Curs drept civil 2.pdf

7/25/2019 Curs drept civil 2.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/curs-drept-civil-2pdf 1/51

Obligatia civila

Noţiunea de obligaţie Codul civil defineşte obligaţia civilă în art.1164 ca fiind o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta

are dreptul să obţină prestaţia datorată. Terminologie

Sub aspect terminologic, cuvântul obligaţie îşi are originea în limba latină în termenul obligare care înseamnă a lega pe cineva în vederea obţinerii unuianumit scop.

Elementele raportului juridic obligaţional În literatura de specialitate, raportul juridic este definit ca acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă

între participanţi, determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea coer ciţiunii statale.Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială patrimonială sau napatrimonială, reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin

caracter social, voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor.

Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional prezintă trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.Subiectele raportului juridic obligaţional Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca titulare de drepturi subiective civile şi obligaţii corelative, precum şi statul,

atunci când participă la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil. Subiectul activ se numeşte creditor , iar subiectul pasiv se numeşte debitor , denumiri care sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaţionale,

indiferent de izvorul obligaţiei, fiind termeni proprii teoriei obligaţiilor. Atunci însă când ne raportăm la izvoarele concrete ale obligaţiilor, subiectele dobândesc denumirispecifice: vânzător şi cumpărător, în cazul contractului de vânzare, donator şi donatar, în cazul contractului de donaţie, locator şi locatar, în cazul contractului delocaţiune.

Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar cealaltă parte numai debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar împrumutatul numai debitor.De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un caracter complex, subiectele având calităţi duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este

creditor al preţului şi debitor al obligaţiilor de transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare alucrului şi debitorul preţului.

Conţinutul raportului juridic obligaţional Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă care aparţine creditorului şi obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu, atunci când o parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau complex,

atunci când ambele subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii.

Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor, atunci când izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în careizvorul obligaţiei este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.

Obiectul raportului juridic obligaţional Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească, adică însăşi prestaţia.

Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o pr estaţie pozitivă – a da, a face – sau într-o abţinere sau inacţiune – a nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

să aibă natură juridică;

să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de către acesta;

să prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către acesta;

să fie posibilă;

să fie determinată sau determinabilă;

să fie licită.

Clasificarea obligaţiei civile

Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:- izvorul obligaţiei - obiectul obligaţiei - opozabilitatea obligaţiei - sancţiunea juridică - după cum sunt sau nu afectate de modalităţi

Clasificarea obligaţiilor după izvoare În raport de criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică în:

- obligaţii născute din acte juridice:- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;- obligaţii născute din contracte- obligaţii născute din fapte juridice:- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite;- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite.

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor O primă clasificare, în funcţie de acest criteriu, ne permite să distingem trei categorii de obligaţii:

- obligaţii de a da- obligaţii de a face- obligaţii de a nu face.

Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real.O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.

În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care a da înseamnă a preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie dea face.

Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv, denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a predaun lucru.

De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare.Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la o anumită acţiune.

Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept real sau unui drept de creanţă. A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în îndatorirea, generală şi negativă, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului

dreptului real, de a se abţine să facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului de către titularul acestuia.De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum şi a celorlalte persoane, de a nu încălca dreptul de proprietate al vecinului.

A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat oasemenea obligaţie.

De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă prin contract, proprietarul unui teren, faţă de proprietarul vecin, de a nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m delinia hotarului despărţitor.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată apoi şi de doctrina noastră, după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii determinate şi obligaţii de diligenţă.

Conform art.1481 alin. 1 Cod civil, în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis.Cu alte cuvinte, obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală, sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-

şi îndatorirea de a obţine, un rezultat bine determinat, desfăşurând o anumită activitate.



De exemplu, în cazul contractului de vânzare, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul unuicontract de transport, obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o anumită destinaţie.

Potrivit art.1481 alin.2 Cod civil, în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la

realizarea acelui rezultat.De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic şi pacient, prin care medicul se obligă să acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa pentru

însănătoşirea pacientului.Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de mijloace şi obligaţia de rezultat sunt enumerate în art.1481 alin. 3 Cod civil, respectiv:

a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica şi în obligaţii pozitive – obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face – şi obligaţii negative –

obligaţiile de a nu face -.

Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:

- obligaţii obişnuite - obligaţii opozabile şi terţilor - obligaţii reale.

Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii sunt excepţii. Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă de care s-a născut.

Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face, sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care au caizvor legea sau convenţia părţilor.

Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale. Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/1991 republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de

a asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului, care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi lege.Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată

cu bunul, fără nici o formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară. Criteriile în baza căror a se face distincţia între obligaţia de mijloace şi obligaţia de rezultat sunt enumerate în art.1481 alin. 3 Cod civil, respectiv:

a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;

c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

De exemplu, obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune, reglementată în art.1812 alin.1 Cod civil conform căruia dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:

a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.

Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:

- obligaţii civile perfecte- obligaţii civile imperfecte.

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursulforţei coercitive a statului pentru executarea ei.

Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea obligaţie care nu poate fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorulnu mai are posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.

De exemplu, reglementând efectele prescripţiei împlinite, art. 2506 alin. 3 Cod civil prevede că cel care a executat de bună voie obligaţia după ce termenul de

prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile

Potrivit art.1396 Cod civil, obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate de modalităţi. Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi.

Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi poate fi executată imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului.Obligaţiile afectate de modalităţi sunt obligaţiile afectate de termen sau condiţie.

Izvoarele obligaţiilor Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care dă naştere unui raport juridic obligaţional.

Codul civil dispune în art.1165 că obligaţiile izvorăsc din:- contract- act unilateral- gestiunea de afaceri- îmbogăţirea fără justă cauză - plata nedatorată - fapta ilicită - orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.

Conform art. 103 din Legea nr.71/2011, obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii lor ori,

după caz, a săvârşirii lor.

CONTRACTUL (I)

Definiţia contractului

Codul civil defineşte în art. 1166 contractul ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic .

O definiţia a contractului este cuprinsă şi în art.1 alin.1 din Proiectul de cod european al contractelor: contractul este acordul a două sau mai multe părţi destinat să creeze, să reglementeze, să modifice sau să stingă un raport juridic, care poate să conţină obligaţii sau alte efecte juridice, chiar în sarcina unei singure părţi.

Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice şi juridice: vânzarea de bunuri, asigurările, împrumutul, donaţia, depozitul, locaţiunea, etc. Frecvenţa acestor contracte,ca de altfel însăşi evoluţia dreptului civil, este strâns legată de evoluţia dreptului de proprietate.

Reglementarea legală



Codul civil cuprinde dispoziţii generale, aplicabile tuturor contractelor în art.1178-1245, precum şi dispoziţii aplicabile contractelor speciale, cum ar fi:

§ art.1650-1762, contractul de vânzare;

§ art.1763-1765, contractul de schimb;

§ art.1777-1856, locaţiunea;

§ art.1881-1954, contractul de societate;

§ art.2009-2071, contractul de mandat;

§ art.2144-2170, contractul de împrumut.

Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul contractului civil.

După cum am arătat în definiţia contratului civil, elementul specific al acestuia este acordul de voinţă al părţilor , adică întâlnirea concordantă a două sau mai multevoinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.

Voinţa definită ca „ o capacitate a omului de a propune scopuri şi de a-şi realiza idealuri pe calea unor activităţi care implică învingerea unor obstacole...capacitatea omului de a-şi planifica, de a-şi organiza, efectua şi controla activitatea în vederea realizării scopurilor ” are un rol deosebit în materie de contracte civile şi obligaţii contractuale .

Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la voinţa oamenilor în domeniul contractelor şi al obligaţiilor contractuale, au consacrat, ceea ce numeşte principiul

autonomiei de voinţă sau al libertăţii de voinţă în materia contractelor. Acest principiu nu trebuie înţeles ca fiind o libertate în general ,ci ca pe o libertate pe care ocondiţionează şi o determină viaţa socială şi dispoziţiile legale.

În acest sens sunt dispoziţiile art.1169 Cod civil care dispune că părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse delege, de ordinea publică şi bunele moravuri.

Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor poate fi sintetizat astfel:

fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor;

orice contract, în măsura în care este rezultatul voinţei părţilor, este just şi legitim;

contractul are putere de lege între părţile contractante;

principiul autonomiei de voinţă afirmă deplina libertate contractuală ,în sensul unei depline libertăţi de fond şi de formă.

Clasificarea contractelor civile

Importanţa clasificării contractelor civile

Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să înţelegem că diferitele contracte existente se încadrează în diferite tipuri ale căror caracteristici pot fi exprimate în înseşi denumirile date acestor tipuri.

Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.

Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.

Între această categorie juridică generală – al cărei conţinut este concretizat în însăşi definiţia pe care am dat-o contractului – şi diferitele specii de contracte, seinterpune o anumită clasificare, întemeiată pe diferite criterii generale, clasificare ce ne va permite o mai justă caracterizare a fiecărei specii particulare de contract.

Clasificarea ne dă posibilitatea să înţelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fiexprimate succint, dar cuprinzător, în înseşi denumirile date acestor tipuri.

Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip. Cândcalificăm, de exemplu, un contract bilateral sau sinalagmatic, vom cunoaşte, fără să fie necesar să facem alte precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit regim

juridic, care este valabil pentru toate contractele sinalagmatice, fără deosebire.

Toate clasificările generale la care ne vom referi în continuare sunt necesare tocmai pentru că reduc la un limbaj sintetic o varietate nesfârşită de forme juridice.

Criterii de clasificare a contractelor civile.

Principalele criterii de clasificare a contractelor civile sunt ur mătoarele :

•&νβσπ;după modul de formare ;

•&νβσπ;după conţinutul lor;

•&νβσπ;după scopul urmărit de părţi;

•&νβσπ;după efectele produse;



•&νβσπ;după modul de executare;

•&νβσπ;după corelaţia existentă între ele;

•&νβσπ; în raport de nominalizarea în legislaţia civilă;

Clasificarea contractelor după modul de formare

După acest criteriu, consacrat în art.1174 Cod civil, contractele civile se clasifică în contracte consensuale , contracte solemne şi contracte reale .

Potrivit art.1174 alin.2 Cod civil, contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor. Cu alte cuvinte, contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu) , fără nici o formalitate.

Uneori, părţile înţeleg să consemneze în scris acordul lor de voinţă , dar aceasta nu pentru valabilitatea contractului, ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea şi conţinutul contractului.

În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în materie de încheiere a contractelor, manifestarea de voinţă a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă, estesuficientă pentru încheierea valabilă a contractului.

Sunt contracte consensuale:

contractul de vânzare, cu excepţiile prevăzute de lege;

contractul de mandat;

contractul de închiriere.Conform art.1174 alin.3 Cod civil, contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege.

În cazul acestor contract pentru încheiere şi valabilitate se cere nu numai acordul de voinţe ci şi respectarea unei anumite forme cerute de lege, care, de regulă, este forma autentică.

Nerespectarea acestei forme este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului, potrivit art.1242 alin.1 Cod civil, deoarece respectarea unei anumite formeeste o condiţie de validitate a contractului (ad validitatem).

Sunt solemne următoarele contracte:

contractul de donaţie (art. 1011 Cod civil);

promisiunea de donaţie (art.1014 alin.1 Cod civil);

contractul prin care se strămută sau se constituie drepturi reale care urmează să fie înscrise în cartea funciară (art.1244 Cod civil);

contractul de vânzare a unei moştenir i (art.1747 Cod civil);

contractul de întreţinere (art.2255 Cod civil);

contractul de ipotecă imobiliară (art.2378 alin.1 Cod civil);

contractul de ipotecă mobiliară (art.2388 Cod civil).Potrivit art.1174 alin.4 Cod civil, contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.

Din definiţia dată, rezultă că în cazul formării acestor contracte, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, este necesară şi remiterea materială a obiectului prestaţiei uneia din părţi.

Sunt incluse în categoria contractelor reale:

contractul de transport (art.1955 Cod civil);

contractul de depozit (art.2103 Cod civil);

contractul de împrumut de consumaţie (art.2158 Cod civil);

contractul de gaj (art.2481 Cod civil). Aceste contracte se consideră încheiate numai în momentul predării sau remiterii bunului la care se referă.

Dacă se realizează acordul de voinţă al părţilor (chiar în formă autentică ), dar acest acord nu este urmat sau însoţit şi de remiterea materială a lucrului, nu ne af lăm înprezenţa unui contract real, ci a unei convenţii nenumit , o promisiune unilaterală de a contracta.

Importanţa juridică a clasificării priveşte următoarele aspecte:

§ în cazul contractelor solemne, nerespectarea formei cerute de lege se sancţionează cu nulitatea absolută (art.1242 alin.1 Cod civil);

§ modificarea unui contract solemn trebuie să fie făcută tot prin formă solemnă (art.1242 alin.2 Cod civil);

§ dacă un contract solemn se încheie prin mandatar este necesar ca şi procura să se facă tot în formă autentică (art.2013 alin.2 Cod civil);

§ sub aspect probator, regimul juridic al celor trei tipuri de contracte este diferit.

Clasificarea contractelor după conţinutul lor



În raport de conţinutul lor, potrivit art.1171 Cod civil, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale.Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente.

Sunt contracte bilaterale: § contractul de vânzare; § contractul de închiriere; § contractul de transport.

De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este creditorul obligaţiei de plată a preţului şi debitorul obligaţiei de predare a lucrului vândut, iarcumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a preţului.

Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina unei părţi.

Codul civil nu defineşte contractul unilateral, ci se mărgineşte în a-l prezenta ca fiind opusul contractului sinalagmatic.În acest sens, sunt dispoziţiile art.1171 teza aII-a Cod civil: În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.

De exemplu, sunt contacte unilaterale:§ contractul de donaţie, § contractul de împrumut,§ contractul de gaj,§ contractul de depozit gratuit.

Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinţei unei singure părţi. Astfel, contractul unilateral se formează în bazaacordului de voinţă dintre părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul unilateral presupune o singură manifestare devoinţă.

Import anţa clasificării contractelor în bilaterale şi unilaterale:

din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor sinalagmatice întâlnim excepţia de neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea şi riscul contractului;

din punct de vedere al viciilor de consimţământ, regimul juridic ala cestora este diferit.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

După scopul urmărit de părţi, conform art.1172 Cod civil, contractele sunt cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.

Contractul cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate.

Sunt contracte cu titlu oneros:

§ contractul de vânzare

§ contractul de locaţiune

§ contractul de asigurare

Codul civil distinge, în art. 1173, între contractul comutativ şi contractul aleatoriu.

Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.

De exemplu, contractul de vânzare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locaţiune.

Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expunere totodată la riscul uneipierderi, de depind de un eveniment viitor şi incert.

De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră

Potrivit art. 1172 alin.2 Cod civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.

Sunt contracte cu titlu gratuit:

§ contractul de donaţie

§ contractul de împrumut fără dobândă

§ contractul de mandat gratuit.

Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate şi liberalităţi.

Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părţi procură celeilalte părţi un folos patrimonial, fără să-şi micşoreze patrimoniul.

De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat, comodatul.

Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi îşi micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părţi.

Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de liberalitate.

Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:

în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, legea interzice reprezentanţilor legali să facă donaţii în numele celor pe care îireprezintă şi, de asemenea, interzice minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, să facă donaţii;

sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede că donaţia trebuie încheiată în formă autentică;



contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de aceea eroarea asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractelor;

moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donaţiilor la masa succesorală pentru stabilirea rezervei succesorale şi pot să ceară reducţiunea lor încazul în care depăşesc cotitatea disponibilă;

revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, introdusă de creditori, se exercită în condiţii mult mai uşoare decât atunci când se intentează împotrivacontractelor cu titlu oneros încheiate de debitor cu terţe persoane;

în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea lor contractuală sunt reglementate cu mai multă severitate decât în cazul contractelor cu titlugratuit.

Clasificarea contractelor după efectele produse

Înfuncţie

de efectele produse, contractele seclasifică

îndouă

grupe:*prima grupă cuprinde:

- contractele constitutive sau translative de drepturi reale;

- contractele generatoare de drepturi de creanţă.

*cea dea doua grupă cuprinde:

- contracte constitutive sa translative de drepturi;

- contracte declarative de drepturi.

Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin care se constituie sau se transmite un drept real (dreptul de proprietate,dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de superficie).

Contractele generatoare de drepturi de creanţă sunt acele contracte prin care iau naştere raporturile juridice obligaţionale.

Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc efecte ex nunc (pentru viitor) din momentul încheierii lor.

De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donaţie, contractul de gaj, contractul de ipotecă convenţională.

Contractele declarative de drepturi sunt acele contracte care au ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept preexistent.

De exemplu, contractul de tranzacţie.

Clasificarea contractelor după modul de executare

În funcţie de modul de executare contractele pot fi contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă. Contractele cu executare imediată sunt acele contracte care presupun o executare instantanee, care se produce la un singur moment

Contractele cu executare succesivă sunt contractele a căror executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp.

Această clasificare a contractelor prezintă interes practic deoarece:

în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, sancţiunea care intervine este rezoluţiunea contractului, în cazul contractelor cu executare imediată şi rezilierea, în cazul contractelor cu executare succesivă;

dacă se desfiinţează un contract cu executare imediată, ca efect al nulităţii ori al rezoluţiunii, efectele desfiinţării se produc şi pentru trecut, contractul considerându-sedesfiinţat din momentul încheierii sale;

în cazul desfiinţării unui contract cu executare succesivă, efectele datorate desfiinţării se produc numai pentru viitor, contractul considerându-se desfiinţat din momentulconstatării cauzei de desfiinţare;

suspendarea executării, din motive de forţă majoră, se aplică numai contractelor cu executare succesivă;

calculul prescripţiei extinctive este diferit, în sensul că la contractele cu executare succesivă se calculează pentru fiecare prestaţie un termen de prescripţie.

Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie

În raport de nominalizarea în legislaţia civilă, contractele se clasifică în contracte numite şi contracte nenumite.

Contractele numite sunt acele contracte care au o denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare proprie.

Sunt contracte numite: contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat, etc.

În cazul acestor contracte, simpla calificare şi încadrare într-un anumit tip de contract este suficientă pentru a-i cunoaşte regimul juridic.

Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire şi o reglementare proprie.

Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi, fie prin combinarea unor elemente specifice unor contracte numite, fie prin introducerea unor elemente noi,independent de orice contract numit.

Referitor la regulile aplicabile contractelor nenumite, art.1168 Cod civil prevede că acestor contracte nereglementate de lege li se aplică regulile Capitolului

I.Contractul , iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele



După corelaţia dintre ele, contractele se clasifică în contracte principale şi contracte accesorii.Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde de aceea a altor contracte încheiate între părţi.

Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale şi depind de soarta acestora. De exemplu, contractul de gaj, contractul de ipotecă, clauza penală.

Valabilitatea şi menţinerea contractului principal se examinează în mod de sine stătător, în timp ce soarta contractului accesoriu va fi examinată nu numai în funcţie de elementele sale intrinseci, dar şi în funcţie de soarta contractului principal pe care îl însoţeşte, conform regulii accesorium sequitur principale.

Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor

Acest criteriu permite clasificarea contractelor în contracte negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii.Contractele negociate sunt acele contracte în cadrul cărora părţile discută, negociază, toate clauzele.

De exemplu, în cazul unui contract de vânzare părţile discută predarea lucrului, preţul, modalitatea de plată.

Codul civil introduce o nouă categorie de contracte, contractul-cadru.

Potrivit art.1176, contractul – cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elementeesenţiale sunt determinate de acestea.

Conform art.1175 Cod civil, contractele este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentruaceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

Dacă acceptă clauzele, pur şi simplu, cealaltă parte aderă la un contract preredactat.

De exemplu, contractul de transport, contractul de furnizare.

Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror condiţii de încheiere sunt impuse de lege.

De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, încheiat în baza Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările înRomânia.

Încheierea contractului

Conditiile de fond

Art.1179 Cod civil enumera conditiile esentiale pentru validitatea unui contract:

1. capacitatea de a contracta

2. consimtamantul partilor

3.un obiect determinat si licit

4. o cauza licita si morala

Capacitatea de a contracta

Noul Cod civil pastreaza principiul capacitatii de a contracta, atat pentru persoanele fizice cat si pentru persoanele juridice, care reprezinta regula, exceptiile fiind destricta reglementare si aplicare.

Minorii care nu au implinit 14 ani si interzisii judecatoresti nu pot contracta decat prin reprezentantii lor legali.

Sanctiunea care intervine pentru incalcarea acestei conditii este nulitatea.

Consimtamantul

Incheierea contractului se face prin negociere de catre parti sau prin acceptarea fara rezerve a unei oferte de a contracta.

Art. 1183 Cod civil consacra principiul bunei-credinte.

Art.1204 Cod civil instituie conditiile de valabilitate: consimtamantul trebuie sa fie serios, liber si exprimat in cunostiinta de cauza.

Viciile de consimtamant

Conform art. 1206 Cod civil sunt vicii de consimtamant:

1. eroarea



2. dolul

3. violenta

4. leziunea

Eroarea

Definitie: Prin eroare se intelege falsa reprezentare a unor imprejurari la incheierea unui contract.

Reglementarea legala: art.1207-1213 Cod civil

Felurile erorii:

- eroarea esentiala

- eroarea neesentiala

- eroarea nescuzabila

- eroarea asumata

- eroarea de calcul

- eroarea de comunicare sau de transmitere

Eroarea esentiala include eroarea obstacol si eroarea grava din vechea reglementare, iar sanctiunea este nulitatea relativa.

Eroarea de drept poate constitui viciu de consimtamant, sub conditia ca dispozitia legala sa nu fie previzibila si accesibila.

Eroarea asumata nu determina anularea contractului.

Art.1213 introduce o institutie noua, adaptarea contractului, prevazand ca, daca o parte este indreptatita sa invoce anulabilitatea contractului pentru eroare,dar cealalta parte declara ca doreste sa execute ori executa contractul asa cum acesta fusese inteles de partea indreptatita sa invoce anulabilitatea, contractul seconsidera ca a fost incheiat asa cum l-a inteles aceasta din urma parte.

Dolul

Definitie: Dolul este acel viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina sa incheie unanumit contract.

Dolul este o eroare provocata.

Reglementarea legala: art.1214-1215Cod civil

In structura sa dolul are 2 elemente:

un element obiectiv (material) – consta in utilizarea de mijloace viclene pentru a induce in eroare

un element subiectiv (intentional) – consta in intentia de a induce in eroare o persoana, pentru a o determina sa incheie un anumit contractElementul obiectiv consta, in noua reglementare, atat din fapte comisive cat si din fapte omisive.

Partea al carei consimtamant a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar daca eroarea in care s-a aflat nu a fost esentiala.

Violenta

Definitie: Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau de natura sa ii produca, fara drept, o temere ce odetermina sa incheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi incheiat.

Clasificarea violentei:

in raport de natura raului:- violenta fizica (vis) – atunci cand amenintarea cu un rau priveste integritatea fizica a persoanei sau bunurile acesteia

- violenta morala (metus) – atunci cand amenintarea cu un rau priveste onoarea, cinstea, demnitatea sau sentimentele unei persoane

in raport de caracterul amenintarii:

- amenintare legitima (justa) – amenintarea cu exercitiul unui drept

- amenintare nelegitima (injusta)

Reglementarea legala: art. 1216-1220 Cod civil.



Potrivit art. 1217 Cod civil, constituie violenta si amenintarea cu exercitiul unui drept facuta cu scopul de a obtine avantaje nejustificate.

Amenintarea cu un rau nu este violenta cand rezulta dintr-o stare de necesitate.

Leziunea

Definitie: Prin leziune se intelege prejudiciul material suferit de una dintre parti, ca urmare a incheierii unui contract.

Reglementarea legala: art.1221-1224 Cod civil.

Exista leziune atunci cand una dintre parti, profitind de starea de nevoie, de lipsa de experienta ori de lipsa de cunostinte a celeilalate parti, stipuleaza infavoarea sa ori a unei alte persoane o prestatie de o valoare considerabil mai mare, la data incheierii contractului, decat valoarea propriei prestatii.

Leziunea se apreciaza in raport de natura si scopul contractului.

Noul Cod civil recunoaste leziunea si in cazul majorului, cu conditia ca diferenta de prestatie sa depaseasca jumatate din valoarea pe care o avea, lamomentul incheierii contractului, prestatia promisa sau executata de partea lezata.

Nu este admisibila in cazul contractelor aleatorii, tranzactiei, precum si alte contracte anume prevazute de lege.

Sanctiune: anularea contractului sau reducerea obligatiilor cu valoarea daunelor – interese la care ar fi indreptatita partea al carei consimtamant a fost viciat.

Obiectul contractului

Definitie: Obiectul contractului il reprezinta operatiunea juridica precum vanzarea, locatiunea, imprumutul si altele asemenea, convenita de parti, astfel cumaceasta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor contractuale.


Obiectul contractului este constituit din operatiunea juridica avuta in vedere de parti la momentul incheierii contractului.

Operatiunea juridica este distincta de prestatia la care debitorul s-a indatorat si care reprezinta obiectul obligatiei privita ca raport juridic.

Conditiile de validitate ale obiectului contractului sunt: sa fie determinat si licit, sub sanctiunea nulitatii absolute.

Cauza

Definitie: Cauza este motivul care determina fiecare parte sa incheie contractul.


Conditii de validitate: să existe, să fie licita si morala.

Sanctiune:

Lipsa cauzei atrage nulitatea relativa

Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta.Existenta unei cauze valabile se prezuma pana la proba contrara.

Conditii de forma

Forma contractului

Art.1178 Cod civil enunta principiul libertatii formei, in sensul ca incheierea contractului se realizeaza prin simplul acord de vointa al partilor, capabile de acontracta, daca legea nu impune o anumita formalitate

Codul civil consacra in mod expres principiul consensualismului prin dispozitiile art.1178 referitoare la libertatea formei si ale art.1240 privitoare la formele deexprimare a consimtamantului

Forma ad val idi tatem

Este conditia speciala si esentiala care presupune indeplinirea unor formalitati prevazute de lege, in absenta carora contractul nu ar putea lua nastere in modvalabil.

Codul civil prevede anumite situatii in care forma scrisa este o conditie de validitate: contractul de arendare (art.1838 alin.1); fideiusiunea (art.2282).

Forma ad probat ionem



Este acea conditie impusa de lege sau de parti care consta in intocmirea unui inscris cu scopul de a proba contractul valabil incheiat.

Conform art.1241 Cod civil, inscrisul care constata incheierea contractului poate fi sub semnatura privata sau autentic.

Nerespectarea formei contractului se sanctioneaza cu imposibilitatea dovedirii contractului cu alt mijloc de proba.

Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti

Reprezintă conditia necesara pentru ca un contract sa fie opozabil si persoanelor care nu au participat la incheierea lui, in scopul ocrotirii drepturilor si

intereselor lor.

Art.1244 Cod civil prevede necesitatea incheierii prin inscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute, a conventiilor care stramuta sau constituie drepturireale care urmeaza sa fie inscrise in cartea funciara.

Forma contractelor electronice

Art.1245 Cod civil prevede că acele contracte care se incheie prin mijloace electronice sunt supuse conditiilor de forma prevazute de legea speciala.

Etapele încheierii contractului

Conform art.1182 alin.1 Cod civil, contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea sa fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Oferta de a contracta este reglementată în art.1188-1200 Cod civil.

Oferta de a contracta

Este propunerea pe care o parte o face unei persoane determinate sau publicului. Potrivit Codului civil o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului si exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar ( art.1.188 alin.1).

Oferta poate fi făcută în scris sau oral, iar în legătură cu chestiunea ofertei tacite, simpla tăcere nu are valoare juridică.

Oferta poate fi cu termen sau fără termen, adresată unei persoane determinate sau adresată publicului. Ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele consimţământului, să fie reală, serioasă, conştientă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. De asemenea trebuie să fie fermă, neechivocă, completă si precisă. Prin simpla ei acceptare, trebuie să se poată încheia contractul.

Pentru ca o ofertă să fie valabilă se cer întrunite două categorii de condiţii:

a) condiţii generale

Fiind o manifestare de voinţă, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de validitate ale consimţământului: - să provină de la o persoană cu discernământ;

- să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice;

- să fie exteriorizată;

- să nu fie afectată de vicii de consimţământ.

b) condiţii speciale:

- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată si cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;

- să fie fermă si neechivocă, în sensul că trebuie să exprime voinţa neîndoielnică de a încheia contractul prin simpla acceptare;

- să fie precisă si completă, respectiv să cuprindă elementele necesare pentru încheierea contractului.

Forţa juridică a ofertei

Din perspectiva caracterului obligatoriu al ofertei, oferta poate fi:

- ofertă irevocabilă

- ofertă revocabilă

Oferta irevocabilă este reglementată de art. 1191 Cod civil, în raport de care oferta este irevocabilă în următoarele situaţii:

- dacă ofertantul se obligă să o menţină un anumit termen;

- dacă a fost considerată irevocabilă în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.



Din analiza dispoziţiilor legale rezultă că oferta cu termen este întotdeauna irevocabilă.

Analiza problemei forţei obligatorii a ofertei se face diferit, după cum:

a) oferta a ajuns la destinatar – dacă oferta este cu termen ea trebuie menţinută până la expirarea termenului. Dacă oferta este fără termen, ea trebuiemenţinută un timp rezonabil, pentru ca destinatarul să se poată pronunţa asupra ei.

b) oferta nu a ajuns la destinatar – dacă nu a ajuns la destinatar, poate fi revocată oricând.Cu privire la această problemă Codul civil distinge două situaţii:

1.Oferta fără termen adresată unei persoane absente

Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca

destinatarul să o primească, să o analizeze si să expedieze acceptarea.

Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înainteasăvârsirii actului ori faptului care, potrivit prevederilor art.1.186 alin. (2) Cod civil, determină încheierea contractului.

Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului.

2. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente

Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.

Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanţă.

Răspunderea pentru revocarea ofertei

În cazul ofertei fără termen, în raport de dispoziţiile art.1193 alin.(1) Cod civil, se pune problema răspunderii pentru revocarea ofertei. Oferta fără termen deacceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să oanalizeze si să expedieze acceptarea.

Răspunderea pentru revocarea ofertei intervine în cazul în care revocarea se face intempestiv, răspunderea fiind reglementată în art. 1193 alin.(3) Cod civil,potrivit căruia ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la alin.(1).

Răspunderea pentru revocarea intempestivă a ofertei este de natură delictuală pentru că prin revocare se creează un prejudiciu destinatarului, astfel că temeiul este delictual.

Revocarea intempestivă este un abuz de drept pentru că drepturile subiective civile trebuie exercitate în conformitate cu scopul lor economic si social. Dacă dreptul de a exercita oferta este abuziv, atunci el va fi lipsit de protecţie juridică. Este vorba tot despre o răspundere pe temei delictual pentru că răspunderea pentruabuzul de drept este o formă particulară a răspunderii delictuale.

Încetarea valabilităţii ofertei

Încetarea valabilităţii ofertei se realizează atunci când oferta ajunge la termen, este retrasă sau devine caducă.

Retragerea ofertei este prevăzută de art. 1199 Cod civil, conform căruia oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anteriorori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.

Această reglementare face distincţie între noţiunile de revocare si retragere.

Revocarea ofertei reprezintă actul juridic unilateral de revenire asupra ofertei iniţiale si care intervine după momentul ajungerii ofertei la destinatar [1].

Revocarea are în vedere un act juridic care s-a născut, manifestarea de voinţă a ajuns la destinatarul ofertei, în persoana acestuia s-a născut dreptul de a încheia contractul, iar în persoana ofertantului s-a născut obligaţia de a menţine oferta până la încheierea efectivă a contractului.

În ceea ce păriveşte retragerea, oferta nu a ajuns la destinatar, astfel că emitentul ofertei nu are obligaţia să menţină oferta.

Caducitatea ofertei

Codul civil reglementează caducitatea ofertei în art.1195, care prevede că :

(1) Oferta devine caducă dacă:

a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut la art.1.193 alin. (1);b) destinatarul refuză. (2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.

2.2.6.2. Acceptarea ofertei

Noţiunea

https://ush.blackboard.com/bbcswebdav/xid-__ftn1






Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei sau a unei alte persoane de a încheia un contract în condiţiile stabilite în oferta ce i-afost adresată.

Cu alte cuvinte, acceptarea este răspunsul destinatarului, prin care se realizează acordul de voinţe al părţilor.


Acceptarea ofertei este reglementată de art. 1196-1200 Cod civil.

Art. 1.196 Codul civil reglementează acceptarea ofertei, astfel: (1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnicacordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, si ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rămân aplicabile.

(2) Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statorniciteîntre acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.

Condiţiile acceptării ofertei

Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute de lege în materia voinţei juridice.

În privinţa conţinutului, acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să fie pură si simplă – să fie în concordanţă cu oferta, ceea ce presupune ca destinatarul să accepte oferta fără rezerve sau să formuleze modificări, deoarece în acest caz nu mai este vorba de acceptare a ofertei ci de o contraofertă.

2. să fie neîndoielnică – adică să se facă prin orice act sau fapt al destinatarului care să constituie, în mod clar, acordul său cu privire la ofertă, astfel cum afost formulată.

3.să nu fie tardivă – să ajungă la timp, la termen, la autorul ofertei. Conform art. 1196 Cod civil acceptarea tardivă produce efecte dacă sunt îndepliniteurmătoarele condiţii:

- numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului;

- dacă a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată.

4.să emane de la destinatar dacă a fost adresată unei anumite persoane.

Răspunsul destinatarului ofertei nu constituie acceptare în cazurile enumerate de art. 1197 alin.(1) Cod civil, respectiv:

a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;

b) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

Felurile acceptării

După modul de exprimare, acceptarea ofertei poate fi expresă (în scris sau verbal) sau tacită. Există acceptare tacită în cazul în care are loc executareaobiectului ofertei de către acceptant. Acceptarea tacită nu se confundă cu tăcerea, deoarece acceptarea presupune o manifestare de voinţă a acceptantului, în timp ce

în cazul tăcerii nu are loc nicio declaraţie de voinţă si nici nu se îndeplineşte un act care va putea să implice o acceptare tacită.

Ca regulă, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare. Prin excepţie, conform art. 1196 alin.(2) Cod civil, tăcerea constituie acceptareatunci când rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.

Momentul incheierii contractului

Conform art.1.200 Cod civil, oferta, acceptarea, precum si revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile.

Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant dacă din lege, din acordul părţilor, din practicilestatornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.

Pentru contractele încheiate între persoane prezente sau prin telefon, momentul este uşor de stabilit.

Încheierea contractului prin corespondenţă, numită si încheierea contractului între absenţi, a generat patru sisteme sau teorii pentru cunoaşterea momentului încheierii contractului.

•&νβσπ;Sistemul emisiunii (al declaraţiunii) consideră că acordul de voinţă s-a realizat în momentul în care destinatarul ofertei si-a manifestat acordul cu ofertaprimită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului;

•&νβσπ;Sistemul expedierii acceptării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare,

telegramă, telex, telefax, chiar dacă răspunsul nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului;•&νβσπ;Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării) consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la cunoştinţă de conţinutul acestuia;

•&νβσπ;Sistemul informării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare. În sistemul nostru de drept este valabilă, potrivit Codului civil, teoria receptării.



Potrivit art. 1.185 Cod civil, contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea dinmotive care nu îi sunt imputabile.

De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa peofertant, dacă, în temeiul ofertei , al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.

Momentul încheierii contractului prezintă importanţă datorită consecinţelor deosebite pe care le produce, respectiv:•&νβσπ;din momentul încheierii contractului acesta poate să-si producă efectele, născându-se drepturile si obligaţiile părţilor contractante;•&νβσπ; în raport de acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum si caducitatea ofertei;•&νβσπ;viciile de consimţământ se analizează în raport de momentul încheierii contractului;•&νβσπ; în cazul contractelor translative de proprietate având ca obiect bunuri certe, transmiterea dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii contractului,

iar riscul pierii bunurilor se suportă de cumpărător;

•&νβσπ; în caz de conflict de legi în timp contractului i se va aplica legea în vigoare la momentul încheierii sale;•&νβσπ;determină locul încheierii contractului.

Locul incheierii contractului

Dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este locul în care se află ofertantul. Dacă se încheie prin corespondenţă, operând teoria receptării, locul încheierii este locul în care se află ofertantul.

Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes sub următoarele aspecte:

§ în materia dreptului internaţional privat, pentru determinarea legii aplicabile în cazul conflictului de legi în spaţiu;

§ în materia dreptului procesual civil, pentru determinarea instanţei competente din punct de vedere teritorial.

CONTRACTUL (II)

Consideraţii generale privind efectele contractului Noţiunea de efecte a contractului desemnează drepturile si obligaţiile care se nasc din contract si raporturile juridice care îsi au izvorul în contract.Pentru a stabili care sunt efectele contractului este necesară interpretarea contractului.

Interpretarea contractului Regul i generale de interpretare a contractului Regulile comune de interpretare a contractului sunt reglementate în Codul civil în Secţiunea a 5-a ,,Interpretarea contractului, din Capitolul 1 (Contractul),

Titlul II (Izvoarele abligaţiilor), Cartea a V-a (Despre Obligaţii). Părţilor contractante le revine sarcina de a face dovada existenţei contractului. În lipsa contractului, este lipsită de obiect însăsi operaţiunea de interpretare.

În astfel de situaţii, mai ales în ipoteza unui acord progresiv, judecătorul este chemat să determine existenţa unui acord suficient de voinţe sau a unui acord asupra

elementelor esenţiale ale contractului (art. 1182 alin. (2) Cod civil), pentru ca apoi să procedeze la o stabilire a conţinutului obligaţional primar, determinând funcţie deofertă - acceptare care sunt clauzele din contract, ţinând seama de prevederile art. 1201-1203 Cod civil.

După ce se constată existenţa contractului, următorul pas este calificarea acestuia. Această etapă are o importanţă deosebită, deoarece calificareacontractului, adică încadrarea sa într-o anumită categorie, determină un anumit regim juridic prin care îl deosebim de contractele din alte categorii.

Regulile care se aplică în vederea stabilirii regimului juridic al contractului se regăsesc în art. 1167-1168 Cod civil şi de cele deduse din clasificareacontractelor cuprinse în art. 1171-1177 Cod civil.

Stabilirea conţinutului contractului este o operaţiune mai mult sau mai puţin complicată, în raport de gradul de precizie şi claritate în care părţile şi-auexprimat voinţa.

Prin interpretarea contractului se înţelege operaţiunea de determinare şi clarificare a conţinutului contractului, a clauzelor sale, cu scopul stabilirii drepturilorşi obligaţiilor născute din acesta.

Regulile de interpretare, cu caracter supletiv, sau de recomandare, instituite de Codul civil sunt stabilite în art. 1266-1269. Ele pot fi grupate în trei categorii:§ reguli pentru stabilirea voinţei reale a părţilor; § reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice;§ reguli subsidiare de interpretare.

Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor Regulile generale de interpretare a contractului sunt: actul juridic se interpretează după voinţa internă (reală), iar nu după sensul literal al cuvintelor

întrebuinţate.

Art.1266 alin. (1) Cod civil stabileşte prioritatea voinţei reale si concordante a părţilor. Părţii interesate îi revine sarcina dovedirii că voinţa reală nu concordă cu voinţa declarată, conform art. 1266 alin. (2) Cod civil care adaugă o serie de criteriisubsidiare pentru a simplifica identificarea voinţei reale a părţilor contractante.

Printre altele, la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acesteasi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului, deci voinţa reală trebuie dovedită.

Acest procedeu este necesar să aibă loc într-o manieră sistematică, clauzele interpretându-se unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce r ezultă dinansamblul contractului (art. 1267 Cod civil).

Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice Când o clauză este primitoare de două înţelesuri se interpretează în sensul care se potriveşte cel mai bine cu natura si obiectul contractului conform art.

1268 alin.(1) Cod civil. În alin. 2 al aceluiasi articol legiuitorul completează regula stabilită cu prevederi care indică criterii complementare de interpretare a clauzelor îndoielnice:

- împrejurările în care s-a încheiat contractul;- interpretarea dată anterior de părţi; −&νβσπ;&νβσπ;sensul atribuit în general clauzelor si expresiilor în domeniu;− &νβσπ;uzanţele.

Interpretarea dată anterior de părţi , în pofida redactării confuze a unei clauze, dacă între părţi există practici contractuale stabile anterior care includ si ointerpretare tacită a acestor clauze, se va ţine seamă de această interpretare.

Altă regulă de interpretare a clauzelor este aceea conform căreia clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nuar produce niciunul, art. 1268 alin.(3) Cod civil, principiul fiind utilizat în materie de validare a contractului, actus interpretandus est potius ut valeat quamut peret.

Logica care stă la baza acestei interpretări, este aceea că, dacă o clauză a fost stipulată într-un contract se presupune că părţile au dorit să producă unefect juridic, nu să conducă la înlăturarea clauzei.

Art.1268 alin. (4) Cod civil prevede o altă regulă, respectiv că oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să fie numai aceleacare pot fi presupuse că părţile le-au voit .

Reguli subsidiare de interpretare



În concepţia legiuitorului aceste reguli subsidiare de interpretare se vor aplica numai dacă regulile principale de interpretare a clauzelor confuze, dinarticolele dezbătute anterior nu au dat rezultatul dorit.

Astfel art. 1269 Cod civil se aplică cu titlu secundar, dacă utilizarea regulilor de interpretare stipulate în art. 1266-1268 Cod civil nu au dat rezultate, atunciclauza va fi interpretată în favoarea celui care se obligă, in dubio pro reo.

O a doua regulă subsidiară de interpretare presupune ca interpretarea stipulaţiilor din contractele de adeziune să se interpreteze împotriva aceluia care le-a propus si se regăseşte ca regulă subsidiară de interpretare în mai toate codificările moderne.

Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul Legiuitorul a consacrat două reguli de interpretare, dar nu în partea dedicată interpretării contractelor, ci în cea ded icată efectelor lui, evidenţiind astfel

calitatea de normă privată a voinţei tacite a părţilor: - actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat, si acele efecte pe care uzanţele, legea, echitatea, sau practicile statornicite

între părţi dau obligaţiei după natura acesteia - 1272 alin.(1) Cod civil; această regulă ne evidenţiază că, eventualul contract lacunar, trebuie completat cu potenţiale clauze cu conţinut obligaţional care rezultă din practicile statornicite, uzanţele, legile sau echitatea, susţinând forţa obligatorie a contractului;

- clauzeleobişnuite

într-un act juridic sesubînţeleg,

chiardacă

nu suntmenţionate

expres în cuprinsul acestuia –

1272 alin.(2) Cod civil; suntconsiderate ca făcând parte din voinţa tacită a părţilor.

Obligaţiile impl ic i te În dreptul civil s-a statuat ideea existenţei unor obligaţii, care desi nu sunt expres stipulate în contract, sunt considerate existente în virtutea unei voinţe

tacite a părţilor. Obligaţiile implicite create de doctrină, obligaţia de informare si cea de bună credinţă, sunt obligaţii legale, având în vedere faptul că părţile nu pot înlătura aceste obligaţii nici prin convenţia lor, rezultând astfel natura de ordine publică a normelor care le reglementează.

Obligaţ ia de bună - credinţă Obligaţia generală de bună-credinţă este stipulată în art. 1183 Cod civil, neexistând alt text cu titlul special în materie contractuală aşa cum era stipulat în

art. 970 alin. (1) Cod civil 1864; cu toate acestea, se deduce caracterul general al unei asemenea obligaţii si aplicabilitatea sa pe deplin în materie contractuală conformart. 14 alin. (1) Cod civil. De cele mai multe ori noţiunea de bună-credinţă se manifestă ca o tehnică de control judiciar prin intermediul căreia sunt eliminate manifestările contractuale de rea-credinţă. Obligaţia de bună-credinţă funcţionează si ca un concept generator de obligaţii contractuale subsecvente. Astfel se poate afirma că obligaţia de informare contractuală ca si informaţia de cooperare sau obligaţia de coerenţă contractuală sunt formule comportamentale contractuale, care sunt urmări alebunei-credinţe.

Obligaţia de cooperare contractuală Din obligaţia generală de bună-credinţă si prin aplicarea principiului forţei obligatorii a contractelor, este dedusă obligaţia de cooperare, favorizată fiind si

de teoria solidarismului contractual..Conform teoriei solidarismului contractual, fundamentul principiului forţei obligatorii a contractului nu îl constituie voinţa părţilor, ci reglementarea

contractului care este de origine socială, impunându-se o nouă concepţie asupra contractului, caracterizată prin supunerea voinţei individuale contractului social.Cu alte cuvinte, este vorba despre îndatoririle părţilor de a colabora pentru ca executarea contractului să aibă loc în cele mai bune condiţii. Un exemplu de

asemenea obligaţie este obligaţia creditorului de a depune diligenţe în vederea minimizării prejudiciului cauzat prin neexecutare.

Obligaţia de coerenţă contractuală Reprezintă obligaţia părţii contractante de a avea o conduită unitară, în conformitate cu aşteptările rezonabile ale celeilalte părţi. O astfel de obligaţie este

rezultatul unei analize a exigenţei de bună-credinţă si cooperarea contractuală, urmare a forţei obligatorii a contractului.

Obligaţia de informare contractuală Această obligaţie se referă la informarea din faza contractuală, care atrage după sine sancţiunea de neexecutare a contractului în cazul nerespectării sale,

fiind urmarea forţei obligatorii a contractului decât a unei voinţe prezumate a părţilor. O asemenea obligaţie reprezintă îndatorirea părţilor de a comunica una celeilalteinformaţiile pertinente si utile legate de executarea contactului.

Obligaţia de securitate Această obligaţie este fundamentată pe temeiul urmărilor pe care legea le atribuie unui contract, cunoscând o extensie uimitoare si stă la baza a ceea ce

astăzi numim răspundere pentru produse defectuoase.

Principiile efectelor contractului si excepţiile de la principii Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil care arată cum si faţă de cine se produc aceste efecte. Efectele contractului sunt drepturile si

obligaţiile care formează conţinutul contractului.Efectele contractului sunt guvernate de următoarele principii, reglementate de Codul civil:

principiul forţei obligatorii a contractului;

principiul irevocabilităţii contractului;

principiul relativităţii efectelor contractului;

principiul opozabilităţii efectelor contractului.

Principiul forţei obligatorii a contractului Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat prin art. 1270 alin. (1) Cod civil conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între

părţile contractante. Prin acest text este consacrat legal principiul forţei obligatorii a contractului pentru părţile contractante. Această reglementare are rolul de a explica si

ordona raportul juridic născut între părţi ca urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate obiectivă terţilor. O altă consecinţă a forţei obligatorii a contractului este regula înscrisă în alin.(2) conform căreia contractul se modifică sau încetează numai prin acordul

părţilor ori din cauze autorizate de lege.O altă regulă este consacrată legislativ în art.14 si art.15 din Codul civil, potrivit cărora obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întodeauna cu bună

credinţă. Semnificaţia principiului forţei obligatorii a contractului este faptul că părţile sunt ţinute să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au obligat prin

contract, adică la termenele si în condiţiile stabilite, în caz contrar creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea înnatură a prestaţiei ce i se datorează. Dacă executarea în natură nu este posibilă, obligaţia debitorului se transformă în daune-interese, angajându-se răspunderea lui contractuală. Fundamentul principiului forţei obligatorii este datorat necesităţii asigurării stabilităţii si siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile, cât si

de imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului Reglementarea legală a excepţiilor de la aceste principiu este cuprinsă în art.1271 alin. (2) Cod civil care dispune că dacă executarea contractului a

devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poatesă dispună:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile si beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul si în condiţiile pe care le stabileşte.Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului sunt acele cazuri în care efectele unui contract sunt mai restrânse sau mai extinse decât cele

stabilite prin voinţa părţilor contractante.Cazurile de restrângere a forţei obligatorii a contractului Efectele unui contract se restrâng datorită dispariţiei unuia dintre elementele sale.Asemenea situaţii pot să apară, de exemplu, în următoarele cazuri:

- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului – art.1818 alin.(1) Cod civil;- încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului ciriaşului – art.1834 alin.(1) Cod civil;- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, incapacităţii sau falimentului manadantului sau mandatarului – art. 2030 lit.c) Cod civil;- încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului – art.2319 Cod civil.

Cazurile de extindere a forţei obligatorii a contractului Reprezintă cazuri de extindere a forţei obligatorii a contractului următoarele situaţii:

- prelungirea efectelor contractului, peste termenul stabilit de părţile contractante, prin efectul legii;- prelungirea efectelor unui contract cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării contractului, pe toată durata cauzei de suspendare;



- moratoriul legal, respectiv termenul acordat prin lege al cărui efect este amânarea cu caracter general a executării obligaţiilor contractuale de către anumiţi debitori,având în vedere existenţa unor împrejurări cu caracter excepţional, cum ar fi o conflicte militare, crize economice, etc.

Teoria impreviziunii O altă excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului este statuată în dispoziţiile art. 1271 Cod civil care reglementează teoria impreviziunii , care

are în vedere revizuirea efectelor unui contract din cauza ruperii echilibrului contractual ca urmare a schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului.

Dispoziţia legală dă posibilitatea părţilor de a modifica de comun acord clauzele iniţiale ale contractului, dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedereiniţial, de aşa manieră încât s-a ajuns la ruperea echilibrului contractual.

Este posibilă stipularea unor clauze de revizuire a contractului, prin care părţile sunt obligate ca la anumite intervale de timp să verifice si să reajustezedacă este cazul, prestaţiile la care s-au obligat, ţinând seama de conjuctura economică.

Domeniul de aplicare al teoriei impreviziunii îl reprezintă contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative si cu executare succesivă. În doctrină s-aformulat si opinia conform căreia teoria impreviziunii este compatibilă si cu unele contracte unilaterale, deoarece si în cazul acestora ar fi posibil să se pună problemadistribuirii echitabile a pierderilor care ar rezulta

datorită împrejurării

exterioare ce afăcut

ca executareaobligaţiei

să

devină

excesiv deoneroasă

pentru debitorul ei.Condiţiile în care poate opera revizuirea judiciară pentru impreviziune sunt reglementate în art. 1271 alin. (3) Cod civil:a) dacă schimbarea a intervenit după încheierea contractului . Aceasta presupune că este necesar ca impreviziunea care generează dezechilibrul să fi

intervenit după încheierea contractului. Dacă dezechilibrul era deja produs la data când s-a încheiat contractul atunci nu mai este impreviziune, ci imposibilitate iniţială deexecutare si face obiectul unei reglementări diferite;

b) schimbarea împrejurărilor, precum si întinderea acestora nu au fost si nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentulîncheierii contractului. Prin prisma acestei reglementări legiuitorul a precizat că imprevizibilitatea avută în vedere trebuie să fie una rezonabilă. De aceea, existenţa acestei reglementări face ca impreviziunea să se deosebească de forţa majoră în cazul căreia impreviziunea este una absolută;

c) debitorul să nu-si fi asumat riscul schimbării împrejurărilor sau să nu se poată înţelege, în mod rezonabil, că si-a asumat un asemenea risc. Aceasta înseamnă că pentru o simplă schimbare a împrejurărilor, care au avut consecinţă numai caracterul mai oneros al executării, debitorul nu este scutit de îndeplinireaobligaţiei asumate art. 1271 alin. (1) Cod civil. Astfel legiuitorul acoperă două ipoteze în care impreviziunea nu funcţionează:

1. debitorul si-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil;2. asumarea riscului evenimentului imprevizibil este dedusă pe cale de interpretare a contractului, atunci când judecătorul poate deduce în

manieră rezonabilă din termenii contractului, că părţile au înţeles să îsi asume consecinţele unui eveniment imprevizibil si au convenit să execute contractul si în acestecondiţii.

d) debitorul să fi încercat într-un termen rezonabil si cu bună credinţă, negocierea adaptării rezonabile si echitabile a contractului. Este vorba aici de oconsecinţă a obligaţiilor de loialitate si cooperare contractuală deduse din chiar principiul forţei obligatorii. Astfel debitorul are îndatorirea rezonabilă de a notificacreditorul de survenirea evenimentului imprevizibil si de a încerca o soluţionare amiabilă, prin negociere, pentru a reechilibra contractul afectat de cauza impreviziunii.

În cazul în care părţile nu ajung la un consens prin renegocierea contractului într-un termen rezonabil , doar instanţa de judecată este cea care poate

dispune, la cererea acestora, modificarea contractului în aşa fel încât, atât pierderile cât si beneficiile care rezultă în urma schimbării împrejurărilor iniţiale, să fiedistribuite echitabil. Dacă o asemenea adaptare nu este posibilă, instanţa poate dispune încetarea contractului la momentul si în condiţiile pe care le stabileşte art. 1271alin.(3) lit.b.Cod civil.

Principiul irevocabilităţii contractului Principiul irevocabilităţii contractului decurge din principiul forţei obligatorii a contractului, fiind o consecinţă a acestuia.

Acest principiu exprimă ideea că un contract nu poate fi revocat decât prin acordul părţilor, aşa după cum legea nu poate fi abrogată decât printr-o altă lege cuaceeasi forţă juridică. Faţă de această regulă, prin excepţie, contractul poate fi desfiinţat prin voinţa unei singure părţi dar numai pentru cauzele autorizate de lege. Înacest sens dunt dispoziţiile art.1270 alin.(2) Cod civil, conform cărora contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.

Excepţiile de la principiul irevocabilităţii contractului De la principiul irevocabilităţii contractului există şi situaţii de excepţie, cum ar fi, de exemplu:

- revocarea donaţiei între soţi în timpul căsătoriei (art.1031 Cod civil);- denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de oricare dintre părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz (art.1277 Cod

civil);- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată (art. 1816 alin.(1) Cod civil);- revocarea contractului de mandat de către mandant (art.2030 alin.(1) lit.a Cod civil);- renunţarea mandatarului la mandat (art.2030 alin.(1) lit.b Cod civil).

Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi Principiul relativităţii efectelor contractului trebuie înţeles ca regula de drept conform căreia un act produce efecte numai faţă de autorii sau autorul său, el

neputând să profite ori să dăuneze altor persoane. Altfel spus, actul bilateral dă naştere la drepturi si obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorullui (res inter alios acta, aliis neque nocere, nequeprodesse potest ). Consacrarea acestui principiu se regăseşte în dispoziţiile art. 1280 Cod civil conformcărora contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel si este justificat, pe de o parte, de natura voliţională a contractului, iar pe de altă parte, prin necesitatea de a nu se aduce atingere libertăţii persoanei.

Categoriile de parte, având-cauză si terţ Aplicarea principiului relativităţii resupune distincţia între noţiunile de părţi, avânzi-cauză si terţi. Parte este persoana care încheie actul juridic, personal sau prin reprezentant, si în patrimoniul ori asupra căreia se produc efectele actului respectiv, având

în vedere că a exprimat un interes personal cu ocazia încheierii acestuia. Avânzii-cauză (habentes causam) reprezintă o categorie de persoane intermediară părţilor si terţilor propriu-zisi, întrucât, desi nu au participat la încheierea

actului, totusi, suportă efectele acestuia, datorită legăturii juridice pe care o au cu părţile actului.Sunt consideraţi, ca aparţinând acestei categorii: succesorii universali si cei cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari. Este

succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate de bunuri (ca în cazul moştenitorului legal unic, legatarului universal, persoanei juridice dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării), iar succesor cu titlu universal cel care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu (situaţia moştenitorilor legali, legatarilor cu titlu universal, persoanei juridice dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizate).

Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli ), astfel cum se întâmplă în cazul cumpărătorului, donatarului, legatarului cu titlu particular. În legătură cu aceste categorii, a succesorilor universali, cu titlu universal şi cu titlu particular, reglementarea se regăseşte în

dispoziţiile art. 1282 Cod civil, potrivit cărora: „(1) La moartea unei părţi, drepturile si obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din

stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul. (2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care sunt strâns legate de acesta se transmit, odată cu bunul, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”

Creditorii chirografari sunt aceia care nu au o garanţie reală (ipotecă sau gaj) care să le asigure realizarea creanţei, ci au drept garanţie doar un drept degaj general asupra tuturor bunurilor prezente si viitoare ale debitorului lor. Potrivit art. 2324 alin. (1) Cod civil, cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurilesale mobile si imobile, prezente si viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi. Calitatea de avânzi-cauză a creditorilor chirografari constă în aceea că eisuferă, în mod direct, influenţa actelor juridice încheiate de debitor cu alte persoane, acte prin care patrimoniul acestuia se măreşte sau se micşorează. Aşadar, subrezerva fraudei debitorului, când are deschisă acţiunea revocatorie, creditorul chirografar este ţinut să respecte actele încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile.

Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu si-au dat consimţământul (direct sau prin reprezentant) la încheierea unui anumit contract sinici nu au devenit părţi pe parcursul existenţei contractului. De aceea, străini fiind faţă de raportul juridic născut din contract, terţii nu pot deveni debitori si, în principiu,nici creditori, prin efectele unui contract la încheierea căruia nu au participat (acestea neputânduli-se opune cu valoarea obligativităţii, ca în situaţia părţilor).

Excepţii de la relativitatea efectelor contractelor Excepţiile de la relativitatea efectelor contractului sunt situaţiile în care efectele contractului se produc faţă de persoane care nu au participat nici direct şi

nici prin reprezentant la încheierea contractului.Ecepţiile de la acest principiu sunt excepţii aparente şi excepţii reale sau veritabile.

În categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii intră: situaţia avânzilor-cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile

directe, iar ca veritabilă excepţie este considerată stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea unei terţe persoane.Promisiunea faptei altuia îsi găseşte sediul în Codul civil în dispoziţiile art. 1283, care se ocupă însă, doar de efectele unei asemenea promisiuni.Promisiunea faptei altuia reprezintă un contract prin care o persoană (debitorul promitent) se obligă faţă de creditorul beneficiar să obţină consimţământul

unei terţe persoane de a încheia personal sau prin reprezentant un anumit contract sau să ratifice actul încheiat în absenţa sa.Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt următoarele: terţul nu este obligat prin contractul încheiat între promitent si creditorul

promisiunii, iar obligaţia sa se va naşte numai dacă aderă la contract sau încheie un nou contract; ceea ce se promite este fapta personală a debitorului de a determina



o terţă persoană să-si asume un angajament juridic faţă de creditor; debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ executarea angajamentului de către terţa persoană.

Sub aspectul efectelor unui asemenea contract, art. 1283 Cod civil stabileşte că acela care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratificeun act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat si ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promis. Cu toateacestea, răspunderea promitentului este înlăturată dacă acesta asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.

Reprezentarea constituie acel procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic în numele si pe seama alteipersoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct si nemijlocit în persoana reprezentatului.

Este reglementată prin dispoziţiile art. 1295-1314 Cod civil.Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce direct efecte între reprezentat si cealaltă parte, acesta fiind

motivul pentru care reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la principiul relativităţii. Stipulaţia pentru altul este veritabila excepţie de la principiul relativităţii întrucât constituie actul bilateral prin care o parte, numită stipulant , convine cu

cealaltă parte, numită promitent , ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane numită terţ beneficiar .Potrivit art. 1284 Cod civil oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ. Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere

direct promitentului executareaprestaţ

iei.Rezultă

că

dreptulterţului

senaşte

direct si în putereaconvenţiei

dintre stipulant si promitent, acesta fiind motivul pentru carestipulaţia pentru altul este considerată excepţie de la relativitatea efectelor actului. Terţului beneficiar nu i se poate impune însă acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu este de acord cu stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată art. 1286 alin. (1) Cod civil.

Pentru valabilitatea stipulaţiei se cer îndeplinite două categorii de condiţii: 1. condiţii generale - condiţiile cerute pentru valabilitatea contractelor:- capacitatea de a contracta;- consimţământul părţilor; - un obiect determinat si licit;- o cauză licită si morală. 2. condiţii speciale:- voinţa de a stipula (animus stipulandi); - persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii contractului sau să fie determinabilă în raport cu momentul executării

acestuia.Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între stipulant si promitent, precum si între promitent si terţul beneficiar.Raporturile juridice dintre stipulant si promitent au în conţinutul lor dreptul stipulantului de a pretinde promitentului să-si execute obligaţia asumată în folosul

terţului beneficiar. Raporturile juridice dintre promitent si terţul beneficiar pun în evidenţă caracterul de excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului astipulaţiei pentru altul, în sensul că favoarea terţului se naşte un drept, direct si nemijlocit, independent de manifestarea de voinţă a terţului. Dreptul terţului beneficiar senaşte direct în puterea contractului dintre stipulant si promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului.

Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune personală ( proprio nomine), iar dreptul de a cere executarea obligaţiei îi aparţine si stipulantului, dar în

puterea contractului, însă acesta va cere executarea obligaţiei în favoarea terţului, nu în favoarea sa.Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului deoarece prin intermediul acestei construcţii

juridice se creează drepturi în favoarea altor persoane decât părţile contractului.

Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi Opozabilitatea contractului reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului în raport cu terţii. Pentru prima dată în legislaţia naţională, opozabilitatea efectelor contractului faţă de terţi este reglementată cu valoare de principiu în art.1281 Cod civil.

În raport cu terţii un contract se impune ca o realitate juridică care nu poate fi ignorată. Dacă în Codul civil de la 1865 nu a existat reglementată noţiunea deopozabilitate a efectelor contractului faţă de terţi, noul Cod civil vine să dea expresie acestei instituţii fundamentale, de natură să asigure eficacitatea contractului si înraporturile faţă de terţe persoane, neparticipante la încheierea actului. Astfel, potrivit art. 1281 Cod civil, contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingeredrepturilor si obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilorprevăzute de lege.

Explicaţia acestei opozabilităţi a efectelor faţă de terţi trebuie găsită în realitatea potrivit căreia orice contract generează si efecte juridice externe, care nupot fi ignorate, nesocotite de către cei care nu au participat la formarea actului. Deşi efectele obligaţionale se manifestă doar în relaţia dintre părţile contractante (însensul că terţii nu pot deveni creditori sau debitori printr-un contract faţă de care sunt străini), în acelasi timp, ca realitate faptică, cea născută din contract este opozabilă tuturor.

De aceea, diferenţa dintre părţi si terţi este aceea că terţii nu sunt obligaţi să execute prestaţiile promise în contract, dar ei sunt ţinuţi să se abţină de laorice comportament care ar putea constitui un obstacol în executarea prestaţiilor (terţii nu au vreo obligaţie pozitivă născută din contract, de a da sau a face ceva, dar au

obligaţia de a nu face, adică de abstenţiune, în sensul de a respecta situaţia născută din contract).Există situaţii când terţii pot înlătura această opozabilitate, în măsura în care le-au fost prejudiciate drepturile.Se întâmplă astfel, de exemplu, atunci cândcreditorul recurge la acţiunea oblică, în virtutea dreptului de gaj general, solicitând inopozabilitatea contractului încheiat de debitorul său cu un terţ pentru a-l pune înimposibilitate de a-si valorifica drepturile. Într-o asemenea ipoteză, desi contractul în cauză nu este desfiinţat, el continuând să producă efecte între părţi, faţă de terţ devine inopozabil. La fel, în cazul simulaţiei, care creează aparenţe false în circuitul civil, necorespunzătoare înţelegerii reale a părţilor (din actul secret), ceea ce seopune terţului este contractul aparent (deci nu are loc opozabilitatea convenţiei reale a părţilor). Terţii vor putea invoca si obţine inopozabilitatea convenţiei publice, înmăsura în care aceasta îi prejudiciază, prevalându-se de actul secret al părţilor.

Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului este situaţia în care un terţ va fi îndreptăţit să ignore existenţa unui contract si, pe cale de

consecinţă, a drepturilor si obligaţiilor născute din acel contract. O astfel de excepţie este simulaţia. Analizând definiţiile formulate în doctrină putem defini simulaţia ca fiind o operaţiune juridică în cadrul căreia două persoane încheie un contract public –

aparent, mincinos – care nu reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o altă situaţie juridică decât cea creată printr-un contract secret – contraînscris – care exprimă voinţa reală a părţilor.

Simulaţia este operaţ ia juridică potrivit căreia printr-un act public, dar nereal (denumit simulat), se creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat. Dacă în Codul civil anterior simulaţiei îi era rezervat un singur text (art. 1175), în noul Cod civil, prin dispoziţiile art.1289-1294, suntreglementate efectele, atât în relaţiile dintre părţi, cât si faţă de terţi, raporturile părţilor cu creditorii dobânditorului aparent, proba simulaţiei, aplicarea simulaţiei actelor

juridice unilaterale. Astfel, între părţi produce efecte contractul secret (dar cu condiţia ca acesta să îndeplinească toate elementele de fond necesare pentru încheierea sa

valabilă), în timp ce pentru terţul de bună-credinţă produce efecte actul public, acesta având însă opţiunea să invoce simulaţia împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă drepturile.

Elementele componente ale simulației și condițiile de existență În structura simulației intră două elemente: actul public și actul secret lato sensu format din actul secret stricto sensu și acordul simulatoriu. Acordul simulatoriureprezintă manifestarea de voință care spune că actul public este simulat, care dă expresie voinței părțior de a crea aparența și acordă efecte doar actului ocult. El esterareori explicit, și mai întotdeauna implicit, prin faptul că reiese din coexistența celor două acte care se contrazic parțial unul pe celălalt. În situația simulației absolute(actul fictiv), actul secret conține doar acordul simulatoriu, stabilind inexistența actului public. Pe lângă existența actului public, actului secret stricto sensu și a acorduluisimulatoriu, actul secret trebuie să fie anterior sau concomitent cu actul public. Această relație temporală trebuie să existe între cele două acte în sensul de manifestarede voință și nu în sensul de înscris constatator. Dacă actul secret ar interveni după actul public nu am mai fi în prezența unei simulații ci ar avea loc o modificare aprimului act prin cel de-al doilea.

Formele simulaţiei Simulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în care este conceput contractul public si de elementul în privinţa căruia operează, simulaţia se poate prezenta

în una din următoarele forme:- contractul fictiv;- contractul deghizat;- contractul prin care se realizează o interpunere de persoane.Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv presupune o disimulare totală a realităţii, în sensul că actul public este lipsit de orice conţinut juridic, fiind

anihilat de prevederile contraînscrisului. În acest caz părţile convin, prin contractul secret, că operaţiunea juridică consemnată în contractul public nu s-a realizat. Deexemplu, vânzarea fictivă a unor bunuri pentru a evita executarea silită pornită de creditor.Simulaţia prin deghizarea contractului public este de două feluri:a) deghizare totală, când prin contractul public se urmăreşte să se ascundă natura juridică a contractului secret. De exemplu, contractul public este un

contract de vânzare, iar contractul secret este un contract de donaţie.



b) deghizare parţială, dacă prin contractul public sunt ignorate numai anumite elemente ale contractului secret, de exemplu preţul din contractul de vânzaresau scadenţa reală a obligaţiei de plată a preţului.

Simulaţia prin interpunere de persoane intervine atunci când contractul public se încheie între anumite persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele persoane între care s-a încheiat contractul. Această formă de simulaţie este întâlnită în materia donaţiei prin interpunere de persoane, pentru a se asiguraanonimatul persoanei gratificate.

Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie Simulaţia are un scop general si abstract, acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori a existenţei acordului de voinţă, faţă de terţi, precum si un scop

concret , care poate să constea în:- sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de creditori;- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor excesive;- asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;- evitarea aplicării integrale a taxelor de timbruEfectele simulaţiei a) în raporturile dintre

părţile contractante

Potrivit art. 1289 alin.(1) şi (2) Cod civil, atunci când simulaţia este valabilă, între părţile contractante şi succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, produce efecte contractul secret.Pentru a produce efecte, contractul secret trebuie să îndeplinească condiţiile de fond cerute pentru încheierea sa valabilă.

Succesorii universali și cu titlu universal devin terți dacă simulația îi prejudiciază (exemplul donației deghizate care aduce atinge rezervei succesorale; contractulsecret le este inopozabil succesorilor universali şi cu titlu universal, iar condiția bunei - credințe nu este necesară în acest caz deoarece dreptul lor se înteme iază pecalitatea de moștenitori rezervatari și nu pe aparența creată prin simulație.)

b) faţă de terţi Conform art.1290 Cod civil, Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către

creditorii înstrăinătorului aparent împotriva teţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile.

Acţiunea în simulaţie Acţiunea în simulaţie este acea acţiune civilă prin care se cere instanţei de judecată să constate caracterul simulat al contractului public şi existenţa

cotractului secret care modifică, total sau parţial, contractul public.

Probatoriul ce se impune a fi administrat în materia simulației Părțile pot dovedi simulația potrivit normelor de drept comun privind dovada actelor juridic.

În materia simulației art. 1292 Cod civil dispune că dovada poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice mijloc de probă. Terții pot dovedi existența actului secret prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori și prezumții, întrucât pentru ei simulația constituie un simplu fapt juridic

stricto sensu;

Condiţiile de admisibiliate În cazul acțiunii în simulație, existența interesului nu se confundă cu dovedirea prejudiciului cauzat de simulație reclamantului. Soluția se justifică pe considerentul că prin acțiunea în declararea simulației nu se urmărește aducerea unui bun în patrimoniul unei persoane, ci se urmărește fie dovedirea faptului că acel bun s-a aflat

întotdeauna și se află încă în patrimoniul persoanei respective, fie faptul că a fost dobândit cu un anumit titlu, altul decât cel consemnat în actul public. De asemenea, însituația introducerii cererii de către creditorul chirografar, interesul nu este condiționat de crearea unei stări de insolvabilitate în patrimoniul debitorului. O evaluare ainteresului reclamantului poate fi făcută din perspectiva acțiunii subsecvente celei în simulație. Dacă acțiunea subsecventă nu poate fi exercitată – de exemplu pentru că este prescrisă – interesul acțiunii în simulație lipsește. Cu privire la calitatea procesuală, simulația poate fi invocată de una din părțile raportului juridic fără ca cealaltă parte să îi poată opune principiul nemo auditur propriam

turpitudinem allegans, întrucât aceasta este și ea parte la simulație. Pe de altă parte simulația nu este prin ea însăși ilicită, dar chiar într-un asemenea caz părților trebuiesă li se recunoască dreptul de a introduce acțiunea tocmai pentru a împiedica frauda să își atingă scopul. Acțiunea poate fi introdusă de unul dintre simulanți împotrivaunui terț. Terții pot introduce acțiunea indiferent de buna sau reaua lor credință, iar distincția dintre terți și avânzi-cauză nu are importanță în ce privește calitateaprocesuală activă. Astfel terții de bună credință au această calitate în virtutea dreptului lor de opțiune, iar cei care au cunoscut simulația nu se pot prevala decât de actulsecret care urmează a fi dezvăluit prin această acțiune.

Acțiunea în simulație este imprescriptibilă, dar de cele mai multe ori constatarea simulației este dublată de o acțiune în realizarea unui drept prescriptibil

extinctiv, cu excepția cazului în care acțiunea subsecventă este imprescriptibilă extinctiv.Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:1.obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei

părţilor se execută altfel. Aşa fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea,nu execută obligaţiile ce-i revin din acelasi contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului;

2.dacă una din părţi nu-si execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;3.dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-si execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de

obligaţiile sale. Legat de aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.Există trei efecte specifice: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea/rezilierea şi riscul contractului.

Excepţia de neexecutare a contractului (except io non adimplet i contractus) Definiţia

Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretindeexecutarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-si execute propriile obligaţii.

Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executăr ii propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îsi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.

Consecinţa imediată a regulii simultaneităţii efectelor contractului sinalagmatic este aceea că, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executareaobligaţiei proprii, atât timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelasi contract. Această posibilitate poartă denumirea deexcepţie de neexecutare a contractului, exceptio non adimpleti contractus. Ea este reglementată expres de art. 1556 Cod civil şi reprezintă un remediu pentruneexecutarea contractuală.

De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul poate refuza predarea bunului cât timp cumpărătorul nu a plătit preţul. Condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului sunt următoarele: - obligaţiile reciproce ale părţilor să îsi aibă izvorul în acelasi contract;- să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar si parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt cocontractant;- neexecutarea să nu se datoreze faptei părţii care invocă excepţia de neexecutare, respectiv, acesta să nu-l fi împiedicat pe celălalt să-si execute

obligaţiile; - raportul contractual să implice executarea simultană a obligaţiilor contractuale sau obligaţiile ambelor părţi să fie scadente la momentul invocării excepţiei.

În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, excepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea părţii care o invocă , adică fără intervenţia instanţei de judecată si fără a fi necesară condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi .

Efectul principal al excepţiei de neexecutare constă în suspendarea obligativităţii executării prestaţiilor celui care o invocă, asemănător situaţiei în careacesta ar beneficia de un termen suspensiv. Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază peacel contract (cum ar fi c reditorii celeilalte părţi care folosesc acţiunea oblică). Ea nu poate fi însă opusă acelor terţi care invocă un drept propriu si absolut distinct născut din contractul respectiv (cum ar fi dreptul terţului beneficiar, în cazul stipulaţiei pentru altul).

Excepţia de neexecutare având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea care are dreptul de a refuza executarea obligaţillor sale, nu

poate fi obligată să plătească daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor pe care le datorează celeilalte părţi. Calificarea juridică. Excepţia de neexecutare este considerată a fi un mijloc de apărare a părţii care o invocă si totodată un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi pentru ca

aceasta să îsi execute obligaţia, având în vedere că doreşte contraprestaţia la care are dreptul prin contract.Rezoluţiunea şi rezilierea contractului Rezoluţiunea contractului



Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată – uno ictu- constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia.

Clasificarea rezoluţiunii se poate face în raport de mai multe criterii, respectiv:1. în funcţie de izvorul său:

- rezoluţiune legală - rezoluţiune convenţională

2. în funcţie de modul de operare (art.1550 Cod civil):- rezoluţiune judiciară - rezoluţiune unilaterală - rezoluţiune de plin drept

Rezoluţiunea judiciară Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral,

neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia,

după circumstanţe,

să

fieconsiderată

esenţială.

Această instituţie cunoaşte astăzi o reglementare în art. 1549-1556 Cod civil care se completează cu prevederi speciale aplicabile anumitor contracte.Condițiile rezoluțiunii/rezilierii judiciare din perspectiva actualului Cod civil- caracterul însemnat al neexecutării pentru pronunțarea rezoluțiunii/caracterul repetat al neexecutării pentru pronunțarea rezilierii (art. 1549 și art 1551Cod civil);

- referitor la culpă, în doctrină s-a susţinut lipsa culpei pentru pronunțarea rezoluțiunii, cu motivarea că niciun text de lege dedicat rezoluțiunii nu prevede necesitateaculpei, iar art. 1557 Cod civil avansează soluția rezoluțiunii pentru imposibilitatea fortuită de executare a obligației. Alţi autori însă susţin opinia în sensul căreia rezoluțiunea este condiționată de culpă, opinie la care achiesăm. Potrivit acestei opinii, rezoluţiunea poate fi cerutădoar de cătr e creditorul obligaţiei neexecutate în modculpabil, nu şi de către partea vinovată de neexecutarea obligaţiei asumate prin contractul sinalagmatic;- punerea în întârziere nu este o veritabilă condiție de admitere a rezoluțiunii judiciare (în situația în care anterior înregistrării acțiunii, reclamantul nu l-a pus în întârziere

pe pârât în condițiile art. 1522 Cod civil, cererea de chemare în judecată produce ea însăși un asemenea efect; consecința faptului că pârâtul nu a fost pus în întârziereanterior formulării cererii de chemare în judecată este posibilitatea debitorului de a executa obligația într-un termen rezonabil de la data comunicării cereri de chemare în

judecată, așa cum prevede art. 1522 alin. 5 Cod civil.

Caracterul prescriptibil al acțiunii în rezoluțiune Acțiunea în rezoluțiune este una personală, prescriptibilă în termenul de 3 ani, conform art. 2501 Cod civil, corelat cu art. 2517 din același act normativ.

Rolul instanței de judecată Instanţa apreciază asupra caracterului însemnat al neexecutării, fiind în situația de a dispune sau nu rezoluțiunea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;

- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.Potrivit art.1551 Cod civil, dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu este îndreptăţit să solicite rezoluţiunea contractului, ci are dreptul la reducerea

proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă, iar dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune – interese.Rezoluţiunea judiciară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost pronunţată.

Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală Deși art. 1552 Cod civil se referă numai la rezoluțiunea unilaterală el se aplică și rezilierii, soluție impusă de corelarea art. 1552 cu art. 1549 alin. (3) Cod

civil.Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de

drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescr ipţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. In toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor .

Condițiile rezoluțiunii unilaterale - declarația unilaterală este un simplu mod de operare a rezoluțiunii, așa cum prevede art. 1550 alin. (1) Cod civil; rezultă că ea poate fi exprimată numai cu respectarea

condițiilor deduse din cuprinsul art. 1549 și art.1551 Cod civil, adică pentru o neexecutare însemnată a obligațiilor debitorului;- punerea în întârziere devine o condiție de admisibilitate, cu excepția situațiilor în care debitorul este de drept în întârziere sau părțile au stabilit că una dintre elepoate să declare rezoluțiunea fără punerea în întârziere a celeilate , art.1552 alin.(1) Cod civil.

Efectele declarației de rezoluțiune Declarația unilaterală de rezoluțiune produce efectele care s-ar fi produs dacă rezoluțiunea ar fi fost pronunțată de către instanța de judecată, sub rezerva

notificării ei debitorului (art. 1552 alin. (1) Cod civil corelat cu art. 1326 Cod civil); dacă declarația de rezoluțiune este încorporată în chiar punerea în întârziere, ea își vaproduce efectele de la data împlinirii termenului acordat debitorului pentru executare.

Rezoluțiunea/rezilierea convențională (pactele comisorii) Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii .

Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii,rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu,rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.

În acest caz, rezoluți unea operează de drept , cu sau fără punerea în întârziere a debitorului (art. 1553 alin. (1) și alin. (2) Cod civil).Deși rezoluțiunea operează de drept, creditorul trebuie să notifice debitorul asupra opțiunii sale de a alege rezoluțiunea și condițiile în care operează pactul comisoriu,

fie cu ocazia punerii în întârziere (art. 1553 alin. (3) Cod civil), fie separat, dacă rezoluțiunea operează fără punerea în întârziere.

Rolul instanței de judecată

Instanţa de judecată se limitează să verifice a posteriori îndeplinirea condițiilor pactului comisoriu și constată că rezoluțiunea a operat sau nu.

Efectele rezoluţiunii Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz,

să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz

de rezoluţiune.

Rezi l ierea con tractu lui Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a unei obligaţii născutedintr -un contract sinalagmatic cu executare

succesivă, constând în desfacerea contractului respectiv numai pentru viitor.Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune sub următoarele aspecte:- domeniul de aplicare: rezoluţiunea priveşte un contract sinalagmatic cu executare imediată, în timp ce rezilierea se aplică în cazul contractelor

sinalagmatice cu executare succesivă; - efectele sunt diferite: în cazul rezoluţiunii contractul este desfiinţat pentru trecut, prestaţiile efectuate fiind restituite, iar în cazul rezilierii, contractul se

desface pentru viitor, astfel că nu se mai pune problema restituirii prestaţiiloe efectuate în temiul contractului desfăcut.

Riscul contractului

Dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică pe o parte să execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale. În cazul imposibilităţii fortuite de executare generate de un caz fortuit sau de forţă majoră, obligaţiile contractuale se sting. Prin excepţie, executarea lor

este doar suspendată când imposibilitatea are un caracter temporar.Legat de acesta se pune problema suportării riscurilor contractuale, adică a suportării pierderilor care sunt generate de asemenea neexecutare fortuită.



În cazul contractelor unilaterale, obligaţia debitorului se stinge atunci când survine un caz de forţă majoră. În cazul contractelor sinalagmatice netranslativede proprietate se aplică regula conform căreia debitorul suportă riscul neexecutării (res perit debitori). Astfel, riscul neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţii, datorită forţei majore, nu mai poate fi executată. Acest lucru înseamnă că partea respectivă, nemaiputând să îsi execute obligaţia, chiar dacă nu are nici oculpă, nu va putea pretinde contraprestaţia care i se datorează de către cealaltă parte sau dacă a primit deja prestaţia respectivă, va trebui să o restituie. Atunci cândobligaţia a devenit doar parţial imposibil de executat este posibilă reducerea corespunzătoare si proporţională a contraprestaţiei celeilalte părţi sau, atunci când ceea cear putea fi executat nu mai asigură nici măcar parţial scopul contractului, încetarea în întregime a contractului.

În contractele sinalagmatice translative de proprietate trebuie să distingem între riscul imposibilităţii de executare a contractului (căruia i se aplică regula res perit debitori ) si riscul pieirii fortuite a bunului căr uia i se aplică regula conform căreia riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de catre proprietarul bunuluidin momentul producerii riscului (res perit domino).

Pentru nuanţarea acestei ultime reguli sunt însă necesare mai multe distincţii: - în cazul contractelor consensuale pure si simple prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert chiar în momentul realizării acordului

de voinţe, riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către proprietar, chiar dacă obligaţia de predare a bunului nu a fost executată de către înstrăinător, conform art.1274 Cod civil. Prin excepţie, atunci când înstrăinătorul a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, riscul pieirii fortuite va fi suportat de către înstrăinător (maipuţin

însituaţia

în care acestaprobează

că

lucrul ar fi pierit chiardacă

s-ar fi aflat în paza dobânditorului);- în cazul contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului încheierii contractului (cazul înstrăinărilor bunurilor de gen, când

transferul proprietăţii se realizează abia cu ocazia individualizării lor prin măsurare, cântărire, sau a contractelor solemne, când transferul proprietăţii se realizează doarcând acordul de voinţe ia forma prevăzută ca si condiţie de validitate a contractului etc.) riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către înstrăinător, până înmomentul când se realizează transferul dreptului de proprietate. În plus, mai trebuie reţinut că, în cazul pieirii fortuite a unor bunuri de gen, contractul nu va înceta,

înstrăinătorul fiind ţinut să procure bunuri de gen de aceeasi calitate si cantitate cu cele promise;- în cazul contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie, regula este că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al contractului, va fi

suportat de persoana care după regulile incidente modalităţilor obligaţiilor are calitatea de proprietar actual al bunului. În cazul condiţiei suspensive, riscul va fi suportatde către înstrăinător până în momentul împlinirii condiţiei, iar în cazul condiţiei rezolutorii va fi suportat de către dobânditor până în momentul împlinirii condiţiei.

În concluzie, întotdeauna, riscul va fi suportat de către partea care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.

FAPTUL JURIDIC LICIT

Gestiunea de afaceri Noţiunea si reglementarea legală Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit prin care o persoană, numită gerant, săvârşeşte din proprie inţiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau acte

materiale, necesare si utile, în interesul altei persoane, numită gerat.Gestiunea de afaceri este reglementată de art. 1330-1340 Cod civil.

Obiectul gestiunii Gestiunea de afaceri are ca obiect efectuarea unor acte materiale sau unor acte juridice. Actele juridice pot fi încheiate de gerant fie în nume propriu, fie în numele

geratului.Actele de gerare a intereselor altuia nu pot depăşi cadrul actelor de conservare şi de administrare, cu excepţia actelor intuitu personae. Toate actele juridice pot fi încheiate de gerant în nume propriu, sub condiţia ca ele să fie încheiate cu intenţia de a profita gerantului.

Utilitatea gestiunii Actele săvârsite de gerant trebuie să fie utile geratului, în sensul că ele trebuie să conducă la o creştere a activului patrimonial net al acestuia sau la

menţinerea valorii acestui activ.Momentul în raport de care se apreciază utilitatea gestiunii de afaceri este acela al îndeplinirii actelor de gestiune.

Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune a) actele de gestiune trebuie săvârsite cu intenţia de a gera interesele altei persoane. În caz contrar, ne aflăm în situaţia unui mandat tacit dat de cel al cărui

patrimoniu este administrat, persoanei care îl administrează; b) gerantul trebuie să realizeze gestiunea cu intenţia ca aceasta să profite geratului, iar nu cu convingerea eronată că săvârşeşte actul de gestiune în nume

propriu;

c) gerantul trebuie să efectueze actele de gestiune cu intenţia de a obţine restituirea cheltuielilor pe care acestea le implică, de la gerat. In caz contrar, nu vom fi înprezenţa unei gestiuni de afaceri, ci în aceea a unei liberalităţi sau a unui act dezinteresat.

Efectele gestiunii de afaceri Gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii atât pentru gerant, cât si pentru gerat.1.Obligaţiile gerantului - obligaţia de înştiinţare (art.1331 Cod civil) - gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil;

- continuarea gestiunii (art.1332 Cod civil) - gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără risculvreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia;

- continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului ( art.1333 Cod civil) - moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din urmă, în aceleasi condiţii ca si gerantul;

- diligenţa datorată de gerant (art.1334 Cod civil) - gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar odepune în administrarea bunurilor sale.

Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau dinculpă gravă.

La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului si să îi remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.Referitor la actele încheiate de gerant se disting două situaţii: 1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva

geratului.

2) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia. În consecinţă, în măsura în care gestiunea a fost una necesară gerantul va răspunde pentru toate prejudiciile produse geratului în conexiune cu acea

gestiune, numai dacă prejudiciile au fost produse cu intenţie. Dacă însă gestiunea a fost doar utilă, gerantul nu răspunde pentru asemenea prejudicii si atunci când le-asăvârsit din culpă.

2.Obligaţiile geratului Potrvit art.1337 Cod civil, geratul are următoarele obligaţii:

- atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare,precum si, în limita sporului de valoarea, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate si să îl despăgubească pentruprejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii;

- geratul trebuie să execute si obligaţiile născute din actele necesare si utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant;- caracterul necesar sau util al actelor si cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut; - în vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege

pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii. Actele si cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au

procurat vreun avantaj. În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat.

Capacitatea părţilor în cazul gestiunii de afaceri

Geratul nu trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină deoarece el nu încheie nici un act juridic în cadrul gestiunii; eventualele acte juridice sunt încheiatede gerant.Gerantul dacă încheie acte juridice în contextul gestiunii, va trebui să îndeplinească şi condiţia capacităţii de exerciţiu.

Proba gestiunii



Faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, iar actele juridice conform regulilor aplicabile în dovedirea lor. Dacă dovada actelor juridice cuprinse în gestiune se face de către gerat, trebuie să ţinem seama că el este terţ faţă de acele acte, putând deci să le dovedească prin orice mijloace de probă.

Ratificarea gestiunii de afaceri Conform art.1340 Cod civil, în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat.Dispoziţiei legale se interpretează în sensul că ratificarea reprezintă recunoaşterea de către gerat a gestiunii efectuate de gerant, astfel că gestiunea poate fi

asimilată unui contract de mandat ale cărui efecte se vor produce cu caracter retroactiv.

Plata nedatorată Noţiunea şi reglementarea legală Plata este executarea unei obligaţii indiferent de obiectul acesteia.Potrivit art.1.341 Cod civil, cel care plăteşte fără a datora are dreptul de restituire. Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau

gestiune de afaceri.Se

prezumă, până

la probacontrară,

că

plata s-afăcut

cuintenţia

de a stinge o datorie proprie. Astfel, inexistenţa obligaţiei care se vrea a fi stinsă prin plată, determină lipsa cauzei plăţii respective, cu consecinţa nulităţii absolute a acesteia si a dreptului

celui care a efectuat plata de a cere restituirea valorii plătite. Plata nedatorată este executarea de către o persoană a unei obligaţii de care nu era ţinută si pe care a achitat-o fără intenţia de a stinge datoria altei persoane.

Persoana care efectuează plata nedatorată se numeşte solvens, iar persoana care acceptă plata nedatorată se numeşte accipiens. Plata nedatorată este reglementată de art. 1341 – 1344 Cod civil.

Condiţiile necesare pentru existenţa obligaţiei de restituire a) Prestaţia executată de solvens este făcută cu titlu de plată. Se consideră în general că plata nedatorată presupune executarea exclusivă a obligaţiei de a da

inexistenţe restituirea altor obligaţii decât cea de a da, având loc nu pe temeiul plăţii nedatorate, ci îmbogăţirii fără justă cauză. b) Plata sa fi vizat o obligaţie inexistentă în raportul dintre solvens si accipiens. Constituie o plată nedatorată si executarea unei obligaţii existente, însă nu în raportul

dintre solvens si accipiens.c) Prestaţia este executată în temeiul unui contract nul sau în privinţa căruia a intervenit rezoluţiunea. d) Plata să fi fost făcută din eroare.

Dacă cel care a executat obligaţia care nu îi revine ştie că nu are calitatea de debitor în privinţa acelei obligaţii, vom avea de a face, după caz, fie cu ogestiune de afaceri, fie cu o liberalitate. Eroarea lui solvens poate fi de fapt sau de drept, sau poate fi calificată sub forma dolului (eroare provocată de către un terţ).

Excepţii de la cerinţa erorii 1. Atunci când debitorul care si-a executat obligaţia pierde dovada care atestă această executare si este obligat de creditor să-si execute din nou obligaţia.

După ce acest debitor va găsi dovada plăţii, va putea cere restituirea celei de a doua prestaţii efectuate pe temeiul plăţii nedatorate.

2. Situaţia contractelor nule absolut – chiar dacă partea care si-a executat obligaţia în temeiul unui contract nul absolut cunoştea existenţa cauzei de nulitate,ea va putea obţine restituirea plăţii pe temeiul plăţii nedatorate.

Plata primită cu bună – credinţă de creditor Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit,

în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei. În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit. Obligaţiile accipiensului diferă după cum este de bună sau de rea - credinţă (ştie sau trebuia să ştie că ceea ce a primit este un lucru nedatorat).

Accipiensul de bună-credinţă: - restituie lucrul primit păstrând fructele acestuia;- dacă a înstrăinat lucrul primit, să restituie preţul; - dacă lucrul primit este un bun individual determinat care a pierit în mod fortuit, accipiens este eliberat de obligaţia de restituire.

Accipiensul de rea-cr edinţă: - restituie lucrul si fructele acestuia;- dacă a înstrăinat bunul, restituie valoarea bunului din momentul introducerii cererii de restituire;- dacă bunul a pierit în mod fortuit, restituie valoarea acestuia din momentul introducerii cererii de restituire, cu o singură excepţie, dacă lucrul ar fi pierit si la solvens.

Obligaţiile lui solvens

Solvens trebuie să-i restituie lui accipiens toate cheltuielile necesare si utile pe care acesta le-a făcut asupra bunului primit cu titlu de plată. Cine poate să ceară restituirea

Restituirea plăţii poate să fie cerută de următoarele persoane:- solvens;- creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii oblice.

Acţiunea în restituire Acţiunea în restituire este o acţiune patrimonială, prescriptibilă în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul

în care solvensul a cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată.

Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu există în următoarele cazuri:

•&νβσπ;cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către debitor;•&νβσπ;dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală; •&νβσπ;dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui doar în măsura îmbogăţirii sale;•&νβσπ;când plata a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul, iar accipiensul a distrus cu bună – credinţă titlul constatator al creanţei sale.

Restituirea plăţii anticipate

Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. Deasemenea, este supusă restituirii si plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.

Îmbogăţirea fără justă cauză Noţiunea si reglementarea legală

Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit care presupune mărirea patrimoniului unei persoane pe temeiul patrimoniului altei persoane caremicşorează fără a exista un temei legitim al acestor modificări patrimoniale. Într-o asemenea situaţie, cel al cărui patrimoniu este îmbogăţit, trebuie să restituie această valoare persoanei sărăcite: dreptul persoanei sărăcite de a obţine o asemenea restituire se realizează prin intermediul unei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză – actiode in rem verso.

Îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată de art. 1345 -1348 Cod civil.

Îmbogăţirea justificată Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:

din executarea unei obligaţii valabile;

din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;

dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal si exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.

Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă

persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri. Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză sunt condiţii materiale si condiţii juridiceCondiţiile materiale

mărirea unui patrimoniu prin creşterea activului patrimonial, diminuarea pasivului sau evitarea unor pierderi sau acumulării de noi datorii;



diminuarea unui alt patrimoniu prin pierderea unui bun sau prin efectuarea de cheltuieli care nu au fost restituite;

mărirea unui patrimoniu si micşorarea celuilalt trebuie să fie efectul unei clauze unice.

Condiţiile juridice

absenţa unui temei legitim (cauze juste) a acestor modificări patrimoniale. Cauza justă care poate întemeia mutaţia valorilor între două patrimonii poate fi orice izvorgenerator de drepturi si obligaţii, de ex. un contract, o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească; în condiţiile în care mutaţia patrimonială nu este întemeiată pe oasemenea cauză, ea este lipsită de justă cauză. În această instituţie, cauza este un izvor generator de drepturi si obligaţii (causa eficiens, nu causa finalis, adică scop);

inexistenţa oricărui alt mijloc juridic prin care sărăcitul să îsi acopere pierderea patrimonială suferită, adică caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză.

Efectele îmbogăţirii fără justă cauză Îmbogăţirea fără justă cauză are ca efect obligaţia de restituire pe care o are cel îmbogăţit faţă de cel sărăcit Pentru determinarea valorii care va fi restituită trebuie să se ţină cont de două limite:

1. Cel îmbogăţit nu poate fi obligat să restituie o valoarea mai mare decât cea cu care i s-a mărit patrimoniul.2. Cel sărăcit nu poate pretinde o valoare mai mare decât cea cu care i s-a diminuat patrimoniul. Între aceste două valori, se alege valoarea cea mai mică.

Condiţiile şi întinderea restituirii Potrivit art.1347 Cod civil, restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei. Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1.639 si următoarele Cod civil.

Codul civil consacră Titlul VIII problemei restituirii prestaţiilor, reglementând cauzele restituirii, persoana îndreptăţită la restituire, formele restituirii, cheltuielile restituirii.Caracterul subsidiar

Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.RĂSPUNDEREA CIVILĂ (I)

Răspunderea civilă delictuală Caracterizare generală Ca regulă, obligaţiile civile se nasc în temeiul voinţei părţilor. Totusi uneori, independent de voinţa subiectelor de drept, în sarcina lor se nasc obligaţii ca urmare a

faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii pe care le-au săvârsit. Aceste fapte ilicite sunt alt izvor de obligaţii – acesta generează un raport de răspundere civilă delictuală. Această formă de răspundere este instituită de art.1.349 Cod civil care are denumirea marginală Răspunderea delictuală .

(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune si să nu aducă atingere, prin acţiunile oriinacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) In cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum

si de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se st abileşte prin lege specială. Răspunderea civilă delictuală, ca formă a răspunderii civile, a răspunderii juridice si a răspunderii sociale, are mai multe semnificaţii. 1. Raport juridic, pentru că desemnează raportul obligaţional care se naşte pe temeiul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.2. Obligaţia de reparare a prejudiciului produs.

Această situare a răspunderii civile delictuale în contextul răspunderii sociale este necesară pentru a înţelege relaţia dintre sistemul normativ al unei societăţi sirăspunderea care se naşte în momentul în care normele juridice speciale sunt încălcate. Răspunderea în general apare la interferenţa dintre spaţiul de libertate al fiecărui individ si elementele de constrângere socială concretizate în norme Răspunderea civilă are o configuraţie proprie şi se înfăţişează ca o formă de sancţiune. Dacă răspunderea civilă este sancţiune, atunci şi răspunderea civilă delictuală este o formă de sancţiune civilă,dar sancţiunile civile sunt mai numeroase. Nu trebuie confundată răspundereacivilă delictuală cu pedeapsa civilă. Aceasta este aplicată în considerarea persoanei făptuitorului, deci are caracter intuitu personae, în timp ce răspunderea civilă delictuală este angajată în considerarea patrimoniului făptuitorului. În concluzie, pedeapsa civilă nu se transmite la moştenitori, în timp ce obligaţia de reparare a prejudiciului setransmite.

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicitesau o altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul.

Funcţiile răspunderii civile delictuale Funcţia educativ- preventivă

Instituţia juridică a răspunderii civile, în general, îndeplineşte o funcţie educativ-preventivă prin influenţa pe care o are asupra conştiinţei oamenilor, asupracomportamentului acestora. Prin obligarea la repararea prejudiciului a celui care, prin fapta sa ilicită ori prin neîndeplinirea unor obligaţii contractuale l-a cauzat,răspunderea civilă îndeplineşte un rol educativ actual. Totodată, în perspectivă, se previne săvârsirea delictelor civile si neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în viitor.

Acest rol de prevenire se realizează cu privire la persoanele în culpă, dar si asupra altor persoane, în general, care devin conştiente de prejudiciul pe care l-ar cauza.Funcţia reparatorie

Prin ignorarea normei de comportament, care obligă să nu se aducă prejudicii altor persoane, se fundamentează obligaţia dezdaunarii, in care seconcretizează răspunderea civilă. Prin obligarea autorului prejudiciului, răspunderea civilă îsi îndeplineşte funcţia sa reparatorie, la nivel individual, al persoanelorimplicate. Totodată, se apără drepturile subiective ale persoanelor fizice ori juridice.

Delimitarea răspunderii civile delictuale faţă de răspunderea civilă contractuală Răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală. Răspunderea civilă delictuală are ca fundament o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, autorului faptei revenindu-i obligaţia de a repara prejudiciul cauzat

prin fapta sa, a celui pentru care răspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului. Spre deosebire de răspunderea penală care intervine doar în cazul săvârşirii uneiinfracţiuni, adică a unei fapte incriminate de legea penală, răspunderea delictuală poate interveni pentru orice faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu.

Răspunderea civilă contractuală rezultă din nerespectarea clauzelor une iconvenţii, prejudiciul fiind cauzat chiar de această neexecutare a clauzeicontractuale.

Asemănări şi deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală: Asemănări Răspundera civilă contractuală şi cea delictuală au o esenţă comună, care rezultă din finalitatea lor comună, care este aceea de reparare integrală a

prejudiciului cauzat. Deşi alcătuiesc împreună o instituţie comună, aceea a răspunderii civile, este totuşi necesar să observăm şi existenţa anumitor trăsături careindividualizează răspuderea contractuală faţă de cea delictuală şi care au o anumită importanţă practică.

Deosebiri Principalele deosebiri sunt următoarele:

domeniul de aplicare - răspunderea delictuală intevine în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat unei persoane prin încălcarea unei obligaţii legale cu caractergeneral, care incumbă tuturor, în timp ce răspunderea contractuală intevine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitorul său.

proba culpei - în cazul majorităţii cazurilor de răspundere civilă delictuală, victima trebuie să facă dovada culpei autorului, chiar dacă această dovadă se face prinintermediul prezumţiilor simple legate de celelalte elemente dovedite ale răspunderii; dimpotrivă, în cazul obligaţiilor de rezultat de sorginte contractuală, culpa autoruluiprejudiciului este prezumată relativ ca urmare a neajungerii la rezultatul scontat prin contract.

întinderea reparaţiei - în cazul răspunderii civile delictuale, întinderea reparaţiei se stabileşte în funcţie de cuantumul prejudiciilor directe, previzibile şi imprevizibile; încazul răspunderii contractuale, prejudiciile imprevizibile nu pot face obiectul reparaţiei decât dacă debitorul se face vinovat de dol în neexecutarea obligaţiilor contractuale;

în materie delictuală, dacă prejudiciul este cauzat de două sau mai multe persoane, acestea sunt obligate la reparaţie în mod solidar ; în materie contractuală, solidaritatea nu se prezumă ci trebuie stipulată expres pentru a opera, răspunderea fiind divizibilă în funcţie de numărul debitorilor;

capacitatea de a răspunde - în materie delictuală răspund toate persoanele despre care se dovedeşte că au acţionat cu discernământ; în materie contractuală, capacitatea de a răspunde se suprapune peste capacitatea de exerciţiu, care se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, având în vedere că pentru antrenarearăspunderii civile contractuale, fapta ilicită trebuie să constea în neîndeplinirea obligaţiilor asumate printr-un contract valabil încheiat.

prescripţia dreptului la acţiune - în materie delictuală este de 3 ani, în timp ce în materie contractuală există termene speciale de prescripţie.



convenţiile de nerăspundere intervenite înainte de săvârşirea faptei ilicite sunt de regulă lovite de nulitate în materie delictuală; în materie contractuală clauzele denerăspundere sunt valabile în anumite l imite.

Formele răspunderii civile delictuale Codul civil reglementează trei forme de răspundere civilă delictuală: răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru

prejudiciul cauzat prin fapta altuia si răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri si de ruina edificiului. Astfel, în funcţie de situaţiile a căror rezolvare cer aplicarea răspunderii civile delictuale, aceasta este de mai multe feluri:a) răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357 Cod civil);b) răspunderea pentru fapta altei persoane, care, la rândul ei, este de două feluri:•&νβσπ;răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372 Cod civil);•&νβσπ;răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil).c) răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale, care estee de trei feluri:•&νβσπ;răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375 Cod civil);

•&νβσπ;răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376 Cod civil);•&νβσπ;răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 Cod civil).Pentru a determina care dintre aceste feluri ale răspunderii civile delictuale se aplică anumitei situaţii de fapt create prin săvârsirea unui delict civil, este

necesar să se verifice întrunirea în situaţia de fapt respectivă a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa răspunderii civile delictuale.Condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, constituie, în acelasi timp, şi condiţii generale ale răspunderii civile delictuale.Pentru existenţa celorlalte feluri ale răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea atât a condiţiilor generale, cât şi a unor condiţii specifice.Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o formă a răspunderii juridice, aceasta din urmă fiind, la rândul său, o parte componentă a

răspunderii sociale.a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie - Art. 1357 Cod civil, coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) consacră regula de principiu potrivit

căreia obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârsită cu vinovăţie, se naşte direct si nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte.b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin faptă proprie se poate dovedi, uneori,

insuficient, în măsura în care autorul său este o persoană care nu răspunde delictual sau are o solvabilitate discutabilă. În asemenea ipoteze, victima riscă să nu obţină reparaţia la care de altfel ar avea dreptul. De aceea, în scopul protejării victimei, Codul civil a instituit, alături de răspunderea pentru fapta proprie, în unele cazuri, si orăspundere autonomă în sarcina unei alte persoane, decât autorul faptei prejudiciabile.

Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică prin existenţa unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabilesi persoana chemată de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste relaţii speciale există atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera deautoritate a persoanei răspunzătoare.

Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate suplimentară de ocrotire a intereselor victimei; uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la

răspunderea pentru fapta proprie si se

angajează numai în raporturile dintre persoana

răspunzătoare si victima prejudiciului.

Aşa se

explică existenţa

în anumitecondiţii

a dreptului de regres al persoanei răspunzătoare împotriva autorului faptei ilicite si prejudiciabile.

Codul civil reglementează două cazuri de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia:- răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372 Cod civil);- răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil).

c) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau prin ruina edificiului . Viaţa socială a dovedit că o persoană poate să sufere unprejudiciu ce i-a fost cauzat, fără fapta omului, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu. Dacă am aplica normele obişnuite ale răspunderii civile, în asemeneacazuri, neputându-se dovedi că la originea prejudiciului este fapta unei persoane, victima s-ar găsi în situaţia inechitabilă de a suporta ea povara acelui prejudiciu. Aşase explică faptul că, în scopul apărării intereselor celor prejudiciaţi, legea civilă a instituit răspunderea pentru animale, lucruri si ruina edificiului. Este vorba de orăspundere directă a celui care are paza juridică a animalului, lucrului sau este, după caz, proprietarul edificiului care a cauzat prejudiciul.

Răspunderea pentru fapta proprie Răspunderea civilă pentru fapta proprie se angajează atunci când sunt întrunite , cumulativ, următoarele condiţ ii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate

dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei. Art. 1.357 Cod civil instituie condiţiile răspunderii: 1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârsită cu vinovăţie, este obligat să îl apere.2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Potrivit art.1.358. Cod civil, pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei,

precum si, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

Codul civil reglementează în art.1.359 repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes stabilind că autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciulcauzat si când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes altuia, dacă interesul este legitim, serios si, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui dreptsubiectiv.Pentru existenţa responsabilităţii în cadrul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie să se stabilească pe lângă prejudiciul material suferit de victimă, culpa

celui care a săvârsit-o si existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu si culpă. Astfel că, pentru a se putea imputa o culpă celui ce a săvârsit fapta cauzatoare de prejudiciu, este necesar ca autorul ei să fi avut discernământ, adică să fi fost capabilde asi da seama de fapta săvârsită si de urmările ei.

PrejudiciulPrejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvîrsită de o altă

persoană (autorul faptei ilicite), ori ca urmare a faptei unui animal sau lucru pentru care este ţinută a răspunde o anumită persoană. Fiind o consecinţă a încălcării drepturilor sau intereselor patrimoniale si/sau extrapatrimoniale, prejudiciul este una din condiţiile generale esenţiale ale

răspunderii civile. Orice faptă a unei persoane săvârsită cu intenţie sau din culpă are relevanţă din punct de vedere al dreptului civil, numai dacă a produs o daună, adică un prejudiciu.

În lipsa acestuia oricât de gravă ar fi fapta aceasta, scapă de sub incidenţa responsabilităţii civile. Astfel dacă fapta prejudiciabilă întruneşte condiţiile legalepentru a fi considerată infracţiune, acesteia îi sunt aplicabile prevederile codului de procedură penală

În legătură cu noţiunea de prejudiciu se impune a preciza că ceea ce trebuie reparat este nu numai prejudiciul actual si cert produs la data când a avut locfapta ilicită, ci si acela care se prezintă ca o prelungire neîndoielnică si directă a prejudiciului iniţial.

Pentru a se justifica acordarea despăgubirii care să reprezinte reparaţia integrală este esenţial ca prejudiciul să fie generat de aceeasi faptă si să aibă încă deatunci acelasi caracter de certitudine.La stabilirea despăgubirii urmează a se avea în vedere nu numai situaţia existentă la data când s-a produs fapta culpabilă, ci si consecinţele mai îndepărtate

pe care le va produce în viitor. Cu menţiunea că, consecinţele viitoare trebuie să fie legate cauzal de fapta ilicită. De asemenea, pentru a fi supus reaparării sub acestaspect, prejudiciul trebuie să fie cert, adică să existe siguranţa că se va produce si să existe elemente îndestulătoare pentru a-i determina extinderea.

Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral În doctrină, plecând de la natura intrisecă a prejudiciilor, se face diferenţa între prejudiciul patrimonial si prejudiciul nepatrimonial.Prejudiciul patrimonial se răsfrânge asupra patrimoniului persoanei, cu menţiunea că despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este

întotdeauna patrimonială. Fie că această despăgubire constă într-o reparare în natură a pagubei suferite, fie că ea constă în echivalentul bănesc al acestei pagube.Natura economică si posibilitatea evaluării băneşti este de esenţa acestor pagube, cum sunt spre exemplu degradarea sau distrugerea unor bunuri, etc.

Prejudiciul nepatrimonial constă în atingerea suferită de parte vătămată în urma nesocotirii, contestării sau încălcării drepturilor subiective sau intereselorextrapatrimoniale recunoscute de lege, atingere inestimabilă, de natură neeconomică ce rezultă din delicte sau din neexecutarea sau executarea necor espunzătoare aobligaţiilor asumate contractual.

În doctrină termenul de prejudiciu nepatrimonial se regăseşte în expresiile prejudiciu moral, prejudiciu personal nepatrimonial ori daună morală. În literatura de specialitate denumirea de prejudiciu nepatrimonial este preferabilă ştiinţific aceleia de daune morale, deoarece cuprinde toate prejudiciile de

natură neeconomică, adică atât cele care rezultă din atingerile unor valori morale, cât si cele care rezultă din atingerilr unor valori si drepturi subiective fără legătură cumorala.

Majoritatea preocupărilor doctrinale cu privire la prejudiciul nepatrimonial au inclus si problema si problema clasificărilor acestora.

Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană referitoare la repararea daunelor morale, a determinat concluzia ca o ataredespăgubire de compensare sau satisfacţie a victimei, să fie recunoscută, exclusive, în cadrul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave personalităţii umane şi a raporturilor de familie.

Astfel distingem între:- prejudiciile nepatrimoniale cauzate personalităţii fizice (leziuni fizice, boli, infirmităţii, etc)



- prejudiciile nepatrimoniale cauzate personalităţii afective (suferinţele de natură psihică determinate de ruperea intempestivă a logodnei, moartea unei rudesau persoane apropiate, etc)

- prejudiciile nepatrimoniale aduse personalităţii sociale, consecutive atingerii onoarei, reputaţiei, demnităţii, vieţii private, drepturilor nepatrimoniale de autor.Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce dintr-o dată sau într-un interval de timp scurt.Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau eşalonat în timp.Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul săvârsirii faptei ilicite.Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul săvârsirii faptei ilicite.

Condiţiile reparării prejudiciului Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite cumulativ două condiţii: să fie cert si să nu fi fost reparat încă. 1. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei cât şi al întinderii sale.Prejudiciul actual este prin ipoteză un prejudiciu cert, cu alte cuvinte este vorba despre prejudiciu deja produs la data când se pretinde repararea lui (de

exemplu, îngrijirea sănătăţii după accident).Probleme speciale apar în

privinţa prejudiciului viitor, care

deşi nu s-a produs

încă este sigur

că se va produce în viitor, el fiind astfel susceptibil de evaluare.

Un exemplu în acest sens îl constituie diminuarea în viitor a veniturilor victimei datorită reducerii capacităţii sale de muncă. În această situaţie se consideră că este îndeplinită condiţia certitudinii prejudiciului, întrucât este sigură atât apariţia acestui prejudiciu cât şi posibilitatea de a fi determinat.

Prejudiciul viitor care este cert nu se confundă cu prejudiciul eventual definit ca fiind acel prejudiciu viitor care nu este sigur sub aspectul existenţei şi subaspectul determinării întinderii sale. Acest prejudiciu eventual este lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de despăgubiri. Un exemplu de prejudiciu eventualeste prejudiciul invocat de părintele victimei care la data decesului acesteia nu întrunea condiţiile pentru primirea unei pensii de întreţinere. Astfel, simpla împrejurareinvocată de părinte că în viitor s-ar putea afla, din diferite motive, în incapacitatea de a munci, cu dreptul de a pretinde pensia de întreţinere, reprezintă o simplă eventualitate care nu poate justifica acordarea actuală a despăgubirilor. 2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă.Pornind de la ideea că repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, aceasta nu trebuie să constituie o

sursă de dobîndire a unor venituri suplimentare faţă de paguba suferită. Regula este că cel care a săvârsit fapta ilicită trebuie să acopere prejudiciile cauzate.Există însă şi situaţii de excepţie în care victima a primit despăgubiri ori a beneficiat de prestaţii din partea altei persoane decât autorul faptei şi astfel a recuperat total

sau parţial prejudiciul cauzat, respectiv:

&νβσπ;în cazul în care victima primeşte o pensie de invaliditate sau o pensie de urmaş, acordată de asigurările sociale în vederea reparării prejudiciului, ea este îndreptăţită să intenteze o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva autorului faptei ilicite sau a celui ce răspunde pentru aceasta numai pentru diferenţa deprejudiciu care nu este acoperită prin plata pensiei (art. 1393 alin. (1) Cod civil);

în cazul în care, în urma faptei ilicite, victima primeşte o indemnizaţie de asigurare, trebuie să se ţină cont de natura asigurării, după cum urmează:

dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de persoane, indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurător poate ficumulată cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite, cel chemat să răspundă pentru prejudiciul cauzat, deoarece asigurarea de persoane reprezintă o modalitatede economisire, neavând caracter de despăgubire (art. 2236 alin. (1) Cod civil);

dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de bunuri, indemnizaţia de asigurare nu se cumulează cu despăgubirile datorate victimeide către autor, cel care răspunde, acesta din urmă putând fi obligat să plătească victimei doar diferenţa dintre prejudiciul suferit de victimă şi indemnizaţia de asigurare.

În această situaţie asigurătorul, în limitele indemnizaţiei plătite, se subrogă în toate drepturile asiguratului împotriva celui răspunzător de producerea prejudiciului,deoarece asigurarea de bunuri este concepută pentru repararea prejudiciului, având caracter indemnizator;

dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat,fiind vorba despre asigurarea de răspundere civilă facultativă sau obligatorie, asigurătorul poate fi obligat să plăteascădespăgubiri victimei, caz în care aceasta din urmă îl poate acţiona pe autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţă între prejudiciul suferit şi suma pe care aprimit-o de la asigurător. În acest caz regresul asigurătorului împotriva asiguratului este limitat la cazurile limitativ prevăzute de lege;

în alte cazuri în care, după săvârşirea faptei ilicite, victima primeşte o sumă de bani de la o terţă persoană, urmează a se examina scopul ce stă la baza acestei prestaţii, în funcţie de care se va stabili dacă există sau nu dreptul victimei de a solicita despăgubiri de la autorul faptei ilicite. Astfel, acest drept există ori de câte ori prestaţia efectuată de terţ are natura unui ajutor acordat victimei. Dacă însă terţul a înţeles să plătească în locul autorului faptei ilicite victima îl va putea acţiona pe autorul fapteiilicite numai pentru eventuala diferenţă dintre prejudiciul suferit şi suma plătită de terţ.

Principiile reparării prejudiciului În doctrină sunt recunoscute trei reguli fundamentale, atunci când se procedează la stabilirea efectivă a despăgubirii în vederea reparării daunelor suferite de victimă.

a) Principiul posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională;

b) Principiul reparării integrale a prejudiciului;c) Principiul reparării în natură a prejudiciului;

Principiul posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională Răspunderea civilă delictuală a autorului faptei ilicite se poate concretiza într-o obligaţie de despăgubire fixată pe cale convenţională. Astfel că nimic nu se opune ca

între victimă si autorul prejudiciului să se încheie o convenţie prin care să se stabilească atât întinderea despăgubiri cât si modalitatea de achitare a acesteia.Principiul reparării integrale a prejudiciului.

Autorul prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens) cât si beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) pentru ca astfel victimasă fie repusă, pe cât este posibil, în situaţia anterioară. Rezultă că este supusă reparării nu doar paguba efectivă ci si câştigul nerealizat, dacă această nerealizare a fost cauzată de săvârsirea faptei ilicite.Se execută repararea nu doar a prejudiciului previzibil ci şi a prejudiciului neprevizibil, adică a daunelor a cărei faptă autorul nu ar fi fost în măsură să o anticipeze la

data săvârsirii faptei ilicite. Prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa, indiferent de forma sau gradul de vinovăţie. Principiul reparării în natură a prejudiciului.

În principiu, repararea prejudiciului trebuie să se facă în natură, iar când aceasta nu este posibilă, repararea se face prin echivalent sub forma acordării de despăgubiri. În toate cazurile despăgubirea trebuie stabilită, nu prin apreciere, ci în raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit. Materia răspunderii civile delictuale cunoaşte o aplicaţie în fapt mai restrânsă a acestui principiu. În ceea ce priveşte prejudiciul moral repararea în natură este de

neconceput. Există situaţii în care chiar si prejudiciul patrimonial nu oferă deseori decît posibilitatea acoperirii prin despăgubiri.

Repararea prin echivalent a prejudiciului În situaţia în care repararea în natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent sub forma acordării de despăgubiri. Repararea prin echivalent se face fie prin acordarea unei sume globale, fie prin stabilirea unor prestaţii periodice succesive cu caracter viager sau temporar, aceasta

stabilindu-se ţinând seama de interesele părţilor care reclamă despăgubirea, dar şi de posibilităţile autorului prejudiciului. În situaţia în care după acordarea despăgubirilor stabilite conform hotărârii judecătoreşti se face dovada unor noi prejudicii având drept cauză aceeasi faptă ilicită, se potobţine despăgubiri suplimentare fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare pronunţate. În toate situaţiile, atunci când este vorba de prejudicii constând în deterioarea ori distrugerea unui bun, la evaluarea despăgubirilor urmează a se ţine seama de stareade uzură a bunului, existentă la data prejudiciului.Victima are posibilitatea, pentru o deplină reparare a prejudiciului prin echivalent, de a solicita autorului faptei ilicite nu numai plata echivalentului pagubei ci şi plata

dobânzilor legale aferente acestei sume până în momentul achitării ei complete.Stabilirea prejudiciilor în caz de vătămare a sănătăţii comportă soluţii diferite în funcţie de situaţia în care vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de durată şi respectiv

dacă vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale a avut drept urmare pierderea ori reducerea capacităţii de muncă. Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este guvernată de prevederile art. 1.387 Cod civil care prevede că în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a

sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 si 1.389 Cod civil, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fostlipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acoperecheltuielile de îngrijire medicală şi, după caz, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale. În situaţia în care vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale are efecte de scurtă durată, în principiu, despăgubirile se acordă sub forma unor despăgubiri globale,luându-se în calcul pentru determinarea reparaţiei, cheltuielile făcute pentru vindecare, la care se pot adăuga diferenţa dintre veniturile obţinute şi sumele primite pedurata concediului medical, ori câştigurile de care victima a fost lipsită pe această perioadă. Atunci când vătămarea sănătăţii are ca efect pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă, soluţiile diferă după cum victima era majoră ori minor, respectiv dacă erasau nu încadrată în muncă. În situaţia în care s-a pierdut sau s-a diminuat capacitatea de muncă a victimei, încadrată în muncă la acea dată, cu consecinţa reducerii veniturilor sale, despăgubirea va cuprinde diferenţa dintre veniturile efectiv încasate anterior comiterii faptei ilicite şi veniturile ulterioare cum ar fi pensia de la asigurările sociale, inclusiv pensiasuplimentară. În acest caz termenul de prescripţie a acţiunii începe să curgă de la data stabilirii pensiei, şi nu de la data producerii prejudiciului.



În cazul în care integritatea corporală şi chiar capacitatea de muncă ale victimei au fost afectate, dar veniturile ei nu s-au micşorat, aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri pentru efortul suplimentar pe care trebuie să-l facă pentru a compensa incapacitatea de muncă provocată de autorul faptei ilicite.Cuantumul despăgubirilor civile se poate modifica ulterior pe calea unei acţiuni civile raparatorii, fie prin majorare, fie prin micşorare ori sistare.

Atunci când victima majoră, nu era neîncadrată în muncă la data cauzării faptului ilicit prin care i s-a diminuat capacitatea de muncă, întinderea prejudiciului se stabileşte după un criteriu concret, ţinându-se seama de împrejurările de fapt si situaţia personală a acesteia. În situaţia în care victima era minoră, neîncadrată în muncă, stabilirea despăgubirilor se face ţinându-se cont de toate împrejurările de fapt, de situaţia concretă aacesteia, de îngrijirile pe care trebuia să le primească, precum şi de efortul suplimentar fizic si psihic pe care victima va fi nevoită să-l depună pentru dobândirea uneicalificării adecvate stării sale de sănătate. În cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane, se pune problema, sub aspectele care interesează răspunderea civilă delictuală, a reparării prejudiciilor patrimoniale suferite de persoanele apropiate defunctului.Mai întâi de toate, este de reţinut obligaţia autorului faptei ilicite de a repara prejudiciile care au rezultat din plata cheltuielilor medicale si a cheltuielilor de înmormântare,

indiferent dacă aceste cheltuieli au fost făcute persoane aflate în întreţinerea victimei ori de alte persoane. Acest fapt este prevăzut de art. 1.392 Cod civil care prevedecă cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la restituirea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli. În ceea ce priveşte despăgubirile acordate persoanelor apropiate defunctului, trebuie făcută distincţia între persoanele care au dreptul la pensia de urmaş din parteaasigurărilor sociale sau nu au acest drept. În situaţia în care cei îndreptăţiţ i la despăgubire au dreptul la pensie de urmaş, ei trebuie să se adreseze mai întâi asigurărilor sociale pentru stabilirea pensiei şi numaidacă pensia nu acoperă integral prejudiciul se pot adresa instanţei de judecată. Ca modalitate de plată a despăgubirilor cuvenite celor aflaţi în întreţinerea victimei, de regulă, plata se face eşalonat, în rate lunare şi nu sub forma unei sume globale.

Referitor la cuantumul prestaţiei lunare la care poate fi obligat autorul prejudiciului, această prestaţie constituie o despăgubire şi nu o pensie de întreţinere, astfel că autorul prejudiciului indiferent de propria sa situaţie materială urmează să acopere prestaţiile pe care le plătea victima, prestaţii de care urmaşii acesteia au fost lipsiţi. Atât în cazul vătămării integrităţii corporale şi a sănătăţii, cât şi în cazul cauzării morţii unei persoane prin fapta ilicită, despăgubirea poate îmbrăca fie forma unei sumeglobale, fie forma unei prestaţii periodice. În legătură cu obligarea autorului prejudiciului la plata unei prestaţii periodice, în sens juridic se pune problema fluctuaţiilor valorii monedei naţionale, problemă ce sepoate rezolva în două moduri:- prin pronunţarea unei hotărâri în care instanţa de judecată să prevadă ea însăşi un mod de indexare a sumei ce se cuvine victimei cu titlu de prestaţie periodică; - prin intervenţia legiuitorului, care să reglementeze expres o modalitate de indexare automată a acestor prestaţii periodice.

Fapta ilicită Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Ca element al răspunderii civile delictuale fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obictiv sunt cauzate prejudicii dreptului

subiectiv aparţinând unei persoane.

Principiul de drept obiectiv care este încălcat, este acela că nimănui nu-i este permis să aducă prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane, drepturilor subiective aleacesteia.Răspunderea civilă delictuală în cazul producerii unei fapte ilicite este angajată nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv, dar şi atunci când au fost

prejudiciate anumite interese ale anumitor persoane. În apreciarea caracterului ilicit al faptei se au în vedere atât normele juridice ci şi cele de convieţuire socială în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilorlegale şi conturează însusi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite sunt următoarele: - caracterul obiectiv , în sensul că este o manifestare exterioară a unei atitudini de conştiinţă si voinţă a unei anumite persoane;Ca fapt obiectiv al realităţii, acţiunea umană este un act conştient. Aceasta este caracteristica cea mai importantă a acţiunii ca modalitate a conduitei ilicite. O acţiune

inconştientă – comisă de o prsoană lipsită de uzul raţiunii sau declanşarea unei energii naturale ori animale, atunci când nu se dator ează unei acţiuni umane, nu arerelevanţă juridică, nu este un act ilicit.- caracterul culpabil al faptei , respectiv atitudinea subiectivă, psihică, a persoanei faţă de fapta sa, faţă de propriul comportament exteriorizat, prin referire la care trebuie

să se aprecieze conduita umană ca ilicită. Nu se poate concepe existenţa unei fapte care, în mod obiectiv, să apară ca fiind o faptă ilicită, dar care sub aspect subiectiv, să fi fost săvârsită fără vinovăţie din partea

autorului său. Astfel, există ipoteza în care, desi există fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea nu este angajată întrucât, sub aspectuv laturii subiective fapta a fost săvârsită fără vinovăţie, de exemplu: o faptă cauzatoare de prejudicii săvârsită sub imperiul forţeie majore, ori fapta săvârsită de o persoană lipsită de discernământ. - este un act reprobabil din punct de vedere special, juridic si moral.

Orice conduită ilicită, indiferent de natura ei are un caracter antisocial, deoarece prin ea se lezează drepturi subiective, bunuri, interese sau valori în a căror protegiuire siconservare este interesată întreaga colectivitate umană. Pe de altă parte, nu orice acţiune conştientă este şi un act ilicit, ci numai acela prin care se încalcă drepturi legal recunoscute, sau se nesocotesc obligaţii juridice. De

aceea se poate afirma că acţiunea ilicită întotdeauna este corelată de o normă juridică prohibitivă prin care se interzice ceva.Toate faptele ilicite sunt contrare si normelor moralei, ele reprezintă atât încălcări ale ordinii de drept, cât si ale moralei.Realizarea conduitei ilicite se poate înfăptui fie prin comiterea unui fapt prohibit, printr-o acţiune, fie prin omiterea săvârsirii unui fapt prescris ca obligatoriu de lege, adică

printr-o inacţiune. Orice faptă comisivă care întruneşte condiţiile ilicitului constituie o faptă ilicită. Este deopotrivă faptă ilicită nu numai acţiunea, dar şi omisiunea, inacţiunea ilicită,

neîndeplinirea unei activităţi, ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei Există anumite situaţii în care deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii sunt:a) legitima apărare b) starea de necesitatec) îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superioruluid) exercitarea unui drept subiective) consimţământul victimei

Legitima apărare. În doctrină a fost definită ca fiind fapta săvârsită în scop de apărare a vieţii, a integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau a bunurilor, fie alecelui care se apără, fie ale altuia sau a unui interes obştesc, împotriva atacului ilicit al unei alte perosane, fapta de apărare prin care se pricinuieşte agresorului o pagubă.

Potrivit art.19 alin 2 din noul Cod penal, este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac metzerial, direct, imediat şi injust,care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârsită în următoarele condţii: - exista un atac material, direct, imediat si injust împotriva persoanei care comite fapta;- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes general;- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală, drepturile celui atacat ori interesul public;- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.Săvârşirea faptei ilicite în legitimă apărare o lipseşte de caracter ilicit, astfel că nu mai poate fi angajată răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art.1360 Cod civil, nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. Cu toate acestea, va putea fiobligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări. Starea de necesitate este definită în art.20 alin.(2) din noul Cod penal ca fiind o cauză care înlătură infracţiunea, adică înlătură caracterul penal al unei fapte săvârşită

în anumite împrejurări. Ca element exonerator de răspundere starea de necesitate presupune că fapta a fost săvârsită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat,

viaţa, integritatea corporală, sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau în interes public. În acest sens, art.1361 Cod civil dispune că cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii

de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.

Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului – fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterulilicit, dacă a fost săvârsită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului de răspundere. Conform art.1364 Cod civil, îndeplinirea unei activităţi ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit

al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări. Executarea ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost emis de organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale;

ordinul nu este vadit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit.



Exercitarea unui drept subiectiv, înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea de către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creatanumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane.Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora

desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut si actual, legitim si juridic protejat, în acord cu interesul obştesc si cu normele de convieţuire socială.

Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:1) dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne, respectiv potrivit scopului economic si social în vederea căruia este recunoscut de lege;2) dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu buna-credinţă. Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.

În dreptul civil, abuzul de drept este reglementat în art. 15 Cod civil care prevede că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul orin într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei –credinţe. Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană. Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natura patrimonială sau morală

cauzat prin exercitareaabuzivă

a dreptuluisău.

Consimţământul victimei, reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârsirea faptei,

ca autorul acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea producerii unei pagube.Rezultă că victima si-a dat consimţământul nu la producerea prejudiciului, ci la săvârsirea unei fapte, la desfăşurarea unei activităţi care potenţial ar fi de natură să-i

producă o pagubă; victima si-a asumat deci riscul unei activităţi săvârsite de altcineva si care ar putea-o prejudicia. Consimţământul este dat anterior săvârsirii faptei.Problema consimţământului victimei este rezolvată legislativ prin art.22 alin.(1) din noul Cod penal care prevede că este justificată fapta prevăzută de legea penală

săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Conform alin.(2),consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu Pentru orice formă de răspundere delictuală, inclusiv pentru răspunderea întemeiată pe fapta proprie este esenţială existenţa unei legături de cauzalitate între fapta

ilicită si prejudiciu. Astfel, pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe o faptă ilicită si un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci estenecesar ca între acestea să fie un raport de cauzalitate în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.Codul civil impune această cerinţă prin art. 1.357 alin. (1) care prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârsită cu vinovăţie, este obligat

să îl repare”. În unele situaţii raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu poate fi stabilit cu uşurinţă. Un exemplu în acest sens este stabilirea acestui raport între fapta persoanei care a furat un lucru si paguba suferită de persoana al cărei lucru a fost furat. Alteori acest demers al identificării raportului de cauzalitate este anevoios, deoarece presupune în esenţă stabilirea dacă o anumită faptă ilicită a generat un anumitprejudiciu.S-a observant că cel chemat să examineze raportul de cauzalitate trebuie să pornească de la premisa caracterului obiectiv al acestuia si să desprindă acele fapte

umane anterioare prejudiciului, care au determinat în mai mare sau mică măsură paguba.

Vinovăţia Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul

produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârsit-o, deci cu vinovăţie.Când se analizează vina celui care a cauzat prejudiciul se au în vedere latura subiectivă a faptei, atitudinea subiectivă pe care autorul ei a avut-o faţă de faptă si de

urmările acestea, la momentul la care a săvârsit-o. Sub aspect terminologic latura subiectivă a faptei ilicite, ca element al răspunderii juridice, în general este exprimată în mod diferit, în deosebitele ramuri ale dreptului. Astfel această latură este exprimată prin termenul de vinovăţie atât în dreptul penal cât si în materia răspunderiidisciplinare. În dreptul civil latura subiectivă a faptei este exprimată prin termenul de culpă, cu menţiunea că, în cazuri mai rare este folosit termenul de greşeală. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvâr sirii faptei ilicite sau mai exact, la momentul imediat anterior săvârsirii acesteia, faţă de

faptă si urmările acesteia.Vinovăţia presupune un factor intelectiv de conştiinţă, adică un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă, a semnificaţiei sociale a faptelor si urmărilor lor precum si un

factor volitiv de voinţă, concretizat în actul psihic de deliberare si decizie cu privire la comportamentul pe care autorul urmează să-l adopte. Răspunderea presupune, aşadar, săvârsirea fapteu cu vinovăţie, lipsa acesteia, înlătură răspunderea chiar dacă fapta a fost săvârsită si prin ea a fost cauzat un

prejudiciu. Întemeierea răspunderii pe vinovăţia autorului constituie unul dintre fundamentele importante ale răspunderii juridice, respectiv, deci, si ale răspunderii civile delictuale. Aplicarea răspunderii numai în cazul comiterii faptei cu vinovăţie, constituie o necesitate socială, în caz contrar răspunderea ar fi lipsită de latura educativă. În mod excepţional este posibil ca în unele situaţii să prevaleze funcţia reparatorie a răspunderii civile si stabilirea obligaţiei de reparare să fie posibilă chiar în lipsa

elementului vinovăţie. Un exemplu în acest sensar fi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri ori răspunderea pentru fapte proprii ale unorpersoane care au acţionat fără discernământul faptelor lor. Atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta si de urmările acesteia, presupune aşa cum am menţionat mai sus doi factori:- factorul intelectiv- factorul volitiv

Factorul intelectiv Presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor si a urmărilor acestora.

Această condiţie este legată de următoarele aspecte:- gradul de dezvoltare a puterii de cunoaştere umană în general, respectiv gradul de dezvoltare a ştiinţei la un moment dat care să permită înţelegerea fenomenelor a

legalităţilor acestora, a raporturilor obiective de cauzalitate dintre diferitele fenomene a posibilităţilor de preântâmpinarea unor efecte negative;- determinarea puterii de cunoaştere în concret, a subiectului care acţionează si anume, dacă acest subiect a avut posibilitatea (dacă trebuia si putea) să cunoască

semnificaţia socială a faptelor sale si a urmărilor acestora;- separată de problema gradului de cunoaştere este problema persoanelor lipsite de discernământ. Lipsa discernământului este sinonimă cu absenţa factorului intelectiv si anume cu lipsa vinovăţiei.

Factorul volitiv Presupune întotdeauna libertatea de deliberare si de decizie din partea autorului faptei. Lipsa acestei libertăţi are drept consecinţă lipsa vinovăţiei.

În concluzie vinovăţia implică o atitudine de conştiinţă faţă de faptă si de urmările acesteia si un act de voinţă, sub impulsul căruia este realizată fapta; conştiinţa creează

cauzalitatea psihică, iar voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei.Formele vinovăţiei civile:Conform art.16, art.1358 şi art.1371 din Cod civil, formele pe care le îmbracă vinovăţia sunt intenţia şi culpa.Intenţia are două modalităţi:

- intenţie directă; - intenţie indirectă.

La rândul ei, culpa are două modalităţi: - culpa cu prevedere;- culpa fară prevedere.

Intenţia directă există atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale si urmăreşte producerea lui.I ntenţia indirectă există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale si, desi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea produceriiacestui rezultat.

Culpa cu prevedere sau temeritatea ori imprudenţa există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce.Culpa fără prevedere sau neştiinţă ori neglijenţă există atunci când autorul faptei nu prevede rezultatul ei,desi trebuia să-l prevadă. În strânsă legatură cu vinovăţia

apare si o altă condiţie, respectiv existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârsit fapta ilicită. Pentru a fi considerate răspunzatoare de propria sa faptă se cere capersoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului echivalează cu absenţa factorului intelectiv, respectiv a lipseivinovaţiei. Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei situaţii posibile:1. pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţa a discernământului începând cu vârsta de 14 ani (art.1366 alin.(2) Cod civil);

2. persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice care le afectează discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate că aucapacitate delictuală. 3. în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reusi să facă dovada că la momentul săvârsirii faptei ilicite

interzisul a acţionat cu discernământ (art.1366 alin.(1) Cod civil).



În ce priveşte alienatul mintal sau debilul mintal, dacă nu este pus sub interdicţie, va trebui să facă dovada lipsei lor de discernământ; dacă însă au fost pusi subinterdicţie, răspunderea interzisului va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reusi să facă dovada că, la momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, interzisula acţionat cu discernământ. În absenţa discernământului, autorul faptei ilicite înseamna că nu va datora despagubiri victimei (art.1367 alin.(1) Cod civil).Cauzele care înlătură vinovăţia autorului faptei prejudiciabile sunt:

- fapta imputabilă exclusiv victimei;- fapta imputabilă exclusiv unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă; - cazul fortuit (acesta nu are însă efect exonerator încazul formelor de răspundere civilă delictuală obiectivă); -forţa majoră.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ (II)

Răspunderea pentru fapta altuia Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie

Reglementare legală. Domeniul de aplicare Potrivit art. 1372 alin. 1 Cod civil, „cel care în temeiul legii, al unui contract ori unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă

sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane”. Acest text de lege reglementează o formă de răspundere pentru fapta altuia, ipoteza în care devine incident textul respectiv fiind aceea când minorul sau cel pus

sub interdicţie săvârşeşte o faptă ilicită prin care cauzează prejudicii unei alte persoane. În cazul prejudiciilor cauzate de minori, răspunderea pe temeiul art. 1372 alin. 1 Cod civil revine părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din

afara căsătoriei, tutorelui, curatorului special sau oricărei alte persoane care avea obligaţia de supraveghere a minorului la momentul săvârsiri faptei.Pentru prejudiciile cauzate de persoana pusă sub interdicţie, răspunderea revine tutorelui sau curatorului special numit până la preluarea funcţiei de către noul tutore.

În legătură cu persoanele pentru care se răspunde, dispoziţia legală face referire la minori şi la persoane puse sub interdicţie. Conform art. 38 alin. 2 Cod civil, persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani, aşa încât, în categoria minorilor poate fi încadrată cu succes orice

persoană aflată sub vârsta de 18 ani. În privinţa persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, textul art.164 din acelasi act normativ califică pentru această masură de ocrotire pe orice

persoană care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, nefăcând nici o referire la vârsta acesteia,mai mult, putând fi pus sub interdicţie judecătorească inclusiv minorul cu capacitate de exerciţiu r estrânsă. De la data la care hotarârea judecătorească de punere subinterdicţie a rămas definitivă, aceasta îsi produce efectele, potrivit dispoziţiei de principiu cuprinse în art.169 Cod civil, astfel că, începând cu acea dată, persoana pusă sub interdicţ ie va avea vocaţia includerii sale în sfera persoanelor pentru care se răspunde civil delictual, conform art.1372 Cod civil.

Referitor la persoanele chemate de lege să răspundă, art. 1372 Cod civil face vorbire despre cel care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie

Sfera persoanelor pentru care se răspunde, precum si sfera persoanelor răspunzătoare în temeiul art. 1372 Cod civil constituie argumente că textul legal îndiscuţie instituie un principiu general de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârsite de persoanele prezumate de lege ca fiind lipsite dediscenământ în plan delictual, precum şi de minorii cu vârsta între 14 si 18 ani.

Fundamentarea răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie Referitor la fundamentul acestei răspunderi, ca raţionament filozofic si, concomitent, logico-juridic care justifică, în condiţiile societăţii contemporane,

angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin fapta unei persoane care, datorită vârstei sau stării sănătăţii sale mintale, are nevoie de supravegherea alteipersoane, pentru decelarea acestuia apreciem că trebuie plecat, de pe o parte, de la conţinutul noţiunii de supraveghere, iar pe de altă parte, de la analiza dispoziţiei cuprinse în alin.(3) din art. 1372 Cod civil.

Astfel, acţiunea de a supraveghea presupune a veghea, a păzi cu grijă, cu autoritate, a urmării cu atenţie, a observa , a avea sub control.Pentru prejudiciile cauzate de minor, art. 1372 alin. (3) Cod civil distinge între situaţia în care răspunderea revine părinţilor sau, dupa caz, tutorelui si situaţia

în care răspunderea revine altei persoane care avea obligaţia de supraveghere a minorului. Angajarea răspunderii părinţilor sau, în cazul minorului lipsit de ocrotire părintească, a tutorelui se fundamantează pe neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi

educare, obligaţie instituită de art. 261 Cod civil, potrivit căruia părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere si educare a copiilor lor minori, precum şi de art. 134 Cod civil, care prevede în alin. (1) că tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor, iar în alin. (2) că tutorele este obligat să asigure îngrijirea minorului,sănătatea si dezvoltarea lui fizică si mentală,educarea, învătătura si pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.

Odată cu dobândirea autorităţii asupra minorului sau a bolnavului psihic pus sub interdicţie, persoana responsabilă dobândeşte şi îndatorirea de a suportaconsecinţele faptelor prejudiciabile săvârsite de către aceştia. Primind a controla, a organiza, a îndruma şi a dirija activitatea şi modul de viaţă al unei astfel de persoanecare, din pricina lipsei sale de discernământ, nu se poate îngriji singură de propriile-i interese, cel ţinut la supraveghere garantează societăţii că, atât timp cât persoanasupravegheată de el se află sub autoritatea sa, acesta nu va comite fapte ilicite prejudiciabile, între atribuţiile supraveghetorului intrând si aceea de a împiedicasăvârsirea unor astfel de fapte,prin monitorizarea permanentă a activităţii celui supravegheat; în cazul în care, aflându-se sub supraveghere, minorul sau bolnavul psihicpus sub interdicţie judecătorească săvârşeşte o faptă ilicită prejudiciabilă, supraveghetorul va suporta consecinţele negative ale acesteia, el însusi luând asupra sa acestrisc.

Fundamentarea răspunderii prezintă importanţă pentru determinarea conţinutului prezumţiilor care operează în favoarea victimei, după ce aceasta dovedeşte îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii părinţilor. Totodată, fundamentarea răspunderii reprezintă importanţă practică si sub aspectul posibităţii de exonerare derăspundere prin probarea împrejurării că nu s-a putut împiedica fapta prejudiciabilă, în sensul că este mai uşor să se probeze imposibilitatea neculpabilă de a exercita, laun moment dat, supravegherea minorului, decât să se probeze că au fost exercitate constant si ireproşabil toate îndatoririle părinteşti (deci nu numai pe cele referitoarela supravegherea minorului, ci si la creşterea si educarea acestuia).

În cea ce ce priveşte fundamentarea răspunderii tutorelui pentru fapta persoanei puse sub interdicţie judecătorească, aceasta constă în neîndeplinireaobligaţiilor de supraveghere a celui pus sub interdicţie.

În concluzie, fundamentul răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită prejudiciabilă a minorului sau a persoanei pusă sub interdicţie îl constitue garanţia suportării riscului de autoritate, care incumbă celui care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti ori al unui contract este obligat să supravegheze minorul saupersoana pusă sub interdicţie.

Condiţiile răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie Răspunderea celui care avea să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie presupune îndeplinirea, în primul rând, a condiţiilor necesare

angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în persoana minorului sau a celui pus sub interdicţie, întrucât acesta este autorul propriu-zis alfaptei pentru care părinţii sunt chemaţi să răspundă. Există însă o particularitate, în sensul că, potrivit art.1372 alin.(2) Cod civil, răspunderea subzistă chiar în cazulcând făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.

În consecinţă, aplicarea art. 1372 alin.(1) Cod civil nu este condiţionată de vinovăţia minorului sau a persoanei pusă sub interdicţie. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale:a) existenţa prejudiciului;b) existenţa faptei ilicite a minorului sau a celui pus sub interdicţie; c) raportul de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu. Pe lângă aceste condiţii cu valoare generală, răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe

dispoziţiile art. 1372 Cod civil intervine numai dacă sunt întrunite şi două condiţii speciale:1. minoritatea sau, după caz, statutul juridic de persoană pusă sub interdicţie al autorului faptei ilicite prejudiciabile; 2. existenţa obligaţiei de supraveghere a

autorului nemijlocit în sarcina persoanei răspunzătoare, obligaţie născută ori direct din lege, ori dintr-o hotărâre judecătorească, ori dintr-un contract. Minoritatea sau,după caz, statutul de persoană pusă sub hotărâre judecătorească trebuie să existe în momentul în care autorul direct al prejudiciului a săvârsit fapta ilicită păgubitoare.

În ceea ce priveşte răspunderea părinţilor sau a tutorelui pentru fapta minorului, dacă victima a făcut dovada celor trei condiţii generale care se apreciază înpersoana minorului, ea va beneficia de trei prezumţii, care de data aceasta îi vizează pe parinţi sau pe tutore:

1.prezumţia că în executarea obligaţiei de creştere si educare au existat abateri, care urmează a fi privite ca adevărate acţiuni sau inacţiuni ilicite;2.prezumţia existenţei vinovăţiei părinţilor sau a tutorelui (de regulă, sub forma neglijenţei) în privinţa acestor abateri;3.prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între aceste abateri si fapta prejudicia-bilă săvârsită de minor, în sensul că neîndeplinirea sau îndeplinirea

necorespunzătoare a obligaţiei de creştere si educare a făcut posibilă săvârsirea faptei respective de către minor. Aceste prezumţii pot fi înlăturate, părinţii sau tutorele fiind astfel exoneraţi de răspundere, dacă se face dovada, potrivit art. 1372 alin.(3) Cod civil că fapta copiluluiconstituie urmarea unei alte cauze decât modul în care si-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti. Potrivit art. 1374 alin. (1) Cod civil, părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care obligţia de supraveghere a minorului la

data săvârşirii faptei prejudiciabile. Textul trebuie interpretat extensiv, în sensul că, pentru identitate de raţiune, în cazul în care ocrotirea minorului se realizează prin



tutelă, tutorele nu va răspunde dacă dovedeşte că sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii unei alte persoane care avea obligaţia de supraveghere a minorului ladata care acesta a săvârsit fapta prejudiciabilă. Referitor la răspunderea altor persoane (decât părinţii sau tutorele) care aveau obligaţia de supraveghere a minorului, precum şi răspunderea tutorelui pentru prejudiciul

cauzat de persoana pusă sub interdicţie, dacă victima a făcut dovada celor trei condiţii care se apreciază în persoana minorului sau celui pus sub interdicţie, ea vabeneficia de trei prezumţii:

- prezumţia că obligaţia de supraveghere nu a fost îndeplinită; - prezumtia vinovăţiei celui care avea obligaţia de supraveghere în ceea ce priveşte această neîndeplinire;- prezumţia existenţei legăturii de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiei de suprave-ghere si săvârsirea de către minor sau de către persoana pusă sub

interdicţie judecătorească a faptei prejudiciabile. Angajarea răspunderii presupune şi îndeplinirea condiţiei speciale, că minorul sau cel pus sub interdicţie se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea

celui chemat să răspundă la data săvârsirii faptei ilicite. În legătură cu această condiţie, dacă este cazul, urmează a se cerceta motivele pentru care minorul sau cel pussub interdicţie, ce trebuia să se afle sub supravegherea unei anumite persoane, nu se afla în fapt sub această supraveghere, iar dacă se constată o acţiune sauomisiune a celui care avea obligaţia de supraveghere, cara a permis crearea unei asemenea situaţii, răspunderea acestuia va fi angajată; în schimb, dacă sustragereade sub supraveghere a minorului sau a celui pus sub

interdicţie nu este

imputabilă persoanei care avea

obligaţia de supraveghere,

răspunderea acesteia nu poate fi

angajată. Referitor la modul de executare a obligaţiei de supraveghere, în doctrină s-a afirmat că art.1372 Cod civil ar trebui să facă referire la supravegherea cu titlu

permanent a minorului sau a celui pus sub interdicţie judecătorească, deoarece numai în acest mod poate fi acceptată idea exercitării unei autorităţi privind controlulmodului de viaţă şi organizarea activităţii persoanei supravegheate.

Efectele răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie Răspunderea civilă delictuală a celui obligat la supraveghere, bazată pe dispoziţiile art. 1372 Cod civil, poate fi antrenată, prin acţiunea civilă a victimei prejudiciului sau

a persoanei îndreptăţite la despăgubire, indiferent de faptul că răspunderea pentru fapta proprie a făptuitorului nemijlocit a fost angajată sau nu.Victima prejudiciului are următoarele opţiuni: - să pretindă despăgubiri de la cei responsabili cu supravegherea(în situaţia în care acţiunea victimei se va admite, deopotrivă, faţă de ambii părinţi, aceştia

vor fi obligaţi, potrivit dispoziţiilor art. 1382 Cod civil, în solidar;- să pretindă despăgubiri de la minor sau de la cel pus sub interdicţie, pe temeiul art. 1357 Cod civil, ceea ce presupune, printre altele, dovedirea vinovăţiei

acestuia, deci a împrejurării existenţei discernământului la data săvârsirii faptei ilicite;- să cheme în judecată spre a fi obligaţi la despăgubiri, în solidar, atât pe cel responsabil cu supravegherea, pe temeiul art. 1372 Cod civil, cât şi pe autorul

faptei, pe temeiul art. 1357 Cod civil.Corelaţia dintre răspunderea părinţilor si răspunderea altei persoane care avea obligaţia de supraveghere a minorului

Dacă nu este îndeplinită condiţia specială referitoare la săvârsirea faptei în timp ce minorul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea unei anumite persoane,devine incidentă răspunderea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile angajării acesteia.

Dacă fapta ilicită a fost săvârsită în timp ce minorul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea unei alte persoane decât părintii sau, după caz, tutorele, rezultă dinart. 1374 alin. (1) Cod civil că răspunderea părinţilor sau a tutorelui poate interveni numai cu titlu subsidiar, adică numai atunci când, în prealabil, persoana care aveaobligaţia de supraveghere a dovedit că, desi a exercitat o supraveghere corespunzătoare, nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.

Acţiunea în regres Fiind obligată la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a minorului sau a persoanei pusă sub interdicţie judecătorească, persoana răspunzătoare,

stingând în integralitate datoria, are o acţiune în regres îndreptată împotriva făptuitorului direct, întemeiată pe prevederile art. 1384 Cod civil. Textul legal statuează asupra existenţei acestui drept de regres împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul doar în condiţiile în care acesta este răspunzător pentru prejudiciul cauzat (art.1384alin (1). Aceasta înseamnă că pentru a avea câştig de cauză în acţiunea în regres îndreptată împotriva autorului direct al prejudiciului, persoana responsabilă trebuie să dovedească, în privinţa acestuia, existenţa celor patru condiţii ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie impuse de prevederile art. 1357 Cod civil, inclusivvinovăţia acestuia.

În acest sens, persoana răspunzătoare se va confrunta cu două situaţii distincte, în funcţie de cum vârsta minorului este de sub 14 sau peste 14 ani.Dacă minorul are sub 14 ani, potrivit dispoziţiilor art. 1366 alin. (1) Cod civil, el se bucură de prezumţia legală relativă a lipsei discernământului faptelor sale.

În aceeasi situaţie se găseşte, potrivit aceleiasi dispoziţii legale, si interzisul judecătoresc. În aceste condiţii, per-soana responsabilă va fi ţinută să probeze că, lamomentul săvârsiri faptei ilicite prejudicia-bile, minorul sub 14 ani sau interzisul judecătoresc a avut discernământul faptelor sale, capacitate delictuală.

Soluţia este diferită în cazul în care autorul nemijlocit avea, la momentul săvârsiri faptei ilicite prejudiciabile vârsta cuprinsă între 14 si 18 ani. În acest caz,art. 1366 alin. (2) Cod civil, îimpotriva lui funcţionează prezumţia legală relativă a existenţei discenământului, ceea ce simplifică sarcina persoanei răspunzătoare. pentrua se exonera de răspundere, în speţă, pentru a respinge acţiunea în regres a persoanei responsabile, minorul va trebui, de data aceasta el, să facă dovada că, la

momentul comiterii faptei ilicite păgubitoare, nu avea dicernământul faptelor sale, răsturnând, în acest fel, prezumţia instituită de art. 1366 alin.(2) Cod civilRăspunderea comitentului pentru fapta prepusului

Reglementarea legală. Domeniul de aplicare Potrivit art. 1373 alin. (1) Cod civil, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepusii săi ori de câte ori fapta săvârsită de aceştia are legătură cu

atribuţiile sale sau cu scopul funcţiilor încredinţate. A determina domeniul de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului înseamnă a defini termenii de comitent şi de prepus, adică de a defini

noţiunea de raport de prepuşenie. Art. 1373 alin (2) Cod civil defineşte termenul de comitent ca fiind persoana care în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea

si controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.Esenţial pentru calităţile de comitent şi de prepus este existenţa unui raport de subordonare care îsi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de

voinţă între ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare, născân-du-se astfel dreptul comitentului de a da instrucţiuni, de adirecţiona, îndruma si controla activitatea prepusului, acesta din urmă fiind ţinut să urmeze îndrumările primite.

Raportul de prepuşenie poate să izvorască din anumite situaţii juridice sau chiar situaţii de fapt. Acest raport se naşte, cel mai adesea, dintr-un contract demuncă în care comitentul este angajatorul, iar prepusul este angajatul, esenţa acestui contract fiind subordonarea salariatului faţă de angajator.

În cazul în care cel angajat în muncă săvârşeşte fapta ilicită în timp ce era detaşat la o altă unitate, calitatea de comitent o are această din urmă unitatedeoarece munca, fiind prestată în interesul acestei noi unităţi, pe timpul cât prepusul lucrează în cadrul ei, este subordonat acesteia, fiind obligat să respecte condiţiilede muncă si de disciplină în muncă impuse de unitatea la care este detaşat.

S-a considerat că disocierea raportului de prepuşenie de contractul individual de muncă poate fi generată si autonomia specifică anumitor profesii, cum este

cazul exercitării profesiei de medic, precizându-se că medicul ar avea calitatea de prepus al unităţii sanitare în care lucrează numai în legătură cu îndatoririle de serviciustabilite prin regulamentele sanitare, nu însă si în privinţa asistenţei medicale pe care o acordă pacientului, precum si că infirmierii au în toate cazurile calitatea deprepusi ai unităţii sanitare.

Raportul de prepuşenie poate să se întemeieze şi pe calitatea de membru al unei unităţi cooperatiste, deoarece în procesul muncii se institue un raport desubordonare între cooperativă şi membrii acesteia.

Cu caracter de excepţie, raportul de prepuşenie poate să rezulte şi dintr-un contract de mandat, dacă prin contract se institue o subordonare totală amandatarului faţă de mandant. Raportul de prepuşenie poate rezulta si dintr-o situaţie extracontractuală, cum este cazul aşa-numitor prepuşi ocazionali, adică acelepersoane cărora, în temeiul unei relaţii apropiate şi al încrederii pe care această relaţie o inspiră (soţ, copii etc.), li se încredinţează, temporar, o sarcină determinată cenu presupune o calificare deosebită.

Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului se fundamentează pe ideea de garanţie.

Astfel, prin art. 1373 Cod civil se instituie o obligaţie de garanţie a comitentului, în solidar cu prepusul, faţă de victima prejudiciului, garanţie menită să oferevictimei posibilităţi mai mari de a fi despăgubită. Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă s-au propus mai multe teorii:

- teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori peculpa în supravegherea prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs;

- teoria riscului , potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi asume şi riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru

că nu explică dreptul comitentului de a formula acţiunea în regres împotriva prepusului pentru a obţine restituirea despăgubirilor plătite victimei;- teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului.Principalele critici aduse acestei teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane şi nu pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor juridice nu şi a faptelor juridice;

- teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil , bazată pe o prezumţie absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul raportuluide prepuşenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.



Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului Condiţii generale Pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în persoana prepusului trebuie întrunite toate condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale

pentru fapta proprie. Astfel, victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei următoarelor elemente:- fapta ilicită săvârsită de prepus;

- existenţa prejudiciului;- raportul de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu;- vinovăţia prepusului;- inexistenţa unei cauze exoneratoare.

Condiţii speciale Alături de condiţiile generale, potrivit art. 1373 Cod civil, mai trebuie îndeplinite două condiţii: -

existenţa, la data

săvârsirii faptei, a raportului de

prepuşenie;

- săvârsirea faptei de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent. În analiza celei de-a doua condiţii speciale, trebuie deosebite mai multe situaţii.

a) Comitentul nu răspunde dacă între fapta ilicită săvârsită de prepus si funcţiile acestuia de către comitent nu există nicio legătură (de exemplu, fapta a fostsăvârsită în concediu sau în drum spre locul de muncă ori spre casă);

b) Se va angaja răspunderea comitentului dacă prepusul cauzează prejudiciul acţionând, în mod neglijent sau imprudent, în cadrul normal al funcţiei încredinţate sau cel puţin în limitele scopului pentru care i-a fost conferită funcţia respectivă.

Efectele răspunderii Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent si victima prejudiciului

Victima are următoarele posibilităţi: - să pretindă despăgubiri de la comitent pe temeiul art. 1373 Cod civil;- să pretindă despăgubiri de la prepus pe temeiul art. 1357 Cod civil ;- să cheme în judecată, spre a fi obligaţi la despăgubiri în solidar, atât pe comitent, cât si pe prepus.Solidaritatea dintre comitent si prepus se întemeiază pe art. 1383 Cod civil, având în vedere că pentru prejudiciul cauzat victimei răspund atât prepusul, pentru propria

faptă, cât si comitentul, pentru fapta prepusului, iar textul de lege menţionat se referă la cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă, fără a deosebi după cum ar fivorba de răspunderea pentru fapta proprie sau de răspunderea pentru fapta altuia.Dacă este chemat în judecată, comitentul are interesul de a chema în garanţie pe prepus, având în vedere că, pe de o parte răspunderea comitentului intervine numai

dacă sunt întrunite condiţiile necesare angajării respunderii prepusului pentru fapta proprie, iar, pe de altă parte, se asigură succesul acţiunii în regres a comitentului.

Solidaritatea dintre comitent si prepus ridică unele probleme în cazul pluralităţii de co-mitenţi si de prepusi, privite în cadrul raporturilor dintre victimă si comitent. Caregulă, trebuie reţinut că fiecare comitent răspunde ca garant faţă de victimă proporţional cu contribuţia prepusului său, solidaritatea prepusilor neatrăgând solidaritateacomitenţilor. Astfel:- dacă prepusii unor comitenţi diferiţi au săvârsit împreună o faptă ilicită si prejudiciabilă, victima nu este îndreptăţită să pretindă de la fiecare comitent decât partea de

despăgubire aferentă vinovăţiei propriului prepus ;- dacă prepusii unor comitenţi diferiţi prejudiciază pe unul dintre aceşti comitenţi, se aplică o soluţie similară, comitentul victimă neputând să invoce o solidaritate a

celorlalţi co-mitenţi între ei.Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus. Regresul comitentului Răspunderea comitentului a fost reglementată în scopul de a proteja victima, care va obţine în condiţii mai sigure repararea integrală a prejudiciului, ceea ce

justifică recunoaşterea dreptului de regres al comitentului ce a plătit despăgubirile împotriva prepusului, acesta fiind ţinut să suporte, în cele din urmă, consecinţele fapteisale ilicite. În acest sens, art. 1384 alin (1) Cod civil dispune că cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cuexcepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

Acţiunea în regres a comitetului este o acţiune civilă de drept comun, întrucât comitentul, prin plata despăgubirilor,se subrogă în drepturile victimei, potrivitart.1596 lit.(c) Cod civil, fiind vorba de o subrogaţie personală care operează de drept,iar acţiunea pe care victima putea să o exercite împotriva prepusului era o acţiune civilă întemeiată pe art.1357 Cod civil.

Comitentul are dreptul de a recupera integral de la prepusul său despăgubirile plătite, astfel că acţiunea în regres nu se va diviza,întrucât comitentul esteconsiderat un codebitor solidar care plăteşte o datorie făcută în interesul executiv al unui alt codebitor solidar, aplicându-se prin asemănare art.1459 Cod civil.

În cazul unei pluralităţi de comitenţi şi de prepusi, problemele ce vizeaza regresul comitentului care a plătit despăgubirea trebuie rezolvate ţinându-se cont nu

numai de împrejurarea potrivit căreia comitentul are poziţia atât de codebitor solidar ce a plătit datoria în folosul exclusiv al altui codebitor solidar, cât si de fidejusor lipsitde beneficiul discuţiunii, ci si de prevederile art. 1384 alin.(3) Cod civil, care dispune că dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care , fiind raspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce si împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul,

împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde si nu poatedepăsi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.

În consecinţă: - se menţine solidaritatea doar a propriilor prepusi în cadrul regresului comitentului plătitor; - dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar fiecare dintre comitenţi sau doar unul dintre ei a plătit despăgubiri proporţional cu vinovăţia propriului

prepus, regresul comitentului plătitor se exercită exclusiv împotriva propriului prepus;- dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar unul dintre comitenţi plăteşte victimei o sumă mai mare decât aceea la care îl angaja raportul de prepuşenie,

atunci se diferenţiază mai multe ipoteze:a)comitentul care a plătit, pentru ceea ce a achitat peste partea aferentă a prepusului lui, poate acţiona în regres împotriva celorlalţi comitenţi, aceştia vor fi

obligaţi la partea ce revenea fiecăruia în raport cu prepusul lui, iar, la rândul lor, vor putea acţiona în regres împotriva propriului prepus;b) comitentul care a plătit poate acţiona în regres împotriva prepusului lui pentru întreaga sumă plătită, caz în care prepusul va putea acţiona pe ceilalţi

prepusi în parte pentru partea de despăgubire ce le revine fiecăruia; c) comitentul care a plătit poate acţiona în regres împotriva prepusilor celorlalţi comitenţi, printr-o acţiune divizibilă corespunzător părţii din despăgubire ce

revine fiecăruia.

Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea comitentului

În cazul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii de către un minor care are calitatea de prepus, în temeiul art. 1374 alin. (2) Cod civil, răspunderea părinţilor sau a altei persoane care era obligată la supravegherea minorului va fi înlăturată de răspunderea comitentului. Pentru justificarea acestei soluţii se iau înconsiderare urmatoarele argumente:

- asumarea totală şi exclusivă a răspunderii de către comitent pentru faptele prepusului în cadrul însărcinărilor primite, constitue fundamentarea răspunderii comitentului;- dacă minorul, in baza unui contract de muncă are calitatea de prepus,el este echivalent majorului în executarea acestui contract, cea ce privează de suport angajarea

răspunderii părinţilor sau a persoanei care avea obligaţia de supraveghere pentru prejudiciul cauzat prin săvârsirea unei fapte ce decurge din această executare.Există şi o excepţie, în temeiul art. 1374 alin. (2) Cod civil care prevede că în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârsit fapta ilicită, victima are

dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.

Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri Reglementare legală şi dom eniul de apl icare

Potrivit art. 1376 alin.(1) Cod civil oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.Pentru antrenarea acestei răspunderi, este necesară o singură condiţie specială, adică lucrul care a cauzat paguba să se afle în momentul producerii

prejudiciului în paza unei persoane.Referitor la domeniul de aplicare, trebuie stabilit sensul noţiunilor de lucru, de pază juridică, de cauzare a prejudiciului de către lucru, fiind necesare si unele

precizări în legătură cu persoanele îndreptăţite să se prevaleze de dispoziţiile art.1376 alin. (1) Cod civil

a) Referitor la noţiunea de lucru, art.1376 alin.(1) Cod civil se aplică: - atât bunurilor mobile ,cât şi bunurilor imobile, cu excepţia acelora pentru care, în baza unor dispoziţii din Codul civil sau din alte acte normative, esteinstituită o formă distinctă de răspundere civilă delictuală;

- atât bunurilor având dinamism propriu, cât si bunurilor lipsite de acest dinamisn;- atât bunurilor aflate în staţionare, cât si bunurilor aflate în mişcare; - atât bunurilor periculoase, cât si bunurilor nepericuloase.



b) Referitor la noţiunea de pază, art.1376 alin.(1) Cod civil, referindu-se la persoana care deţine paza lucrului, nu face vreo distincţie între paza juridică sipaza materială (aceasta din urmă rezultând din contactul direct, material si nemijlocit cu lucrul), totusi, o asemenea distincţie este impusă de art. 1377 Cod civil, carestabileşte că are paza lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent cotrolul sisupravegherea asupra lucrului si se serveşte de aceasta în interes propriu. În consecinţă, răspuderea întemeiată pe art.1376 alin. (1) Cod civil revine persoanei care, ladata cauzării prejudiciului, deţinea paza juridică a lucrului, iar nu persoanei care deţinea numai paza materială, deoarece aceasta din urmă persoană nu se serveşte delucru în interes propriu.

Până la proba contrară, proprietarul este prezumat a fi deţinătorul pazei juridice la data cauzării prejudiciuluide către lucru. Proba contrară constă îndovedirea transmiterii în drept sau chiar în fapt a pazei juridice către o altă persoană.

O prezumţie simplă de pază juridică funcţionează în cazul titularilor unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.Paza juridică mai poate rezulta şi dintr-un contract prin care s-ar transmite cu titlu temporar puterea independentă de control şi supraveghere asupra lucrului, (locaţiune,

comodat etc.), deci paza juridică a lucrului poate să revină unei alte persoane decât proprietarul (unui simplu detentor) în temeiul contractului prin care a fost transmisă folosinţa lucrului respectiv.c) Referitor la noţiunea de cauzare de către lucru a prejudiciului,trebuie avut în vedere că nu se poate face abstracţie de existenţa factorului uman, oricât de redusă ar fi

influenţa acestuia. Art. 1376 alin.(1) Cod civil devine incident în acele

situaţii în care lucrul a contribuit în mod decisiv, prin

particularităţile sale, la

apariţia pagubei, chiar

dacă în relaţia de cauzalitate s-au interpus, într-o manieră secundară, intervenţiile umane. Dacă însă lucrul a constituit o simplă prelungire a faptei omului, atunci se vaangaja răspunderea autorului pe temeiul art. 1349 Cod civil, iar nu răspunderea persoanei care deţinea paza juridică a lucrului pe temeiul art.1376 alin.(1) Cod civil.d) Referitor la persoanele îndreptăţite să invoce art.1376 alin.(1) Cod civil, se impun unele precizări care vizează situaţia în care prejudiciul a fost cauzat unei persoane

care a folosit sau a participat la folosirea lucrului respectiv :- dacă între persoana care deţine paza juridică a lucrului şi victimă se încheiase un contract privind folosirea lucrului, se vor aplica regulile răspunderii civile

contractuale, cu excepţia cazului în care lucrul provoacă decesul sau o vătămare corporală, când, datorită naturii nepatrimoniale a drepturilor lezate, se admite că devinincidente prevederile art.1376 alin.(1) Cod civil;

- dacă victima se foloseşte de lucru fară acordul celui care deţine paza juridică, răspunderea va interveni numai dacă se face dovada intenţiei sau culpeigrave a celui care deţine paza juridică a lucrului.

Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general Opiniile si soluţiile propuse în doctrina şi în jurisprudenţă se încadrează în cele două mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi concepţia răspunderii obiective.

Concepţia răspunderii subiective Potrivit acestei concepţii, răspunderea instituită de art.1376 alin.(1) Cod civil se fundamentează pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului.

În planul concepţiei subiective, s-au formulat următoarele teorii:- prezumţia relativă de culpa a paznicului juridic- prezumţia absolută de culpa a paznicului juridic; cu consecinţa că numai forţa majoră ar putea răsturna o asemenea prezumţie; - existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine inconvenientele teoriilor precedente, apreciindu-se ca apariţia prejudiciului este cea mai bună

dovadă ca nu s-a executat obligaţia de pază juridică. Concepţia răspunderii obiective Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită sau

prezumată, a paznicului juridic.O primă teorie a concepţiei obiective a fost fundamentarea acesteia pe ideea de risc, în sensul ca cel care profită de foloasele unui lucru trebuie să suporte si riscul

reparării prejudiciilor cauzate de acesta unor terţe persoane.O altă teorie este aceea conform căreia art.1376 alin.(1) Cod civil, instituie o prezumtie de răspundere, care este invocată în cele mai multe hotărâri judecătoreşti,

pronunţate în ultima perioadă.

Condiţiile răspunderii Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele condiţii: - existenţa prejudiciului- raportul de cauzalitate dintre prejudiciu si lucru; raportul de cauzalitate se referă la fapta lucrului si nu la fapta proprie a paznicului lucrului;- faptul că lucrul se afla în paza juridică a unei persoane; calitatea de paznic juridic nu trebuie dovedită, deoarece până la proba contrară, această calitate se prezumă

că aparţine proprietarului, titularului unui alt drept real sau posesorului.

Cauzele de exonerare de răspundere Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenţei unor cauze exoneratoare de răspundere:

- fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă întruneşte caracteristicile unei adevarate forţe majore, deoarece, în caz contrar, fapta victimei doardiminuează răspunderea paznicului juridic;- fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului juridic, deoarece terţul si paznicul juridic vor răspunde în solidar, răspunderea repartizându-se proporţional cu

gradul de participare si de vinovăţie al fiecăruia; - forţa majoră duce la exonerarea totală de răspundere a paznicului juridic al lucrului nu si cazul fortuit, desi ambele exclud vinovăţia acestuia.

Efectele răspunderii Victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la persoana care deţine paza juridică a lucrului sau de la paznicul material, însă numai pe temeiul

art.1357 Cod civil, în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.Paznicul juridic care a plătit despăgubirile se va putea îndrepta, printr-o acţiune în regres, împotriva paznicului material, însă va trebui să facă dovada

vinovăţiei acestuia, în condiţiile art. 1357 Cod civilDacă la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul juridic al lucrului a plătit despăgubiri ce depăşesc întinderea

corespunzătoare participării sale, el va avea acţiune în regres împotriva terţului pentru ceea ce a plătit în plus.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale Reglementarea legală şi domeniul de aplicare

Potrivit art.1375 Cod civil proprietarul unui animal sau cel care se deserveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal,

chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.Pentru a stabili domeniul de aplicare a răspunderii întemeiate pe art. 1375 Cod civil înseamnă a determina care sunt animalele în privinţa cărora se aplică acest text de

lege, precum si care sunt persoanele ţinute să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele respective. Animalele pentru care se răspunde Textul art. 1375 Cod civil se referă la animalele care pot fi apropriate într-o formă oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate. În această categorie pot fi incluse

animalele domestice, precum şi animalele sălbatice aflate în captivitate din grădinile zoologice, circuri etc. Animalele sălbatice din rezervaţiile ori din parcurile de vânătoare închise au o situaţie asemănătoare cu cele sălbatice captive; dacă prejudiciul s-a produs în interiorulrezervaţiei ori parcului; se aplică art. 1375 Cod civil, dar nu si în cazul în care prejudiciul s-a produs de animalele sălbatice iesite din incinta rezervaţiei ori parcului.Pentru daunele produse de aceste animale, unităţile care gospodăresc vânatul pot răspunde potrivit art. 1357 Cod civil

Persoanele care sunt chemate să răspundă Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, revine persoanei care are paza juridică a acestuia, în momentul producerii prejudiciului .

Paza juridică decurge din dreptul pe care îl are o persoana de a se folosi de animalul respectiv şi implică prerogativa de comandă, de direcţie şi supraveghere asupraanimalului. În această situaţie se află proprietarul ,persoana fizică sau juridică, a animalului ori persoana căreia proprietarul i-a transmis folosinţa animalului (de exemplupe temeiul unui drept de uzufruct al unui contract de locaţiune, al unui contract de comodat). În cazul în care nu se cunoaşte cine era persoana care se folosea deanimal, răspunderea revine proprietarului animalului. Până la proba contrarie se prezumă că paza juridică aparţine proprietarului. Paza juridică nu se confundă cu pazamaterială a animalului, aceasta din urmă neacordând dreptul paznicului de a se folosi în propriul său interes de animalul încredinţat. Paza juridică poate coexista cupaza materială. Numai paza juridică atrage aplicarea prevederilor art. 1375 Cod civil, iar persoana care are numai paza materială va putea fi tras la răspundere pentrufapta proprie, potrivit art. 1357 Cod civil

Referitor la persoanele care răspund pentru prejudiciile cauzate de animale se impun câteva precizări: - dacă există o persoană care avea dreptul de a se folosi de animal la data cand acesta a produs prejudiciul, răspunderea va reveni acelei persoane şi nuproprietarului animalului;

- dacă animalul aparţine, în coproprietate mai multor persoane, paza juridică exercitată în comun va atrage răspunderea solidară a celor cărora ea aparţine, pentru prejudiciul cauzat de animal;



- dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor proprietari diferiţi ori aflate în folosinţa unor persoane diferite între care nu există comunitate de pază juridică, răspunderea este divizibilă si nu solidară;

- dacă victima prejudiciului este însusi cel care are paza juridică poate fi tras la răspundere pe temeiul art. 1375 Cod civil.Fundamentarea răspunderii

Elementul esenţial pentru fundamentare acestei răspunderi îl constituie paza juridică.Pornindu-se de la aceasta, au fost formulate următoarele teorii:- fundamentarea răspunderii pentru prejudicii cauzate de animale pe o prezumţie fie relativă, fie absolută de culpă a paznicului juridic în supravegherea

animalului;fundamentarea r ăspunderii pe idea de risc, în sensul că cel ce trage foloasele de pe urma unei activităţi trebuie să suporte si consecinţele negative aleacesteia;

- fundamentarea răspunderii pe idea de garanţie pe care persoana care deţine paza juridică a animalului trebuie să o asigure terţilor pentru eventualeleprejudicii cauzate acestora de către animalul de care se deserveşte. Această concepţie este dominantă în doctrina si în jurisprudenţa actuală.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului Reglementarea legală. Domeniul de aplicare Potrivit art. 1378 Cod civil, proprietarul unui edificiu sau al unei

construcţii de orice fel este obligat

să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin

desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie. Pentru a se putea stabili domeniul de aplicare al acestei răspunderi, este necesară definirea următoarelor noţiuni:

a) edificiu – este orice lucrare realizată de om prin folosirea unor materiale care se încorporează solului devenind, în acest fel, un imobil, prin natura sa;b) ruina edificiului – prin ruina edificiului se întelege dărâmarea completă sau partială a edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părţi, desprinderea

unor elemente de construcţie. Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie. Cu lipsa de întreţinere este asimilată şi vechimea edificiului.Persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului este numai proprietarul acestuia, din momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă imobilul

a format obiectul unui contract de locaţiune sau comodat ori era supus unui uzufruct.Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de

proprietar al construcţiei.

Fundamentarea răspunderii În fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului s-au format două orientări:

a ) o orientare subiectivă, axată pe ideea de vină, la baza răspunderii proprietarului aflându-se prezumţia de culpă, fie datorită faptului că acesta nu a luatmăsurile necesare de întreţinere, fie, atunci când ruina s-a datorat viciilor de construcţie, ne aflăm în faţa unei răspunderi pentru altul;

b) o orientare obiectivă, care nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie a proprietarului, ci pe ideea unei obligaţii legale de garanţie indiferent de vreo culpă aproprietarului.

În actualul sistem al Codului civil, întemeiat pe principiul răspunderii pentru culpă, se impune că ideea de garanţie să se adauge si să completeze ideea unei

prezumţii absolute de culpă a proprietarului.

Condiţiile răspunderii Pentru a se putea angaja răspunderea proprietarului pe temeiul art. 1378 Cod civil, victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei unor condiţii

generale si speciale ale răspunderii, respectiv:a) existenţa prejudiciului;b) existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;c) existenţa raportului de cauzalitate dintre ruina edificiului si prejudiciu;d) ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreţinere ori de un viciu de construcţie.

Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii dovedind faptul că au luat toate măsurile de întreţinere a edificiului sau de prevenire aviciilor construcţiei, dar se pot exonera de răspundere dacă vor dovedi existenţa uneia din următoarele cauze:- fapta victimei;- fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să răspundă; - forţa majoră, dar nu şi cazul fortuit, cum este situaţia în care ruina edificiului s-a datorat unui cutremur.

Dacă între proprietarul imobilului şi victimă au existat relaţii contractuale, nu este vorba despre o răspundere bazată pe prevederile art. 1378 Cod civil ci despre orăspundere contractuală (de exemplu, cazul locatorului care răspunde pentru prejudiciului suferit de locatar în temeiul contractului de locaţiune ).

Efectele răspunderii

Dacă toate condiţiile răspunderii sunt întrunite, proprietarul edificiului va fi obligat să repare prejudiciul cauzat victimei.Sarcina probei existenţei unui viciu de construcţie sau a lipsei de întreţinere, precum si a raportului de cauzalitate nemijlocit al acestora cu ruina edificiului,revine celui pagubit.

Fiind vorba despre fapte materiale, dovada se va face cu orice mijloc de probă, inclusiv martori si prezumţii. În cazul în care ruina edificiului se datorează culpei altei persoane, iar proprietarul a plătit despăgubiri victimei, acesta are o acţiune în regres, pentru

recuperarea daunelor plătite, împotriva:a) vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul contractului de vânzare-cumpărare, în cadrul obligaţiei de garanţie ce revine vânzătorului, pentru viciile

ascunse;b) locatarului construcţiei, pe temeiul contractului de locaţiune, în cazul în care locatarul nu si-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau privind efectuarea reparaţiilor

lucrului;c) uzufructuarului, pe temeiul contractului de uzufruct, în cazul în care acesta nu si-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau privind repararea lucrului;d) constructorului sau proiectantului pe temeiul contractului de antrepriză ori de proiectare, pentru viciile ascunse ale edificiului;

În lipsa unui raport contractual preexistent, acţiunea în regres va avea temei delictual si se va exercita în condiţiile art. 1349 Cod civil Trebuie observat că, decele mai multe ori, o asemenea acţiune, va fi fundamentată pe convenţia intervenită între proprietarul edificiului si cei chemaţi în judecată în acţiunea în regres, iar înlipsa convenţiei, o astfel de cerere va avea un temei delictual si se va exercita în condiţiile art. 1349 Cod civil.MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR

Modalităţile obligaţiilor Condiţia

Condiţia este un eveniment viitor si nesigur care afectează eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei. Reglementarea legală a condiţiei este cuprinsă în art.1399-1410 Codul civil.Condiţia poate fi de mai multe feluri, în funcţie de următoarele criterii: efectele condiţiei, legătura cu voinţa părţilor, realizarea/nerealizarea evenimentului.

În funcţie de efectele condiţiei, aceasta poate fi:

Condiţie suspensivă (art.1400 Codul civil), este acea condiţie de a cărei îndeplinre depinde eficacitatea obligaţiei; îţi vând masina, dacă mă voi muta la Braşov;

Condiţie rezolutorie (art.1401 Codul civil), este acea condiţie a cărei îndeplinire determină desfiinţarea obligaţiei; îţi vând masina, dar dacă plec din Bucureşti până la1.10.2014, vânzarea se desfiinţează

Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini

În raport de criteriul legăturii cu voinţa părţilor, condiţia este:

Condiţie cazuală – atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare

Condiţie mixtă – atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât si de voinţa unei persoane determinate

Condiţie potestativă – atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia dintre părţi, care la rândul său poate fi:1. condiţia pur potestativă – a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi; 2. condiţia potestativă simplă – a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât si de un element exteriorImportanţa juridică a clasificării condiţiei în raport de legătura cu voinţa părţilor si efectele condiţiei constă în diferenţa de regim juridic. Astfel:

obligaţia asumată sub condiţie suspensivă, pur potestativă, din partea celui care se obligă nu produce niciun efect, deoarece o asemenea condiţie echivalează cu lipsaintenţiei debitorului de a se obliga;

obligaţia asumată sub condiţie suspensivă sau rezolutorie, pur potestativă, din partea creditorului, este valabilă;

obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie, pur potestativă, din partea debitorului, este valabilă, întrucât există intenţia acestuia de a s obliga, dar debitorul si-a rezervatdreptul de a pune capăt obligaţiei atunci când va dori.



În raport de realizarea/ nerealizarea evenimentului, condiţia poate fi:

Condiţie pozitivă – este aceea care afectează existenţa drepturilor si obligaţiilor corelative printr-un eveniment care se va îndeplini

Condiţie negativă – constă într-un eveniment care urmează să nu se producă În art. 1402 din Codul civil este reglementată condiţia imposibilă, ilicită sau imorală, prevăzându-se că o asemenea condiţie este considerată nescrisă, iar

dacă este însăsi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuiaEfectele condiţiei sunt guvernate de două reguli:

1. condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile si a obligaţiilor corelative (art. 1399 din Codul civil);2. în principiu, efectele condiţiei se produc retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci

momentul încheierii contractului sub condiţie. Analiza efectelor condiţiei se face diferit, în raport de tipul condiţiei (suspensivă/rezolutorie) si respectiv de intervalul de timp cuprins între momentul încheierii

contractului si momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură ( pendente conditione) si perioada ulterioară acestui moment (evenienteconditione).

Efectele condiţiei suspensive

Pendente conditione – contractul nu-si produce efectele, existenţa drepturilor si obligaţiilor fiind sub semnul incertitudinii, cu următoarele consecinţe:

creditorul nu poate cere plata (executarea obligaţiei);

debitorul nu datorează nimic, dar dacă plăteşte este îndrituit să ceară restituirea plăţii (plată nedatorată)

obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie

creditorul poate să solicite garanţii personale sau reale

creditorul poate să facă acte de conservare a dreptului său

Eveniente conditione a) dacă s-a realizat condiţia, retroactiv se va considera contractul ca fiind pur si simplu, consecinţele fiind următoarele:

o plata efectuată ca plată nedatorată este validată prin îndeplinirea condiţiei si nu se mai poate cere restituirea ei

o transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul dreptului sun condiţie sunt consolidate;a) dacă nu s-a realizat condiţia, părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă nu încheiau contractul. Astfel:

o prestaţiile efectuate trebuie să fie restituite;

o garanţiile constituite se desfinţează.

Efectele condiţiei rezolutorii

Pendente conditione – contractul se consideră ca un act pur si simplu, respectiv:

debitorul trebuie să-si execute obligaţia asumată;

creditorul poate să solicite executarea obligaţiei

Eveniente conditione – dacă s-a îndeplinit condiţia, contractul se desfiinţează cu efect retroactiv; dacă nu s-a îndeplinit condiţia, contractul se consolidează retroactiv

Termenul Termenul este acel eveniment viitor si sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective

civile si a executării obligaţiilor corelative.Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor si sigur.Reglementarea legală – art.1411-1420 Codul civil.Termenul se clasifică în raport de efectele acestuia, beneficiar, izvoare, cunoaşterea sau necunoaşterea datei.

În funcţie de efecte, conform art. 1411 din Codul civil, termenul poate fi:

Termen suspensiv – atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei Termen extinctiv – atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge

În raport de beneficiar, art. 1413 Cod civil reglementează:

termenul stabilit în favoarea debitorului - reprezintă regula

termenul stabilit în favoarea creditorului , cum este, de exemplu, termenul stabilit în favoarea deponentului, conform art.2115 alin.(1) Codul civil

termenul stabilit atât în favoarea debitorului, cât si a creditorului , termenul de restituire a sumei împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu oneros,art.2161 Codul civil

Art. 1411 alin. 2 clasifică termenul, după izvoarele sale, în:

Termen convenţional – stabilit de părţi

Termen legal – prevăzut de lege

Termen jurisdicţional – stabilit de instanţă După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii, termenul poate fi:

Termen cert – termenul a cărui dată se cunoaşte chiar la momentul încheierii contractului

Termen incert – termenul a cărui dată de împlinire nu este cunoscută la momentul încheierii contractului (uzufruct viager, data morţii c redirentierului)Ca modalitate, termenul afectează numai executarea actului juridic, nu si existenţa acestuia.Referitor la efectele termenului , se distinge între efectele termenului suspensiv si efectele termenului extinctiv.Efectele termenului suspensiv Termenul suspensiv are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor într-un anumit interval de timp.Potrivit art.1413 Cod civil, termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea

creditorului sau a ambelor părţi;legiuitorul instituind o prezumţie a termenului în favoarea debitorului, cu următoarele consecinţe: - până la împlinirea termenului, creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului său, cum ar fi măsuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului, dar nu

poate să ceară executarea obligaţiei; - dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de termen, plata sa este valabilă şi nu este supuă restituirii;- dacă obligaţia are ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat, creditorul devine proprietar din momentul naşterii

raportului juridic;- prescripţia extinctivă începe să curgă numai din momentul împlinirii termenului suspensiv.Conform art.1414 Codul civil, ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în

cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.

Efectele termenului extinctiv Termenul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative.

Termenul extinctiv caracterizează doar contractele cu executare succesivă, iar împlinirea lui marchează stingerea pe viitor a efectelor contractului.Până la împlinirea termenului, efectele contractului se produc ca şi când operaţiunea juridică ar fi pură şi simplă.

OBLIGAŢIILE COMPLEXE

Obligaţiile cu pluralitate de obiect



Uneori obligaţia are mai multe obiecte care trebuie executate, cumulate. S -a spus că executarea lor cumulată face ca obligaţia să rămână pură si simplă.Veritabile obligaţii complexe cu pluralitate de obiecte sunt obligaţiile alternative , debitorul se obligă în mod alternativ la două prestaţii astfel încât la scadenţă estenecesară executarea numai a uneia dintre cele două prestaţii alternative. Alegerea uneia dintre ele aparţine fie creditorului, fie debitorului.

Alături de obligaţiile alternative, în aceeaşi categorie a obligaţiilor cu pluralitate de obiect sunt incluse şi obligaţiile facultative.

Obligaţia alternativă Potrivit art. 1461 alin.(1) Cod civil, obligaţia alternativă este acea obligaţie complexă care are ca obiect două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea

uneia din părţi, debitorul este ţinut să execute doar una singură pentru a se libera de datorie.Cu alte cuvinte, obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de

întreaga obligaţie. Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de executat.Dacă alegerea aparţine debitorului , el poate executa la scadenţă oricare dintre cele două prestaţii. Dacă nu execută niciuna dintre cele două prestaţii,

debitorul va fi urmărit silit, dar în cadrul executării el îsi poate exprima opţiunea pentru una din cele două prestaţii. Dacă piere unul din cele două obiecte din culpadebitorului, el va executa prestaţia rămasă. Dacă ambele obiecte pier din culpa debitorului, el va fi obligat la contravaloarea uneia dintre cele două prestaţii. Dacă unuldin obiecte piere în mod fortuit, debitorul trebuie să execute obligaţia rămasă, iar dacă pier ambele obiecte din caz fortuit, obligaţia se stinge.

Dacă alegerea aparţine creditorului el poate cere la scadenţă prestaţia pe care o preferă. Dacă debitorul refuză să execute obligaţia, creditorul îl va puteaurmări silit pentru oricare din cele două prestaţii. Dacă unul dintre cele două bunuri piere, creditorul va putea să ceară executarea prestaţiei rămase sau să cearăcontravaloarea. Dacă ambele obiecte pier, creditorul poate cere contravaloarea oricăruia dintre ele. Dacă un obiect piere în mod fortuit, creditorul poate cerecontravaloarea pentru cealaltă obligaţie, iar dacă pier ambele, obligaţia se stinge.

Dacă la început unui din obiecte este ilicit, imoral sau imposibil, obligaţia se comportă ca şi cum ar fi o obligaţie pură si simplă.

Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este acordată în mod expres creditorului.Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îsi exprimă nu îsi exprimă opţiunea în termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va

aparţine celeilalte părţi. Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului si înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere.

Obligaţiile facultative

Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie determinată.

Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia principală devine imposibil de executat.

Astfel, în cadrul obligaţiilor facultative nu există mai multe obiecte ale obligaţiilor. De la început, debitorul se obligă la o singură prestaţie, dar la scadenţă elare posibilitatea să ofere creditorului o altă prestaţie decât cea iniţială. Obligaţiile facultative sunt obligaţiile cu un singur obiect dar cu o pluralitate de posibilităţi deplată.Creditorul poate cere executarea silită a prestaţiei iniţiale. Dacă obligaţia iniţială este imposibilă, imorală sau ilicită, obligaţia este nulă.

Obligaţiile cu pluralitate de subiecte

Este posibil ca o obligaţie să se nască între un creditor si mai mulţi debitori, între mai mulţi creditori si un debitor sau între mai mulţi creditori si mai mulţidebitori. Cât timp o asemenea obligaţie nu poate fi considerată nici solidară, nici indivizibilă, obiectul ei se divide de drept între subiectele raportului juridic. Consecinţa este o pluralitate de obligaţii – între fiecare debitor şi fiecare creditor se naşte un raport obligaţional distinct, deci operează regula divizibilităţii.

Obligaţia divizibilă

Potrivit art.1422 Cod civil: (1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeasi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi

constrâns la executarea obligaţiei decât separat si în limita părţii sale din datorie.(2) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din

creanţă. Consecinţele regulii divizibilităţii sunt următoarele:

fiecare creditor poate cere doar partea lui de drept;

fiecărui debitor îi este cerută doar partea lui de obligaţie; insolvabilitatea unui debitor nu va fi suportată de ceilalţi debitori;

nu funcţionează principiul reprezentării reciproce.Veritabile obligaţii complexe cu mai multe subiecte sunt obligaţiile solidare si obligaţiile indivizibile.

Obligaţiile solidare

Obligaţiile solidare presupun că: - creditorul poate cere plata integrală la oricare debitor când sunt mai mulţi debitori.- fiecare creditor poate cere plata integrală de la debitorul comun.Dacă debitorul plăteşte integral, el va fi în măsură să-i libereze si pe ceilalţi debitori sau să se elibereze pe el în raport cu ceilalţi creditori. De aici rezultă că

există două tipuri de solidaritate: activă si pasivă.

Solidaritatea este activă atunci când raportul obligaţional are mai mulţi creditori. Fiecare poate cere plata de la debitorul comun, iar acesta se poate eliberaplătind oricărui creditor.

Efectele solidarităţii active se produc:

1. In raporturile dintre creditorii solidari şi debitor – efectul principal este posibilitatea oricărui creditor de a cere plata si posibilitatea debitorului de a plăti oricărui creditor, eliberându-se astfel de toţi.

2. În raportul dintre creditorii solidari efectele sunt guvernate de regula reprezentării reciproce a creditorilor solidari. Această regulă funcţionează în măsura încare ea tinde la conservarea sau realizarea drepturilor creditorilor solidari fiind însă ineficientă dacă prin acţiunea unui creditor s-ar păgubi drepturile celorlalţi.

Solidaritatea dintre creditori

Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot.Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi. Sub primul aspect, oricare creditor poate încasa plata integral, îl poate pune în întârziere pe debitor, cererea de dobânzi profită tuturor creditorilor, iar cererea

de interpunere a prescripţiei foloseşte tuturor creditorilor. Dacă un creditor solidar face o iertare de datorie, efectele se produc doar pentru partea sa de creanţa. Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.Solidaritatea este pasivă atunci când raportul obligaţional are mai mulţi debitori, iar creditorul poate cere plata integrală de la oricare debitor. Fiecare debitor

solidar poate face valabil plata datorată către creditor. Acesta are dreptul si obligaţia de a primi plata integrală. Solidaritatea dintre debitori Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeasi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie,

iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.Izvoarele solidarităţii Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.Din descrierea obligaţiei solidare pasive, rezultă practic că e vorba de un singur obiect al obligaţiei, dar de o pluralitate de legături obligaţionale. Între fiecare

debitor si creditor se naşte un raport obligaţional distinct.Caracteristicile obligaţiilor solidare sunt:

- unicitatea de obiect;- pluralitatea de legături între subiecte, de unde rezultă că valabilitatea fiecărei legături va fi privită distinct.Dacă o obligaţie este nulă ea nu va atrage desfiinţarea celorlalţi obligaţii. Dacă pentru un debitor solidar s-a impus un termen, ceilalţi vor trebui să plătească

la scadenţă.



Efectele obligaţiilor solidare pasive:

1. In raporturile dintre creditor si debitorii solidari – principalul efect: creditorul poate cere plata integrală de la oricare debitor solidar, deci fiecare debitorpoate face plata integrală stingând astfel datoria.

Când creditorul cheamă în judecată doar un debitor solidar, acesta poate chemat în garanţie pe ceilalţi, astfel încât, dacă debitorul pârât va fi obligat săplătească integral, în acelasi proces va fi soluţionată si acţiunea în regres a debitorului plătitor împotriva celorlalţi codebitori. In plus, între codebitori solidari funcţioneazăprincipiul reprezentării reciproce, dar si aici cu limita ca acţiunile unui codebitor solidar să nu creeze o situaţie mai împovărătoare pentru ceilalţi. Ca urmare, cererea depunere în întârziere, de percepere de dobânzi, de întrerupere a prescripţiei – vor produce efecte faţă de toţi codebitorii. Dar tranzacţia dintre un debitor solidar si creditor,prin care debitorul îsi ia angajamentul peste obligaţia iniţială, nu îi va afecta si pe ceilalţi debitori. In raport cu creditorul, fiecare debitor poate invoca apărări comune sauapărări personale ce decurg din raport.

Exemple de apărări comune: motive de nulitate absolută; atingerea obligaţiei prin plată etc.

Excepţiile personale produc efecte numai în măsura în care ele privesc raportul dintre creditor si un debitor solidar, de exemplu iertarea de datorie făcută pentru un singur debitor. E adevărat că, implicit, o asemenea situaţie profită si celorlalţi debitori solidari, pentru că ei vor fi urmăriţi doar pentru restul rămas. De aicirezultă că există excepţii care pot fi invocate de un singur debitor, de exemplu minoritatea.

2. In raporturile dintre debitorii solidari – principalul efect: acţiunea în regres a debitorului plătitor împotriva celorlalţi. In absenţa unei prevederi contrare,fiecare debitor s-a obligat nu numai pentru ceilalţi, dar şi pentru el însusi. Regula, toţi pentru unul, unul pentru toţi produce efecte doar în raport cu creditorul. Consecinţa este că se pierde beneficiul solidarităţii în acţiunea în regres.

Solidaritatea se stinge prin:

- plată; - decesul codebitorului solidar (pentru că solidaritatea nu se transmite la succesori).- renunţarea creditorului la solidaritate (renunţare care poate fi expresă sau tacită). Dacă în acţiunea în regres a debitorului plătitor împotriva unui codebitor, acesta este insolvabil riscul insolvabilităţii va fi suportat proporţional de toţi debitorii.

Solidaritatea pasivă funcţionează si ca un efect de garanţ ie în raporturile dintre creditor si debitorii solidari – fiecare debitor solidar îi garantează pe ceilalţi în faţacreditorului. Este vorba de un efect de garanţie, nu de o garanţie propriu – zisă. De regulă debitorul se obligă si pentru ceilalţi si pentr u el. In schimb unul dintrecodebitori este chiar fidejusor – acesta are o poziţie mai grea decât fidejusorul obişnuit deoarece nu are la dispoziţie beneficiul de diviziune si beneficiul de discuţiune.

Obligaţiile indivizibile

În cazul acestora obiectul obligaţiei nu se poate împărţi când sunt mai mulţi creditori sau debitori, cu consecinţa că plata trebuie făcută integral. Cât priveşte caracterul indivizibil, ei rezultă din natura obiectului sau din voinţa părţilor. Chiar si atunci când obiectul este divizibil prin natura lui, părţile îl pot

considera indivizibil, deci indivizibilitatea poate fi naturală sau convenţională. In cazul indivizibilităţii naturale, trebuie să se facă distincţia între obligaţii după obiectul lor, astfel:

- în cazul obligaţiilor de a da ele sunt divizibile prin natura lor. Obiectul obligaţiei este o realitate intelectuală, astfel că divizarea este întotdeauna posibilă;

- în cazul obligaţiilor de a face, acestea sunt indivizibile prin natura lor. De exemplu, obligaţia de a executa o lucrare nu se poate divide în mod natural.

Indivizibilitatea poate fi:

- activă (atunci când sunt mai mulţi creditori); - pasivă (atunci când sunt mai mulţi debitori).

Efectele indivizibilităţii

● indivizibilitatea activă - efectele se produc mai întâi între creditor şi debitor: fiecare creditor poate cere plata integrală, iar debitorul poate plăti integral cătreoricare creditor. Indivizibilitatea activă seamănă cu solidaritatea activă. Odată ce s -a făcut plata către un creditor, acesta are obligaţia să se desocotească cu ceilalţicreditori.

● indivizibilitatea pasivă – efectele se produc între creditor şi debitorul indivizibil: creditorul poate cere plata integrală de la oricare debitor. Debitorul are o acţiune în regres pentru desocotire. Prezumţia este că debitorii s-au obligat în mod egal.

EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

Plata

Noţiunea şi reglementarea legală

Conform art.1469 alin.(2) Cod civil, plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însusi al obligaţiei.

Plata este reglementată în art. 1469 - 1509 Cod civil, dispoziţii care privesc noţiunea, subiectele plăţii, condiţiile plăţii,dovada plăţii şi imputaţia plăţii.

Subiectele plăţii

Subiectele plăţii se referă la persoana care face plata si persoanele care pot primi plata.

Persoana care face plata Regula este că plata se poate face de către debitor, de către moştenitorii acestuia, de către debitorul cedat în cadrul cesiunii de creanţă. Ea se mai poate

face şi de către:

- reprezentantul debitorului – care poate avea împuternicire convenţională sau mandat legal;

- cel care este ţinut împreună cu debitorul – de exemplu, în cazul solidarităţii, de către codebitorul solidar;

- o persoană interesată – de exemplu, în cazul în care o persoană cumpără un imobil ipotecat, pentru a evita executarea silită, are interes să plăteascădatoria debitorului pentru care s-a instituit ipoteca;

- o persoană neinteresată – de exemplu, o liberalitate făcută în favoarea debitorului (donaţie indirectă).

Plata poate fi făcută de către orice persoană. În cazul în care plata este făcută de către altă persoană decât debitorul, est e necesar acordul acestuia.

Plata presupune două elemente:

1). îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (acţiunea sau inacţiunea debitorului);

2). acordul părţilor în legătură cu acea executare. Nu există plată decât dacă se întâlnesc acordul creditorului cu acordul debitorului. Dacă lipseşte voinţa uneia dintrepărţi, este nevoie de suplinirea ei prin intermediul instanţei de judecată.

Când plata are ca obiect un bun individual determinat sunt necesare două condiţii pentru valabilitatea sa:



1). Dreptul de proprietate trebuie să se afle în patrimoniul debitorului pentru că el nu poate plăti cu bunul altuia.

2).Debitorul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu, trebuie să fie apt pentru înstrăinare.

Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie.

Plata făcută de un incapabil

Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.

Plata obligaţiei de către un terţ

Creditorul este dator să refuze plata oferită de un terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care unasemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.

În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executatănumai de debitor.

Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. In acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât încazurile si condiţiile prevăzute de lege.

Persoana care primeşte plata

Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să oprimească.

De regulă, plata se face creditorului. De asemenea împuternicitului acestuia si persoanei autorizate de justiţie sau de lege să primească plata. De ex., încazul popririi, judecătorul poate dispune ca plata să se facă creditorului în ipoteza în care creditorul este debitor faţă de o altă persoană.

Situaţia în care plata, desi nu este făcută creditorului, împuternicitului acestuia sau persoanei autorizate de lege/justiţie să o primească, este totusi valabilă:

1).Creditorul ratifică plata făcută altei persoane – cel care a primit plata devine retroactiv mandatarul creditorului.2). In cazul plăţii făcută creditorului aparent – plata făcută cu bună – credinţă celui ce are creanţa în posesiunea sa, este valabil chiar dacă posesorul ar fi evins ulterior.De ex. în urma decesului creditorului se stabileşte cine e moştenitorul lui, iar debitorul plăteşte acestuia. Ulterior se descoperă că era vorba de un moştenitor aparent – deci debitorul a plătit unui creditor aparent. Dacă acesta a fost de bună – credinţă, plata este valabilă.

Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să oprimească.

Plata făcută unui incapabil

Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului.

Plata făcută unui terţ

Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art.1.475 Cod civil este totusi valabilă dacă:

a) este ratificată de creditor;

b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;

c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor.

Plata făcută unui creditor aparent

Plata făcută cu bună – credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că aceasta nu era adevăratul creditor.

Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.

Obiectul plăţii

Debitorul trebuie să execute prestaţia la care s-a obligat prin angajamentul său juridic sau care rezultă dintr -un izvor extra-contractual. Debitorul nu poate sămodifice obiectul obligaţiei. Dacă creditorul ar accepta o asemenea modificare, atunci nu mai este vorba despre o plată ci despre o dare în plată.

Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.

Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însusi al obligaţiei.

Temeiul plăţii

Orice plată presupune o datorie.



Plata obligaţiei naturale

Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.

De asemenea, debitorul trebuie să plătească integral, nu eşalonat. Excepţia o constituie convenţia părţilor sau situaţia în care judecătorul poate acordadebitorului un termen de graţie, adică divizând plata pentru a uşura sarcina debitorului. In cadrul compensaţiei este vorba de o excepţie de la acest principiu, pentru că,dacă sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei, obligaţiile se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

Când este vorba de un bun individual determinat, debitorul trebuie să predea bunul în starea în care este bunul la momentul scadenţei. Dacă bunul a suferitstricăciuni, debitorul este obligat la daune – interese. Dacă acele stricăciuni nu sunt rezultatul faptei culpabile a debitorului, el nu este obligat la plata de daune – interesecu excepţia cazului în care fusese pus în întârziere înaintea producerii stricăciunii. El nu va fi răspunzător dacă dovedeşte că stricăciunea s-ar fi produs chiar dacă bunulse afla la creditor.

Când este vorba de bunuri de gen, debitorul se poate libera plătind bunuri de acelasi gen, de aceeasi calitate si în aceeasi cantitate cu cele care au formatobiectul obligaţiei. In absenţa unei prevederi contrare, debitorul trebuie să înapoieze bunuri de calitate medie.

Locul plăţii

Referitor la locul plăţii, art.1.494 Cod civil prevede următoarele :

(1) In lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţiori al uzanţelor:

a) Obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii.

b) Obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se află la data încheierii contractului;

c) Celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.

(2) Partea care, după încheierea contractului, îsi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit prevederilor alin.(1), ca loc al plăţii, suportăcheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează.

Data plăţii

In lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.

Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune.

Plata anticipată

Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din latura contractului saudin împrejurările în care a fost încheiat. Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă.

In toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului.

Data plăţii prin virament bancar

Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii.

Distingem astfel după cum obligaţia este cu termen sau fără termen. Dacă obligaţia este fără termen, plata se face imediat după încheierea contra ctului.Dacă obligaţia este cu termen, este important să se stabilească în favoarea cui s-a prevăzut termenul:

- în favoarea debitorului, creditorul nu poate cere plata mai devreme, dar debitorul poate plăti mai devreme. De exemplu, la împrumutul fără dobândă cutermen, debitorul poate plăti oricând.

- în favoarea creditorului, creditorul nu poate fi obligat să primească plata mai devreme, dar o poate cere mai devreme.

- în favoarea ambelor părţi, plata se face întocmai la termen, cu excepţia situaţiei în care părţile ajung la o altă înţelegere.

Imputaţia plăţii

Cheltuiala plăţii este suportată de către debitor, dar părţile pot stabili altfel. Este posibil ca debitorul să aibă mai multe datorii faţă de creditor. In măsura încare obiectul datoriei este format din bunuri fungibile de acelasi fel, se impune imputaţia plăţii. Dacă plata făcută de debitor nu acoperă toate datoriile trebuie să sestabilească care datorie s-a stins mai întâi. Imputaţia plăţii se poate face prin înţelegerea părţilor. Dacă nu există o asemenea înţelegere, primul chemat să facăimputaţia este debitorul: dacă acesta nu o face, urmează să o facă creditorul. Dacă si acesta refuză, imputaţia plăţii va fi stabilită de legiuitor. Debitorul este primulchemat să facă imputaţia plătii. El trebuie să precizeze care este datoria care se stinge. Constrângere a debitorului: dacă datoria are ca obiect capital si dobânz i, mai

întâi se stinge dobânda. Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, creditorul poate preciza în chitanţă care este datoria car e se stinge mai întâi.

Imputaţia plăţii făcută prin acordul părţilor

Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelasi creditor, care au acelasi obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor.



Imputaţia făcută de debitor

Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelasi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte , datoria pe care înţelege să o execute. Plata seimpută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor si, la urmă, asupra capitalului.

Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.

In cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.

Imputaţia făcută de creditor

In lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.

Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă imputaţ ia prin acea chitanţă.

Imputaţia legală

Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate în ordine, următoarele reguli:

a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;

b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii.

c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;

d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum si, în egală măsură , garantate si oneroase , se vor stinge datoriile mai vechi;

e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit.a)-d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.

În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată si executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor si penalităţilor, în ordineacronologică a scadenţei acestora, si, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.

Proba plăţii

Potrivit Codul civil, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă dacă prin lege nu se prevede altfel.

Chitanţa liberatorie

Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum si, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei.

Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.

In cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata.

Codul civil instituie următoarele prezumţii:

Prezumţia executării prestaţiei accesorii - Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară, executareaprestaţiilor accesorii;

Prezumţia executării prestaţiilor periodice - Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţ iei face să se prezume, până la probacontrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior;

Remiterea înscrisului original al creanţei: - remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusori, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale;

- dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingereaobligaţiei.

- se prezumă, până la proba contrară, că intrarea în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului.

Este posibil să apară situaţia în care creditorul să refuze plata. Dacă creditorul refuză nejustificat plata, debitorul are la îndemână o procedură prin care sepoate libera de obligaţie – oferta de plată şi consemnaţiuni .

Această procedură este reglementată de art.1005-1012 Cod pr.civilă şi art.1510-1515 Cod civil.

Procedura începe printr-o somaţie adresată creditorului prin intermediul unui executor judecătoresc, somaţie care cuprinde locul, data şi ora când suma sauobiectul oferit urmează să fie predat creditorului.

În cazul în care creditorul primeşte suma sau bunul oferit, debitorul va fi liberat de obligaţie, iar executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal prin careva constata acceptarea ofertei reale.

În situaţia în care creditorul lipseşte sau r efuză primirea prestaţiei, se va încheia un proces – verbal de constatatre, iar debitorul , după anunţarea creditoruluiasupra zilei, orei şi locului unde suma oferită urmează să fie depusă, debitorul va proceda la consemnarea sumei la CEC Bank - SA, sau la orice instituţie de credit ori,după caz, la o unitate specializată, această unitate fiind obligată a face consemnarea, ce nu poate fi condiţionată de acordul creditorului. După consemnare recipisa va fidepusă la executorul judecătoresc, iar acesta va constata printr-o încheiere dată fără citarea părţilor, efectuarea plăţii şi liberarea debitorului. Încheierea se comunică creditorului în termen de 5 zile de la întocmirea acesteia, iar acesta poate cere anularea încheierii, în termen de 15 zile de la comunicare, pentru nerespectarea



condiţiilor de validitate, de fond şi de formă. Instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia s-a fîcut consemnarea. Hotărârea poate fi atacată numai cuapel, în termen de 10 zile de la comunicare.

Debitorul este considerat liberat la data consemnării plăţii, în afară de cazul în care se anulează oferta de plată şi consemnaţiunea.

Art.1010 Cod procedură civilă instituie posibilitatea ofertei de plată în faţa instanţei, dispunând că aceasta poate fi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii. În acest caz, prin încheiere, creditorul este pus în întârziere să primească suma sau, după caz, bunul Dacă creditorul esteprezent şi primeşte prestaţia datorată, liberarea debitorului se va constata prin încheiere.Dacă creditorul lipseşte sau refuză primirea prestaţiei, debitorul va proceda laconsemnare, iar recipisa va fi pusă la dispoziţia instanţei.Instanţa va constata, prin încheiere, liberarea debitorului.

În baza procesului – verbal încheiat de executorul judecătoresc sau a încheierii pronunţate de instanţă, cel interesat va putea cere radierea din carteafunciară sau din alte registre publice a drepturilor de ipotecă constituite în vederea garantării creanţei stinse.

Noţiunea de plată are o accepţiune specială în materia efectelor obligaţiilor. Plata nu înseamnă doar predarea unei sume de bani, ci executarea oricăreiprestaţii care formează obiectul unei obligaţii civile ( transmiterea unui drept real, predarea unui bun mobil, îndeplinirea unui serviciu ).

Dacă debitorul refuză să facă plata, creditorul îl poate obliga să plătească printr -o acţiune în executarea silită a obligaţiei.

Executarea silită a obligaţiilor

Executarea silită în materia efectelor obligaţiilor nu este acelasi lucru cu executarea silită în contextul codului de procedură civilă. In primul caz se face apella justiţie pentru a se obţine un titlu executoriu, în timp ce în cel de-al doilea caz titlul executoriu deja existent, punându-se problema îndeplinirii lui.

Executarea silită (în materia efectelor obligaţiilor) se face în natură sau prin echivalent. Cea în natură trebuie să fie prima avută în vedere de către judecător. Dacă este posibilă, judecătorul nu poate dispune executarea prin echivalent. Creditorul nu poate să ceară executarea prin echivalent cât timp este posibilăexecutarea în natură si cât timp nu face dovada că a dispărut interesul executării în natură.

Executarea silită în natură presupune două condiţii:

1. să fie posibilă executarea în natură;

2. executarea în natură să prezinte încă interes pentru creditor chiar dacă debitorul a întârziat executarea.

In legătură cu prima condiţie, este necesară o analiză a obligaţiilor civile în funcţie de obiectul lor: obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.

In cazul obligaţiilor de a da, dacă e vorba de un bun individual determinat, prestaţia se execută la încheierea contractului. Aceste prestaţii pot fi mereuexecutate în natură. Este necesar ca dreptul să se afle în patrimoniul debitorului; dacă s-a stins, debitorul este obligat la echivalentul dreptului real. Predarea bunuluipune şi problema situaţiei bunului la momentul predării. Dacă este vorba de bunuri de gen, şi aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în natură pentru că bunurile degen nu pier, creditorul are oricând ocazia să cumpere bunuri de acelasi gen, de aceeasi calitate şi în aceeasi cantitate.

Dacă obiectul obligaţiei este o sumă de bani, aceasta poate fi oricând executată în natură. Creditorul poate cere executarea bunurilor debitorului şi prinscoaterea acestora la licitaţie să-si satisfacă creanţa.

In cazul obligaţiilor de a face, trebuie să facă distincţie între obligaţiile de a face intuituu personae şi obligaţiile care pot fi executate şi de alte persoane. Obligaţiileintuituu personae nu pot fi executate în natură direct. Debitorul nu poate fi obligat să desfăşoare o activitate împotriva voinţei lui. Dacă nu este vorba de oobligaţie intuituu personae, prin mecanismul reglementat poate fi adusă la îndeplinire silită. O asemenea obligaţie ascunde un mecanism de suplinire a voinţei debitorului

în actul juridic al plăţii. Judecătorul, prin voinţa sa, substituie voinţa debitorului si îl autorizează pe creditor să recurgă la serviciile executorului judecătoresc pentruexecutarea obligaţiei si apoi să recupereze cheltuielile de executare de la debitor.

In cazul în care debitorul a făcut ce nu trebuie să facă, el trebuie să distrugă ce a făcut. Dacă nu se supune de bunăvoie, creditorul va fi autorizat să distrugăbunul.

Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului

Creditorul are următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului:

1. să ceară luarea unor măsuri conservatorii

2. să intenteze acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

3. să intenteze acţiunea revocatorie

Măsurile conservatorii

Măsurile conservatorii sunt reglementate în art.1558-1559 Codul civil.

Potrivit art. 1558 Cod civil, creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinireaunor formalităţi de publicitate şi informare pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii

Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi poprirea asigurătorie.

Sechestrul asigurator

Constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.

Reglementarea legală: art. 951-968 Codul de procedură civilă.



Cererea de sechestru asigurator se adresează instanţei care este competentă să judece procesul în primă instanţă.

Instanţa va decide de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere executorie, stabilind suma până la care se încuviinţează sechestrul.

Executarea măsurii sechestrului asigurator se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc.

În cazul bunurilor mobile, executorul se deplasează la locul unde se află aceste bunuri şi va sechestra bunurile numai în măsura realizării creanţei, fără somaţie ori înştiinţarea prealabilă a debitorului.

Dacă debitorul va da o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător.

Cererea se soluţionează, în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere care este supusă numai apelului, în termen de 5 zilede la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară.

Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât după ce creditorul a obţinut titlu executoriu.

Poprirea asigurătorie

Poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale datorate debitorului de o a treia persoană saupe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Reglementarea legală: art.969 şi 970 Cod procedură civilă.

Acţiunea oblică

Potrivit art. 1560 alin.(1) Cod civil, creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, înprejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite..

Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său

Fundamentul juridic al acţiunii oblice ca mijloc de protecţie a creditorului este dat de art. 1560 Cod civil care prevede dreptul creditorilor de a exercita toatedrepturile şi acţiunile debitorului lor, cu excepţia acelor drepturi care sunt considerate exclusiv personale.

Domeniul de aplicare al acţiunii oblice este sintetizat de art. 1560 Cod civil, acesta fiind circumscris la toate drepturile şi acţiunile debitorului. Tot în acest articoleste prevăzută şi o limitare privind drepturile strict personale.

Alături de aceste drepturi, poate face obiectul acţiunii oblice şi prerogativa de a cere executarea silită, întrucât ar deveni ineficientă posibilitatea de a valorifica undrept al debitorului fără a se putea acţiona pentru a executa hotărârea favorabilă care ar putea fi obţinută.

Cu privire la drepturile patrimoniale ale debitorului în baza cărora creditorul se poate folosi de acţiunea oblică, că nu trebuie să implice o apreciere de ordin intim şimoral, cum ar fi, spre exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine sau acţiunea prin care se urmăreşte răspunderea civilă sub forma daunelormorale, întrucât aprecierea interesului moral aparţine exclusiv debitorului, aceste acţiuni fiind exceptate de la exercitarea pe calea acţiunii oblice.

De asemenea, nu fac parte din domeniul de aplicare al acţiunii oblice nici drepturile patrimoniale insesizabile, cum ar fi: dreptul de abitaţie, dreptul de uz, dreptul de aprimi o bursă, dreptul de proprietate asupra bunurilor de uz personal şi casnic necesare debitorului şi familiei sale, obiecte de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel,dreptul de proprietate asupra bunurilor care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului, dreptul la diurnă ş.a. În doctrină s -a exprimat un punct de vedere conform căruianu pot fi exercitate pe cale acţiunii oblice acele drepturi patrimoniale insesizabile care sunt, în acelaşi timp, şi inalienabile, celelalte putând fi exercitate şi de creditor.

Pentru a se putea prevala de eficienţa acţiunii oblice, creditorul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii. Acestea sunt diferite, după cum privesc dreptul de creanţă alcreditorului care doreşte să exercite acţiunea oblică, situaţia debitorului sau cea a creditorului.

În privinţa dreptului de creanţă pe care se fundamentează acţiunea oblică, acesta trebuie să fie cert şi exigibil, astfel cum prevede alin. (1) al art. 1560 Cod civil.

În ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească debitorul , acesta trebuie să fie în situaţia de a-şi neglija sau de a-şi fi neglijat exercitarea drepturilorşi acţiunilor sale patrimoniale. De asemenea, este necesar ca debitorul să fie insolvabil, deoarece numai în acest caz subzistă interesul intervenţiei creditorului prin

acţiunea oblică.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul privesc motivaţia alegerii de către acesta a acţiunii oblice. El trebuie să facă dovada faptului că are uninteres serios şi legitim. Interesul este serios atunci când este fundamentat pe o creanţă reală care poate fi probată. Este legitim atunci când se întemeiază pe un pericolactual de insolvabilitate sau de agravare a insolvabilităţii debitorului şi nu are o natură contrară legii.

Efectele pe care acţiunea oblică le produce, în primul rând relativ la interesele creditorului, dar şi cu privire la celelalte două părţi (debitor şi terţ), confirmăcaracterul energic şi eficient pe care acţiunea oblică îl are în calitate de mijloc de protecţie a creditorului. Astfel, art. 1561 Cod civil prevede că hotărârea judecătoreascăde admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor. Totuşi, eficienţa acestui mijloc este redusă de faptul că nu garantează niciun drept de preferinţă creditoruluichirografar, astfel încât odată cu admiterea acţiunii, remiterea bunurilor care au făcut obiectul demersului se va face în pa trimoniul debitorului. Prin urmare, creditorulchirografar va suporta concursul celorlalţi creditori ai debitorului, în virtutea dreptului de gaj general.

Acţiunea revocatorie Acţiunea revocatorie este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturi lor sale de către debitor.

Codul civil reglementează acţiunea revocatorie în art. 1562-1565.

În privinţa naturii juridice a acţiunii revocatorii, aceasta este o acţiune în inopozabilitatea actului fraudulos faţă de creditorul reclamant, nefiind incidente prevederileCodului civil referitoare la răspunderea civilă delictuală.



Având în vedere consfinţirea de către Codul civil a acţiunii revocatorii alături de acţiunea oblică, în secţiunea a II-a a Capitolului 3, apare evident faptulcă domeniul de aplicare al acesteia se circumscrie domeniului de aplicare al acţiunii oblice.

Condiţiile pentru exercitarea acţiunii revocatorii sunt următoarele:

- actul atacat să fi cauzat creditorului un prejudiciu, în sensul că debitorul şi -a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitateâ;

- existenţa unei fraude din partea debitorului, adică actul încheiat de debitor să fi fost făcut în frauda drepturilor creditor ului.;

- existenţa unei complicităţi între debitor şi terţul cu care a încheiat actul atacat, cu privire la fraudarea creditorului;

- caracterului cert al creanţei.

Art.1564 Codul civil prevede că dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiicul ce rezultă din actul atacat.

Acţiunea revocatorie produce următoarele efecte:

Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât si faţă de toţi ceilalţi creeditori care, putând introduce acţiunea au intervenit încauză.Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit;

Terţul dobânditor va putea păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă. În ceea ce priveşte întinderea efectelor pe care le provoacă acţiunea revocatorie declarată admisă este că actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi

inopozabil creditorului. Faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, acţiunea nu produce niciun efect, actul considerându-se valabil în privinţa lor, dar va putea produce totuşi efecte asupra creditorilor care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză, (art. 1565 alin. (1) Cod civil.).TRANSMISIUNEA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

Transmiterea obligaţilor

Cesiunea de creanţă

Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane.Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie încheiată între cedent (cel care transmite creanţa) şi ces ionar (cel care dobândeşte creanţa) prin care

primul substituie în locul său pe al doilea, acesta devenind noul creditor al debitorului (numit debi tor cedat) .Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1566 – 1592 Cod civil.Potrivit art.1566 Cod civil, cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.

Părţile contractului de cesiune sunt:

1. Cedentul - creditorul care transmite creanţa; 2. Cesionarul – dobânditorul creanţei; 3. Debitorul cedat – terţul asupra căruia există creanţa.

Domeniul de aplicare

- cesiunea de creanţă nu poate avea decât natură contractuală;

- poate face obiectul unei cesiuni orice creanţă in diferent de obiectul său: creanţe având ca obiect o sumă de bani, născute din contract, act unilateral izvor deobligaţii, fapte juridice licite sau fapte juridice ilicite.

Dispoziţiile art. 1.566 din Codul civil nu se aplică:

a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;

b) transferul titlurilor de valoare si altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor privitoare la cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ,la ordin sau la putător.

De la libera cesibilitate a creanţelor există următoarele excepţii: - creanţele declarate netransmisibile prin lege – art.1569 alin.1 Cod civil;

- creanţele având ca obiect altă prestaţie decât plata unei sume de bani, dacă prin efectul transmisiunii obligaţia va fi în mod substanţial mai oneroasă;

- părţile raportului obligaţional pot stabili caracterul inalienabil al creanţei, sub condiţia existenţei unui interes legitim.

Condiţiile de validitate ale cesiunii de creanţă

- cerinţele prevăzute de art.1179 alin.(1) Cod civil, cerute pentru orice contract: capacitatea, consimţământul, obiectul determinat şi licit, cauza li cită şi morală;

- din punct de vedere al modului de încheiere, cesiunea de creanţă este un contract consensual;

- nu este necesar consimţământul debitorului cedat pentru validitatea cesiunii.

Condiţiile de efectivitate ale cesiunii de creanţă

Opozabilitatea cesiunii faţă de debitorul cedat şi faţă de terţii interesaţi ( creditorii cedentului, alţi cesionari) se realizează conform art.1578-1581 Cod civil,respectiv:

- acceptarea cesiunii de către debitor printr -un înscris care să aibă dată certă;

- notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic, în care să se menţioneze identitatea cesionarului, creanţa cedată şi să solicite debitorului platadirectă;



- înscrierea în arhiva electronică în cazul cesiunii unei universalităţi de creanţe actuale sau viitoare( art.1579 Cod civil);

- notarea în cartea funciară.

Felurile cesiunii

Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile legale se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie.

Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile legale se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare sau, după caz, cucele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.

Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:

a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată;

b) drepturile de garanţie si toate celelalte accesorii ale creanţei cedate;

Cu toate acestea, cedentul poate să predea cesionarului, fără acordul constitu itorului, posesia bunului luat în gaj. In cazul în care constituitorul se opune,bunul gajat rămâne în custodia cedentului.

Efectele cesiunii de creanţă între părţi

Între părţi, cesiunea de creanţă are ca efect transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar. Creanţa se transmite împreună cu garanţiile siaccesoriile ei. Nu contează preţul cesiunii de creanţă. Cesionarul va dobândi creanţa la valoarea ei nominală, nu la valoarea de achiziţie.

Efectele cesiunii de creanţă intre părţi si terţi

În materia cesiunii de creanţă au calitatea de terţii debitorul cedat, cesionarii ulteriori şi succesivi, creditorii cedentului.

Faţă de debitorul cedat, efectele se produc doar dacă sunt realizate formele de opozabilitate:

acceptarea cesiunii (act autentic – erga omnes, act sub semnătură privată – doar faţă de debitor);

notificarea debitorului;

înscrierea cesiunii în Arhiva Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare. Până în momentul realizării formelor de opozabilitate, debitorul poate face plata valabil către cedent. După realizarea opozabilităţii, debitorul va fi obligat doar

faţă de cesionar. In raporturile cu cesionarii ulteriori şi succesivi, contează realizarea formelor de opozabilitate – va beneficia de creanţă, cesionarul care a realizat pr imulformele de opozabilitate. Acceptarea cesiunii de către debitor, făcută sub semnătură privată, va fi opozabilă numai faţă de ei, nu si faţă de terţi. Pentru aceştia trebuieformă autentică.

Efectele cesiunii de creanţă între cesionar şi debitorul cedat

Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum si orice altă cauză de stingere aobligaţiilor survenită înainte de acel moment.

Debitorul poate să opună cesionarului plata pe care el însusi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună – credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului si terţilor.

In cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca înraporturile cu cedentul.

Efectele cesiunii de creanţă între terţi

Creditorii cedentului, până la opozabilitate, pot urmări creanţa în patrimoniul cedentului. Ulterior acest lucru nu mai este posibil.

Garanţiile pe care le dă cedentul cesionarului:

1. Garanţia că există creanţă şi că este valabilă.

2. Cedentul nu se obligă să garanteze şi solvabilitatea debitorului. Este posibil ca o asemenea garanţie privind solvabilitatea actuală a debitorului să fie

asumată de către cedent – el va răspunde numai pentru solvabilitatea actuală.

Obligaţia de garanţie

Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de cesionar.

Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expressă garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.

Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar înlegătură cu cesiunea.

Dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile legale privind

răspunderea vânzătorului de rea – credinţă pentru viciile ascunse ale nunului vândut.

In lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.



Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

Noţiunea şi reglementarea legală

Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea creditorului dintr -un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătinddatoria debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.

Definiţia legală a subrogaţiei este cuprinsă în art.1593 alin.(1) Cod civil care prevede că oricine plăteşte în locul debitor ului poate fi subrogat în drepturilecreditorului, fără însă a putea dobândi mai multe drepturi decât acesta

Subrogaţia este reglementată în art.1593 – 1598 Cod civil.

Felurile subrogaţiei

Conform art.1593 Cod civil, subrogaţia poate fi convenţională sau legală.

Subrogaţia convenţională poate, la rândul ei, să fie consimţită de creditor sau consimţită de debitor.

Subrogaţia consimţită de creditor este instituită de art.1594 Cod civil:

- subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, ăi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului;

- operează fără consimţământul debitorului;

- orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

Subrogaţia consimţită de debitor este reglementată de art.1595 Cod civil.

Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile

creditorului faţă de care avea datoria respectivă.

Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor.

Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă de stipulaţie contrară.

Subrogaţia legală

In afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept:

a) În folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii;

b) În folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv;

c) În folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria;

d) În folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii.

Efectele subrogaţiei

Subrogaţia are ca efecte transmiterea creanţei împreună cu garanţiile şi accesoriile acesteia de la creditorul plătit la cel care plăteşte.

Subrogaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă deoarece în cazul cesiunii, contează doar valoarea nominală a creanţei, indiferent de valoarea preţului.

Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului.

Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe carele aveau împotriva creditorului iniţial.

Preluarea datoriei

Definiţia şi reglementarea legală

Conform art.1599 alin. (1) Cod civil, obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane.

Preluarea datoriei este reglementată de art.1599 – 1608 Cod civil.

Condiţii de operare

Referitor la condiţii, preluarea datoriei se realizează printr -un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor sau printr -un contract încheiat între creditor şinoul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia. Prin încheierea contractului, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi

Efecte

Conform art.1600 Cod civil, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel şi subrezerva art. 1.601 este liberat.



Cesiunea de contract


Conform art.1315 alin. (1) Cod civil, o parte poate să-şi substituie un terţ în raporturile născute dintr -un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integralexecutate, iar cealaltă parte consimite la aceasta.

Contractul de cesiune se încheie între o parte (contractant cedent) şi un terţ faţă de acest contract (contractant cesionar)şi are ca obiect un contract aflat încurs de executare (contract cedat) prin care se convine la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

Cesiunea de contract este reglementată de art. 1315 – 1320 Cod civil.

Forma cesiunii

Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat t rebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.

Transformarea obligaţiilor

Novaţia

Definiţie Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Felurile novaţiei Novaţia obiectivă Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce între creditorul şi debitorul iniţial, prin schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului sau

cauzei obligaţiei vechi.Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când părţile convin ca obiectul obligaţiei să-l reprezinte nu o sumă de bani ci o altă prestaţie. Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobânditorul unui bun, debitor al preţului, convine cu înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.Novaţia subiectivă Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.

Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor, ceea ce prepune că debitorul va fi liberat faţă de vechiulcreditor şi obligat faţă de noul creditor.

Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de creditor să plătească datoria, fără a se cere acordul debitorului iniţial. Condiţiile novaţiei Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de validitate ale contractelor , precum şi următoarele condiţii speciale:

1. intenţia părţilor de a nova, animus novandi; 2. să existe o obligaţie veche valabilă, care să se stingă prin novaţie; 3. prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă, valabilă, care să înlocuiască obligaţia veche;4. obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie, cum ar fi părţile, obiectul sau cauza.

Efectele novaţiei Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele efecte:•&νβσπ;stinge obligaţia veche, împreună cu toate garanţiile sale;•&νβσπ;dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter contractual fiind rezultatul voinţei părţilor.

Proba novaţiei

Conform art.1610 Cod civil, novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.

Garanţiile creanţei novate

Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres.STINGEREA OBLIGAŢIILOR

Darea în plată

Darea în plată este convenţia prin care creditorul şi debitorul se înţeleg ca în locul prestaţiei iniţiale, debitorul să execute o altă prestaţie. Această convenţie se realizează chiar în momentul plăţii. Dacă se realizează anterior, nu mai este vorba despre o dare în plată, ci despre o novaţie prin

schimbare de obiect.

Compensaţia În situaţia existenţei datoriilor reciproce între părţile raportului juridic care are ca obiect bunuri de gen, fungibile, astfel încât datoriile reciproce se sting până

la concurenţa celei mai mici dintre ele.


Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel înc ât fiecare este concomitent,creditor şi debitor al celeilalte.

Reglementare legală: art.1616-1623 Cod civil.

Condiţii

- compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide si exigibile, oricare ar fi izvorul lor, s i care au ca obiect o sumă de banisau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeasi natură;

- o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia;

- oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.

Cazurile în care nu operează compensaţia (art.1618 Cod civil):

- creanţa rezultată dintr -un act făcut cu intenţia de a păgubi (victimei unui furt nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul furtului);

- când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;

- când una dintre creanţe are ca obiect un bun insesizabil (de ex., pensia de întreţinere).

Compensaţia legală

Compensaţia legală operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necsar acordul de voinţă al părţilor.

Condiţii:

- obligaţiile să fie reciproce



- creanţele să fie certe, lichide şi exigibile - datoria să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi natură - părţile să nu fi renunţat expres la compensaţie

Efectele compensaţiei faţă de terţi

Conform art.1622 Cod civil:(1) Compensaţia nu are loc si nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ.

(2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă.

(3) Debitorul care putea să opună compensaţia si care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de p rivilegiile sau de ipotecile creanţeisale.

Confuziunea Confuziunea reprezintă acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeasi persoană a calităţii de creditor si de debitor al aceleiasi obligaţii,după cum prevede art. 1.624 din Codul civil. Confuziunea nu operează dacă datoria si creanţa se găsesc în acelasi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.

Confuziunea si ipoteca

Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar si de proprietar al bunului ipotecat.

Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el.

Fideiusiunea

Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor si debitor profită fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor si creditorori de fideiusor si debitor principal nu stinge obligaţia principală.

Efectele confuziunii faţă de terţi

Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură cu creanţa stinsă pe această cale.

Desfiinţarea confuziunii

Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect retroactiv.

Remiterea de datorie Noţiune

Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său decreanţă.

Reglementarea legală - art.1629 - 1633 Cod civil

Feluri

Remiterea de datorie poate fi:

- expresă sau tacită;

- cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Dovada

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada remiterii de datorie se face cu orice mijloc de probă.

Imposibilitatea fortuită de executare Noţiunea şi reglementarea legală

Imposibilitatea fortuită de executare este o cauză de stingere a obligaţiei care se datorează imposibilităţii fortuite de executare din partea debitorului dincauză de forţă majoră, caz fortuit sau alt eveniment asimilat acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere .

Reglementare : art. 1634 Cod civil.

Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei dincauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.

Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata si urmărileevenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.

Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.

Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge lacreditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciulcauzat, prin aceasta, creditorului.

Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.STINGEREA OBLIGAŢIILOR

Darea în plată

Darea în plată este convenţia prin care creditorul şi debitorul se înţeleg ca în locul prestaţiei iniţiale, debitorul să execute o altă prestaţie. Această convenţie se realizează chiar în momentul plăţii. Dacă se realizează anterior, nu mai este vorba despre o dare în plată, ci despre o novaţie prin

schimbare de obiect.

Compensaţia În situaţia existenţei datoriilor reciproce între părţile raportului juridic care are ca obiect bunuri de gen, fungibile, astfel încât datoriile reciproce se sting până

la concurenţa celei mai mici dintre ele.


Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel înc ât fiecare este concomitent,

creditor şi debitor al celeilalte. Reglementare legală: art.1616-1623 Cod civil.

Condiţii



- compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide si exigibile, oricare ar fi izvorul lor, si care au ca obiect o sumă de banisau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeasi natură;

- o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia;

- oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.

Cazurile în care nu operează compensaţia (art.1618 Cod civil):

- creanţa rezultată dintr -un act făcut cu intenţia de a păgubi (victimei unui furt nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul furtului);

- când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;

- când una dintre creanţe are ca obiect un bun insesizabil (de ex., pensia de întreţinere).

Compensaţia legală

Compensaţia legală operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necsar acordul de voinţă al părţilor. Condiţii:

- obligaţiile să fie reciproce - creanţele să fie certe, lichide şi exigibile - datoria să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi natură - părţile să nu fi renunţat expres la compensaţie

Efectele compensaţiei faţă de terţi

Conform art.1622 Cod civil:(1) Compensaţia nu are loc si nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ. (2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă.

(3) Debitorul care putea să opună compensaţia si care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţeisale.

Confuziunea Confuziunea reprezintă acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeasi persoană a calităţii de creditor si de debitor al aceleiasi obligaţii,

după cum prevede art. 1.624 din Codul civil.

Confuziunea nu operează dacă datoria si creanţa se găsesc în acelasi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.

Confuziunea si ipoteca

Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar si de proprietar al bunului ipotecat.

Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el.

Fideiusiunea

Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor si debitor profită fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor si creditorori de fideiusor si debitor principal nu stinge obligaţia principală.

Efectele confuziunii faţă de terţi

Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură cu creanţa stinsă pe această cale.

Desfiinţarea confuziunii

Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect retroactiv.

Remiterea de datorie Noţiune

Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.

Reglementarea legală - art.1629 - 1633 Cod civil

Feluri

Remiterea de datorie poate fi:

- expresă sau tacită;

- cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Dovada

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada remiterii de datorie se face cu orice mijloc de probă.

Imposibilitatea fortuită de executare Noţiunea şi reglementarea legală

Imposibilitatea fortuită de executare este o cauză de stingere a obligaţiei care se datorează imposibilităţii fortuite de executare din pa rtea debitorului dincauză de forţă majoră, caz fortuit sau alt eveniment asimilat acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere .

Reglementare : art. 1634 Cod civil.

Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei dincauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.

Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata si urmărileevenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.

Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.

Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciulcauzat, prin aceasta, creditorului.

Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.GARANŢIILE PERSONALE

Fideiusiunea

Noţiunea Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să

execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută. Scopul oricărei obligaţii este executarea ei dar nu întotdeauna debitorii îşi execută obligaţia la scadenţă.



Garanţia în sens restrâns oferă creditorului fie posibilitatea de a urmări cu preferinţă un anumit bun pentru a -si îndestula creanţa prin valorificarea lui, fieposibilitatea de multiplicare a gajului general de care dispune. Gajul general presupune că patrimoniul debitorului este în întregul său un fel de gaj al creditorului. Ideeaeste iluzorie iar gajul operează în favoarea tuturor creditorilor, de unde rezultă regula egalităţii între creditor.

Rezultă că veritabile garanţii sunt acelea care:1. Înlătură egalitatea dintre creditorii chirografari;2. Dau posibilitatea creditorului de a-si dubla gajul prin gajul altei persoane(garant), la scadenţă putând urmări bunurile din patrimoniul debitorului si bunurile

din patrimoniul garantului.Fideiusiunea este atât un contract, cât si un drept de garanţie. Între creditor şi o altă persoană decât debitorul se încheie cu sau fără consimţământul

debitorului, un contract prin care terţul se obligă să plătească datoria la scadenţă, dacă debitorul nu o va plăti. De aici rezultă că fideiusiunea este un contract subaspectul izvorului şi o garanţie sub aspectul efectelor.


- art. 2280-2320 Cod civil

Felurile fideiusiunii

Fideiusiunea poate fi:

- convenţională; - judecătorească; - legală. Această clasificare nu are în vedere izvorul fideiusiunii (care e mereu convenţional), ci necesitatea încheierii contractului de fideiusiune.

In cazul fideiusiunii convenţionale, încheierea este lăsată la aprecierea părţilor, în cazul fideiusiunii judecătoreşti ea este impusă de judecător, iar în cazulfideiusiunii legale, încheierea contractului este impusă de către legiuitor.

Caracterele contractului de fideiusiune

contract accesoriu pe lângă contractul principal, astfel că soarta sa depinde de soarta obligaţiei principale. Fideiusorul garantează doar pentru întinderea obligaţieiprincipale, dar garantează si faţă de accesoriile ei (dobânzi, cheltuieli de urmărire, eventuale daune);

contract solemn, întrucât trebuie încheiat în forma unui înscris autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute;

contract unilateral pentru că numai fideiusorul se obligă faţă de creditor;

contract cu titlu gratuit deoarece creditorul nu-l plăteşte pe fideiusor pentru garanţia asumată, însă raporturile dintre fideiusor si debitor nu sunt întotdeauna cu titlu

gratuit; In afară de acestea, el trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale contractelor, precum şi cerinţe speciale referitoare la domiciliulfideiusorului şi la solvabilitatea sa.

În principiu, fideiusorul garantează pentru obligaţiile prezente şi viitoare, indiferent de obiectul lor şi chiar pentru obligaţiile eventuale.

Efectele fideiusiunii In raportul dintre creditor şi fideiusor , efectul principal constă în dreptul creditorului de a se întoarce împotriva fideiusorului dacă debitorul nu plăteşte. Pentru

creditor nu există o ordine a urmăririi. Fideiusorul are la dispoziţie câteva mijloace de apărare: - Beneficiul de discuţiune, fideiusorul poate cere creditorului să oprească urmărirea începută împotriva lui si să se îndrepte împotriva debitorului. Ca să fie

primit acest beneficiu, fideiusorul trebuie să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite (nu trebuie să fie vorba de bunuri supuse altor garanţii reale) si care t rebuie să se afle în judeţul unde urmăreşte să execute obligaţia.

- Beneficiul de diviziune (dacă sunt mai mulţi fideiusori), se va putea cere creditorului să-si divizeze urmărirea împotriva tuturor fideiusorilor.Obligaţia fideiusorului Fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o execută.

In raportul dintre fideiusor şi debitor efectele se produc în măsura în care fideiusorul a plătit creditorului. Atunci fideiusorul are o acţiune în regres împotrivadebitorului pentru plata datoriei, pentru că fideiusorul nu s-a obligat pentru ei, ci pentru altul. Regresul are în vedere datoria principală, dobânzile, cheltuielile de judecată şi eventualele daune. Fideiusorul păstrează beneficiul solidarităţii dacă a garantat pentru mai mulţi debitori. Fideiusorul păstrează garanţiile si accesoriile.

Subrogaţ ia fideiusorului Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului.

In raporturile dintre fideiusori efectul este că fideiusorul plătitor are acţiune în regres împotriva celorlalţi fideiusori numai pentru plata pentru care ei au garantat.

Stingerea fideiusiunii se realizează:

pe cale principală, din cauze proprii: remiterea de fideiusiune, renunţarea la fideiusiune, nulitatea absolută a obligaţiei garantate de fideiusor.

pe cale accesorie, prin plata din partea debitorului sau pe orice altă cale de stingere a obligaţiei principale. Încetarea fideiusiunii se produce prin: confuziune; liberarea fideiusorului prin fapta creditorului; liberarea fideiusorului pentru obligaţiile viitoare sau

nedeterminate; stingerea obligaţiei principale prin darea în plată; urmărirea debitorului principal; decesul fideiusorului.

Garanţiile autonome Codul civil reglementează, în categoria garanţiilor autonome, scrisoarea de garanţie si scrisoarea de confort.Scrisoarea de garanţie este definită de art. 2321 alin.(1) Cod civil ca fiind angajamentul irevocabil si necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se

obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Scrisoarea de confort este definită de art. 2322 alin. (1) Cod civil ca fiind un angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau anu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său.

PRIVILEGIILE ŞI GARANŢIILE REALE (I)

Privilegiile Noţiune

Conform art.2333 Cod civil, privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale.

Natura juridică

Unele privilegii sunt drepturi reale pentru că oferă titularului lor atât prerogativa urmăririi, cât si cea a preferinţei. Altele nu sunt drepturi reale, ci simple cauzede preferinţă.

Privilegiile reale imobiliare – sunt ipoteci privilegiate în sensul că trec înaintea ipotecilor propriu – zise. Conferă titularului lor dreptul de urmărire si dreptulde preferinţă si sunt condiţionate de efectuarea formalităţilor de publicitate.

Privilegiile generale Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile si imobile ale debitorului se stabilesc si se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Privilegiile speciale Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele: a) Creanţa vânzătorului neplătit pentru preţului bunului mobil vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în

care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;b) Creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept

subzistă. În caz concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin.(1). Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.



Privilegiul vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului – preţul neîncasat se referă atât la integralitatea lui, cât si la o parte din el. Obiectulprivilegiului este imobilul vândut. Dacă imobilul s-a vândut unor dobânditori succesivi, iar preţul nu a fost plătit, primul dobânditor va avea preferinţa faţă de următorul sitot aşa. Privilegiul se conservă prin înscrierea în cartea funciară.

Privilegiul celui ce a împrumutat bani cumpărătorului pentru plata imobilului către vânzător – împrumutătorul se subrogă în drepturile vânzătorului plătit. Titlulse înscrie în cartea funciară si trebuie să cuprindă destinaţia împrumutului si subrogarea împrumutătorului în drepturile vânzătorului.

Privilegiul în caz de separaţie de patrimonii – justificare: evitarea de către creditorii defunctului si de legatarii cu titlu part icular, a concursului creditorilormoştenitorului. Creditorii si legatarii care au cerut separaţia de patrimonii capătă un privilegiu asupra imobilelor succesiunii, faţă de creditorii personali ai moştenitorului.

Condiţia necesară este înscrierea privilegiului în cartea funciară într -un an de la deschiderea succesiunii. Dacă în acest termen, moştenitorul constituie oipotecă asupra imobilelor, aceasta nu va fi opozabilă creditorilor privilegiaţi.

Concursul dintre privilegiile şi ipoteci este reglementat de art. 2.342 Cod civil.1) In caz de concurs între privilegii sau între acestea si ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:

Creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339 Cod civil;

Creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este de preferat titularului unei ipoteci mobiliare perfecte dacă îsi înscrie privilegiul în arhivă înainte ca

ipoteca să fi devenit perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îsi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte caipoteca să fi fost înscrisă.

Ipoteca Noţiunea şi reglementarea legală

Conform art.2343 Cod civil, ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii. Ipoteca este reglementată în art. 2343 – 2479 Cod civil.

Caracterele juridice

Ipoteca prezintă următoarele caractere juridice:

- ipoteca este un drept real;- ipoteca este un drept accesoriu;- ipoteca este indivizibilă.

Ipoteca este un drept real

Fiind un drept real accesoriu, ipoteca îmbracă trăsăturile drepturilor reale, de mare importanţă fiind, însă, acea trăsătură ce constă în faptul că ea conferătitularului său dreptul de urmărire şi de dreptul de preferinţă asupra bunului ipotecat.

Dreptul de urmărire este prerogativa în temeiul căreia creditorul ipotecar este îndreptăţit să urmărească şi să valorifice bunul grevat în mâinil e oricui el s-argăsi, chiar dacă a fost înstrăinat de către constituitor (art.2345 şi art.2360 Cod civil).

Dreptul de preferinţă este prerogativa recunoscută creditorului ipotecar de a-şi realiza cu prioritate creanţa înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor ipotecari de rang inferior (art.2345 alin. 2 Cod civil).

Caracterul accesoriu al ipotecii Caracterul accesoriu rezultă din faptul că ipoteca este doar o garanţie a unei obligaţii, dispărând odată cu obligaţia principală (accesorium sequitur

principale).

Art. 2428 alin. (2) lit. a Cod civil prevede ca ipotecile se sting prin stingerea obligatiei principale.Ca drept accesoriu, ipoteca însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor, a cărei soartă o împărtăşeşte integral.

Transmiterea obligaţiei principale are drept consecinţă şi transmiterea ipotecii.

Caracterul indivizibil al ipotecii Potrivit art. 2344 Cod civil, ipoteca este indivizibila. Aceasta înseamnă că bunul ipotecat garantează în integralitatea sa creanţa. Ȋn ipoteza în care debitorul

ar ipoteca mai multe bunuri în scopul garantării unei singure creanţe, fiecare bun va garanta întreaga creanţă, fapt care constituie un avantaj considerabil pentru creditor.

Dacă s-ar face o plată parţială, ipoteca rămâne neschimbată, bunul rămânând grevat în continuare până la plata datoriei.Indivizibilitatea nu este de esenţa ipotecii, ci de natura ei, creditorul fiind în situaţia de arenunţa la acest beneficiu recunoscut de lege.

Izvoarele ipotec i i

Conform art.2349 Cod civil, în privinţa izvoarelor ipotecii:

- Ipoteca poate fi instituită numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege; - Ipoteca poate fi convenţională sau legală.

Ipoteca este convenţională atunci când ia naştere dintr -un contract încheiat între creditor şi proprietarul imobilului, care poate fi debitorul sau un terţ, înaceastă ultimă situaţie ea numindu-se şi cauţiune reală.

Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii.

Obiectul şi întinderea ipotecii

Potrivit art. 2350 Cod civil, ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale. Ea poate greva bunuri determinate orideterminabile sau universalităţi de bunuri.

Codul civil completează reglementările privitoare la obiectul ipotecii, precizând care bunuri nu pot fi ipotecate. Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot f iipotecate.

Odată cu asimilarea în conţinutul constitutiv al ipotecii şi a fostei garanţii reale mobiliare, sfera de aplicabilitate a ipo tecii s-a mărit simţitor, incluzându-se şimobilele. Caracterul determinabil al bunului obiect al ipotecii este consacrat expressis verbis; potrivit art.2372 alin.(2) Cod civil, ipoteca convenţională trebuie să cuprindăo descriere suficient de precisă a bunului ipotecat, astfel că se permite ipotecarea bunurilor determinate ut singuli sau măcar determinabile; bunurile viitoare trebuie săfie măcar determinabile pentru a putea fi ipotecate.

Codul civil consacră posibilitatea constituirii de ipoteci asupra universalităţilor. Universalitatea de fapt reprezintă un bun mobil incorporal deşi în conţinutul săupot să existe imobile sau alte bunuri mobile corporale – cazul fondului de comerţ . Acest lucru este impus de art. 539 alin.(1) Cod civil, care afirmă că bunurile pe care nule consideră imobile sunt mobile, iar potrivit art. 542 alin. (2) drepturile patrimoniale, altele decât cele imobile, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile bunurile mobile.

Principalul aspect în cazul ipotecii care poartă asupra universalităţilor este legat de faptul că bunurile din cadrul său nu se află într -o interdependenţăfuncţională, aşadar nu creează un bun complex, ci sunt unite numai prin voinţa titularului de a servi la garantarea unei obligaţii. Chiar dacă bunurile din cadruluniversalităţii au funcţii şi utilităţi eterogene, ceea ce contează în final este afectarea lor concretă ca universalitate, pentru a-i procura titularului creditul necesarIpotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor, în situaţiile în care bunul în cauză este afectat de o inalienabilitate sauinsesizabilitate convenţională.

Articolul 2351 Cod civil este împărţit structural în două părţi: alin.(1) care conţine regula în materie şi alin.(2) care consacră excepţia. Regula. Ȋn principiu, ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile nu poate fi admisă datorită imposibilităţii de valorificare a acestor bunuri în cazul în care

debitorul nu va plăti la scadenţă. Pe baza argumentului de interpretare a contrario, aplicat alin.(2), reiese că în alin.(1) legea are în vedere în această situaţieinalienabilitatea sau insesizabilitatea legale care, vor indisponibiliza bunul, făcând din el un res extra commercium, determinând scoaterea sa din circuitul juridic civil.

Această interdicţie se bazează pe relaţia reciprocă existentă între inalienabilitate şi insesizabilitate. Interdicţia la urmărire ori la înstrăinare va avea în veder e atât bunuri

proprietate publică, dar mai ales acele bunuri care, potrivit legislaţiei procesual civile sunt sustrase de la urmărire datorită caracterului lor personal, ori din considerenteumanitare.Excepţia. Alin. (2) al art.2351 Cod civil are în vedere situaţia inalienabilităţii ori cea a insesizabilităţii convenţionale. Spre deosebire de regimul legal al acestor

clauze, abordarea lor convenţională este mai flexibilă datorită existenţei temporare a măsurii indisponibilizării bunului şi a posibilităţii stingerii cauzei înaintea termenuluiavut în vedere de părţi dacă interesul care a condus la instituirea ei a dispărut, ori dacă un (alt) interes superior o impune. Ȋn aceste situaţii, ipoteca va fi valabilă ca oipotecă ce poartă asupra unui bun viitor, ca putând lua naştere cel mai târziu la expirarea termenului interdicţiei fixat prin clauza de indisponibilizare.



Întin dere a crea n ţei ipotecare

Ipoteca garantează cu acelaşi rang capitalul, dobânzile, comisioanele, penalităţile şi cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau conservarea bunului.

Scopul ipotecii este să asigure, în caz de neplată din partea debitorului recuperarea creanţei creditorului, servind astfel restabilirii echilibrului contractualafectat de conduita necorespunzătoare a debitorului. Ȋn principal, ipoteca va garanta executarea unor obligaţii băneşti, astf el ca ea va garanta restituirea capitalului

împrumutat, precum şi a dobânzilor aferente. Ȋn subsidiar, ipoteca mai poate garanta şi orice alte cheltuieli efectuate de creditor cu conservarea şi/sau preluarea bunului.Garanţia ipotecară, prin indivizibilitatea ei, determină faptul că atunci când există o obligaţie principală şi mai multe obligaţii accesorii, toate garantate cu un singur bun,ea va asigura plata integrală a acestor obligaţii.

În cazul scăderii obligaţiei principale, ipoteca va ramâne să garanteze în integralitatea sa această obligaţie. Acest efect al ipotecii este reglementat prinintermediul noţiunii de rang, care va asigura prioritatea la plată a întregii creanţe, inclusiv şi sumele datorate de către debitor creditorului cu alt titlu decât capitalul şidobânzile. Consecinţa imediată a extinderii creanţei ipotecare asupra sumelor menţionate de art.2354 Cod civil, datorate de către debitor creditorului, este aceea că nutrebuie să existe în permanenţă o identitate perfectă de valoare între bun şi creanţă, creditorul putând accepta şi o garantare parţială a împrumutului său, riscând totuşica în caz de neexecutare a obligaţiei din partea debitorului, să nu mai primească nimic, prin faptul că devine un simplu creditor chirografar pentru partea de creanţăneacoperită de garanţie.

Ext inderea ipotec i i pr in acces iune

Ipoteca se extinde asupra bunurilor care se unesc prin accesiune cu bunul grevat.

Ipoteca mobiliară se menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului grevat şi se strămută asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunuluigrevat cu alte bunuri. Cel care dobândeşte prin accesiune bunul astfel creat este ţinut de ipotecă.

Accesiunea reprezintă un mod de dobândire originar lato sensu, care presupune unirea, contopirea sau transformarea a cel puţin două bunuri din care celprincipal devine unul cu totul nou, în timp ce bunul accesoriu îşi pierde individualitatea, aspect ce are drept consecinţă (î ntocmai ca în cazul uzucapiunii), stingereadreptului de proprietate asupra bunului accesoriu şi fie naşterea unui nou drept de proprietatea supra bunului principal, fie extinderea limitelor de exercitarea a dreptuluide proprietate asupra acestui din urmă bun .

Extinderea ipotecii se va aplica oricărui tip de accesiune mobiliară sau imobiliară, naturală ori artificială, aspect ce reiese din art.2355 alin(1) Cod civil, careconsacră şi regula în materie. Excepţia este vizată de alin (2) care evidenţiază specificul ipotecii mobiliare în situaţiile transformării unui bun mobil ori a unirii sau acontopirii dintre două bunuri mobile.

Bunurile mobile accesorii unui imobil Bunurile mobile care, fără a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil pot fi ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat. Ipoteca mobiliară continuă să greveze bunul chiar şi după ce acesta devine accesoriul unui imobil. Ipoteca mobiliară se stinge însă cu privire la materialele

de construcţie sau alte asemenea bunuri încorporate într -o construcţie sau într -o altă amelioraţiune a unui teren.

Individualitatea bunului mobil faţă de imobil este atât de importantă încât, chiar după ce acesta devine accesoriu unui imobil, ipoteca mobiliară anteriorconstituită, va continua să greveze bunul, permiţând astfel creditorului ipotecar să solicite în caz de neplată din partea debitorului separarea accesoriului de imobil şiurmărirea acestuia.

Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în aceasta.

Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri, chiar şi atunci când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuieşte într -un intervalrezonabil, ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor.

Ipoteca asupra universalităţilor de fapt este o garanţie ce grevează numai simple elemente de activ din patrimoniul debitorului, ce prezintă o afectaţiuneconcretă din partea acestuia în vederea obţinerii creditării. Universalităţile de fapt sunt direct dependente de elementele care le compun, astfel încât în caz de pieiretotală a acestora, întregul îşi va înceta existenţa. Art.2357 alin.(2) Cod civil consacră menţinerea ipotecii asupra universalităţii de fapt în cazul pieirii tuturor elementelorsale, dacă debitorul le va înlocui într -un interval rezonabil ţinând cont atât de cantitatea cât şi de natura bunurilor .

Cesiunea ipotecii


Cesiunea ipotecii este reglementată prin art. 2358 și art. 2427 Cod civil. Definiție

Plecând de la dispozițiile art. 2358 și 2427 Cod civil, cesiunea ipotecii poate fi definită ca fiind operațiunea juridică prin care o parte – numită cedent – transmite cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, celeilalte părți – numită cesionar – dreptul său de ipotecă sau rangul acesteia, separat de creanța pe care o garantează.

Caracterele juridice ale contractului de cesiune a ipotecii

Contractul de cesiune a ipotecii prezintă următoarele caractere juridice:

- Contract sinlagmatic, când transferul ipotecii are loc cu titlu oneros şi în cazul schimbului de ranguri însoțit de un preț; obligaţiile cedentului şi alecesionarului sunt reciproce şi interdependente, aceştia având concomitent calitatea de creditor şi de debitor. Vor fi astfel incidente dispoziţiile care reglementeazăexcepţia de neexecutare, riscul contractului şi rezoluţiunea. În situaţia în care cesiunea ipotecii sau a rangului se realizează cu titlu gratuit, contractul va aveacaracter unilateral , dând naştere unor obligaţii doar în sarcina cedentului.

- contract solemn, legea impunând o condiţie de formă pentru valabilitatea cesiunii ipotecii. Astfel, cesiunea ipotecii imobiliare trebuie realizată prin actautentic, iar cesiunea ipotecii mobiliare trebuie să imbrace forma unui act autentic, respectiv a unui înscris sub semnătură privată, după cum se realizează cu titlu gratuitsau oneros. În toate cazurile, nerespectarea cerinţelor de formă se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului;

- contract cu titlu oneros când, în schimbul ipotecii sau rangului, cedentul obţine o contraprestaţie, cum ar fi o sumă de bani, un bun, folosinţa unui bun etc.Cesiunea ipotecii sau a rangului este un act cu titlu gratuit atunci când cedentul nu obţine niciun avantaj patrimonial, urmărind să procure un astfel de avantajcesionarului, deci când se realizează sub forma unei donaţii;

- contract comutativ, existența drepturilor și obligațiilor fiind certă, iar întinderea acestora determinată sau determinabilă. Prin excepție, contractul poate aveacaracter aleatoriu, existând șansa unui câștig sau riscul unei pierderi pentru cel puțin o parte, în cazul cesiunii ipotecii cu titl u oneros asupra unui bun viitor, cesionarul

plătind prețul în speranța că bunul va fi realizat. Cesiunea ipotecii asupra nudei proprietăți grevate cu un uzufruct viager prezintă, de asemenea, caracter aleatoriu,ipoteca nudei proprietăți extinzându-se asupra proprietății depline la stingerea uzufructului, potrivit art. 2352 Cod civil;

- contract translativ, având ca efect transmiterea unui drept preexistent (dreptul de ipotecă) dintr -un patrimoniu în altul, transmitere care condiționează însășicalificarea actului. Preexistența dreptului în patrimoniul cedentului este necesară doar pentru producerea efectului translativ, nu și pentru angajarea acestuia, care sepoate realiza printr-un simplu acord de voință. Astfel, în cazul cesiunii ipotecii asupra unui bun viitor sau a ipotecii altuia, efectul translativ se va produce la momentulrealizării bunului, respectiv la momentul dobândirii dreptului de ipotecă de către cedent. Fiind un act translativ, cesiunea ipotecii produce efecte doar pentru viitor, creând

într e părți o situație juridică nouă. O altă consecință a caracterului translativ este că, odată cu transmiterea dreptului principal, are loc și transferul tuturoraccesoriilor, cum ar fi, de exemplu, dreptul la daune-interese pentru distrugerea bunului ipotecat, prevăzut de art. 2375.

- contract cu executare imediată, efectul translativ producându-se, de regulă, instantaneu, la momentul încheierii actului, dreptul de ipotecă trecând dinpatrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului. Prin excepție, atunci când prețul cesiunii este stabilit sub forma unei rente viagere, contractul este cu executaresuccesivă întrucât executarea obligației cesionarului procură cedentului beneficii succesive, cu valoare autonomă.

Efectele ipotecii Efectele ipotec ii faţă de debitor

Debitorul păstrează toate atributele dreptului de proprietate până în momentul comunicării somaţiei de executare, moment după care administrarea imobiluluipoate fi lăsată debitorului sau atribuită unui alt administrator -sechestru decât debitorul.

Efectele ipotecii faţă de creditor

Creditorul are dreptul să urmărească imobilul în stăpânirea oricui s -ar afla, chiar dacă debitorul l-a înstrăinat. De asemenea, creditorul are dreptul de a -şirealiza creanţa cu prioritate faţă de alţi creditori ipotecari cu rang inferior sau chirografari, din preţul obţinut în urma vânzării la licitaţie a imobilului. Dacă imobilul a pieritfortuit sau a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, şi debitorul a încasat o despăgubire, ipoteca se va strămuta asupra acesteia, ca efect al subrogaţiei reale cutitlu particular.



Efectele ipotecii faţă de terţii dobânditori ai imobilului ipotecat

Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu şi-au dat consimţământul (direct sau prin reprezentant) la încheierea unui anumit act juridic şinici nu au devenit părţi, în vreun fel (aşa -numitele părţi survenite) pe parcursul existenţei contractului. De aceea, străini fiind faţă de raportul juridic născut din contract,terţii nu pot deveni debitori şi, în principiu, nici creditori, prin efectele unui contract la încheierea căruia nu au participat (acestea neputându-li-se opune cu valoareaobligativităţii, ca în situaţia părţilor).

Dacă debitorul nu plăteşte datoria, creditorul poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla.

Terţul poate adopta una din următoarele soluţii, prevăzute de art. 2361 Cod civil:

- cel care dobândeşte un bun ipotecat răspunde cu acel bun pentru toate datoriile ipotecare. Dobânditorul bunului ipotecat se bucură şi, după caz, este ţinutde toate termenele de plată de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare.

- dacă dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară, creditorul poate începe urmărirea silită asupra bunului, în condiţiile legii.

Atunci când creditorul ipotecar urmăreşte şi vinde bunul dobândit de un terţ de la cel care a constituit ipoteca, drepturile reale principale pe care terţul le avea

asupra bunului anterior dobândirii proprietăţii renasc cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere în cartea funciară. - terţul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat executarea se poate întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în

condiţiile dreptului comun

Clasificarea ipotecilor Clasificarea ipotecilor se realizează în funcţie de mai multe criterii:

a) după izvorul lor:- ipoteci legale- ipoteci convenţionale b) după natura bunurilor grevate:- ipoteci mobiliare- ipoteci imobiliarec) după cum sunt instituite asupra unor bunuri individual determinate sau asupra unei universalităţi de bunuri:- ipoteci speciale- ipoteci generale

Ipoteca convenţională Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta ( art.2365 Cod

civil).Pentru valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca şi care trebuie să

aibă capacitate de exerciţiu deplină şi calitatea de proprietar actual al bunului.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă, conform art. 2378 Cod civil, ipoteca convenţională este valabilă numai dacă este constituită prin act autentic.Sancţiunea nerespectării formei autentice, care este cerută ad validitatem, este nulitatea absolută.

Conţinutul contractului de ipotecă

Potrivit art. 2372 Cod civil, ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este constituită se poate de termina în mod rezonabil întemeiul actului de ipotecă.

Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă odescriere suficient de precisă a bunului ipotecat.

Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor debitorului sau asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale acestuia nu constituie odescriere suficient de precisă în mai sus menţionat.

Special izarea ipotec i i

Art.2372 Cod civil adaugă un ultim principiu în materie ipotecară : cel al specializării garanţiei sub aspectul determinării sumei pentru care aceasta a fostconstituită, a părţilor, a cauzei ce a determinat instituirea sa, precum şi în ceea ce priveşte descrierea bunului sau a bunurilor ipotecate.

Necesitatea specializării ipotecii este determinată în special de asigurarea securităţii şi stabiulităţii circuitului civil în materia garanţiilor, printr -o informarecorectă şi completă a terţilor în ceea ce priveşte garanţia ipotecară.

Principiul specializării creanţei ipotecare ţine de esenţa şi nu de natura garanţiei şi are vocaţie generală, el aplicându -se atât ipotecilor convenţionale cât şicelor legale.

Arătarea sumei pentru care ipoteca a fost constituită

Noul Cod civil a renunţat la vechiul sistem ce presupunea indicarea sumei maxime garantată prin constituirea ipotecii şi a preferat o abordare nouă, flexibilă,conformă noilor tehnici de creditare, care să protejeze în continuare pe deplin drepturile debitorului şi ale terţilor. Astfe l, contractul de ipotecă trebuie să indice în modrezonabil cuantumul creanţei garantată, fie prin arătarea capitalului, fie prin determinarea unui mecanism de calcul a dobânzilor sau a unor clauze penale. Cerinţarezonabilităţii în această materie se raportează la un standard subiectiv -obiectiv prin care să se poată asigura determinarea sumelor garantate, prin aplicarea unuimecanism de calcul standardizat, ce se regăseşte în practica bancară.

Indicarea părţilor într -un contract de ipotecă

Creditorul şi constituitorul trebuie să fie obligatoriu menţionaţi în cuprinsul contractului de ipotecă. Necesitatea ca şi debitorul să apară în contract nu esteconsiderată de legiuitor drept capabilă când acesta este diferit de persoana constituitorului, doarece terţii vor fi interesaţi să afle cine este adevăratul proprietar al bunuluiipotecat şi nu cine este debitorul a cărui obligaţie este garantată cu respectivul bun. Ȋn plus, în situaţia executării silite, vânzarea se va efectua de creditor, în calitate de

mandatar al constituitorului, către terţii dobânditori care nu au interes să afle despre existenţa debitorului neproprietar a cărui datorie va fi acoperită din preţul vânzării,bunul intrând în patrimoniul dobânditorilor liberi de orice sarcini.

Mention area cauzei o bligaţiei

Contractul de ipotecă mai trebuie să precizeze şi care este cauza în sens de act sau fapt juridic, ca izvor de drept a obligaţiei garantate. Obligativitateamenţionării cauzei obligaţiei este reclamată de reintroducerea ipotecilor legale care au un izvor de drept unic şi bine determinat, spre deosebire de ipotecileconvenţionale care pot avea izvoare juridice distincte : contract de împrumut, vânzare etc.

Descr ierea bun ului ipotecat

Textul art.2372 alin.(2) Cod civil menţionează că această descriere trebuie să fie suficient de precisă, ceea ce standardizează descrierea bunurilor în acestsens, impunându-se cerinţa ca bunul să fie determinat sau cel puţin determinabil. Descrierea a bunurilor ipotecate mai serveşte şi la proporţionarea garanţiei cu creanţăgarantată, permiţând creditorului să aleagă în caz de neplată ce bunuri vor fi executate, ori debitorului să ridice anumite excepţii, evitându-se astfel o urmărire inoportunăa tuturor bunurilor ipotecate, în virtutea principiului indivizibilităţii ipotecii.

Sancţiune

Nerespectarea cerinţelor principiului specializării ipotecii este sancţionată de legiuitor cu nulitatea absolută, ce va putea fi invocată de orice persoanăinteresată cum ar fi debitorul, moştenitorii săi sau creditorii ipotecari posteriori. Reglementarea acestei sancţiuni este făcută de legiuitor în art.2372 Cod civil, care înalin.(1) se referă la nevalabilitatea ipotecii raportată la lipsa determinării sumei pentru care garanţia se constituie, în timp ce alin.(2) vorbeşte expressis verbis desprenulitate, pe care o leagă de cele trei elemente ale principiului specializării ipotecii.

Constituitorul ipotecii

Capacitatea

Ȋn privinţa capacităţii de a constitui ipoteca sunt necesare următoarele condiţii :- cel ce constituie ipoteca trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină, mai exact, capacitatea de a înstrăina imobilul ;



- constituitorul ipotecii trebuie să fie proprietarul actual al bunului imobil ipotecat, pentru că bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi ipotecate.

Dreptur i le const i tu i torului

Fiind o garanţie ce nu presupune deposedarea constituitorului, ipoteca va permite acestuia exerciţiul neîntrerupt al atributelor dreptului ipotecat, cel mai târziupână la demararea procedurii de executare silită a garanţiei. Astfel, constituitorul va putea efectua în constinuare actele specifice exerciţiului dreptului său, cu obligaţiade a nu aduce atingere drepturilor creditorului ipotecar.

Beneficiind de prerogativa urmăririi, creditorul ipotecar va putea executa bunul înstrăinat în mâinile oricărui dobânditor, fiind la adăpost de pretenţiileformulate de acesta în cazul în care garanţia sa a fost înscrisă în registrele de publicitate.

Obligaţiile celui care a constituit ipoteca

Corelativ drepturilor constituitorului ipotecii, se impun acestuia de către legiuitor şi obligaţii care au în vedere protecţia valorii economice a bunului ipotecat,prin restrângerea actelor de dispoziţie materială pe care constituitorul le poate săvârşi asupra bunului său.

Ipoteca imobiliară

Const i tu i rea ipotec i i imob i l iare

Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.

Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cuprivire la fiecare dintre imobile.

Noul Cod civil reintroduce în materie imobiliară efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară. Caracterul constitutiv al intabulării ipotecii în cartea funciară presupune ca premisă încheierea valabilă, atât sub aspectul condiţiilor de formă, cât şi a celor de

fond a contractului de ipotecă. Apoi, contractul trebuie intabulat în cartea funciară şi numai din momentul înregistrării de înscriere, ipoteca se va naşte în mod valabil atât între părţi cât şi faţă de terţi.

Forma contractului

Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute. Ipoteca asupra bunurilor unei persoane juridice poate fi consimţită în virtutea puterilor conferite în urma deliberărilor sau a împuternicirilor întocmite sub

semnătură privată, în conformitate cu regulile din actul constitutiv privitoare la reprezentare.

La fel ca în cazul vechii reglementări, ipoteca rămâne un contract solemn. Faţă de vechea reglementare, art.2378 Cod civil precizează că forma autentică adsolemnitatem este numai cea notarială. Aşadar, izvorul ipotecii nu poate fi decât un contract sau legea, în ambele cazuri doar notarul pub lic putând autentifica valabilconvenţiile de constituire a ipotecii.

Conform art. 168 din legea de punere în aplicare a noului Cod ciivl, ipotecile imobiliare constituite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil se vorsupune în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate regulii tempus regit actum.

Obiectul ipotec i i imob i l iare

Se pot ipoteca:

-imobilele cu accesoriile lor;

-uzufructul acestor imobile şi accesoriile; -cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor; -dreptul de superficie.

Ipoteci le legale

Potrivit art.2386 Cod civil, beneficiază de ipotecă legală:

- vânzătorul pentru preţul neîncasat sau coschimbaşul pentru sultă, sau cel care stinge o creanţă prin dare în plată, cu sultă, a unui drept real, pentruvaloarea sultei;

- promitentul cumpărător pentru suma plătită ca şi arvună; - privilegiul finanţatorului asupra imobilului finanţat; - donatarul sau vânzătorul unui imobil contra obligaţiei de întreţinere, pentru contravaloarea întreţinerii ;

- coproprietarii pentru plata sultelor sau a preţului de către coproprietarul adjudecatar la ieşirea din indiviziune sau pentru garantarea de evicţiune acoproprietarilor care ies din indiviziune, între ei;

]- arhitecţii şi antreprenorii pentru lucrările de edificare, renovare sau reparare a unui imobil, pentru garantarea sumelor convenite acestora şi datorate, darnumai în limita sporului de valoare, adica transferarea riscului de piaţă imobiliară pe răspunderea antreprenorilor, prin limitarea valorii ipotecii legale la sporul de valoarea imobilului ;

- moştenitorul legatar cu titlu particular, de la moştenitorul obligat la executarea legatului particular, asupra imobilului sau imobilelor dobândite de acesta dinurmă din moştenire.

Ipoteca mobiliară

Const i tu i rea ipotec i i

Potrivit Cod civil, ipoteca mobiliară convenţională este o garanţie reală, accesorie şi indivizibilă, constituită prin contract scris pentru garantarea unei creanţe,

opozabilă terţilor prin publicitate în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, care produce efectele specifice de la data la care creanţa garantată ia naştere. Ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce efecte de la data la care obligaţia garantată ia naştere, iarconstituitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate.

Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute. Obiectul ipotec i i mo bi l iare

Conform art. 2389 Cod civil se pot ipoteca:

- creanţele băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract deasigurare, cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu l a oloterie sau alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;

- creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;

- conturi bancare;

- acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare; - drepturi de propr ietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;

- petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase; - efectivele de animale;

- recoltele care urmează a fi culese;

- pădurile care urmează a fi tăiate; - bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de

servicii, care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatareaunei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;

- echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării unei într eprinderi;



- orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.

Descr ierea bun ului ipotecat

Contractul de ipotecă trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului grevat. Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu esteindividualizat, în măsura în care permite în mod rezonabil identificarea acestuia. Descrierea se poate face prin întocmirea unei liste a bunurilor mobile ipotecate, prindeterminarea categoriei din care acestea fac parte, prin indicarea cantităţii, prin stabilirea unei formule de determinare şi prin orice altă modalitate care permite în modrezonabil identificarea bunului mobil ipotecat.

Atunci când ipoteca poartă asupra unei universalităţi, contractul trebuie să descrie natura şi conţinutul acesteia.

Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în mod distinct în contractul de ipotecă. Înstrăinarea bunului ipotecat

Cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecileconstituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia. În acest caz, ipoteca se strămută asupra preţului sau altorbunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat.

Ipotecile asupra creanţelor Acest tip de ipoteca poate să aibă ca obiect fie una sau mai multe creanţe, fie o universalitate de creanţe.

Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe nu cuprinde creanţele născute din înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării drepturilor unui terţ şi nicicreanţele născute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile sale.

Înscrierea ipotec i lor mo bi l iare

Publicitatea garanţiilor reale mobiliare nu se poate realiza în afara unui sistem performant de evidenţă a acestora.

Codul civil a continuat tradiţia Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobile ca unic repertoriu al sarcinilor mobiliare. În acest sens, art. 2413 alin.(1) prevedecă înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor asimilate,acestora, precum şi a altor drepturi prevăzute d elege se efectuează numai în ArhivaElectronică de Garanţii Reale Mobile

Stingerea ipotec i i Reglementarea stingerii ipotecii este realizată de Codul civil prin art. 2428 cu aplicabilitate atât în materia ipotecii imobiliare cât şi în materia ipotecii

mobiliare.

Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală a bunului. Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una din următoarele cauze:

- stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege; - neîndeplionirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndepliniorea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;- neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingere acesteia;- dobândirea de către creditor a bunului grevat; - renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă; - în orice alte cazuri prevăzute de lege

GARANŢIILE REALE (II)Gajul

Noţiunea Gajul este o garanţie reală mobiliară care se constituie prin deposedarea debitorului de bunul grevat, conferind titularului său atât un drept de urmărire, cât şi un drept de

preferinţă. Reglementarea legală Gajul este reglementat în art. 2480-2494 Cod civil.Obiectul gajului

Gajul poate avea ca obiect:

a) bunuri mobile corporale

b) titluri negociabile emise în formă materializată.

Caracterele juridice ale gajului

- gajul este o garanţie reală – conferă titularului său dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă;

- gajul este o garanţie mobiliară – poate avea ca obiect bunuri mobile corporale şi titluri negociabile emise în formă materializată;

- gajul este o garanţie convenţională – gajul se constituie numai prin convenţia părţilor; Contractul de gaj are particularitatea de a fi un contract real. El ianaştere doar în urma remiterii bunului gajat creditorului sau unui terţ stabilit de către părţi. Dacă obiectul gajului este un bun mobil incorporal, remiterea se realizează prin

predarea înscrisurilor constatatoare ale bunului incorporal respectiv;- gajul este o garanţie accesorie- însoţeşte şi garantează o obligaţie principală;

- gajul este indivizibil – gajul poartă asupra tuturor bunurilor grevate până la stingerea integrală a obligaţiei garantate.

Const i tu i rea gajului

Gajul se constituie prin:- remiterea bunului sau titlului către creditor;- păstrarea bunului sau titlului de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei; - remiterea titlurilor nominative sau la purtător; - andosarea titlurilor la ordin, în scop de garanţie.

Capacitatea necesară pentru constituirea unui gaj este capacitatea necesară pentru încheierea actelor de dispoziţie (capacitate deplină de exerciţiu). Minorul poate constitui un gaj numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare şi numai pentru executarea obligaţiilor proprii.

Constituirea gajului se face prin încheierea unui contract, care trebuie să îndeplinească cerinţa formei scrise în vederea dovedirii sale (ad probationem) .Contractul de gaj are particularitatea de a fi un contract real. El ia naştere doar în urma remiterii bunului gajat creditorului sau unui terţ stabilit de către părţi.

Dacă obiectul gajului este un bun mobil incorporal, remiterea se realizează prin predarea înscrisurilor constatatoare ale bunului incorporal respectiv.

Publ ic i tatea gajului

Publicitatea gajului se poate realiza, conform art.2482 Cod civil, prin următoarele moduri:- Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă;

- Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora;- Gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin andosarea titlurilor.Conservarea gajului

Gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat sau, după caz, cât timp este valabilă andosarea titlului la ordin.Gajul nu se stinge atunci când:a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara, transforma sau ameliora;c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei preceduri de urmărire silită. Efectele gajului

Din contractul de gaj se nasc drepturi şi obligaţii în sarcina creditorului gajist, respectiv:- dreptul de urmărire – creditorul gajist poate să ceară restituirea bunului de la cel care îl deţine, cu excepţia cazului în care bunul a fost preluat de un creditor

ipotecar cu rang superior sau preluarea a intervenit în cadrul procedurii de executare silită; - dreptul de preferinţă – creditorul poate pretinde să fie plătit cu prioritate faţă de alţi creditori din preţul bunului;- dreptul de retenţie – debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligaţia, cu excepţia czului în care creditorul foloseşte ori conserbvă

bunul în mod abuziv.Stingerea gajului



Gajul este un drept accesoriu, în consecinţă se stinge o dată cu creanţa, în raportul în care este accesoriu, dar se poate stinge şi prin moduri independente,cum sar fi renunţarea creditorului la garanţie sau pieirea fortuită a bunul ui gajat.

Dreptul de retenţie Noţiunea

Conform art.2495 Cod civil, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îsi execută obligaţia sa izvorâtă dinacelasi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare si utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru

prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.Reglementarea legală

- art. 2495 – 2499 Cod civilTemeiul dreptului de retenţie Temeiul dreptului de retenţie este legătura creată între un anumit bun aflat în deţinerea unei persoane şi datoria pe care ti tularul dreptului real asupra bunului

o are faţă de deţinător. De exemplu:

- mandatarul care primeşte un bun care trebuie predat, îl poate reţine până când mandantul îi remite cheltuielile făcute cu el; - depozitarul poate reţine bunul până când deponentul îi remite cheltuielile; - vânzătorul poate reţine bunul până cumpărătorul îi plăteşte preţul; - constructorul pe terenul altei per soane poate reţine construcţia până când proprietarul terenului îi plăteşte sumele prevăzute.

Creanţa pe care o are deţinătorul bunului trebuie să intre în conţinutul raportului juridic dintre deţinător si titularul dre ptului real asupra bunului.

Caracterele juridic e Dreptul de retenţie prezintă următoarele caractere juridice:- Drept real – este opozabil nu numai titularului dreptului real, ci şi creditorilor ipotecari si dobânditorilor subsecvenţi ai bunului.- Dreptul de retenţie nu conferă o posesie – cel care deţine bunul este detentor precar, deci nu poate culege fructele bunului.- Drept indivizibil – operează asupra întregului bun până la plata datoriei.Stingerea dreptului de retenţie

Dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă.

Curs drept civil 2.pdf

Documents

Transcript of Curs drept civil 2.pdf