţiuni”.

Concluzie:

Definiţiile prezentate şi altele au în comun următoarele elemente:

- obiectul de reglementare al dreptului civil este alcătuit din raporturi patrimoniale şi

raporturi nepatrimoniale (acelea în care se individualizează, se determină persoana fizică sau

juridică);

- dreptul civil reglementează numai acele raporturi patrimoniale în care părţile au o

voinţă juridică egală sau altfel formulat “poziţia de egalitate juridică a părţilor”;

- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice. Cu privire la acest element al definiţiei

nu exista un punct de vedere comun. Se susţine că acest element se subînţelege, deoarece

raportul juridic nepatrimonial are în structura sa şi subiectele, aşadar şi condiţia juridică a

persoanelor fizice şi juridice.

Apreciem că definiţia dreptului civil trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:

- este ramură a dreptului privat;

- reglementează acele raporturi juridice patrimoniale în care subiecţii au o voinţă juridică

egală;

- reglementează acele raporturile juridice nepatrimoniale în care se manifestă fie

individualitatea persoanei, fie statutul juridic al persoanei fizice sau juridice;

- raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se stabilesc între persoane fizice şi

juridice.

Fiecare ramură a sistemului de drept român se individualizează prin două criterii

fundamentale, obiectul de reglementare şi metoda de reglementare, şi prin două criterii auxiliare,

caracterul normelor juridice şi natura sancţiunilor.

Dreptul civil este o ramură distinctă a dreptului privat, deoarece are un obiect şi o metodă

proprie de reglementare, precum şi pentru că normele juridice civile şi sancţiunile civile se

deosebesc de cele similare din alte ramuri de drept.

A. Obiectul de reglementare al dreptului civil

Dreptul civil reglementează, aşa după cum s-a stabilit în definirea acestuia:

a) raporturi juridice patrimoniale

b) raporturi juridice nepatrimoniale

a) raporturile juridice patrimoniale sunt raporturi sociale reglementate de norma juridică

civilă care au un conţinut economic ce poate fi exprimat, evaluat în bani. (ex.raportul juridic ce

se naşte din contractul de închiriere, de vânzare-cumpărare etc.).

După cum am precizat în definiţia dreptului civil: “acele raporturi juridice patrimoniale”,

dreptul civil nu reglementează toate raporturile juridice patrimoniale, ci majoritatea acestora, în

care subiecţii se află într-o poziţie de egalitate a voinţelor juridice. Ramuri de drept, precum

dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul familiei reglementează şi

raporturi juridice patrimoniale.

Raporturile juridice patrimoniale cuprind:

- raporturile juridice reale, adică acele raporturi juridice ce privesc dreptul de proprietate

şi celelalte drepturi reale principale (uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie);

- raporturile juridice obligaţionale (de obligaţii), adică acele raporturi juridice civile în

care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să

execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face ceva, de regulă

sub sancţiunea constrângerii de stat.. Acestea izvorăsc din acte juridice (de ex. contracte) şi din

fapte juridice în sens restrâns (fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi

îmbogăţirea fără just temei şi fapte juridice ilicite: delictul).

b) raporturi juridice nepatrimoniale (raporturi personale nepatrimoniale) sunt acele

raporturi juridice care nu au un conţinut economic şi deci nu se pot exprima în bani. În cadrul

acestora se manifestă individualitatea persoanei fizice.

Sfera raporturilor juridice nepatrimoniale cuprinde:

- raporturile juridice ce privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei. În

conţinutul lor întâlnim drepturi personale, extrapatrimoniale, cum ar fi dreptul la viaţă, la

sănătate, la integritate corporală, la libertate, la onoare, reputaţie etc;

- raporturile juridice care se referă la elemente de identificare ale persoanei fizice sau

juridice cum ar fi dreptul la nume, denumire, domiciliu, sediu etc;

- raporturile juridice privind creaţia intelectuală ce au în conţinut drepturi personale

nepatrimoniale privind creaţia intelectuală, ca, de exemplu, dreptul de autor, de inventator, de

marcă etc.

Precizare

Dreptul civil reglementează o parte a raporturilor juridice patrimoniale: este drept, cea

mai numeroasă în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică. Este o egalitate ce priveşte

voinţa juridică a fiecărei părţi a raportului juridic; ele de comun acord stabilesc să se lege din

punct de vedere juridic şi încheie raportul juridic, convin asupra drepturilor şi obligaţiunilor ce le

revin în conformitate cu propriile interese, modifică, transmit sau sting raportul juridic.

Există raporturi juridice patrimoniale reglementate de alte ramuri ale sistemului de drept

românesc. De exemplu, dreptul financiar – fiscal reglementează raporturile patrimoniale stabilite

între stat şi contribuabil privind impozitele şi taxele, dreptul muncii reglementează raporturile

patrimoniale care se nasc din încheierea contractului de muncă; dreptul administrativ

reglementează raporturile patrimoniale dintre stat, unităţile administrativ-teritoriale şi particulari

etc. În aceste situaţii este de observat că subiecţii raporturilor patrimoniale se află într-o poziţie

de subordonare; statul impune impozitele şi taxele, de regulă, angajatorul stabileşte condiţiile

contractului de muncă, statul şi unităţile administrativ-teritoriale încheie, de regulă, contracte

civile de adeziune cu particularii.

Deşi dreptul civil reglementează majoritatea raporturilor juridice nepatrimoniale

(personale, extrapatrimoniale), o serie de raporturi juridice nepatrimoniale sunt reglementate de

către alte ramuri de drept. De exemplu, dreptul familiei reglementează acele raporturi juridice

nepatrimoniale personale extrapatrimoniale, în care cel puţin unul dintre subiecţi are o calitate

specială, cea de soţ, copil, părinte, înfiat, înfietor.

În definiţia dreptului civil am precizat că raporturile juridice patrimoniale şi

nepatrimoniale se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice. Ele sunt subiectele (părţile)

raporturilor civile. Calitatea de subiect de drept civil o poate avea, de regulă, orice persoană

fizică sau juridică.

În alte ramuri de drept, calitatea de subiect al raportului juridic o pot avea anumite

persoane fizice sau anumite persoane juridice. Se foloseşte sintagma de “subiect calificat”. În

dreptul familiei numai persoana fizică care are, de exemplu, calitatea specială de soţ, soţie poate

încheia raporturi juridice de dreptul familiei.

B. Metoda de reglementare a raporturilor juridice civile

Dreptul civil fiind o ramură a dreptului privat reglementează raporturile patrimoniale şi

nepatrimoniale prin metoda egalităţii juridice a subiecţilor (părţilor). Este o particularitate a

dreptului privat, spre deosebire de dreptul public, unde părţile (subiecţii) raportului juridic se află

pe o poziţie de subordonare: statul, întotdeauna subiect în raportul juridic de drept public îşi

impune conduita, îşi subordonează celălalt subiect.

C. Caracterul normelor juridice civile

Normele juridice civile au caracter preponderent dispozitiv, în sensul că părţile raportului

juridic pot deroga prin acordul lor de voinţă de la prevederile acestora.

Normele juridice dispozitive sunt:

a) permisive: sunt normele civile ce îngăduie părţilor raportului juridic civil să hotărască

ce conduită să adopte. De exemplu, art.1296 alin.1 şi 2 Cod civil: “vinderea se poate face sau pur

sau sub condiţie. Ea poate avea de obiect două sau mai multe lucruri alternative”; art.1028,

referitor la obligaţiile alternative, precizează: “debitorul se poate libera predând sau pe unul sau

pe altul din lucrurile permise”; art.1418 Cod civil: “Locatarul are dreptul de a subînchiria ori a

subarenda şi de a ceda contractul său către altul, dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă”.

Locatarul, deşi în condiţiile de mai sus poate subînchiria, de comun acord cu locatorul îşi asumă

obligaţia să nu subînchirieze.

b) supletive, adică se aplică obligatoriu ori de câte ori părţile nu au înţeles să

reglementeze într-un alt mod raportul juridic stabilit.

Exemplu de normă juridică civilă supletivă: art.1534 Cod civil: “Mandatul este fără plată

când nu s-a stipulat contrariul”, art.1305 Cod civil: “spezele vânzării sunt în sarcina

cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrarie”, art.1319 Cod civil “predarea trebuie să se facă la

locul unde se află lucrul vândut dacă părţile nu s-au învoit altfel.”

Normele juridice imperative prin care se impun conduite obligatorii (normele juridice

imperative onerative) sau prin care se interzic anumite acţiuni (norme juridice imperative

prohibitive) sunt mai puţin frecvente ca, de pildă, în ramurile dreptului public. Ele reglementează

acele raporturi civile în care se urmăreşte protecţia interesului public, în general ordinea publică.

Exemplu de normă juridică imperativă onerativă este prevederea din art.992 Cod civil privitoare

la plata nedatorată: “cel ce din eroare sau cu ştiinţă primeşte ceea ce nu-i este debit este obligat a-

l restitui aceluia de la care l-a primit”; prevederile art.998 Cod civil privind răspunderea civilă

delictuală pentru faptă proprie: “orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă

pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, prevederile art.1313 Cod civil cu referire

la obligaţiile vânzătorului: “Vânzătorul are două obligaţii principale, a preda lucrul şi a răspunde

de dânsul”.

Exemple de norme juridice imperative prohibitive: art.4 Cod civil: “este oprit

judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare

asupra cauzelor ce-i sunt supuse”; art.810 Cod civil, medicii şi farmaciştii: “care au tratat pe o

persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce

dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli.”

D. Natura sancţiunilor de drept civil

Sancţiunile civile au un caracter reparator, ele urmărind, înainte de toate, repunerea

părţilor în situaţia anterioară încălcării normei juridice. Când prin nesocotirea normei juridice

civile s-a produs un prejudiciu, prioritar este înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare care s-

au produs. Astfel, principalele sancţiuni civile sunt: repararea prejudiciului produs printr-o faptă

ilicită, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic nul sau anulabil,

inopozabilitatea actului întocmit cu nesocotirea dreptului sau intereselor legitime ale altei

persoane etc.

4. Locul şi rolul dreptului civil în sistemul dreptului

Fără a face o demonstraţie “pro domo”, dreptul civil “constituie fără îndoială una dintre

cele mai importante – poate chiar cea mai importantă – dintre toate ramurile dreptului”

De ce această afirmaţie?

Un autor de prestigiu argumentează astfel: “în vederea trecerii de la o economie super-

centralizată la o economie de piaţă, în care iniţiativa particulară are un rol de seamă în progresul

societăţii, organul legislativ a adoptat o sumă de legi care, în majoritate, aparţine dreptului civil

şi dreptului comercial, deoarece reglementează raporturi patrimoniale şi sunt menite să sprijine

reforma economică din ţara noastră”.

Credem că următoarele argumente vin în sprijinul afirmaţiei de mai sus:

a) Viaţa omului nu poate fi despărţită de normele dreptului civil. Din momentul naşterii,

omul are posibilitatea juridică de a avea orice drept subiectiv civil şi orice obligaţie civilă

corelativă. Mai mult, cu privire la drepturi, poate să le dobândească din chiar momentul

concepţiei, cu o condiţie: să se nască viu. Apoi, acasă, la grădiniţă şi şcoală eşti înconjurat

permanent de dreptul civil, de la cumpărarea unei îngheţate sau “contribuţia” la fondul clasei,

până la procurarea ţinutei vestimentare pentru ultima zi de şcoală.

Apoi, după primul “te iubesc”, normele dreptului civil îţi împlinesc pasul hotărâtor în

viaţă, căsătoria, instituţie cu numeroase reglementări de drept civil. Moartea produce şi ea efecte

în planul dreptului civil.

b) Dreptul civil este dreptul comun în raport cu reglementările din dreptul privat.

Problema a fost dezvoltată în cap.I. Dreptul civil – Noţiuni introductive, pct. 2, Sistemul de

drept. Ramurile dreptului intern.

Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Din punct de vedere teoretic, necesitatea delimitării dreptului civil rezultă din

următoarele:

- după cum s-a stabilit, dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor juridice

patrimoniale şi nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale). Este nevoie de criterii de

delimitare a dreptului civil de ramurile de drept care reglementează şi ele raporturi patrimoniale

şi nepatrimoniale şi care din lipsă de reglementări suficiente fac apel la reglementările din

dreptul civil;

- Pentru corecta aplicare a legii nu de puţine ori interesează răspunsul la întrebarea: cărei

ramuri de drept aparţin instituţiile de drept, care au în conţinut atât elemente de drept civil cât şi

elemente aparţinătoare altor ramuri de drept? De exemplu, contractele administrative, contractul

de închiriere a spaţiilor locative proprietate de stat etc.

Din punct de vedere practic, apar situaţii frecvente ce impun stabilirea apartenenţei

raportului juridic la o ramură sau alta a sistemului de drept, şi de aici observarea corectă a

consecinţelor juridice ale acestuia.

Am precizat criteriile de delimitare ale dreptului civil de celelalte ramuri de drept:

criteriile fundamentale care constau în obiectul de reglementare şi metoda de reglementare şi

criteriile auxiliare: caracterul normelor juridice şi natura sancţiunilor.

A. Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei

Asemănarea constă în obiectul de reglementare: ambele ramuri de drept reglementează

raporturi juridice patrimoniale şi nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale).

Deosebirile cele mai semnificative sunt:

Dreptul civil Dreptul familiei

- subiect al raportului juridic

civil poate fi orice persoană

fizică sau juridică

- subiect al raportului juridic de

dreptul familiei poate fi numai

persoana fizică care are o

calitate specială: de soţ,

părinte, copil, rudă, adoptat,

tutore, curator, Persoane

străine de familie sunt subiecte

ale raportului juridic de dreptul

familiei numai în situaţii de

excepţie (de exemplu în cazul

tutelei, curatelei, când pot înde-

plini această calitate şi

persoane străine de familie).

- sfera raporturilor

patrimoniale este extinsă

- reglementează numai

raporturile patrimoniale

referitoare la regimul bunurilor

soţilor, obligaţia legală de

întreţinere între soţi şi între

rude.

reglementează un număr re-

strâns de drepturi

nepatrimoniale (personale,

extrapersonale), numai acelea

care privesc existenţa şi

integritatea fizică şi morală a

persoanei, raporturile care se

referă la elementele de

identificare ale persoanei fizice

sau juridice şi cele privind

creaţia intelectuală

-majoritatea raporturilor regle-

mentate sunt cele

nepatrimoniale (personale,

nepatrimoniale) ce izvorăsc din

căsătorie, rudenie, adopţiune

etc.

- metoda de reglementare a

raporturilor juridice este de

egalitate a voinţelor juridice a

părţilor

- în raporturile juridice între

părinte-copil minor metoda de

egalitate suferă o distorsiune

“poziţia subiectelor este de

subordonare”

- sancţiunile în dreptul civil au

caracter reparator, urmărindu-

se restabilirea dreptului

subiectiv civil încălcat prin

repararea prejudiciului

- are sancţiuni proprii (de

exemplu: decăderea din puterea

părintească, îndepărtarea

tutorelui de la exercitarea

tutelei etc.)

- normele juridice au caracter

preponderent dispozitiv-

supletiv

- predomină normele juridice

imperative

B. Delimitarea dreptului civil de dreptul muncii

Asemănările sunt:

- reglementează predominant raporturi juridice patrimoniale

- reglementează şi raporturile juridice nepatrimoniale

Dreptul civil Dreptul muncii

- subiecţii raportului juridic de

dreptul muncii au o calitate

specială de patron şi de

angajat, de asemenea, sfera

subiectelor este mai restrânsă;

minorii sub 16 ani nu pot

încheia contract de muncă

- subiect al raportului juridic

civil poate fi orice persoană

- obiectul raportului juridic de

muncă are o sferă de

cuprindere restrânsă: cuprinde

salarizarea, timpul de muncă,

disciplina şi protecţia muncii,

răspunderea materială,

protecţia socială, dreptul la

pensie etc.

- obiectul raportului juridic

civil este extins

- izvorul raportului juridic de

muncă este contractul de

muncă

- izvoarele raportului juridic

civil concret îl constituie

evenimentele juridice şi

acţiunile omeneşti de care

legea leagă anumite consecinţe

juridice

- egalitatea voinţelor juridice a

părţilor se întâlneşte numai în

momentul încheierii

contractului de muncă, ulterior,

în executarea contractului,

disciplina muncii impune

subordonarea salariatului

- subiecţii raportului juridic

civil sunt pe poziţie de

- sub aspectul răspunderii

juridice, specific este

egalitate a voinţelor juridice răspunderea materială, formă a

răspunderii contractuale, şi

răspunderea disciplinară

- răspunderea civilă este mai

cuprinzătoare incluzând

răspunderea delictuală şi

răspunderea contractuală

- normele de dreptul muncii

sunt în majoritatea lor norme

imperative

- normele juridice civile au

caracter preponderent

dispozitiv şi supletiv

C. Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat

Asemănarea se referă la faptul că reglementează aceleaşi raporturi sociale.

Dreptul internaţional privat se delimitează de dreptul civil, prin următoarele elemente:

- raportul de drept internaţional privat cuprinde un element de extraneitate: cetăţenie străină,

domiciliul părţilor, situarea în străinătate a bunului ce face obiectul exterior al raportului juridic,

încheierea sau executarea în străinătate a unui contract, săvârşirea faptei păgubitoare pe teritoriul

altui stat etc.

- normele dreptului internaţional se aplică litigiilor privind conflictul de legi în spaţiul pe care le

soluţionează prin norme juridice conflictuale (norma conflictuală indică legea aplicabilă

raportului juridic cu elemente de extraneitate), conflictul de jurisdicţii şi condiţia juridică a

străinului.

D. Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial

În ambele ramuri de drept, normele juridice reglementează raporturile juridice

patrimoniale şi nepatrimoniale.

În dreptul comercial apar unele particularităţi ale raportului juridic, ca de exemplu:

- cel puţin una din părţi are calitatea de comerciant.

- sfera raporturilor patrimoniale este restrânsă numai la faptele de comerţ, acte juridice şi fapte

juridice comerciale, ce primesc această calificare prin voinţa legii (sunt enumerate în art.3 Cod

comercial)

- de regulă, metoda de reglementare este egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic.

Azi, tot mai mult, societatea comercială tinde să părăsească terenul contractual şi să devină o

instituţie. Statul intervine agresiv în reglementările comerciale şi impune comerciantului o

poziţie de subordonare. Astfel, în Legea nr.26/’90 privind Registrul comerţului, modificată în

art.1 se precizează: “ Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să ceară

înmatricularea în registrul comerţului”. Comercianţii ce nu respectă această obligaţie, art.44 “vor

fi obligaţi prin hotărâre judecătorească la plata unei amenzi civile”.

- este reglementat frecvent prin norme juridice imperative. De exemplu art.113, Legea nr.31/’90

privind societăţile comerciale: “Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori

este necesar a se lua o hotărâre pentru: a) schimbarea formei juridice a societăţii”

- sancţiunile în dreptul comercial nu au caracter specific. Astfel sunt sancţiuni civile (exemplu,

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare comercială când lipseşte una din condiţiile esenţiale

pentru validitatea unei convenţii) contravenţionale, de drept administrativ, amendă civilă şi

penale.

Aplicarea legii civile în timp

Legea civilă nu este veşnică, ea trebuie să răspundă permanent cerinţelor materiale

existente într-un stat la un moment dat. De aceea legile civile se succed în timp.

Aşadar, legea civilă se aplică într-o anumită perioadă de timp.

a) Momentul intrării în vigoare a legii civile poate fi:

- data publicării în Monitorul Oficial

- legea prevede expres data intrării în vigoare, peste un număr de zile sau luni.

De momentul intrării în vigoare a legii civile se leagă două efecte juridice:

- legea civilă devine obligatorie

- se instituie prezumţia legală absolută că orice persoană o cunoaşte, nici o persoană nu

poate invoca necunoaşterea ei (nemo censetur ignorare legem).

b) Momentul încetării aplicării legii civile poate fi:

- prin abrogare. Ea poate fi expresă (când în noua lege civilă se prevede expres că vechiul

act normativ sau un anumit articol din actul normativ vechi se abrogă - abrogare expresă directă -

sau că dispoziţiile contrare se abrogă - abrogare expresă indirectă - sau tacită (când abrogarea

rezultă din faptul că o anumită materie este reglementată diferit în raport de vechea

reglementare).

- prin împlinirea termenului în cazul legilor cu termen. Prin ajungerea la termen legea

civilă încetează să mai fie în vigoare

- prin căderea în desuetudine. Noţiunea de desuetudine are în literatura juridică

înţelesuri diferite.

Un autor o defineşte ca “neaplicarea îndelungată a unei legi.”

Un alt autor apreciază că “o lege cade în desuetudine atunci când au încetat raţiunile

pentru care a fost adoptată, de exemplu, dacă au dispărut relaţiile sociale reglementate”.

Un alt autor distinge între neaplicarea legii căzute în desuetudine, ca urmare a dispariţiei

raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat, şi abrogare (mod de ieşire din vigoare a unei

legi civile) precizând: “Căderea în desuetudine” a unei legi înseamnă neaplicarea ei, dar

nicidecum abrogarea ei”.

Aproape în unanimitate se admite că desuetudinea nu este un mod de ieşire din vigoare a

legii. De exemplu Codul comercial intrat în vigoare la 1 septembrie 1887 nu s-a aplicat în

perioada puterii populare până la 22 decembrie 1989 fiind considerat ca şi căzut în desuetudine,

dată după care se aplică din nou.

Legea civilă nouă poate produce următoarele categorii de efecte:

- efecte imediate, adică se aplică situaţiilor prezente

- efecte retroactive, se aplică situaţiilor trecute

- efecte ultraactive, se aplică şi după abrogarea legii.

Unele legi civile prezintă particularităţi sub aspectul aplicării lor în timp. Astfel:

- legile abrogative au o existenţă foarte scurtă în timp, ele au numai menirea să facă să

înceteze aplicarea legii civile anterioare.

- legi interpretative sunt legi prin care se clarifică înţelesul unei norme juridice

discutabile dintr-o lege existentă. “Legea interpretativă se integrează în legea interpretată,

aceasta din urmă trebuind să se aplice, chiar şi pentru trecut, cu înţelesul statornicit de legiuitor.

Prin urmare legea interpretativă îşi produce efectele şi în trecut.”

Într-o opinie, se susţine contrariul: “Faţă de singura excepţie pe care o prevede

Constituţia (art.15 alin.2: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai

favorabile) trebuie să admitem că legea interpretativă – act normativ intertemporal – produce

efecte numai pentru viitor, deşi până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii era acceptată teza

potrivit căreia legea interpretativă avea caracter retroactiv”.

- legile tranzitorii, prin care se reglementează aplicarea legii noi în corelaţie cu legea

veche, au aplicabilitate doar în perioada de tranziţie.

Situaţiile juridice pot fi şi ele reglementate de o singură lege – situaţii juridice

unidependente, sau de mai multe legi – situaţii juridice pluridependente.

Principiile aplicării în timp a legii civile

În ipoteza succesiunilor legilor civile în timp, pentru stabilirea legii civile aplicabile se apelează

la următoarele principii: principiul neretroactivităţii legii civile noi şi principiul aplicării imediate a legii

civile noi.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi.

Acest principiu este consacrat în art.1 Cod civil: “Legea dispune numai pentru viitor; ea

nu are putere retroactivă”. Principiul consacră regula juridică potrivit căreia, “legea civilă se

aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare,

trecute”.

Principiul se justifică prin “ideea potrivit căreia nimeni nu-şi poate stabili conduita după

norme ce nu există încă”.

Principiul neretroactivităţii legii civile a primit un caracter constituţional prin textul

Constituţia Republicii Moldova: “Legea dispune numai pentru viitor”.

S-a pus astfel capăt situaţiei din regimul trecut când “legiuitorul însuşi putea dispune

aplicarea retroactivă a unei legi noi pe care o edictează”; deoarece regula juridică a

neretroactivităţii legii civile cum se susţinea se aplica doar judecătorului. Azi legiuitorul însuşi

nu poate dispune că o lege civilă nouă se aplică şi pentru situaţii anterioare apariţiei ei.

Într-o opinie contrară, Paul Mircea Cosmovici apreciază: “pentru ca o lege să fie

retroactivă este necesar ca legiuitorul să declare în mod expres acest caracter”.

Concluzii (sau reguli juridice în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile)

Legea civilă nouă reglementează numai acte juridice şi situaţii juridice ce apar după

intrarea ei în vigoare – tempus regit actum.

Regulile privesc actul juridic şi situaţiile juridice în curs de constituire modificare sau

stingere (vezi exemplul referitor la contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil).

Cu privire la actul juridic funcţionează următoarele reguli în aplicarea principiului

neretroactivităţii legii civile:

a) actul juridic este valabil încheiat când sunt întrunite cumulativ, condiţiile cerute de

legea în vigoare, în momentul încheierii lui. Când ulterior încheierii valabile a actului juridic

apare o nouă lege civilă, ea nu poate declara ca nevalabil actul valabil deja încheiat şi atunci când

noua lege introduce sau elimină cauza de nulitate.

b) efectele juridice ale actului valabil încheiat, produse sau epuizate înainte de intrarea în

vigoare a noii legi, rămân valabile;

c) efecte juridice ale actului valabil încheiat ce se produc după intrarea în vigoare a noii

legi se supun acesteia.

Referitor la situaţiile juridice sunt aplicabile următoarele reguli:

a) situaţiile juridice în curs de constituire (vezi exemplul contractului de vânzare-

cumpărare a unui imobil) modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, cad sub

incidenţa acestei legi (principiul aplicării imediate a legii noi). Când elementele ce compun

situaţia juridică în curs de constituire, modificare sau stingere au individualitate proprie (de

exemplu, realizarea acordului de voinţă la contractul de vânzare-cumpărare a imobilului conform

legii trebuie să se manifeste în formă solemnă), se respectă legea în vigoare în acel moment,

neaplicându-se legea nouă care de pildă ar putea omite această cerinţă (a solemnităţii).

b) efectele produse de situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere

sunt guvernate de legea sub care se produc. Legea nouă reglementează efectele situaţiilor juridice

după intrarea ei în vigoare.

Câteva cazuri frecvente de aplicare a principiului neretroactivităţii legii civile:

- admisibilitatea dovezilor privind actele şi faptelor juridice generatoare de drepturi şi

obligaţii, în legătură cu care părţile pot ajunge în conflict, se face prin respectarea legii în vigoare

la data când instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii mijlocului de probă;

- dovada actului juridic se supune legii în vigoare în momentul încheierii actului juridic;

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite se stabileşte în funcţie de legea

în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite;

- moştenirea legală (succesiunea ab in testat) este cârmuită de legea în vigoare în

momentul deschiderii succesiunii;

- validitatea testamentului se apreciază după legea în vigoare în momentul redactării;

- efectele dispoziţiilor testamentare sunt guvernate de legea în vigoare în momentul

deschiderii succesiunii. De exemplu, dacă după redactarea testamentului ar apărea o lege care ar

modifica condiţiile de valabilitate ale testamentului, legea nouă nu s-ar aplica testamentului

încheiat.

Precizările referitoare la principiul neretroactivităţii legii civile în materia prescripţiei

extinctive se găsesc la cap. “Prescripţia extinctivă”.

Principiul constituţional al neretroactivităţii legii admite o singură excepţie: “legea penală

mai favorabilă”.

Apreciem că numai printr-o lege constituţională se pot adăuga excepţii în materia civilă,

legea organică sau ordinară nu pot deroga de la norma constituţională.

Această premisă clarifică discuţiile din doctrină referitoare la caracterul retroactiv al

normei de interpretare.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Principiul constă în regula conform căreia legea, din momentul intrării în vigoare, se

aplică actelor juridice în curs de constituire, de modificare, sau stingere şi celor ce se vor

constitui în viitor, precum şi efectelor acestora (facta pendenţia şi facta futura).

Totodată, legea nouă reglementează şi situaţiile juridice ce se constituie sau sting, precum

şi efectele acestora.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi nu este consacrat legislativ, el se deduce din

principiul neretroactivităţii legii civile.

Principiul se jusitifică prin următoarele raţiuni:

- legea civilă nouă nefiind retroactivă, se impune aplicarea ei imediată

- neadmiterea principiului ar însemna neaplicarea legii noi

- legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres tehnic, juridic, faţă de legea

veche, astfel încât trebuie să se aplice, de la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt

în curs de constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de constituire.

Principiile aplicării legii civile în timp au domenii diferite de acţiune:

- principiul neretroactivităţii legii civile se opune retroactivităţii acesteia

- principiul aplicării imediate a legii civile noi se opune supravieţuirii vechii legi civile.

“Problema aplicării imediate a legii noi este cea a excluderii supravieţuirii legii

vechi….are ca obiect faptele şi efecte în curs..problema retroactivităţii….are ca obiect faptele în

întregime consumate în trecut”. La această formulare limpede a deosebirii fundamentale între

cele două principii, apreciem că se poate adauga: principiul neretroactivităţii vizează actele

juridice uno ictu (când constituirea sau stingerea se produc într-un singur moment); principiul

aplicării imediate a legii noi priveşte situaţiile juridice ce se constituie succesiv, în timp

(exemplu, adopţiunea presupune momente succesive în timp: consimţământul părinţilor fireşti,

hotărârea instanţei de judecată; imobilele se pot dobândi prin uzucapiune, adică prin posesie de

bună credinţă prelungită în timp).

Principiul aplicării imediate a legii noi este o creaţie a doctrinei şi practicii judiciare, el

nu este consacrat prin legea civilă. Fiind “o simplă regulă de interpretare….legiuitorul o poate

înlătura. El o poate face nu numai printr-o declaraţie de voinţă expresă, dar şi în mod tacit….El

se întemeiază numai pe voinţa tacită a legiuitorului, astfel cum acesta a putut fi desprins, prin

interpretare, de teorie şi practică”.

Dacă voinţa tacită a legiuitorului permite funcţionarea principiului aplicării imediate a

legii noi, tot prin voinţă tacită legiuitorul îl poate înlătura: o face în situaţia ultraactivităţii legii

vechi.

Excepţia de la principiul aplicării imediate a legii civile noi o constituie ultraactivitatea

(supravieţuirea) legii vechi, adică aplicarea în anumite situaţii determinate de legea nouă pentru

încă o perioadă de timp a legii vechi, deşi a fost abrogată şi a intrat în vigoare o nouă lege civilă.

Aşadar, excepţia de ultraactivitate există deşi lipseşte un text expres în noua lege.

În aplicarea excepţiei de la ultraactivitate a legii civile distingem:

- de regulă, se aplică actelor juridice (situaţiilor juridice voluntare), cu precizarea că noua

lege civilă să conţină norme juridice dispozitive, părţile având astfel latitudinea ca prin acordul

de voinţă să deroge de la prevederile legale

- uneori noua lege exclude expresis verbis aplicarea excepţiei

- nu se poate face aplicarea excepţiei de ultraactivitate când noua lege civilă are caracter

imperativ.

Aplicarea excepţiei în materia situaţiilor juridice voluntare (contracte) se justifică prin

faptul că părţile la încheierea contractului consimt tacit ca norma juridică civilă supletivă sub

imperiul căreia se află să completeze condiţiile şi efectele acestuia. Prin abrogarea vechii legi,

care practic s-a topit în voinţa părţilor contractante, s-ar aduce atingeri acesteia, părţile fiind puse

în situaţia să nu se bucure de efectele contractului, nerealizate până în momentul apariţiei noii

legi civile.

Aplicarea legii civile în spaţiu

Legea civilă se aplică într-un anumit spaţiu supus suveranităţii unui stat.

Aplicarea legii civile în spaţiu priveşte două aspecte:

a) aspectul intern

Sub acest aspect, legea civilă română se aplică raporturilor juridice civile stabilite între

cetăţeni români în limitele teritoriului Republicii Moldova. Principiul care reglementează

aplicarea legii civile în spaţiu sub aspect intern este principiul teritorialităţii.

Potrivit acestui principiu legea civilă în sens restrâns (aceea elaborată de Parlament) se

aplică pe întregul teritoriu al statului, iar legea civilă în sens larg (celelalte acte normative

elaborate de organele de stat competente) se aplică fie la nivelul întregii ţări (cele ce emană de la

organele centrale) fie la nivel local, când sunt emise de un organ local.

Teritoriul este spaţiul geografic cuprins între frontierele de stat legal stabilite:

“frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi celorlalte norme

generale ale dreptului internaţional”.

Totuşi, în unele situaţii prevăzute în legi speciale, legea civilă română nu se aplică pe

întregul teritoriu al ţării:

- pe teritoriul ambasadelor străine

- în anumite zone libere, oraşe, porturi stabilite convenţional şi supuse unor reglementări

internaţionale speciale

Legea civilă se aplică, pe bază de reciprocitate, în baza unor tratate internaţionale şi în

afara teritoriului statului nostru:

- pe nave şi aeronave sub pavilion românesc ce se află în afara apelor teritoriale;

- în ambasadele Republicii Moldova din străinătate;

- cetăţenilor români aflaţi în afara graniţelor ţării în anumite condiţii (de exemplu

prevederile Codului Familiei referitoare la condiţiile de fond ale căsătoriei).

b) aspectul internaţional

Acest aspect are în vedere raporturile juridice încheiate ce conţin elemente de

extraneitate: părţile au cetăţenii diferite, actul juridic în care o parte este cetăţean român se

încheie în străinătate, actul juridic în care o parte este cetăţean străin se încheie în România,

bunul imobil este obiect exterior al raportului juridic civil se situează în străinătate etc.

c) soluţionarea conflictului de legi în spaţiu

Ce lege se aplică raporturilor juridice cu elemente de extraneitate? Legea ţării căreia îi

aparţine una din părţile raportului juridic, legea statului unde se încheie raportul juridic, legea

ststului unde se situează bunul ce face obiectul raportului juridic?

Conflictul de legi în spaţiu se soluţionează prin normele conflictuale. Fiecare stat

elaborează norme conflictuale, ce alcătuiesc dreptul internaţional privat.

Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Normele juridice civile, fiind norme obligatorii de conduită, se adresează, în principiu,

oricărei persoane fizice sau juridice.

Subiecţii de drept civil au o voinţă juridică egală, în sensul că participă la raporturile

juridice civile, de regulă numai potrivit consimţământului liber exprimat.

Sub aspectul sferei subiecţilor de drept cărora li se adresează legea civilă se disting

următoarele categorii de legi civile:

a) legi civile cu vocaţie generală de aplicare, atât persoanelor fizice cât şi persoanelor

juridice. De exemplu, normele juridice prevăzute în Codul civil

b) legi civile aplicabile numai persoanelor fizice. De exemplu, Legea privind actele de

stare civilă etc.

c) legi civile cu vocaţie de aplicare numai persoanelor juridice.

Uneori normele juridice civile se aplică unei anumite categorii de persoane fizice sau

juridice (de exemplu prevederile din Codul familiei referitoare la minori şi ocrotirea lor).

Tema II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia raportului juridic civil

Raportul juridic în general este relaţia socială reglementată de norma juridică. Datorită

acestei reglementări, relaţia socială primeşte caracter juridic şi dobândeşte forma de raport

juridic.

Raporturile juridice sunt reglementate de diverse norme juridice: constituţionale, penale,

de drept administrativ, de dreptul familiei etc.

Raporturile juridice reglementate de norme juridice civile sunt raporturi juridice civile.

Într-o altă formulare, în esenţă aceeaşi “raportul juridic civil este relaţia socială

reglementată de norma de drept civil.”

În unanimitate, autorii de drept civil precizează că relaţiile sociale reglementate de

dreptul civil sunt:

- relaţiile sociale patrimoniale (de proprietate, de obligaţii, de succesiune etc.)

- relaţii sociale nepatrimoniale (persoanele extrapatrimoniale) în care se manifestă

individualitatea persoanei.

Definiţia raportului juridic civil subliniază:

- raportul juridic civil este acea relaţie socială care are natură patrimonială sau

nepatrimonială

- relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială este reglementată de norma juridică

civilă.

Caracterele juridice ale raportului juridic civil

a) este un raport social, fiind o relaţie socială reglementată de norma juridică civilă, el se

stabileşte întotdeauna între oameni, priviţi individual, în calitate de persoane fizice sau priviţi în

colectivitatea ce o alcătuiesc, în calitate de persoane juridice.

În doctrina franceză şi apoi şi la noi s-a susţinut teza, potrivit căreia, în cazul dreptului de

proprietate raportul juridic civil se stabileşte între proprietar şi lucrul său, la care se referă dreptul

său. Ar însemna că raportul juridic civil s-ar încheia între o persoană – proprietarul, şi lucrul

asupra căruia exercită acest drept.

Faptul că este “o absurditate această teză” rezultă din următoarele:

- norma de drept reglementează relaţiile între oameni, conduita oamenilor, chiar dacă

conduita este în legătură cu anumite lucruri şi nicidecum conduita lucrurilor.

“A admite astfel, înseamnă a admite că legea poate reglementa conduita lucrurilor, că

deci, este posibil să se poată institui o obligaţie în sarcina lucrurilor, ceea ce este o absurditate”,

spune N. Titulescu.

- raportul juridic se formează printr-un acord de voinţă al părţilor, de cele mai multe ori.

În ipoteza că raportul juridic se stabileşte între om şi lucru, înseamnă că lucrul ar fi

subiect al raportului juridic civil, concluzie inadmisibilă (lucrul nu poate avea voinţă proprie).

Raportul de proprietate este un raport juridic civil ce se stabileşte între titularul dreptului

de proprietate şi toţi ceilalţi, cărora le revine obligaţia negativă de a nu face nimic de natură a

stânjeni pe proprietar să exercite acest drept.

Formularea frecvent folosită “regimul juridic al bunurilor” se referă la regulile juridice

privitoare la conduita oamenilor cu privire la lucruri.

b) caracterul dublu voluţional

Raportul juridic civil are caracter voluţional pentru că este reglementat de lege. Ori legea

reprezintă o voinţă, cea a legiuitorului, care în procesul de legiferare dă expresie voinţei

oamenilor unui stat, reprezentaţi în acest proces ca urmare a alegerilor.

Raportul juridic civil care izvorăşte din actele juridice civile, la fel ca orice alt raport

juridic, are caracter voluţional, deoarece se naşte numai prin manifestarea de voinţă a părţilor sau

cel puţin a uneia dintre ele. Astfel, în aceste raporturi juridice se întâlnesc voinţa legiuitorului

exprimată în norma juridică care fixează modul cum se naşte, modifică, transmite sau stinge un

raport juridic concret şi voinţa părţilor contractante care înţeleg să se lege din punct de vedere

juridic.

În doctrină se vorbeşte de “caracterul dublu voluţional” (ori “dublu caracter voluţional”)

al raportului juridic civil.

c) poziţia de egalitate a părţilor

În ramurile dreptului privat, îndeosebi în dreptul civil, subiecţii raportului juridic au o

poziţie egală, în sensul că voinţele juridice ale lor sunt egale. Nici una din părţi nu poate să

impună voinţa sa celeilalte voinţe, numai de comun acord ele pot dacă doresc să încheie, să

modifice sau să stingă un raport juridic civil. Egalitatea voinţelor juridice sau poziţia juridică de

egalitate are un conţinut diferit de egalitatea în faţa legii, noţiune des folosită în ramurile

dreptului public, unde se stabilesc raporturi juridice în care părţile se află într-o poziţie de

subordonare, statul parte a raportului împunându-şi întotdeauna conduita celeilalte părţi.

Egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic civil exclude subordonarea între

părţile raportului juridic. Ideea este adevărată şi în cazul raporturilor juridice civile stabilite în

contractele de adeziune. Deşi una din părţi îşi impune voinţa, stabilind conţinutul raportului

juridic (existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce revin celeilalte părţi), de exemplu

contractele de utilităţi publice – de furnizare apă, gaz, electricitate, telefon, cablu TV etc. cealaltă

parte este liberă să încheie sau nu asemenea contracte.

Structura raportului juridic civil

Raportul juridic civil cuprinde următoarele elemente:

a) subiecţii sau părţile raportului juridic civil, adică persoanele fizice şi juridice între care

se stabileşte raportul juridic civil

b) conţinutul, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile părţilor. De exemplu, de

comun acord părţile într-un contract de vânzare-cumpărare stabilesc ce drepturi şi obligaţii au

fiecare: astfel, predarea lucrului poate fi convenită la o altă dată decât cea a plăţii preţului,

predarea preţului se stabileşte să se facă într-un număr de rate sau la o a treia persoană,

cheltuielile de transport ale bunului cumpărat să fie suportate de către una din părţi etc.

Astfel, cumpărătorul poate avea următoarele

drepturi:

- să primească bunul după ce a predat preţul sau numărul de rate convenit

- să ceară restituirea cheltuielilor de transport avansate, de la vânzător, dacă aşa s-a

stabilit

sau obligaţii:

- să plătească cheltuielile de transport ocazionate cu transportul bunului cumpărat dacă

aşa s-a stabilit etc.

Realizarea în practică a conţinutului raportului juridic, deci a drepturilor şi obligaţiilor

părţilor se face prin obiectul raportului juridic.

c) obiectul, prin care înţelegem acţiunea sau inacţiunea (prestaţia) pe care o parte a

raportului juridic (subiectul pasiv) are obligaţia să o săvârşească, deoarece cealaltă parte

(subiectul activ) este îndreptăţită să o pretindă. De exemplu, face parte din obiectul raportului

juridic obligaţia predării bunului după plata a 3 rate din cele 5 (acţiunea de a da bunul) de către

vânzător, deoarece cumpărătorul are dreptul să ceară predarea lucrului pentru că ambii au

convenit asupra acestui fapt.

2. Subiecţii raportului juridic civil

Noţiunea de subiect al raportului juridic civil înseamnă atributul, calitatea, posibilitatea

de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.

Subiecţii raportului juridic sunt:

- persoanele fizice, denumite şi subiecte individuale de drept civil

- persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept civil.

Persoana fizică este omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.

Persoana juridică este colectivitatea care îndeplinind condiţiile legii (are o structură

organizatorică internă, un patrimoniu propriu, distinct de cel al oamenilor care o compun şi un

scop bine determinat) este titulară de drepturi şi obligaţii civile.

În această parte a cursului vom explica doar câteva noţiuni fundamentale privind subiecţii

de drept civil, deoarece partea a doua a cursului, intitulată “Subiecte de drept civil” detaliază

materia.

Subiectul activ este persoana care prin încheierea raportului juridic civil dobândeşte

drepturi (de exemplu chiriaşul – locatarul - stabilind un raport juridic cu locatorul - proprietarul

lucrului închiriat parte a contractului de închiriere - dobândeşte dreptul să ceară spre folosinţă

bunul închiriat sau exercită drepturi civile (de exemplu, moştenitorul exercită dreptul de a cere

chiria, când a moştenit un imobil închiriat şi acest drept este stipulat în contractul de închiriere.)

Subiectul pasiv, este persoana căreia îi revin obligaţii civile. De exemplu, locatorul are

obligaţia civilă să pună la dispoziţie locatarului să predea lucrul în folosinţă temporară.

În raporturile juridice de obligaţii (care vor fi studiate în anul II la cursul “Teoria generală

a obligaţiilor”) subiectul activ se numeşte creditor şi subiectul pasiv se numeşte debitor.

De regulă, părţile raportului juridic civil (subiecte) au în acelaşi timp ambele calităţi:

calitatea de subiect (parte) activ şi calitatea de subiect (parte) pasiv, pentru că, în mod obişnuit,

dreptului unei părţi din raportul juridic civil îi corespunde obligaţia celeilalte părţi. Astfel, în

contractul de închiriere ce dă naştere unui raport juridic civil, o parte – locatorul care are dreptul

să pretindă chiria convenită, la termenele stipulate, de la locatar, căruia îi revine obligaţia de a

plăti chiria. Asemenea, o parte – locatarul are dreptul să ceară să i se predea lucrul spre folosinţă

temporară, de la locator, acesta fiind obligat să-l predea.

DETERMINAREA SUBIECŢILOR

În mod obişnuit subiecţii raportului civil se determină, se individualizează în momentul

încheierii actului juridic civil sau a săvârşirii faptului juridic, moment în care se naşte raportul

juridic civil.

De exemplu cunoaştem cine este locatorul şi cine este locatarul, deci cine are calitatea de

subiect al raportului juridic, de la data încheierii contractului de locaţiune. Tot astfel, de regulă se

cunoaşte cine este obligat să repare prejudiciul, cine este subiectul pasiv – debitorul (autorul

faptei ilicite) şi cine este în drept să ceară şi să primească repararea prejudiciului, subiectul activ

– creditorul (victima) chiar la data producerii prejudiciului.

În cazul raporturilor juridice civile ce au în conţinutul lor drepturi absolute, ca de

exemplu dreptul de proprietate, alte drepturi reale, drepturi nepatrimoniale, determinarea

subiectului pasiv se face ulterior încheierii raportului juridic civil. În momentul încheierii

acestuia (de exemplu cumpărătorul cumpără o bicicletă) se determină subiectul activ

(cumpărătorul în exemplul dat) subiectul pasiv (titularul de obligaţii) fiind toţi ceilalţi, cărora le

revine obligaţia generală negativă care constă în a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea

dreptului de proprietate (de a nu aduce atingere drepturilor subiectului activ). Subiectul pasiv

este oricine, toată lumea, el nu este individualizat el este universal.

Numai în cazul încălcării obligaţiei generale negative, de exemplu proprietarului i s-a luat

fără drept lucrul, a fost tulburat în exerciţiul dreptului de proprietate sau i s-a produs un

prejudiciu, se individualizează subiectul pasiv, dar, atenţie, acest lucru se întâmplă în cadrul unui

nou raport juridic civil, raportul de obligaţii stabilit între cel ce a încălcat obligaţia generală

negativă şi subiectul activ (proprietarul) din cadrul primului raport juridic.

Într-o opinie, “acest nou raport juridic nu se substituie celui iniţial, nici nu-l înlătură (n.a.

- acesta rămâne în fiinţă în continuare cu un subiect activ şi cu subiecte pasive nedeterminate), ci

se adaugă acestuia, având o existenţă de sine stătătoare şi având un conţinut diferit.”

Un punct de vedere diferit avansează ideea conform căreia în momentul nesocotirii

dreptului de proprietate se naşte un raport diferit de raportul juridic real cu un conţinut distinct în

care apare dreptul subiectiv de a trage la răspundere pe cel care a încălcat dreptul de proprietate,

precum şi obligaţia corelativă a celui ce a încălcat dreptul de proprietate de a restabili situaţia

anterioară, inclusiv prin repararea prejudiciului cauzat. Prof.dr. Teofil Pop aduce în sprijinul

opiniei un argument solid: izvorul celui de al 2-lea raport juridic civil este diferit de izvorul

primului raport juridic civil real, şi anume de regulă, o faptă cauzatoare de prejudicii.

Într-o opinie tranşantă în determinarea subiecţilor se are în vedere cele se disting două

categorii de raporturi juridice civile; unele au în conţinut drepturi absolute şi aici subiectul activ

este titularul dreptului absolut şi subiectul pasiv este nedeterminat fiind format din toate

celelalte persoane, celelalte au în conţinut drepturi relative subiecţii de drept fiind individualizaţi

în momentul încheierii raportului juridic civil.

PLURALITATEA SUBIECŢILOR RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

De regulă raportul juridic civil se stabileşte între o persoană ca subiect activ şi o altă

persoană ca subiect pasiv. Acesta este raportul juridic civil simplu.

Uneori, raportul juridic civil se stabileşte între mai mulţi subiecţi de drept, unii fiind

subiecţi activi, alţi subiecţi pasivi. Este raportul juridic civil complex.

În ipoteza raporturilor juridice civile cu mai mulţi subiecţi, fie activi, fie pasivi, regula

este aceea a divizibilităţii, drepturile şi obligaţiile între subiecţii activi şi pasivi.

Raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecţi, pot fi:

a) raportul juridic de obligaţii, unde funcţionează regula ca obligaţia este conjunctă

(divizibilă).

Distingem două cazuri: pluralitate activă – sunt mai mulţi subiecţi activi, de exemplu 3

fraţi au moştenit un autoturism, care a fost deteriorat, valoarea pagubei fiind de 100 milioane lei,

oricare din fraţi poate pretinde de la debitor – cel ce a deteriorat autoturismul -, numai partea ce i

se cuvine lui însuşi, pluralitatea pasivă – sunt mai mulţi subiecţi pasivi, fiecare codebitor este

ţinut numai pentru partea sa din datoria comună (de exemplu într-un contract de închiriere

locatorul stabileşte chiria pentru folosinţa autoturismului de către doi prieteni în sumă de 1

milion lei pe zi timp de 3 zile. Fiecare codebitor (oricare din prieteni) este ţinut numai pentru

partea sa din datoria comună.

Regula divizibilităţii comportă două excepţii, împrejurări când drepturile şi obligaţiile nu

se divid:

1) obiectul exterior raportului juridic civil (de exemplu autoturismul într-un contract de

vânzare-cumpărare) este prin natura lui indivizibil. Deci, doi fraţi au moştenit, au cumpărat, au

primit în donaţie etc. un autoturism pe care îl vând. Obligaţia de a preda autoturismul nu poate fi

divizată, deoarece autoturismul prin natura lui este indivizibil. Oricare din vânzători poate fi

obligat de cumpărător să predea autoturismul. Tot astfel, dacă sunt doi cumpărători, autoturismul

se va preda oricăruia dintre ei.

Indivizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor în cazul raportului juridic civil cu mai mulţi

subiecţi activi şi pasivi poate fi stabilită şi prin convenţia părţilor: ele convin ca prestaţia să fie

executată integral, nedivizat.

În exemplul dat în care doi prieteni încheie un contract de închiriere a unui autoturism în

sumă de 1 milion pe zi timp de 3 zile, locatorul poate conveni cu cei doi chiriaşi indivizibilitatea

chiriei (a sumei de 3 milioane). Procedând aşa, locatorul se asigură de returnarea chiriei de la

oricare chiriaş.

2) solidaritatea, este împrejurarea în care legea sau voinţa părţilor stabileşte că obligaţiile

sau drepturile să fie executate sau exercitate în întregime, nedivizat, de oricare dintre codebitori

sau dintre creditorii solidari.

Distingem:

- solidaritatea pasivă, obligaţiile se execută în întregime de oricare codebitor, cel ce a

executat obligaţia având drept de regres împotriva celorlalţi debitori, prin plata făcută el îi

eliberează pe aceştia de datoria lor faţă de creditor, raportul juridic de obligaţii între creditor –

codebitori încetează..

De exemplu dacă trei conducători auto împreună distrug indicatoarele rutiere de

“Staţionare interzisă” de pe drumul public, autorii faptei ilicite răspund solidar faţă de persoana

prejudiciată (S.C. Citadin SRL). Victima are posibilitatea să ceară instanţei de judecată valoarea

totală a prejudiciului suferit de la oricare codebitor (oricare conducător auto). Codebitorul obligat

la plata integrală a prejudiciului face plata şi astfel raportul juridic de obligaţii stabilit între

victimă şi codebitori încetează. Debitorul care a despăgubit integral victima are acţiune în regres

împotriva celorlalţi debitori, pentru ca fiecare să suporte repararea prejudiciului.

Solidaritatea pasivă se naşte din lege sau dintr-un act juridic (convenţia părţilor).

- solidaritatea activă, când oricare dintre creditori exercită dreptul de a cere de la debitor

întreaga datorie, nu numai partea ce i se cuvine. Debitorul, prin plata făcută, se eliberează faţă de

toţi ceilalţi creditori solidari. Creditorul care a primit toată creanţa este obligat să o împartă cu

ceilalţi creditori.

De exemplu 3 fraţi au în proprietate comună un apartament primit donaţie şi-l închiriază.

Ei sunt creditorii chiriei. În contract, ei pot stipula dreptul oricăruia din ei de a primi chiria.

Solidaritatea activă se naşte numai dintr-un act juridic.

b) raportul juridic real

În raporturile juridice reale care au în conţinutul lor dreptul de proprietate pot exista mai

mulţi subiecţi activi, titulari ai dreptului de proprietate comună asupra unui bun sau mase de

bunuri.

Proprietatea comună poate fi:

- coproprietate: fiecare coproprietar are o parte ideală (de exemplu doi fraţi sunt

proprietari în comun ai unui imobil, unul asupra a 2/3 şi celălalt asupra 1/3 dintr-un imobil), dar

nu concretă din bunul sau câteva bunuri determinate.

- indiviziunea: mai multe persoane deţin în comun o masă de bunuri, având calitatea

coindivizar. Fiecare cunoaşte cota ideală de drept, dar nu deţine în exclusivitate nici un bun. De

exemplu în cazul moştenitorilor ce dobândesc masa succesorală.

Atenţie, spre deosebire de coproprietate, coindivizarii sunt proprietarii unei mulţimi de

bunuri nu ai unuia sau ai câtorva bunuri determinate.

- devălmăşia: este titlul juridic sub care soţii deţin bunurile comune, dobândite în timpul

căsătoriei. Partea fiecărui soţ este determinată de lege prin folosirea criteriului “gradul de

contribuţie” la dobândirea bunurilor comune.

c) raportul juridic nepatrimonial care se naşte numai din creaţia intelectuală (operă

ştiinţifică, invenţie). În acest caz există pluralitate activă denumită “coautorat”, opera comună

fiind creată de mai multe persoane, cu o contribuţie stabilită a fiecăreia.

Schimbarea subiecţilor raportului juridic civil

Raporturile juridice civile încheiate se modifică în timp adaptându-se unor împrejurări

noi. Se pot schimba şi subiecţii de drept care l-au încheiat. Astfel, într-un contract de închiriere,

chiriaşul, nepotul având probleme financiare este în imposibilitatea plăţii chiriei. Contractul

încetează prin acordul de voinţă al locatorului şi locatarului, dar creanţa trebuie executată.

Intervine unchiul şi face el plata. Astfel, se schimbă subiectul activ al raportului juridic civil,

locul locatarului fiind luat de unchi prin instituţia numită subrogaţia în dreptul creditorului plătit.

Schimbarea subiecţilor raportului juridic diferă în funcţie de natura raportului juridic.

a) schimbarea subiecţilor raportului juridic când aceştia sunt persoane juridice: se face în

condiţiile actului normativ prin care s-au constituit, în cazul celor de drept public sau a voinţei

liber exprimate de persoana juridică de drept privat.

b) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în conţinut drepturi

nepatrimoniale:

Drepturile personale, nepatrimoniale fiind strâns legate de persoana titularului, intim

legate de viaţă de familie (de exemplu, dreptul la reputaţie, la nume, la denumire, la onoare,

dreptul de autor şi inventator, la viaţă, la integritate fizică şi sănătate, dreptul la respectarea vieţii

private etc.) având caracter inalienabil nu pot fi transmise altei persoane.

Schimbarea subiecţilor nu se poate face în acest caz.

c) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil de obligaţii

Legea reglementează schimbarea subiectului activ în raporturile de obligaţii prin

următoarele procedee: cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului plătit şi novaţia

prin schimbarea de creditor. Modul de schimbare a subiecţilor în aceste raporturi se va studia în

anul II la disciplina “Teoria generală a obligaţiilor”.

cesiunea de creanţă: este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de

creanţă cu titlul oneros sau gratuit unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se

numeşte cedent, dobânditorul creanţei se numeşte cesionar, debitorul care rămâne să execute

creanţa transmisă se numeşte debitor cedat. Astfel, în raportul juridic de obligaţii se schimbă

subiectul activ: cesionarul ia locul cedentului. De exemplu, într-un contract de împrumut, de

consumaţie (mutuum), creditorul (împrumutătorul) îl împrumută pe debitor cu suma de 15

milioane $, cu termen scadent în 6 ani. Împrumutătorul înainte de împlinirea termenului

suspensiv – 6 ani – (la scadenţă) când va putea exercita dreptul de a cere restituirea sumei

împrumutate, are nevoie de bani. Atunci cedentul (împrumutătorul) încheie un contract de

cesiune de creanţă cu o persoană dispusă să cumpere creanţa (cesionar). Astfel, se schimbă

subiectul activ în raportul juridic de obligaţii: subiectul activ iniţial, cedentul este înlocuit cu

dobânditorul creanţei-cesionar. Ambele părţi ale contractului de cesiune sunt în avantaj: cedentul

dobândeşte banii de care are nevoie, chiar dacă nu întreaga sumă, cesionarul şi-a investit banii

urmând să dobândească şi un câştig: diferenţa dintre preţul de cumpărare a creanţei, de regulă

mai mic decât valoarea nominală a creanţei sau când acestea coincid dobânda legală.

subrogaţia în drepturile creditorului plătit constă în înlocuirea debitorului din raportul

juridic de obligaţii cu o altă persoană care, plătind datoria, devine creditor al debitorului,

dobândind toate drepturile creditorului. Sunt frecvente situaţiile când o altă persoană plăteşte

datoria debitorului. De exemplu tata plăteşte datoria fiului său care a încheiat un contract de

vânzare-cumpărare a unei combine muzicale şi nu reuşeşte să plătească decât o parte din preţ.

Cel ce plăteşte în locul debitorului, îl înlocuieşte pe acesta în raportul juridic de obligaţii. Astfel,

s-a stins raportul de obligaţii între creditorul iniţial (în exemplu vânzătorul combinei muzicale) şi

debitor (în exemplu, fiul care a cumpărat combina muzicală) acesta rămânând pe mai departe

obligat faţă de noul creditor (în exemplu, tatăl).

novaţia prin schimbare de creditor, este un contract prin care se schimbă vechiul

creditor cu un nou creditor, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi liberat faţă de

vechiul creditor. Novaţia, deşi sub acest aspect este identică cu cesiunea de creanţă şi subrogaţia

în drepturile creditorului plătit, se particularizează prin aceea că simultan cu schimbarea

subiectului activ are loc stingerea vechii obligaţii şi transformarea acesteia într-o nouă creanţă al

cărei titular este noul creditor. De exemplu, cumpărătorul unui autoturism a convenit cu

vânzătorul să plătească preţul la un termen şi constată că este în imposibilitate să o facă.

Cei doi pot încheia un contract în care să stabilească schimbarea obiectului contractului

de vânzare-cumpărare (de exemplu, în locul preţului debitorul să predea un bun determinat unei

alte persoane, care devine astfel noul creditor. Acest lucru se poate realiza pentru că între

vânzător şi noul creditor de exemplu există o obligaţie de plată).

d) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în conţinut drepturi reale

În acest caz, se pot schimba numai subiecţii activi, prin transmiterea bunului asupra

căruia se exercită dreptul de proprietate: prin contracte, succesiune, legate testamentare,

tradiţiune etc.

Subiectul pasiv nu se poate schimba, el fiind “toţi ceilalţi”, nedeterminat, universal.

CAPACITATEA CIVILĂ A SUBIECŢILOR RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice şi constă în aptitudinea, calitatea,

posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a fi subiect de drept. Persoana poate încheia

raporturi juridice civile numai dacă are capacitate civilă.

Potrivit prevederilor CCRM “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.

Persoana fizică are capacitate de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de lege,

capacitate de exerciţiu .

Capacitatea de folosinţă

Capacitatea de folosinţă este definită de Constitutie “Capacitatea de folosinţă este

capacitatea de a avea drepturi şi obligatorii.”

În doctrină, se nuanţează formularea legală: “aptitudinea generală şi abstractă a omului de

a avea drepturi şi obligaţii”.

Am subliniat “de a avea drepturi” pentru a nu se confunda cu noţiunea de capacitate de

exerciţiu în definiţia căreia apare sintagma “de a-şi exercita drepturile”.

Într-o altă formulare, capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a fi subiect de drept

civil.

Capacitatea de folosinţă este generală în sensul că ea cuprinde toate drepturile subiective

şi obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv. Astfel, orice persoană fizică are dreptul să

vândă, să cumpere, să închirieze, să doneze, să împrumute, să succeadă etc.

Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile

prevăzute de lege. De exemplu, dreptul de a dona este interzis persoanei fizice în anumite

condiţii: “art.806 Cod civil “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel”.

Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă. Uneori

persoana fizică poate renunţa la un drept civil subiectiv, sau la mai multe, dar la aptitudinea

generală de a avea drepturi şi obligaţii, la capacitatea de folosinţă nu poate renunţa.

Capacitatea de folosinţă a omului începe de la naştere şi încetează cu moartea acestuia

(uneori la declararea judecătorească a morţii).

Drepturile copilului sunt recunoscute din perioada de concepţie, însă numai dacă se naşte

viu.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe la data înregistrării persoanei juridice

sau la data actului de dispoziţie care le înfiinţează (de exemplu la persoanele juridice de drept

public), data recunoaşterii actului de înfiinţare, data autorizării înfiinţării sau data îndeplinirii

vreunei cerinţe a legi, după caz.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit la data încetării existenţei persoanei

juridice, prin reorganizare sau dizolvare.

Capacitatea de exerciţiu

PERSOANE FIZICE

“Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi

asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.

Actele juridice nu pot fi încheiate de orice persoană. Persoana care încheie acte juridice

trebuie să-şi dea seama de efectele juridice pe care le produce actul încheiat, trebuie să aibă

voinţă conştientă.

În doctrină se acceptă în unanimitate următoarea definiţie a capacităţii de exerciţiu:

aptitudinea persoanei fizice de a dobândi drepturi (unii autori: de a exercita) şi de a-şi asuma

obligaţii (unii autori: de a-şi îndeplini obligaţiile civile) prin încheierea de acte juridice proprii.

Nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile

şi în condiţiile prevăzute de legi.

Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta (n.a. -

singur) cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, în unele cazuri (acte juridice de

dispoziţie) şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Persoana

devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.

Prin excepţie, femeia minoră care se căsătoreşte (femeia potrivit Codului familiei se

poate căsători fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în

mod excepţional chiar la împlinirea vârstei de 15 ani, cu aprobarea Primăriei) dobândeşte prin

căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.

În condiţiile legii şi persoanele majore pot fi lipsite de capacitate de exerciţiu: este cazul

interzişilor judecătoreşti, persoanele diagnosticate că suferă de alienaţie sau debilitate mintală,

care sunt puse sub interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă. Situaţia lor juridică este

identică cu cea a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

PERSOANELE JURIDICE

Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei juridice este aceeaşi ca la persoana fizică.

Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.

Organele persoanei juridice (stabilite sau alese potrivit actului normativ de înfiinţare a persoanei

juridice) sunt purtătoarele voinţei persoanei juridice.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost

conferite sunt actele persoanei juridice înseşi.

Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au

fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei.

Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana

juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea.

Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin

asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau

statut.

Începutul capacităţii de exerciţiu este data înfiinţării, înregistrării persoanei juridice. În

doctrină se apreciază că începutul capacităţii de exerciţiu este momentul desemnării organelor

sale.

Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide cu cel al capacităţii sale de

folosinţă: data încetării persoanei juridice.

3. Conţinutul raportului juridic civil

Definiţie: Conţinutul raportului juridic este definit ca fiind totalitatea drepturilor civile

subiective şi a obligaţiilor corelative ale părţilor.

Latura activă a conţinutului raportului juridic civil este formată din drepturile civile

subiective şi latura pasivă din obligaţiile civile.

Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă sunt într-o legătură de interdependenţă. Astfel,

într-un raport juridic de obligaţii – de exemplu contractul de împrumut, împrumutătorul este

titularul dreptului de creanţă, al dreptului de a cere împrumutatului suma împrumutată. Acestui

drept îi corespunde obligaţia corelativă a împrumutatului de a restitui bunul împrumutat.

Pentru subiectul activ, conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturi, respectiv,

pentru subiectul pasiv conţinutul este alcătuit din obligaţii.

În raportul juridic real, în al cărui conţinut întâlnim dreptul de proprietate, titularul

dreptului, proprietarul are dreptul subiectiv de a poseda, folosi şi dispune de bunul său, în

limitele legii, aşa cum doreşte. Dreptului îi corespunde obligaţia corelativă negativă pentru “toţi

ceilalţi” de a nu face nimic de natură a duce atingere dreptului de proprietate.

În raporturile juridice de obligaţii, conţinutul raportului juridic, de regulă este alcătuit din

drepturile şi obligaţiile subiecţiilor (părţilor).

1. Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului raportului juridic civil

a) Definiţia dreptului subiectiv civil

Codul civil nu defineşte dreptul subiectiv civil. În doctrină definiţiile diferă:

Astfel, dreptul subiectiv este puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv

persoanelor fizice sau juridice (denumite şi titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte

active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea, ori să facă sau să nu facă

ceva (să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul

de constrângere al statului”.

Definiţia omite să precizeze posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a avea el însuşi

o anumită conduită, recunoscută şi protejată de lege. În definiţiile următoare omisiunea este

prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare

o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite, adecvate dreptului său, sub

sancţiunea recunoscută de lege”

Dreptul subiectiv este “posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în

limitele legii o anumită conduită, în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o

comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă în caz de necesitate, prin forţa de constrângere a

statului”.

Într-o altă definiţie: “prerogativa pe care o acordă unei persoane dreptul obiectiv,

prerogativă garantată prin mijloace juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde

o anumită conduită subiectului.” Dreptul subiectiv este definit: “posibilitatea juridică a titularului

dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin

putinţa de a pretinde persoanei obligate, o anumită comportare corespunzătoare care poate fi

impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea forţei coercitive a statului”.

Un autor defineşte dreptul subiectiv astfel: “posibilitatea juridică a titularului (subiect

activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului

pasiv o anumită comportare corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de

constrângere a statului”.

Dreptul subiectiv este: „acel interes individual pe care voinţa colectivă îl poate impune ca

fiind în conformitate cu interesul social – exprimat în norme de drept – şi în virtutea căruia

subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv să săvârşească ori să se abţină de la săvârşirea

unei acţiuni”.

Într-o formulare identică prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu şi prof.univ.dr. I. Dogaru

definesc dreptul subiectiv ca fiind: “posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ –

persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi a

moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori

să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de

nevoie.”

Apreciem că în definirea dreptului subiectiv civil trebuie să se regăsească următoarele

elemente:

- este o posibilitate (facultate, putere, prerogativă) recunoscută de lege subiectului activ

(titularului)

- titularul are o anumită conduită, în limitele stabilite de lege

- titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, în limitele legii. Conduita

subiectului pasiv constă în a da, a face, sau a nu face ceva.

- la nevoie titularul dreptului subiectiv poate apela la forţa de constrângere a statului

pentru protejarea dreptului său.

Preferăm următoarea formulare a definiţiei dreptului subiectiv:

Dreptul subiectiv civil posibilitatea juridică a titularului de a avea o anumită conduită

recunoscută de lege şi de a pretinde o conduită corespunzătoare dreptului său, la nevoie prin

apelarea la forţa de constrângere a statului.

b) Clasificarea drepturilor civile subiective:

Clasificarea drepturilor civile subiective din drepturi absolute şi drepturi relative este

unanim acceptată în doctrina de drept civil.

Criteriul de clasificare a dat naştere unor controverse.

Unii autori stabilesc drept criteriu obiectiv al clasificării, gradul de opozabilitate.

Definiţia dreptului absolut formulată de dl. prof. univ. dr. Mircea Mureşan pune accentul

pe sfera persoanelor obligate să-l respecte, pe opozabilitatea dreptului absolut: „drepturile

absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine

de a le încălca”.

Într-o altă definiţie, alţi autori adoptă criteriul modului de exercitare al dreptului şi

definesc dreptul absolut ca fiind: „dreptul al cărui titular poate avea o anumită conduită, fără a

face apel la altcineva pentru a-l realiza, sau, într-o altă formulare: „dreptul în temeiul căruia

titularul său – subiectul activ determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte subiecte

revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce atingere.

Apreciem că cele două criterii obiective amintite, gradul de opozabilitate şi modul de exercitare

al dreptului absolut nu se exclud, ci se compensează reciproc. Astfel, dacă toate persoanele au

obligaţia generală de a se abţine de a-l încălca, înseamnă că nu mai există nici o persoană la care

să se facă apel pentru a fi realizat. De aceea, criteriul de delimitare a drepturilor absolute poate fi

modul de exercitare a dreptului absolut – titularul îl exercită fără aportul altcuiva – precum şi

gradul de opozabilitate – „toţi ceilalţi” cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu-i

aduce nici o atingere.

Caracterele juridice ale drepturilor absolute:

- subiecţii raportului juridic civil care are în conţinutul său un drept absolut sunt:

subiectul activ, titularul dreptului absolut şi subiectul pasiv, universal, “toţi ceilalţi”,

nedeterminat;

- subiectul pasiv are obligaţia generală, negativă de a nu aduce atingere dreptului absolut;

- sunt opozabile tuturor (erga omnes).

Sunt drepturi absolute:

- drepturile personale nepatrimoniale, care pot fi: drepturi strâns legate de persoana

umană (exemplu, dreptul la viaţă, la integritate fizică, la sănătate fizică şi psihică, la libertate, la

respectarea vieţii private, la inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, nume, onoare, reputaţie,

demnitate etc.), drepturi intim legate de viaţa de familie (de exemplu dreptul de a se căsători,

dreptul soţilor la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la secretul vieţii de familie etc.), drepturile

autorilor de opere ştiinţifice, literale şi artistice (de exemplu, dreptul de a fi recunoscut ca autor,

dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului, dreptul la inviolabilitatea operei etc.) şi

drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice cum ar fi: dreptul la denumire, emblemă, firmă şi

marcă comercială, la concurenţă loială etc.).

- drepturile reale (dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz şi abitaţie, servitute etc.)

Drepturile absolute sunt limitate ca număr fiind stabilit prin lege.

Dreptul relativ.

Dreptul relativ este: “acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv

o conduită determinată, fără care dreptul nu se poate realiza.”

Într-o formulare mai nuanţată: “drepturile relative sunt cele cărora le corespunde

obligaţia unei sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii raportului

juridic, de a da…de a face…sau uneori de a nu face ceva.”

O definiţie cuprinzătoare formulează domnul prof.univ.dr.Ion Dogaru “dreptul în temeiul

căruia subiectul activ (titularul său) numit creditor (reus credendi) – subiect determinat – i se

recunoaşte posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor (reus debendi) de

asemenea determinat să dea (aut dare) să facă (aut facere), sau să nu facă ceva (aut non facere)”.

Caracterele juridice ale drepturilor relative:

- subiecţii raportului juridic civil care are în conţinut drepturi relative sunt cunoscuţi din

momentul naşterii raportului juridic

- subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva

- sunt opozabile numai subiectului pasiv (debitor).

Sunt drepturi relative drepturile de creanţă.

Termenii folosiţi de “absolut” şi “relativ” nu privesc modul de garantare al acestora, în

sensul că drepturile absolute ar fi mai bine protejate, ar fi “mai puternice”, comparativ cu

drepturile relative. S-a avut în vedere opozabilitatea lor, drepturile reale trebuie respectate de

“toţi ceilalţi”, toată lumea, şi drepturile relative de subiectul pasiv determinat (debitorul).

Precizarea că drepturile relative produc efecte în raport cu o anumită persoană (anumite

persoane) determinate în momentul încheierii raportului juridic nu înseamnă că “toţi ceilalţi”,

toată lumea, pot să le încalce, nesocotească. Ele se impun respectului general. Încălcarea lor

atrage răspunderea civilă delictuală când s-a produs un prejudiciu. Toate drepturile absolute sau

relative sunt opozabile tuturor, dar numai drepturile absolute produc efecte faţă de toţi.

Încă o precizare: uneori şi în cazul drepturilor absolute subiectul pasiv poate avea o

prestaţie pozitivă. De exemplu, deţinătorul fără temei legal al lucrului altuia este obligat la

restituirea lucrului altuia către proprietar.

Clasificarea drepturilor în absolute şi relative este deosebit de importantă sub aspectul

regimului juridic (a regulilor juridice) aplicabil. Astfel, drepturile absolute pot fi protejate în timp

prin forţa de constrângere a statutului “la infinit”. Oricât timp ar trece de la atingerea adusă în

exercitarea lor, titularul se poate adresa instanţei de judecată şi cere apărarea lui. Se spune că

sunt imprescriptibile. Drepturile relative sunt prescriptibile, titularul acestora exercită acţiunea în

justiţie într-un termen scurt: de regulă, în termenul general de prescripţie de 3 ani.

O altă regulă aplicabilă diferit: orice persoană poate cere apărarea unui drept absolut prin

acţiune în justiţie. În cazul drepturilor relative apărarea o poate cere numai titularului acestuia.

a) Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale)

Dreptul patrimonial este dreptul ce face parte din patrimoniul unei persoane, având

caracter economic şi putând fi evaluat în bani. Dreptul civil reglementând raporturi patrimoniale,

implicit are în vedere drepturile patrimoniale, ce constituie conţinutul majorităţii raporturilor

juridice civile.

Drepturile patrimoniale pot fi drepturi absolute sau relative.

Dreptul nepatrimonial (extrapatrimonial, personal) este dreptul ce nu face parte dintr-un

patrimoniu, nu are caracter economic şi deci nu poate fi evaluat în bani.

Termenul de extrapatrimonial este utilizat pentru a sublinia această idee.

Se foloseşte, tot în această idee şi termenul de personal, mai mult şi pentru a arăta că sunt

strâns legate de persoana titularului. Acest termen – personal – are şi înţelesul că toate drepturile

subiective sunt drepturi personale, deoarece aparţin unei persoane.

Drepturile nepatrimoniale sunt limitate ca număr de lege. (Enumerarea acestora am făcut-

o la drepturile absolute).

Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale) sunt întotdeauna drepturi

absolute.

Uneori unele drepturi subiective civile pot avea şi caracter patrimonial şi caracter

nepatrimonial. De exemplu dreptul de autor este un drept personal, extrapatrimonial care are şi

un caracter patrimonial (de exemplu dreptul autorului de a fi remunerat în caz de editare a

operei).

Importanţa clasificării rezidă în regimul juridic diferit aplicabil drepturilor patrimoniale şi

nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale). De exemplu, drepturile nepatrimoniale

(extrapatrimoniale, personale), fiind strâns legate de persoana titularului nu se pot transmite prin

acte juridice, de asemenea nu pot fi exercitate, în general, prin reprezentare, lucru permis în cazul

drepturilor patrimoniale. Protejarea prin acţiune în justiţie a drepturilor nepatrimoniale

(extrapatrimoniale, personale) de regulă nu este supusă prescripţiei extinctive.

b) Drepturi reale şi drepturi de creanţă

Numai drepturile patrimoniale se subclasifică în drepturi reale şi drepturi de creanţă,

dreptul real (jus in re) este acel drept ce conferă titularului posibilitatea de a exercita singur

atributele (prerogativele dreptului asupra unui lucru determinat) în mod direct şi nemijlocit, fără

concursul altei persoane.

Termenul de “reale” vine de la faptul că se referă la lucruri (în limba latină res).

Drepturile reale au următoarele caractere juridice specifice:

- titularul dreptului real îl exercită direct asupra unui lucru, fără concursul altor persoane

- titularul dreptului real se bucură de dreptul de urmărire şi de preferinţă.

Dreptul de urmărire înseamnă dreptul de a urmări şi cere restituirea bunului din mâinile

oricui s-ar afla în mod nelegitim (s-ar afla în lipsa unui act juridic sau prin ignorarea clauzelor

acestuia, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, prin încălcarea unei dispoziţii legale, prin

nesocotirea efectelor uzucapiunii sau posesiei bunului mobil cu bună credinţă).

Dreptul de preferinţă permite titularului unui drept real accesoriu (de gaj de ipotecă sau

privilegiu) să fie preferat când acesta intră în concurs cu alte persoane, să-şi satisfacă cu

prioritate creanţa garantată cu acel drept real.

- este un drept absolut, aşadar împrumută caracterele juridice ale acestuia (subiectul activ

este determinat, subiectul pasiv este “toţi ceilalţi”, universal, nedeterminat; subiectul pasiv are o

obligaţie generală negativă, şi este opozabil “erga omnes”).

- sunt în număr limitat, fiind expres prevăzute de lege.

Sunt drepturi reale principale:

- dreptul de proprietate cu cele 3 forme ale sale (proprietatea de stat alcătuită din

domeniul public şi domeniul privat al statului, proprietatea cooperatist-obştească şi proprietatea

privată);

- dreptul de administrare directă (al cărui titular este regia autonomă sau instituţiile de

stat şi se exercită asupra bunurilor proprietate de stat);

- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din domeniul public al statului;

- dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie, servitute şi superficie.

Sunt drepturi reale accesorii gajul, ipoteca şi unele privilegii.

- Dreptul de creanţă: (jus ad personam) este acel drept în virtutea căruia subiectul activ

numit creditor (reus credendi) are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv numit debitor (reus

debendi), subiect determinat, să dea, să facă sau să nu facă ceva (aut dare, aut facere sau aut non

facere).

Uneori se cunosc şi sub denumirea de drepturi personale, spre a se sublinia ideea că sunt

opozabile unei persoane determinate (debitor).

Drepturile de creanţă alcătuiesc conţinutul raportului juridic de obligaţii.

Drepturile de creanţă au următoarele caractere juridice:

- subiectul activ (creditorul) poate să adopte o anumită comportare, de regulă, stabilită de

comun acord cu debitorul, însă numai în limiterele prevederilor legii;

- subiectul activ – (creditorul) – are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv (debitorul)

o anumită conduită;

- sunt nelimitate ca număr, ele se nasc de regulă din voinţa subiecţilor raportului juridic

de obligaţii

- sunt drepturi relative, deci preiau caracterele juridice ale acestora (subiecţii se cunosc

din momentul stabilirii raportului juridic de obligaţii, subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face

sau a nu face ceva, este opozabilul debitorului).

c) Drepturi principale şi drepturi accesorii.

Această clasificare priveşte numai drepturile patrimoniale.

Dreptul principal: este dreptul care are o existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică nu

depinde de existenţa unui alt drept. De exemplu, dreptul de proprietate asupra unui bun, dreptul

de creanţă ce are ca obiect plata chiriei, a preţului, în general toate drepturile civile.

Dreptul accesoriu: este acel drept a cărui soartă juridică depinde de existenţa unui alt

drept, numit drept principal. Este formulat în limba latină astfel: “accessorium sequitur

principalem”, adică soarta dreptului accesoriu este determinată de cea a dreptului principal.

În materia drepturilor reale întâlnim cel mai frecvent diferenţierea în drepturi principiale

şi drepturi accesorii. Sunt socotite drepturi reale principale drepturile enumerate la clasificarea

drepturilor civile subiective în „Drepturi reale şi de creanţă”.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele: dreptul de ipotecă (drept real accesoriu ce

reprezintă o garanţie imobiliară, ce însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul şi care nu

presupune deposedarea celui ce o constituie), drepturi de gaj (amanet - drept real accesoriu,

născut din contract accesoriu prin care debitorul remite creditorul său un lucru mobil pentru

garantarea datoriei. Când debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul gajist are dreptul să ceară

instanţei de judecată reţinerea lucrului în contul creanţei), privilegiile şi dreptul de retenţie.

Dreptul real accesoriu presupune un drept principal care este un drept real principal.

Într-o opinie, sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu

trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii

acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din acte juridice civile accesorii.

Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii ci şi drepturi corelative

acestora…: “dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale,

dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală”. De exemplu, într-un contract de

executare de lucrări se poate introduce o clauză – clauza penală – (are caracter accesoriu

deoarece nu ar fi existat în lipsa contractului principal – contractul de executare de lucrări)

potrivit căreia partea ce nu-şi execută prestaţia se obligă la plata unei sume de bani, convenită de

comun acord. Din această obligaţie accesorie, rezultă dreptul corelativ accesoriu de a pretinde

plata sumei prevăzute în clauza penală.

d) Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de

modalităţi

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este dreptul ce poate fi exercitat de îndată, din chiar

momentul naşterii lui, existenţa şi exercitarea lui nu depind de nici o împrejurare viitoare numită

condiţie sau termen. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, din momentul naşterii

dreptului cumpărătorului de a intra în proprietatea bunului cumpărat (este momentul realizării

acordului de voinţă între părţi) acesta se şi exercită prin predarea-primirea bunului cumpărat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi (modalităţile sunt termenul, condiţia şi

sarcina) este dreptul care se naşte sau poate fi executat în raport de împrejurări viitoare care se

pot sau nu realiza sau care se vor realiza cu siguranţă. Modalităţile actului juridic vor fi studiate

în cadrul capitolului “Actul juridic civil”.

Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil

Dreptul subiectiv civil presupune existenţa unei obligaţii corelative. Drepturile subiective

civile şi obligaţiile care alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil sunt legate între ele, fiecărui

drept subiectiv corespunzându-i o obligaţie, după cum fiecărei obligaţii îi corespunde un drept

subiectiv. Ceea ce pretinde subiectul activ este tocmai îndatorirea subiectului pasiv. Astfel, într-

un contract de locaţiune dreptului locatorului de a primi chiria îi corespunde obligaţia locatarului

de a plăti chiria, după cum dreptului locatarului de a i se preda lucrul în folosinţă temporară îi

corespunde obligaţia locatorului de a preda lucrul.

Obligaţia civilă este obiectul de studiu al cursului “Teoria generală a obligaţiilor”,

materie de anul II.

Obligaţia civilă este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are

posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe

prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.

Prestaţia subiectului pasiv constă în:

- a da (aut dare), constă în îndatorirea de a constitui (un drept real de ipotecă sau gaj

asupra unui bun) sau a transmite un drept real asupra unui lucru. De exemplu

transmiterea dreptului de proprietate printr-un act juridic de vânzare-cumpărare,

donaţie etc. Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda lucrul care este o

obligaţie de a face;

- a face , este îndatorirea ce constă într-o prestaţie pozitivă, având ca obiect executarea

de lucrări, prestarea de servicii sau predarea unui lucru (de exemplu a construi un

imobil printr-un contract de antrepriză, a întreţine o persoană printr-un contract de

întreţinere, a repara un autoturism potrivit unui contract de executări lucrări etc.);

- a nu face, este îndatorirea de a se abţine de la săvârşirea unei acţiuni, care ar fi putut

să o săvârşească dacă nu s-ar fi obligat să nu o facă. De exemplu, prin contractul de

editură, autorul lucrării predate spre tipărire se obligă să nu predea lucrarea unei alte

edituri.

Obligaţia are în structura sa:

- subiecţii (creditorul şi debitorul) care de regulă au în acelaşi timp şi calitatea de creditor

şi calitatea de debitor.

- conţinutul – din care fac parte toate drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative ce

aparţin subiecţilor. De regulă este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea

debitorului de a executa prestaţia datorată.

- obiectul – constă în conduita concretă, acţiunea inacţiunea, prestaţia ce o poate pretinde

creditorul şi la care este ţinut debitorul. Prestaţia debitorului constă în a da, a face sau nu face

ceva.

- sancţiunea – constă în dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrângere a

statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni în justiţie sau să procedeze la

executarea silită pentru realizarea creanţei sale.

Obligaţia civilă izvorăşte din acte juridice şi fapte juridice licite (gestiunea de afaceri,

plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei) şi ilicite (delicte).

4. Obiectul raportului juridic civil

1. Definiţie:

În literatura juridică s-au purtat discuţii legate de două aspecte privitoare la obiectul

raportului juridic civil.

Primul aspect se referă la faptul dacă raportul juridic civil are sau nu un obiect.

Autorii care pun la îndoială existenţa obiectului raportului juridic au în vedere că prin

obiect se înţeleg numai lucrurile la care se referă drepturile şi obligaţiile părţilor, şi cum sunt

raporturi juridice civile care se referă numai la acţiuni, abţineri, obiectul nu este un element

structural al raportului juridic civil.

Majoritatea consideră necesară existenţa noţiunii de obiect al raportului juridic. Unii

autori identifică noţiunea atât cu lucrurile ce ne înconjoară, cât şi cu acţiunile sau abţinerile

subiecţilor.

Un drept fără obiect este un lucru greu de acceptat. Mai mult, se face şi o diferenţiere: în

cazul drepturilor reale, obiectul este lucrul la care se referă dreptul; în cazul drepturilor de

creanţă, obiectul îl constituie acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi este

ţinut subiectul pasiv.

Al doilea aspect se referă la conţinutul obiectului. Fac parte din obiectul raportului juridic

acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv sau şi lucrurile

la care se referă acţiunea sau inacţiunea, atunci când ele există?

Într-o definiţie “obiectul nu poate consta decât în acţiunea sau abţinerea pe care subiectul

activ (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv (celui ţinut de obligaţie), iar aceasta

fără a deosebi după cum în conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau un drept de

creanţă”. Inutilitatea precizării, după cum este vorba de un drept real sau de creanţă, este simplu

de argumentat: şi în cazul dreptului real, titularul este îndreptăţit să impună subiectului pasiv-

nedeterminat, universal “toţi ceilalţi” o conduită, obligaţia generală negativă să nu facă nimic de

natură a stânjeni exercitarea dreptului. În ambele cazuri – drept real şi drept de creanţă - suntem

în prezenţa unei relaţii sociale în care fiecare parte a raportului juridic se manifestă printr-o

conduită ce reprezintă obiectul raportului juridic civil.

Numeroşi autori consideră conduita părţilor (acţiunea, inacţiunea la care are dreptul

subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv) ca fiind singurul element al obiectului raportului

juridic: “întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor”. “prin

obiect al raportului juidic înţelegem conduita părţilor”.

“În concluzie, obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţeunea la care

este îndreptăţit subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv. (n.n. este vorba de conduită).”

“Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege…în alţi termeni conduita subiectelor

acestui raport”.

În concluzie: “ceea ce pare să rezulte din multiple definiţii ce au fost date este faptul că

toate se referă, în ultimă analiză, la conduita subiectelor acestui raport, indiferent dacă raportul

juridic cuprinde în conţinutul său drepturi reale sau drepturi de creanţă”.

Alţi autori apreciază că în conţinutul noţiunii de obiect al raporturilor juridice apar şi

lucrurile la care se referă conduita subiecţilor, lucrul fiind numit obiect derivat (indirect).

Astfel “întrucât însă acţiunea sau abţinerea ori, în general, conduita poate privi, ca în

exemplul dreptului real un lucru acesta trebuie privit şi el, când este cazul, ca obiect al raportului

juridic şi anume obiect derivat”.

Într-o opinie asemănătoare, un autor precizează: “Adesea conduita subiecţilor raportului

juridic civil se referă direct la anumite lucruri exterioare (…) titularul unui drept de proprietate

îşi exercită acţiunile care alcătuiesc conţinutul dreptului (adică atributele de posesie, folosinţă şi

dispoziţie) în mod direct asupra lucrului pe care-l are în proprietate: cumpărătorul este îndreptăţit

să dobândească dreptul de proprietate şi să i se predea lucrul (bunul) pe care l-a cumpărat (…)

lucrurile respective nu sunt decât obiecte, materiale, lucruri, bunuri extrinseci raportului juridic

civil”.

Ne raliem definiţiei de mai jos, a aspectului raportului juridic civil, tranşantă şi

cuprinzătoare, ancorată în practica circuitului civil şi intrată în limbajul curent de drept civil:

“obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţiunea (conduita) la care este

îndreptăţit subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau inacţiunea se referă la

lucruri, şi acestea dar nu ca obiect direct, ci derivat (indirect).”

Obiectul raportului juridic civil se exprimă frecvent prin expresiile: am cumpărat casa la

un preţ bun, am vândut bine autoturismul, am închiriat foarte bine apartamentul etc.

În acest sens, se apreciază: “nu se poate să nu se recunoască strânsa legătură între cei doi

termeni: obiect al raportului juridic civil şi lucrurile la care se referă.”

Bunurile

a) Definiţia bunurilor

Codul civil foloseşte termenul de “bun” şi termenul de “lucru” fără a le defini. Astfel, în

art.480: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod

exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege” şi în art.936: “Numai lucrurile ce sunt în

comerţ pot fi obiectul unui contract.”

Noţiunea de “bun” este întrebuinţată în textele Codului civil în două sensuri:

- într-un sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile cât şi drepturile ce au ca obiect un

lucru.

- într-un alt sens, prin bun se înţeleg lucrurile asupra cărora se exercită drepturile

patrimoniale.

Prin bun înţelegem toate lucrurile utile omului sau, într-o altă definiţie, o valoare

economică, pentru satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului (în toate definiţiile se

face această precizare) susceptibile de apropiere sub formă de drepturi patrimoniale (element

preluat din definiţiile date de doctrină).

Potrivit definiţiei, nu orice lucru sau valoare economică poate dobândi calitatea de bun, în

materia dreptului civil, ci numai acelea care întrunesc cumulativ două cerinţe:

- lucrul, valoarea economică satisface o nevoie materială sau spirituală;

- lucrul pentru a deveni “bun” în materie civilă trebuie să fie susceptibil de apropiere

(însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale. Astfel, aerul, deşi satisface o nevoie materială, nu

este “bun” în accepţiunea dreptului civil, deoarece nimeni nu se poate face stăpân pe aer.

Se poate pune întrebarea: oare “aerul de Nevada” comercializat în SUA în recipienţi

speciali, sau “aerul de munte” folosit de agenţi de circulaţie din Bangkok, capitala Thailandei, nu

sunt exemple potrivit cărora condiţia referitoare la susceptibilitatea de a fi însuşite, sub forma

drepturilor patrimoniale, este relativă?

Un autor, pe bună dreptate, apreciază: „ceste condiţii sunt relative în timp şi în spaţiu şi

trebuie privite în perspectivă istorică, lucruri inutile la un moment dat pot deveni apoi utile (de

pildă reciclarea deşeurilor), sau nesusceptibile de apropiere (ca spaţiul cosmic de pildă) putând

deveni, în viitor, obiecte ale unor drepturi (sub forma resurselor minerale extrase din alte corpuri

cereşti, sau a resurselor energetice oferite de vântul solar)”.

Însuşirile unor bunuri susceptibile de apropiere influenţează decisiv regimul juridic

(regulile juridice) aplicabil unor bunuri.

Clasificarea bunurilor

Doctrina, clasifică bunurile după mai multe criterii de clasificare. În cele ce urmează ne

oprim la următoarele criterii de clasificare, frecvent întâlnite în doctrină. Astfel:

- după regimul juridic al circulaţiei bunurilor, distingem: bunuri în circuitul civil, bunuri

scoase din circuitul civil, bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată şi bunuri

momentan fără stăpân;

- după modul lor de percepere:bunuri corporale şi bunuri incorporale

- natura lor şi calificarea dată de lege: bunuri mobile şi imobile

- după modul cum sunt determinate: bunuri certe, individual determinate, (res certa) şi

bunuri determinate generic, bunuri de gen (res genera);

- după modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii: bunuri fungibile şi

bunuri nefungibile;

- după cum întrebuinţarea obişnuită implică sau nu distrugerea, consumarea sau

înstrăinarea lor: bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;

- după cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe destinaţia lor: bunuri divizibile şi

bunuri indivizibile;

- după corelaţia între ele: bunuri principiale şi bunuri accesorii;

- după cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri, fără a-şi consuma substanţa: bunuri

frugifere şi bunuri nefrugifere.

Potrivit regimului juridic al circulaţiei bunurilor, deosebim:

bunuri în circuitul civil:

Regula este că toate bunurile sunt în circuitul civil. Ele pot face obiectul actelor juridice

civile şi prin urmare pot fi dobândite sau înstrăinate prin asemenea acte.

bunuri scoase din circuitul civil

Prin excepţie, numai prin lege trebuie admis că anumite bunuri pot fi scoase circuitului

civil. Aceste bunuri sunt: “bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile ale comunicaţie, spaţiul

aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public,

plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,

precum şi alte bunuri stabilite de lege.”

bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată

Bunurile scoase din circuitul civil, enumerate mai sus, în condiţiile legii pot intra în

circuitul civil. Din considerente medicale, pentru anumite bunuri legea prevede o circulaţie

juridică restrictivă, ca de pildă: deşeurile toxice supuse; produsele şi substanţele stupefiante.

Pentru protejarea ordinii publice, lgea reglementează restrictiv circulaţia armelor de foc şi

muniţiei .

bunuri momentan fără stăpân

Ele sunt în principiu susceptibile de apropiere. De exemplu vânatul sălbatic, comoara,

lucrurile abandonate.

Importanţa clasificării constă în aceea că actele juridice civile încheiate prin ignorarea

prevederilor legale privind circulaţia acestora sunt lovite de nulitate absolută şi uneori poate

atrage şi răspunderea penală (de exemplu, în cazul armelor de foc, a stupefiantelor, a

explozibililor etc.).

Potrivit modului lor de percepere distingem:

bunuri corporale: sunt bunurile care au existenţă materială, fiind percepute de om prin

propriile simţuri. De exemplu, o carte, o bancă, un apartament etc.

bunuri incorporale: sunt bunurile ce nu au existenţă materială perceptibilă simţurilor

noastre. De pildă: drepturile în general.

Clasificarea prezintă importanţă în materia dobândirii proprietăţii asupra bunurilor

mobile corporale ca efect al posesiei de bună-credinţă şi în materia privind posesia, detenţia etc.

După natura şi calificarea dată de lege:

Codul civil prevede: “toate bunurile sunt mobile şi imobile”, criteriul de departajare fiind

al valorii economice şi sociale a bunurilor.

bunuri mobile (bunuri mişcătoare)

Bunurile mobile prin natura lor: sunt bunurile care se pot muta dintr-un loc în altul, fie

prin energie proprie (“precum sunt animalele”), fie cu ajutorul unei energii străine (“precum sunt

lucrurile neînsufleţite”).

Într-o formulare modernă: “sunt bunurile care se pot deplasa prin mijloace proprii sau pot

fi strămutate dintr-un loc în altul, prin forţe exterioare, fără a li se altera sau modifica natura şi

destinaţia”. De exemplu, câinele, scaunul, autoturismul etc.

Bunurile mobile prin anticipaţie. Acestea nu sunt prevăzute în Codul civil. Doctrina a

statuat că mobilele prin anticipaţie sunt acele bunuri care prin natura lor, sunt imobile, dar pe

care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni. De pildă

fructele şi recoltele viitoare, înstrăinate în prezent prin actul juridic.

bunurile imobile (bunuri nemişcătoare)

Bunurile imobile prin natura lor sunt:

- “fondurile de pământ şi clădirile” – Cod civil. Prin “clădiri” se admite că sunt toate

construcţiile sau lucrările ridicate pe pământ sau în aceasta (magazii, poduri, tuneluri, diguri,

canale etc.).

Toate părţile unei clădiri (exemplu, uşi, ferestre, balcoane, burlane etc.) sunt imobile prin

natura lor, prin încorporare, sau imobile prin natura lor prin destinaţie (exemplu, oglinzi prinse în

pereţi, statui etc.)

- “morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi” –Cod civil

- “recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă” – Cod civil.

Se acceptă că sunt imobile prin natura lor şi arborii netăiaţi şi vegetaţia prinsă de pământ.

Un autor, într-o formulare acceptată, apreciază că sunt bunuri imobile prin natura lor:

“terenurile de orice fel şi toate bunurile care, în mod natural sau artificial sunt încorporate lor”.

Bunurile imobile prin destinaţia lor.

În art.468 se definesc imobilele prin destinaţia lor: “obiectele ce proprietarul unui fond a

pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond” şi apoi se enumeră: animalele folosite la

cultură, instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor, porumbeii din porumbărie, iepurii de

casă, stupii cu roi, peştele din iaz, teascurile, căldările, alambicurile, căzile, vasele, instrumentele

necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine, paiele şi gunoaiele.

Acest text se va interpreta la condiţiile actuale de dezvoltare a tehnicii. În art.468 aliniat ultim:

“mai sunt imobile prin destinaţie toate lucrurile mobile ce proprietarul a aşezat către fond în

perpetuu.”

Fac parte din bunurile imobile prin destinaţia lor şi:

- lucrurile mobile aşezate perpetuum pe un imobil “când acestea sunt întărite cu gips, var

sau ciment sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului pe care sunt

aşezate “– art.469 alin.1 Cod civil.

- “oglinzile unui apartament se presupun aşezate în perpetuum când parchetul pe care ele

stau este una cu boaseria (lemnăria care îmbracă pereţii interiori ai unei camere) camerei” –

art.469 alin.2 Cod civil

- tablouri şi alte ornamente – art.469 alin.3 Cod civil

- statuile “când sunt aşezate înadins, chiar când ele s-ar putea scoate fără fractură sau

deteriorare” – art.469 alin.4 Cod civil

- urloaiele sau ţevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pământ, sau vreo

casă” – art.470 Cod civil.

În esenţă sunt bunuri prin destinaţia lor: “bunurile care prin natura lor sunt mişcătoare,

dar care, fie că sunt ataşate în mod perpetuum unui imobil (exemplu, elementele de ornamentaţie

ale unei clădiri, parc), fie că sunt destinate exploatării economice ori sociale a unui imobil (de

exemplu, utilaje agricole, instalaţii industriale, mobilierul sălii de spectacol etc.) sunt privite ca

accesorii ce sporesc valoarea acelui imobil”.

Pentru ca un bun mobil să fie considerat bun imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite

două condiţii cumulativ:

- să fie în proprietatea titularului imobilului

- bunul mobil să fie afectat exploatării imobilului, printr-o legătură fizică, materială sau

voluţională (prin voinţa proprietarului imobilului) spre deosebire de imobilele prin natura lor,

unde imobilizarea este materială, la imobilele prin destinaţie imobilizarea are un caracter juridic.

Ea se face prin manifestarea de voinţă a proprietarului care afectează un anumit mobil unui

imobil prin natură, pentru a spori utilitatea acestuia din urmă.

Bunurile imobile prin obiectul la care se referă sunt precizate în art.471 Cod civil:

uzufructul lucrurilor imobile, servituţile şi acţiunile care tind la revendicarea unui imobil. La

acestea, literatura juridică adaugă: celelalte drepturi reale asupra imobilelor, drepturile de

creanţă care au ca obiect darea ori preluarea unui lucru imobil şi acţiunile în justiţie referitoare la

imobile.

Importanţa clasificării bunurilor în mobile şi imobile constă în regimul juridic propriu

aplicabil bunurilor mobile şi imobile.

- posesia de bună-credinţă a unui lucru mobil atrage, în principiu, calitatea de proprietar

- posesia bunurilor imobile, de bună-credinţă, este un mod de dobândire a proprietăţii

prin uzucapiune, numai după o perioadă îndelungată de timp (10-20 ani, dacă posesia este de

bună-credinţă şi are la bază un “just titlu”, respectiv 30 de ani în celelalte cazuri)

- înstrăinarea bunurilor mobile este de regulă consensuală (se face valabil prin simplu

acord de voinţă al părţilor);

- înstrăinarea bunurilor imobile se face de regulă în formă solemnă şi prin îndeplinirea

unor condiţii de publicitate

- contractele încheiate pentru garantarea obligaţiilor au obiect diferit. Contractele de

ipotecă au ca obiect numai bunuri imobile; contractele de gaj (amanet) numai bunuri mobile, cu

excepţiile prevăzute în lege

- înstrăinarea (sau grevarea) unui teren sau a unei construcţii de către unul din soţi, în

timpul căsătoriei, nu se poate face decât cu consimţământul expres al celuilalt, în timp ce

înstrăinarea oricărui bun mobil comun se poate face, în timpul căsătoriei, de către unul din soţi,

în temeiul consimţământului tacit al celuilalt, prezumat de lege

- competenţa de soluţionarea a litigiilor ce au ca obiect un imobil revine de regulă

instanţei de la locul de situare a imobilului, în timp ce la bunurile mobile instanţei de domiciliu a

pârâtului

- executarea silită este cârmuită de reguli diferite, după cum bunul este mobil sau imobil.

După modul cum sunt determinate, deosebim: bunuri individual determinate (res certa) şi

bunurile de gen (res genera).

- bunurile individual determinate (res certa): sunt bunurile ce se determină prin

particularităţi care-l fac să se deosebească de alte bunuri asemănătoare, îl individualizează. De

exemplu, autoturismul marca Volkswagen Golf, de culoare albă, cu portbagajul zgâriat şi fără

ornamente la roţi, cu numărul de înmatriculare MS-01-SEN

- bunuri determinate prin caractere generice, bunurile gen res genera, sunt bunurile ale

căror caractere sunt comune aceleiaşi categorii de bunuri şi care se pot individualiza numai prin

numărare, cântărire sau măsurare. De exemplu, banii, combustibilul, vinul, alimentele, ţesăturile

etc. sunt bunuri determinate prin caractere generice

Bunul poate fi determinat individual sau prin caractere generice în funcţie de natura lui,

sau uneori în raport de voinţa părţilor raporturilor juridice. De exemplu, o carte este un bun

generic când se află pe un raft, într-o librărie. Dacă ea face obiectul unui contract de comodat

(contractul prin care o persoană remite – dă – spre folosinţă un bun unei alte persoane cu

obligaţia pentru aceasta din urmă de a-l restitui la termen, în natură, în individualitatea sa) devine

un bun cert. Părţile doresc ca exemplarul împrumutat (de exemplu este o amintire de familie,

poartă autograful autorului etc.) să fie restituit.

Importanţa practică a clasificării în bunuri certe şi bunuri de genconstă în regulile juridice

aplicabile fiecărei categorii:

- la vânzarea bunurilor individual determinate (res certa), de regulă dreptul de proprietate

se transmite dobânditorului în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost

predat: art.1295 Cod civil: “vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept

strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi

asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”).

Părţile pot prin voinţa lor stabili un alt moment al transmiterii proprietăţii.

- în cazul vânzării bunurilor generice, momentul transmiterii proprietăţii este cel al

individualizării, individualizării bunului vândut prin numărare, cântărire, măsurare. Când se vând

10 kg mere, se cunoaşte efectiv cantitatea de 10 kg mere vândute din vrac (grămadă) în

momentul cântăririi

- bunul cert determinat, când piere din cauză de forţă majoră înainte de a fi predat de

debitor creditorului său, îl eliberează pe debitor de obligaţia de a-l preda. (De exemplu într-un

contract de vânzare-cumpărare, părţile se înţeleg ca televizorul vândut să fie predat

cumpărătorului la o dată ulterioară realizării acordului de voinţă. Până la data stabilită televizorul

piere într-un incendiu. Vânzătorul (debitorul) este eliberat de obligaţia de a-l preda, pentru că

obligaţia nu mai are obiect (art.1156 Cod civil: “când obiectul obligaţiei este un corp cert şi

determinat, de piere (n.a. - din cauză de forţă majoră)(…) obligaţia este stinsă, dacă lucrul a

pierit (…) fără greşeala debitorului”).

- bunurile de gen (res genera) din punct de vedere juridic nu pier niciodată (genera non

pereunt). De exemplu într-un contract de vânzare-cumpărare se vând 50 kg porumb. Dacă bunul

piere fortuit vânzătorul este obligat să procure altă cantitate de porumb pentru a-şi îndeplini

obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este imposibilă.

- plata (executarea obligaţiei de a da un lucru) când are ca obiect un bun cert determinat

se face la locul situării acestuia, iar în cazul bunurilor de gen, la domiciliul debitorului, care-l

individualizează prin numărare, cântărire, măsurare.

După modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii bunurile sunt

fungibile şi nefungibile:

- bunuri fungibile sunt bunurile care în executarea unei obligaţii pot fi înlocuite cu altele,

pentru că sunt determinate prin caractere generice. Numai bunurile de gen sunt bunuri fungibile.

- bunuri nefungibile sunt bunurile ce nu îndeplinesc cerinţa de mai sus. Bunurile certe

sunt bunuri nefungibile.

Totuşi “fungibilitatea sau nefungibilitatea (…) depinde nu numai de însuşirile bunurilor,

ci adesea şi de intenţia părţilor”. De exemplu, părţile într-un contract de vânzare cumpărare

stabilesc de comun acord ca un lucru individual determinat – un autoturism – să fie privit ca

fungibil - autoturism de aceeaşi marcă şi an de fabricaţie sau ca bunuri determinate prin

caractere generice să nu fie susceptibile de înlocuire prin altele (De exemplu, o mobilă). Se

apreciază că ceea ce s-a stabilit prin actul juridic să se schimbe nu este caracterul de fungibilitate

sau nefungibilitate ci caracterul juridic de lucru de gen.

După cum întrebuinţarea obţinută implică sau nu distrugerea, consumarea sau

înstrăinarea, bunurile sunt consumptibile şi neconsumptibile.

- bunuri consumptibile: sunt bunurile care prin întrebuinţarea obişnuită se distrug, se

consumă sau se înstrăinează (de exemplu, alimentele, combustibilul. Ele, aflate în proprietatea

unui vânzător, prin vânzare se consumă, pentru că se înstrăinează).

- bunurile neconsumptibile: sunt bunurile care nu au această calitate, în condiţiile arătate

mai sus.

Prin întrebuinţare obişnuită nu-şi consumă substanţa. De exemplu autoturismul,

apartamentul etc. Caracterul unui lucru de a fi sau nu consumptibil este dat de natura lui, este

obiectiv. Totuşi părţile pot califica bunul şi ca având caracter consumptibil. De exemplu pentru

vânzător televizoarele sunt bunuri consumptibile pentru că prin “întrebuinţare obişnuită”, pentru

el prin vânzare, se înstrăinează. Pentru cumpărător televizorul este un bun neconsumptibil.

În materie de împrumut, când obiectul împrumutat este un bun consumptibil, contractul

se numeşte împrumut de consumaţie (mutuum – contractul prin care împrumutătorul transmite

un bun consumptibil împrumutatului pentru a-l consuma, cu obligaţia de a-l restitui la termenul

stabilit în aceeaşi cantitate şi calitate. De exemplu, te împrumut cu 2 kg de făină până mâine).

Dacă obiectul contractului de împrumut este un bun neconsumptibil, contractul se

numeşte contract de împrumut de folosinţă (comodat). Vezi, exemplul de la bunurile res certa.

După cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile sunt:

- bunul divizibil, este bunul care poate fi împărţit, divizat fără să-şi schimbe destinaţia sa

economică. De exemplu, o suprafaţă de pământ, un cupon de stofă etc.

- bunul indivizibil: este bunul care prin divizare, împărţire îşi schimbă destinaţia

economică. De exemplu, un animal viu, un autoturism, o haină etc.

Posibilitatea sau imposibilitatea împărţirii bunului este dată de natura acestuia, dar poate

fi stabilită şi prin acte juridice prin acordul de voinţă al părţilor.

Clasificarea interesează materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecţi. De exemplu, un

bun divizibil în proprietate permite ca drepturile şi obligaţiile subiecţilor să se dividă la câţi

subiecţi activi şi pasivi sunt. În cazul unui bun indivizibil (de exemplu un autoturism)

cocreditorii sau codebitorii sunt ţinuţi solidar să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile.

Într-un act juridic părţile pot stipula indivizibilitatea obligaţiei, chiar dacă prin natura sa

bunul este divizibil. Vezi exemplul la pluralitatea de subiecţi ai raportului juridic civil.

După corelaţia dintre ele, bunurile sunt:

- bunul principal, este bunul care poate fi folosit, potrivit destinaţiei lui, în mod

independent.

- bunul accesoriu, este bunul mobil care este destinat să folosească altor bunuri, de care

este legat prin aceeaşi destinaţie economică. De exemplu arcuşul faţă de vioară, cheia faţă de

lacăt, brăţara faţă de ceas etc.

În materia obligaţiilor apare importanţa acestei clasificări, debitorul fiind obligat să

predea şi bunul accesoriu alături de bunul principal, dacă nu s-a stipulat altfel, potrivit regulii

juridice, acceoriu urmează soarta juridică a principalului, - accessorium sequitur principalem.

Prin actul juridic încheiat, părţile pot hotărî şi altfel.

După cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri fără a-şi consuma substanţa, bunurile

pot fi:

- bun frugifer: este acel bun care, fără consumarea substanţei lui, poate produce periodic

un alt bun, numit fruct,

- bun nefrugifer: este bunul care, fără consumarea substanţei lui, nu poate produce

periodic alt bun, numit fruct.

Fructele pot fi: naturale (se produc independent de munca omului, ca de exemplu fructele

de pădure, vânatul din pădure etc.) industriale (se produc prin munca omului, ca de exemplu

produsele cerealiere de pe o suprafaţă agricolă lucrată, fructele obţinute dintr-o livadă etc.) şi

civile (se produc ca urmare a încheierii unui act juridic civil, de exemplu chiria pentru un bun

închiriat etc.).

Noţiunea de fruct nu se confundă cu noţiunea de product din două raţiuni:

- fructul este un bun produs periodic de un alt bun numit bun frugifer; productul este un

bun produs de un alt bun fără caracter de periodicitate.

- fructul este un bun, produs periodic de un alt bun, fără ca acesta să-şi modifice

substanţa în timp ce productul este un bun, produs de un alt bun, care astfel îşi schimbă

substanţa.De exemplu, lemnul tăiat din pădure, piatra dintr-o carieră. Pădurea, cariera, prin

producerea de producte, în timp dispar ca bunuri.

Distincţia bun frugifer, bun nefrugifer apare necesară în materia uzufructului şi a posesiei

mobiliare.

Astfel, uzufructuarul (cel ce a dobândit de la proprietar posesia şi folosinţa bunului) are

dreptul la fructele produse de bun nu şi la producte, ce se cuvin nudului proprietar (proprietarul

care a înstrăinat posesia şi folosinţa şi a rămas numai cu dispoziţia).

Posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer dobândeşte proprietatea fructelor, nu şi a

productelor.

Clasificarea fructelor în naturale, industriale şi civile este importantă din punct de vedere

juridic: fructele naturale şi industriale se dobândesc în proprietate prin percepere (culegere),

fructele civile se dobândesc în proprietate zi cu zi (adică prin simpla scurgere a timpului).

Tema III. ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil

Actul juridic civil poate fi definit în două moduri:

- Codul civil îl defineşte prin speciile actului juridic civil (contracte speciale): contractul

de donaţie, de vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate, mandat, comodat, împrumut,

depozit, rentă-viageră şi tranzacţie.

- doctrina defineşte actul juridic civil în termeni esenţiali pentru toate categoriile de acte

juridice civile.

Astfel, într-o definiţie unanim acceptată actul juridic civil este: „manifestarea de voinţă

săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica şi stinge un raport

juridic”.

Un autor introduce în definiţie un element, implicit şi anume: manifestarea de voinţă se

face „potrivit dreptului obiectiv”. Se subliniază astfel o limită a manifestării de voinţă făcută cu

intenţia de a produce efecte juridice, legea: „manifestarea de voinţă a subiecţilor de drept în

scopul de a asigura crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile,

potrivit dreptului obiectiv”.

Într-o altă definiţie, prin care s-a urmărit delimitarea actului juridic civil de faptul juridic

licit se arată: „o manifestare de voinţă – unilaterală, bilaterală sau multilaterală săvârşită cu

intenţia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia

ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice”.

Se apreciază corectitudinea definiţiei, dar sunt amintite două elemente ce pot lipsi: precizarea

formelor manifestării de voinţă – unilaterală,bilaterală sau multilaterală şi condiţia ca de manifestarea

acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice. Primul element poate lipsi pentru că

manifestarea de voinţă este ori unilaterală, ori bilaterală, ori multilaterală. Al doilea element repetă scopul

manifestării de voinţă – se săvârşeşte cu intenţia de a produce efecte juridice –, dar introduce o condiţie

inexactă: efectele juridice se vor produce numai ca urmare a manifestării de voinţă a părţilor.

În concluzie, definiţia actului juridic civil reuneşte următoarele elemente caracteristice:

- este o manifestare de voinţă a subiecţilor de drept;

- scopul manifestării de voinţă este acela de a produce efecte juridice civile. Prin această

caracteristică actul juridic civil se diferenţiază de faptul juridic civil care produce efecte juridice

numai dacă legea prevede acest lucru;

- efectele juridice civile constau în naşterea, modificarea sau a stingerea unui raport

juridic civil concret. Prin această caracteristică actul juridic civil se diferenţiază de actele juridice

din alte ramuri de drept.

Termenul de „act” sau de „act juridic civil” are următoarele accepţiuni:

- prima accepţiune este aceea de mai sus, de manifestare de voinţă în scopul de a

produce efecte juridice, adică de operaţiune juridică încheiată (negotium juris, negotium), de

exemplu, vânzare-cumpărare, împrumut, schimb, donaţie

- a doua accepţiune frecvent întâlnită în doctrină şi practică este aceea de înscris

constatator al manifestării de voinţă, a operaţiunii juridice încheiate (instrumentum probationis,

instrumentum sau de suport material al manifestării de voinţă a subiectului de drept.

Folosirea termenului de înscris în cea de-a doua accepţiune a termenului de act juridic

civil se apreciază ca fiind în sprijinul acurateţei exprimării juridice

Uneori legiuitorul foloseşte în aceeaşi normă juridică ambele accepţiuni ale termenului de

act juridic civil.

2. Clasificarea actelor juridice civile

Actele juridice deosebit de variate pot fi grupate, clasificate. Demersul are valoare

practică: fiecare categorie de acte juridice produce efecte specifice, supunându-se anumitor

reguli juridice.

În doctrină şi practică clasificarea actelor juridice se face în funcţie de următoarele

criterii:

A. După numărul voinţelor juridice care dau naştere actului juridic, se disting acte

juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Se foloseşte şi formularea „numărul părţilor”, la

care se adaugă fie „rezultatul unei singure părţi”, fie „voinţa concordantă a două sau mai multe

părţi”. Cum fiecare parte „are propria voinţă juridică”, atunci când acceptă să se lege din punct

de vedere juridic de o altă parte, preferăm formularea „numărul voinţelor juridice care dau

naştere actului juridic.”

- act juridic unilateral: se formează ca urmare a unei singure manifestări de voinţă, sau

este acel act juridic civil valabil încheiat de către o singură parte. De regulă, în dreptul civil

român voinţa unilaterală nu produce efecte juridice decât într-un număr mic de cazuri şi acelea

prevăzute în mod expres în legea civilă. De pildă, sunt acte juridice unilaterale: legatul cuprins

într-un testament, testamentul, acceptarea şi renunţarea la moştenire, ratificarea gestiunii de

afaceri, recunoaşterea paternităţii unui copil născut din afara căsătoriei etc.

- act juridic bilateral: este actul juridic ce se formează prin manifestarea de voinţă a două

părţi (de regulă: a două persoane). Uneori o parte a actului juridic poate fi alcătuită din mai multe

persoane. De exemplu, o parte din contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul, poate fi alcătuită

din trei persoane, trei fraţi care moştenind un teren, doresc să-l vândă. Părţile, prin acordul lor de

voinţă încheie actul juridic. Acordul de voinţă al părţilor se numeşte consimţământ, cum tot

consimţământ se numeşte voinţa fiecărei părţi de a încheia actul juridic civil.

Actele juridice bilaterale se numesc contracte sau convenţii, noţiuni sinonime. De

exemplu, contractul de împrumut, de locaţie, de închiriere, de mandat etc.

- act juridic multilateral: este actul juridic format din acordul de voinţă a trei sau mai

multe părţi. De exemplu, contractul de societate, este contractul prin care două sau mai multe

persoane se învoiesc să pună ceva în comun, să desfăşoare împreună o activitate şi să împartă

foloasele ce ar deriva din aceasta.

Importanţa practică a clasificării constă în regimul juridic diferit aplicabil actului

unilateral, bilateral şi multilateral. De exemplu:

- pentru verificarea valabilităţii actului juridic, la actul juridic unilateral se verifică o

singură voinţă, la actele juridice bi şi multilaterale se verifică fiecare voinţă juridică.

- viciile de consimţământ sunt supuse unor reguli juridice diferite: de exemplu, eroarea

este viciu de consimţământ la toate cele trei categorii de acte juridice, dolul este viciu de

consimţământ numai la actele juridice bi şi multilaterale, leziunea este viciu de consimţământ la

anumite acte juridice bilaterale.

- actele juridice bi şi multilaterale se pot revoca (desface, desfiinţa) numai prin acordul de

voinţă al părţilor (mutus dissensus), pe când actele juridice unilaterale, numai în cazurile expres

prevăzute de lege.

B. După scopul urmărit de părţi la încheierea lor, actele juridice pot fi cu titlu oneros sau

cu titlu gratuit

- act juridic cu titlu oneros: Codul civil defineşte contractul oneros, specie a actului

juridic civil: „contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”.

Doctrina a extins definiţia la actele juridice cu titlul oneros. Actele juridice cu titlu

oneros sunt acele acte juridice în care fiecare parte urmăreşte la încheierea lui obţinerea unui

folos patrimonial, în schimbul folosului patrimonial pe care l-a procurat celeilalte părţi. De

exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, de locaţiune etc.

- act juridic cu titlu gratuit: este actul juridic încheiat, în care o parte doreşte să procure

un folos patrimonial celorlalte părţi, fără să urmărească în schimb obţinerea unui folos

patrimonial. Definiţia este preluată de la contractul gratuit şi extinsă la actele juridice cu titlu

gratuit.

Cod civil se defineşte contractul gratuit: „(...) este acela în care una din părţi voieşte a

procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.” Sunt acte juridice cu titlu gratuit contractul de

donaţie, comodat, mandatul gratuit etc.

Importanţa practică a clasificării constă în aplicarea unor reguli juridice proprii la actele

juridice oneroase şi la cele cu titlu gratuit. Astfel:

- din punct de vedere al capacităţii persoanelor fizice care încheie acte juridice cu titlu

gratuit, legea civilă este restrictivă. Sunt instituite anumite incapacităţi speciale: de exemplu,

minorul sun 14 ani nu poate face donaţie, nici reprezentat de părintele său nici asistat de acesta

(minorul care a împlinit 14 ani).

- numai la actele juridice cu titlu oneros consimţământul unei părţi poate fi viciat prin

leziune.

- legea civilă este mai severă cu privire la condiţiile de formă ale actelor cu titlu gratuit.

De exemplu contractul de donaţie se face prin act autentic.

- răspunderea contractuală este mai severă la actele juridice cu titlu oneros, decât la cele

cu titlu gratuit. De exemplu în materia contractului de mandat, în Cod civil se prevede: „pentru

culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate, decât în

caz contrariu.”

Actele juridice cu titlu oneros sunt de două feluri:

- actul juridic comutativ: este actul juridic cu titlu oneros în care părţile cunosc din

momentul încheierii lui existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin.

- actul juridic aleatoriu, în care existenţa şi întinderea prestaţiilor sau numai a uneia din

ele depind de un eveniment viitor şi incert (alea), părţile consimţind asupra şanselor de pierdere

sau câştig, de exemplu contractul de rentă viageră, în care credirentierul – persoana care primeşte

renta vigeră – poate fi în câştig când durata contractului este prelungită în timp (moartea lui

survine după mulţi ani), sau în pierdere, când acesta durează foarte puţin. Corelativ, de

birentierul – persoana care plăteşte renta este în câştig sau pierdere în raport de durata în timp a

contractului. Contractul de asigurare este un contract aleatoriu.

Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid în:

- acte dezinteresate: sunt actele juridice gratuite prin care o persoană face alteia un

serviciu, fără a-şi micşora patrimoniul. De exemplu, contractul de comodat (împrumut de

folosinţă) prin care o persoană dă spre folosinţă gratuită unei alte persoane un bun cert, cu

obligaţia acesteia de a-l restitui la termenul stabilit. Împrumuţi colegului de cameră un televizor

color pe 3 zile, cu obligaţia acestuia să ti-l restituie la termen.

- acte liberalităţi: prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, fără a primi nimic în

schimb. De exemplu donaţia, legatul etc.

Fiecărei categorii de acte juridice cu titlu gratuit îi sunt proprii câteva reguli juridice:

- din punct de vedere al condiţiilor de formă, actele juridice cu titlu gratuit liberalităţi se

întocmesc în formă solemnă (de exemplu donaţia, în formă autentică). Actele dezinteresate se

întocmesc potrivit principiului consensualismului (ele sunt valabil încheiate prin simplu acord de

voinţă al părţilor).

- în materie de succesiuni numai actele liberalităţi fac obiectul reducţiunii succesorale.

(Este sancţiunea civilă ce constă în desfiinţarea retroactivă a donaţiilor făcute de către de cujus,

la cererea moştenitorilor rezervatari în măsura completării rezervei lor succesorale).

C. După timpul, momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile se împart în

acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte:

- acte juridice între vii (inter vivos) sunt actele juridice care-şi produc efectele pe timpul

vieţii celor care le încheie.

Uneori efectele juridice se pot prelungi şi după moartea părţilor care l-au încheiat. De

exemplu, transmisiunea succesorală. Actele juridice, în majoritate, produc efecte în timpul vieţii

părţilor sunt în viaţă.

- acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt acte juridice încheiate pentru a

produce efecte după moartea autorului. De exemplu, testamentul, contractul de asigurare de viaţă

etc.

Reguli juridice ce se aplică diferit actelor juridice inter vivos şi actelor juridice mortis

causa:

- actele juridice mortis causa sunt reglementate mai amănunţit în comparaţie cu actele

juridice inter vivos.

- actele juridice mortis causa fiind o excepţie de la regula conform căreia efectele juridice

se produc pe timpul vieţii celor ce le încheie sunt strict prevăzute în legea civilă. Ele sunt acte

juridice numite.

- actele juridice mortis causa sunt valabil încheiate numai prin respectarea condiţiilor de

solemnitate cerute de lege. De exemplu, contractul de asigurare pe viaţă se întocmeşte în formă

scrisă, el fiind contract de adeziune, donaţia bunurilor viitoare se încheie în formă autentică,

testamentul în formă solemnă etc. Actele juridice inter vivos sunt guvernate de principiul

consensualismului.

- actele juridice mortis causa pot fi încheiate, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, în

condiţii restrictive comparativ cu actele juridice inter vivos.

D. După efectele produse actele juridice sunt constitutive, translative şi declarative:

- acte juridice constitutive: sunt actele juridice încheiate în scopul naşterii de drepturi şi

obligaţii noi, inexistente.

Într-o definiţie frecventă în doctrină, actele juridice constitutive „au în conţinut drepturi şi

obligaţii corelative care iau astfel naştere.” Este definiţia la care ne raliem deoarece, când ne

referim la naşterea unui drept, cel puţin sub aspect didactic, trebuie să menţionăm şi naşterea

unei obligaţii, deşi acest lucru este subînţeles, întotdeauna dreptul subiectiv presupunând

obligaţia civilă corelativă. Unele definiţii se referă doar la naşterea unui drept subiectiv civil nou:

„dă naştere la un drept subiectiv civil ce n-a existat anterior.” De exemplu, contractul de

uzufruct, contractul de gaj, de ipotecă etc.

- acte juridice translative de drepturi: sunt acte juridice prin care are loc strămutarea unui

drept subiectiv civil din patrimoniul unei părţi, în patrimoniul celeilalte părţi. De exemplu,

contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.

Actul juridic civil translativ de drepturi se deosebeşte actul juridic constitutiv (...) prin

aceea că acesta din urmă dă naştere unui drept nou ce, împreună cu obligaţia corelativă, n-a

existat înainte. În cazul actelor translative, se creează o situaţie nouă, unul din subiecte

dobândind un drept preexistent în patrimoniul transmiţătorului.”

- acte juridice declarative sunt actele juridice prin care părţile îşi recunosc, definitivează

drepturi existente anterior încheierii acestora. De exemplu, contractul de partaj, tranzacţia.

Clasificarea dovedeşte importanţă practică în materia stabilirii momentului când îşi

produc efectele: Astfel,

- actele juridice constitutive şi translative îşi produc efectele din momentul încheierii lor,

numai pentru viitor (ex nunc)

- actele juridice declarative îşi produc efecte pentru viitor (ex nunc), dar şi pentru trecut

(ex tunc). De exemplu, în cazul partajului, actul juridic al împărţirii produce efecte de la data

când a luat naştere coproprietatea sau indiviziunea, şi nu de la data împărţirii, deci actul juridic

declarativ retroactivează.

- numai actele juridice translative şi constitutive sunt supuse rezoluţiunii (fiind contracte

sinalagmatice) nu şi actele juridice declarative.

E. După importanţa pe care o prezintă actele juridice în raport cu patrimoniul persoanei,

distingem acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie:

- actul juridic de conservare este actul juridic încheiat care are drept cauză păstrarea unui

drept subiectiv civil în patrimoniu, preîntâmpinarea pierderii lui. Avantajul constă în efectuarea

unor cheltuieli minime în raport cu valoarea dreptului ce urmează a fi salvat prin încheierea

actului juridic. De exemplu, întreruperea unei prescripţii, somaţia, punerea de peceţi, înscrierea

unei ipoteci etc.

- actul juridic de administrare este actul juridic prin care părţile urmăresc să realizeze

punerea în valoare a unui bun, sau patrimoniu. De exemplu, locaţiunea unui bun, închirierea unui

apartament etc.

Actele de administrare privesc:

- administrarea unui bun singular (ut singuli) prin care se pune în valoare bunul, fără

înstrăinarea lui

- administrarea unui patrimoniu. În această ipoteză, actul de administrare referitor la un

bun este o înstrăinare (act de dispoziţie), dar raportat la întregul patrimoniu este un act de

administrare, de normală folosire, exploatare a întregului patrimoniu. De exemplu, vânzarea

fructelor unei livezi este un act de dispoziţie, dar raportat la patrimoniul ce are în compunerea sa

livada este un act de administrare; contractul încheiat pentru efectuarea unor reparaţii de

întreţinere este un act juridic de dispoziţie – banii, costul lucrării se înstrăinează, dar contractul

raportat la întregul patrimoniu este un act de administrare pentru că reparaţiile de întreţinere pun

în valoare patrimoniul, asigură folosirea lui.

- actul juridic de dispoziţie este actul încheiat prin care părţile doresc înstrăinarea unui

bun (adică scoaterea unui bun din patrimoniu), a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină

reală. De pildă, vânzarea, cesiunea de creanţă sau încheierea unui contract de ipotecă sau gaj.

Clasificarea actelor juridice în acte de conservare, administrare sau dispoziţie prezintă

importanţă practică prin regimul juridic propriu fiecărei categorii.

- în materia capacităţii părţilor care îl încheie, doctrina şi jurisprudenţa admit ca actele de

conservare să poată fi încheiate şi de către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu.

- actele de administrare, dacă nu sunt încheiate printr-un consimţământ viciat prin

leziune, pot fi încheiate şi de către minorul între 14-18 ani, singur (capacitate de exerciţiu

restrânsă) fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii, tutore). Persoanele lipsite de

capacitate de exerciţiu (minorii şi interzişii judecătoreşti) încheie acte de administrare prin

reprezentantul legal.

- actele de dispoziţie se încheie de persoane cu deplină capacitatea de exerciţiu (persoane

care au împlinit 18 ani). Minorul care a împlinit 14 ani (capacitate de exerciţiu restrânsă) poate

încheia acte de dispoziţie cu încuviinţarea părintelui sau a tutorelui, precum şi a autorităţilor

tutelare.

- în materia reprezentării, pentru încheierea actelor de dispoziţie este necesar un mandat

special (pentru un anumit act juridic de dispoziţie) şi nu de un mandat general.

F. După modul de formare, actele juridice sunt consensuale, solemne şi acte juridice

reale.

- actul juridic consensual este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă realizat între

părţi, fără nici o formalitate. Uneori, părţile din nevoia preconstituirii unei probe într-un eventual

litigiu, pot stabili, tot de comun acord, ca manifestarea de voinţă pentru încheierea actului juridic

să îmbrace o anumită formă: de exemplu, forma scrisă. Acest lucru nu produce efecte cu privire

la valabilitatea actului juridic încheiat. Regula denumită şi principiul consensualismului este

preluată din materia contractelor translative de drepturi reale (art.971 Cod civil) şi extinsă la

toate actele juridice civile.

- actul juridic solemn (formal) pentru a fi valabil încheiat este necesar ca acordul de

voinţă al părţilor să îmbrace formă solemnă cerută de lege. Legea prescrie forma solemnă pentru

valabilitatea actului juridic încheiat (ad validitatem sau ad solemnitatem). De exemplu,

contractul de donaţie sau de ipotecă este valabil încheiat numai dacă manifestarea de voinţă se

materializează într-un înscris autentic.

- actul juridic real este actul care pentru a fi valabil încheiat, în afara acordului de voinţă

al părţilor se cere şi remiterea (predarea) efectivă a bunului (traditio rei). De exemplu, contractul

de împrumut (comodatul, mutuum), de depozit, contractul de gaj cu deposedare etc.

Reguli juridice aplicabile acestor contracte:

- nerespectarea formelor solemne impuse de lege pentru manifestarea acordului de voinţă

al părţilor atrage sancţiunea civilă a nulităţii actului juridic încheiat

- în cazul încheierii actelor juridice solemne prin reprezentare, şi procura specială de

reprezentare trebuie să îmbrace formă solemnă;

- modificarea actului juridic solemn se face numai în formă solemnă

- regimul juridic al probelor diferă după cum actul juridic este consensual, formal sau

real.

G. După rolul pe care-l au voinţele juridice ale părţilor în stabilirea drepturilor şi

obligaţiilor ce le revin, se deosebesc acte juridice subiective şi acte juridice condiţie

- actul juridic subiectiv este actul juridic în care subiecţii de drept stabilesc de comun

acord drepturile şi obligaţiile ce le revin. Majoritatea actelor juridice sunt subiective.

- actul juridic condiţie, este actul încheiat de al cărui conţinut (drepturile şi obligaţiile

părţilor) este dinainte stabilit de lege, fără posibilitatea că părţile să deroge de la acesta. De

exemplu, căsătoria, adopţiunea etc. Legea civilă reglementează un număr limitat de acte juridice

condiţie impunând reguli stricte în privinţa încheierii lor valabile sau a desfacerii lor. Actele

juridice subiective încheiate de părţi se supun unui regim juridic flexibil, părţile prin acordul de

voinţă derogă de la normele juridice dispozitive ce le reglementează.

H. După corelaţiile existente între ele, actele juridice sunt acte juridice principale şi acte

juridice accesorii

- actul juridic principal este actul juridic care are o existenţă de sine stătătoare, o soartă

juridică ce nu depinde de soarta juridică a unui un alt act juridic. Majoritatea actelor juridice sunt

acte juridice principale.

- actul juridic accesoriu este actul care nu are o existenţă de sine stătătoare, regimul lui

juridic fiind dependent de cel al actului juridic principal. De pildă, clauza penală, fidejusiunea,

contractul de gaj, contractul de ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate sau nu fi inclus în actul

juridic principal. El poate fi încheiat concomitent cu actul juridic principal sau ulterior acestuia.

Reguli juridice aplicabile actului principal şi actului accesoriu.

- validitatea actului juridic principal se analizează independent, în raport de condiţiile

proprii de valabilitate, în timp ce a actului juridic accesoriu are în vedere validitatea actului

juridic principal. De exemplu, în ipoteza în care actul juridic principal este nul, actul juridic

accesoriu nu produce nici un efect.

- încetarea efectelor actului juridic principal produce efecte şi asupra actului juridic

accesoriu: acesta încetează ca urmare a principiului accessorium sequitur principalem (soarta

actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal). De exemplu, actul juridic

accesoriu, contractul de gaj nu produce nici un efect când actul juridic principal, contractul de

împrumut de consumaţie, este lovit de nulitate.

- nulitatea actului juridic accesoriu nu produce nici un efect cu privire la valabilitatea

actului juridic principal

I. După legătura cu cauza (scopul) pentru care s-a încheiat actul juridic, distingem actul

juridic cauzal şi actul juridic abstract (acauzal)

- actul juridic cauzal este actul pentru validitatea căruia trebuie analizată valabilitatea

cauzei (scopului) acestuia. El este valabil încheiat când are o cauză (un scop) cauza este licită şi

morală. Actul este nul în lipsa cauzei sau atunci când această cauză există, ea este ilicită şi

imorală. De exemplu, studentul a încheiat un contract de închiriere pentru că a urmărit un scop

(cauză): să dobândească condiţii bune de locuit, în apropierea Universităţii. Majoritatea actelor

juridice sunt cauzale.

- actul juridic acauzal (abstract) este actul valabil încheiat fără analiza valabilităţii cauzei.

Se numesc şi titluri de valoare. Nevoile vieţii cotidiene au determinat apariţia unor înscrisuri

(titlurile de valoare) a căror valabilitate nu se analizează în raport de valabilitatea cauzei, ci în

raport de unele elemente formale: textul menţionat pe înscris semnăturile persoanelor îndrituite,

data emiterii etc. Înscrisul menţionează valoarea nominală a dreptului de creanţă şi prin

transmitere, de regulă prin predare, conferă posesorului, dreptul de a beneficia de suma nominală

menţionată independent de cauza în vederea căreia a fost emis titlul. De exemplu, obligaţiile

CEC, acţiunile la societăţile comerciale, biletele de ordin etc. Proba actului juridic acauzal se

face după reguli diferite faţă de proba actului juridic cauzal. Condiţiile de valabilitate privind

încheierea acestor acte juridice sunt diferite.

În doctrina juridică sunt cunoscute şi alte clasificări ale actelor juridice.

J. După posibilitatea încheierii lor prin reprezentare distingem actul juridic obişnuit şi

actul juridic strict personal.

- actul juridic obişnuit este actul încheiat valabil fie personal de partea interesată, fie prin

reprezentantul persoanei interesate (mandatar). Majoritatea actelor juridice sunt acte obişnuite.

- actul juridic strict personal este actul încheiat valabil numai personal de către persoana

interesată, ca, de exemplu, căsătoria, testamentul, recunoaşterea paternităţii copilului născut din

afara căsătoriei etc.

Regula o constituie actul juridic obişnuit. Excepţia o reprezintă actele juridice strict

personale.

În doctrină se apreciază că „excepţia fiind de strictă interpretare (exceptio est strictissmae

interpretationis), primele (n.a. -actele juridice strict personale) sunt numai cele reglementate

(precizate) expres de lege”.

Actele juridice se pot încheia prin reprezentare numai în condiţiile speciale prevăzute în

materia reprezentării.

K. După legătura actelor juridice cu modalităţile lor, deosebim acte juridice pure şi

simple şi acte juridice afectate de modalităţi.

- actul juridic pur şi simplu este actul neafectat de modalităţi (termen, condiţie, sarcină).

De regulă, potrivit principiului libertăţii contractuale părţile pot stabili ca actul încheiat să fie sau

nu afectat de modalităţi. Există acte juridice ce nu pot fi decât pure şi simple. De exemplu

căsătoria, adopţiunea, opţiunea succesorală etc.

- actul juridic afectat de modalităţi este actul în conţinutul căruia părţile au convenit o

modalitate (condiţie, termen, sarcină). Există acte juridice ce nu pot fi decât afectate de

modalităţi. De exemplu, contractul de rentă viageră, unde plata rentei se face pe un termen

extinctiv, până la moartea credi rentierului.

Clasificarea prezintă importanţă practică în materia condiţiilor de valabilitate cerute la

încheierea lor. Astfel, lipsa modalităţii la actele ce nu pot fi valabil încheiate altfel, de exemplu

în contractul de împrumut nu se stabileşte termenul de restituire a bunului împrumutat) atrage

nulitatea acestora.

Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie diferă după cum actul juridic este

pur şi simplu sau afectat de modalităţi.

L. După cum sunt sau nu reglementate de lege se deosebesc actele juridice numite (tipice)

de actele juridice nenumite (atipice).

- actul juridic tipic (numit) este actul care primeşte o denumire şi o reglementare proprie

prin lege. De exemplu, contractul de locaţie, de închiriere, de mandat etc.

- actul juridic netipic (nenumit) este actul juridic care nu are o denumire legală şi o

reglementare proprie. De exemplu, contractul de întreţinere, contractul de publicitate TV etc.

Contractelor nenumite li se aplică regulile juridice generale din teoria contractelor, alături

de regulile stabilite de părţi.

În contractele numite părţile pot omite elemente din conţinutul actului juridic (de

exemplu, nu fac precizări privind unele drepturi şi obligaţii). Acestea se presupun prin faptul că

legea le prevede expres.

M. După rolul diferit al voinţelor părţilor la încheierea actului juridic se disting acte

juridice negociabile, de adeziune şi impuse (forţate).

- actul juridic negociabil este actul juridic pe care părţile de comun acord îl încheie în

deplină libertate, după discuţii prealabile (negocieri), cu stabilirea liberă a drepturilor şi

obligaţiilor ce le revin.

- actul juridic de adeziune este actul „la care toate clauzele contractuale sunt stabilite de

către una din părţi, cealaltă parte având doar opţiunea de a accepta sau de a refuza încheierea

lor.” De exemplu, contractele de utilităţi publice: apă, energie electrică, gaze naturale, telefon,

cablu TV, contractele de studii, burse etc. deoarece satisfac trebuinţe materiale şi spirituale

fireşti, obligă pe beneficiarul acestora să accepte încheierea contractului.

- actul juridic impus (forţat) este impus de lege. De exemplu, contractele de asigurare

obligatorie în caz de accident pentru automobilişti.

N. După executarea în timp a obligaţiilor, deosebim acte juridice cu executare instantanee

şi cu executare succesivă în timp.

- actul juridic cu executare instantanee (imediată, dintr-odată, uno ictu) este actul în care

executarea prestaţiilor are loc imediat şi o singură dată. De exemplu, în contractul de vânzare-

cumpărare a bunului cert, obligaţia vânzătorului de a transfera proprietatea bunului vândut este

de drept executată în momentul încheierii contractului.

- actul juridic cu executare succesivă în timp este actul în care executarea prestaţiilor are

loc într-o perioadă de timp. De exemplu, în contractul de rentă viageră debirentierul plăteşte

renta periodic, într-o perioadă de timp.

Uneori părţile actului juridic cu executare uno ictu pot conveni să execute obligaţiile

eşalonat. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare părţile stabilesc ca plata preţului să se

facă în 10 rate lunare.

Reguli juridice specifice acestor contracte:

- rezoluţiunea (desfacerea) contractelor sinalagmatice priveşte numai la actele juridice cu

executare instantanee; rezilierea (desfacerea pentru viitor a contractelor) se aplică numai la

contractele sinalagmatice cu executare succesivă în timp. Rezoluţiunea, respectiv şi rezilierea se

supun unor reguli proprii, diferite.

- nulitatea sancţiune civilă a actului juridic, operează retroactiv la actele cu executare

dintr-o dată şi numai pentru viitor la actele juridice cu executare succesivă în timp.

3. Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea (validitatea) actului juridic.

Legea civilă română nu defineşte actul juridic civil în general ci numai speciile actului

juridic civil (actele juridice numite). O specie a actului juridic civil este contractul (convenţia).

Condiţiile de valabilitate ale unei convenţii (contract) sunt arătate în textul Codului C.

„Condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii” sunt:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;

3. un obiect determinat;

4. o cauză licită.

În doctrină şi jurisprudenţă, condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii au fost

extinse la toate actele juridice.

Cu privire la sintagma „condiţii esenţiale pentru valabilitatea” actului juridic civil, în

doctrină sunt folosite şi alte formulări: „elementele esenţiale ale oricărui act juridic” „condiţiile

actului juridic” „condiţiile de validitate” „condiţiile de eficacitate (în sens restrâns) ale actului

juridic civil” „elementele din care este alcătuit un asemenea act”

Noi optăm pentru formularea: „condiţii esenţiale pentru validitatea” actului juridic civil.

Opţiunea noastră se întemeiază pe o idee susţinută de reputatul civilist prof. univ. dr. Ioan Albu:

în locul oricărei formulări atunci când legea o face, este de preferat formularea legiuitorului.

Termenul de „condiţie” este folosit aici în sensul că în lipsa uneia din cele patru condiţii

enumerate, actul juridic nu este valabil, nu se confundă cu „modalitatea actului juridic” numită

„condiţie”, adică acel eveniment viitor şi incert (nesigur) de îndeplinirea căruia depinde însăşi

naşterea valabilă a actului juridic civil. De exemplu, îţi vând autoturismul dacă până la data de

31 decembrie îmi cumpăr un autoturism nou. Condiţia „dacă până la data de 31 decembrie îmi

cumpăr un autoturism nou” realizată, îndeplinită permite ca actul juridic al vânzării încheiat să

producă efecte juridice.

Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru valabilitatea actului juridic

Enumerarea condiţiilor esenţiale de validitate ale actului juridic din art.948 Cod civil nu

epuizează sfera condiţiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a actului juridic civil. Celor

patru condiţii, după cum vom observa în cele ce urmează, legea adaugă uneori, în mod expres, şi

alte condiţii de validitate. În doctrină, condiţiile de validitate ale actului juridic civil sunt

clasificate după numeroase criterii. Ne vom mărgini la cele ce urmează.

1. După aspectele la care se referă, condiţiile de validitate sunt de fond şi de formă:

- condiţii de fond (intrinseci) se referă la conţinutul actului juridic (sunt cele 4 condiţii

esenţiale pentru valabilitatea actului juridic mai sus expuse).

- condiţii de formă (extrinseci) se referă:

la modul de exteriorizare al consimţământului (acordul de voinţă) părţilor la încheierea

actului juridic. Forma este cerută ad validitatem pentru încheierea actelor juridice solemne

uneori la forma în care se materializează, concretizează actul juridic încheiat pentru a

constitui în viitor un mijloc de probă. Forma este cerută ad probationem de lege sau de părţi

pentru încheierea actului juridic.

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare într-o formă solemnă este certă ad

validitatem, dar şi „în vederea îndeplinirii formalităţilor de publicitate a transferului dreptului de

proprietate asupra imobilelor.”

2. După caracterul obligatoriu sau nu al condiţiilor, distingem condiţii esenţiale şi condiţii

neesenţiale.

- condiţii esenţiale sunt cerute pentru validitatea actului juridic încheiat (sunt cele patru

condiţii arătate şi atunci când legea cere şi forma solemnă a actului juridic).

- condiţii neesenţiale (întâmplătoare) sunt condiţiile ce pot sau nu fi prezente, fără să se

pună la îndoială valabilitatea actului încheiat. De exemplu, un contract de împrumut de

consumaţie – îţi împrumut 10 milioane de lei până la salariu – este consensual (valabil încheiat

prin simplu acord de voinţă al părţilor). Părţile pot stabili o condiţie neesenţială şi anume să

încheie contractul în formă autentică, pentru a-i da „putere”. Lipsa formei solemne a contractului

astfel încheiat nu are nici un efect asupra valabilităţii acestuia.

Câteodată unul şi acelaşi element este condiţie esenţială în unele contracte şi condiţie

neesenţială (întâmplătoare) la alte contracte. De pildă termenul este condiţie esenţială în

contractul de împrumut şi condiţie întâmplătoare, neesenţială în contractul de vânzare-

cumpărare, unde, deşi părţile stabilesc executarea plăţii la o dată ulterioară predării bunului, nu

fac menţiune în contract despre termenul de plată şi contractul de vânzare-cumpărare rămâne

valabil încheiat.

3. După izvorul lor, deosebim condiţii legale şi condiţii convenţionale (voluntare).

- condiţii legale sunt cele stabilite de lege.

- condiţii convenţionale (voluntare) sunt condiţiile stabilite de comun acord de părţi

pentru încheierea actului juridic.

4. După efectele ce se pot produce în lipsa condiţiilor, distingem: condiţii de validitate,

condiţii de eficacitate, condiţii de publicitate.

- condiţii de validitate: sunt condiţii în lipsa cărora actul juridic civil încheiat nu este

valabil, fiind sancţionat cu nulitate absolută (condiţii de fond şi condiţiile de formă ad

validitatem).

- condiţii de eficacitate: sunt condiţiile în lipsa cărora actul juridic deşi valabil încheiat nu

mai produce efecte juridice.

- condiţii de publicitate, de care depinde opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

C. Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic

1. Capacitatea de a contracta

Prin capacitatea de a contracta se înţelege aptitudinea persoanei de a deveni titulară de

drepturi şi obligaţii prin încheierea de acte juridice civile. Într-o altă formulare, cu acelaşi

conţinut este aptitudinea persoanei de a fi subiect de drept. Numai subiectul de drept, ca urmare a

încheierii actelor juridice, devine titular de drepturi şi obligaţii.

Capacitatea de a contracta este o parte a capacităţii civile şi întreaga capacitatea de

exerciţiu.

Condiţia capacităţii de a contracta (încheia) diverse specii de acte juridice este expres

prevăzută în legea civilă. Astfel, Cod civil se stabileşte capacitatea de a dispune sau de a primi

donaţii, capacitatea de a face testament (de a încheia acest act juridic unilateral), capacitatea de a

cumpăra sau vinde, capacitatea de a încheia contractul de tranzacţie etc.

Regula în materia capacităţii de a încheia acte juridice se deduce din textul Cod civil:

„poate contracta (n.a. - în planul actului juridic general – poate încheia acte juridice civile - )

orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.

Din formularea textului legii incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută

de lege. Excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare. Incapacităţile sunt prevăzute de legea

civilă, Codul penal şi Codul civil.

De exemplu în Codul civil se prevede:

- minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale prin donaţie sau testament

- minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament de mai mult de jumătate din bunurile

sale

- medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii de la persoana pe care au tratat-o în boala de

care moare etc.

În Codul familiei se prevede:

- tutorele şi rudele sale apropiate nu pot încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă

- soţii nu pot împărţi voluntar bunurile comune în timpul căsătoriei.

În Codul penal se prevede:

- pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, printre care drepturile părinteşti şi

dreptul de a fi tutore sau curator.

- măsura de siguranţă prin care se interzice persoanei de a se afla în anumite localităţi,

măsură ce aduce atingere statutului persoanei.

În concluzie, pot încheia acte juridice civile persoanele ce au deplină capacitate de

exerciţiu (au împlinit vârsta de 18 ani). Minorii şi interzişii judecătoreşti nu au capacitatea de a

încheia ei însişi acte juridice civile. Datorită faptului că dispun de capacitate de folosinţă ei pot

deveni titulari de drepturi şi obligaţii, dar numai dacă încheie acte juridice prin reprezentare (– de

către părinţi sau tutori).

În cazul minorilor între 14-18 ani ei pot singuri să încheie acte juridice cu încuviinţarea

prealabilă a părintelui sau a tutorelui.

Capacitatea de exerciţiu nu se confundă cu discernământul.

Este adevărat, capacitatea de exerciţiu este strâns legată de discernământul persoanei

fizice; ea se naşte numai când legea apreciază că o persoană este capabilă, dispune de

discernământul necesar pentru a realiza (îşi dă seama) de efectele juridice ale actelor încheiate.

Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept reglementată de lege. Legea stabileşte vârsta

de 18 ani ca fiind aceea la care persoana se consideră ca având discernământul necesar să încheie

acte juridice. Mai mult, poate încheia acte juridice în anumite condiţii prevăzute expres de lege

chiar de la împlinirea vârstei de 14 ani.

Discernământul este o stare de fapt pe care legea o recunoaşte oricărei persoane. El poate

fi dovedit prin mijloace de probă când legea prezumă inexistenţa lui (la persoanele care nu au

împlinit 14 ani), dar poate lipsi şi dovedit acest lucru, când legea prezumă existenţa lui (la

persoanele majore).

Corelaţia între capacitatea de exerciţiu şi discernământ credem că subliniază ideea: „În

concluzie, putem aprecia că alături de capacitate, validitatea actului juridic civil este condiţionată

şi de existenţa discernământului” în sensul adăugării la condiţiile esenţiale de validitate a actului

juridic (a celor 4) şi a condiţiei discernământului.

Apreciem că această condiţie priveşte existenţa valabilă a consimţământului dat la

încheierea actului juridic. Pentru detalii, problema este prezentată la “Condiţiile

consimţământului”.

Condiţia capacităţii de a contracta trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic,

de regulă în acela când se realizează acordul de voinţă al părţilor. În cazurile de excepţie, la

actele juridice solemne capacitatea de a contracta să existe în momentul îndeplinirii formelor

solemne cerute de lege, şi la actele juridice reale, în momentul predării (traditio rei) lucrului.

2. Consimţământul valabil al părţii ce se obligă

Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii de efecte juridice.

Într-o opinie: „elementul fundamental (constitutiv) al actului juridic este, aşa cum rezultă

din însăşi definiţia actului juridic, voinţa juridică”, compusă din două elemente;

„consimţământul, constând în hotărârea de te obliga juridiceşte şi manifestarea ei în exterior şi

cauza, care cuprinde la rândul său două elemente: scopul imediat şi scopul mediat al

consimţământului.”

În doctrină, în decursul timpului, s-au exprimat două puncte de vedere în legătură cu

această condiţie esenţială de validitate a actului juridic.

Unii autori consideră voinţa juridică element esenţial al actului juridic.

Într-o altă opinie, elementele sale componente – consimţământul şi cauza sunt, fiecare în

parte, condiţii esenţiale de validitate ale actului juridic.

Voinţa juridică a subiectului de drept se formează într-un proces psihologic complex

alcătuit din următoarele etape:

- nevoia satisfacerii unor interese materiale, spirituale care se reflectă, apar în conştiinţa

omului;

- apariţia motivelor care îndeamnă la acţiuni, inacţiunii în vederea satisfacerii intereselor

materiale spirituale;

- alegerea unuia din motivele multiple şi a unuia din mijloacele diverse de satisfacere a

intereselor proprii;

- stabilirea motivului determinant;

- hotărârea de a încheia actul juridic;

- exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic.

Sub aspect juridic, procesul de formare a voinţei juridice prezintă relevanţă doar cu

privire la hotărârea de a încheia actul juridic şi motivul determinant urmărit prin încheierea

actului juridic.

Manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic se numeşte consimţământ.

Motivul determinant sau scopul concret urmărit prin încheierea actului juridic se mai

numeşte cauză (scop).

a) Principiile voinţei juridice

Voinţa juridică a persoanei se supune următoarelor principii: principiul libertăţii

(autonomiei) voinţei juridice şi principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa

declarată.

Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice

Teoria autonomiei de voinţă a fost elaborată în secolul XVIII de Jean Jaques Rousseau şi

Immanuel Kant în contextul climatului individualist dominant în epocă.

În esenţă, teoria priveşte omul ca fiind liber prin natura sa; trăind în societate omul

înţelege să renunţe de bunăvoie la o parte din libertăţile dobândite prin naştere ajungându-se

astfel la un acord al voinţelor libere numit contract social.

Baza întregii construcţii a societăţii umane este individul, voinţa sa liberă.

Teoria autonomiei de voinţă a promovat pe plan juridic principiul libertăţii contractuale

(laisser faire, laiser contracter) – lasă să se facă, lasă să se contracteze.

În secolul XX s-au evidenţiat în cuprinsul teoriei erori şi exagerări: este o ficţiune să se

considere că omul iniţial liber a cedat din libertăţile sale, pentru realizarea coexistenţei sociale;

omul trăind în societate, propriile interese îl determină să se supună unor îndatoriri; libertatea nu

este absolută, abstractă, ci ea este concretă, determinată de o nevoie etc.

Teoria a promovat ocrotirea fiinţei umane, a personalităţii sale, a prefigurat viitoarea

reglementare juridică.

Principiul libertăţii contractuale se desprinde din modul cum au înţeles redactorii Codului

civil să reglementeze contractul ca fiind o manifestare a voinţelor individuale autonome.

În esenţă, principiul libertăţii contractului înseamnă:

- părţile sunt libere să încheie sau nu actul juridic civil;

- părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul contractului; drepturile şi obligaţiile ce le

revin;

- părţile pot conveni, dacă doresc, să modifice sau să stingă actul juridic prin care s-au

legat.

Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa declarată

În structura voinţei juridice se reunesc: elementul psihologic, voinţa internă a părţii

actului juridic, adică hotărârea subiectului actului juridic de a-l încheia şi elementul social, voinţa

declarată, materializată, exteriorizată a hotărârii de a încheia actul juridic.

De regulă, voinţa internă coincide cu voinţa externă, subiectul exprimând, materializând

în actul juridic ad probationem exact ce a dorit atunci când a luat hotărârea de a se lega juridic de

o altă persoană.

Uneori, între cele două voinţe pot să apară neconcordanţe datorate fie dificultăţilor de

exprimare în limbaj juridic, fie nivelului intelectual modest.

În aceste situaţii se pune întrebarea cărei voinţe i se acordă prioritate: celei reale, interne

care a călăuzit subiectul de drept să încheie actul juridic, sau celei externe, sociale, declarate,

exteriorizate în momentul încheierii actului juridic.

Răspunsul la întrebare este dat în funcţie de concepţia adoptată de legiuitor în privinţa

raportului dintre voinţa internă şi voinţa externă.

Concepţia obiectivă îmbrăţişată de Codul civil german în 1900 acordă importanţă

exclusivă voinţei declarate. Valabilitatea actului juridic încheiat depinde numai de declaraţia de

voinţă. Se ignoră astfel voinţa reală a subiectului de drept exprimată în actul juridic. În această

concepţie se asigură securitatea deplină a dobânditorilor, securitatea dinamică a circuitului civil.

Judecătorul este obligat să verifice numai manifestarea de voinţă, să-i acorde protecţie, chiar

dacă în realitate voinţa externă se face în scopul încălcării legii.

Concepţia subiectivă adoptată de Codul civil francez în 1804 pune accentul pe voinţa

internă, reală a subiectului de drept. Valabilitatea actului juridic se cercetează numai în raport de

voinţa internă. Se asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a celui ce înstrăinează,

ignorându-se securitatea dinamică, a celor ce vor să dobândească. Practic valabilitatea actului de

dobândire atârnă exclusiv de elemente ale voinţei interne, ce nu au fost exprimate în voinţa

materializată, exteriorizată, elemente necunoscute dobânditorului.

În Codul civil există aplicaţii practice ale principiului priorităţii voinţei reale (interne)

faţă de voinţa declarată:

- în materia consimţământului: Cod civil prevede: „consimţământul (n.a.- aici în sensul

de manifestare a voinţei interne de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin

eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”; „dolul este o cauză de nulitate a convenţiei

când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără

aceste maşinaţii, cealaltă parte, n-ar fi contractat” (n.a. - nu şi-ar fi manifestat voinţa internă de a

contracta).

- în materia simulaţiei: „actul secret, (n.a. - rezultat al voinţelor interne al părţilor) care

modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante (n.a. - „este rezultatul

voinţelor interne exprimate de părţi) şi succesorilor universali; un asemenea act nu poate avea

nici un efect în contra altor persoane”. Aşadar actul real este cel secret, rezultat al voinţelor

interne, în timp ce actul public este rezultatul voinţelor externe, a celor declarate de părţi.

Argumentele ce impun principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată

sunt următoarele:

- principiul libertăţii contractuale imprimă voinţei juridice libertatea de a încheia sau nu

orice fel de act juridic, de a-l modifica, transmite sau stinge. Voinţa internă, fiind rezultatul unui

proces psihologic complex, determină în final naşterea legăturii juridice, implicit a actului juridic

civil;

- atunci când voinţa externă exprimată la încheierea actului juridic este susceptibilă de

mai multe înţelesuri, părţile sau judecătorul stabileşte adevăratul înţeles după un criteriu unic,

voinţa internă a părţilor.

- voinţa internă se poate retrage pe cale amiabilă sau judecătorească când se dovedeşte că

a fost dată din eroare, obţinută prin dol sau smulsă prin violenţă, fapt ce nu se întâmplă în

concepţia obiectivă, cu voinţă externă.

Definiţia consimţământului

Consimţământul este o condiţie esenţială de validitate a actului juridic şi constă în

manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Consimţământul are două sensuri:

Într-un sens, consimţământul în sens restrâns este:

- manifestare a hotărârii fiecărei părţi, a fiecărui subiect de drept de a încheia un act

juridic civil bi ori multilateral

- manifestare a hotărârii autorului de a încheia actul juridic unilateral.

Astfel, Cod civil, se prevede: „Consimţământul (n.a. - hotărârea de a încheia actul juridic)

nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.

Într-un alt sens, consimţământul în sens larg reprezintă acordul de voinţă al părţilor în

actele juridice bilaterale sau multilaterale (concursus voluntarum).

Condiţiile consimţământului.

În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la numărul şi condiţiile de valabilitate

ale consimţământului.

Într-o opinie, la care ne raliem, ele sunt următoarele: „să provină de la o persoană cu

discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie

alterat de vreun viciu de consimţământ”.

Un alt autor adaugă la condiţiile de mai sus: „voinţa trebuie să fie liberă, voinţa trebuie să

fie conştientă”.

Într-o opinie, la cele patru condiţii prezentate la început se enumeră şi: „consimţământul

trebuie să fie serios; consimţământul trebuie să fie precis”.

Într-o opinie, condiţiile sunt: „voinţa să fie declarată sau manifestată în exterior,

declaraţia de voinţă trebuie să fie serioasă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice;

consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat”.

Condiţiile consimţământului:

1) să provină de la o persoană cu discernământ

În doctrină opiniile în legătură cu această condiţie sunt împărţite.

În ce ne priveşte, condiţia se justifică atât sub aspect teoretic, cât şi sub aspect practic.

Din punct de vedere teoretic, condiţia subliniază diferenţele calitative existente între

capacitatea de a contracta şi discernământ în momentul încheierii actului juridic. Problema a fost

tratată la “Capacitatea de a contracta”.

Apoi, în afara incapacităţilor legale de a contracta (minorii şi interzişii judecătoreşti)

există incapacităţi naturale de a contracta – situaţii când deşi persoana are deplină capacitate de

exerciţiu, în fapt, temporar, este lipsită de discernământ. De exemplu în cazurile de beţie

involuntară, de hipnoză, de somnambulism, ipoteze în care lipseşte consimţământul la încheierea

actului juridic, ca urmare a absenţei discernământului.

Sub aspect practic, în jurisprudenţă s-a statuat că dispunătorul, pentru ca testamentul să

fie valabil, trebuie să aibă discernământ în momentul în care-l întocmeşte, în sensul de a nu

exista incapacităţi legale şi nici cele naturale. Lipsa voinţei conştiente este cauză de anulare a

actului juridic (n.a. - lipseşte consimţământul) indiferent că are o cauză permanentă (prevăzută

de lege) sau trecătoare (cele enumerate mai sus).

2) consimţământul să fie exprimat, declarat, exteriorizat

Voinţa de a încheia actul juridic născută dintr-un proces psihologic complex, dobândeşte

valoare juridică numai atunci când este exprimată, pentru ca astfel întâlnindu-se cu o altă

manifestare de voinţă, să se realizeze acordul de voinţă. Acest lucru se realizează, prin

manifestarea voinţei interne în exterior.

Subiectul de drept este liber să exteriorizeze voinţa internă în forma dorită ca urmare a

principiului consensualismului.

Voinţa internă se poate exprima, declara, exterioriza prin.

- cuvinte, vorbe: părţile pot astfel fiecare să-şi declare consimţământul şi împreună să

realizeze acordul de voinţă. De exemplu, vânzătorul şi cumpărătorul prin cuvinte, vorbe, cad la

învoială cu privire la bunul cumpărat şi preţul plătit. Învoiala la care s-a ajuns este

consimţământul dat la naşterea contractului de vânzare-cumpărare.

- înscrisuri: de regulă, părţile grijulii cu soarta actului juridic îl încheie în formă scrisă. În

acest scop, convin ca manifestarea comună de voinţă să se facă printr-un înscris constatator

semnat de ele. Uneori legea impune ca manifestarea consimţământului să se facă în formă scrisă.

Prin cuvinte, înscrisuri, consimţământul este exprimat expres.

Cu privire la exprimarea consimţământului se pune întrebarea dacă tăcerea are valoare

juridică de consimţământ, potrivit adagiului latin conform căruia tăcerea valorează consimţământ

(qui tacit consetire videtur).

3) consimţământul trebuie dat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo contrahendi

negotii). Manifestarea de voinţă se face cu intenţia specială de a încheia un act juridic, cu

intenţia de a produce efecte juridice şi în final executarea acestuia (să fie garantată) prin forţa

coercitivă a statului.

În următoarele împrejurări, nu ne aflăm în prezenţa acestei condiţii:

- când consimţământul a fost dat în glumă (joacandi cauza) din prietenie, curtoazie, din

politeţe etc.

- când s-a făcut sub condiţie pur protestativă „din partea celui ce se obligă” de exemplu,

îţi vând autoturismul dacă vreau etc.

- când consimţământul se face sub rezervă mintală (rezervatio mentalis).

4) consimţământul să fie liber şi nealterat de un viciu de consimţământ

Manifestarea de voinţă de a încheia actul juridic, rezultat al procesului psihologic intern,

trebuie să se exteriorizeze în mod liber, nu perturbată de anumite împrejurări externe, şi

conştient, nu cenzurată de anumite împrejurări interne.

Aceste împrejurări interne şi externe ce afectează consimţământul se numesc vicii de

consimţământ. Viciile de consimţământ ce constau în împrejurări exterioare sunt violenţa şi

leziunea şi cele ce privesc împrejurări interne de natură intelectuală sunt eroarea şi dolul.

Viciile de consimţământ

Viciile de consimţământ se admit a fi eroarea, violenţa, dolul şi leziunea.

În doctrină s-a apreciat că leziunea nu este un viciu de consimţământ.

Existenţa viciului de consimţământ este cauză de nulitate a actului juridic.

Eroarea

În Cod civil se dispune: „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare” şi în

Cod civil se reglementează cele două cazuri când eroarea viciază consimţământul: - „eroarea nu

produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei” şi

- „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai

când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia.”

Eroarea este o falsă percepere a unor împrejurări.

Subiectul de drept aflat în eroare încheie actul juridic pe care, în condiţii normale, nu l-ar

fi încheiat.

După gravitatea ei eroarea este de trei feluri:

- Eroarea obstacol: este atât de gravă, încât voinţele părţilor actului juridic nu se

întâlnesc. Se mai numeşte în doctrină eroare distructivă, distrugătoare de voinţă, deoarece

gravitatea erorii împiedică încheierea actului juridic.

Eroarea obstacol este de două feluri:

- poartă asupra naturii juridice a actului (error in negotio) ce se încheie. De exemplu, una

din părţi îşi manifestă voinţa să încheie un contract de vânzare-cumpărare în timp ce partea

cocontractantă crede şi îşi manifestă voinţa să încheie un contract de donaţie;

- poartă asupra identităţii obiectului actului juridic (error in corpore). De exemplu, o parte îşi

dă consimţământul să cumpere un autoturism marca “Peugeot”, în timp ce vânzătorul îi oferă

un autoturism “Dacia Nova”.

În cazul erorii obstacol, fiecare manifestare de voinţă a părţilor se referă la altceva. În

acest caz nu poate fi vorba de realizarea acordului de voinţă, a consimţământului.

Eroarea viciu de consimţământ este cunoscută în doctrina mai veche sub denumirea de

eroare gravă. Ea priveşte aşa cum precizează textul legii (art.954 Cod civil):

- calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam). Prin “calităţi

substanţiale” se înţeleg acele calităţi, fie ale bunului, fie ale prestaţiei care au fost determinante la

încheierea actului juridic, şi fără de care actul nu s-ar fi încheiat. Subiectul de drept înţelege să

încheie actul juridic în consideraţia obiectului, a bunului pe care doreşte să-l cumpere, să-l

doneze sau să-l primească ca donaţie, să-l schimbe, să-l închirieze, respectiv să-l folosească

temporar, sau în consideraţia prestaţiei ce o va executa cocontractantul. Consideraţia calităţii

bunului sau prestaţiei au determinat consimţământul la încheierea actului juridic. De exemplu, în

contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul doreşte să cumpere apartamentul de la ultimul

etaj pentru că este luminos şi mai ferit de zgomotul străzii, dar în realitate tavanul este pătruns în

multe locuri de apă. Practica judiciară a statuat că lipsa calităţilor bunului ce constituie obiectul

actului juridic determină partea să nu încheie actul juridic.

- identitatea sau calităţile esenţiale ale persoanei (error in personam). Această eroare se

întâlneşte la anumite acte juridice, numite contractele intuitu personae.

Contractele intuitu personae sunt contractele ce se încheie pentru că una din părţi

apreciază calităţile personale, reputaţia, talentul, gradul de rudenie, gradul ştiinţific purtat etc. ale

celeilalte părţi.

Consideraţia persoanei cocontractante a determinat consimţământul la încheierea actului

juridic. De exemplu, se încheie un contract de prestări servicii cu un anumit cântăreţ, pentru că

numai el are acele calităţi artistice apte să atragă un număr sporit de spectatori; donez primului

nepot un autoturism pe considerentul că el îmi va prelua numele etc.

Aşadar, eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic şi identităţii

sau calităţilor esenţiale ale persoanei au determinat încheierea actului juridic. În lipsa erorii in

substantiam sau in personam, actul juridic nu s-ar fi încheiat.

Eroarea indiferentă: este falsa percepere a unor împrejurări din realitate care nu

influenţează încheierea valabilă a actului juridic. Ea poartă asupra unor calităţi neesenţiale ale

bunului sau prestaţiei. De exemplu, cumpăr o bicicletă de culoare gri deschis, deşi am crezut că

este de culoare albă, eroare asupra stării civile a cumpărătorului, eroare asupra solvabilităţii

cocontractantului etc.

Este denumită în doctrină “eroare uşoară” sau “eroare fără efecte asupra validităţii actului

juridic”.

Sancţiunea civilă în cazul erorii se diferenţiază astfel:

- nulitate absolută a actului juridic încheiat, în cazul erorii obstacol

- nulitatea relativă a actului juridic încheiat în cazul erorii viciu de consimţământ

- cel mult o diminuare valorică a prestaţiei în cazul erorii indiferente.

Eroarea în funcţie de împrejurările la care se referă poate fi:

- eroarea de fapt: când poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului sau prestaţiilor

actului juridic, identităţii persoanei contractante;

- eroarea de drept: când priveşte existenţa, conţinutul sau interpretarea unor norme

juridice.

În doctrină, punctele de vedere privind admisibilitatea erorii de drept ca viciu de

consimţământ sunt diferite.

Într-o opinie se contestă eroarea de drept ca viciu de consimţământ. Principalul argument

este acela că legiuitorul prezumă că toată lumea cunoaşte legea, de vreme ce aceasta a fost

publicată în Monitorul Oficial (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii-adagiu latin-nemo

censetur ignorare legem). Apărarea fundamentată pe necunoaşterea legii nu se poate admite.

În realitate, prezumţia că toată lumea cunoaşte legea, de la publicarea ei în Monitorul Oficial,

este doar un deziderat. Lipsa pregătirii juridice a oamenilor este un fapt incontestabil.

Dolul (viclenia)

În Cod civil se arată: “consimţământul nu este valabil când este (…) surprins prin dol.”

În Cod civil se defineşte dolul ca fiind: “o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele

viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni,

cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune.”

Aşadar, dolul viciu de consimţământ este inducerea în eroare a unei persoane, prin

mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina (în scopul) să încheie un act juridic. Este

definiţia acceptată în doctrina de drept civil.

Într-o formulare sintetică dolul este o eroare provocată.

Deşi dolul este o eroare provocată, între dol şi eroare există diferenţieri esenţiale:

- dolul are o sferă de cuprindere mai largă decât eroarea spontană în sensul că priveşte nu

numai calităţile substanţiale ale obiectului sau prestaţiei din actul juridic ori identitatea sau

calităţile speciale ale cocontractantului în contractele intuitu personae, ci şi alte împrejurări.

- dolul exteriorizându-se prin mijloace viclene, materiale se poate dovedi mai uşor

comparativ cu eroarea, proces psihologic intern dificil de probat (falsa percepere a unor

împrejurări).

Din interpretarea textului art.960 Cod civil: “mijloacele viclene întrebuinţate de una din

părţi” rezultă că dolul priveşte numai actele juridice bilaterale. În practica judiciară s-a admis că

şi în cazul actelor juridice unilaterale (de exemplu, testament) dolul poate fi întâlnit sub forma

“sugestiei”, “captaţiei” adică a “linguşirii” persoanei care are o afecţiune, pasiune pentru cineva,

în scopul să facă un testament.

În structura sa, dolul are două elemente:

- elementul intenţional (psihologic) al voinţei exteriorizate de subiectul de drept care îşi

propune, urmăreşte să inducă în eroare partea cocontractantă pentru ca aceasta să încheie actul

juridic. De exemplu, vânzătorul, pentru a înstrăina autoturismul la un preţ mare, îşi propune să-l

inducă în eroare pe cumpărător, prin modificarea anului de fabricaţie din certificatul de

înmatriculare, prin modificarea numărului de km parcurşi înregistraţi la bord, prin retuşuri

superficiale ale caroseriei etc.

În doctrină şi în practică s-a statuat că provocarea unei erori prin simplă neglijenţă, fără

rea-credinţă, nu constituie dol, nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de

cealaltă parte.

- elementul material care constă în întrebuinţarea de manevre dolosive, mijloace viclene,

mijloace combinate de şiretenie, maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, acţiuni frauduloase etc.

Elementul material al dolului constă într-o acţiune, sau inacţiune. Un exemplu de act

comisiv în materia actelor juridice cu titlu gratuit – libertăţi, este “sugestia”, “captaţia”, adică

specularea afecţiunii unei persoane pentru a o convinge să facă o donaţie ori un legat. Exemplu

de inacţiune este dolul prin reticenţă, când una din părţi păstrează tăcerea asupra unor împrejurări

esenţiale care ar fi trebuit aduse la cunoştinţa celeilalte părţi şi a căror cunoaştere ar fi putut s-o

determine să nu încheie actul juridic. Într-o speţă s-a anulat o căsătorie pentru dolul prin

reticienţă comis prin ascunderea bolii de care suferea unul din soţi.

De observat că în doctrină elementele dolului se definesc şi prin termenii de element

subiectiv şi obiectiv.

Într-o opinie, celor două elemente ale dolului se adaugă un al treilea element: elementul

injust prin care se înţelege dolul grav ce ignoră regulile de morală – dolus malus –,care, spre

deosebire de dolus bonus (dolul uşor) admis uneori, de exemplu, în dreptul comercial, lauda unei

mărfi, nu este tolerat.

În prezent se pare că distincţia nu se justifică, pentru că moralitatea afacerilor impune

sancţionarea oricărui dol sau pentru că se admite că reclama unor mărfuri şi servicii este de

regulă exagerată, clientul avizat nu se lasă înşelat de reclamă.

Acţiunea în justiţie prin care se cere anularea actului juridic pentru consimţământul viciat

prin dol trebuie să dovedească existenţa condiţiilor dolului:

- dolul a determinat încheierea actului juridic, “este evident că, fără aceste maşinaţiuni,

cealaltă parte n-ar fi contractat”. Dolul nu se limitează doar la “calităţile substanţiale ale

obiectului” ori la “calităţile persoanei” cocontractante ca în cazul erorii, ci aria elementelor

determinante este mult mai largă. Dolul care a determinat încheierea actului juridic este denumit

dol principal şi atrage nulitatea relativă a actului. Dolul incident (secundar) priveşte împrejurări

nedeterminante pentru încheierea actului juridic. El nu atrage nulitatea relativă a actului juridic.

- să provină de la cealaltă parte, condiţie prevăzută în Cod civil “mijloacele viclene

întrebuinţate de una din părţi.”

În doctrină se admite că dolul poate proveni şi de la un terţ, dacă cocontractantul ştie

acest lucru, este complice la dol. De asemenea s-a admis că dolul poate proveni şi de la

reprezentantul cocontractantului”.

Într-o opinie se susţine că această condiţie – să provină de la cealaltă parte – “priveşte

numai contractele cu titlu oneros.” Este firesc să fie apărată una din părţile contractului oneros de

dolul ce provine de la cealaltă parte, atâta timp cât aceasta “a investit” în contractul oneros (a

procurat celeilalte părţi un folos patrimonial) şi nu este vinovată. În actele juridice cu titlu

gratuit, dobânditorul, invocând dolul dispunătorului, urmăreşte să apere un avantaj obţinut fără

prestaţie echivalentă, lucru ce nu trebuie ocrotit de lege.

Violenţa

În Cod civil se prevede: “consimţământul nu este valabil când (…) este smuls prin

violenţă.”

Potrivit Cod civil: “este violenţă întotdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i se

insuflă temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău

considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia

persoanelor.”

În Cod civil se precizează: “violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a

exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor sau ascendenţilor.”

“Violenţa în contra celui care s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată

de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”.

Violenţa este viciul de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău,

astfel încât i se insuflă o teamă, frică ce o determină să încheie un act juridic. În lipsa

ameninţării, persoana nu ar fi încheiat actul juridic.

Ameninţarea poate fi:

- de natură fizică: (vis) când ameninţarea priveşte integritatea fizică a persoanei (loviri,

vătămarea integrităţii corporale, omor)

- de natură patrimonială (distrugerea, sustragerea, degradarea unor bunuri etc.)

- de natură morală (metus) atingeri aduse onoarei, dezvăluiri indecente etc.

În doctrină se face distincţia între:

- ameninţarea legitimă (justa) nu constituie viciu de consimţământ. De exemplu victima

unui prejudiciu ameninţă pe autorul faptei ilicite şi prejudiciabile că se va adresa instanţei de

judecată pentru repararea prejudiciului. Ameninţarea cu exercitarea unui drept nu constituie

violenţă.

- ameninţarea nelegitimă (in justa) constituie viciu de consimţământ, violenţă. De

exemplu, cumpărătorul îl ameninţă pe vecin cu dezvăluirea ce o va face soţiei lui privind relaţia

nepotrivită cu vecina de la parter, dacă nu-i vinde televizorul la preţul stabilit de el.

Violenţa are în structura sa următoarele elemente:

- element exterior (obiectiv), ce constă în ameninţarea cu un rău, ce poate fi de natură

fizică, patrimonială sau morală.

Poate fi ameninţată cu un rău:

- o parte a actului juridic, care încheie astfel actul juridic;

- soţul (soţia), copiii (descendenţi) sau ascendenţi (părinţi ai unei părţi a actului juridic.

În doctrină se apreciază: “deşi legea se referă numai la soţ, soţie, descendenţi şi

ascendenţi, iar această enumerare pare a avea un caracter limitativ, ea trebuie să fie considerată

enunţiativă, că astfel dispoziţia cuprinsă în text ar fi de aplicare prea restrânsă şi nu în deplină

concordanţă cu caracterul violenţei de a fi un viciu de consimţământ”.Se lărgeşte astfel sfera

persoanelor faţă de care victima este legată printr-o puternică afecţiune, desigur cel ce invocă

violenţa urmând să probeze atât legătura de afecţiune, cât şi teama insuflată, care l-a determinat

să încheie actul juridic.

Poate ameninţa cu un rău:

- o parte a actului juridic ce urmăreşte, în acest mod, încheierea lui;

- un terţ.

S-a susţinut în doctrină opinia potrivit căreia violenţa este viciu de consimţământ şi când

temerea insuflată este rezultatul unor cauze naturale sau al unor împrejurări care, prin

ameninţarea unei primejdii (de exemplu, sub teama inundaţiei, cineva vinde un bun al său)

constrânge persoana să încheie actul juridic.

Într-o altă opinie se susţine că starea de necesitate în care se găseşte o persoană care o

determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei,

viciu de consimţământ.

Apreciem că prevederile legale referitoare la violenţa viciu de consimţământ nu acoperă

şi extinderile amintite mai sus: când temerea este rezultatul unor cauze naturale sau al stării de

necesitate.

Condiţiile violenţei sunt:

- a determinat încheierea actului juridic.

- ameninţarea să fie injustă. Nu orice ameninţare este injustă. Ameninţarea cu exercitarea

unui drept suba unui drept subă. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor cu sesizarea

instanţei de judecată pentru ca aceasta din urmă să-şi execute obligaţia contractuală asumată.

Dacă însă, creditorul, pentru a-l determina pe debitor să recunoască datoria faţă de el îl ameninţă

cu bătaia, cu moartea, suntem în prezenţa violenţei – viciu de consimţământ.

Leziunea

Cod civil dispune: “minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune

în contra oricărei convenţii”.

Leziunea este viciul de consimţământ care constă în paguba materială pe care o suferă o

parte a contractului, din cauza disproporţiei vădite de valoare existentă între prestaţiile reciproce

ale părţilor.

Într-o definiţie, pe care o apreciem pentru conciziune, leziunea este viciu de

consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.

Prof.dr.docent Traian Ionaşcu opinează că leziunea în cadrul actualei reglementări nu

poate fi considerată viciu de consimţământ. Leziunea reprezintă o condiţie (n.a.) pentru

desfiinţarea actului juridic (pentru ca nulitatea relativă să poată fi invocată) în cazul minorului

care încheie singur acte (fără încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau a autorităţii tutelare), şi care

prin aceste acte a fost păgubit (lezat). Tocmai de aceea, în această opinie nu trebuie: “a ne ocupa

(…) de acţiunea în resciziune deosebit de acţiunea în anulare”. Suntem aşadar în prezenţa unei

“condiţii de anulare a contractului pentru incapacitate, aceasta (…) fiind cauza care duce la

nulitate” (incapacitatea minorului care a împlinit 14 ani şi care încheind singur actul juridic, în

condiţiile mai sus arătate, a fost păgubit).

Se arată în continuare că un cocontractant nu trebuie să profite, spre a obţine avantaje

disproporţionate faţă de prestaţia făcută. Un contract de acest fel nu ar pune problema viciului de

consimţământ, ci a cauzei imorale pe care se întemeiază actul juridic. De aceea actul juridic este

lovit de nulitate absolută.

Într-o opinie contrară se subliniază ideea că: “anularea actului juridic nu intervine atât

pentru minoritate, cât pentru paguba materială suferită de cel cu capacitatea restrânsă de exerciţiu

la încheierea actului juridic.”

Domeniul de aplicare a leziunii

Domeniul de aplicare a leziunii, viciu de consimţământ priveşte două aspecte: persoanele

ce pot invoca leziunea şi actele juridice ce pot fi afectate de leziune.

Cine poate invoca leziunea?

Leziunea, viciu de consimţământ, poate fi invocată numai de o singură categorie de

persoane: “minorii care având vârsta de 14 ani împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea

părinţilor sau tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea prealabilă

a autorităţii tutelare”.

Ce acte juridice pot fi desfiinţate pentru leziune, viciu de consimţământ?

Răspunsul a fost dat la întrebarea precedentă. Minorul poate încheia singur, fără

încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, sau încuviinţarea autorităţii tutelare, acte juridice de

administrare. Aceste acte sunt acte juridice cu titlu oneros şi comutativ.

Leziunea se referă la acte juridice oneroase (o parte procură un avantaj patrimonial

celeilalte părţi în scopul obţinerii unui avantaj patrimonial, mai mult sau mai puţin echivalent)

pentru că în definiţia leziunii se spune: “disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.”

Leziunea nu priveşte actele juridice cu titlu gratuit pentru că în aceste acte numai o parte

execută o prestaţie – procură celeilalte părţi un folos patrimonial fără să urmărească o

contraprestaţie.

Leziunea fiind o disproporţie vădită de valoare între două prestaţii poate fi întâlnită

numai la actele comutative (unde părţile cunosc existenţa şi întinderea prestaţiilor). La actele

aleatorii, existenţa şi întinderea prestaţiilor nu se cunosc în momentul încheierii contractului, ele

depinzând de un eveniment aleatoriu.

Actele juridice de mai sus încheiate de minor singur trebuie să fie lezionare (să existe o

pagubă materială ca urmare a disproporţiei vădite dintre prestaţiile părţilor.).

Structura leziunii

Elementele componente ale leziunii sunt în raport de concepţia avută în vedere de legiuitor cu

privire la leziune.

Concepţia subiectivă: leziunea are două elemente:

- unul obiectiv, ce constă în disproporţia vădită de valoare între prestaţiile părţilor,

- unul subiectiv, ce constă în dorinţa unei părţi de a profita de starea de nevoie în care

se află cealaltă parte, scop în care încheie actul juridic.

Concepţia obiectivă: leziunea are un singur element şi anume: prejudiciul material suferit

de o parte ca urmare a diferenţei valorice între contraprestaţiile părţilor.

Codul civil român a îmbrăţişat concepţia obiectivă privind leziunea.

În ipoteza când una din părţi, la încheierea actului juridic, a profitat de starea de nevoie în

care se găsea cealaltă parte, actul juridic încheiat este nul absolut pentru cauză imorală.

Ce trebuie să dovedească partea a cărei consimţământ a fost viciat prin leziune? (cerinţele

leziunii)

- paguba materială suferită este urmarea încheierii actului juridic a cărui anulare se cere.

Această cerinţă a legii se desprinde din art.1158 Cod civil: “când leziunea rezultă dintr-un

eveniment cazual şi neaşteptat minorul nu are acţiune în resciziune”.

- paguba materială să existe în momentul încheierii actului juridic

- paguba suferită ce constă în disproporţia de valoare dintre contraprestaţii trebuie să fie

vădită.

d) Comparaţie între viciile de consimţământ

Asemănări:

- împrejurarea din realitate percepută fals de una din părţi a determinat încheierea actului

juridic;

- viciul de consimţământ trebuie dovedit;

- sancţiunea juridică pentru actul încheiat printr-un consimţământ viciat este nulitatea relativă

a acestuia;

- viciul de consimţământ trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic;

- în actele juridice bilaterale, viciul de consimţământ trebuie să afecteze consimţământul unei

singure părţi.

Deosebiri:

- probaţiunea judiciară este dificilă la eroare (deoarece se tinde dovedirea unui proces

subiectiv) şi uşoară la dol, violenţă, leziune (unde există un element exterior, material)

- eroarea poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului material exterior raportului

juridic sau prestaţiei uneia din părţi sau asupra identităţii sau calităţilor speciale ale

cocontractantului (la contractele intuitu personae); dolul poartă asupra oricărui element care a

determinat încheierea actului juridic.

- la dol şi violenţă elementul exterior, material fiind faptă ilicită, atrage răspunderea civilă

delictuală.

- leziunea de regulă se sancţionează cu nulitatea relativă, dar uneori şi cu reducerea unei

prestaţii şi sporirea celeilalte.

Obiectul actului juridic

a) Definiţia obiectului actului civil

Art.962 Cod civil defineşte obiectul convenţiei – definiţie extinsă la actul juridic în

general astfel: “obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă.”

Definiţia legală creează confuzii între obiectul obligaţiei şi obiectul convenţiei Contractul fiind

principalul izvor al obligaţiilor, după unii autori, el creează obligaţii. Obligaţia are şi ea un obiect

propriu (n.a. - vom studia la teoria generală a obligaţiilor, în anul II).

Textul a suscitat numeroase discuţii în doctrina de drept civil.

Într-o opinie, se neagă existenţa unui obiect distinct al actului juridic, analizându-se doar

obiectul obligaţiei ce se naşte din actul juridic.

Potrivit unui alt punct de vedere, obiectul actului juridic este crearea, modificarea sau

stingerea unui raport juridic. S-a opinat că acestea sunt efecte ale actului juridic şi nicidecum

prestaţii la care se obligă una sau cealaltă parte la actul juridic.

Apoi s-a spus că obiectul actului juridic civil constă în interesele reglementate de părţi

prin încheierea actului, în limitele şi în baza legii. S-a criticat că interesele ţin de “cauza” actului

juridic şi nu de “obiectul” actului juridic.

Opinia îmbrăţişată de majoritatea autorilor este aceea potrivit căreia obiectul actului

juridic este chiar obiectul raportului juridic născut din actul juridic.

Aşadar, prin obiect al actului juridic se înţelege acţiunea sau inacţiunea pe care o pretinde

subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, adică conduita concretă a fiecărei părţi,

stabilită de comun acord în momentul încheierii actului juridic. Obiectul actului juridic este

sinonim cu obiectul raportului juridic civil. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a

unui televizor obiectul îl poate constitui:

- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea a jumătate din preţ la data predării

televizorului de către vânzător

- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea restul preţului după 10 zile de la predarea

televizorului (după expirarea perioadei de probă)

- prestaţia vânzătorului ce constă în predarea televizorului la data convenită de părţi

- prestaţia vânzătorului de a preda piesele de schimb la expirarea termenului de probă.

Aşadar, conduita concretă a fiecărei părţi a actului juridic constituie obiectul actului

juridic. După cum am precizat la “obiectul raportului juridic civil”, conduita subiecţilor se referă

de regulă la bunuri concrete, ce constituie obiect derivat al raportului juridic. Şi în cazul actelor

juridice, bunurile, lucrurile asupra cărora poartă conduita subiecţilor de drept, sunt obiectul

derivat al actului juridic.

Conduita concretă a părţilor poate fi:

- pozitivă, comisivă (a da, a face ceva)

- negativă, omisivă (a nu da, a nu face ceva).

De regulă, obiectul actului juridic conţine atât prestaţiile pozitive cât şi prestaţiile

negative.

b) Condiţiile obiectului actului juridic

Actul juridic este valabil încheiat numai dacă obiectul îndeplineşte următoarele condiţii,

sistematizate astfel:

- Condiţii generale referitoare la obiectul exterior al actului juridic, la bunul asupra căruia

se răsfrânge prestaţia părţilor. Aceste condiţii vizează prestaţia de a da un bun:

obiectul (bunul) trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic:

obiectul (lucrul) trebuie să fie în circuitul civil;

obiectul (lucrul) să fie determinat (determinabil)

Interpretarea coroborată a textelor legale conduce spre următoarele concluzii:

- obiectul (bunul) să fie determinat înseamnă să fie particularizat, precizat, individualizat

prin însuşiri proprii prevăzute în actul juridic încheiat. Bunurile res certa (bunurile certe) se

determină astfel. Bunurile generice, adică acelea care se identifică prin însuşirile genului din care

fac parte, se determină prin cântărire, măsurare, numărare. De exemplu, bunul res certa (un

televizor) se determină în actul juridic ce se încheie prin însuşiri ca: marcă, an de fabricaţie,

culoarea carcasei, a butoanelor, lungimea diagonalei etc. Cantitatea de 10 kg de cartofi

cumpărată se va determina după cântărirea a 10 kg din sacul de cartofi expus la vânzare.

- obiectul (bunul) să fie determinabil în viitor înseamnă precizarea în contract a anumitor

elemente, suficiente pentru a şti cu certitudine bunul ce reprezintă obiectul actului juridic. De

exemplu, îţi închiriez peste o lună unul din apartamentele situate la etajul II al imobilului de pe

str. Unirii nr.8, ce va fi recepţionat peste 10 zile. Sau îţi vând cele 60 de frigidere ce-mi vor fi

expediate în data de 31 martie 2002 de la Fabrica de frigidere “Arctic” Găieşti, în baza

contractului de furnizare încheiat.

- când obiectul (bunul) este o cantitate de bunuri de gen “cantitatea obiectului poate fi şi

necertă, de este posibilă determinarea sa”. De exemplu îţi vând porumbul din silozul nr.3 al

fermei 26.

- dacă obiectul actului juridic este format şi din preţ, acesta trebuie să fie serios şi

determinat de părţi.

să existe autorizaţia cerută de lege

Unele bunuri din considerente de ordine publică, sănătate etc., au o circulaţie juridică

restrânsă. De exemplu, potrivit art.58 din Legea nr.17/1966 privind regimul armelor şi

muniţiilor: “împrumutul sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face numai persoanelor

autorizate să le deţină cu respectarea destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a dat

autorizarea.”

Alte condiţii: Uneori, natura actului juridic impune ca obiectul să fie format din anumite

bunuri. Astfel:

- obiectul contractului de ipotecă poate fi numai un imobil,

- obiectul contractului de gaj este un mobil,

- obiect al unui contract de împrumut de consumaţie un bun consumptibil,

- obiect al unui contract de împrumut de folosinţă un bun neconsumptibil etc.

4. Cauza actului juridic

a) Definiţia cauzei actului juridic

Potrivit Cod civil a patra condiţie esenţială de validitate a actului juridic este:” o cauză

licită.”

Prin cauză se înţelege condiţia esenţială de validitate a actului juridic ce constă în scopul

urmărit de fiecare parte când şi-a dat consimţământul la încheierea acestuia. Este elementul

psihologic ce determină consimţământul, este motivul determinant, impulsiv ce conduce la

luarea hotărârii de a încheia actul.

Cauza aparţine fiecărui consimţământ.

În doctrină se opinează că este mai corect să se spună că în contracte avem două cauze, câte

una pentru fiecare parte care se obligă, şi este de preferat formularea “cauza obligaţiei” în loc

de “cauza actului juridic”. Obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie, nu există o obligaţie

comună actului juridic.

Cauza (scopul) actului juridic şi consimţământul sunt elementele componente ale voinţei

juridice. Ele nu se confundă. Consimţământul-manifestarea hotărârii de a încheia un act

juridic - este precedat de o cauză prefigurată mental pentru care partea hotărăşte să încheie

actul juridic. Scopul constituie motivul ce a determinat consimţământul dat la încheierea

actului juridic.

Consimţământul răspunde la întrebarea: “Subiectul de drept a voit să încheie actul juridic?” şi

cauza răspunde la întrebarea: “De ce s-a încheiat actul juridic?”, “De ce subiectul de drept a

vrut să încheie actul juridic?”.

De exemplu, doresc să cumpăr un autoturism, deoarece noul loc de muncă mai bine plătit

este la o distanţă mare de casă. Cauza cumpărării autoturismului (a actului juridic de vânzare-

cumpărare) este dorinţa, element psihologic, de a nu pierde noul loc de muncă mai bine plătit.

În concluzie, cauza este:

- o parte a voinţei juridice, şi anume aceea care a determinat consimţământul la încheierea

actului

- scopul urmărit de fiecare parte la încheierea actului juridic

- element distinct faţă de consimţământ, condiţie esenţială de validitate a actului juridic

- scopul actului juridic numit şi causa finalis

- în timp, cauza precede efectul, în sensul că mental se prefigurează cauza (scopul) pentru

care se încheie actul juridic, şi efect al scopului (cauzei) se încheie actul juridic.

b) Elementele cauzei actului juridic

Cauza actului juridic este alcătuită din două elemente: scopul imediat al

consimţământului şi scopul mediat al consimţământului.

a) scopul imediat al consimţământului, numit şi scopul obligaţiei (cauza proxima). Este

specific fiecărei categorii de acte juridice. El este abstract, obiectiv, invariabil la aceeaşi

categorie de acte juridice.

La contractele sinalagmatice, o parte se obligă, deoarece îl interesează contraprestaţia

celeilalte părţi. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, obligaţia asumată de

vânzător de a preda bunul vândut are drept cauză, scop, faptul că se urmăreşte să se primească

preţul (predarea preţului este obligaţia celeilalte părţi).

La actele juridice cu titlu gratuit, cauza (scopul) pentru care una din părţi se obligă să facă o

liberalitate sau un serviciu dezinteresat este intenţia de a gratifica (animus domandi).

La actele juridice reale, cauza (scopul) prestaţiei este remiterea (predarea) materială a lucrului

(traditio rei).

b) scopul mediat al consimţământului (causa remota) numit şi cauza (scopul) actului juridic

constă în împrejurarea concretă, subiectivă, şi variabilă, la fiecare act, ce a determinat partea

(părţile) să încheie actul juridic. Scopul mediat a fost acela care a impulsionat hotărârea de a

încheia actul juridic. Orice act juridic are un scop mediat propriu. De exemplu, într-un act

juridic se închiriază un apartament pentru nevoile de locuit ale locatarului, într-un alt act

juridic pentru stabilirea sediului unei firme comerciale, în alt act juridic pentru amenajarea

unui cabinet medical privat.

Pentru dovedirea scopului imediat se cercetează natura actului juridic încheiat; act

sinalagmatic, act cu titlu gratuit sau act real. Fiind stabilită natura actului juridic se stabilesc

implict prestaţiile la care s-au obligat părţile.

Faptul că scopul imediat şi scopul mediat sunt două noţiuni distincte se evidenţiază în materie

de probaţiune judiciară.

Dovada scopului mediat este dificilă pentru că se pune problema stabilirii unui element

psihologic – motivul impulsiv şi determinant care a dus la încheierea actului juridic. Se

apelează la prezumţii din care apoi se stabileşte scopul mediat.

Această concepţie referitoare la elementele componente ale cauzei a fost adoptat de

jurisprudenţă. Numai astfel, pot fi anulate acte juridice în care cauza imediată nu poate fi pusă

sub semnul îndoielii, în timp ce cauza mediată poate fi falsă ilicită sau imorală. De exemplu,

instanţa de judecată a dispus anularea unui contract de donaţie deoarece cauza mediată a fost

imorală – donaţia a fost făcută în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj; s-a dispus

anularea unui contract deoarece una din părţi la încheierea actului şi-a propus drept scop să

profite de starea de ignoranţă a celeilalte părţi şi să obţină avantaje disproporţionat de mari în

raport cu prestaţia oferită. De aceea, condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic privesc

cauza (scopul) mediată.

c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic

1. Cauza trebuie să existe.

Condiţia este cerută de dispoziţiile art.966 Cod civil: „obligaţia fără cauză (...) nu poate avea

nici un efect.”

În doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la absenţa cauzei.

Într-o opinie, noţiunea de absenţă de cauză se integrează în noţiunea de cauză falsă.

„Noţiunea de absenţă de cauză, concepută independent de cauza falsă, nu are a fi

reţinută.”

Într-o altă opinie, lipsa cauzei înseamnă o eroare asupra existenţei cauza, deoarece actul

juridic se încheie întotdeauna pentru că părţile urmăresc un scop. Scopul poate lipsi doar când

actul juridic l-ar încheia interzişii judecătoreşti, lucru inadmisibil.

În concluzie, cauza (scopul) actului juridic existând întotdeauna (cu excepţia arătată)

numai reprezentarea ei (cauzei) poate fi falsă.

Stabilirea existenţei cauzei impune două operaţiuni

- stabilirea cauzei nu există: cauza imediată sau cauza mediată;

- motivul lipsei cauzei fie a celei imediate, fie a celei mediate.

Doctrina juridică stabileşte următoarele soluţii:

- cauza actului juridic lipseşte datorită inexistenţei discernământului. În această ipoteză

lipsesc ambele componente ale cauzei: cauza imediată şi cauza mediată, deoarece numai

discernământul generează consimţământ, manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic.

Sancţiunea este nulitatea relativă a actului juridic

- cauza lipseşte pentru că în contractele sinalagmatice o parte se obligă fără să urmărească

o contraprestaţie (de exemplu, infractorul cercetat încheie contractul de vânzare-cumpărare a

autoturismului Mercedes, dar nu urmăreşte contraprestaţia procurorului – preţul), în actele

juridice cu titlu gratuit o parte nu este animată de dorinţa de a gratifica (de exemplu,

administratorul unei societăţi comerciale donează o sumă pentru sponsorizarea unei acţiuni a

Gărzii Financiare, dar nu o face pentru a gratifica, ci pentru a evita un viitor control); în actele

juridice reale nu se urmăreşte predarea lucrului. În aceste ipoteze lipseşte cauza imediată (care

absoarbe cauza mediată), condiţie esenţială de validitate a actului juridic. Sancţiunea este

nulitatea absolută a actului juridic încheiat.

2. Cauza să fie reală (să nu fie falsă).

Condiţia se prevede în Cod civil: „obligaţia fondată pe o cauză falsă (...) nu poate avea

nici un efect.”

Cauza este falsă când partea la actul juridic este în eroare cu privire la motivul care l-a

determinat să-l încheie, adică este în eroare asupra scopului mediat. De exemplu, în contractul de

prestări servicii o parte îl încheie pentru că şi-a propus ca scop prin invitarea unui cântăreţ de top

aducerea unui număr cât mai mare de spectatori. În realitate s-a prezentat un solist lipsit de

calităţi artistice.

Cauza falsă se sancţionează cu nulitatea relativă a actului numai când se îndeplinesc

cerinţele erorii viciu de consimţământ.

3. Cauza să fie licită şi morală.

Potrivit Cod civil: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară

bunelor moravuri şi ordinii publice”.

De menţionat că cerinţa privind moralitatea cauzei, deşi nu este prevăzută în textele

legale, se deduce implicit din cerinţa cauzei de a fi licită. Legea pune semnul egalităţii între

cauza imorală şi cauza ilicită. De exemplu, obligaţia asumată de o parte a contractului de a

produce o vătămare corporală în schimbul unei sume de bani, este ilicită şi în acelaşi timp

imorală. De asemenea obligaţia asumată, tot pentru o sumă de bani, de a se plimba gol prin sălile

de clasă, este nulă absolut pentru cauză imorală, deşi o asemenea acţiune poate fi calificată ca

fiind o faptă penală – ultraj contra bunelor moravuri, şi deci o faptă ilicită.

d) Proba cauzei

În art.967 Cod civil se prevede următoarea regulă: „Convenţia este valabilă, cu toate că

cauza nu este expresă”; „Cauza este prezumată până la proba contrarie.”

Textele de lege prevăd două prezumţii legale relative (iuris tantum):

- oricare act juridic civil are o cauză

- cauza actului juridic este valabilă.

Cine invocă inexistenţa cauzei ori nevalabilitatea ei trebuie să facă dovada.

Cauza fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc de probă.

e) Acte juridice cauzale şi acauzale

5. Forma actului juridic

a) Noţiunea de formă a actului juridic

Noţiunea de „forma actului juridic” are două sensuri:

- sens restrâns, prin forma actului se înţelege modul cum se exteriorizează manifestarea

de voinţă a părţii la încheierea actului juridic. Este, într-o altă formulare, modul de exteriorizare

a consimţământului.

- în sens larg, forma actului juridic reprezintă condiţiile de formă cerute de lege pentru

validitatea actului juridic (ad validitatem), pentru proba existenţei şi a conţinutului actului juridic

(ad probationem) şi pentru opozabilitatea actului faţă de terţele persoane (condiţii de publicitate).

Consimţământul părţilor se exteriorizează în următoarele forme:

- în formă consensuală, potrivit principiului consensualismului actelor juridice;

- în formă solemnă, ca urmare a unor cerinţe impuse de lege, la anumite acte juridice.

b) Principiul consensualismului actelor juridice civile

Principiul este o consecinţă a principiului libertăţii contractuale. Pentru valabilitatea

actului juridic este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor în scopul de a produce

efecte juridice (solo consensu). Această condiţie este şi suficientă şi necesară. Nu interesează

forma în care se exteriorizează manifestarea de voinţă. Actele juridice încheiate astfel sunt acte

juridice consensuale.

c) Condiţiile de formă ale actului juridic:

După cum am arătat, consimţământul părţilor la actul juridic se poate exterioriza în formă

solemnă.

Forma solemnă a actului juridic priveşte:

- valabilitatea actului juridic (forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem)

- proba actului juridic (forma este cerută ad probationem)

- opozabilitatea faţă de terţi (condiţii de publicitate).

Forma solemnă a actului juridic poate fi impusă de lege sau stabilită convenţional de

părţi. De regulă forma contractelor o aleg părţile contractante. Abaterile de la regulă, de la

libertatea alegerii formei contractuale se stabilesc prin lege.

Forma cerută ad validitatem este condiţia de valabilitate a actului juridic în lipsa căreia

actul juridic nu se naşte valabil.

Sunt acte juridice ce se încheie în formă solemnă ad validitatem următoarele:

- contractul de donaţie

- testamentul

- revocarea expresă a unui legat

- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar - renunţarea expresă la succesiune

(art.74 alin.4 din Legea nr.36/1995)

- subrogaţia în drepturile creditorului plătit, acceptată de debitor

- contractul de ipotecă

4. Modalităţile actului juridic (termenul, condiţia, sarcina)

a) Noţiunea de modalitate a actului juridic civil

Actele juridice se clasifică după legătura cu modalităţile lor în acte juridice pure şi simple

şi acte juridice afectate de modalităţi.

Modalităţile actului juridic sunt împrejurări viitoare care influenţează:

- existenţa actului juridic (condiţia)

- exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor ce constituie conţinutul actului juridic

(termenul).

Întotdeauna modalităţile îşi produc efectele după încheierea actului juridic. Modalităţile

constau în scurgerea timpului (la termen) sau într-o acţiune omenească sau eveniment al naturii

(condiţie şi sarcină).

Actele juridice se clasifică sub aspectul modalităţilor în:

- acte juridice pure şi simple, care prin natura lor nu pot fi afectate de modalităţi. De

exemplu, căsătoria, înfierea, recunoaşterea filiaţiei etc.

- acte juridice ce nu pot exista decât afectate de modalităţi, ca de exemplu contractul de

împrumut (întotdeauna împrumutul se acordă pe o perioadă de timp), contractul de rentă viageră

(întotdeauna se întinde în timp până la moartea credirentierului), contractul de asigurare afectat

întotdeauna de o condiţie – realizarea sau nu a riscului asigurat. În aceste acte juridice termenul

şi condiţia devin condiţii esenţiale de validitate ale actului juridic civil.

- acte juridice ce pot fi sau nu afectate de modalităţi. Această categorie de acte juridice

este cea mai numeroasă. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare părţile pot conveni

plata preţului la un termen suspensiv (la data de...) sau să tacă în această privinţă, şi atunci

vânzarea-cumpărarea devine un act neafectat de modalităţi. Acelaşi contract poate fi afectat de o

condiţie suspensivă (îţi vând apartamentul dacă până la 31 decembrie m-am mutat la Reghin) sau

nu.

Părţile sunt îndreptăţite să stabilească modalităţile într-un act juridic ca expresie a

principiului libertăţii contractuale, potrivit nevoii satisfacerii intereselor lor.

De asemenea, în actele juridice cu titlu gratuit, sarcina stipulată în favoarea gratificatului

vine în întâmpinarea interesului urmărit de dispunător.

TEMA V. Dreptul afacerilor. Concept. Obiect. Specific.

1. Concept de drept al afacerilor.

2. Obiectul dreptului afacerilor.

3. Izvoarele dreptului afacerilor.

4. Principiile dreptului afacerilor.

1. Concept de drept al afacerilor.

Studiul dreptului afacerilor începe cu o controversă determinologie. Un timp îndelungat

materia respectivă a fost denumită drept comercial. Ea s-a delimitat de dreptul civil pentru a

răspunde unor cerinţe ale practicii:

În raporturile dintre ei, comercianţii trebuie să acţioneze cu rapiditate; pentru

aceasta regulile care le sunt aplicabile, trebuie să fie simple. Dovada obligaţiilor asumate trebuie

să poată fi făcută cu uşurinţă, iar în caz de litigiu ei să se poată adresa unei jurisdicţii accesibile,

specializate şi competente.

Pentru consolidarea creditului, publicitatea este mai necesară în materie

comercială decât în materie civilă astfel ca tot cea ce interesează pe comercianţi referitor la

situaţia financiară şi chiar personală a celorlalţi comercianţi să poată fi uşor cunoscută.

Extinderea relaţiilor comerciale înafara hotarelor naţionale determină necesitatea

ca un număr cât mai mare de reguli să fie comune unui număr cât mai mare de state, pentru a

asigura mai bine securitatea tranzacţiilor (astfel s-a ajuns la reguli uniforme în materia cambiei,

cecului, a proprietăţii intelectuale şi industriale etc).

Denumirea drept comercial se defineşte ca:

Definiţie: Ansamblul de norme juridice de drept privat aplicabile raporturilor juridice

izvorâte din săvârşirea actelor juridice faptelor şi operaţiunilor considerate de lege fapte de

comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de

comerciant. În aşa mod putem spune că dreptul comercial reglementează relaţiile sociale

patrimoniale şi nepatrimoniale din domeniul activităţii de comerţ, inclusiv toate activităţile

economice aducătoare de profit.

Denumirea respectivă nu a fost satisfăcătoare pentru că materia privea nu numai

comerţul propriu zis, adică interpunerea în circulaţie a bunurilor şi valorilor ci tot odată şi

activităţile industriale (întreprinderile producătoare de bunuri şi cele prestatoare de servicii). De

aceia se apelează în prezent la noua denumire de drept al afacerilor. Controversa terminologică

este departe de fi încheiată. Sunt ori nu sunt sinonime cele 2 denumiri?

Dreptul comercial a apărut în epoca feudală, normele căruia erau utilizate numai de către

negustori şi comercianţi, şi reglementa în special relaţii de vânzare – cumpărare. DC

contemporan reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţii dintre persoanele care

săvârşesc operaţiuni economice aducătoare de profit, indiferent de domeniu. Ascet drept de

regulă se bazează pe o lege specială cum ar fi codul comercial.

Potrivit opiniei dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins decât dreptul

comercial cuprinzând şi aspecte de drept public (intervenţia statului în economie) de drept fiscal,

de drept al muncii şi chiar de drept civil (protecţia consumatorilor).

Denumirea de drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un

ansamblu de norme juridice acre reglementează afacerile. Prin afacere se înţelege îndeletnicirea,

acţiunea (întreprinderea) sau activitatea cu rezultat favorabil a unei persoane. Afacerile

(activitate de întreprinzător) sunt operaţiuni social – utile de extragere, creare sau dobândire de

bunuri pentru a fi comercializate, astfel încât suma de bani primită ca plată să acopere toate

cheltuielile suportate şi să asigure persoanei obţinerea uni profit. Afaceri sunt toate activităţile de

extragere, cultivare şi confecţionare a bunurilor materiale, de executare a lucrărilor de prestare a

serviciilor etc. În categoria de afaceri intră şi cumpărarea de bunuri materiale şi de servicii pentru

a fi revândute.

Nu sunt afaceri: activitatea desfăşurată în baza unui contract de muncă, activitatea

persoanelor fizice şi juridice ne comerciale, care dobândesc bunuri pentru necesităţile proprii,

alte activităţi care nu aduc profit autorului. În unele state nu se consideră activitate de

întreprinzător activităţile liberale (avocatura, medicina, etc.)

În aşa mod dreptului afacerilor, poate fi definit ac fiind:

Definiţie: Dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu de norme juridice care

reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale care apar între persoane în

legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, precum şi raporturile care apar în cazul

intervenţiei statului în această activitate.

2. Obiectul dreptului afacerilor.

Pentru determinarea obiectului dreptului afacerilor sunt utilizate 2 sisteme:

Sistemul obiectiv - potrivit acestui sistem (Franţa), obiectul dreptului comercial îl

constituie normele juridice aplicabile comerţului, adică acele acte juridice, fapte şi operaţiuni

calificate de lege ca fiind fapte de comerţ indiferent de persoana care le săvârşeşte.

Sistemul subiectiv – (Germania) – obiectul dreptului comercial îl constituie

normele juridice sub a căror incidenţă cad comercianţii. În acest sistem normele de drept

comercial sun aplicabile persoanelor care ua un statut juridic special şi anume calitatea de

comerciant (întreprinzător).

În RM obiectul dreptului afacerilor se determină conform sistemului subiectiv. Bazându-

ne pe dispoziţiile legale, activitatea de întreprinzător poate fi desfăşurată numai de subiecte

înregistrate în modul stabilit de lege. Sunt subiecte ale activităţii de întreprinzător numai

persoanele fizice şi persoanele juridice care au calitatea de întreprinzător.

Se consideră că posedă o asemenea calitate şi respectiv pot desfăşura activitatea de

antreprenoriat persoanele fizice care

Au dobândit patenta de întreprinzător (Legea Nr. 93 din 1998 Cu privire la patenta de

întreprinzător.

S-au înregistrat în calitate de întreprinzător art.26 CC.

Art.162 C adm. Şi art.241 CP sancţionează activitatea de întreprinzător întreprinsă de

persoanele ne autorizate.

P.j. cu scop lucrativ este în drept să desfăşoare orice activitate ne interzisă de lege.

Definiţie: obiectul dreptului afacerilor constituie acele relaţii sociale care se stabilesc

între persoane fizice şi juridice care au calitatea de întreprinzători în legătură cu activitatea lor

economică.

3. Izvoarele dreptului afacerilor.

Normele juridice componente ale dreptului afacerilor sunt cuprinse în actele normative şi

în uzanţele comerciale. La fel în calitate de izvoare se utilizează doctrina juridică şi practica

judecătorească.

În aşa mod izvoarele dreptului afacerilor pot fi clasificate în modul următor:

1. Constituţia (adoptată 29 iulie 1994 în vigoare 27 august 1994). Ca lege

fundamentală a ţării constituţia reglementează principiile de organizare a activităţii economice.

Constituţia stabileşte că factorii de bază a economiei sunt: piaţa, libera iniţiativă şi concurenţa

loială.

2. Codul civil. Pentru activitatea de antreprenoriat se aplică şi dispoziţiile Codului

civil referitoare la ea.

3. Legile. Reglementarea juridică a activităţii economice se realizează prin legi.

Acestea sunt aprobate de Parlamente şi promulgate de preşedinte după care capătă forţă

obligatorie.

4. Hotărârile guvernului. Guvernul poate interveni în activitate economică prin

acte sub formă de ordonanţe şi hotărâri (ex: hot nr. 926 din 12.07.2002 Privind aprobarea

tarifelor la serviciile cu plată prestate de Camera înregistrării de stat a DTI.)

5. Actele normative ale Băncii naţionale a Moldovei. BN este o persoană juridică

publică autonomă subordonată parlamentului care supraveghează circulaţia monetară. BN poate

elabora şi adopta acte normative obligatorii pentru instituţiile financiare precum şi pentru toate

persoanele fizice şi juridice. (Ex: Regulamentul nr.2309/01 din 15.08.1996 Cu privire la

autorizarea băncilor).

6. Actele ministerelor , departamentelor şi a altor autorităţi publice centrale.

Aceste organe sunt în drept de a elabora şi a pune în aplicare anumite acte obligatorii pentru

participanţii la circuitul comercial. (ME şi Camera Licenţierii a elaborat şi a pus în aplicare

Ordinul nr.2836 G din 10.06.2003 al ME privind aprobarea condiţiilor de licenţiere a unor genuri

de activitate prin care sunt stabilite condiţiile de desfăşurare a genurilor de activitate şi actelor

care trebuie prezentate organului de licenţiere pentru eliberarea de licenţă la fiecare gen de

activitate).

7. Actele autorităţilor publice locale. APL sunt în drept să elaboreze şi să pună în

vigoare cate obligatorii pentru to-ţi participanţii din teritoriul respectiv ( Consiliul local adoptă

planul urbanistic şi planul de amenajare a teritoriului al unităţii adm. - terit. – act normativ cu

putere de lege în teritoriul respectiv).

8. Actele corporative. P.j. cu scop lucrativ adoptă acte care conţin norme de

comportament pentru membrii săi.

9. Uzanţele comerciale. Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită

născută din practica socială folosită timp îndelungat şi respectată ca o normă juridică obligatorie.

În dreptul afacerilor al R Moldova uzanţele comerciale în principiu nu sunt izvoare de drept.

Uzanţele se aplică numai în cazul în care nu sunt acte juridice care ar reglementa anumite relaţii

(art.4 CC). Cel mai frecvent ele se aplică în relaţiile cu element de extranietate.

4. Principiile dreptului afacerilor.

Un loc important în reglementarea activităţii de întreprinzător îl ocupă principiile

dreptului - idei directoare cărora le sunt subordonate structura şi sistemul de drept. Doctrina

juridică evidenţiază un şir de principii ale dreptului afacerilor unele fiind caracteristice întregului

sistem de drept iar altele unei singure ramuri.

Principiul libertăţii activităţii de întreprinzător.

Principiul concurenţei loiale. Concurenţa este decretată ca un factor de bază al

economiei statului şi stabileşte că statul se obligă să asigure protecţia concurenţei loiale ceia ce

constă în adoptarea unor măsuri de protejare a întreprinzătorilor împotriva acţiunilor ilegale şi

dăunătoare ale concurenţilor (Legea nr.103/2000 privind protecţia concurenţei).

Principiul inviolabilităţii investiţiilor persoanelor fizice şi juridice. Acest principiu

rezultă din principiul inviolabilităţii proprietăţii private.

TEMA VI. Reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător.

1. Activitatea de întreprinzător (antreprenoriat). Noţiune. Identificare.

2. Persoana fizică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

3. Persoana juridică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

1. Activitatea de întreprinzător (antreprenoriat). Noţiune. Identificare.

Prin activitate de întreprinzător se subînţelege activitatea de fabricarea producţiei, de

executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor desfăşurată de cetăţenii şi asociaţiile acestora în

mod independent din propria iniţiativă în numele şi cu riscul propriu sub răspunderea lor

patrimonială în scopul asigurării unei surse de venituri permanente.

Prin urmare noţiunea activitate de întreprinzător este mai restrânsă decât cea de activitate

economică, deoarece nu include activitatea salariaţilor, liderilor profesionişti şi nici actele de

consum al bunurilor materiale.

Analiza juridică a definiţiei legale permite relevarea particularităţilor activităţii de

întreprinzător prin care aceasta se deosebeşte de alte activităţi umane inclusiv economice.

Particularităţile:

1. Activitatea practicată de cetăţeni şi de asociaţiile lor. Persoanele care pot desfăşura

activitatea legală de întreprinzător în nume propriu sunt desemnate prin noţiunea comună

de „întreprinzător”.

2. Activitate din propria iniţiativă. Este activitatea care se exercită prin propriu spirit de

întreprinzător şi propria ingeniozitate. Activitate în nume propriu - activitatea de

întreprinzător va fi practicată de persoana fizică care solicitat înregistrarea sau de

subiectul persoana juridică creat prin înregistrare.

3. Activitate de riscul propriu sub răspundere patrimonială proprie. Activitatea de

întreprinzător poate fi practicată eficient numai dacă iniţiatorul pune în circuit anumite

valori patrimoniale indiferent de natura lor: bani, bunuri sau muncă proprie. Riscul

activităţii de întreprinzător este un fenomen obişnuit în economia de piaţă. El se produce

din cauze obiective sau subiective, are un caracter patrimonial şi depinde de capacitatea

întreprinzătorului de a-şi alege asociaţii şi partenerii de afaceri, investitorii, vânzătorii de

materii prime şi chiar consumatorii de mărfurile şu serviciile sale. Astfel, răspunderea

patrimonială intervine numai în cazul când activitatea este fără eficienţă sau în cazul în

care întreprinzătorul nu-şi onorează obligaţiile. Persoana fizică şi persoana juridică

răspund pentru obligaţiile asumate cu tot patrimoniul pe care îl au în proprietate.

4. Activitate permanentă . Legiuitorul nu stipulează expres regularitatea cu care

întreprinzătorul trebuie să-şi practice activitatea faptul acesta rezultă din definiţia legală

care stipulează că activitatea trebuie să asigure autorului o sursă permanentă de venituri

care de fapt nu se obţin din activităţi ocazionale.

5. Activitatea aducătoare de beneficii . Întreprinzătorul poate obţine din activitatea sa

beneficiu nelimitat, cu condiţia onorării obligaţiilor fiscale. Profitul reprezintă diferenţa

dintre valoarea capitalului investit şi valoarea realizată din activitate. Beneficiul este un

produs specific al activităţii umane o plată pentru activitatea de întreprinzător.

Genurile activităţii de întreprinzător.

Fabricarea producţiei ca gen de activitate antreprenorială.

Fabricarea producţiei este un gen de activitate economică cu caracter general care are ca

obiect transformarea materiilor prime şi materialelor în produse noi cu o valoare mai mare.

Acesta este un proces complex de producere a bunurilor materiale destinate consumului. Agenţii

economici sunt obligaţi să respecte standardele tehnologice şi calitative pentru a satisface

cerinţele consumatorului a nu le leza drepturile legale.

Executarea de lucrări.

Este un gen de activitate economică prin care o întreprindere se obligă să îndeplinească

într-un anumit termen o anumită lucrare fie din propriul material fie din materialul

beneficiarului. (Ex: Construcţia imobilelor).

Prestarea de servicii.

Este un gen de activitate economică prin care o întreprindere se obligă să satisfacă

anumite necesităţi ale persoanelor fizice şi juridice prin acordarea de servicii consultative

informaţionale, de transport, de deservire socială, de publicitate, marketing de asigurare etc.

Serviciile sunt de regulă nemateriale.

Comercializarea mărfurilor şi a produselor.

Toate mărfurile şi serviciile sunt destinate consumatorilor. Între producători şi

consumatori evident că există şi intermediari (comercianţi) care cumpără de la producători

mărfuri pentru a le vinde consumatorilor.

După importanţa pentru societate activităţile de întreprinzător pot fi clasificate în:

Activităţi interzise. Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor economice interzice. Orci

activitate producătoare de profit care este sancţionată de legislaţia administrativă sau

penală se va considera activitate interzisă (Ex: art.141; 165; 206; 168; 214;220 CP)

Activităţi monopol de stat – sunt desfăşurate exclusiv de organe ale statului sau de

persoane juridice constituite de stat. Monopolul de stat este definit ca situaţia în care un

număr limitat de agenţi economici sunt investiţi de către autorităţile administraţiei

publice cu drepturi exclusive de desfăşurare a unei anumite activităţi aducătoare de

profit (art.10 alin.3 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi legea nr.

845/1992, de exemplu prepararea şi vânzare substanţelor narcotice).

Activităţi monopoluri naturale – prin monopol natural legiuitorul desemnează situaţia în

care producerea, transportarea, comercializarea, procurarea mărfurilor şi grupurilor d

mărfuri fungibile precum şi prestarea anumitor tipuri de servicii în virtutea unor factori

de ordin natural, economic sau tehnologic se află sub controlul direct al unuia sau mai

multor agenţi economici. Lista activităţilor monopoluri naturale este aprobată prin

Hotărârea guvernului nr.582/1995 Cu privire la reglementarea monopolurilor. Ex:

activităţile legate de exploatarea căilor ferate a autostrăzilor etc.

Activităţi supuse licenţierii. Aceste activităţi sunt stabilite la art.7 din Legea nr.45/2001

privind licenţierea unor genuri de activitate.

Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător.

Activităţi care pot fi practicate liber fără autorizaţie specială. Activităţile care pot fi

practicate fără autorizaţii speciale întreprinzătorul (persoană fizică şi persoană juridică)

pot desfăşura genurile de activitate care nu sunt supuse licenţierii fără vre-o autorizaţie

sau permisiune specială dacă alte legi nu stabilesc altfel.

Activităţi liberale.

Doctrina juridică şi legiuitorii di alte ţări evidenţiază activităţile economice practicate de

către persoanele fizice liberi profesionişti. În această categorie au fost incluse prestaţiile acordate

de către avocaţi, medici, arhitecţi, notari, profesori, artişti etc.

Exerciţiul activităţii libere constă în punerea la dispoziţie celor interesaţi a cunoştinţelor

competenţei şi abilităţilor contra unui onorar. Activitatea liberului profesionist aşa dar nu este

legată de punerea în circuit a unor bunuri iar autorul nu suportă riscul căruia îi este supus u

întreprinzător. Profesiunea liberală reprezintă acea profesie dobândită de o persoană fizică prin

pregătire profesionistă în cadrul sistemului de învăţământ exprimată prin specialitatea însuşită

care ar urma să fie exercitată în mod liber şi independent prin orice formă de organizare –

individual sau prin birouri particulare. Legislaţia R Moldova nu evidenţiază activităţile liberale.

Acestea sunt tratate din punct de vedere al dreptului fiscal ca şi activităţi de întreprinzător.

2. Persoana fizică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

Noţiuni generale.

Subiecte ale dreptului comercial sînt persoanele fizice şi juridice care au calitatea de întreprinzători

Calitatea de întreprinzător o au persoanele care desfăşoară activitate de întreprinzător.

Calitatea de întreprinzător a persoanei fizice se dobândeşte, potrivit art.26 CC, de la data înregistrării

sale în calitate de întreprinzător individual (în Registrul de stat) sau gospodărie ţărănească (în Registrul

gospodăriilor ţărăneşti ţinut de autorităţile administraţiei publice locale) sau titular al patentei de

întreprinzător (la organul fiscal competent).

Persoana juridică dobândeşte calitatea de întreprinzător de la data înregistrării de stat şi înscrierii ei în

Registrul de stat al întreprinderilor.

Activitatea în baza patentei de întreprinzător.

Legislaţia în vigoare prevede desfăşurarea unor genuri de activitate de întreprinzător printr-un

sistem simplificat de înregistrare, impozitare, evidenţă şi dări de seamă în baza utilizării patentei de

întreprinzător.

Potrivit Legii nr. 93-XIV din 15.07.1998 cu privire la patenta de întreprinzător, patenta de

întreprinzător este un certificat de stat nominativ, ce atestă dreptul de a desfăşura genul de activitate

indicat în ea în decursul unei anumite perioade de timp.

Forma patentei se stabileşte de Ministerul Finanţelor şi trebuie să aibă cel puţin 10 grade de

protecţie. Patenta conţine următoarele elemente: seria şi numărul patentei; prenumele şi numele

titularului; fotografia lui; codul fiscal al titularului patentei; domiciliul lui stabil; locul de desfăşurare

a activităţii în baza patentei; durata patentei; dacă se foloseşte un mijloc de transport - tipul lui şi

numărul de înmatriculare; denumirea şi sediul organului care a eliberat patenta, precum şi cuponul ce

dovedeşte achitarea taxei de stat.

Desfăşurarea activităţii de întreprinzător în baza patentei nu impune înregistrarea de stat a

titularului acesteia şi primirea licenţei, prezentarea dărilor de seamă financiare şi statistice, ţinerea

evidenţei contabile etc.

Utilizarea patentei de întreprinzător oferă atât un şir de avantaje cît şi dezavantaje.

Avantaje:

a)pentru titularul de patentă: simplitatea înregistrării ca întreprinzător; taxa pentru patentă ca

impozit fix (unic); simplitatea evidenţei; riscul minim al investiţiei;

b)pentru stat: reducerea şomajului; reducerea ponderii economiei tenebre; achitarea taxei pentru

patentă în avans.

Dezavantaje:

a)pentru titularul de patentă: unele restricţii legislative; unele limitări fiscale; riscul şi

necunoaşterea pieţii de desfacere a mărfurilor şi serviciilor; volumul mic de desfacere şi, corespunzător,

venitul mic (în valoare absolută);

b)pentru stat: posibilitatea utilizării de către titulari a patentei, un unele cazuri, pentru

evaziuni fiscale; afectarea drepturilor consumatorilor; crearea concurenţei neloiale

întreprinderilor înregistrate.

Titularul patentei poate fi orice cetăţean al R.M. cu capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin

sau apatrid care locuieşte permanent în R.M. şi are dreptul să desfăşoare activitate de întreprinzător,

care a declarat despre intenţia de a procura patenta şi corespunde cerinţelor de calificare necesare. În

relaţiile de drept civil titularul patentei acţionează în numele său şi răspunde pentru obligaţiile

aferente desfăşurării acestei activităţi.

Solicitantul patentei depune cererea la inspectoratul fiscal teritorial în raza căruia îşi are

domiciliul sau la locul de desfăşurare a activităţii preconizate. În cazul în care în localitatea respectivă

nu este amplasat inspectoratul (oficiul) fiscal, cererea se depune la primăria în a cărei rază de

administrare solicitantul intenţionează să-şi desfăşoare activitatea. În cerere se indică: a)

prenumele, numele şi domiciliul solicitantului; b) genul de activitate pentru care se solicită patenta; c)

durata patentei; d) tipul mijlocului de transport folosit şi numărul de înmatriculare (în caz de

necesitate). În cazul în care, conform legislaţiei, pentru desfăşurarea unor genuri de activitate este

necesară autorizaţia autorităţii administraţiei publice locale, la cererea de eliberare a patentei se va

anexa decizia autorităţii respective. După caz, la cerere se anexează documentul ce confirmă

încheierea contractului de asigurare obligatorie.

Patenta se eliberează în termen de 3 zile de la data depunerii cererii, documentelor

perfectate în modul cuvenit şi după achitarea taxei stabilite.

Pentru fiecare patentă eliberată se întocmeşte duplicat care se păstrează la autoritatea care a

eliberat patenta şi care va fi utilizat de organele respective pentru întocmirea dărilor de seamă

statistice, perfectarea copiei patentei în cazul pierderii ei. În baza datelor din duplicatul patentei se

pot face însemnări în cartea de muncă a titularului de patentă. Patenta se eliberează pentru o durată

de o lună sau, la dorinţa solicitantului, pe o durată mai mare, este valabilă doar pentru titularul ei şi

nu poate fi transmisă altei persoane.

Titularul patentei este obligat:

a)să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a activităţii indicate în patentă, normele sanitare,

normele de protecţie contra incendiilor, să îndeplinească alte cerinţe ce se referă la genul de

activitate respectiv, iar după caz, să aibă documentele de provenienţă a mărfii, factura de

expediţie, chitanţa de percepere a taxei vamale sau actul de achiziţie a mărfurilor;

b)să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de autoritatea

administraţiei publice locale;

c)să respecte drepturile şi interesele consumatorilor;

d)să afişeze patenta sau copia ei, autentificată de notar, într-un loc vizibil la locurile unde îşi

desfăşoară activitatea.

Titularul de patentă nu este în drept:

a)să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător specificată în patentă;

b)să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală al cărei fondator este el sau careva dintre

membrii familiei sale, cu societatea în nume colectiv sau în comandită, al cărei asociat cu

răspundere deplină este el sau careva dintre membrii familiei.

Cu toate acestea, doi sau câţiva titulari de patentă se pot asocia în scopul desfăşurării în

comun a activităţii de întreprinzător.

Valabilitatea patentei încetează odată cu:

- expirarea duratei;

- dacă titularul renunţă la patentă şi depune cererea respectivă;

- dacă titularul patentei pierde capacitatea de muncă;

- în cazul decesului titularului;

- în cazul transmiterii patentei altei persoane.

Patenta poate fi suspendată atât la cererea titularului, cât şi în cazul neexecutării de către el a

obligaţiilor prevăzute de lege, precum şi în cazul neachitării în termen a taxei pentru perioada

următoare de valabilitate a patentei.

Schimbarea patentei se efectuează în cazul în care titularul ei şi-a schimbat numele şi / sau

prenumele, domiciliul sau locul de desfăşurare a activităţii indicate în patentă.

Impunerea fiscală a titularului de patentă se efectuează sub formă de taxă pentru patentă,

care include impozitul pe venit, impozitul pentru folosirea resurselor naturale, taxa pentru

amplasarea unităţilor comerciale, taxa pentru amenajarea teritoriului, taxa pentru dreptul de a

presta servicii la transportarea călătorilor, precum şi defalcările în bugetul asigurărilor sociale de

stat. Taxa pentru patentă se reduce pentru invalizi de gradul I şi II, pentru persoanele care sunt la

evidenţă la oficiile forţei de muncă, pentru persoanele care întreţin membri ai familiei inapţi de muncă,

pentru studenţi şi pensionari.

ÎNTREPRINDEREA INDIVIDUALĂ

(art.14 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi)

Întreprinderea individuală este agentul economic constituit de persoana fizică care

practică activitatea de antreprenoriat în nume propriu şi din cont propriu, administrează personal

afacerile, adoptă independent decizii, asigură întreprinderea cu cele necesare şi poartă răspundere

pentru rezultatele ei.

Întreprinderea individuală este numită şi întreprindere persoană fizică, cea ce înseamnă că

asupra întreprinderilor individuale nu se răsfrâng dispoziţiile cu privire la persoanele juridice.

Denumirea acestor întreprinderi cuprinde în mod obligatoriu numele fondatorului. Aceste

întreprinderi nu au un patrimoniu propriu separabil de patrimoniul fondatorului, nu au nici

răspundere proprie pentru obligaţii răspund fondatorii şi deci elementele ÎI nu pot fi distincte de

fondator. Adevăratul subiect de drept este fondatorul persoana fizică care desfăşoară activitatea

individuală de întreprinzător (personal şi desinestătător, art. 13/2 şi art. 14 Legea 845/1992). ÎI

individuală presupune activitate desinestătătoare a fondatorului. Legea însă prevede expres

posibilitatea implicării mai multor persoane (membrii de familie, directorul, salariaţii, etc.).

Din dispoziţiile Legii 845/1992 decurge că ÎI nu este persoană juridică însă potrivit art.3

alin.4 ea devine subiect de drept în momentul înregistrării de stat.

În concordanţă cu dispoziţiile CC persoana fizică având capacitate deplină de exerciţiu este în

drept să desfăşoare activitate de întreprinzător de la data înregistrării sale în Registrul de stat. În

aşa mod nu apare un nou subiect de drept ci un subiect existent căruia după înregistrarea

respectivă i se măreşte capacitatea juridică prin acordarea dreptului de a desfăşura activitate de

întreprinzător. Pentru a fi înregistrat întreprinzătorul depune la organul competent o declaraţie

scrisă, persoana fizică este întreprinzător individual atâta timp cât figurează în registru dacă ea

vrea să abandoneze acest stat – trebuie să adreseze în organul de înregistrare o cerere privind

radierea sa din registru.

Art.13alin.2 şi 14 al Legii 845/1992 – stabileşte că ÎI este o activitate metodic organizată a unui

individ care presupune repetiţia profesională a actelor potrivit unei organizări sistematice bazată

pe anumite mijloace materiale.

Altfel spus ÎI este activitatea persoanei fizice care practică activitate de întreprinzător în

nume propriu şi din cont propriu, administrând personal afacerile.

Pentru a fonda o ÎI este nevoie:

Capacitate de exerciţiu deplină;

Decizie de formare (autentificată notarial) – ea trebuie să conţină:

- date de identificare a fondatorului (numele, prenumele, data, locul naşterii,

cetăţenia, domiciliul, Nr. Actului de identitate);

- denumirea de firmă a întreprinderii (art14 alin.5 Legea 845/1992 (Ex „Î.I.

XXXX”);

- sediul întreprinderii (domiciliul fondatorului sau oricare alt sediu);

- data fondării întreprinderii care este data înscrierii în Registru de stat;

- date de identificare a directorului (numele, prenumele, data, locul naşterii,

cetăţenia, domiciliul, Nr. Actului de identitate), dacă acesta este un salariat.

Înregistrarea întreprinderii individuale se face conform regulilor stabilite pentru

persoanele juridice în Legea 1265/2000. dacă pentru practicarea genurilor de activitate se cere

licenţă ÎI va trebuie să obţină licenţă pentru începerea acestui gen de activitate. De regulă aşa o

formă organizatorică este utilizată de către mici comercianţi, prestatori individuali de servicii.

Gospodăria ţărănească de fermier.

Potrivit art.2 din Legea 1353/2000 privind gospodăriile ţărăneşti de fermier, Gospodăria

ţărăneasca este o întreprindere individuala, bazata pe proprietate privata asupra terenurilor

agricole (denumite in continuare terenuri) si asupra altor bunuri, pe munca personala a

membrilor unei familii (membri ai gospodăriei ţărăneşti), având ca scop obţinerea de produse

agricole, prelucrarea lor primara, comercializarea cu preponderenta a propriei producţii agricole.

Gospodăria ţărăneasca se poate constitui si dintr-o singura persoana fizica. Numai

gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura activitate individuala de întreprinzător in agricultura.

În ea munca salariaţilor altor persoane decât membrii gospodăriei ţărăneşti nu trebuie să

depăşească 50% din întreaga muncă depusă timp de un an.

Constituirea

Gospodăria ţărăneasca se constituie pe principiul liberului consimţământ.

Gospodăria ţărăneasca se creează in temeiul declaraţiei de constituire, semnata de fondator

si de potenţialii membri ai acesteia. În declaraţia de constituire a gospodăriei ţărăneşti (de

fermier) denumita in continuare declaraţie de constituire, trebuie sa se indice:

a) denumirea completa si abreviata a gospodăriei;

b) sediul gospodăriei;

c) numele, prenumele, data naşterii, cetăţenia si domiciliul fondatorului si al

potenţialilor membri ai ei, gradul de rudenie al acestora cu fondatorul;

d) numerele de înregistrare, amplasarea si suprafaţa, conform cadastrului bunurilor

imobile, a terenurilor proprietate individuala sau proprietate comuna, inclusiv a terenurilor din

extravilan considerate grădini, precum si a terenurilor arendate;

e) componenta altor bunuri imobiliare care se transmit in proprietate comuna

membrilor gospodăriei.

Semnătura fondatorului si semnaturile celorlalţi membri din declaraţia de constituire sunt

autentificate de notar sau de secretarul primăriei la care se înregistrează gospodăria.

Denumirea gospodăriei ţărăneşti. Denumirea completa a gospodăriei ţărăneşti va

conţine cuvintele gospodărie ţărăneasca, numele fondatorului (conducătorului) si sediul

gospodăriei. Denumirea abreviata a gospodăriei ţărăneşti va conţine iniţialele G.T., numele

fondatorului (conducătorului) si sediul ei. Denumirea completa si denumirea abreviata a

gospodăriei ţărăneşti vor conţine si alte date pentru a nu fi identice denumirii unei alte

gospodarii ţărăneşti înregistrate anterior la aceeaşi primărie.

Sediul. Sediul gospodăriei ţărăneşti este in unitatea administrativ-

teritoriala de nivelul întâi in a cărei primărie este înregistrata. Gospodăria ţărăneasca

va fi înregistrata de către fondatorul ei la primăria unităţii administrativ-teritoriale de

nivelul întâi in a cărei hotare el deţine teren. In cazul in care fondatorul deţine terenuri

amplasate in hotarele a doua sau mai multe unitari administrativ-teritoriale de nivelul

întâi, cererea de înregistrare a gospodăriei ţărăneşti se prezintă primăriei alese de fondator.

3. Persoana juridică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

Conform Articolul 55 CC. Persoana juridica este organizatia care are un patrimoniu

distinct si raspunde pentru obligatiile sale cu acest patrimoniu, poate sa dobindeasca si sa

exercite in nume propriu drepturi patrimoniale si personale nepatrimoniale, sa-si asume

obligatii, poate fi reclamant si pirit in instanta de judecata.

Persoana juridica poate fi organizata in mod corporativ sau in baza calitatii de

membru, poate fi dependenta sau independenta de un anumit numar de membri, poate avea

scop lucrativ sau nelucrativ.

Persoanele juridice sint de drept public sau de drept privat care, in raporturile civile, sint

situate pe pozitii de egalitate (Art.57 CC).

Persoanele juridice de drept public

Statul si unităţile administrativ-teritoriale participa la raporturile juridice civile pe

poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Atributiile statului si ale unitatilor

administrativ-teritoriale se exercita in asemenea raporturi de organele acestora, in

conformitate cu competenta lor.

Organele imputernicite sa exercite o parte din functiile (atributiile) Guvernului

poseda personalitate juridica doar daca aceasta decurge din prevederile legii sau, in

cazurile expres prevazute de lege, din actele autoritatilor administratiei publice centrale

sau locale.

Aceste personae deşi sunt în drept să participle la raporturile juridice civile ele nu au calitatea

de întreprinzătorşi nu desfăşoară aafceri în nume propriu.

Persoane juridice de drept privat

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar in una din formele

prevazute de lege. Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) si

scop nelucrativ (necomercial).

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se dobindeste la data inregistrarii de

stat si inceteaza la data radierii ei din registrul de stat.Persoana juridica cu scop lucrativ poate

desfasura orice activitate neinterzisa de lege, chiar daca nu este prevazuta in actul de

constituire. Persoana juridica cu scop nelucrativ poate desfasura numai activitatea prevazuta

de lege si de actul de constituire. Persoanele juridice de drept public participa la circuitul civil

in masura in care aceasta este necesar atingerii scopurilor sale. Ele sint asimilate persoanelor

juridice de drept privat in masura in care participa la circuitul civil. Persoana juridica poate

practica anumite tipuri de activitati, a caror lista este stabilita de lege, doar in baza unui

permis special (licenta). Dreptul persoanei juridice de a practica activitatea pentru care este

necesara licenta apare in momentul obtinerii ei sau in momentul indicat in ea si inceteaza o

data cu expirarea licentei daca legea nu prevede altfel. Persoana juridica poate fi limitata in

drepturi doar in cazurile si in modul prevazut de lege.

Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice.

Persoana juridica isi exercita, de la data constituirii, drepturile si isi executa

obligatiile prin administrator. Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege

sau prin actul de constituire, sint desemnate sa actioneze, in raporturile cu tertii, individual

sau colectiv, in numele si pe seama persoanei juridice. Raporturile dintre persoana juridica si

cei care alcatuiesc organele sale executive sint supuse prin analogie regulilor mandatului

daca legea sau actul de constituire nu prevede altfel. In cazul in care organul executiv nu este

desemnat, participantii sau creditorii persoanei juridice pot cere instantei de judecata

desemnarea acestuia. Organul executiv desemnat de instanta de judecata este revocat de

aceasta in cazul in care organul competent al persoanei juridice decide desemnarea organului

executiv.

Inregistrarea de stat a persoanei juridice.

Persoana juridica se considera constituita in momentul inregistrarii ei de stat.

Persoana juridica de drept public se considera constituita in momentul intrarii in vigoare a

actului normativ prin care se aproba regulamentul ori statutul ei sau in momentul indicat in act.

Persoana juridica este pasibila de inregistrare de stat in modul prevazut de lege. Datele

inregistrarii de stat se inscriu in registrul de stat, fiind accesibile oricarei persoane. Incalcarea

modului, prevazut de lege, de constituire a persoanei juridice sau faptul ca actul de constituire

nu este in conformitate cu legea atrage refuzul inregistrarii de stat a persoanei juridice. Nu se

admite refuzul inregistrarii din motivul inoportunitatii constituirii persoanei juridice.

Persoana juridica este supusa reinregistrarii de stat doar in cazurile prevazute de lege.

Pina in momentul in care faptul nu a fost inscris in registrul de stat al persoanelor

juridice si nu a fost facut public, persoana in al carei interes faptul trebuia inregistrat nu poate

sa-l opuna tertilor, cu exceptia cazului cind demonstreaza ca tertul cunostea faptul. Daca faptul

este inregistrat si facut public, tertul trebuie sa-l recunoasca in raport cu sine. Aceasta

prevedere nu este valabila pentru actele juridice savirsite in decursul a 15 zile de dupa

momentul cind faptul a fost facut public in masura in care tertul demonstreaza ca nu a stiut si

nici nu trebuia sa stie despre acest fapt. In cazul in care faptul care trebuia inregistrat a fost

facut public in mod gresit, tertul poate opune faptul facut public persoanei in al carei interes

trebuia inregistrat, cu exceptia cazului cind tertul stia sau trebuia sa stie despre neveridicitate.

Durata persoanei juridice.

Persoana juridica este perpetua daca legea sau actele de constituire nu prevad

altfel. La expirarea termenului stabilit pentru existenta persoanei juridice, aceasta se

dizolva daca pina la acel moment actele de constituire nu se modifica.

Raspunderea persoanei juridice

Persoana juridica raspunde pentru obligatiile sale cu tot patrimoniul ce ii apartine.

Fondatorul (membrul) persoanei juridice nu raspunde pentru obligatiile persoanei juridice,

iar persoana juridica nu raspunde pentru obligatiile fondatorului (membrului), cu exceptiile

stabilite de lege sau de actul de constituire.

Tema VII. Norme comune privind societăţile comerciale.

1. Noţiunea şi conceptul de societate comercială.

2. Clasificarea societăţilor comerciale.

3. Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale.

4. Regimul juridic şi componenţa patrimoniului societăţilor

comerciale.

1.Noţiunea şi conceptul de societate comercială.

Prin noţiunea de societate se înţelege o colectivitate sau o comunitate de oameni , ori o

totalitate de oameni care trăiesc împreună, având aceleaşi instituţii, legi, aceiaşi cultură.

D.p.d.v. al dreptului societatea reprezintă o comunitate mult mai restrânsă de persoane, creată în

mod voluntar, în care nu intră şi nu rămâne decât cine doreşte cu singura condiţie a acceptării

celorlalţi membri sau unor învoieli libere. Astfel de comunităţi sunt statele, localităţile, familia,

societăţile civile, societăţile comerciale şi cele necomerciale.

Noţiunea de societate comercială.

Conform art.106 CC Societate comerciala este organizaţia comerciala cu capital social

constituit din participatiuni ale fondatorilor (membrilor). Patrimoniu creat din aportul

fondatorilor (membrilor) si cel dobindit de societatea comerciala in proces de activitate

aparţine acesteia cu drept de proprietate. In cazurile prevăzute de prezentul cod,

societatea comerciala poate fi fondata de o singura persoana.

Principalele elemente a societăţii comerciale sunt:

SC este organizaţie comercială, adică persoană juridică cu scop lucrative;

Capitalul ei social este format din aporturile fondatorilor.

În literatura juridică societăţii comerciale i se dau mai multe definiţii, evidenţiind ca

elemente obligatorii:

Calitatea de persoană juridică;

Fondul comun;

Actul de constituire;

Activitatea lucrativă aducătoare de beneficii

Scopul propus de fondatori ca realizarea şi împărţirea beneficiilor.

Întreprinderi cu personalitate juridică

Persoane juridice cu scop lucrativ sunt: societatea comercială, cooperativa, întreprinderea

de stat şi întreprinderea municipală. Persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite frecvent

întreprinderi.

I. Societatea comercială

Societatea comercială este persoana juridică fondată în baza actului de constituire prin

care asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de

întreprinzător în scopul obţinerii şi împărţirii de beneficii.

În legislaţia RM sunt reglementate 4 forme de societăţi comerciale, cunoscute dreptului

continental: societatea în nume colectiv, societatea în comandită, societatea cu răspundere

limitată şi societatea pe acţiuni.

Societatea în nume colectiv este o persoană juridică, fondată prin voinţa a două sau mai

multe persoane exprimată în actul de constituire, în care acestea convin să pună în comun

anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a realiza şi împărţi beneficii şi în

care asociaţii răspund pentru obligaţiile nelimitat şi solidar. Administrarea şi reprezentarea

societăţii se face de către asociaţi, iar deciziile ce ţin de modificarea actului constitutiv şi de

conducerea societăţii se adoptă prin vot unanim.

Societatea în comandită este o persoană juridică, formată prin voinţa a două sau mai

multe persoane exprimată în actul de constituire, în care acestea convin să pună în comun

anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a realiza şi a împărţi beneficii şi în

care unii asociaţi (comanditaţi) răspund nelimitat şi solidar, iar alţii (comanditarii) nu răspund

pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia în limitele părţii sociale deţinute.

Administrarea şi reprezentarea societăţii se face de către asociaţii comanditaţi, iar deciziile

privind modificarea actului de constituire şi desfăşurarea activităţilor neindicate în act se adoptă

prin vot unanim.

Societatea cu răspundere limitată este o persoană juridică, formată prin voinţa uneia

sau mai multor persoane exprimată în actul de constituire, în care acestea convin să pună în

comun anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a realiza şi a împărţi

beneficii şi în care asociaţii nu răspund pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia

în limitele părţii sociale deţinute.

Societatea pe acţiuni este o persoană juridică, fondată prin voinţa uneia sau mai multor

persoane exprimată în actul de constituire, în acestea convin să pună în comun anumite bunuri

pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a realiza şi împărţi beneficii şi în care acţionarii nu

răspund pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia în limitele valorii acţiunilor

deţinute. Societatea pe acţiuni poate fi de tip închis şi de tip deschis. Principala deosebire dintre

aceste două forme constă în modul de înstrăinare prin vînzare a acţiunilor. Practica judiciară

confirmă că SA de tip închis presupune o protecţie mai înaltă a acţiunilor, acţionarii avînd

dreptul preferenţial de a cumpăra acţiunile ce se înstrăinează. La examinarea unei cauze

concrete, instanţa a considerat că acţionarul persoană fizică, transmiţînd prin donaţie acţiunile

societăţii de tip închis unei persoane juridice, a deghizat un contract de v-c şi în consecinţă a

impus societăţii un nou acţionar, erodînd prin acest transfer esenţa societăţii pe acţiuni de tip

închis.

II.Cooperativa

Cooperativa sau societatea cooperatistă este o persoană juridică, formată prin voinţa a

cinci sau mai multe persoane exprimată în actul de constituire, în care acestea convin să pună în

comun anumite bunuri pentru a desfăşura anumite activităţi şi care contribuie la obţinerea unor

beneficii sau la realizarea unor economii de către membri ei. Aceştia nu răspund pentru

obligaţiile cooperativei, ci suportă riscul activităţii ei în limitele valorii cotei din patrimoniu

deţinute.

Cooperativa este privită ca o persoană juridică care îmbină calităţi ale societăţii

comerciale şi calităţi ale societăţii necomerciale. Cooperativa se poate constitui în una din

următoarele forme: de producţie, de întreprinzător şi de consum.

Deosebirea cea mai importantă dintre societatea comercială şi cooperativă constă în

faptul că scopul SC este desfăşurarea activităţii de întreprinzător pe baza bunurilor aduse ca

aport, obţinerea de beneficii şi împărţirea lui între asociaţi cu titlu de dividend, iar a cooperativei

este desfăşurarea activităţii pe baza cooperării activităţii personale a membrilor cooperativei sau

desfăşurarea activităţii cooperativei care să contribuie la obţinerea de profit sau realizarea de

economii de către membrii ei. În legislaţia RM, unele forme de cooperative (coop. de producţie)

se constituie pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, ştergîndu-se astfel deosebirea dintre

SC şi cooperativă.

a)Cooperativa de producţie este persoana juridică, formată prin voinţa a cinci sau mai

multor persoane fizice exprimată în statut, în care acestea convin să desfăşoare în comun

activitate de producţie sau o altă activitate economică bazată preponderent pe munca personală a

membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capital. Membru a cooperativei poate fi şi

o persoană care a împlinit vîrsta de 16 ani. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a

cooperativei de producţie se reglementează prin Lg nr.1007/2002 privind cooperativele

producţie.

b)Cooperativa de întreprinzător este persoana juridică – organizaţie comercială,

formată prin voinţa a cinci sau mai mulţi întreprinzători persoane fizice şi/sau juridice exprimată

în contractul de constituire şi în statutul ei, în care acestea convin să pună în comun anumite

bunuri pentru a desfăşura anumite activităţi economice sau de organizare şi în care să contribuie

la obţinerea de profit de către membrii săi. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a

cooperativei de întreprinzător se reglementează prin Lg nr.73/2001 privind cooperativele

întreprinzător.

c)Cooperativa de consum este persoana juridică, formată prin voinţa a cel puţin şapte

persoane fizice exprimată în statut, în care acestea convin să desfăşoare în comun activităţi

economice pentru satisfacerea intereselor şi necesităţii lor de consum. Modul de constituire, de

funcţionare şi de lichidare a cooperativei de consum se reglementează prin Lg nr.1252/2000

privind cooperativele de consum.

III.Întreprinderea de stat

Întreprinderea de stat este persoana juridică ce desfăşoară, în baza proprietăţii de stat

date ei în gestiune, activitate de întreprinzător şi poartă răspundere, cu tot patrimoniul său pentru

obligaţiile asumate. Bunurile depuse în capitalul social al întreprinderii de stat statului cu drept

de proprietate. Întreprinderea de stat este fondată de Guvern sau de un alt organ abilitat prin lege.

Modul de constituire şi de funcţionare a întreprinderii de stat este reglementat de art.179 CC şi

Legea nr.146/1994 cu privire la întreprinderea de stat.

IV.Întreprinderea municipală

Întreprinderea municipală este persoana juridică, formată în baza proprietăţii unităţii

administrativ-teritoriale, care prin utilizarea efectivă a acestei proprietăţi, desfăşoară activitate de

întreprinzător de producere de mărfuri, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor pentru

satisfacerea cerinţelor fondatorului şi pentru realizarea intereselor sociale şi economice ale

colectivului de muncă. Întreprinderea municipală are ca fondator unitatea administrativ-

teritorială şi se constituie la decizia consiliului local, de către primar.

Pentru obligaţiile asumate, întreprinderea răspunde cu tot patrimoniul său. Actele de

constituire a întreprinderii municipale sunt decizia consiliului local şi statutul întreprinderii.

Modul de constituire şi de funcţionare a întreprinderii municipale se reglementează prin

Regulamentul model al întreprinderii municipale, aprobat prin HG nr.387 din 06.06.1994.

2. Clasificarea intreprinderilor.

Reglementarea juridică a diferitor tipuri de întreprinderi nu este uniformă. Există

unele particularităţi comune, care servesc drept temei pentru clasificarea formelor de organizare

a întreprinderilor.

A) Clasificarea întreprinderilor după statutul lor juridic

- Întreprinderi fără personalitate juridică (de ex.Î I)

- Întreprinderi cu personalitate juridică (celelalte întreprinderi)

Deosebirea esenţială făcută de legiuitor între întreprinderile cu personalitate juridică şi

cele fără personalitate juridică este întinderea răspunderii pentru obligaţiile asumate.

B) Clasificarea după natura întreprinderii

După acest criteriu întreprinderile (Î) pot fi unipersonale şi colective.

-Î unipersonale au la baza constituirii un act juridic unilateral cum este decizia

fondatorului (întreprinderile individuale, întreprinderile de stat, municipale)

Fondatorul înregistrează Î cu bunurile necesare activităţii antreprenoriale care-i aparţin cu

drept de proprietate. Voinţa fondatorului este şi voinţa Î.

-Î colective (societăţi) sunt toate celelalte tipuri de întreprinderi acre au la baza

constituirii un act juridic bilateral sau multilateral cum este contractul (SA, SRL etc)

În dependenţă de obiectul asocierii, întreprinderile colective se clasifică în societăţi de

persoane şi societăţi de capitaluri.

În societăţile de persoane un rol important îl are elemenetul personal, adică cunoaşterea

calităţilor profesionale şi personale ale unui asociat de către toţi ceilalţi (societateaîn nume

colectiv, societatea în comandită).

În societăţile de capitaluri prioritatea este acordată elementului material. La constituirea

unei societăţi pe capitaluri are importanţă valoarea aportului depus la constituire.

C) Clasificarea întreprinderilor după întinderea răspunderii asociaţilor

După acest criteriu întreprinderile se clasifică în:

-Î a căror asociaţi (fondatori) răspund nelimitat, iar după caz şi solidar (de ex. Î

individuală, societăţile în comandită, societăţile în nume colectiv)

-Î a căror asociaţi (fondatori) răspund în limita aportului depus (SRL, SA, Î municipală)

D)Clasificarea întreprinderilor după sursa de provenienţă a capitalului social

-Î publice, întreprinderi constituite pe baza proprietăţii de stat (de ex.Î municipale)

-Î private, întreprinderi constituite de persoane fizice şi persoane juridice cu capital

privat

-Î mixte în al căror capital se conţine şi capital public şi capital privat

-Î cu investiţii străine. Acestea pot fi Î cu capital integral aparţinînd investitorului străin

şi Î cu capital mixt

Această clasificare este importantă din punct de vedere al aplicării legislaţiei. De ex.,

întreprinderea de stat răspunde pentru obligaţiile sale cu toată averea disponibilă, dar averea nu-i

aparţine cu drept de proprietate, dar cu drept de gestiune.

În întreprinderile cu capital mixt (public şi privat), statul transmite patrimoniul în

proprietate şi nu în gestiune. El nu poate să dispună liber de bunurile întreprinderii. Statul are

dreptul să dispună numai de acţiuni sau de cota-parte ce-i aparţine în această societate.

Pentru întreprinderile cu investiţii străine există acte normative specifice care

reglementează modalitatea de constituire, funcţionare, lichidare.

E)Clasificarea întreprinderilor după structura capitalului social

-Î al căror capital social este divizat în cote-părţi (societăţile în nume colectiv, societăţile

în comandită, SRL, cooperativele de producţie)

-Î al căror capital social este divizat în acţiuni (SA)

-Î al căror capital social nu se divizează şi aparţine integral fondatorului (Î individuale, de

stat, municipale)

F) Clasificarea întreprinderilor după tipul principal de activitate

-Î industriale

-Î de comerţ, î de investiţii

-Î de transport

-Î de prestări de servicii, etc.

G)Clasificarea întreprinderilor după numărul salariaţilor şi după volumul de afaceri

- Microîntreprinderi

- Întreprinderi mici

- Întreprinderi mari

3. Constituirea şi funcţionarea întreprinderilor cu personalitate juridică

A) Persoanele care pot constitui o întreprindere.

Fondatori ai întreprinderilor pot fi:

a)Persoana fizică. În calitate de fondatori ai întreprinderii pot fi cetăţenii RM, apatrizii şi

cetăţenii străini, care au capacitatea de exerciţiu deplină.

b)Persoana juridică. Fondator al unei întreprinderi poate fi orice persoană juridică

naţională sau străină. Persoane juridice naţionale sunt considerate întreprinderile cu personalitate

juridică legal constituite, organizaţiile religioase şi organizaţiile obşteşti. Persoanele juridice

străine pot să participe la fondarea întreprinderilor pe teritoriul RM cu respectarea legislaţiei

RM.

c)Statul. Statul poate participa la fondarea întreprinderilor prin intermediul aorganelor

administraţiei publice centrale şi locale, precum şi prin intermediul persoanelor juridice cu

patrimoniu integral de stat.

B)Actele de constituire

Temei juridic al constituirii persoanei juridice cu scop lucrativ sunt actele de constituire,

elaborate şi aprobate de fondatori în modul stabilit.

Actul de constituire reprezintă un document în care se materializează voinţa fondatorului

(fondatorilor) de a înfiinţa o persoană juridică şi în care sunt indicate limitele activităţii ei ca

subiect de drept. Actul de constituire trebuie să corespundă condiţiilor stabilite de lege şi să aibă

un cuprins predeterminat de dispoziţiile legale. Acest act nu poate acorda mai multe drepturi

decît legea.

Din art.62 C.C. rezultă că persoanele juridice activează în baza actelor de constituire.

Persoana juridică poate avea un singur act de constituire (contract de constituire sau statut) ori

două acte de constituire (contract de constituire şi statut sau decizie şi statut).

Printr-un singur act de constituire se înfiinţează cele patru forme de societăţi comerciale,

cooperativa de consum şi cooperativa de producţie. Prin două acte de constituire de înfiinţează

cooperativa de întreprinzător, întreprinderea de stat, întreprinderea municipală.

Actul de constituire a persoanei juridice trebuie să fie întocmit în scris, în limba română

şi să fie semnat de toate persoanele care participă la fondare. În cazurile indicate în lege, precum

şi dacă fondatorii doresc, actul de constituire se autentifică notarial.

Art.62 alin.3 din CC stabileşte clauzele generale ale actului de constituire a persoanei

juridice, indiferent de formă. El trebuie să conţină principalele atribute de identificare

(denumirea şi sediul) a persoanei juridice şi modul de administrare a acesteia.

Pe lîngă clauzele generale, actul de constituire al persoanei juridice, în dependenţă de

categoria din care aceasta face parte, trebuie să includă şi alte clauze indicate în norme speciale.

Astfel, de exemplu, art.108 prevede clauzele generale pe care trebuie să le conţină actul de

constituire al societăţii comerciale indiferent de formă, iar art.122, 137, 146, 157 clauzele

speciale pe care trebuie să le conţină actul de constituire al societăţii comerciale de o formă

anumită.

C)Formarea patrimoniului

Persoana juridică poate exista numai dacă are patrimoniu. Dotarea persoanei juridice cu

patrimoniu ţine de datoria fondatorilor. Aceşia depun cu titlu de aport la capitalul social ori se

obligă să aducă în viitor anumite valori sau să contribuie prin anumite activităţi la formarea

patrimoniului persoanei juridice. Caracterul distinct al acestui patrimoniu denotă că el nu se

confundă cu patrimoniul membrilor persoanei juridice, deşi aceştia sunt cei care prin

participaţiuni formează patrimoniul persoanei juridice şi sunt antrenaţi în activitatea ei. Prin

patrimoniu se stabileşte legătura de dependenţă a persoanei juridice de voinţa membrilor ei.

Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru fiecare persoană juridică şi depinde de

valoarea bunurilor pe care fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa activităţii ei.

Pentru societăţile comerciale, este obligatoriu ca o parte din aporturi la formarea

patrimoniului să fie făcute pînă la înregistrarea societăţii, iar restul în cel mult 6 luni de la data

înregistrării de stat. Pentru alte forme de persoane juridice legea nu stabileşte modalitatea şi

termenele de efectuare a aportului, însă actul de constituire trebuie să prevadă cuantumul

contribuţiei fiecărui fondator, precum şi forma, modul şi termenul de transmitere a

participaţiunii.

D)Înregistrarea persoanelor juridice

Persoana juridică ca subiect al raporturilor juridice ia naştere în momentul emiterii

hotărîrii de înregistrare de către organul de stat. În acelaşi moment persoana juridică dobîndeşte

capacitate juridică şi, implicit, calitatea de subiect de drept.

Înregistrarea în RM se face printr-un act administrativ. Dovadă a înregistrării de stat

serveşte certificatul de înregistrare. În cazul în care organul de înregistrare a refuzat din motive

neîntemeiate înregistrarea, semnatarii actului de constituire pot ataca în instanţă refuzul.

Actul normativ, care guvernează, în principal, materia înregistrării persoanelor juridice cu

scop lucrativ, pe lîngă Codul civil şi alte acte legislative privind activitatea întreprinderilor şi

organizaţiilor, este Legea nr.1265/2000 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi

organizaţiilor.

Astfel, potrivit alin.1 din art.5 din Legea enunţată mai sus, Camera Înregistrării de Stat a

DTI este unica instituţie publică, care, prin intermediul oficiilor sale teritoriale, efectuează, în

numele statului, înregistrarea unică a întreprinderilor şi organizaţiilor.

Pentru a înregistra persoana juridică, iniţiatorii sau reprezentantul lor trebuie să prezinte

oficiului teritorial al Camerei Înregistrării de Stat actele respective. Registratorii camerei, în

decursul a 15 zile, decid asupra acceptării sau respingerii cererii de înregistrare. Conform

deciziei de înregistrare a cererii, persoana juridică se înscrie în Registrul de Stat, atribuindu-i-se

un număr. În registru se consemnează principalele date de identitate ale persoanei juridice

(denumirea completă şi abreviată, sediul, obiectul principal de activitate, mărimea capitalului

social), datele de identitate ale managerului principal şi ale fondatorilor, alte date cerute de lege

sau de fondatori. Ca dovadă a înregistrării de stat, camera eliberează un certificat de înregistrare

de un model stabilit.

Funcţionarea societăţilor comerciale.

Prin funcţionare se înţeleg raporturile juridice care se stabilesc în interiorul persoanei

juridice.

Aceste raporturi privesc în special:

1)Drepturile şi obligaţiile membrilor faţă de întreprindere

Participarea la constituirea unei întreprinderi este impulsionată de interesele fondatorilor,

o persoană juridică fiind un mecanism de realizare a acestor interese. Persoana care participă la

constituirea întreprinderii dobîndeşte anumite drepturi şi obligaţii. Aceleaşi drepturi şi obligaţii

le au şi persoanele care dobîndesc calitatea de membru ulterior constituirii persoanei juridice.

Membrii întreprinderilor au atît drepturi nepatrimoniale, cît şi patrimoniale.

Drepturile nepatrimoniale. Membrii întreprinderilor au dreptul de a participa la

activitatea ei. Aceasta include:

-dreptul de a participa la şedinţele organului suprem (adunării) a membrilor, asociaţilor.

Acest drept poate fi exercitat direct sau prin reprezentant;

-dreptul de vot în cadrul adunării membrilor;

-dreptul la informaţie despre activitatea întreprinderii;

-dreptul de control asupra activităţii organului executiv.

Drepturile patrimoniale

-dreptul asupra unei părţi din beneficiul realizat de întreprindere;

-dreptul de a cesiona participaţiunea către un alt membru sau către terţi;

-dreptul asupra unei părţi active în caz de lichidare a întreprinderii.

Fondatorul întreprinderii de stat şi al întreprinderii municipale are dreptul de proprietate

asupra bunurilor transmise întreprinderii cu drept de administrare operativă.

Cea mai importantă obligaţie a unui membru al întreprinderii este aceea de a contribui la

formarea patrimoniului prin aporturi, contribuţii, etc. Executarea acestei obligaţii este

reglementată de Codul civil art.112-114.

În dependenţă de forma de organizare a persoanei juridice prin lege sau prin actul de

constituire în sarcina membrilor li se pot pune şi alte obligaţii.

2)Organele subiectului, modul de formare şi organizare a fiecărui organ, precum şi

corelaţia dintre ele

Cît priveşte structura organizatorică a întreprinderilor, aceasta uneori este reglementată în

dispoziţii exprese, iar alteori poate fi dedusă prin coraborarea mai multor norme. Astfel,

semnalăm dispoziţiile următoarelor acte normative:

-art.7 din Legea cu privire la societăţile pe acţiuni;

-p.83 şi 95 din Regulamentul societăţilor economice, aprobat prin HG nr.500/1991;

-art.13 din Legea privind cooperativele de întreprinzători;

-art.10 din Legea privind cooperativele de producţie;

-art.18 din Legea instituţiilor financiare

-art.8 din Legea privind fondurile de investiţie;

-art.6-8 din Legea cu privire la întreprinderea de stat.

Organe obligatorii pentru toate întreprinderile sunt: organul suprem şi organul

executiv. În dependenţă de caracteristicile legale, pentru unele persoane juridice legile speciale

prevăd şi alte organe obligatorii. De exemplu, SA trebuie să aibă o comisie de cenzori, iar

societăţile de tip deschis sunt obligate să aibă un consiliu directoriu. Trebuie să aibă consilii

fondurile de investiţii, instituţiile financiare, bursele de mărfuri, cooperativele de producţie.

Cooperativa de întreprinzător trebuie să aibă consilu, dacă numărul ei de membri este mai mare

de 30.

Organul suprem la fondare este fondatorul sau fondatorii. Acest organ, care este anterior

întreprinderii, aprobă şi semnează actul de constituire, împuterniceşte persoana care trebuie să

îndeplinească formalităţile înregistrării întreprinderii.

În timpul activităţii, organul principal este fondatorul, asociatul unic, adunarea generală a

asociaţilor, membrilor, acţionarilor.

Organul suprem sau principal decide asupra celor mai importante probleme ce ţin de

constituirea, funcţionarea şi existenţa întreprinderii. Organul suprem are atribuţii exclusive, care

nu pot fi delegate unor alte organe. Acesta decide asupra fondării, aprobă actele de constituire, le

modifică sau le completează, stabileşte obiectul de activitate, modul de gestionare a

patrimoniului, constituie, reorganizează, lichidează, după caz, celelalte organe, etc. Dispoziţiile

organului suprem, adoptate în limitele stabilite de lege, sunt obligatorii pentru torţi membrii

persoanei juridice, pentru organele ei şi persoanele cu funcţie de răspundere, iar în cazurile

stabilite de lege sunt opozabile terţilor.

Organul executiv manifestă în exterior voinţa întreprinderii. Manifestarea voinţei îşi

găseşte expresia în realizarea tuturor obiectivelor propuse de organul suprem, fixate în actele

normative, actele constitutive, precum şi în hotărîrile organului suprem.

Organul executiv poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie, consiliu) sau

unipersonal (director, manager, preşedinte, administrator). Pot exista şi organe executive mixte –

compus din organul colegial şi organul unipersonal. Actul de constituire al persoanei juridice cu

organ executiv mixt trebuie să stabilească clar atribuţiile administratorului unipersonal şi cele ale

organului colegial.

De competenţa organului executiv ţine trei tipuri de atribuţii: a)de gestiune a

patrimoniului şi a activităţii întreprinderii, de păstrare a actelor şi de reprezentare. În exercitarea

acestor atribuţii, organul executiv asigură păstrarea tuturor documentelor întreprinderii, inclusiv

a actelor de constituire, a registrelor cu hotărîri ale organului principal şi ale altor organe, ţine

evidenţa contabilă şi păstrează toate documentele contabile, prezintă dări de seamă organului

principal sau unui alt organ căruia îi este subordonat, precum şi autorităţilor publice, eliberează

copii de pe procesele verbale, elaborează schema de state, stabileşte funcţiile fiecărui angajat,

stabileşte modul de păstrare şi conservare a bunurilor, încheie contracte, reprezintă întreprindere

în raporturile cu autorităţile publice, cu persoanele fizice şi juridice, etc.

Pot fi create organe reprezentative şi organe de control, care se interpun între organul

principal şi cel executiv.

Organe reprezentative sunt: consiliul directoriu al SA şi cooperativei de producţie care

are peste 50 de acţionari sau membri, consiliul de administraţie al întreprinderii de stat, consiliul

instituţiei financiare, fondului de investiţii, etc.

Membrii organelor reprezentative sunt aleşi sau desemnaţi de organul principal, iar în

unele cazuri, după principiile stabilite de acesta.

Organul reprezentativ are atribuţia de a supraveghea activitatea organului executiv în

perioada dintre şedinţele organului principal, de a decide asupra unor probleme urgente, delegate

de organul principal, de a direcţiona şi coordona activitatea persoanei juridice. Organul

reprezentativ nu are funcţii executive şi nu reprezintă persoana juridică, deşi membrii lui sunt

consideraţi persoane cu funcţii de răspundere, cu toate consecinţele ce rezultă din această

calitate.

Organul de control al persoanei juridice este comisia de revizie, comisia de cenzori sau

un auditor independent. Membrii organului de control sunt desemnaţi şi revocaţi de organul

suprem şi se subordonează lui. Organul de control are atribuţia de a exercita controlul asupra

activităţii economice şi financiare a persoanei juridice şi de a raporta organului suprem despre

rezultatele controlului.

4. Regimul juridic şi componenţa patrimoniului societăţilor comerciale

Patrimoniul

Prin patrimoniu în sens juridic se înţelege totalitatea de drepturi şi obligaţii cu caracter

economic (art.284 CC) pe care persoana juridică le are în mod distinct şi independent de cele ale

altor subiecte de drept, precum şi de cele ale persoanelor care o alcătuiesc. Patrimoniul cuprinde

o latură activă (drepturile) şi o latură pasivă (obligaţiile). Sensul economic al acestei noţiuni

include numai latura activă.

Întreprindere răspunde pentru obligaţiile sale cu toate drepturile pe care le deţine.

Patrimoniul persoanei juridice este suportul material care îi oferă posibilitatea realizării scopului

pentru care a fost înfiinţată. Permiţîndu-i să participe în nume propriu la raporturi juridice şi să-şi

asume drepturile şi obligaţiile pe care această participare le presupune.

Toate bunurile întreprinderii fac parte componentă din patrimoniul ei. Iniţial, acestea se

constituie din bunurile transmise cu titlu de aport social, suplimentîndu-se cu bunurile dobîndite

de societate în procesul activităţii.

Autonomia patrimoniului persoanei juridice faţă de patrimoniul fiecărui asociat

(membru) determină anumite consecinţe juridice:

- bunurile aduse de membri ca aport, contribuţie ies din patrimoniul acestora şi intră în

patrimoniul întreprinderii;

-bunurile aduse de membri ca aport, contribuţie cuprinse în activul social, formează gajul

general al creditorilor întreprinderii;

-obligaţiile întreprinderii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de

membri;

-aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de întreprindere priveşte numai patrimoniul

acesteia.

În activul patrrimoniului ssunt incluse toate bunurile asupra cărora se răsfrâng drepturile

reale şi de creanţă.

Conform Articolul 114 (2) Bunurile se considera a fi transmise cu titlu de proprietate

daca actul de constituire nu prevede altfel. Deci bunurile iese din patrimonial fondatorului şi

intră în patrimoniul societăţii comerciale. La fel în patrimoniul soocietăţii comerciale intră nu

numai dreptul de proprietate dar şi alte drepturi reale (cum ar fi dreptul de usufruct sau de

folosinţă)

Activul societăţii comerciale este compus din următoarele bunuri:

Bunuri corporale;

Bunuri incorporale – în această categorie sunt cuprinse toate drepturile patrimoniale

( Exemplu: dreptul SC asupra denumirii de firmă);

Bunuri mobile

TEMA VIII. Domeniile activitatii de antreprenoriat.

1. Defenitivarea termenului de domeniu a activitatii de antreprenoriat.

2. Productia marfurilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

3. Comercializarea marfurilor ca domeniu a activitatii de

antreprenoriat.

4. Executarea lucrarilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

5. Prestarea serviciilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

1. Defenitivarea termenului de domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de activitate. Fiecare

domeniu al activităţii economice reprezintă un gen de activitate umană ce se formează şi

evoluează în raport de nevoile existente şi de posibilităţile de utilizare eficientă a factorilor de

producţie (muncă, natură, capital). Separarea activităţii agenţilor economici pe domenii distincte,

de sine stătătoare, dar interdependente, formează diviziunea muncii. Diviziunea muncii – în

cadrul căreia fiecare realizează numai anumite bunuri sau servicii din mulţimea celor de care are

nevoie, restul procurându-le prin schimb, face ca orice agent economic să fie dependent de

ceilalţi, să se creeze o reţea de interdependenţe între toţi. În acelaşi timp, prin specializarea

fiecăruia numai în execuţia unui anumit gen de activitate, producătorul şi/sau prestatorul îşi

cunoaşte mai bine mijloacele cu care activează, realizează o calitate mai superioară a bunurilor,

lucrărilor, serviciilor şi măreşte simţitor eficienţa activităţii.

Acţiunile pe care le întreprind agenţii economici în procesul activităţii economice (ceea

ce fac ei efectiv) sunt denumite, în general, operaţiuni economice (acte sau fapte economice).

Codul comercial francez numeşte operaţiunile economice afaceri sau acte de comerţ (acte de

commerce). Acte de comerţ (atti di comercio) sunt numite operaţiunile economice în legislaţia

italiană. Codul comercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică

“fapte de comerţ”. Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc anumite

raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale. În doctrina română, faptele de

comerţ (enumerate în art. 3 al Codului comercial) se clasifică în fapte comerciale obiective

(operaţiuni de interpunere în schimb, operaţiuni care realizează organizarea şi desfăşurarea

activităţii de producţie, operaţiuni conexe (accesorii)) şi fapte comerciale subiective (faptele care

dobândesc caracter comercial datorită faptului că sunt săvârşite de un comerciant în virtutea unei

prezumţii legale). În doctrina engleză activităţile economice au o altă clasificare: activităţi de

extragere a bunurilor materiale, activităţi de prelucrare a bunurilor materiale şi activităţi de

punere în circulaţie a bunurilor materiale. În doctrina rusă sunt considerate activităţi de

întreprinzător operaţiunile cu bunurile patrimoniale, activităţile de comercializare a mărfurilor,

de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor. În doctrina naţională, drept operaţiuni

economice sunt acceptate următoarele acţiuni ale agenţilor economici: a) producţia mărfurilor; b)

executarea lucrărilor; c) prestarea serviciilor; d) comercializarea mărfurilor.

2. Productia marfurilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Producţia mărfurilor este un tip de activitate economică cu caracter general şi are ca

obiect transformarea materiilor prime şi a materialelor în produse noi cu o valoare mai mare.

Vorbind despre producţia mărfurilor se are în vedere:

1) Producţia industrială, obţinută din activitatea: a) ramurilor energetice ( energie

electrică, agentul termic, biogazele etc.); b) industriei constructoare de maşini (maşini şi utilaje

destinate complexului agro-industrial, piese şi articole de completare pentru mijloacele de

transport şi telecomunicaţii, tehnică medicală, utilaje de conservare a energiei, maşini electrice

de uz casnic etc.); c) industriei materialelor de construcţie (producerea ghipsului de construcţie,

materiale pentru pereţi şi construcţii cu protecţie termică sporită, din beton spongios şi gazbeton,

cărămizi cu multe goluri, a ţiglei de ceramică şi a ţiglei de ciment şi nisip etc.); d) complexului

industriei alimentare (vinicole, a conservelor, zahărului, cărnii şi laptelui, uleiului vegetal,

tutunului etc.); e) industriei uşoare (fabricarea produselor textile; articolelor de îmbrăcăminte şi

încălţăminte, prepararea şi vopsirea blănurilor; fabricarea articolelor de voiaj etc.); f) industriei

de prelucrare a lemnului (fabricarea mobilei, cartonului, hârtiei şi articolelor din hârtie, plăcilor

aglomerate din aşchii de lemn etc.); g) industriei chimice (fabricarea şi produselor chimice

organice şi anorganice, produselor farmaceutice, produse de parfumerie, preparate de toaletă şi

cosmetice, a articolelor din cauciuc şi din material plastic etc.), altor activităţi.

2) Producţia agricolă – vegetală şi animalieră, o parte din care este folosită fără o

prelucrare specială, iar alta e folosită ca materie primă pentru industria alimentară. Vorbind

despre producţia vegetală avem în vedere producţia de: cereale şi leguminoase-boabe; sfeclă de

zahăr (industrială); floarea-soarelui; cartofi; legume şi culturi bostănoase; fructe şi pomuşoare;

struguri; tutun etc., iar vorbind despre producţia animalieră se are în vedere producţia de: carne,

lapte, ouă, lână etc.

3) Crearea obiectelor proprietăţii intelectuale, care pot fi: a) obiecte ale dreptului de autor

– opere: literare; dramatice şi muzical dramatice; muzicale cu sau fără text; coregrafice şi

pantomimele; audiovizuale (cine-, tele-, videofilme, filme cu diapozitive etc.); de pictură,

sculptură, grafică etc.; de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă; de artă aplicată; fotografice;

hărţile, planurile, schiţele şi operele plastice referitoare la geografie, topografie, arhitectură etc.;

derivate şi integrante etc.; b) obiecte ale dreptului proprietăţii industriale – o invenţie brevetată

(un produs, un procedeu, o metodă, inclusiv microorganisme, soiuri de plante, precum şi

aplicarea unui produs, unui procedeu, unei metode); desen sau model industrial; marcă de produs

sau marcă de serviciu; c) produse informatice: ansamblu de date (băncile de date, bazele de date,

fişierile textuale etc.) şi programe pe calculator; documente electronice; echipamente (hardware).

Procesul complex de producere a bunurilor materiale şi de creare a obiectelor proprietăţii

intelectuale cere de la producători (autori, inventatori) eforturi considerabile, spirit de creaţie,

capacităţi organizatorice, cunoştinţe în diferite domenii, inclusiv tehnologice, economice,

informaţionale, financiare.

3. Comercializarea marfurilor ca domeniu a activitatii de

antreprenoriat.

Comercializarea mărfurilor. Agenţii economici care desfăşoară activitatea de producţie a

bunurilor nu-şi limitează niciodată obiectul de activitate numai la obţinerea de produse noi,

deoarece ei nu realizează producţia ca scop în sine, dar în vederea comercializării produselor pe

piaţă. În acest sens, fiecare urmăreşte atent ce şi cât să producă, cât dă şi primeşte în cadrul

schimbului etc. Bunurile economice produse care sunt apte să satisfacă anumite necesităţi şi

care fac obiectul schimbului prin vânzare-cumpărare se numesc mărfuri. Comercializarea

mărfurilor poate fi făcută direct şi nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite en-

gros proprii, cât şi indirect, prin intermediari, adică prin comercianţi persoane fizice şi juridice.

Intermediarii (comercianţii) propulsează bunurilor economice (mărfurile alimentare şi

nealimentare) de la producător la consumator. Ei cumpără de la producători mărfurile produse

pentru a le vinde, fie consumatorilor nemijlocit, fie prin intermediul altor comercianţi. Prin

urmare, comercializarea mărfurilor este un domeniu al activităţii de întreprinzător care însoţeşte

producţia de bunuri. Ca tip de activitate de întreprinzător, comerţul interior este activitatea

economică desfăşurată de către persoane fizice şi juridice, constând în vânzarea-cumpărarea

mărfurilor, fabricarea şi comercializarea produselor de alimentaţie publică, organizarea

consumului lor, prestarea de servicii suplimentare la cumpărarea mărfurilor. Comerţul interior se

divide fie în comerţul cu amănuntul, fie în comerţul cu ridicata. Comerţul cu amănuntul

reprezintă comercializarea mărfurilor şi prestarea serviciilor către consumatori pentru folosinţă

personală, casnică şi familială, precum şi către întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile din

sfera socială pentru consum direct. Comerţul cu ridicata reprezintă intermedierea comercială,

precum şi livrarea de mărfuri direct de la producători, care asigură vânzarea-cumpărarea

mărfurilor în loturi pentru comercializarea lor ulterioară sau utilizarea în producţie şi prestarea

serviciilor aferente. Totalitatea acţiunilor vânzătorilor privind prestarea către consumatori a

serviciilor legate de procurarea mărfurilor, comercializarea şi organizarea consumului produselor

de alimentaţie publică , precum şi asigurare a drepturilor consumatorilor semnifică deservirea

comercială.

4. Executarea lucrarilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Executarea lucrărilor este activitatea economică conform căreia o persoană se obligă să

îndeplinească, într-un termen stabilit, o anumită lucrare, fie din propriul material, fie din

materialul beneficiarului. Acestea sunt lucrările de construcţii-montaj: a) construcţia edificiilor

şi clădirilor noi, de orice destinaţie – case de locuit; instituţii preşcolare, şcoli, gimnazii, licee;

policlinici, spitale, case de odihnă; unităţi de comerţ; hoteluri şi restaurante; depozite; blocuri

administrative etc.; b) reconstrucţia, extinderea şi reutilarea tehnică a construcţiilor deja

existente, inclusiv reparaţii capitale şi reparaţii curente; instalarea (montarea) utilajului,

uneltelor, inventarului etc.; c) construcţia căilor de comunicare – linii de cale ferată, drumuri

publice (cu îmbrăcăminte rigidă) naţionale şi locale, conducte de gaz, reţele telefonice, electrice,

de telecomunicaţii, linii de troleibuze etc.

5. Prestarea serviciilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Prestarea serviciilor este un domeniu de activitate economică destinată să satisfacă

anumite necesităţi ale persoanelor fizice şi juridice prin acordarea anumitor servicii.

Particularităţile prestări serviciilor sunt determinate de caracteristicile acestora, printre care pot fi

menţionate următoarele: a) intangibilitatea (nu pot fi auzite, văzute, mirosite gustate sau pipăite),

ceea ce implică dificultatea prezentării, afişării sau ilustrării acestora, înainte de a fi cumpărate;

b) interdependenţa dintre prestatorul de servicii şi client (beneficiar). În timpul creării şi

consumului serviciului, între prestator şi beneficiar există o relaţie de dependenţă – personală sau

profesională, intensitatea căreia depinde de abilitatea clienţilor de a comunica nevoile lor

specifice şi de priceperea prestatorului de a percepe şi satisface aceste nevoi; c) inseparabilitatea

serviciilor de prestatorii acestora. În doar câteva afaceri, serviciile prestate pot fi separate de cei

ce le creează (asigurare, turism), însă în majoritatea cazurilor serviciile nu pot fi separate de

persoana care le prestează, ele fiind create şi comercializate în acelaşi timp. Prin urmare,

capacitatea prestatorilor de servicii este limitată, iar vânzarea directă, personală este singurul

canal posibil de distribuire a serviciilor; d) perisabilitatea serviciilor, caracteristică din care

rezidă faptul că serviciile au o durată de viaţă limitată. Neputând fi stocate, serviciile nu pot fi

vândute în raport cu fluctuaţia cererii, utilitatea lor fiind, de regulă, de scurtă durată, fiind

imposibilă crearea în avans şi consumarea atunci, când vânzările ating punctul maxim; e)

dificultatea standardizării calităţii serviciilor. Întrucât omul este cel care prestează serviciile,

calitatea acestora depinde de abilităţile profesionale ale întreprinzătorului, însă chiar şi pentru

acelaşi persoană rezultatul activităţii depinde de mulţi factori – condiţiile de muncă, starea

sănătăţii, oboseală etc. Beneficiarii de servicii sunt cunoscuţi mai degrabă sub denumirea de

clienţi, pacienţi, participanţi sau spectatori, decât sub titlul generic de consumatori. În ultimii ani,

sectorul serviciilor a căpătat o mai mare amploare, extinzându-se de la serviciile tradiţionale -

transportul de persoane şi de mărfuri, prestaţii de poştă şi telecomunicaţii, comerţul cu

amănuntul, restaurante etc. la cele privind informaţiile, auditul, administrarea fiduciară,

comercializarea tehnologiilor prin intermediul franchisingului etc. De concretizat că, printr-o

reglementare specială, o compartimentare mai de detaliu se disociază serviciile acordate de

către instituţiile financiare, companiile de asigurări, a fondurilor de investiţii, a burselor de

mărfuri, burselor de valori.

Serviciile financiare sunt prestate de către instituţiile financiare care desfăşoară activitate

de întreprinzător pe piaţa monetară şi au rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă

existente la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie. Printre

activităţile financiare desfăşurate de bănci, în limita autorizaţiei acordate pot fi: a) acceptarea de

depozite (la vedere sau la termen) cu sau fără dobândă; b) acordarea de credite; c) împrumutarea

de fonduri, cumpărarea ori vânzarea, în cont propriu sau în contul clienţilor de: instrumente ale

peţii financiare (cecuri, cambii şi certificate de depozit etc.), instrumente privind rata dobânzii,

titluri de valoare; d) acordarea de servicii de decontări şi încasări; e) emiterea şi administrarea

instrumentelor de plată (cărţi de credit sau de plată, cecuri de voiaj, cambii bancare etc.); f)

cumpărarea şi vânzarea banilor (inclusiv a valutei străine); g) leasing financiar; h) acordarea de

servicii ca agent sau consultant financiar; i) acordarea de servicii fiduciare, păstrarea şi

administrarea hârtiilor de valoare etc. Modul de autorizare a instituţiilor financiare, de

organizare, administrare, de efectuare a operaţiunilor financiare etc. este reglementat de Legea

instituţiilor financiare.

Serviciile de asigurare sunt prestate de către companiile de asigurări şi au drept scop

protejarea intereselor personale şi patrimoniale ale persoanei fizice şi juridice prin formare de

fonduri băneşti din contul primelor de asigurare, plătite de asigurat, în schimbul cărora

asigurătorul îşi asumă obligaţia ca la producerea cazului asigurat să plătească asiguratului suma

asigurată sau despăgubirea de asigurare. Obiect al asigurării poate fi interesul patrimonial, ce nu

contravine cu legislaţia, corelat cu a) persoana asiguratului sau a beneficiarului, cu viaţa,

sănătatea şi capacitatea lor de muncă (asigurarea de persoane); b) bunurile persoanelor fizice şi

juridice (asigurarea de bunuri); c) răspunderea pe care asiguratul o poartă faţă de persoane fizice

şi juridice pentru prejudicii aduse lor (asigurarea de răspundere civilă). Reglementarea juridică a

activităţii în domeniul asigurărilor e prevăzută prin Legea cu privire la asigurări.

Activitatea investiţională este exercitată de către fondurile de investiţii – participanţi

profesionişti la piaţa valorilor mobiliare şi care: a) atrag mijloace prin plasarea acţiunilor proprii,

b) exercită sistematic investirea şi reinvestirea mijloacelor atrase în valorile mobiliare ale altor

emitenţi şi c) în care cota valorilor mobiliare ale altor emitenţi în valoarea de balanţă a activelor

totale constituie cel puţin 35 la sută. În funcţie de condiţiile de plasare şi răscumpărare a

acţiunilor proprii se deosebesc: a) fondul de investiţii mutual care îşi plasează permanent

acţiunile, cu obligaţia de a le răscumpăra oricând la cererea acţionarului, b) fondul de investiţii

pe intervale care îşi plasează permanent acţiunile, cu obligaţia de a le răscumpăra la cererea

acţionarului în termenul stabilit de statutul fondului şi de prospectul de emisiune a acţiunilor

fondului, însă nu mai puţin de două ori pe an, la intervale de timp egale; c) fondul de investiţii

nemutual care îşi plasează acţiunile, după caz, fără a-şi asuma obligaţia de a le răscumpăra.

Modul de constituire şi funcţionare a fondurilor de investiţii este reglementat de Legea cu privire

la fondurile de investiţii.)

Activitatea bursieră este desfăşurată de către bursă (de mărfuri sau de valori) – instituţie

care organizează tranzacţiile de bursă (de mărfuri sau valori mobiliare) într-un local prestabilit

acestui scop (sala bursei) şi la o anumită dată şi oră, conform regulilor de bursă. Comerţul de

bursă se organizează sub formă de licitaţie publică cu strigare şi se desfăşoară în scopul prestării

de servicii cumpărătorilor şi vânzătorilor în procesul de vânzare – cumpărare (schimb) a

mărfurilor sau valorilor mobiliare. La bursa de mărfuri se admit mărfuri de un anumit fel şi o

anumită calitate (să fie calitativ omogene, cu parametri calitativi comparabili) aflate în

circulaţie, inclusiv contractul standard şi conosamentul la marfa respectivă, ceea ce permite

negocierea lor conform calităţilor declarare sau mostrelor. Reglementarea juridică a activităţii

burselor de mărfuri se face în conformitate cu Legea cu privite la bursele de mărfuri. La bursa de

valori se admit spre circulaţie: a) valori mobiliare a căror ofertă publică a fost înregistrată

conform legislaţiei; b) valori mobiliare de stat cu termenul de circulaţie mai mare de un an; c)

alte valori mobiliare şi instrumente financiare. Reglementarea juridică a activităţii burselor de

valori se face în conformitate cu Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare, Legea cu privire la

Comisia Naţională a valorilor mobiliare etc.

Activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare. Persoanele juridice autorizate

desfăşoară următoarele genuri de activitate profesionistă: activitate de brokeraj – activitate de

vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare, desfăşurată de broker în calitate de mandatar sau de

comisionar ce activează în baza contractului de mandat sau de comision, precum şi în baza

procurii pentru efectuarea tranzacţiilor menţionate; activitate de dealer – activitate de

cumpărare a valorilor mobiliare în numele şi din cont propriu, pentru vânzarea lor ulterioară

în scopul obţinerii de profit; activitate de underwriting – activitate de mediere la emisiuni,

desfăşurată în numele emitentului, în vederea promovării ofertei publice primare şi

plasamentului valorilor mobiliareale emitentului; activitatea de administrare a investiţiilor –

activitate desfăşurată de managerul fiduciar persoană juridică, conform contractului de

administrare fiduciară a următoarului patrimoniu transmis acestuia: valori mobiliare; mijloace

băneşti destinate investirii în valori mobiliare; valori mobiliare şi mijloace băneşti obţinute ca

rezultat al administrării fiduciare a valorilor mobiliare; activitatea de ţinere a registrelor

deţinătorilor de valori mobiliare nominative – activitate de colectare, înregistrare, prelucrare

şi păstrare a datelor în vederea constituirii sistemului de ţinere a registrului de valori mobiliare

nominative; activitate de depozitare – activitate de prestare a serviciilor de păstrare a valorilor

mobiliare şi/sau de evidenţă a drepturilor deponenţilor asupra valorilor mobiliare; activitatea

de clearing – activitate desfăşurată de participanţii profesionişti la piaţa valorilor mobiliare

care constă în efectuarea operaţiilor de colectare, de verificare, de corectare a informaţiei

privind tranzacţionarea valorilor mobiliare, în perfectarea documentelor pentru executarea

tranzacţiilor, în stingerea obligaţiilor reciproce ale participanţilor profesionişti la piaţa

valorilor mobiliare; alte genuri de activitate. Prin alte genuri de activitate profesionistă pe

piaţa valorilor mobiliare se consideră: activitatea bursieră, consultingul investiţional,

activitatea de audit a participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare, activitatea de

estimare a valorilor mobiliare şi a activelor ce se referă la ele, prestarea serviciilor de

informare a pieţei valorilor mobiliare, instruirea şi reciclarea cadrelor de participanţi

profesionişti la piaţa valorilor mobiliare. Activitatea brokerului, dealerului, underwriterului,

managerului fiduciar, deţinătorului de registru, depozitarului, organizaţiei de clearing etc. se

desfăşoară în baza contractelor-tip stabilite de către Comisia Naţională.

TEMA IX. Reglementarea juridica a procesului de reorganizare si

dizolvare a agentilor economici, precum si a structurilor si uniunilor de

intreprinderi.

1. Reorganizarea intreprinderilor.

2. Dizolvarea agentilor economic.

3. Structuri si uniuni de intreprinderi.

1. Reorganizarea intreprinderilor.

Noţiuni generale.

Încetarea activităţii întreprinderilor intervine fie în urma reorganizării, fie în urma

dizolvării lor. Legislaţia în vigoare prevede atât reorganizarea benevolă a întreprinderilor cât şi

reorganizarea lor forţată. Întreprinderea se consideră reorganizată benevol, atunci când temei

pentru reorganizare serveşte hotărârea organului suprem de decizie al acesteia, în condiţiile

stabilite pentru modificarea actelor constitutive. Reorganizarea forţată, în cazurile prevăzute de

lege, se efectuează în condiţiile hotărârii organului de stat competent sau a instanţei de judecată.

Indiferent de modul de reorganizare – forţată sau voluntară, întreprinderile pot fi reorganizate

prin unificare (fuzionare şi asociere); prin dezmembrare (separare şi divizare) şi transformare

(C.C., art.69, alin.1, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art. 32, alin. 1).

În general, procedura reorganizării voluntare prevede următoarele etape: 1) adoptarea

hotărârii de reorganizare; b) informarea creditorilor cu privire la reorganizare; c) satisfacerea

cerinţelor sau garantarea drepturilor creditorilor; d) prezentarea actelor necesare la organul de

înregistrare; e) înregistrarea reorganizării şi excluderea din registru a persoanei juridice care-şi

încetează activitatea sau înregistrarea acelor care se constituie în urma reorganizării.

Hotărârea privind reorganizarea întreprinderilor va prevedea modul şi termenele de

reorganizare a acesteia, inclusiv modul de determinare a proprietăţii întreprinderii înfiinţate sau

reorganizate. În vederea garantării drepturilor creditorilor întreprinderii în cazul reorganizării ei,

în termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare, organul executiv al întreprinderii

participante la organizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice

un aviz privind reorganizarea în 2 ediţii consecutive ale Monitorului Oficial al Republicii

Moldova. Creditorii pot, in termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz, să ceară persoanei

juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor.

Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar daca vor dovedi că prin reorganizare se va periclita

satisfacerea creanţelor lor. Creditorii sunt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu

privire la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează. Persoanele juridice participante la

reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute până la reorganizarea acestora daca din

actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului.

Membrii organului executiv al întreprinderii participante la reorganizare răspund solidar, pe

parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare

participanţilor sau creditorilor întreprinderii.

Succesiunea de drept în cazul reorganizării.

Reorganizarea este o operaţiune juridică importantă şi are însemnătate pentru

succesiunea (transmiterea) drepturilor şi a obligaţiilor de la o întreprindere la alta. Succesorul

continuă să participe la raporturile juridice în locul întreprinderii care îşi încetează activitatea.

Succesiunea în drepturi poate avea loc atât cu titlu universal cât şi cu titlu particular. Se

consideră succesiune universală atunci când succesorului i se transmit toate drepturile şi

obligaţiile predecesorului. Succesiunea particulară are loc atunci când la succesor trec o parte din

drepturile şi obligaţiile întreprinderii care se reorganizează. În cazul contopirii întreprinderilor,

drepturile şi obligaţiile fiecăreia din ele trec la noua întreprindere, în conformitate cu actul de

transmitere. În cazul absorbţiei unei întreprinderi de către alta, drepturile si obligaţiile

întreprinderii absorbite trec la întreprinderea absorbantă în conformitate cu actul de transmitere.

În cazul divizării întreprinderii, drepturile şi obligaţiile ei trec la noile persoane juridice în

conformitate cu bilanţul de repartiţie. În cazul separării, o parte din drepturile şi obligaţiile

întreprinderii reorganizate trece, la fiecare din întreprinderile participante la reorganizare

(existente sau care iau fiinţă), în corespundere cu bilanţul de repartiţie. În cazul reorganizării

întreprinderii prin transformare, drepturile si obligaţiile persoanei juridice reorganizate trec la

noua persoană juridică în conformitate cu actul de transmitere. Actul de transmitere şi bilanţul

de repartiţie trebuie sa conţină dispoziţii cu privire la succesiunea întregului patrimoniu al

întreprinderii reorganizate, în privinţa tuturor drepturilor si obligaţiilor faţă de toţi debitorii şi

creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de parţi. Actul de transmitere şi bilanţul de

repartiţie se confirma de fondatorii (membrii) întreprinderii sau de organul întreprinderii

împuternicit cu astfel de atribuţii prin lege sau act de constituire, care au decis reorganizarea

întreprinderii, şi se prezintă, împreună cu actele de constituire ale întreprinderilor create, pentru

înregistrarea lor de stat sau pentru introducerea modificărilor în actele de constituire ale

întreprinderilor existente.

Reorganizarea prin fuziune.

Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie. Contopirea are ca efect încetarea

existenţei persoanelor juridice participante la contopire şi trecerea integrală a drepturilor şi

obligaţiilor acestora la persoana juridică ce se înfiinţează. Absorbţia are ca efect încetarea

existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrala a drepturilor şi obligaţiilor acestora

la persoana juridica absorbantă. În cazurile stabilite de lege, fuziunea poate fi condiţionată de

permisiunea organului de stat competent. În scopul fuziunii, organul împuternicit al persoanei

juridice elaborează proiectul contractului de fuziune. În proiectul contractului de fuziune trebuie

să se indice: a) forma (felul) fuziunii; b) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice

participante la fuziune; c) fundamentarea şi condiţiile fuziunii; d) patrimoniul care se transmite

persoanei juridice beneficiare; e) raportul valoric al participaţiunilor; f) data actului de

transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate în fuziune. Dacă

persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului de fuziune trebuie să se

indice şi denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul

contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se

constituie. Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte în scris. Dacă contractul de fuziune

aprobat este afectat de o condiţie, acesta se desfiinţează cu efect retroactiv în cazul în care

condiţia nu s-a realizat timp de un an de la data aprobării. Contractul poate prevedea un termen

mai scurt sau un termen de prevenire.

Contractul de fuziune produce efecte numai daca este aprobat de adunarea generală a

membrilor fiecărei persoane juridice participante la fuziune. Hotărârea de fuziune se adopta cu

2/3 din numărul total de voturi ale participanţilor dacă o majoritate mai mare nu este prevăzută

de actul de constituire. După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului privind

fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la

contopire depune, la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită

înregistrarea fuziunii. La cerere se anexează: a) copia autentificată de pe contractul de fuziune; b)

hotărârea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante; c) dovada oferirii garanţiilor

acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor; d) autorizaţia de fuziune, după caz. După expirarea

termenului prevăzut, organul executiv al persoanei juridice absorbante sau al persoanelor juridice

care se contopesc, depune o cerere de înregistrare la organul de stat unde este înregistrată

persoana juridică absorbantă sau unde urmează a fi înregistrată noua persoană juridică. La cerere

se anexează actele indicate. Persoana juridică ce se constituie anexează de asemenea, actele

necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.

Înregistrarea fuziunii se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei

juridice absorbante sau care urmează să înregistreze noua persoană juridică. Organul care a

efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau a noii persoane juridice

informează despre înregistrarea fuziunii organul unde este înregistrată persoana juridică

absorbită sau persoanele juridice contopite. Organul care a efectuat înregistrarea de stat a

persoanei juridice absorbite sau a persoanelor juridice contopite înscrie în registrul de stat data la

care s-a produs absorbţia sau contopirea şi expediază spre păstrare organului care a înregistrat

fuziunea toate actele persoanelor juridice dizolvate. După înregistrarea efectuată conform

prevederilor legale, persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolvate şi se

radiază din registrul de stat.

De la data înregistrării fuziunii, patrimoniul persoanei juridice absorbite sau al

persoanelor juridice care se contopesc trece la persoana juridică absorbantă sau la noua persoană

juridică. După înregistrarea fuziunii, persoana juridică absorbantă sau noua persoană juridică

include în bilanţul său activele si pasivele persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor

juridice contopite, iar bunurile sunt înregistrate ca bunuri ale persoanei juridice absorbante sau

ale noii persoane juridice.

Reorganizarea prin dezmembrare.

Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare. Divizarea persoanei

juridice are ca efect încetarea existentei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două

sau mai multe persoane juridice, care iau fiinţă. Separarea are ca efect desprinderea unei parţi

din patrimoniul persoanei juridice, care nu îşi încetează existenta, şi transmiterea ei către una sau

mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă. Proiectul dezmembrării persoanei

juridice este elaborat de organul executiv. In proiectul dezmembrării trebuie sa se indice: a)

forma (felul) dezmembrării; b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează; c)

denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie în urma dezmembrării sau cărora

li se dă o parte din patrimoniu; d) partea de patrimoniu care se transmite; e) numărul de

participanţi care trec la persoana juridica ce se constituie; f) raportul valoric al participaţiunilor;

g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care se

dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care

se constituie sau care există, dată la care aceste participaţiuni dau dreptul la dividende; h) data

întocmirii bilanţului de repartiţie; i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi. Proiectul

dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului de

constituire al noii persoane juridice, după caz. Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea

generala a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi dacă actul de constituire nu prevede

o majoritate mai mare. Adunarea generală a participanţilor, cu majoritatea de voturi prevăzută,

aprobă actul de constituire al noii persoane juridice şi desemnează organul ei executiv. Organul

executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima

publicare privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a

efectuat înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei

juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana juridică la care trece o parte din

patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor

juridice participante, şi dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor.

La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se

constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul

respectiv.

Înregistrarea dezmembrării se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a

persoanei juridice dezmembrate. Înregistrarea dezmembrării se face numai după înregistrarea

noilor persoane juridice sau a modificării actului de constituire al persoanei juridice la care trece

o parte din patrimoniu. Organul care urmează să efectueze înregistrarea de stat a noii persoane

juridice sau care a înregistrat persoana juridica ce primeşte o parte din patrimoniu informează

organul unde este înregistrată persoana juridică dezmembrată despre înregistrarea noii persoane

juridice sau despre modificarea actului de constituire al persoanei juridice care primeşte o parte

din patrimoniu. Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate

înregistrează dezmembrarea şi, după caz, radiază persoana juridica ce s-a divizat şi informează

despre aceasta organul unde este înregistrată noua persoană juridică sau organul unde este

înregistrată persoana juridică ce primeşte o parte din patrimoniu. Acestea din urmă înscriu data la

care s-a produs dezmembrarea. Dezmembrarea produce efecte din momentul înregistrării ei de

stat la organul unde este înregistrată persoana juridică dezmembrată. După înregistrare, persoana

juridică divizată se consideră dizolvată şi se radiază din registrul de stat.

De la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o

parte din el trece la persoanele juridice constituite sau existente. Noua persoană juridică sau cea

existentă primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul său patrimoniul primit şi, după

caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.

Reorganizarea prin transformare.

La dorinţa fondatorilor orice întreprindere poate să-şi schimbe forma de organizare.

Reorganizarea înteprinderii prin transformare se deosebeşte de o simplă schimbare a denumirii

de firmă. În practică se întâlnesc cazuri de majorare a capitalului social sau de primire în

rândurile asociaţilor a unor investitori străini. În aşa cazuri în actele constitutive se introduc

modificările de rigoare, se schimbă chiar şi denumirea de firmă, considerându-se că a avut loc

reorganizarea agentului economic naţional într-o întreprindere cu investiţii străine. La

transformarea întreprinderii în întreprindere cu altă formă juridică de organizare, la

întreprinderea recent înfiinţată trec toate drepturile patrimoniale şi obligaţiile întreprinderii

Transformarea persoanei juridice are ca efect schimbarea formei sale juridice de organizare prin

modificarea actelor de constituire în condiţiile legii. Transformarea persoanei juridice trebuie să

întrunească şi condiţiile prevăzute de lege pentru forma juridică de organizare în care se

transformă.

2. Dizolvarea agentilor economic.

Noţiuni generale.

Agentul economic se dizolvă în temeiul: a) expirării termenului stabilit pentru durata lui;

b) atingerii scopului pentru care a fost constituit sau imposibilităţii atingerii lui; c) hotărârii

organului lui competent; d) hotărârii judecătoreşti în cazurile prevăzute de lege; e) insolvabilităţii

sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare; f) faptului

că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant; g) altor

cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire. Dizolvarea persoanei juridice are ca efect

deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune şi dezmembrare ce au ca efect

dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenţa şi transmiterea

universală a patrimoniului ei, în starea în care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către

persoanele juridice beneficiare. Persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare în măsura

în care este necesar pentru lichidarea patrimoniului. Din momentul dizolvării, administratorul nu

mai poate întreprinde noi operaţiuni, în caz contrar fiind responsabil, personal şi solidar, pentru

operaţiunile pe care le-a întreprins. Această prevedere se aplica din ziua expirării termenului

stabilit pentru durata societăţii ori de la data la care asupra dizolvării a hotărât adunarea generala

a participanţilor sau instanţa de judecată. Organul competent al persoanei juridice poate reveni

asupra hotărârii de lichidare sau reorganizare dacă patrimoniul nu este repartizat între membrii

acesteia sau nu este transmis unor alte persoane. La data dizolvării persoanei juridice,

administratorul acesteia devine lichidator daca organul competent sau instanţa de judecată nu

desemnează o altă persoană în calitate de lichidator.

Dizolvarea agentului economic de către instanţa de judecată.

Instanţa de judecată dizolvă persoana juridică dacă: a) constituirea ei este viciată; b)

actul de constituire nu corespunde prevederilor legii; c) nu se încadrează în prevederile legale

referitoare la forma ei juridică de organizare; d) activitatea ei contravine ordinii publice; e) există

alte situaţii prevăzute de lege. Instanţa de judecată nu dizolvă persoana juridică dacă, în termenul

pe care îl acordă, persoana va corespunde prevederilor legii. Instanţa de judecată poate dizolva

persoana juridică dacă aceasta contravine interdicţiilor stabilite de legislaţie pentru forma ei

juridică de organizare sau dacă activitatea ei contravine grav actului de constituire. Dizolvarea

persoanei juridice se pronunţă la cererea participantului, a procurorului sau a Ministerului

Justiţiei.

Instanţa de judecată care examinează cererea privind dizolvarea persoanei juridice poate

pune bunurile acesteia, la cerere, sub administrare fiduciară. În încheiere se specifică data

instituirii administrării fiduciare. Instanţa desemnează unul sau mai mulţi administratori fiduciari

şi determină limitele împuternicirilor şi remuneraţia lor. Dacă instanţa de judecată nu dispune

altfel, organele persoanei juridice nu pot emite decizii fără acordul prealabil al administratorului

fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a persoanei juridice nu pot încheia acte juridice

fără participarea acestuia. Instanţa de judecată poate modifica sau anula în orice moment

încheierea sa de instituire a administrării fiduciare. Aceasta încetează în momentul în care

hotărârea judecătorească cu privire la dizolvare rămâne definitivă. Administratorul fiduciar

notifică organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice despre încheierea

judecătorească şi comunică despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Actul

juridic încheiat de persoana juridică până la înregistrarea administrării fiduciare, fără a ţine cont

de limitarea impusa prin administrare fiduciară, este valabil dacă cealaltă parte nu ştia şi nici nu

trebuia sa ştie despre instituirea administrării fiduciare.

În cazul în care persoana juridică se dizolvă în unul din următoarele temeiuri: expirării

termenului stabilit pentru durata ei; atingerii scopului pentru care a fost constituită sau

imposibilităţii atingerii lui; hotărârii organului ei competent; faptului că persoana juridică cu

scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant, organul ei executiv depune o

cerere de dizolvare la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice respective.

În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărâre a adunării generale a participanţilor,

această hotărâre trebuie anexată la cerere. În cazul dizolvării prin hotărâre judecătorească,

instanţa transmite o copie de pe hotărârea irevocabilă organului care a efectuat înregistrarea de

stat a persoanei juridice ce se dizolvă. Cererea de dizolvare depusă de organul executiv al

persoanei juridice şi hotărârea judecătorească sunt temeiuri pentru înregistrarea dizolvării. De la

data înregistrării dizolvării, în documentele şi informaţiile care emană de la persoana juridică, la

denumire trebuie adăugată sintagma "în lichidare". În caz contrar, lichidatorul persoanei juridice

răspunde personal pentru prejudiciul cauzat terţilor.

Lichidatorul societăţii comerciale.

Poate fi lichidator al persoanei juridice orice persoană fizica majoră cu capacitate deplină

de exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, sunt

stabilite condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului. Lichidatorul notifică despre

desemnarea sa organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice şi comunică

despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Lichidatorul anexează hotărârea de

desemnare în calitate de lichidator. În registru se înregistrează numele, domiciliul, numărul

actului de identitate şi codul personal, semnătura lichidatorului. Lichidatorul are aceleaşi

împuterniciri, obligaţii şi responsabilităţi ca şi administratorul în măsura în care acestea sunt

compatibile cu activitatea de lichidator. În cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia

reprezintă persoana juridică în comun dacă actul de constituire sau hotărârea prin care sunt

desemnaţi nu prevede altfel. Îndată după preluarea funcţiei, lichidatorul împreuna cu

administratorul face şi semnează inventarul şi bilanţul în care constată situaţia exactă a activului

şi pasivului. Lichidatorul finalizează operaţiunile curente, valorifică creanţele, transformă în

bani alte bunuri şi satisface cerinţele creditorilor. În măsura în care este necesar pentru lichidare,

el poate încheia noi acte juridice. Lichidatorul este obligat să primească şi să păstreze

patrimoniul, registrele şi actele persoanei juridice, să ţină un registru cu toate operaţiunile

lichidării în ordinea lor cronologică. Lichidatorul poate fi revocat oricând de organul sau de

instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărâre se desemnează un alt lichidator.

Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a

desfăşurat-o. Dacă succesorul este desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă acesteia.

Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa de judecată care l-a

desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. După înregistrarea desemnării sale,

lichidatorul publică în "Monitorul Oficial al Republicii Moldova", în două ediţii consecutive, un

aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor

cunoscut despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.

Termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în

"Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Prin hotărârea de lichidare se poate prevedea un

termen mai lung. În cazul în care lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, sub

sancţiunea decăderii, ca, în termen de 30 de zile de la data când a fost informat despre

respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în instanţa de judecată.

În termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, lichidatorul

este obligat sa întocmească un proiect al bilanţului de lichidare care să reflecte valoarea de bilanţ

şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de

lichidator şi datoriile care se află pe rol în instanţa judecătorească. Proiectul bilanţului de

lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei care a desemnat lichidatorul. Dacă din

proiectul bilanţului de lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este

obligat să declare starea de insolvabilitate. Cu acordul tuturor creditorilor, lichidatorul poate

continua procedura de lichidare fără a intenta acţiunea de insolvabilitate.

Protecţia drepturilor debitorilor.

Hotărârea de reorganizare sau lichidare în afara procedurii insolvabilităţii nu are ca efect

scadenţa creanţelor neajunse la scadenţă. Sumele datorate creditorilor cunoscuţi care nu au

înaintat pretenţii şi creditorilor care nu s-au prezentat pentru a primi executarea se depun în

conturi bancare pe numele lor. Activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au

rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise de lichidator participanţilor

proporţional participaţiunii lor la capitalul social. Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte

raportul privind lichidarea, care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă doi sau

mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect

de repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de repartizare. Lichidatorul persoanei

juridice dizolvate, cu consimţământul participanţilor, poate să nu înstrăineze bunurile ei daca nu

este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor. Proiectul de împărţire a activelor,

calculele şi raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de

judecată care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate

introduce modificări în proiectul de împărţire, luând în considerare voinţa participanţilor.

Activele care au rămas după satisfacerea creanţelor creditorilor persoanei juridice cu scop

nelucrativ se repartizează între persoanele care, conform actului de constituire sau, în cazul

prevăzut de actul de constituire, conform hotărârii adunării generale, au dreptul la ele. Dacă

persoana juridică cu scop nelucrativ este constituită pentru satisfacerea exclusiva a intereselor

participanţilor săi şi actul constitutiv sau hotărârea adunării generale nu prevăd persoanele care

au dreptul la activele persoanei juridice cu scop nelucrativ dizolvate, toate persoanele care la

momentul dizolvării au calitatea de participant la ea beneficiază de dreptul la patrimoniul rămas.

Între aceste persoane activele se repartizează proporţional. Dacă nu pot fi repartizate, activele

trec la stat, care le utilizează la realizarea scopurilor statutare ale persoanei juridice cu scop

nelucrativ lichidate.

Activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decât

după 12 luni de la data ultimei publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării

bilanţului lichidării şi a planului repartizării activelor dacă aceste documente nu au fost

contestate în instanţa de judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă

După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie să depună la organul înregistrării de

stat cererea de radiere a persoanei juridice din registru. La cererea de radiere se anexează toate

actele necesare lichidării.

Dacă, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină

soldul ori dacă se atestă existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei

persoane interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze un

lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă, dar în exclusivitate

în scopul desfăşurării lichidării redeschise. Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor

îndreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul. Pentru

perioada în care persoana juridică nu a existat, se suspendă cursul prescripţiei extinctive a

dreptului de acţiune a persoanei juridice sau faţă de persoana juridică respectivă.

3. Structuri si uniuni de intreprinderi.

Filiale şi reprezentanţe.

Majoritatea întreprinderilor au o formă juridică de organizare simplă, adică au un singur

sediu, ceea ce reduce capacitatea de exercitare a activităţii statutare propuse, limitându-se de

regulă la localitatea sau zona în care sunt amplasate. Pentru a-şi extinde activitatea economică şi

în alte locuri, localităţi, zone atât în ţară cât şi peste hotare, întreprinderea poate crea structuri

subsidiare, cu profil similar. Legislaţia permite crearea acestor structuri atât în momentul

constituirii întreprinderii, cât şi pe parcursul activităţii ei. Dacă sunt create odată cu

întreprinderea ele trebuie să fie indicate în actul de constituire, iar dacă se preconizează

constituirea lor pe parcurs, actul de constituire va indica modalitatea de constituire. Fiind create

în vederea expansiunii activităţii economice, structurile constituite, împreună cu întreprinderea

formează ansambluri economice, sisteme unitare juridic şi patrimonial. În doctrină structurile de

întreprinderi (structurile societare) sunt caracterizate în felul următor: a) sunt o componentă a

unui sistem societar în care se integrează funcţional, juridic şi patrimonial şi în afara căruia nu

poate să existe; b) funcţia lor principală este aceea de instrument de expansiune a afacerilor

societăţii care a alcătuit-o; c) înfiinţarea acestora este consecinţa funcţiei de organizare a

societăţii care o constituie; d) sunt unităţi economice autonome care funcţionează relativ

independent; e) se subordonează societăţii care le-a constituit; f) sunt o formă de organizare

instituită de lege. Ce prevede legea naţională în acest sens?

Conform Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, întreprinderea are dreptul de a

constitui filiale şi reprezentanţe cu drept de a deschide subconturi (art. 21). Filialele şi

reprezentanţele nu sunt persoane juridice şi nu dispun de patrimoniu propriu, lor li se atribuie

bunuri din patrimoniul întreprinderii. Ele activează în baza regulamentului aprobat de

întreprindere. Şefii filialelor şi reprezentanţelor sunt numiţi de întreprindere şi activează în baza

mandatului ce i s-a eliberat. De asemenea, Codul civil prevede dreptul persoanei juridice de a

institui filiale şi reprezentanţe în Republica Moldova şi în străinătate (art. 102 şi 103).

Filialele sunt o modalitatea de extindere a afacerilor unei întreprinderi prin intermediul

propriei structuri. Ele sunt total dependente de întreprindere, atât patrimonial cât şi funcţional.

Filială sa consideră o subdiviziune separată a întreprinderii, situată în altă parte, şi care exercită

unele din atribuţiile acesteia. În doctrină ea este definită ca “o structură societară

instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi personalitate juridică, care funcţionează independent,

autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a capacităţii

societăţii care o constituie, printr-un mandat specializat, îndeplinirea uneia sau mai multor

categorii de operaţiuni ce fac parte din obiectul de activitate al societăţii”. Din definiţie dată

pot fi evidenţiate următoarele particularităţi ale filialei: a) este o structură internă (subdiviziune)

a întreprinderii şi este dependentă de ea total, juridic şi patrimonial; b) are ca scop dezvoltarea şi

expansiunea genurilor de activitate de întreprinzător practicată de întreprindere, atât în localitatea

în care îşi are sediul principal, cât şi în alt loc (altă adresă), precum şi în alte localităţi din ţară ori

de peste hotare; c) dispune de sediu propriu; d) funcţionează relativ independent, întocmeşte

propriul bilanţ trimestrial şi anual, poate avea un cont bancar. Are un patrimoniu distinct (dar nu

propriu) pe care îl administrează conducătorul în limitele stabilite în regulament; e) înfiinţarea,

modificarea, precum şi încetarea activităţii filialei este o prerogativă a întreprinderii legal

constituite.

Actul de constituire al filiale este Regulamentul filialei care stabileşte: denumirea de

firmă a întreprinderii, ce include specificaţia că aceasta este filială; genurile de activitate pe care

le va desfăşura filiala; sediul filialei; patrimoniul transmis filialei pentru a-şi desfăşura

activitatea; împuternicirile administratorului filialei şi ale altor persoane cu funcţii de răspundere;

responsabilitatea filialei; numărul contului (subcontului) bancar al filialei; alte date necesare.

Regulamentul se aprobă de administratorul întreprinderii, care numeşte conducătorul filialei,

precum şi personalul ei. Desfiinţarea filialei este de asemenea o prerogativă a administraţiei

întreprinderii care a constituit-o. Actul de încetare poate fi hotărârea organului suprem al

întreprinderii sau al organului executiv, dacă acesta a fost împuternicit prin statut.

Reprezentanţa (agenţia) se deosebeşte esenţial de filială, deoarece ea nu poate practica

activităţi de producţie. Reprezentarea este un raport juridic în temeiul căruia o persoană, numită

“reprezentant” săvârşeşte acte juridice în numele altei persoane, numite “repretentat”, iar

consecinţele juridice ale acestor acte apar nemijlocit pentru reprezentant, dacă ele sunt săvârşite

în limitele împuternicirilor acordate.

“Reprezentanţa se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii, care este situată în

altă parte, care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie, în numele acesteia

tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept”. Reprezentanţa îndeplineşte o funcţie specializată

– cea de intermediar dintre întreprinderea care a înfiinţat-o şi terţele persoane care contractează.

Modul de constituire a reprezentanţei este asemănător cu modul de constituire al filialei. De

regulă, reprezentanţa se constituie în alte localităţi din ţară sau în alte ţări şi numai dacă acest

lucru este prevăzut de actele constitutive ale întreprinderii. Actul de constituire al reprezentanţei

este Regulamentul, aprobat de organul de conducere al întreprinderii.

Raporturile juridice dintre membrii reprezentanţei şi întreprindere sunt raporturi juridice

de muncă, membrii reprezentanţei îndeplinindu-şi atribuţiile în concordanţă cu Regulamentul şi

contractul de muncă, iar în anumite cazuri împuternicirile vor fi indicate în procurile eliberate fie

de şeful întreprinderii, fie de şeful reprezentanţei.

De menţionat că, filialele şi reprezentanţele întreprinderilor statelor străine îşi desfăşoară

activitatea în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova şi cu regulamentele aprobate de

întreprinderea fondator. Particularităţile înfiinţării lor sunt stabilite de legislaţie. De exemplu,

prin derogare de la prevederile ce reglementează constituirea filialelor şi reprezentanţelor

naţionale, filialele înfiinţate în republică de către întreprinderile cu investiţii străine sunt

persoane juridice, iar filialele întreprinderilor nerezidente, înfiinţate în Republica Moldova în

conformitate cu legea, capătă statut de întreprindere aparţinând integral investitorilor străini la

data înregistrării lor în Republica Moldova.

Întreprinderi afiliate.

Întreprinderea este în drept să participe cu patrimoniul său la activitatea altor agenţi

economici. Astfel, societăţile comerciale pot participa la fondarea unei alte întreprinderi,

transmiţându-i un aport patrimonial ori promiţând aporturi în muncă pentru a-şi extinde propria

activitate. Însă extinderea afacerilor se va produce numai în cazul în care aportul transmis

asigură fondatorului o majoritate simplă sau calificată în capitalul social al acesteia. Octavian

Căpăţînă numeşte societatea comercială ce transmite aportul – societate-mamă, iar întreprinderea

căreia i se transmite - întreprindere-fiică sau societate- filială definind-o ca “întreprindere

organizată sub formă de societate comercială de sine stătătoare, cu personalitate juridică, dar

dependentă din punct de vedere economic de societatea-mamă prin deţinerea de către aceasta a

majorităţii capitalului”.

Raportul de dominaţie între întreprinderea-mamă şi îmtreprinderea-fiică poate avea formă

directă sau indirectă. Dominaţia directă se înfăptuieşte atunci când întreprinderea-mamă deţine

majoritatea din capitalul social al întreprinderii-fiică, iar dominaţia indirectă are loc atunci când

îmtreprinderea-mamă deţine majoritatea capitalului altei întreprinderi nu ea direct, ci prin

întreprinderile în a căror capital social întreprinderea-mamă deţine majoritatea. Modul de

constituire a întreprinderii-fiică este una obişnuită pentru forma juridică aleasă de fondator. Dacă

întreprinderea-fiică va avea o altă naţionalitate decât întreprinderea-mamă, atunci la constituirea

întreprinderii-fiică se va ţine cont de legislaţia statului unde aceasta se va constitui.

Întreprinderea-fiică poate apărea nu numai prin înfiinţarea ei, dar şi prin procurarea majorităţii

capitalului (de acţiuni sau părţi sociale) în timpul funcţionării acesteia.

În conformitate cu legislaţia naţională societăţi comerciale afiliate se consideră

societăţile comerciale care, în raporturile dintre ele sunt:

a) întreprinderi în posesiune majoritară şi întreprinderi cu participaţiune majoritară.

Dacă majoritatea voturilor în capitalul social al unei întreprinderi independente din punct de

vedere juridic sau majoritatea voturilor în ea aparţin unei alte întreprinderi, prima este o

întreprindere în posesiune majoritară, iar cea de-a doua este o întreprindere cu participaţiune

majoritară. Întreprinderea în posesiune majoritară nu este în drept să deţină direct sau indirect

participaţiuni în capitalul social sau voturi în întreprinderea cu participaţiune majoritară. Dacă

întreprinderea în posesiune majoritară a devenit insolvabilă în urma executării dispoziţiilor date

de întreprinderea cu participaţiune majoritară, atunci întreprinderea cu participaţiune majoritară

răspunde subsidiar pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară (C.C., art. 118);

b) întreprinderi dependente şi dominante. Întreprinderea dependentă este întreprinderea

asupra căreia o altă întreprindere (întreprinderea dominantă) poate exercita în mod direct sau

indirect o influenţă dominantă. Se prezumă că o întreprindere în posesiune majoritară este

dependentă de întreprinderea cu participaţiune majoritară în ea;

c) întreprinderi ale concernului. Dacă mai multe întreprinderi, fără ca să depindă una de

alta, sunt reunite sub o conducere unică, atunci ele formează un concern, iar fiecare din ele este

întreprindere a concernului. Se consideră că formează un concern întreprinderile între care există

un contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte întreprinderi sau se

obligă să verse întregul venit altei întreprinderi ori întreprinderile dintre care una este integrată

(incorporată) alteia. Se consideră că întreprinderea dominantă formează cu întreprinderea

dependentă un concern;

d) întreprinderi cu participaţiune reciprocă. Se consideră întreprinderi cu participaţiune

reciprocă întreprinderile independente din punct de vedere juridic, fiecare dintre care deţine

participaţiuni în capitalul social sau un anumit număr de voturi în cealaltă întreprindere. De

amintit că pot fi întreprinderi cu participaţiune reciprocă întreprinderile de capital sau o societate

de capital şi una de persoane sau o societate de capital şi o întreprindere individuală. Nu pot fi

întreprinderi cu participaţiune reciprocă societăţile de persoane sau societatea de persoane şi

întreprinderea individuală.

Grupări de întreprinderi.

Societăţi necomerciale. Persoanele fizice şi juridice ce desfăşoară activitate de

întreprinzător, în scopul lărgirii posibilităţilor lor în realizarea şi apărarea unor interese de

producţie, tehnico-ştiinţifice, sociale şi altor interese comune, au dreptul să formeze societăţi sub

formă de asociaţii, uniuni, concerne, care vor fi organizaţii necomerciale. Societăţile

necomerciale sunt persoane juridice al căror scop este altul decât obţinerea de venit.

Organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare orice gen de activitate neinterzisă de lege,

care ţine de realizarea scopurilor prevăzute de statut. Pentru practicarea activităţii economice

care nu rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut, organizaţiile necomerciale pot fonda

societăţi comerciale şi coperative. Dreptul unor anumite categorii de organizaţii necomerciale de

a fonda societăţi comerciale şi cooperative poate fi limitat prin lege

Formele de organizare a societăţilor necomerciale. Organizaţiile necomerciale se pot

organiza sub următoarele forme juridice: a) asociaţii; b) fundaţii; c) instituţii. Asociaţia este

organizaţia necomercială constituită benevol de persoane fizice şi juridice (care desfăşoară

activitate de întreprinzător sau care nu desfăşoară o atare activitate) asociate, în modul prevăzut

de lege, prin comunitate de interese, care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri, pentru

satisfacerea unor necesităţi nemateriale. Asociaţia poate avea forma de asociaţie obştească, partid

sau altă organizaţie social-politică, de sindicat, uniune de persoane juridice, de patronat, de

gospodării ţărăneşti etc. În cele ce urmează ne înteresează uniunile sau asociaţiile de

întreprinderi. Fundaţia este o organizaţie necomercială, fără membri, înfiinţată de una sau mai

multe persoane fizice şi juridice, dotată cu patrimoniu distinct şi separat de cel al fondatorilor,

destinat atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în actul de constituire. Instituţia este

organizaţia necomercială constituită de fondator (fondatori) pentru exercitarea unor funcţii de

administrare, sociale, culturale, de învăţământ şi altor funcţii cu caracter necomercial, finanţată

parţial sau integral de către acesta (aceştia). Instituţia privată se constituie în baza hotărârii

persoanei fizice sau juridice de drept privat care trebuie autentificată notarial.

Noţiunea şi diversitatea uniunilor de întreprinderi.

În literatura juridică, uniunile de întreprinderi mai sunt numite “sisteme societare” ori

“grupă de societăţi”. Sistemul societar fiind definit ca “ansamblul stabil şi durabil alcătuit din

structuri asociate legate juridic prin relaţii în temeiul cărora una dintre acestea dobândeşte şi

exercită asupra celorlalte dominaţia, făcând să se manifeste unitatea de voinţă şi un scop

comun”, iar grupul de societăţi ca „ansamblul de societăţi comerciale independente juridic, unite

prin legături în temeiul cărora una dintre acestea domină peste celelalte , exercitând influenţa,

direcţia şi controlul sau direct sau indirect, făcând să se manifeste o unitate de decizie. Sistemele

societare pot fi clasificate după mai multe criterii: a) după natura componentelor sistemului

(grup de societăţi, grup industrial, grup de fapt, grup integrat etc.); b) după natura activităţii

societăţii dominante (sisteme societare financiare, industriale, contractuale, personale); c) după

forma dată legăturilor sistemul (grupuri constituite în asociaţii, grupuri constituite în baza unor

contracte nenumite). În afară de aceste clasificări mai există o clasificare importantă care-i pusă

în dependenţă de faptul dacă structurile componente ale sistemului societar sunt structuri interne

ale unei persoane juridice dominante sau sunt structuri independente faţă de persoana juridică

determinantă. În dependenţă de acest criteriu structurile societare sunt: a) endogene, adică

structurile sunt părţi ale unei singure persoane juridice (întreprinderea care are filiale şi

reprezentanţe); b) exogene, adică atunci când există o singură întreprindere-mamă cu proprie

personalitate juridică, care deţine pachetul de control al altor întreprinderi persoane juridice sau

controlează activitatea altor persoane juridice într-un alt mod (uniunea de întreprinderi sau

grupul de societăţi).

Diversificarea relaţiilor dintre diverşii agenţi economici în condiţiile economiei de piaţă

au dus la constituirea unui număr mare de tipuri de uniuni. În legislaţia naţională sunt

reglementate modul de constituire şi funcţionare a asociaţiilor economice, a consorţiilor, a

concernelor, a holdingurilor şi alte uniuni. Practica internaţională cunoaşte şi alte tipuri de uniuni

care funcţionează cu succes în statele cu o economie avansată – trusturile, sindicatele, grupurile

industriale, financiare, de interese economice, societatea transnaţională etc.

Constituirea şi funcţionarea uniunilor de întreprinderi.

Crearea şi activitatea uniunilor de întreprinderi se admite cu respectarea următoarelor

condiţii: a) intrării benevole a întreprinderilor în uniune şi ieşire din uniune în condiţiile

prevăzute de contractul sau statutul uniunii; b) respectării legislaţiei antimonopol şi al altor acte

normative; c) organizării pe bază de contract a raporturilor dintre întreprinderile ce fac parte din

uniune. Întrucât societatea necomercială este persoană juridică, uniunea de întreprinderi trebuie

să aibă firmă (denumire) proprie, ce va include, după caz, cuvintele” „asociaţie”, „uniune”,

„concern” etc., precum şi patrimoniu separat şi patrimoniu distinct, bilanţ propriu centralizator,

cont de decontări şi alte conturi în instituţiile financiare, ştampila cu firma sa şi alte elemente

caracteristice pentru persoana juridică. De menţionat că, întreprinderile ce intră în componenţa

societăţii necomerciale (uniunii de întreprinderi) îşi păstrează independenţa şi drepturile de

persoană fizică sau juridică, iar uniunea ţine registrul asociaţilor săi, în modul stabilit de

legislaţie şi de Regulamentul propriu.

Societatea necomercială (uniunea de întreprinderi) acţionează în bază de statut care

trebuie semnat de către toţi conducătorii întreprinderilor asociate. Statutul societăţii necomerciale

stabileşte normele de conducere, administrare şi reprezentare a organizaţiei necomerciale şi va

indica: a) denumirea; b) scopul şi obiectul de activitate; c) sediul; d) numele (denumirea),

domiciliul (sediul), data naşterii, cetăţenia, data înregistrării de stat, codul fiscal şi alte date de

identificare a fondatorilor; e) condiţiile şi modul de admitere în organizaţia necomercială, modul

de retragere şi de excludere a membrilor (asociaţilor); f) modul de formare a patrimoniului,

contribuţiile fondatorilor şi cotizaţiile periodice ale membrilor; g) modul de desemnare şi de

revocarea membrilor organelor de conducere; h) modul de constituire şi de lichidare a filialelor;

i) modul şi condiţiile de reorganizare; j) modul de lichidare a organizaţiei; k) alte date stabilite de

lege pentru tipul respectiv de organizaţie necomercială. Actele constitutive trebuie să fie

aprobate la adunarea generală (consiliul director).

Înregistrarea uniunilor de întreprinderi se efectuează în conformitate cu legislaţia. După

înregistrare, uniunea capătă personalitate juridică, dobândeşte drepturile şi obligaţiile stabilite de

lege, sunt luate la evidenţă de organul fiscal din teritoriul unde îşi are sediul. Uniunile de

întreprinderi, cu excepţia consorţiului plătesc impozitele stabilite de lege în bugetul statului.

Uniunile de întreprinderi au organe proprii de conducere, care sunt analogice cu cele ale

societăţii cu răspundere limitată. Organul superior de decizie al uniunii este adunarea generală

(conferinţa, consiliul) a întreprinderilor asociate. La adunarea generală fiecare întreprindere

asociată va fi reprezentată de una sau mai multe persoane. Adunarea generală este împuternicită

să adopte hotărâri în toate chestiunile ce vizează activitatea uniunii. Organul executiv al uniunii

este comitetul de conducere a acesteia, compus din membrii aleşi la adunarea generală, care aleg

din rândurile lor preşedintele comitetului (directorul general). Preşedintele comitetului de

conducere este persoana care reprezintă fără procură uniunea în raport cu terţe persoane.

Comitetul de conducere organizează executarea hotărârilor adunării generale şi execută toate

împuternicirile ce i-au fost delegate în atingerea scopului propus prin actele constitutive, precum

şi funcţiile ce-i revin determinate de legislaţie. Organul de control al uniunii este comisia de

revizie (de cenzori) sau revizorul ales la adunarea generală pe un termen de până la 5 ani.

Organul de control este în drept să ceară organului de conducere prezentarea tuturor

documentelor necesare controlului, inclusiv explicaţii de la membrii acestuia. Va verifica în mod

obligatoriu datele dării de seamă şi ale bilanţului anual şi împreună cu o concluzie o va prezenta

adunării generale.

Reorganizarea şi lichidarea uniunilor de întreprinderi are loc în condiţiile prevăzute

pentru organizaţiile necomerciale. Persoanlitatea juridică a uniunii încetează la data radierii

acesteia din Registrul de stat al întreprinderilor şi organizaţiilor.

Asociaţia economică reprezintă o uniune de întreprinderi care uneşte întreprinderile

după principiul ramural sau teritorial în scopul asigurării şi protecţiei intereselor acestora în

organele de stat, judiciare, în organizaţiile naţionale şi internaţionale şi în raport cu terţele

persoane. Asociaţia de producţie are şi unele funcţii ce priveşte activitatea de întreprinzător a

întreprinderilor asociate printre care – corelarea activităţii economice între membrii asociaţi,

aprofundarea specializării membrilor, cooperarea între ei, centralizarea unor funcţii. De

asemenea, asociaţia poate convoca conferinţe, generaliza şi răspândi experienţa pozitivă a

întreprinderilor ce intră în componenţa ei.

Asociaţia economică poate practica activitatea de antreprenoriat pentru a satisface

anumite nevoi ale membrilor săi. Scopul principal al activităţii de antreprenoriat a asociaţiei

economice nu este obţinerea beneficiului. Avându-şi originea în economia centralizată (fostele

asociaţii de producţie), asociaţia economică nu este o structură caracteristică economiei de piaţă,

încercându-se să se influenţeze asupra membrilor săi nu prin interese economice dar prin metode

administrative.

Consorţiul reprezintă “forma asociativă între mai multe societăţi, de obicei bănci şi/sau

alte instituţii financiare (de credit, case de depuneri), cu/sau fără personalitate juridică, în

vederea cooperării pentru realizarea unor activităţi sau acţiuni determinate” (dicţionar juridic

de comerţ exterior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986). Întreprinderile care

intră în Consorţiu sunt persoane juridice şi îşi păstrează integral propria independenţă,

transmiţând Consorţiumului o cotă parte din capital, ori asumându-şi să exercite anumite

activităţi. Ca obiect de activitate a Consorţiului poate servi amplasarea unui împrumut sau

executarea unui proiect ce necesită investiţii mult mai mari decât posibilităţile unei singure bănci

sau întreprinderi. În Marea Britanie, spre exemplu, cele mai mari proiecte civile (construcţia

autostrăzilor, a podurilor, barajelor) se execută prin consorţii. Consorţiul există până la atingerea

scopului propus.

Actul de constituire a consorţiului este contractul care în principal reglementează

modalităţile de dispunere a fondului comun format de participanţi, asemănându-se cu un contract

de activitate în comun (contract de cooperare). Consorţiumul se deosebeşte prin aceea că face

aparenţa unui nou subiect, deoarece părţile contractante formează un organ de conducere propriu

care dispune de fondul comun într-o formă determinată de contract.

Concernul reprezintă o uniune de întreprinderi care are o conducere unică împuternicită

cu anumite funcţii de reprezentare, funcţii de cooperare, financiare, tehnico-ştiinţifice, de

investiţii etc. şi în care întreprinderile asociate nu-şi pierd independenţa juridică. Sub aspect

comparativ cu alte uniuni de întreprinderi, Concernul este considerat o structură cu un nivel de

centralizare mai înalt şi cu o subordonare mai strictă, fiind o creaţie a legislaţiei germane.

Concernul se constituie fie printr-un contract de dominare, fie printr-un contract de incorporare.

În temeiul contractului de dominare, societatea dominantă preia conducerea societăţilor

dependente, organele de administrare preluând şi responsabilităţile organelor de administrare a

întreprinderilor. Ca urmare a incorporării, societatea principală devine singurul acţionar al

societăţilor incorporate.

În literatura juridică se menţionează existenţa unor concerne verticale şi orizontale.

Concernele verticale au o structură complexă şi includ în sine întreprinderi din diferite ramuri ale

industriei, dar care sunt legate într-un ciclu de producţie tehnologică (extragerea minereurilor,

metalurgia, construcţia de maşini), iar concernele orizontale au o structură mai simplă şi includ

în sine întreprinderi dintr-o singură ramură (industria materialelor de construcţie etc.).

Holdingul este considerată întreprinderea, în componenţa activelor căreia intră pachetele

de acţiuni (cote-părţi) de control ale altor întreprinderi şi care efectuează controlul asupra acestor

întreprinderi. Prin control asupra întreprinderii se înţelege o participare majoritară la capitalul

social care permite a adopta hotărâri convenabile la adunarea generală a asociaţilor. În literatura

juridică Holdingul este definit ca “acea societate sau persoană fizică care deţine participarea

majoritară a acţiunilor sau a părţilor sociale ale uneia sau ale mai multor societăţi ori care

controlează componenţa consiliului de administraţie al acestor societăţi”.

În Republica Moldova pot fi constituite holdinguri mixte şi holdinguri simple. Holdingul

simplu (pur financiar) este acel care se ocupă în exclusivitate cu activitatea de control asupra

întreprinderilor afiliate. Holdingul este mixt, dacă în afară de activitatea de control, înfăptuieşte

şi alte operaţiuni, cum ar fi cele de investiţii, exploatarea industrială sau practică anumite genuri

de antreprenoriat.

Constituirea holdingului. O întreprindere devine holding atunci când îşi creează o

participare majoritară din capitalul social al altei întreprinderi, realizată prin înfiinţarea unei

întreprinderi-fiică sau prin cumpărarea pachetului de acţiuni de control, precum şi a majorităţii

capitalului unei întreprinderi care funcţionează. Holdingul poate avea orice formă juridică de

organizare stabilită de legislaţie, iar întreprinderile-fiică pot avea forma de societate pe acţiuni,

de societate cu răspundere limitată, societate în nume colectiv sau societate în comandită. Un

holding poate crea holdinguri-filiale, adică în capitalul social al cărora va deţine majoritatea,

influenţându-i direct activitatea acestuia, iar prin el şi activitatea întreprinderilor-fiică ale acestui

holding. Holdingul poate avea o influenţă negativă asupra economiei naţionale dacă, direct sau

indirect, controlează întreprinderi care deţin monopolul producerii sau comercializării unui

anumit produs pe piaţa ţării, devenind astfel monopolist. De aceea, legislaţia Republicii Moldova

stabileşte anumite restricţii pentru întreprinderile holding. O restricţie importantă este interdicţia

stabilită întreprinderilor afiliate (fiice) de a deţine întreprinderii mamă, excluzând astfel

posibilitatea creării capitalului fictiv. Cu părere de rău actuala reglementare a holdingurilor în

Republica Moldova este contradictorie şi necesită îmbunătăţiri substanţiale.

Alte uniuni de întreprinderi. Practica internaţională cunoaşte şi alte tipuri de uniuni ale

întreprinderilor ce funcţionează cu succes, printre care trusturile, sindicatele, conglomeratele,

grupurile industrial-financiare, întreprinderile transnaţionale. Trustul reprezintă o instituţie şi

concept juridic specifice dreptului anglo-american. Una din aceste semnificaţii este cea de

“Trust company”. Trust company reprezintă o societate înfiinţată special cu scopul de a prelua,

accepta şi administra un patrimoniu care-i poate fi legal încredinţat fără a dobândi asupra acestui

patrimoniu dreptul de proprietate. Trustul, fără a deveni proprietar al acţiunilor, îşi exercită

dreptul de vot în cadrul adunărilor generale a acţionarilor, susţinând un program anumit de

activitate a societăţii în cauză, înaintându-şi propriul program societăţii, efectuează alte

operaţiuni necesare, care permit societăţii să activeze societăţii eficient şi să obţină maximum

profit. Numărul de fondatori şi de beneficiari ai trustului este nelimitat. Trustul a fost corelat

ideii de monopol, el desemnând, din acest punct de vedere, grupul de persoane fizice sau juridice

care dispune de o putere dominantă ce-i asigură o poziţie de monopolizator într-un anumit

domeniu (sector economic).

Sindicatul este o uniune de întreprinderi în care întreprinderile asociate îşi păstrează

independenţa, cu excepţia desfacerii bunurilor produse. Scopul principal al sindicatului este

comercializarea mărfurilor. Pentru aceasta sindicatul poate înfiinţa un număr necesar de filiale

ori societăţi comerciale care vând bunurile, serviciile aparţinând întreprinderilor asociate. O

formă de sindicat este sindicatul financiar ori sindicatul de plasament care se organizează, de

regulă sub forma unei societăţi în participaţie şi în cadrul căreia banca generală a sindicatului

tratează cu societatea sau instituţia emitentă a acţiunilor sau obligaţiilor, iar membrii sindicatului

îşi repartizează între ei beneficiile sau pierderile operaţiunilor de plasare potrivit clauzelor din

contractul de constituire. Sindicatul poate avea ca obiect şi alte activităţi: apărarea intereselor

investitorilor străini într-o societate mixtă, în calitatea lor de acţionari, în raporturile cu şi faţă de

acţionarul din ţara gazdă, mai ales când acţionarul din ţara gazdă este un organ de stat, ori chiar

statul în care se realizează investiţia. Sindicatul financiar se transformă într-un sindicat de

plasament când îşi asumă obligaţiunea de a supraveghea evoluţia pieţei financiare şi a asigura o

plasare progresivă a acţiunilor pentru a evita deprecierea cursului acestora.

Grupul industrial este bazat pe ideea de productivitate şi se constituie nu pentru a

dobândi o poziţie de monopol ci pentru a atinge o productivitate maximă, de natură a stimula

concurenţa şi nu pentru a o eluda. Întreprinderea multinaţională este o firmă privată care

controlează în mod unitar în diverse ţări active industriale, comerciale, financiare. Ea a mai fost

definită şi ca o întreprindere naţională care posedă controlul mai multor filiale de producţie aflate

pe teritoriul mai multor ţări.

TEMA X. Reglementarea juridica a concurentei si limitarea activitatii

monopoliste pe piata.

1. Notiunea de concurenta loiala.

2. Notiunea si trasaturile specifice ale situatiei dominante pe piata.

3. Notiunea si trasaturile specifice ale acordurilor anticoncurenta dintre

agentii economici.

4.Actiunile anticoncurenta ale autoritatilor administratiei publice.

5. Autoritatea de protectie a concurentei. Sarcinile si functiile ei.

Raspunderea pentru incalcarealegislatiei cu privire la protectia

concurentei.

1. Notiunea de concurenta loiala.

Concurenţa este o permanenţă în economia de piaţă, manifestarea ei fiind o expresie a

gradului de dezvoltare a pieţei, a gradului de liberalizare economică. Ea exprimă măsura în care

societatea este capabilă să stimuleze creativitatea agenţilor economici în acţiunile lor de

exercitare a activităţii economice eficiente. Concurenţa loială semnifică întrecerea în care

acţiunile independente ale agenţilor economici limitează efectiv posibilitatea fiecăruia dintre ei

de a exercita influenţă unilaterală asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfurilor pe piaţa

respectivă. (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 2.) Relaţiile dintre agenţii economici

pe piaţă, în funcţie de interesele lor, constituie un sistem economic de concurenţă, în care fiecare

are libertatea să producă şi să vândă, să presteze servicii şi să execute lucrări ce-i convine, în

condiţiile pe care le consideră cele mai favorizante. Piaţa care caracterizează realitatea

economică este piaţa cu concurenţă imperfectă. Unii agenţi economici, în intenţia lor de a obţine

avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, întreprind diverse acţiuni anticoncurenţă.

La acţiunile anticoncurenţă se raportă: 1) activitatea monopolistă: a) abuzul de situaţia

dominantă pe piaţă; b) acordul anticoncurenţă dintre agenţii economici; 2) concurenţa neloială;

3) activitatea autorităţilor administraţiei publice de limitare a concurenţei.1

Recunoscând concurenţa loială drept unul dintre factorii fundamentali ai dezvoltării

economiei, statul îşi asumă sarcina de a promova şi asigura libertatea comerţului şi a activităţii

de întreprinzător, de a proteja concurenţa loială şi de a crea un cadru juridic favorabil

valorificării tuturor factorilor de producţie.2

Măsurile adoptate şi promovate de către stat trebuie să fie în concordanţă cu principiile

de bază ale protecţiei concurenţei şi anume:

- Agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în limitele prevăzute de legislaţie, ale

tradiţiilor şi regulilor de corectitudine, de onestitate în afaceri;

- Agenţilor economici li se interzice să-şi exercite drepturile în vederea limitării

concurenţei, abuzului de situaţia sa dominantă şi lezării intereselor legitime ale consumatorului;

- Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să contribuie la

dezvoltarea şi la protecţia concurenţei loiale;

- Statul asigură protecţia drepturilor şi intereselor agentului economic şi ale cetăţeanului

(consumatorului) contra activităţii monopoliste şi concurenţei neloiale.

Bazele organizatorice şi juridice ale protecţiei concurenţei, măsurile de prevenire,

limitare şi reprimare a activităţii monopoliste şi a concurenţei neloiale pe pieţele de mărfuri ale

Republicii Moldova sunt stabilite de Legea cu privire la protecţia concurenţei. Prin marfă se

înţelege produsul activităţii (inclusiv servicii şi lucrări) cu aceeaşi valoare de consum destinat

vânzării sau schimbului, iar prin piaţa de mărfuri – sfera de circulaţie a mărfurilor.

Legea menţionată reglementează şi relaţiile care apar pe pieţele de capital, dacă legislaţia

cu privire la instituţiile financiare şi la valorile mobiliare nu prevede astfel. Prevederile ei nu se

extind asupra relaţiilor reglementate prin normele de protecţie juridică a obiectivelor proprietate 1 Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.906-XII din 29.01.1992, art. 5.2 Constituţia Republicii Moldova, art. 126, alin. 2, lit. b.

industrială, drepturilor de autor şi drepturilor conexe, cu excepţia cazurilor de utilizare a acestor

norme şi drepturi pentru limitarea concurenţei. De asemenea, relaţiile din activitatea agenţilor

monopolurilor de stat şi a monopolurilor naturale sunt reglementate de alte acte normative, cu

excepţia cazurilor când activitatea unor astfel de agenţi duce la limitarea concurenţei de pe

pieţele de mărfuri.

În cazul în care acordul (contractul) internaţional la care Republica Moldova este parte

stabileşte alte reguli decât cele prevăzute în legislaţia cu privire la protecţia concurenţei,

prioritate au regulile acordului (contractului) internaţional.

2. Notiunea si trasaturile specifice ale situatiei dominante pe piata.

O formă de activitate monopolistă a agenţilor economici este abuzul de situaţia

dominantă pe piaţă. Prin situaţie dominantă pe piaţă se înţelege situaţia exclusivă a agentului

economic pe piaţa de mărfuri, care îi dă acestuia, singur sau împreună cu alţi agenţi economici,

posibilitatea de a exercita influenţa decisivă asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfii pe

piaţa respectivă sau de a împiedica accesul pe piaţă unor alţi agenţi economici. 3 Nu poate fi

recunoscută dominantă situaţia agentului economic a cărui cotă pe piaţa unei anumite mărfi nu

depăşeşte 35%.

Acţiunile abuzive ale agentului economic sau a mai multor agenţi economici ce deţin în

comun o situaţie dominantă pe piaţa de mărfuri, care pot duce la limitarea concurenţei şi (sau) la

lezarea intereselor unor altor agenţi economici, precum şi a persoanei fizice este interzisă de

către legislaţie. Se consideră abuzive şi sunt interzise de lege acţiunile agenţilor economici cu

situaţie dominantă pe piaţă care: a) impun contragentul la condiţii intenţionat nefavorabile lui sau

la condiţii care nu fac obiectul contractului (cerinţe nemotivate privind transmiterea de mijloace

financiare, de alte bunuri, precum şi de drepturi patrimoniale); b) constrâng contragentul de a

încheia contract doar cu condiţia procurării (vânzării) unor alte mărfuri sau a renunţării de a

procura mărfuri de la alţi agenţi economici, sau a vinderii de mărfuri către alţi agenţi economici

sau consumatori; c) menţinerea deficitului artificial de mărfuri pe piaţă pe calea reducerii,

limitării sau întreruperii premeditate a producţiei, în pofida existenţei unor condiţii prielnice de

producere, scoaterii mărfurilor din circuit, acumulării de mărfuri sau pe alte căi; d) aplicarea faţă

de contragent a unor măsuri discriminatorii care l-ar plasa într-o situaţie nefavorabilă în raport cu

alţi agenţi economici; e) stabilirea unor restricţii la preţurile de revânzare a mărfurilor; f) crearea

de obstacole în calea pătrunderii pe piaţă (ieşirii de pe piaţă ) a unor alţi agenţi economici; g)

stabilirea unor preţuri monopoliste joase (dumping). Se consideră dumping preţul mai mic decât

3 Legea cu privire la protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, art. 2.

preţul de cost al mărfii la care agentul economic cu situaţie dominantă pe piaţă o vinde pentru a-i

înlătura pe concurenţi sau pentru a-şi majora cota pe piaţa mărfii respective; h) stabilirea unor

preţuri monopoliste ridicate. Se consideră ridicat preţul exagerat al mărfii agentului economic la

care acesta o vinde, profitând de situaţia sa dominantă pe piaţă; i) renunţarea neîntemeiată la

încheierea contractelor cu unii cumpărători (beneficiari) atunci când există posbilitatea

producerii sau livrării mărfurilor respective etc. (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 6.)

3. Notiunea si trasaturile specifice ale acordurilor anticoncurenta dintre

agentii economici.

Este considerat acord anticoncurenţă dintre agenţi economici orice acord (acţiune

coordonată) încheiat sub orice formă între agenţi economici concurenţi sau neconcurenţi care

deţin în comun (sau cel puţin unul dintre ei) o parte peste 35% pe piaţa unei anumite mărfi, dacă

aceste acorduri (acţiuni coordonate) pot avea drept rezultat limitarea concurenţei. Legislaţia în

vigoare interzice, după caz, integral sau parţial acordurile anriconcurenţă dintre agenţii

economici. Astfel:

1) Este interzis şi este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice acord

dintre agenţii economici concurenţi ce deţin în comun o situaţie dominantă pe piaţa unei anumite

mărfi dacă acest acord (acţiune coordonată) poate avea drept urmare limitarea concurenţei şi care

este îndreptat spre: a) stabilirea (menţinerea) de preţuri (tarife), adaosuri (suplimente) pentru a

leza drepturile concurenţilor; b) majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor la licitaţie; c)

efectuarea de licitaţii prin înţelegere secretă; d) divizarea pieţii după principiul teritorial sau în

funcţie de volumul vânzărilor sau achiziţiilor, de sortimentul mărfurilorcomercializate sau de

categoria vânzătorilor ori a cumpărătorilor (beneficiarilor); e) limitarea producţiei, livrării,

inclusiv prin stabilirea de cote; f) limitarea accesului pe piaţă , înlăturarea de pe piaţă a altor

agenţi economici în calitatea lor de vânzători de anumite mărfuri sau înlăturarea cumpărătorilor

(beneficiarilor) lor; g) renunţarea nemotivată la încheierea de contracte cu anumiţi vânzători sau

cumpărători (beneficiari).

2) De asemenea, este interzis şi considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice

acord (acţiune coordonată) al agenţilor economici neconcurenţi, unul dintre care deţine o situaţie

dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un

astfel de acord (acţiune coordonată) conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei, inclusiv

este îndreptat spre: a) limitarea teritoriului vânzării sau cercului de cumpărători; b) stabilirea de

restricţii la preţurile de revânzare a mărfurilor vândute cumpărătorului; c) interzicerea agenţilor

economici de a desface mărfuri produse de concurenţi.

Agenţii economici care intenţionează să încheie un acord cu caracteristicile menţionate la

alin. 1) şi 2) pot solicita avizul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei asupra

concordanţei acordului cu legislaţia. În cazul în care Agenţia prezintă un aviz pozitiv, acordul

dintre agenţii economici este recunoscut ca fiind în concordanţă cu legislaţia dacă aceştia

respectă condiţiile menţionate în aviz. La cererea adresată Agenţiei Naţionale pentru Protecţia

Concurenţei, se anexează informaţia necesară elaborării avizului. Cerinţele referitoare la

caracterul şi forma prezentării unei asemenea informaţii şi modul de examinare a cererii sunt

stabilite de Agenţie.

3) Este interzis şi este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice acord

(acţiune coordonată) al agenţilor economici neconcurenţi care nu sunt între ei furnizori sau

cumpărători, toţi sau cel puţin unul dintre care deţine o situaţie dominantă pe piaţa unei anumite

mărfi, dacă un astfel de acord (acţiune coordonată) conduce sau poate conduce la limitarea

concurenţei pe piaţă.

În cazuri excepţionale, dacă agenţii economici demonstrează că efectul benefic al acţiunii

lor va depăşi consecinţele negative pentru piaţa de mărfuri respectivă, aceste acorduri pot fi

considerate legitime.

4) Agentului economic i se interzice să coordoneze activitatea unui alt agent economic

dacă această acţiune conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei. În caz contrar, Agenţia

Naţională pentru Protecţia Concurenţei are dreptul să ceară, în modul stabilit de legislaţie,

lichidarea agentului economic care efectuează acţiune de coordonare.

4.Actiunile anticoncurenta ale autoritatilor administratiei publice.

Pentru limitarea şi reprimarea activităţii anticoncurenţă a autorităţilor administraţiei

publice legislaţia în vigoare limitează sau interzice anumite acţiuni ale autorităţilor administraţiei

publice. În particular:

1) Autorităţile administraţiei publice nu au dreptul: a) să interzică constituirea de noi

agenţi economici într-un anumit domeniu de activitate, să stabilească interdicţii asupra practicării

unor genuri de activitate sau asupra producerii unor mărfuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de

legislaţie; b) să dea agentului economic indicaţii privitor la încheierea prioritară de contracte, la

livrarea prioritară a unor mărfuri către anume categorii de cumpărători, cu excepţia cazurilor

prevăzute de legislaţie; c) să acorde neîntemeiat unor agenţi economici facilităţi fiscale sau de

altă natură, să le creeze o situaţie privilegiată faţă de alţi agenţi economici care activează pe

aceeaşi piaţă de mărfuri; d) să stabilească alte condiţii discriminatorii sau de privilegiere pentru

activitatea unor agenţi economici.

2) Autorităţilor administraţiei publice li se interzice să emită decizii cu privire la: a)

repartizarea centralizată a mărfurilor, cu excepţia cazurilor de exercitare a funcţiilor statului în

domeniul protecţiei sociale a consumatorilor; b) stabilirea de interdicţii asupra comercializării

mărfurilor dintr-o zonă în alta a Republicii Moldova; c) limitarea drepturilor agenţilor economici

de procurare sau comercializare a mărfurilor; d) stabilirea unor alte interdicţii şi restricţii,

neprevăzute de lege, care limitează independenţa agenţilor economici. În cazuri excepţionale,

autorităţile administraţiei publice pot emite deciziile enumerate pentru lichidarea consecinţelor

calamităţilor naturale şi catastrofelor şi pentru prevenirea epidemiilor, în conformitate cu

legislaţia.

3)Este interzis şi este considerat nul orice acord (acţiune coordonată) dintre o autoritate a

administraţiei publice şi o altă autoritate similară, inclusiv străină, sau agent economic, care

împiedică dezvoltarea concurenţei şi care lezează interesele legitime ale consumatorilor, inclusiv

acordul (acţiunea coordonată) care urmăreşte: a) majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor

şi tarifelor; b) divizarea pieţii după principiul teritorial sau în funcţie de volumul vânzărilor sau

achiziţiilor, de sortimentul mărfurilor comercializate sau de categoria vânzărilor ori a

cumpărătorilor (beneficiarilor); c) crearea de bariere ieşirii pe piaţă, limitarea accesului pe piaţă

sau înlăturarea de pe piaţă a agenţilor economici.

4) Se interzice formarea de ministere, departamente şi alte autorităţi ale administraţiei

publice centrale pentru monopolizarea producerii sau comercializării mărfurilor, precum şi

investirea ministerelor, departamentelor şi a altor autorităţi ale administraţiei publice centrale cu

împuterniciri a căror exercitare conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei (Legea cu

privire la protecţia concurenţei nr.906-XII din 29.01.1992, art. 9).

5.Autoritatea de protectie a concurentei. Sarcinile si functiile ei.

Conform legislaţiei naţionale, autoritatea competentă pentru: a) a promova politica

statului în domeniul protecţiei concurenţei; b) pentru a limita şi reprima activitatea

anticoncurenţă a agenţilor economici, a autorităţilor administraţiei publice, precum şi c) pentru a

exercita controlul asupra aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei este Agenţia

Naţională pentru Protecţia Concurenţei (denumită în continuare Agenţie). Agenţia este o

organizaţie nonguvernamentală, cu statut de persoană juridică care se călăuzeşte în activitatea sa

de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, Legii cu privire la protecţia concurenţei, alte

acte normative. Sarcinile principale, funcţiile, modul de administrare a Agenţiei sunt stabilite în

Regulamentul Agenţiei.

În vederea realizării sarcinilor puse în competenţa ei, Agenţia are de îndeplinit mai multe

funcţii: - elaborează şi promovează politica statului orientată spre protecţia şi dezvoltarea

concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste; - elaborează şi prezintă propuneri şi proiecte de

acte normative pentru perfecţionarea legislaţiei privind protecţia concurenţei şi mecanismul de

realizare a ei; - elaborează avize la proiectele de acte normative referitoare la funcţionarea

pieţelor de mărfuri şi la dezvoltarea concurenţei; - dă explicaţii referitoare la legislaţia cu privire

la protecţia concurenţei; - elaborează pentru autorităţile administraţiei publice recomandări

orientate spre dezvoltarea pieţelor de mărfuri şi concurenţei etc.; - exercită controlul asupra

aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - efectuează controlul asupra modului în

care agenţii economici, autorităţile administraţiei publice şi factorii de decizie respectă legislaţia

cu privire la protecţia concurenţei; constată situaţia dominantă pe piaţă; - în limitele competenţei,

adoptă decizii privind cazurile de încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; -

emite pentru agenţii economici dispoziţii executorii privind încetarea încălcării legislaţiei cu

privire la protecţia concurenţei şi /sau lichidarea consecinţelor ei, privind restabilirea situaţiei

iniţiale, divizarea lor forţată sau separarea unor subdiviziuni din componenţa lor, privind

rezilierea sau modificarea contractelor care contravin legislaţiei cu privire la protecţia

concurenţei, încheierea de contracte cu alţi agenţi economici, transferul la buget a venitului

obţinut prin încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei etc.; - emite pentru

autorităţile administraţiei publice dispoziţii executorii privind anularea sau modificarea actelor

ilegale adoptate de ele, încetarea încălcărilor, precum şi rezilierea sau modificarea contractelor

care contravin legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - prezintă autorităţilor competente

recomandări referitor la: introducerea sau anularea licenţierii unor genuri de activitate, la

modificarea tarifelor vamale, la acordarea sau anularea facilităţilor fiscale, a creditelor

preferenţiale, a altor tipuri de asistenţă din partea statului, finanţarea măsurilor de extindere a

producţiei de mărfuri deficitare pentru lichidarea situaţiei dominante pe piaţă a unor agenţi

economici, atragerea de investiţii străine, constituirea de întreprinderi mixte şi crearea de zone

libere etc.; - emite decizii cu privire la aplicarea de amenzi agenţilor economici şi conducătorilor

acestora, factorilor de decizie din autorităţile administraţiei publice pentru acţiuni anticoncurenţă

şi pentru neexecutare a dispoziţiilor Agenţiei, pentru alte încălcări ale legislaţiei cu privire la

protecţia concurenţei; - intentează acţiuni în instanţa judecătorească, participă la examinarea

dosarelor legate de aplicarea şi încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - exercită

control de stat prealabil şi curent asupra situaţiei de pe pieţele de mărfuri şi asupra

demonopolizării producţiei agenţilor economici, dă recomandări privind divizarea şi separarea

întreprinderilor cu diferite forme juridice de organizare; - contribuie la schimbul de informaţii cu

alte state etc (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 12).

Pentru a-şi exercita funcţiile, colaboratorii Agenţiei beneficiază de dreptul de acces liber

în încăperile şi pe teritoriul autorităţilor administraţiei publice, agenţilor economici, cu excepţia

încăperilor de locuit ale persoanelor fizice, şi, în baza unor cereri scrise, pot lua cunoştinţă de

documentele necesare, iar organele afacerilor interne sunt obligate să acorde ajutor

colaboratorilor Agenţiei în exerciţiul funcţiunii, asigurându-le acces la informaţia necesară.

Datele ce constituie secret comercial, obţinute de Agenţie în exercitarea atribuţiilor, pot fi

utilizate numai în acest scop şi nu pot fi divulgate, iar pentru divulgarea lor, daunele pricinuite

sunt reparate în modul stabilit de legislaţie.

6.Raspunderea pentru incalcarealegislatiei cu privire la protectia

concurentei.

Referitor la răspunderea pentru încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei,

Legea cu privire la protecţia concurenţei prevede:

- Pentru încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei, agenţii economici şi

conducătorii lor, factorii de decizie din autorităţile publice poartă răspundere în conformitate cu

Codul cu privire la contravenţiile administrative, iar

- Prejudiciile cauzate de un agent economic unui alt agent economic sau altor persoane

prin încălcarea prevederilor Legii menţionate urmează să fie reparate, în conformitate cu Codul

civil, de către agentul economic care le-a cauzat.

Controlul asupra modului în care agenţii economici, autorităţile administraţiei publice şi

factorii de decizie respectă legislaţia cu privire la protecţia concurenţei îi revine Agenţiei

Naţionale pentru Protecţia Concurenţei.

Cazul de încălcare a legislaţiei este examinat la sesizarea făcută de agentul economic, de

organizaţiile şi asociaţiile de întreprinzători şi consumatori sau de autorităţile administraţiei

publice. Agenţia are dreptul să examineze cazul din oficiu, în baza materialelor de care dispune

referitor la încălcarea legislaţiei.

Decizia emisă de Agenţie în urma examinării dosarului este expediată în scris, în 5 zile

de la emitere, persoanelor interesate. Decizia (dispoziţia) Agenţiei este executată de agentul

economic, de conducătorul lui, de autoritatea publică şi de factorii lor de decizie în termenul

menţionat în ea. În cazul: a) neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind anularea sau modificarea

actului adoptat cu încălcarea legislaţiei, privind restabilirea situaţiei existente anterior comiterii

încălcării, Agenţia are dreptul să intenteze o acţiune în instanţa de judecată pentru ca actul să fie

declarat nevalabil, integral sau parţial, sau pentru a fi impusă restabilirea situaţiei anterioare

comiterii încălcării; b) neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind rezilierea sau modificarea

contractului ce contravine legislaţiei sau cu privire la încheierea contractului cu agentul

economic, Agenţia are dreptul să intenteze o acţiune în instanţa de judecată pentru modificarea

sau rezilierea contractului sau pentru declararea lui ca fiind nevalabil, integral sau parţial; c)

neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind transferul la buget al beneficiului obţinut prin

încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei, Agenţia intentează o acţiune în judecată

pentru perceperea la buget a beneficiului ilicit.

Amenzile pe care Agenţia le aplică agenţilor economici, conducătorilor lor, factorilor de

decizie, precum şi penalităţile se percep la buget. În cazul în care conducătorul agentului

economic sau factorii de decizie ai autorităţii administraţiei publice se eschivează de la plata

amenzii sau amenda este plătită în proporţii mai mici decât cele menţionate în decizie

(dispoziţie), Agenţia are dreptul să intenteze o acţiune în instanţa judecătorească pentru

perceperea la buget a amenzii.

Cu excepţia cerinţelor asupra cărora nu se extinde termenul de prescripţie, în decursul a 6

luni de la data emiterii deciziei (dispoziţiei) Agenţiei, agenţii economici şi conducătorii lor,

autorităţile administraţiei publice şi factorii lor de decizie au dreptul să intenteze acţiune în

instanţa de judecată pentru a fi declarate nevalabile, integral sau parţial, deciziile (dispoziţiile)

Agenţiei, dacă ele sunt în neconcordanţă cu legislaţia sau dacă ele au fost emise cu încălcarea

competenţei sau a modului stabilit de lege. Intentarea acţiunii nu suspendă executarea deciziei

(dispoziţiei) Agenţiei în perioada examinării ei în instanţa judecătorească, dacă aceasta din urmă

nu hotărăşte altfel.