curs de doctrine politico militare1

173
UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE NESECRET FACULTATEA DE COMANDĂ ŞI STAT MAJOR Exemplar nr.___ Catedra Securitate şi Apărare Naţională CURS DE DOCTRINE POLITICO-MILITARĂ Partea a VI-a - SECURITATE NAŢIONALĂ ŞI EUROATLANTICĂ AUTORI: Col.prof.univ.dr. Ion IRIMIA Col.(r.) conf.univ.dr. Emil ION Col.conf.univ.dr. Mircea-Dănuţ CHIRIAC EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE - BUCUREŞTI, 2004 –

Transcript of curs de doctrine politico militare1

Page 1: curs de doctrine politico militare1

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE NESECRET FACULTATEA DE COMANDĂ ŞI STAT MAJOR Exemplar nr.___ Catedra Securitate şi Apărare Naţională

CURS DE DOCTRINE POLITICO-MILITARĂ Partea a VI-a

- SECURITATE NAŢIONALĂ ŞI EUROATLANTICĂ –

AUTORI: Col.prof.univ.dr. Ion IRIMIA Col.(r.) conf.univ.dr. Emil ION Col.conf.univ.dr. Mircea-Dănuţ CHIRIAC

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE - BUCUREŞTI, 2004 –

Page 2: curs de doctrine politico militare1

Cursul a fost discutat şi aprobat în comisia didactică de specialitate din cadrul Catedrei Securitate şi Apărare Naţională.

Page 3: curs de doctrine politico militare1

CUPRINS

INTRODUCERE .......................................................................................... I. SECURITATE. STRATEGII DE SECURITATE .................................

1. Aspecte de ordin general ........................................................................ 2. Securitatea naţională ............................................................................... 3. Strategii de securitate............................................................................... 4. Agresiunile............................................................................................... 5. Securitatea individuală

II. SECURITATEA EUROPEANĂ ............................................................

1. Politica echilibrului de forţe .................................................................. 2. Noul concept de securitate promovat în Actul final de la Helsinki.......................................................................................... 3. Securitatea europeană la cumpăna dintre milenii .................................. 4. Tratatul de la Nisa şi politica de securitate şi apărare comună a UE .............................................................................

III. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU)

ŞI ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA (OSCE).............................................................................. 1. Conceptul de sistem de securitate ........................................................ 2. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU).................................................... 3. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) ................................................................................

IV. UNIUNEA EUROPEANĂ (UE) ............................................................

1. Scurt istoric al Uniunii Europene ........................................................ 2. Scopul, obiectivele şi principiile Uniunii Europene ........................... 3. Organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene

V. ORGANIZAŢIA ATLANTICULUI DE NORD (NATO)....................

1. Constituirea şi evoluţia NATO .............................................................. 2. Conceptul strategic al Alianţei la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord din 23-24 aprilie 1999 de la Washington.................................................................................... 3. Structura NATO..................................................................................... 4. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi NATO .......................................

Page 4: curs de doctrine politico militare1

VI. STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI..........................................................................................

1. Interesele naţionale de securitate ale României ................................... 2. Obiectivele politicii de securitate naţională ......................................... 3. Mediul internaţional de securitate ........................................................ 4. Factorii de risc la adresa securităţii României ..................................... 5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională .......................... 6. Resursele politicii de securitate............................................................

VII. RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA ADRESA

SECURITĂŢII ROMÂNIEI ............................................................... 1. Aspecte de ordin general .................................................................... 2. Tipuri de ameninţări ...........................................................................

VIII. ORGANIZAŢIILE SUBREGIONALE DE SECURITATE...........

1. Zona de Cooperare Economică a Mării Negre ................................. 2. Iniţiativa Central-Europeană (I.C.E.)................................................ 3. Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est.................................

IX. CORELAŢIA APĂRARE NAŢIONALĂ-APĂRARE COLECTIVĂ .......................................................................................... 1. Premise ................................................................................................ 2. Concepte şi principii ale apărării colective .......................................... 3. Scopul, obiectivele şi misiunile alianţei politico-militare.................... 4. Esenţa noii filosofii a pregătirii armatei pentru apărarea ţării în cadrul apărării colective............................................................

X. ROMÂNIA ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ ....................................

1. Aspecte de ordin general........................................................................ 2. Aderarea la Uniunea Europeană ............................................................ 3. Aderarea României la Uniunea Europeană............................................

BIBLIOGRAFIE ...........................................................................................

Page 5: curs de doctrine politico militare1

INTRODUCERE

Cursul Securitate naţională şi euroatlantică cuprinde un ansamblu de cunoştinţe referitoare la fenomenul securităţii în general – la securitatea naţională a României şi la cea euroatlantică – în particular. Se adresează specialiştilor din domeniul militar, cursanţilor şi studenţilor din învăţământul militar universitar şi postuniversitar.

Starea de securitate sau de insecuritate are determinări de ordin politic, economic, social, militar şi de altă natură provenite din mediul intern al statelor naţionale sau din sistemul relaţiilor internaţionale. Riscurile, ameninţările şi pericolele la adresa securităţii s-au regionalizat, au devenit transfrontaliere şi transnaţionale impunând pentru contracararea lor norme, principii, instituţii şi instrumente regionale şi globale. Statele naţionale în epoca globalizării şi-au pierdut o parte din competenţele tradiţionale au apărut actori noi în viaţa internaţională – organizaţii, corporaţii, alianţe politico-militare etc – care necesită o reconsiderare a ordinii mondiale postbelice. Creşterea interdependenţelor dintre state a condus la integrarea acestora în diferite structuri de securitate pentru menţinerea identităţii naţionale şi promovarea intereselor proprii. Integrarea a vizat toate domeniile vieţii sociale impunând reforme cu efecte dureroase pentru o parte a populaţiei, care au accentuat vulnerabilităţile unor state. Riscurile şi ameninţările de natură militară au fost înlocuite cu cele din domeniul politic, economic, social, ecologic etc.

Majoritatea analiştilor apreciază că un război mondial este puţin probabil în următorii ani, dar s-au diversificat ameninţările la adresa securităţii de natură asimetrică precum terorismul şi crima organizată.

Statele naţionale ca subiect de drept internaţional în funcţie de situaţia şi condiţiile specifice adoptă politici şi strategii de securitate pentru apărarea şi promovarea intereselor naţionale. România, ţară cu vocaţie europeană a adoptat în perioada de tranziţie, o strategie bazată pe principiul „suficientei defensive” iar pe măsura îndeplinirii condiţiilor cerute a aderat la NATO şi îşi propune să adere la Uniunea Europeană, singurele în măsură să creeze condiţiile propice promovării şi apărării intereselor naţionale ale României.

Atât NATO cât şi Uniunea Europeană au adoptat un sistem de valori, norme şi principii, au creat instituţii şi instrumente pentru apărarea acestora, care trebuie să fie cunoscute şi adoptate de către statele care doresc integrarea.

Armata contribuie prin mijloacele sale specifice la realizarea dimensiunii militare a securităţii în cadrul naţional şi interaliat. De aceea, tematica cursului se referă la securitatea naţională în contextul securităţii europene şi euroatlantice.

Page 6: curs de doctrine politico militare1

I. SECURITATE. STRATEGII DE SECURITATE 1. Aspecte de ordin general Problema securităţii a preocupat colectivităţile umane de-a lungul

existenţei lor. Practic, necesitatea asigurării vieţii constructive, de progres material şi spiritual, împotriva vitregiilor din afară, a apărut odată cu apariţia omului care s-a îngrijit de securitatea sa aşa cum s-a îngrijit de hrană sau adăpostul său.

Conceptul de securitate semnifică situaţia în care o persoană, grup de persoane, stat, alianţe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înţelegere cu alţi actori, capătă certitudinea că existenţa, integritatea şi interesele lor fundamentale nu sunt primejduite. Dacă termenul de securitate semnifică linişte, sentimentul de a fi în afara pericolelor, de a fi protejat, insecuritatea este termenul opus securităţii şi presupune angoasa, sentimentul de pericol şi risc, impresia de a fi ameninţat, libertatea îngrădită.

Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială-individ-grup-stat-alianţe şi se manifestă în toate domeniile vieţii sociale: politic, economic, social, militar, demografic, ecologic, cultural, etc.

Securitatea se realizează de către politică şi trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

−să fie acţiune a statului desfăşurată pe baza unui sistem normativ; −să fie de competenţa unor instituţii ale statului; −puterea politică să fie legitimă şi să primeze supremaţia legii; −întemeierea acţiunilor pe un sistem de valori acceptate de către

societate; −respectarea drepturilor omului în conformitate cu reglementările

internaţionale la care statul este parte; −să nu producă insecuritate altor entităţi.

În cuprinsul aparatului categorial specific securităţii intră termeni precum: risc, ameninţare, pericol, stare de securitate, agresiune, conflict, interese naţionale, vulnerabilitate, obiective de securitate, sistem de securitate, mediu de securitate etc.

Pericolul poate fi considerat ca o stare, o situaţie creată ca urmare a punerii în primejdie a existenţei sau integrităţii. Pericolul există indiferent de voinţa noastră, el poate lua naştere în conformitate cu riscurile pe care ni le asumăm atunci când proiectăm şi desfăşurăm o acţiune, după o ameninţare prealabilă sau direct.

Riscul exprimă posibilitatea deteriorării stării de normalitate, prezenţa unor factori activi sau potenţiali care pot afecta mediul de securitate şi evoluţia către ameninţare şi pericol. În condiţiile în care agentul decident dispune de toate pârghiile de intervenţie şi îşi menţine capacitatea de control avem de-a face

Page 7: curs de doctrine politico militare1

cu un risc calculat. În momentul în care acţiunea factorilor nu mai este controlată, iar elementele sistemului, în relaţiile dintre ele, încep să fie afectate avem de-a face cu începutul unei stări de criză. În situaţia în care nu s-au găsit soluţiile pentru eliminarea cauzelor care generează riscurile, dar sunt menţinute stările tensionale sub valoarea maximă de manifestare a disfuncţiilor în limita stării critice, securitatea sistemului nu este afectată. Ruperea echilibrului dintre forţele aflate în opoziţie înseamnă trecerea din sfera riscurilor în cea a pericolelor şi ameninţărilor.

Ameninţarea la adresa securităţii este considerată manifestarea intenţiei de afectare a valorilor fundamentale ale adversarului.

Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii sunt în relaţie dialectică cu resursele la dispoziţie, pentru a le face faţă şi a le contracara.

2. Securitatea naţională În teoria relaţiilor internaţionale un concept foarte des folosit este cel de

securitate naţională. Literatura de specialitate în domeniu îi consacră o bogată gamă de definiţii şi evidenţiază, totodată, conotaţiile sale principale, precum şi măsurile şi acţiunile necesare pentru realizarea ei.

În opiniile politologilor americani, ruşi şi europeni, securitatea naţională este definită prin perspectiva intereselor şi a poziţiei pe care le ocupă în raportul de forţe internaţional şi al mijloacelor folosite. Politologul american Walter Lippnann consideră că o naţiune şi-a realizat securitatea numai în măsura în care „nu este în pericol să trebuiască să-şi sacrifice valorile esenţiale dacă doreşte să evite războiul şi poate, dacă este ameninţată să menţină aceste valori prin victorie într-un astfel de război”. Cu alte cuvinte, securitate înseamnă: capacitatea unei naţiuni de a împiedica un război sau, dacă acest lucru nu se reuşeşte, de a câştiga un război pentru a nu-şi pierde integritatea şi independenţa naţională.

În viziunea lui Arnold Wolfers, securitatea naţională are o dimensiune obiectivă şi una subiectivă. Dimensiunea obiectivă denotă o absenţă a ameninţărilor pentru câştigarea valorilor cum ar fi independenţa naţională, păstrarea „modului de viaţă (american)” şi alte valori. În sens subiectiv, securitatea naţională înseamnă „absenţa temerilor că astfel de valori vor fi atacate”.

Alţi autori, precum Michael H.H.Louw, consideră că securitatea cuprinde „politica de apărare tradiţională a unei naţiuni precum şi acţiunile nemilitare ale unui stat pentru a asigura supravieţuirea întregii sale capacităţi ca entitate politică în vederea exercitării influenţei şi îndeplinirii obiectivelor sale interne şi internaţionale”.

În concepţia lui Traeger şi Simonie, securitatea naţională este „acea parte a politicii guvernamentale care are ca obiectiv crearea de condiţii naţionale şi internaţionale favorabile protejării sau măririi valorilor naţionale vitale împotriva adversarilor existenţi şi potenţiali.

Page 8: curs de doctrine politico militare1

În proiectarea şi realizarea securităţii naţionale este necesar să se identifice factorii mediului de securitate (politici, economici, sociali, demografici, militari, ecologici etc.) care generează conflicte, violenţe, război. Statele trebuie să fie pregătite să răspundă la pericole iminente existenţei lor cum ar fi: atac cu forţe militare declanşat prin surprindere, interzicerea accesului la materii prime vitale şi informaţionale.

Unii psihologi americani, cum ar fi Melvin Snall, concep provocările la adresa securităţii naţionale ca având originea în trei surse generale:

−ameninţări militare directe; −tendinţe din domeniul economic care intră în contradicţie cu

bunăstarea omului; −provocări la „onoarea naţională”.

Fostul secretar de stat al apărării SUA, Robert Mc.Nanara a lărgit conceptul de securitate „naţională” care era privită ca „problemă militară”. Timp de mai mulţi ani, scopul principal al politicii de securitate naţională a fost văzut ca o apărare a naţiunii de ameninţările făţişe la adresa independenţei sale. Pentru statele lumii a treia „securitatea înseamnă dezvoltare”.

Astăzi conceptul de securitate naţională în literatura politologică americană, dar şi în discursul politic, are în centru provocările şi ameninţările de natură militară şi nemilitară care vizează interesele naţionale în lume ale SUA.

Din perspectiva teoriei organizaţionale, securitatea desemnează „starea de echilibru dinamic macrostructural, intra şi intersocioorganizări de acelaşi nivel (stat-stat; structură suprastatală) şi cu sfere diferite de cuprindere realizate prin corelarea proceselor organizate şi dezorganizate şi managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie afectate valorile (obiectivele) lor fundamentale, general acceptate, existenţa lor ca entităţi şi posibilitatea lor de reproducere” (Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii. Editura Amco-Press, Bucureşti, 1995, p.13).

Globalizarea şi mondializarea problemelor cu care se confruntă omenirea accentuează corelaţia ce se stabileşte între diferite paliere (sfere) de realizare a securităţii: pe de o parte între securitatea individului (cetăţeanului) şi securitatea naţiunii, iar pe de altă parte între securitatea naţională şi sistemele de securitate regională, continentală şi globală.

Astăzi, mai ales în Europa, controversele stârnite între naţional şi internaţional, înclină balanţa către ideea federalistă (integrarea într-o structură de securitate colectivă în care statele îşi pierd, în mod treptat, rolul de actori în relaţiile internaţionale).

Securitatea naţională a României presupune realizarea unei stări de echilibru relativ stabil a sistemului social în care individul, grupurile de persoane organizate pe diferite criterii, statul român pot să se dezvolte liber şi îşi pot promova propriile interese în condiţiile respectării unui sistem de norme aflat în evoluţie.

Page 9: curs de doctrine politico militare1

3. Strategii de securitate În domeniul securităţii au intrat în limbajul curent concepte precum

politica de securitate şi strategia de securitate. Politica de securitate reprezintă activităţile care rezultă în urma deciziilor

pe care le iau deţinătorii puterii politice pentru realizarea unei stări de neprimejdie în mediul internaţional astfel încât obiectivele acestora să poată fi realizate.

(Răspunde la întrebarea: Ce trebuie întreprins?). Politica de securitate se regăseşte materializată în strategia de securitate

care reprezintă organizarea şi conducerea activităţilor pentru realizarea intereselor şi obiectivelor puterii politice prin folosirea raţională a resurselor, asigurarea stabilităţii sociale, asigurarea schimbării şi inovării privitoare la siguranţa şi securitatea sistemului social. (Răspunde la întrebarea: Cum îndeplinim politica de securitate?). Ea se realizează în toate domeniile de activitate: politico-diplomatic, economic, social, demografic, militar, cultural, etc. Obiectivele fixate în domeniul securităţii se regăsesc în strategiile construite corespunzător obiectivelor respective şi anume: strategia politico-diplomatică, strategia economică, strategia socială, strategia militară, etc.

Politica de securitate a unei naţiuni are drept scop îmbunătăţirea siguranţei instituţiilor sociale, economice şi politice ale naţiunii împotriva ameninţărilor provenind de la alte state independente.

Politica de securitate naţională este concepută în trei forme: −politica de securitate militară este programul activităţilor destinate să

reducă sau să neutralizeze atacul armat din exterior; −politica de securitate internă se ocupă de acţiunile subversive ale

forţelor interne la adresa statului; −politica de securitate situaţională are ca obiectiv riscul unei eroziuni

survenite din schimbările pe termen lung la nivelul condiţiilor sociale, economice, demografice şi politice cu efecte asupra puterii statului. Fiecare din aceste forme de politică se desfăşoară la un nivel operaţional şi la un nivel instituţional.

La nivelul operaţional, politica de securitate constă în luarea măsurilor imediate pentru a preveni ameninţarea la adresa securităţii.

La nivelul instituţional politica de securitate are în vedere modul în care este formulată şi executată politica la nivel operaţional.

Strategiile de securitate se construiesc pe baza unei analize riguroase a mediului de securitate, a intereselor naţionale stabilite de puterea politică, a obiectivelor ce decurg din politica de securitate, a resurselor puse la dispoziţie şi adoptă modalităţi adecvate de răspuns la provocările şi ameninţările ce afectează securitatea.

Complexitatea proceselor sociale - organizante şi dezorganizate – scoate în evidenţă ansamblul provocărilor şi ameninţărilor, dinamica acestora precum şi varietatea lor.

Page 10: curs de doctrine politico militare1

În literatura de specialitate sunt construite tipologii privitoare la ameninţări în raport cu anumite criterii:

- în raport cu gradul de organizare al ameninţărilor: sistematizate; nesistematizate.

- în raport cu durata: permanente; cu durata limitată; ocazionale;

- după modalitatea de acţiune: directe; nemijlocite; indirecte;

- după locul în care se declanşează: externe; interne; mixte;

- după domeniul în care se manifestă: politico-diplomatice; economice; militare; culturale; religioase;

- după situaţia generatoare: declanşarea ca urmare a unor interese generale; declanşate ca urmare a unor interese de grup.

De-a lungul timpului, strategiile de securitate au fost preponderent construite pe dimensiunea militară, pe forţă ca instrument al politicii. În acest sens, marile puteri au fundamentat teoria „echilibrului forţelor” care nu a eliminat rivalitatea, tendinţa spre hegemonie, criza şi războaiele.

În prezent, dimensiunea militară a securităţii predomină şi sunt adoptate următoarele strategii de securitate:

−descurajarea nucleară – aparţine marilor puteri nucleare; −suficienţa defensivă – aparţine statelor mici şi mijlocii; −integrarea în alianţe politico-militare (NATO); −statutul de neutralitate; −intrarea sub tutela unei mari puteri; −integrarea în structurile de securitate; −impunerea de sancţiuni, suspendarea din structurile de securitate,

blocadele şi ameninţarea cu folosirea forţei. După o abordare preponderent militară, odată cu încetarea Războiului

rece securitatea dobândeşte o configuraţie mai complexă, atât sub aspectul discuţiilor conceptuale, cât şi sub cel al practicii. Ea include, alături de

Page 11: curs de doctrine politico militare1

componentele militară şi diplomatică şi pe cele economică, financiară, informatică, psihologică sau culturală.

Pentru prevenirea crizelor şi evitarea conflictelor se operează cu un nou concept şi anume ”securitatea cooperantă” în care prin sistemul de relaţii dintre toţi actorii se asigură promovarea intereselor fără a le elimina pe ale altora.

4. Agresiunile Termenul de agresiune a fost definit, în majoritatea lucrărilor din

domeniu, într-un sens îngust, reducându-l la sintagma de agresiune militară. Evoluţiile din mediul de securitate actual necesită o reconsiderare a conceptului în condiţiile în care impunerea voinţei asupra adversarului se poate face prin acţiuni „altele decât războiul” în toate domeniile de activitate: politic, economico-financiar, informaţional, psihologic, cultural etc.

Termenul de agresiune militară, potrivit textului „Definiţiei agresiunii armate” adoptat de Comitetul special al ONU la 15 aprilie 1974 şi însuşit de Adunarea Generală semnifică „folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui stat sau în orice mod incompatibil cu Carta ONU”. Statul, care a recurs primul la forţa armată, în contradicţie cu Carta ONU este calificat drept agresor.

În conflictele militare actuale scopul a rămas acelaşi – impunerea voinţei asupra adversarului – dar s-au schimbat condiţiile în care se desfăşoară, doctrinele, strategiile şi metodele. Raţiuni de ordin politic, economic, cultural, religios şi de altă natură nu mai permit ridicarea luptei armate la nivelul violenţei extreme şi, de aceea, s-au găsit forme mai subtile de acţiune în toate domeniile de activitate.

Atunci când se încalcă interesele fundamentale ale unei entităţi, indiferent de mijloacele folosite, putem vorbi de o agresiune.

După locul de unde se generează agresiunile, acestea pot fi clasificate în: agresiuni externe, agresiuni interne şi agresiuni combinate (Anexă).

5. Securitatea individuală Securitatea se manifestă la toate nivelurile de organizare socială şi

politico-administrativă: individ, grup social, naţiune, zonă, continent, mondial. Individual, considerat unitatea de bază ireductibilă căreia îi poate fi

aplicat conceptul de securitate, este considerat, într-o democraţie autentică, beneficiarul stării de securitate. Aşa după cum naţiunea nu se reduce la suma cetăţenilor ce o constituie, tot aşa nici securitatea naţiunii nu se reduce la suma securităţii individuale a cetăţenilor. Abordarea securităţii individuale are relevanţă în studiul reţelei de conexiuni şi contradicţii dintre aceasta şi securitatea statului. Statul, prin instituţiile sale, este o sursă majoră de securitate pentru cetăţeni dar şi de ameninţări la adresa securităţii individuale. Dat fiind

Page 12: curs de doctrine politico militare1

faptul că fiinţele umane sunt sursa primară a insecurităţii celorlalţi, chestiunea securităţii individuale ia rapid o dimensiune mai largă, socială şi politică1.

Securitatea individuală nu poate fi definită cu uşurinţă deoarece factorii implicaţi – viaţă, sănătatea, statul, starea materială, libertatea – sunt foarte complicaţi, iar unii dintre ei nu pot fi înlocuiţi în cazul pierderii (viaţă, validitate, statut). Diferitele aspecte ale securităţii individuale sunt adesea contradictorii (protecţia împotriva crimei, faţă de încălcarea libertăţilor civile, controlul migraţiei de populaţii faţă de libertatea de mişcare a individului etc.) şi supuse dificultăţii de a distinge între evaluarea obiectivă şi cea subiectivă (ameninţări reale sau imaginare?). De asemenea, relaţiile cauză-efect cu privire la ameninţare sunt adesea obscure şi controversate.

Definiţiile securităţii sporesc aceste dificultăţi prin referirea la protejarea de pericol (securitatea obiectivă), senzaţia de siguranţă (securitatea subiectivă) şi absenţa oricărei îndoieli (încrederea în cunoştinţele proprii). Ameninţările de referinţă (pericolul şi îndoiala) sunt foarte vagi, iar sentimentul subiectiv de securitate sau încredere nu are în mod necesar legătura cu starea reală de securitate sau încredere.

Pornind de la premisa că la baza tuturor acţiunilor stau interesele, la nivelul individului acestea sunt de ordin axiologic şi ontologic.

La nivelul axiologic, individul îşi promovează şi apără valorile: limba maternă; religia strămoşească; cultura; tradiţiile; obiceiurile; simbolurile şi mentalităţile.

Din punct de vedere ontologic, la nivelul persoanei, interesele sunt legate de:

viaţă; sănătate; avere; statut social; mediu; libertăţi democratice.

Securitatea nu poate fi totală pentru nici un individ: o varietate enormă de pericole şi ameninţări pândeşte pe fiecare şi, ca urmare, deşi cei bogaţi se pot distanţa de unele precum foametea, bolile curabile, pericol fizic, violenţa, inechitatea economică etc. ei împart laolaltă cu săracii efectele dezastrelor naturale, bolile incurabile, războaiele nucleare şi îşi crează altele specifice pentru ei precum accidentele aviatice, răpirile, bolile datorate consumurilor excesive, stresul determinat de concurenţă etc.

La nivelul indivizilor planează pericolele precum: •dezastrele naturale;

1 Berki, Security and Society: Reflection on law, order and politics, Londra, J.M.Dent, 1986.

Page 13: curs de doctrine politico militare1

•bolile; •sărăcia; •degradarea mediului; •războaiele.

Alături de pericolele care planează asupra existenţei individului se exercită presiuni determinate de riscurile şi ameninţările:

ameninţările fizice: durere, rănire, moarte; ameninţări economice: împiedicarea accesului la muncă sau la resurse, distrugerea sau naţionalizarea proprietăţii, şomajului; ameninţările drepturilor: încarcerare, negarea libertăţilor civile normale, îngrădirea dreptului la opinie şi de mişcare; ameninţările culturale: interzicerea folosirii limbii materne, a simbolurilor şi valorilor specifice, tradiţiilor şi obiceiurilor; ameninţările sociale: marginalizarea, excluderea; ameninţările instituţionale: abuzurile organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, sistemul de relaţii interorganizaţionale şi interumane etc.

Imposibilitatea asigurării securităţii totale conduce analiza către ameninţările specifice faţă de care se pot lua măsuri de securitate precum bolile curabile, sărăcia, şomajul. Faţă de bolile incurabile, crimă, dezastre , măsurile de securitate nu pot fi eficiente datorită limitării resurselor, trebuie să se ia decizii cu privire la alocarea lor în funcţie de un număr de ameninţări posibile. De multe ori, eforturile pentru a realiza securitatea pot deveni autodistrugătoare, chiar dacă obiectiv vorbind par necesare şi de succes, atunci când efectul lor este acela de a stârni conştiinţa ameninţărilor până la un asemenea nivel încât insecuritatea resimţită devine chiar mai mare decât măsurile luate anterior. Un exemplu poate fi efortul orăşenilor de a-şi proteja locuinţele împotriva spargerilor, când pe măsură ce se înmulţesc lactatele, alarmele, prezenţa lor zilnică atrage atenţia hoţilor asupra bunurilor de valoare, ducând, prin aceasta, la o netă pierdere a liniştii proprietarilor de locuinţe fortificate.

În majoritatea lor, ameninţările la adresa indivizilor apar din faptul că oamenii se găsesc într-un mediu uman care generează presiuni sociale, economice, militare şi politice inevitabile care, în ultimă instanţă, îl determină pe individ să acţioneze în cunoştinţă de cauză. Ameninţările nu se exclud reciproc, ci se presupun reciproc, astfel încât existenţa unei ameninţări o poate genera pe altă ameninţare şi anume pierderea locului de muncă. Existenţa acestor ameninţări individuale în cadrul societăţii crează marea dilemă de la baza unei răspândite filosofii politice: cum să echilibrezi libertatea de acţiune a individului cu ameninţările individuale şi potenţiale pe care această libertate le aduce celorlalţi indivizi, dilemă ce poate fi formulată astfel: cum să accentuezi libertatea unei comunităţi fără să fie necesară amplificarea oprimării ei de către autorităţi. Indivizii sau comunităţile umane cum sunt statele existând împreună cu altele asemenea lor într-o relaţie anarhică îşi descoperă libertatea sporită doar pe speţele securităţii lor. Waltz considera că: „Insecuritatea statelor, ca şi a

Page 14: curs de doctrine politico militare1

popoarelor, este direct proporţională cu întinderea lor. Dacă se doreşte libertatea, insecuritatea trebuie acceptată.”2

Drepturile naturale ale oamenilor postulează o anarhie primară, în care condiţiile de viaţă ale indivizilor implicaţi sunt marcate de niveluri inacceptabil de ridicate ale ameninţării sociale, altfel spus, de haos. Haosul inacceptabil devine motivul pentru sacrificarea unei părţi din libertate, pentru a îmbunătăţi nivelul securităţii, iar în cursul acestui proces se nasc guverne şi state ca necesităţi identificate încă din antichitate de Aristotel. Hobbes consideră că oamenii au inventat statele „ca să-i apere de invazia străinilor şi de rănirea reciprocă, punându-i astfel în siguranţă într-un asemenea mod încât prin propria lor industrie, ca şi prin roadele pământului, să se poată hrăni şi să trăiască mulţumiţi”.3 În acelaşi mod consideră şi L. John Locke: „Guvernul înseamnă păstrarea proprietăţii lor” înţelegând prin aceasta „vieţile, libertăţile şi proprietăţile lor” care în starea naturală sunt „foarte nesigure”.4 Statul devine astfel garantul securităţii individuale prin care oamenii caută să-şi asigure niveluri adecvate de securitate împotriva ameninţărilor sociale, fenomen considerat drept „cel mai important semn distinctiv al civilizaţiei noastre occidentale”.5

Paradoxal este că pe măsură ce puterea statului creşte, statul devine şi el o sursă de ameninţare la adresa individului. Stabilitatea statului derivă nu doar din puterea sa centralizată, ci şi din înţelegerea de către cetăţeni că el este cel mai mic dintre cele două rele posibile, adică orice ameninţare ar veni din partea statului ar fi de un ordin sau mărime inferioară celor care ar apărea în absenţa lui. Pe măsură ce societatea se dezvoltă în jurul statului, ea devine tot mai dependentă de el şi de aceea securitatea indivizilor este indispensabil legată de cea a statului.

Statul este mult mai mult decât suma cetăţenilor săi şi, ca urmare, între stat şi cetăţeni se stabilesc relaţii complexe care nu întotdeauna îi satisfac pe toţi cetăţenii lui. Opiniile privind relaţiile dintre stat şi cetăţeni sunt împărţite în două modele de bază: concepţia minimală şi cea maximală despre stat.

Statul minimal are geneza în conceptul lui John Locke despre un contract social, care oferă o teorie asupra statului centrată îndeosebi pe indivizii care-l alcătuiesc. Statul se fundamentează pe consimţământul cetăţenilor săi de a fi guvernaţi, iar acţiunile statului sunt apreciate după impactul lor asupra intereselor cetăţenilor. Din acest punct de vedere, statul este suma părţilor sale (cetăţenii), iar conflictele grave dintre cetăţeni şi stat ar trebui să fie evitate. Robert Nozick oferă o justificare profundă şi cuprinzătoare a statului minimal, în care nevoia recunoscută de structuri colective este subordonată valorii primare a drepturilor individuale.6 Din această perspectivă interpretarea securităţii

2 Kenneth N.Waltz, Theory of International Politics, Reading Mass, Addinson-Wesley, 1979. 3 Thomas Hobbes, Leviatham, retipărit în Carl Cohen, Communism, Fascism and Democracy: The theoretical foundations, New York, Random House, 1972, ediţia a doua. 4 John Locke, Second Treaties of Gouvernnent, retipărit în Cohen. 5 Berki, Security an Society: Reflection on low, order and politics, Londra, J.M.Dent, 1986. 6 P.A.Reynolds, An Introduction to International Relatin, Londra, Longman, 1980.

Page 15: curs de doctrine politico militare1

naţionale este derivată din interesele cetăţenilor individuali, situaţie în care conflictele de interese dintre cetăţeni şi stat nu ajung antagonice.

Statul maximal a provenit din presupunerea că statul ar trebui să fie mult mai mult decât suma părţilor sale componente, şi că de aceea are propriile sale interese care nu corespund, întotdeauna cu cele ale cetăţenilor. Interesele statului pot deriva dintr-o diversitate de surse: maximiştii le interpretează ca fiind interesele unei elite dominante, care foloseşte statul pentru a-şi promova propria ei cauză7, realiştii concep statul ca pe o unitate necesară pentru binele şi supravieţuirea oricărui grup uman în interiorul mediului anarhic internaţional. Pornind de la „zeificarea” statului de către Hegel, Heinrich von Treitschke susţine că statul este „primordial şi necesar” că el există ca „forţă independentă” şi că „nu cere în mod elementar opinii, ci pretinde ascultare”.8 Din această perspectivă, statul ca entitate colectivă se află deasupra indivizilor care-l compun şi nu este conceput ca ceva creat de indivizi pe baza unui contract social.

Indiferent de modul de abordare, statul capătă o poziţie independentă, deasupra cetăţenilor săi, datorită rolului esenţial pe care-l joacă în realizarea intereselor individuale. Întrucât statul trebuie privit ca sursă a oricărei valori sau cel puţin drept condiţia necesară pentru realizarea oricărei valori, menţinerea lui şi urmărirea în consecinţă a intereselor acestuia depăşeşte valorile individuale din care este alcătuit ca noţiune.9 Între abordarea maximală şi cea minimală a statului există interpretări diferite ale relaţiei dintre securitatea individuală şi securitatea naţională. În condiţiile în care statul este mai mult decât suma părţilor sale, el se poate detaşa de nevoile de securitate individuală, şi deci le poate ignora în mod legitim.10

În practică, statul maximal este cel care conduce, cel minimal rămânând o utopie. Berki consideră că nu există cale de scăpare de paradoxurile securităţii individuale fără existenţa statului.11 Statul maximal rămâne o practică curentă, în timp ce punctul de vedere al statului minimal este acela de a stabili un standard pentru cântărire şi critică. În modelul de stat maximal, securitatea internă devine o dimensiune naturală şi firească şi nu sunt necesare eforturi de armonizare a intereselor statului cu cele ale individului. Indiferent de tipul de organizare statală, puterea politică trebuie să acorde atenţie problemelor cetăţenilor pentru ca astfel riscă unul sau ambele deznodăminte: prăbuşirea într-un război civil sau pierderea puterii şi a statului internaţional faţă de alte state sau organisme de securitate.

Între securitatea statală şi cea individuală există o relaţie de reciprocitate care nu elimină eventualele contradicţii. Cetăţeanul se poate confrunta cu multe ameninţări ce sunt emanate direct sau indirect de la stat. Aceste ameninţări pot fi grupate în mai multe categorii derivate din: 7 Fred Block, Teoria marxistă a statului în analiza sistemelor mondiale, Barbara H.Kaplan, 1978. 8 Heinrich von Treitschke, Politics, retipărit în Cohen, Communism, Fascism and Democracy: The theoretical doundation, New York, Random House, 1972, ediţia a doua. 9 P.A.Reynolds, An Introduction Relation, Londra, Longman, 1980. 10 Ralph Pettman, State and Class: A sociology of international affaires, Londra, Croom Helm, 1979. 11 R.N.Berki, Security and Society: Reflection on law, order politics, Londra, J.M. Dent, 1986.

Page 16: curs de doctrine politico militare1

obligaţiile şi legislaţia internă; acţiunea directă, administrativă şi politică a statului împotriva indivizilor şi grupurilor sociale; luptele pentru puterea politică; politica externă de securitate a statului.

Ameninţările la adresa indivizilor care derivă din legislaţia internă pot apărea ca rezultat al practicilor excesive poliţieneşti şi de justiţie. În S.U.A., de exemplu, 440.000 de cetăţeni au fost ucişi, 17 milioane răniţi şi 2,7 milioane jefuiţi, de către persoane înarmate, între 1963 şi 1982.12 Cazurile de acest tip sunt preţul plătit al încercării de a echilibra aplicarea eficientă a legii, cu protecţia unei largi libertăţi civile. Problema devine relevantă pentru securitatea naţională în condiţiile în care nemulţumirile legate de aplicarea legii devin foarte răspândite şi politizate. Alte ameninţări asupra individului survin din politicile de mediu ale statului. Preocuparea faţă de poluarea chimică şi nucleară reflecta temerile indivizilor atât de reglementările neraţionale ale statului, cât şi de stabilirea eronată a priorităţilor în activităţile promovate de către stat. La nivelul individului, impactul poate fi catastrofal în ceea ce priveşte cancerul, defectele genetice şi alte ameninţări la adresa sănătăţii şi a vieţii.

Prin instituţiile sale, statul, în numele „binelui comun” poate exercita presiuni asupra indivizilor cu ajutorul poliţiei, justiţiei şi al altor instituţii birocratice. Astfel, în ideea realizării unor obiective de interes naţional, indivizii pot fi expropriaţi, copii din familiile dezmembrate pot fi instituţionalizaţi, tranzacţiile economico-financiare pot lăsa oamenii şomeri, iar cetăţenii pot să-şi piardă viaţa în confruntările militare provocare de către stat. Compensarea statului pentru aceste deservicii se poate face prin serviciile şi securitatea socială asigurate de către stat în beneficiul cetăţeanului.

Galtung considera drept „violenţă structurală” situaţia în care cetăţenii suferă pagube din cauza acţiunii unor forţe structurale impersonale13. O bună parte din acestea reprezintă violenţă pură: încarcerarea disidenţilor din fostele state comuniste în sanatorii de psihiatrie, ruinarea carierei unor indivizi pe criterii politice, etnice, religioase sau de sex etc.

Insecuritatea individuală provocată de stat este mai pregnantă în statele Lumii a Treia, unde, după cum, susţine Migdal, statul este frecvent în opoziţie cu majoritatea societăţii conţinute.14

O altă categorie de ameninţări sunt cele legate de lupta pentru controlul asupra instituţiilor statului. În multe state, participarea la ceea ce pare a fi procesul politicii naţionale poate aduce ameninţarea cu încarcerarea, moartea sau chiar deportarea. Violenţa politică poate deveni endemică, cum s-a întâmplat în Turcia la sfârşitul anilor ̉70, cu lupte armate între facţiuni, asasinate şi victime la scara unui adevărat război, ducând la extinderea legii marţiale. Ea poate duce la coşmarul războiului civil, aşa cum s-a întâmplat în Spania anilor ̉30, sau la 12 The Guardian Weekly, 28 nov.1982. 13 Hohan Galturg, „Violenţa, pacea şi cercetările pentru pace”, Journal of Pence Reserch, vol.2, 1969. 14 Joel S.Migdal, Strong Societies and weak States: State-society relation and state capabilites in the Third World, Princeton University Press, 1988.

Page 17: curs de doctrine politico militare1

închisoarea politică şi violenţa instituţionalizată a unui stat pe cale de dezvoltare, ca în Liban după 1976. Violenţa politică internă poate atrage ameninţarea cu intervenţia externă fie ca participanţi de o parte sau de alta, fie ca invadatori care profită de faptul că statul este slăbit de lupte interne.

Terorismul politic ocupă un loc important în acţiunile politice, indiferent dacă teroriştii consideră sau nu că luptă pentru puterea politică, Folosirea terorii precum plasarea de bombe, asasinatele sau atacurile armate, pentru a exercita presiuni, slabi sau discredita un guvern în mod eficient, aduc ameninţări cetăţenilor care sunt obligaţi să joace rolul de victime. Terorismul, ca şi celelelte forme de violenţă politică, nu numai că subminează securitatea individuală în mod direct, dar agravează, în acelaşi timp, ameninţările la adresa securităţii individuale oferite de statul însuşi, precum şi pe cele provenind din partea altor state şi instituţii neguvernamentale.

Statul, prin atribuţiile sale, are obligaţia de a lua măsuri de protecţie a cetăţenilor săi împotriva intervenţiei străină, atacurilor şi invaziei. În schimbul acestei asigurări cetăţenii sunt obligaţi să participe la eventualele războaie organizate şi conduse de către state.

O variantă diferită a conflictului potenţial dintre securitatea individuală şi securitatea naţională provine din relaţia cu armele nucleare şi tipurile de politici de securitate naţională bazate pe arsenalul nuclear. Politica de securitate bazată pe ameninţarea cu schimburile de lovituri nucleare conduce la o reductio ad absurdum a apărării colective în care populaţia ar putea fi nimicită în totalitatea ei.

Oprirea cursei înarmărilor poate constitui divorţul dintre securitatea individuală şi cea naţională la nivelul cel mai înalt şi vizibil.

Contradicţiile dintre securitatea naţională şi cea individuală conduc la formularea unor probleme mai largi ale politicii cum ar fi drepturile omului în care statele nu mai pot să-şi menţină cetăţenii drept ostatici în numele raţiunilor de stat.

Securitatea individuală după anii ̉80 a devenit o problemă internaţională, fiind, implicit, o parte a securităţii naţionale. Statul şi naţiunea oferă simboluri şi identităţi care atrag indivizii în căutare de exprimare de protecţie şi de debuşeu pentru insecuritatea lor, reproducând totodată condiţiile politice, care, paradoxal, sunt una din sursele majore de insecuritate personală.

Între securitatea individuală şi cea naţională nu există în mod necesar o armonie. Deşi statul asigură oarecare securitate individului, nu o poate face decât impunând ameninţări, care pot fi directe sau indirecte având efecte colaterale intenţionate sau neintenţionate, adesea suficient de grave pentru a domina relativ unicul şi fragilul univers al securităţii individuale. Deşi compensate prin securitatea internă şi externă asigurate de stat, aceste ameninţări din partea statului sunt inevitabile. În consecinţă, este o greşeală să presupunem, precum John Herz, că autoritatea politică nu va face decât să

Page 18: curs de doctrine politico militare1

sporească în cazul statelor capabile să asigure atât menţinerea păcii şi controlul asupra relaţiilor interne, cât şi protecţia faţă de ingerinţele din afară.15

Contradicţiile dintre securitatea individuală şi cea naţională îşi au originile în natura colectivităţilor politice, care în lumea reală nu pot fi nici rezolvate şi nici ocolite. Între individ şi stat se interpune o pleiadă de organizaţii care pot, fie să estompeze ameninţările statului asupra individului, fie să exercite presiuni asupra statului pentru ca politica sa de securitate să fie în concordanţă cu cea a indivizilor.

Preocuparea pentru securitatea individuală poate avea implicaţii asupra securităţii naţionale în mai multe moduri:

indivizii sau grupurile substatale pot deveni o problemă de securitate naţională la rândul lor. Asasinii, teroriştii, separatiştii revoluţionarii constituie ameninţări la adresa statului; cetăţenii pot juca un rol important în susţinerea intereselor statului în care îşi identifică propriile interese; presiunile pe care cetăţenii le pot exercita asupra statului prin opinia publică de care statul trebuie să ţină seama; rolul indivizilor ca lideri ai statului care pot armoniza interesele naţionale cu cele individuale sau pot impune cu forţa interesele de stat care nu sunt comune cu cele ale cetăţenilor.

Concluzionând, securitatea naţională nu poate fi redusă la cea individuală, între ele pot fi contradicţii şi se presupun reciproc. Securitatea individuală nu poate fi asigurată decât într-un cadru organizaţional care presupune existenţa unui sistem normativ şi a instrumentelor şi instituţiilor prin care se verifică şi, la nevoie, se impune respectarea acestora.

15 John Herz, International Politics in the Atomic Age, New York, Columbia University Press.

Page 19: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR. 1

AGRESIUNI EXTERNE

PRESIUNI MILITARE

BLOCADE

ACŢIUNI TERORIST-

DIVERSIONISTE

ACŢIUNI MILITARE OFENSIVE

AGRESIUNI PSIHOLOGICE

Presupun schimbarea sistemului de valori şi mentalităţi prin:

dezinformarea şi descurajarea populaţiei şi a forţelor armate;

reducerea cap. de luptă şi psiho-morale;

dezorganizarea activităţii unor structuri statale;

instalarea stării de nesiguranţă şi confuzie;

subminarea autorităţii organelor legitime ale statului;

manipularea

atacarea sau invadarea teritoriului naţional;

bombardarea sau lovirea cu mijloace militare a unor obiective de pe teritoriul naţional;

încălcarea unor acorduri privind tranzitarea sau staţionarea trupelor străine

dezorganizarea sau paralizarea activităţii autorităţilor publice; scoaterea din funcţiune a unor obiective strategice; avarierea infrastructurii teritoriale; distrugerea de bunuri proprietate publică sau privată; sustragerea de armament, muniţii, tehnică de luptă; avarii la unele obiective cu grad înalt de pericol

întreruperea căilor de legătură externe, a fluxurilor vitale de resurse; împiedicarea accesului la sistemul informaţional internaţional; blocarea accesului la resursele financiare şi la conturile din străinătate.

demonstraţii de forţă; aplicaţii militare nenotificate; redislocarea în apropierea graniţelor a unităţilor militare.

Page 20: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR. 2

ACŢIUNI SEPARATISTE

ACŢIUNI TERORISTE

DIN INTERIOR

AGRESIUNI INTERNE

autonomizări

forţate; desprinderea de

regiuni din teritoriul naţional;

enclavizarea pe diferite criterii.

sabotaje pentru crearea stării de nesiguranţă şi disfuncţionalităţii economiei; blocarea unor obiective de importanţă strategică; avarierea sistemului energetic naţional; blocarea sistemului informaţional; atacul asupra organelor şi instituţiilor statului de drept.

Page 21: curs de doctrine politico militare1

II. SECURITATEA EUROPEANĂ 1. Politica echilibrului de forţe Dintotdeauna preocupările pentru securitate au fost legate de FORŢĂ –

de asigurarea mijloacelor şi condiţiilor necesare pentru a preveni şi respinge agresiunea.

Practica şi teoria forţei au mers mână în mână, definind istoria până acum a Europei – părintele dreptului internaţional Hugo Gratius intitulându-şi, în mod semnificativ, tratatul său de norme ale relaţiilor dintre state, în 1625, De jure belli ad pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii).

Efortul de organizare a forţelor pentru descurajarea agresiunii şi a rezistenţei împotriva ei s-a îndreptat în două direcţii principale: pe de o parte mobilizarea resurselor interne, iar pe de altă parte, încheierea de înţelegeri cu alte state în vederea coordonării acţiunilor de apărare împotriva unor terţe state.

1.1. Apariţia ideii şi practicii echilibrului de forţe. Apariţia paradigmei echilibrului de forţe este datată odată cu folosirea

forţei, astfel că De Hume observa în eseul Echilibrului puterii, apărat în 1752, că elemente ale acestui principiu pot fi găsite în oraţiile lui Demostene pentru megalopolitani şi a căpătat extinderea după formarea statelor moderne.

a) Unul din cele mai vechi planuri în acest sens, este acela a lui Maximilian Bethune, duce Sully, pe când era ministru al regelui Henric al IV-lea al Franţei. Unul din aceste planuri prevedea împărţirea Europei în „15 state egale” gestionate de Franţa.

b) Alt moment l-a constituit ideea formării de sisteme pentru soluţionarea conflictelor prin arbitraj şi conciliere ca formă a menţinerii echilibrului de forţe. Ideea a apărut la începutul mileniului al II-lea şi a avut la bază ideea creştină a universităţii lumii. În privinţa arbitrului, controversele au fost între adepţii papei şi cei ai împăratului, controverse care au continuat până la afirmarea principiului naţional.

Mai târziu a apărut o altă ideea şi anume aceea a creării unor instituţii europene care să menţină pacea. Ideea a fost reluată în 1464 de un anume Antonie Marini, refugiat francez la curtea regelui Podiebrad al Boemiei, devenind „planul lui Podiebard” care prevedea o „Congregaţio Concordie” un fel de ligă a reprezentanţilor suveranilor pentru menţinerea păcii pe calea arbitrajului.

c) O altă modalitate de menţinere a păcii era şi crearea de alianţe pentru menţinerea echilibrului adoptată în Italia secolului al XV-lea şi extinsă apoi la nivelul întregii Europe. Cu ajutorul acestui sistem s-a urmărit limitarea celor două mari pericole care ameninţau suveranitatea statelor: extinderea dominaţiei otomane şi creşterea puterii Habsburgilor. Astfel, pentru a putea face faţă

Page 22: curs de doctrine politico militare1

invaziei Franţei în Italia, regele Spaniei, Papa, Veneţia, Milano şi împăratul Maximilian I s-au unit la 24 martie în cadrul Ligii de la Veneţia.

1.2. Congresele europene – formă de promovare a echilibrului de forţe Congresele europene au constituit o nouă formă de promovare a

echilibrului de forţe la nivel european. a) Sistemul din Westfalia a fost creat ca urmare a războiului de treizeci

de ani (1618-1648) între principii protestanţi sprijiniţi de Olanda, Danemarca, Suedia şi Franţa şi Habsburgi.

Tratativele pentru încheierea păcii au avut loc cu participarea delegaţilor Spaniei, Suediei, Franţei, Provinciilor Unite şi Danemarcii, delegaţi ai împăratului şi principilor germani, reprezentanţi ai Republicii Veneţiei şi ai Transilvaniei.

Prin tratatul încheiat în 1648 s-a căutat să se asigure un echilibru de forţe care să înlăture posibilitatea unei puteri de a impune dominaţia sa asupra celorlalte ţări.

b) Congresul de la Viena a fost determinat de acţiunile hegemonice ale Franţei sub conducerea lui Napoleon care au condus la realizarea de coaliţii formate din: Anglia, Austria, Prusia şi Rusia arată că obiectivul acestui tratat este acela al stabilirii unui „sistem real şi permanent de echilibru al puterii în Europa”.

c) „Concertul european” a rezultat ca urmare a opoziţiei marilor monarhi la curentul revoluţionar declanşat de revoluţia franceză împotriva rânduielilor feudale din Europa.

Iniţiativa a aparţinut lui Alexandru I. care a sugerat încheierea unei „Sfinte Alianţe” între suverani. Tratatul a fost semnat la 26 septembrie 1815 între Rusia, Prusia şi Austria fiind deschis „tuturor principilor creştini”. În noiembrie 1815 a aderat şi Anglia care a impus Alianţa cvadripartită secretă prin care statele membre să intervină în Franţa în situaţia unor mişcări revoluţionare şi garantarea colectivă a frontierelor.

1.3. Sistemul Ligii Naţiunilor şi echilibrul de forţe între cele două

războaie mondiale a) Sistemul de securitate al Ligii Naţiunilor a fost creat la propunerea

preşedintelui SUA W.Wilson din 8 ianuarie 1918 în „Cele 14 puncte” care conduceau la realizarea unui organism internaţional care să asigure pacea perpetuă ca o forţă colectivă în stare să fie „în adevăr mai mare decât aceea a oricărei alte naţiuni angajate în vreo alianţă ..., ca nici o naţiune, nici o combinare eventuală de naţiuni să nu poată să o înfrunte sau să-i reziste”.

În articolul 11 se prevedea că orice război sau ameninţare cu războiul care afectează în mod direct pe unul din membrii Ligii interesează Liga în întregime şi aceasta trebuie să întreprindă măsurile corespunzătoare pentru salvgardarea în mod eficient a păcii naţiunilor.

Page 23: curs de doctrine politico militare1

Ideea acţiunilor colective, mergând de la boicotul economic şi financiar până la acţiunea armată comună, nu şi-a găsit reflectarea într-un instrument capabil să o pună în aplicare.

Intervenţia militară se făcea la recomandarea Consiliului, care se adoptă prin umanitate de voturi iar hotărârea de a i se da curs rămâne la latitudinea fiecărui stat, ducând la ineficienţă.

b) Revenirea la politica echilibrului de forţe a fost determinată de marile puteri care, atunci când Liga era o piedică în calea promovării intereselor lor, căutau rezolvări în afara ei. Cel mai fervent susţinător al conceptului a fost Anglia care dorea slăbirea Franţei şi redresarea Germaniei.

Contradicţiile dintre marile puteri au permis Germaniei să se reînarmeze şi să pregătească o adevărată maşină de război care a condus, inevitabil, la a doua conflagraţie mondială.

1.4. Carta ONU şi diviziunea în blocuri a Europei Căutările pentru un nou sistem de securitate au început pe timpul

războiului, scopul fiind „să ferim generaţiile viitoare de flagelul războiului, care de două ori pe parcursul unei vieţi umane a adus omenirii suferinţe nemăsurate”.

a)Sistemul de securitate ONU Întemeietorii ONU au pornit tot de la forţă când au definit ca prim scop

al organizaţiei „să menţină pacea şi securitatea”. Pornindu-se de la constatarea că relaţiile dintre state sunt relaţii de forţă, s-a considerat necesar ca organizaţia să dispună de forţe armate în măsură să elimine orice ameninţare la adresa păcii. Preocuparea generală a fost nu eliminarea forţei, ci controlul asupra ei. În locul sistemului descentralizat preconizat de Ligă, ONU, a impus „un sistem internaţional de securitate marcat printr-un înalt grad de centralizare”. Consiliul de Securitate este organul care constată şi hotărăşte asupra folosirii forţei. Hotărârile se iau cu majoritate de voturi (9 voturi) dar să includă voturile afirmative ale celor cinci puteri: Anglia, R.P.Chineză, Franţa, SUA, Rusia. Dreptul de veto a constituit o hotărâre deliberată de a face Consiliul de Securitate incapabil de a întreprinde acţiuni împotriva celor cinci membri permanenţi. Comitetul de Stat Major constituit din şefii statelor majore a membrilor permanenţi a devenit nefuncţional deoarece nu s-au creat forţele armate ale ONU.

Carta ONU a pus la dispoziţie ţărilor membre o gamă largă de posibilităţi pentru reglementarea pe cale paşnică a diferendelor: tratativele, ancheta, mediaţia, concilierea, arbitrajul, calea juridică.

b)Echilibrul blocurilor NATO şi Tratatul de la Varşovia În paralel cu acţiunile în cadrul ONU, pe plan european se căuta un

sistem separat de securitate bazat pe aceeaşi concepţie: alianţe între marile puteri.

Încă din 1943, URSS propune crearea unei organizaţii europene din care să facă parte SUA, Anglia şi Rusia şi alta mondială, iar SUA propuneau o organizaţie mondială.

Page 24: curs de doctrine politico militare1

SUA şi alte mari puteri occidentale au creat la 4 aprilie 1949 Tratatul Atlanticului de Nord, iar după primirea la 9 mai 1955 a R.F.G. în Alianţă, s-a creat la 14 mai 1955, Tratatul de la Varşovia. Urmarea a fost intensificarea ostilităţilor politice, economice şi de altă natură cunoscute sub numele de „război rece”.

Gradul înalt de acumulare a armamentelor şi al armelor nucleare a făcut din politica „echilibrului de forţe” o absurditate.

2. Noul Concept de securitate promovat în Actul final de la Helsinki La începutul deceniului al optulea al secolului XX, Europa, era divizată

în cele două blocuri militare în interiorul cărora a continuat cursa înarmărilor, acumulările de armament, inclusiv nuclear, ajungând la cote alarmante. În aceste condiţii se impunea un nou sistem european de securitate care să aibă la bază dezangajarea militară, cooperarea şi încrederea între state, principii care să înlocuiască folosirea sau ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state.

Noul concept de securitate avea la bază aşezarea relaţiilor dintre state în Europa pe baze noi” ... politica blocurilor va trebui să facă loc unei organizări de securitate, reclamând un sistem de angajamente şi măsuri concrete care să excludă folosirea forţei şi să asigure dezvoltarea paşnică a statelor europene într-un climat de destindere, înţelegere şi cooperare”.

2.1. Elemente esenţiale ale noului concept de securitate Factorii de bază care conlucrează la crearea noului sistem de securitate

sunt statele ca entităţi independente şi suverane. Toate statele trebuie să se angajeze că nu vor folosi forţa, ameninţarea cu forţa iar relaţiile dintre ele vor avea la bază principiile fundamentale ale dreptului internaţional privind:

- egalitatea în drepturi; - respectarea independenţei şi suveranităţii naţionale; - neamestecul în treburile interne; - dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta, cu alte cuvinte nu se

preconizează crearea unui sistem de principii şi norme separat de cel din Carta ONU, ci aplicarea acestora la specificul Europei.

Punerea în aplicare a acestor principii şi norme care cuprind întreaga gamă a relaţiilor dintre state (politico-juridice, economice, militare şi culturale) impune măsuri concrete pe care statele să le întreprindă în raporturile lor reciproce la toate nivelurile de reprezentare.

2.1.1. Măsuri:

Dezangajarea militară şi dezarmarea constituie punctele cheie pentru crearea condiţiilor favorabile aplicării principiilor, care presupun:

- retragerea tuturor trupelor străine de pe teritoriul altor state; - desfiinţarea bazelor străine; - desfiinţarea blocurilor militare;

Page 25: curs de doctrine politico militare1

- scoaterea în afara legii şi distrugerea stocurilor de arme de distrugere în masă;

- reducerea forţelor militare începând cu statele mari puternic înarmate. Aşezarea pe baze trainice şi dezvoltarea cooperării economice, a

schimburilor de valori materiale şi culturale în avantajul reciproc constituie o altă măsură de punere în aplicare a principiilor.

2.1.2. Garanţii:

Stabilirea principiilor şi a modalităţilor de transpunere în practică a acestora constituie una din garanţiile că fiecare stat, indiferent de sistemul său economic, politic şi social poate să se dezvolte liber în afara oricărui pericol de ingerinţă sau agresiune. Diferendele, indiferent de natura sau caracterul lor trebuie soluţionate în cadrul sistemului prin mijloace paşnice.

Noul sistem de securitate, trebuie să aibă un caracter general european, să se aplice tuturor statelor europene, ca state independente şi egale în drepturi, depăşind divizarea continentului în blocuri militare şi deschiderea porţilor unor legături cu statele lumii.

Sistemul de securitate european trebuie să fie parte integrantă a sistemului global de securitate având un loc şi rol deosebit date de numărul de locuitori, producţia economică, comerţ, tradiţii istorice şi civilizaţia europeană.

Noul sistem de securitate trebuia să se realizeze în timp şi presupune acţiuni treptate care să vizeze:

−lichidarea sechelelor celui de-al doilea război mondial şi ale „războiului rece”;

−diminuarea echilibrului de forţe de la nivelurile ajunse, la nivelurile cele mai joase, în favoarea relaţiilor dintre date;

−dizolvarea blocurilor militare; −securitatea colectivă.

Principiile şi normele care să stea la baza noului sistem de securitate au constituit obiectul pregătirii şi desfăşurării Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa care a fost prefaţată de Declaraţia de la Bucureşti din 6 iulie 1966 semnată de şefii de state din Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germania, Polonia, România, Ungaria şi URSS.

2.2. Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa Procesul de pregătire şi desfăşurare al Conferinţei a cuprins patru etape: −consultările multilaterale (Helsinki, 22 noiembrie 1972 – 8 iunie

1973); −stabilirea ordinii de zi (securitate, cooperare, urmările conferinţei) la

nivelul de ambasadori; −desfăşurarea primei faze (3-7 iulie 1973) – la nivelul miniştrilor de

externe;

Page 26: curs de doctrine politico militare1

−desfăşurarea fazei a doua (29 august 1973 – 20 iulie 1975) – s-au creat organe de lucru pentru pregătirea documentelor ordinii de zi;- reuniunea finală la nivel înalt (27 iulie – 1 august 1975).

La Conferinţă au participat 35 şefi de „state de orânduiri sociale diferite, aparţinând sau neaparţinând unor alianţe militare, de mărime sau grad de dezvoltare economic deosebite, cu scopul de-a acţiona pentru crearea temeliilor unei Europe noi”.

Scopul reuniunii era adoptarea Actului final menit să deschidă o eră nouă în istoria continentului prin norme şi modalităţi noi de purtare a negocierilor şi luare a deciziilor.

Pentru prima dată în istoria omenirii, hotărârile la nivelul Europei trebuiau să aibă la bază principii precum:

− participarea tuturor statelor pe baza egalităţii în drepturi; − discutarea problemelor europene în afara alianţelor militare; − organizarea pe baze democratice a lucrărilor, care presupunea:

Rotaţia la conducere; Rotaţia la locul de ţinere a lucrărilor;

− adoptarea prin consens a deciziilor. În baza Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa relaţiile

dintre statele europene vor fi statuate pe următoarele principii: dreptul sacru al fiecărui stat la independenţă, libertate, suveranitate naţională;

− dreptul popoarelor de a-şi alege sistemul politic; − dreptul fiecărui popor de a dispune de resursele sale naturale; − participarea la luarea deciziilor internaţionale; − avantajul reciproc în cooperarea dintre state; − neamestecul în treburile interne; − inviolabilitatea frontierelor; − nerecurgerea la folosirea forţei; − dreptul fiecărui stat la apărarea individuală sau colectivă; − reglementarea diferendelor prin mijloace paşnice; − îndeplinirea obligaţiilor internaţionale. Aspecte militare ale securităţii în Europa Excluderea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa din raporturile dintre

state în Europa, instaurarea unui climat de pace trebuie să aibă la bază principiile relaţiilor dintre state.

Abordarea aspectelor militare ale securităţii trebuie să aibă la bază următoarele premise:

− interesul statelor participante la negocieri; − legătura dintre aspectele politice şi cele militare ale securităţii; − legătura dintre securitate pe continentul european şi securitatea fiecărui

stat în parte; − legătura securităţii europene cu securitatea în Mediterană; − nediminuarea securităţii nici unui stat în Europa;

Page 27: curs de doctrine politico militare1

− informarea statelor europene asupra dezarmării şi dezangajării pe continent;

− dreptul statelor de a-şi spune cuvântul la negocieri, care vizează interesele lor de securitate.

La baza întăririi încrederii şi stabilităţii trebuie să stea măsurile concrete vizând:

− notificarea manevrelor militare de anvergură; − schimbul de observatori la manevre; − măsuri de reţinere; − reducerea bugetelor militare; − schimbul de delegaţii militare. Dezangajarea militară şi dezarmarea în Europa presupun: − desfiinţarea bazelor militare străine şi retragerea forţelor armate de pe

teritoriile altor state; − crearea de zone denuclearizate; − desfiinţarea celor două blocuri militare; − promovarea dezarmării generale.

3. Securitatea europeană la cumpăna dintre milenii Evenimentele produse în Europa în ultimele decenii ale secolului XX

(căderea zidului Berlinului, unificarea Germaniei, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, prăbuşirea blocului comunist şi a URSS) au determinat reconsiderarea securităţii europene.

După desfiinţarea Tratatului de la Varşovia strategia „echilibrului de putere” în realizarea securităţii nu mai funcţionează şi, ca atare, sistemul de securitate european trebuie reconstruit în concordanţă cu noile realităţi.

Tendinţele privind reorganizarea sistemului european de securitate sunt diverse şi contradictorii, fiecare actor (stat, grupare de state, organizaţie) dorind să ocupe un loc cât mai avantajos pentru a putea să-şi promoveze şi, la nevoie, să-şi apere propriile interese.

3.1. Tendinţe şi orientări actuale Printre tendinţele şi orientările actuale în realizarea noului sistem de

securitate european pot fi sesizate: −tendinţa de organizare la nivel global a arhitecturii de securitate pe

criteriul unipolar, pe de o parte şi tendinţa, pe de altă parte, de organizare pe criteriul multipolarităţii;

−tendinţa unor organizaţii de securitate de preluare a unor componente aparţinând statelor naţionale (suveranitate) şi opoziţia statelor;

−primatul deciziilor unor organisme internaţionale în diferite domenii faţă de cele ale statelor;

Page 28: curs de doctrine politico militare1

−tendinţa unor organizaţii politico-militare de eludare a prevederilor Cartei ONU şi de acţiune în afara zonelor de responsabilitate şi în afara domeniilor de competenţă;

−îmbinarea principiului cooperării dintre state şi organizaţiile internaţionale, cu sancţiunile, inclusiv cu folosirea forţei;

−realizarea securităţii europene prin acţiunile de prevenire a conflictelor la nivelurile naţional şi regional;

−crearea unor zone (euroregiuni, regiuni autonome) care se suprapun pe teritoriul mai multor state şi încurajarea dezvoltării relaţiilor transfrontaliere;

−constituirea unor organizaţii de securitate zonală sub patronajul unor structuri de securitate occidentale;

−impunerea unor norme specifice civilizaţiei occidentale precum: statul de drept, economia de piaţă democraţia, drepturile omului.

Analizând aceste tendinţe se constată că securitatea europeană este în reconstrucţie şi că prevalează ideea precum că Europa trebuie să fie a europenilor şi, ca urmare, securitatea europeană trebuie realizată de către europeni.

Sistemul de securitate europeană cuprinde un ansamblu de principii norme şi modalităţi de acţiune referitoare la securitate, precum şi instituţiile şi instrumentele prin care se verifică şi se impune respectarea acestora în Europa.

Principiile şi normele sunt cuprinse în documentele internaţionale la care statele au aderat, precum:

−Carta şi celelalte documente ale ONU; −Documentele Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa; −Recomandările şi rezoluţiile Consiliului Europei; −Tratatele şi acordurile bilaterale dintre state; −Parteneriatele dintre state şi organizaţiile internaţionale; −Statutul de „invitat” sau „asociat” la diferite organizaţii internaţionale; −Prevederile unor documente ale organizaţiilor de securitate

regională. Organizaţiile de securitate europeană. Pe teritoriul Europei acţionează organizaţiile:

−Organizaţia Naţiunilor Unite – cu vocaţie globală; −Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa; −Consiliul Europei; −Uniunea Europeană; −Organizaţia Atlanticului de Nord.

La aceste organizaţii se adaugă organizaţiile de securitate regională şi statele ca subiect de drept internaţional.

3.2. Politica de securitate şi apărare a Uniunii Europene Tratatul de la Maastricht constituie un pas înainte în realizarea unei

entităţi europene, caracterizată prin unitate de interese în toate domeniile de

Page 29: curs de doctrine politico militare1

activitate: politic, economic, social şi de securitate. Uniunii Europene îi lipsea unul din pilonii de bază în relaţiile internaţionale şi anume cel al politicii de securitate şi apărare.

Obiectivele politicii de securitate şi apărare. Prin politica de securitate şi apărare Uniunea Europeană îşi propune să

îndeplinească următoarele obiective: −salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale a

independenţei şi integrităţii Uniunii, conform principiilor Cartei ONU; −întărirea securităţii Uniunii Europene sub toate aspectele sale; −menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform

principiilor Cartei ONU, a principiilor Actului Final de la Helsinki şi obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele exterioare;

−promovarea cooperării internaţionale; −dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Obiectivele politicii de securitate şi apărare se realizează prin

următoarele prerogative ale comunităţii: −definirea principiilor şi orientărilor generale ale politicii de

securitate şi apărare comune; −decizia asupra strategiilor comune; −adoptarea de acţiuni comune; −adoptarea de politici comune; −întărirea cooperării sistematice dintre statele membre privind

conducerea politicii lor. Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht poate fi considerată ca

punct de plecare în constituirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare prin statuarea faptului că Uniunea Europei Occidentale face parte integrantă din dezvoltarea Uniunii Europene. Relaţiile dintre UE şi UEO au evoluat în direcţia integrării UEO în UE şi realizarea, prin aceasta, a propriei structuri militare care să permită îndeplinirea obiectivelor de securitate şi apărare comună a statelor membre.

Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare este în curs de constituire şi reprezintă dimensiunea militară a Uniunii Europene. Din punct de vedere militar, ea cuprinde:

−Comitetul Politic şi de Securitate; −Comitetul Militar; −Statul Major General European; −Institutul de Studii asupra Securităţii de la Paris (preluat de la UEO); −Centrul de cercetare prin satelit din Spania – Torrejon (preluat de la

UEO); −Corpul de Reacţie Rapidă format din 60.000 militari capabili să fie

desfăşurat în 60 de zile şi să rămână în teren mai mult de un an. Ofertele pentru

Page 30: curs de doctrine politico militare1

constituirea acestei structuri au venit, atât din partea statelor membre, cât şi din afara Uniunii Europene.

Corpul de Reacţie Rapidă trebuie să fie organizat, înzestrat şi pregătit astfel încât să poată îndeplini următoarele misiuni:

−managementul crizelor; −misiuni de menţinere a păcii; −acţiuni umanitare.

*

* *

Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi NATO în domeniul securităţii şi apărării.

În pofida opoziţiei SUA şi a reticenţei unor state europene, tandemul germano-francez a imprimat un curs ascendent, fenomenului de cristalizare a unei entităţi europene de securitate şi apărare prin care europenii să-şi poată rezolva, în interes propriu, problemele.

Deşi există multe ambiguităţi în cadrul normativ şi în luările de poziţie privind Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare, atât din partea americană cât şi din cea europeană, se poate aprecia că între UE şi NATO există raporturi de colaborare şi nu de subordonare.

Caracterul de independenţă al UE faţă de NATO este dat de următoarele elemente:

−obiectivele politicii de securitate şi apărare ale UE sunt stabilite de către UE şi vizează apărarea intereselor comune ale ţărilor membre;

−sistemul instituţional propriu al UE; −sistemul juridic propriu al UE; −structurile militare de comandă şi de execuţie se află sub conducerea

factorilor de decizie ai UE. Între UE şi NATO, relaţiile de colaborare se bazează pe:

−la nivelul conducerii, Secretarul General al UE şi NATO asistă permanent la reuniunile ministeriale ale celor două structuri;

−NATO recunoaşte şi susţine dezvoltarea Identităţii de Securitate şi Apărare Europeană în cadrul NATO, punând la dispoziţie capacităţile sale pentru operaţiunile conduse de UE;

−NATO constituie, în viziunea UE, un concept colectiv de securitate şi rămâne forumul principal de consultaţii între aliaţi;

−apartenenţa unui Stat Membru al UE şi la NATO este compatibilă cu politica de securitate şi apărare europeană;

−complementaritatea şi transparenţa în relaţiile reciproce dintre UE şi NATO;

−dezvoltarea capabilităţilor militare separabile, dar nu separate pentru folosirea de către UE sau NATO;

Page 31: curs de doctrine politico militare1

−UE şi NATO acţionează în consens cu principiile Cartei ONU şi au ca scop securitatea şi apărarea membrilor lor;

−ambele structuri promovează valorile occidentale privind democraţia, drepturile omului, statul de drept şi economia de piaţă.

Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă Din analizele efectuate, europenii au tras concluzia că integrării

economice a Europei nu-i poate lipsi dimensiunea de securitate şi apărare care trebuie realizată de către Europa pentru europeni. În noul context, rolul Federaţiei Ruse în sistemul de securitate şi apărare european ce se edifică este imposibil de ignorat. Se are în vedere potenţialul economic, demografic, cultural, militar şi poziţia geostrategică, ca şi repercusiunile pe care le-ar avea starea de instabilitate din spaţiul rusesc asupra sistemului european de securitate şi apărare în construcţie.

Relaţiile dintre UE şi Federaţia Rusă, ca element al noii arhitecturi de securitate a Europei sunt de dată recentă, avansează cu precauţie şi prind contur, fiind rodul unor iniţiative şi eforturi exclusiv europene.

Deşi sechelele „războiului rece” nu au dispărut, cu toate suspiciunile din politica externă a Federaţiei Ruse, aceasta manifestă o atitudine cooperantă cu UE pe care nu o consideră o organizaţie ostilă, care să pună în pericol securitatea ei.

Analiştii politico-militari occidentali sunt de acord ca Rusia, pe măsura consolidării democraţiei şi economiei de piaţă, să-şi ocupe locul ce i se cuvine în Europa.

Colaborarea în domeniul economic constituie fundamentul principal pe care se edifică noile raporturi orientate spre integrare între UE şi Federaţia Rusă.

În strategia de securitate a Uniunii Europene, relaţiile de colaborare cu Rusia au fost ridicate la nivelul de interes vital prin crearea unor structuri de cooperare comune (comitete, comisii, parteneriat, reuniuni permanente).

Din punct de vedere militar între UE şi F.Rusă sunt în curs de derulare programe care vizează o serie de domenii strategice precum:

−cercetarea prin satelit; −transporturile aeriene de mare capacitate şi la mari distanţe; −sistemele de apărare antirachetă; −tehnologiile nucleare.

Competenţele şi atribuţiile în domeniul securităţii şi apărării UE aparţin sistemului instituţional format din:

−Parlamentul European; −Consiliul European; −Comisia Europeană.

4. Tratatul de la Nisa şi politica de securitate şi apărare comună a UE Summit-ul de la Nisa a dezbătut în cadrul Consiliului European

desfăşurat la nivelul şefilor de stat în perioada 7-11 decembrie 2000, alături de

Page 32: curs de doctrine politico militare1

alte probleme majore (lărgirea UE, Carta drepturilor fundamentale, perfecţionarea mecanismului de decizie, chestiuni economico-sociale, culturale, sportive, ori de sănătate şi securitate a consumatorilor, de securitate maritimă, de mediu, de relaţii externe) şi problematica politicii europene de securitate şi apărare comună.

Obiectivul fundamental în domeniul apărării comune este ca până în anul 2003, statele europene, cooperând pe bază de voluntariat, să poată desfăşura în termen de 60 de zile şi să susţină, timp de cel puţin un an, o forţă de 60.000 de oameni, capabilă să întreprindă întreaga gamă de misiuni de tip Petersberg.

În privinţa aspectelor civile ale gestionării crizelor se urmăreşte ca, în acelaşi interval de timp, statele continentului să fie în măsură să furnizeze o forţă de până la 5.000 de poliţişti pentru misiuni internaţionale şi să fie în măsură să desfăşoare într-un termen de 30 de zile, până la 1.000 de poliţişti.

Importanţa acordată politicii europene de securitate şi apărare rezultă şi din noua formulă a Tratatului UE denumit începând cu decembrie 2000, Tratatul de la Nisa, în care se precizează: „Conform textelor aprobate de către Consiliul European de la Nisa privind politica europeană de securitate şi apărare (raportul preşedinţiei şi anexele sale), obiectivul Uniunii Europene este să fie rapid operaţională. O decizie în acest sens va fi luată de către Consiliul European, cât mai devreme posibil, în cursul anului 2001, pe baza dispoziţiilor tratatului” (Tratatul de la Nisa, art. 25).

Raportul Preşedintelui asupra politicii europene de securitate şi apărare, prezentat la Nisa, a avut ca anexe:

−Declaraţia de angajare a capacităţilor militare – document lansat cu prilejul Conferinţei de angajare a capacităţilor militare desfăşurată la Bruxelles (20-21 noiembrie 2000);

−Întărirea capacităţilor Uniunii Europene în domeniul aspectelor civile ale gestionării crizelor;

−Comitetul Politic şi de Securitate; −Comitetul Militar al Uniunii Europene; −organizarea Statului Major al Uniunii Europene; −Aranjamente privind statele europene membre ale NATO care nu fac

parte din UE şi alte ţări candidate la aderarea UE; −Argumente permanente privind consultarea şi cooperarea între UE şi

NATO. Raportul prezentat a subliniat că dezvoltarea politicii europene de

securitate şi apărare respectă Carta ONU, contribuie la întărirea securităţii şi păcii în Europa, responsabilitatea primordială în materie de menţinere a păcii şi securitatea internaţională revine Consiliului de Securitate al ONU.

UE cooperează cu ONU, OSCE şi Consiliul Europei în materie de securitate şi de menţinere a păcii.

Progresele realizate după reuniunea Consiliului European de la Helsinki (decembrie 1999) constituie etape ale unui proces de planificare şi evaluare, care va continua să se sprijine pe implicarea experţilor din grupuri „HTF” şi „HTF

Page 33: curs de doctrine politico militare1

plus”. „HTF (Headlire Gool Pask Force) este un grup plasat sub responsabilitatea organului militar interimar al UE, format din experţi detaşaţi din capitalele ţărilor uniunii şi din ofiţeri aparţinând nucleului viitorului Stat Major Militar al UE, care a condus sub responsabilitatea Preşedinţiei, studiul asupra capacităţilor. Când acest grup este întărit cu experţi ai NATO, el este denumit „HTF plus”.

„HTF” are următoarele sarcini: −identificarea obiectivelor de capacitate ale UE pentru gestionarea

crizelor. Obiectivele iniţiale, fixate de către Consiliul European de la Helsinki vor fi evaluate şi revizuite ori de câte ori va fi necesar de către aceeaşi instituţie;

−urmărirea realizării sub directa conducere a Comitetului Militar al UE, a „catalogului” de forţe şi capacităţi. Ea se va realiza prin pregătirea şi analiza ipotezelor şi scenariilor de planificare, de către grupurile de lucru, formate din experţi „HTF”/”HTF plus”;

−identificarea şi armonizarea contribuţiilor naţionale cu privire la capacităţile necesare. Contribuţiile naţionale vor trebui evaluate şi armonizate în lumina revizuirilor şi nevoilor agreate;

−examinarea progreselor cantitative şi calitative realizate în îndeplinirea angajamentelor naţionale agreate, inclusiv a nevoilor în materie de interoperabilitate a forţelor C.3 (conducere, control, comunicaţie), exerciţii, antrenare, echipare, precum şi a normelor în materie de disponibilitate a forţelor. Evaluarea va fi făcută de către Comitetul Militar al UE, pe baza detalierilor grupului de experţi „HTF”.

Comitetul Militar al UE va trebui să identifice orice deficienţă şi să facă recomandări Comitetului Politic şi de Securitate în legătură cu măsurile care să permită corelarea angajamentelor luate de statele membre cu nevoile existente;

−modificarea, atunci când este necesar, a angajamentelor naţionale. Contribuţia statelor NATO nemembre ale UE şi ale ţărilor candidate la

aderarea la Uniune vor fi tratate drept contribuţii adiţionale, menite să amelioreze capacităţile militare europene.

La Nisa s-au adus noi precizări, cuprinse în anexele Raportului Preşedinţiei, în legătură cu organizarea şi funcţionarea Comitetului Politic şi de Securitate, Comitetului Militar al UE şi Statului Major al UE, organisme a căror înfiinţare a fost hotărâtă de Consiliul European încă din 1999.

Comitetul Politic şi de Securitate (COPS) cu sediul la Bruxelles, alcătuit din reprezentanţi de înalt nivel sau ambasadori, va trata toate aspectele politicii externe şi de securitate comună (PESC), inclusiv cele referitoare la politica europeană de securitate şi apărare. El are rolul central în definirea şi urmărirea răspunsului UE la crize. Secretarul General poate să prezideze PESC, în special în caz de criză.

Comitetul Politic şi de Securitate (COPS) are următoarele sarcini: −să urmărească situaţia internaţională în domeniul relevant al PESC;

Page 34: curs de doctrine politico militare1

−să contribuie la definirea politicii emiţând „avize” la cererea Consiliului sau din proprie iniţiativă şi să supravegheze aplicarea în practică a politicilor convenite;

−să dea orientări pentru subiecte relevante ale PESC celorlalte comitete;

−să fie interlocutor privilegiat al Secretarului General/Înalt reprezentant al UE pentru PESC şi ai reprezentanţilor speciali;

−să dea directive Comitetului Militar şi să primească din partea acestuia avize şi recomandări;

−să primească informaţii, recomandări şi avize din partea Comitetului pentru Aspectele Civile ale gestionării şi să-i dea acestuia directive în legătură cu subiectele relevante pentru PESC;

−să coordoneze, supervizeze şi controleze lucrările în domeniul PESC ale diferitelor grupuri de lucru, cărora le va putea da directive şi le va putea examina rapoartele;

−să conducă la nivelul său şi în formulele prevăzute de Tratat, dialogul politic;

−să fie o instanţă privilegiată de dialog asupra politicii europene de securitate şi apărare cu cele 15 state membre ale UE şi cu 6 state ale NATO nemembre ale Uniunii, precum şi cu NATO, conform modalităţilor stabilite;

−să-şi asume sub autoritatea Consiliului responsabilitatea conducerii politice a dezvoltării capacităţilor militare, ţinând cont de natura crizelor cărora UE înţelege să le răspundă.

Pe baza lucrărilor COPS, Secretarul General/Înaltul reprezentant orientează activităţile Centrului de Situaţie. Aceasta sprijină COPS şi îi furnizează informaţii în condiţii corespunzătoare gestionării crizelor.

COPS exercită „controlul politic şi conducerea strategică” a răspunsului militar al UE la criză. În acest scop el evaluează, pe baza avizelor şi recomandărilor Comitetului Militar, elementele esenţiale (opţiuni militare strategice, incluzând lanţul de comandament, concepţia şi planul operaţiei) care trebuie supuse Consiliului. În perspectiva lansării unei operaţii COPS, adresează Consiliului o recomandare sprijinită pe avizul Comitetului Militar. Pe această bază, Consiliul decide lansarea operaţiunii în cadrul unei acţiuni comune. Această acţiune comună determină conform art.18 şi 26 ale Tratatului UE, rolul Secretarului General/Înalt reprezentant de punere în practică a măsurilor relevante pentru „controlul politic şi conducerea strategică” exercitată de către COPS.

În ipoteza că o nouă decizie a Consiliului ar fi apreciată drept oportună se poate face recurs la procedura scrisă simplificată (art.12.4/Regulamentul interior al Consiliului). În cursul operaţiunilor se înaintează Consiliului rapoarte ale COPS prezentate de către Secretarul General/Înaltul reprezentant, în calitate de preşedinte al respectivului comitet.

Comitetul Militar al Uniunii Europene (CMUE) creat în cadrul Consiliului este compus din şefii de stat major ai armatelor, reprezentaţi prin

Page 35: curs de doctrine politico militare1

delegaţii lor militari. CMUE se reuneşte, la nevoie, la nivelul şefilor de stat major. Acest comitet înaintează COPS avize militare şi recomandări în legătură cu orice chestiune militară în cadrul UE şi dă directive militare Statului Major al UE.

Preşedintele CMUE asistă la sesiunile Consiliului atunci când trebuie luate decizii cu implicaţii în domeniul apărării.

CMUE exercită conducerea militară a oricăror activităţi militare din cadrul UE. Avizele militare pe care le dă se emit pe bază de consens.

Comitetul Militar al UE este, deci, locul de consultare şi cooperare militară între statele membre ale UE în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor.

Avizele şi recomandările militare destinate COPS se dau la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă, în special pentru ceea ce ţine de:

−dezvoltarea conceptului general de gestionare a crizelor în ceea ce priveşte aspectele sale militare;

−aspectele militare ale controlului politic şi conducerea strategică a operaţiunilor şi situaţiilor de gestionare a crizelor, evaluarea riscurilor posibile ale unei crize potenţiale;

−dimensiunea militară a unei situaţii de criză şi implicaţiile sale pentru gestionarea ei;

−elaborarea, evaluarea şi reexaminarea obiectivelor în termeni de capacităţi militare;

−relaţiile militare ale UE cu statele NATO nemembre ale UE, cu celelalte ţări şi organizaţii, inclusiv NATO;

−estimarea financiară a operaţiilor şi exerciţiilor etc. În situaţii de gestiune a crizelor, la cererea COPS, CMUE dă o directivă

iniţială directorului general al Statului Major al UE pentru definirea şi prezentarea opţiunilor militare strategice. Acelaşi organism evaluează opţiunile militare strategice elaborate de Statul Major al UE şi le transmite COPS, însoţindu-l de evaluarea sa şi avizul militar. Având ca temei opţiunea militară adoptată de Consiliu, autorizează elaborarea unei directive iniţiale de planificare de către comandantul operaţiunii. Pe baza evaluării făcute de către Statul Major al UE (SMUE), Comitetul Militar al UE, înaintează COPS avize şi recomandări privind:

−concepţia operaţiunii (CONOPS) pusă la punct de comandantul operaţiunii;

−proiectul de plan de operaţii (OPLAN) elaborat de comandantul operaţiunii. Concomitent, înaintează COPS un aviz asupra opţiunii de terminare a operaţiunii.

În cursul operaţiunii, CMUE supraveghează şi urmăreşte buna executare a operaţiunilor militare duse sub responsabilitatea comandantului operaţiunii.

Preşedintele CMUE (PCMUE) este un general de 4 stele desemnat de către Consiliu, de preferinţă un şef de stat major dintr-o ţară.

Page 36: curs de doctrine politico militare1

Statul Major al UE (SMUE) are competenţe în domeniul politicii europene de securitate şi apărare comună, conducerea operaţiunilor militare duse de UE în gestionarea crizelor. Misiunea sa este să asigure alarmarea rapidă, evaluarea situaţiilor şi planificarea strategică pentru misiunile de tip Petersberg, inclusiv identificarea forţelor europene naţionale şi multinaţionale şi să aplice directivele Comitetului Militar al UE.

SMUE este sursa expertizei militare a UE, asigurând legătura între CMUE, pe de o parte şi resursele militare la dispoziţia UE, pe de altă parte, punându-şi competenţele militare la dispoziţia organelor UE în funcţie de directivele trasate de CMUE. În acelaşi timp, SMUE:

−asigură o capacitate de alarmare rapidă, planifică, evaluează şi face recomandări în ceea ce priveşte conceptul de gestionare a crizelor şi strategia militară generală;

−aplică în practică deciziile şi directivele CMUE; −asistă CMUE la evaluarea situaţiilor şi planificarea strategică, sub

aspectele ei militare; −contribuie la procesul de elaborare, evaluare şi reexaminare a

obiectivelor, în termeni de capacitate şi asigură corelarea cu procesul de stabilire a planurilor de apărare (DPP) ale NATO şi cu procesul PART al Parteneriatului pentru Pace.

Statul Major al UE este responsabil de urmărirea, evaluarea şi formularea de recomandări în privinţa forţelor şi mijloacelor pe care Statele Membre le pun la dispoziţia UE, ceea ce ţine de antrenare, exerciţii şi interoperabilitate.

Planificarea strategică presupune: evaluarea situaţiei, definirea unui cadrul politico-militar şi elaborarea opţiunii strategice.

*

* *

În perspectiva anului 2004 este de aşteptat că politica de securitate şi apărare comună să evolueze în direcţia transferului tot mai mare de suveranitate către instituţiile Uniunii Europene, apărarea naţională devenind subsidiară celei europene. Securitatea şi apărarea comună a UE se vor dezvolta după adoptarea proiectului Constituţiei pentru Europa de către statele membre.

Page 37: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR.1

PRINCIPII, NORME

INSTITUŢII

SISTEMUL DE SECURITATE

Carta O.N.U.; Documentele OSCE; Recomandările şi

rezoluţiile Consiliului Europei;

Tratatele şi acordurile bilaterale;

Parteneriatele; Statutele de „invitat”,

„asociat” „membru”; Documentele

organizaţiilor de securitate regionale etc.

O.N.U. peste 190 state; OSCE -54 state; U.E.-25 +2; NATO – 26 state; Consiliul Europei; Organizaţii regionale; Zona de Cooperare a Mării Negre; Pactul de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei etc.

Page 38: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR. 2

STRUCTURI MILITARE ALE U.E.

S

COMITET MILITAR (CMUE)

STAT MAJOR (SMUF)

CORPUL DE

REACŢIE RAPIDĂ

INSTITUTUL DE STUDII ASUPRA

SECURITĂŢII

CENTRU DE CERCETARE

PRIN SATELIT

COMPUNERE

COMITET POLITIC ŞI

DE ECURITATE

(COPS)

Sarcini: urmărirea

situaţiei internaţionale;

contribuie la definirea şi punerea în practică a politicii;

să dea directive Comitetului Militar;

instanţă de dialog în domeniul PESC;

conducerea dez. Capacităţilor militare.

Avize şi recomandări pentru COPS:

• aspectele militare ale crizelor;

• aspectele politice asupra cond.strategice a acţiunilor;

• dimensiunea militară a crizei;

• relaţiile militare;

• estimarea financiară a operaţiilor.

Sarcini: • asigurarea

capcităţii de alarmare, planificarea acţiunilor;

• aplicarea în practică a deciziilor CMUE;

• elaborarea opţiunii strategice.

Misiuni: • managementul

crizelor; • menţinerea

păcii; • acţiuni

umanitare.

Compunere: • 60.000 militari

desfăşuraţi în 60 zile şi menţinerea în teren pe timp de cel puţin un an;

• 5.000 poliţişti desfăşuraţi în timp de 30 de zile (cel puţin 1.000 poliţişti).

Page 39: curs de doctrine politico militare1

III. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU) ŞI

ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA (OSCE)

Evoluţia societăţii a condus la creşterea complexităţii sistemului de

relaţii dintre entităţile sociale şi la globalizarea riscurilor şi ameninţărilor la adresa stabilităţii regionale şi a celei globale.

Complexitatea problematicii securităţii a condus la crearea unor structuri internaţionale de securitate în cadrul cărora să se elaboreze norme de a căror respectare depinde pacea mondială.

1. Conceptul de sistem de securitate Odată cu cristalizarea organizaţiilor socio-umane au apărut şi

preocupările pentru securitatea acestora, în care scop au fost asigurate mijloacele şi condiţiile necesare prevenirii şi respingerii agresiunii. La baza securităţii au stat practica şi teoria forţei prin care s-au emis principii, norme şi modalităţi de organizare a forţelor pentru descurajarea agresiunii şi a rezistenţei la acţiunile agresive.

Pentru asigurarea securităţii, statele naţionale au recurs la crearea unor structuri internaţionale de securitate care, pe baza unor principii, norme şi instrumente specifice, să poată realiza cooperarea şi înţelegerea dintre actorii internaţionali. Astfel, la această dată în Europa sunt constituite şi funcţionează: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Consiliul Europei şi o serie de organizaţii de securitate regionale.

Pentru ca statele să-şi poată promova şi apăra interesele naţionale, într-o lume în care riscurile şi ameninţările la adresa acestora nu mai au frontiere sunt obligate să se integreze în structurile de securitate, singurele în măsură să identifice pericolele la adresa securităţii internaţionale. În aceste structuri, statele naţionale şi alte organizaţii pot cel mai bine să contribuie la stabilirea normelor ce trebuie respectate de către toţi actorii internaţionali şi să creeze instrumentele necesare prin care să asigure stabilitatea şi cooperarea internaţională.

Globalizarea are, printre altele, efecte asupra mediului de securitate în sensul că securitatea nu mai poate fi asigurată decât prin norme şi acţiuni la nivel mondial, continental, zonal şi local. Starea sistemului social în care persoanele, grupurile sociale, organizate pe diferite criterii, statele şi organizaţiile internaţionale pot să se dezvolte liber şi să-şi promoveze interesele are determinări complexe şi se poate realiza numai într-un sistem integrat în care să predomine conceptul de securitate cooperantă şi nu bazată pe forţă.

Page 40: curs de doctrine politico militare1

Sintetizând, prin sisteme de securitate se înţelege un ansamblu de principii şi norme adoptate de un grup de state, precum şi instituţiile prin care se verifică şi, la nevoie, se impune respectarea acestora.

În condiţiile mediului actual de securitate, statele naţionale, sunt obligate să adopte norme şi principii recunoscute pe plan internaţional, transferând o parte din prerogativele care le aparţineau în exclusivitate. Organismele internaţionale tind să preia elemente ale securităţii, fenomen care se va accentua în viitorul apropiat. Statele naţionale nu mai pot singure să rezolve problematica complexă şi imprevizibilă a securităţii şi, de aceea, integrarea în aceste structuri de securitate a devenit o necesitate.

Organizaţiile internaţionale, în funcţie de structura lor se împart în: organizaţii interguvernamentale (ale căror membri sunt statele) şi organizaţii neguvernamentale (ale căror membrii sunt persoane particulare, grupuri de persoane sau instituţii private).

Uniunea Organizaţiilor Internaţionale care monitorizează organizaţiile internaţionale arată că numărul de organizaţii a crescut rapid începând cu secolul al XIX-lea. Astfel, în 1909 existau 37 de organizaţii interguvernamentale şi 176 de organizaţii neguvernamentale. În secolul următor creşterea a fost explozivă, astfel încât în anul 1960 existau 154 de organizaţii interguvernamentale şi 1255 de organizaţii neguvernamentale, iar în 1997 numărul acestora ajunsese la 260 respectiv 5472.

Evoluţia organizaţiilor internaţionale este greu de anticipat în condiţiile când acestea suferă, la rândul lor, adaptări la situaţiile create după destrămarea sistemului bipolar de securitate. Cu certitudine se întrevede creşterea rolului acestora în prevenirea crizelor şi lărgirea sferei de cuprindere prin aderarea majorităţii statelor. Multe din atribuţiile organismelor actuale de securitate se suprapun, ceea ce va conduce inevitabil la găsirea instrumentelor potrivite de colaborare şi de eficientizare a acţiunilor.

Colaborarea în cadrul acestei adevărate reţele de organizaţii internaţionale acoperă întregul domeniu al problemelor globale prioritare: schimburi economice, apărare, dezarmare şi controlul armamentelor, dezvoltare economică, agricultură, sănătate, drepturile omului, artă şi cultură, turism, piaţa muncii, educaţie, cultură, protecţia mediului, activitatea financiară, telecomunicaţiile, ştiinţa, imigraţia, criminalitatea, ajutorul financiar, fenomenul globalizării etc.

Din totalul de organizaţii internaţionale, 90% sunt organizaţii neguvernamentale şi doar 4% interguvernamentale.

Organizaţiile interguvernamentale, deşi puţine la număr, îşi vor menţine supremaţia în relaţiile internaţionale deoarece reprezintă, statele care vor avea încă mult timp statutul de subiect de drept internaţional.

În practică există două căi pentru a menţine pacea: calea realistă (Real politik) care pune accentul pe soluţii militare şi calea liberală care se axează pe soluţiile politice. Prima cale a fost mai mult timp utilizată şi se baza pe trei instrumente: formarea de alianţe; menţinerea echilibrului puterii; controlul înarmărilor. Calea liberală promovează patru instrumente pentru menţinerea

Page 41: curs de doctrine politico militare1

securităţii naţionale şi internaţionale: dreptul internaţional; organizaţiile internaţionale; integrarea; democratizarea.

Teoreticienii liberali şi neoliberali apreciază conflictele armate ca rezultat al deficienţelor instituţiilor naţionale şi internaţionale iar actuala stare anarhică a sistemului instituţional reprezintă principala situaţie problematică. Ei consideră că sistemul instituţional internaţional este deficitar şi se impune o reevaluare a rolului şi locului statului suveran în cadrul acestui sistem, a funcţiilor şi instrumentelor utilizate de state şi apariţia unui nou tip de stat.

Procesul de creare a unei noi structuri internaţionale de securitate este însoţit de cel al integrării regionale şi chiar continentale în care statele naţionale vor evolua în sensul transferării către instituţiile de securitate a unor prerogative. Unii teoreticieni arată că puterea şi atribuţiile statelor ar trebui limitate mai mult deoarece statele suverane nu îşi pot rezolva singure problemele şi contribuie în mare măsură la crearea situaţiilor conflictuale. Persistenţa unor ameninţări colective determinate de globalizarea accelerată a relaţiilor internaţionale şi a proceselor sociale în ansamblul lor asigură persistenţa organizaţiilor interguvernamentale. Pe măsură ce globalizarea va fi facilitată de trecerea în era informaţională care o succede pe cea industrială iar permiabilizarea frontierelor se va accentua se apreciază că viitorul păcii va aparţine căii liberale.

Globalizarea este un fenomen care este definit de către FMI, drept integrarea internaţională crescândă a pieţelor, atât pentru bunuri şi servicii cât şi pentru capital. Termenul actual de „globalizare” este utilizat pentru a explica conţinutul specific al capitalismului contemporan, deşi unele componente ale sale au o origine mai veche.

Relaţiile din ce în ce mai extinse în toate domeniile dincolo de frontierele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizării şi conduc la reducerea rolului de bariere pe care le aveau frontierele statelor.

Politologii iau în considerare două posibile tendinţe de evoluţie a fenomenului globalizării: o tendinţă optimistă şi una pesimistă.

Prima tendinţă este spre restrângerea suveranităţii pe măsură ce globalizarea pieţelor şi a civilizaţiilor va depăşi frontierele geopolitice de astăzi şi va eroda puternic identitatea naţională creând cetăţeni universali care vor asimila interesele generale ale întregii umanităţi.

Tendinţa a doua prognozează că statele vor exacerba competiţia între ele, tocmai datorită fenomenului globalizării, încercând să preia controlul asupra noilor tendinţe. Această competiţie va reconfigura distribuţia mondială a puterii ducând la acumulări în unele state şi la săraci în altele, astfel că fenomenul globalizării va mări decalajele dintre săraci şi bogaţi.

La Salzburg în Austria s-a desfăşurat cel de-al 50-lea Seminar Internaţional de Ştiinţe Politice consacrat analizei viitorului statului faţă de transformările produse de globalizare. Concluzia a fost că „mai avem încă nevoie de stat” pentru a da identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele, pentru a face să funcţioneze sistemul de protecţie şi securitate socială, pentru a asigura securitatea şi stabilitatea internă.

Page 42: curs de doctrine politico militare1

Astăzi, corporaţiile multinaţionale produc bunuri în fabrici situate în multe ţări, pe continente diferite, diversifică gama serviciilor oferite transfrontalier (asistenţă juridică, financiară, reclame, reţele informatice). Pieţele financiare s-au globalizat, ratele de schimb ale monedelor naţionale nu mai aparţin exclusiv statelor.

Pentru a face faţă acestor provocări, statele au recurs la crearea unor instituţii supranaţionale care funcţionează atât pe principii interguvernamentale cât şi supranaţionale, specializate pe domenii de interes comun.

Marea majoritate a organizaţiilor internaţionale, asemenea marilor companii, acţionează în sensul stabilirii de standarde internaţionale pe care le implementează pe întregul teritoriu de competenţă. Efectele pot fi negative în sensul că statele necompetitive vor fi marginalizate iar acumulările de bogăţii se vor face în zonele unde predomină tehnologiile de vârf.

Statele trebuie să facă faţă atât eroziunii care vine din exterior ca urmare a fenomenului de globalizare, cât şi din interior ca urmare a tendinţelor separatiste şi autonomiste.

Dezbaterile în legătură cu efectele globalizării constituie un „dialog al surzilor”. Economiştii clamează binefacerile pe care globalizarea le aduce intensificării comerţului internaţional, facilitării intereselor transfrontaliere, ignorând costurile sociale şi efectele asupra mediului. Criticii liberalizării comerţului internaţional nu deţin elementele ştiinţifice necesare şi nu reuşesc să convingă.

Problema esenţială în dezbaterile despre globalizare este aceea a eticii, moralei şi justiţiei în cadrul noii ordini internaţionale şi nu aceea a beneficiilor comerţului pe care atât ţările bogate cât şi cele sărace le recunosc, căutând în acelaşi timp să cucerească o parte cât mai mare a pieţei internaţionale. Interpretările costurilor globalizării sunt diferite şi reflectă interesele părţilor implicate în dispută.

Prin globalizare se reduce capacitatea de a exercita puterea politică asupra domeniilor în care acţionează companiile private care semnifică în fapt o desfiinţare a monopolului statului asupra suveranităţii naţionale, stare garantată de controlul asupra teritoriului naţional.

O problemă va fi găsirea de către state a unui limbaj comun şi a unor puncte de referinţă, care să constituie fundamentul unor norme general acceptabile pe baza cărora să se poată edifica o cooperare echitabilă. În timp ce teoreticienii liberali sunt optimişti privind efectele globalizării, teoreticienii din curentul realist sunt mai pesimişti.

Impactul globalizării se va produce şi asupra mediului global, impunându-şi reguli precise care să fie respectate pentru a nu periclita echilibrul fragil al ecosistemului planetar.

Creşterea disproporţională pe glob a numărului populaţiei rămâne o problematică căreia fenomenul globalizării trebuie să-i găsească rezolvarea. Dacă în 1804 populaţia globului era de un miliard, în 1927 a fost de 2 miliarde, în 1960 de 3 miliarde, în 1974 de 4 miliarde, în 1987 de 5 miliarde, iar în anul 2000 a depăşit 6 miliarde. Nu populaţia în sine este cauza problemelor cu care se

Page 43: curs de doctrine politico militare1

va confrunta lumea ci vor fi cele date de modul cum lumea va fi organizată şi condusă.

Concluzionând, putem afirma că în era globalizării se impune o reorganizare a structurilor de securitate, care să poată menţine sub control fenomenul globalizării.

2. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) 2.1. Crearea ONU În urma mai multor consultări între cancelariile SUA, URSS şi Marii

Britanii, au fost elaborate mai multe variante ale viitoarei organizaţii, convocându-se reuniunea de la Dumbarton Oaks (lângă Washington) între 21 august şi 9 octombrie 1944 în urma căreia a rezultat documentul denumit „Propuneri pentru stabilirea unei organizaţii internaţionale generale”.

Documentul a fost dezbătut ulterior la Conferinţa de la Ialta a şefilor de state şi de guvern ai SUA, URSS şi Marii Britanii din 4-11 februarie 1945, unde s-a convenit asupra principiului unanimităţii marilor puteri membre ale Consiliului de Securitate: SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa şi China.

Marile puteri au hotărât ca ţara gazdă a Conferinţei Naţiunilor să fie SUA, membrii fondatori urmând a fi statele care au semnat declaraţia Naţiunilor Unite din 1942 sau au declarat război puterilor Axei până la data de 1 martie 1945, iar lucrările să înceapă la 25 aprilie 1945 la San Francisco.

La conferinţa de la San Francisco au participat 50 de state, la cele 46 de state care îndeplineau condiţiile fixate la Ialta adăugându-se Bielorusia, Ucraina, Danemarca şi Argentina.

Pentru organizarea şi conducerea lucrărilor a fost constituit un Comitet de conducere alcătuit din şefii celor 50 de delegaţii participante sub preşedenţia SUA care se ocupă de conducerea generală şi de rezolvare a problemelor politice majore sau de procedură. Un Comitet restrâns alcătuit din 14 state se ocupă de problemele curente ale conferinţei. În afara acestor organe s-au mai constituit două comitete generale: Comitetul deplinelor puteri (din 6 state) şi Comitetul de coordonare (din statele care alcătuiau Comitetul executiv).

Lucrările Conferinţei s-au desfăşurat în şedinţe plenare conduse prin rotaţie, de către un preşedinte, şef al uneia din delegaţiile celor patru puteri iniţiatoare şi în comisii şi comitete tehnice, unde s-a redactat textul Cartei. Au funcţionat 4 comisii şi în cadrul lor 12 comitete alcătuite din reprezentanţi ai tuturor statelor prezente, procedura de vot fiind cu majoritatea de 2/3.Limbile oficiale ale Conferinţei au fost: engleză, franceză, rusă, spaniolă şi chineză, în care trebuiau publicate toate documentele iar ca limbi de lucru engleza şi franceza în care trebuiau traduse discursurile ţinute în alte limbi.

În forma ei finală, Carta ONU a fost adoptată de plenul Conferinţei la 25 iunie 1945 şi semnată de delegaţii la ceremonia de închidere din 26 iunie 1945.

Adoptarea Cartei a însemnat un eveniment istoric în sfera relaţiilor internaţionale care a permis triumful marilor valori: pacea, securitatea, progresul economic şi social – asupra forţei, dominaţiei şi înapoierii.

Page 44: curs de doctrine politico militare1

România a fost admisă în ONU, abia la 14 decembrie 1955, către finele celei de a X-a sesiuni a Adunării Generale, în organizaţia mondială punându-se capăt unui act de nedreptate care ţinea România în afara ONU, deşi ea se alăturase Naţiunilor Unite înainte de 1 martie 1945.

În discordanţă cu România, Italiei, care a avut o contribuţie militară mult mai modestă la înfrângerea Germaniei i s-a recunoscut statutul de cobeligerantă, Tratatul de pace încheiat de România cu Naţiunile Unite la 10 februarie 1947, consfinţea încă din preambul, situaţia României de stat învins în război. Cu toate acestea România a devenit membră a trei instituţii specializate din sistemul Naţiunilor Unite: Organizaţia Mondială de Sănătate, Organizaţia Meteorologică Mondială şi Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor.

2.2. Scopurile şi principiile Cartei ONU ONU este o organizaţie interguvernamentală cu vocaţie mondială

urmărind atingere unor obiective multiple în domeniile securităţii şi relaţiilor internaţionale prin promovarea şi apărarea unor principii şi norme cuprinse în Cartă.

Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele: −menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin măsuri colective

eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin reprimarea actelor de agresiune sau violări ale păcii şi să înfăptuiască prin mijloace paşnice în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional aplanarea şi rezolvarea diferendelor sau situaţiilor de pe plan internaţional care ar putea duce la violarea păcii;

−dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni bazate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

−realizarea cooperării internaţionale, rezolvând problemele internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

−să fie centru în care să se armonizeze eforturile acţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

În urmărirea scopurilor stabilite, ONU trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii:

−Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor săi:

−toţi membrii organizaţiei trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte;

−toţi membrii vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie;

Page 45: curs de doctrine politico militare1

−toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat;

−toţi membrii ONU vor da acesteia întreg ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea în conformitate cu prezenta Cartă şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat asupra căruia organizaţia întreprinde o acţiune prevenită de constrângere;

−organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale ONU să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii şi securităţii internaţionale;

−nici o dispoziţie din Cartă nu va autoriza ONU să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei naţionale a unui stat şi nici nu-i va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvarea pe baza prevederilor Cartei, acest principiu nu va aduce atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în cap. VII.

2.3. Sistemul instituţional al ONU ONU este considerat subiect de drept internaţional derivat şi limitat în

raport cu statele membre care nu schimbă cu nimic caracterul de organizaţie interguvernamentală, bazată pe principiul egalităţii suverane.

Sunt membri originari ai ONU statele care, participând la Conferinţa Naţiunilor Unite de la San Francisco pentru organizaţia internaţională sau semnând mai înainte Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, semnează Carta şi o ratifică.

Pentru ca un stat să devină membru al organizaţiei este necesară o recomandare din Partea Consiliului de Securitate şi o hotărâre a Adunării Generale. Statele membre care încalcă prevederile Cartei pot fi suspendate sau excluse din ONU la recomandarea Consiliului de Securitate, prin hotărâre a Adunării Generale.

În cadrul sistemului instituţional al ONU intră: − Adunarea Generală; − Consiliul de Securitate; − Consiliul Economic şi Social; − Consiliul de Tutelă; − Curtea Internaţională de Justiţie; − Secretariatul; − Organele subsidiare.

Adunarea Generală a ONU În compunerea Adunării Generale intră toate statele membre, fiecare

având cel mult 5 reprezentanţi. Adunarea Generală are următoarele funcţii şi puteri:

−poate examina principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile privind dezarmarea şi poate

Page 46: curs de doctrine politico militare1

face recomandări referitoare la aceste principii statelor membre sau Consiliului de Securitate;

−poate discuta orice probleme referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale propuse de statele membre sau care nu sunt membre şi poate face recomandări statelor sau Consiliului de Securitate. Orice problemă care reclamă întreprinderea unei acţiuni va fi deferită după discutare sau înainte Consiliului de Securitate;

−poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în primejdie pacea sau securitatea internaţională.

Secretarul general, cu asentimentul Consiliului de Securitate, va aduce la cunoştinţă Adunării Generale, la fiecare sesiune toate problemele referitoare la menţinerea păcii şi la securitate care se găsesc în examinarea Consiliului de Securitate.

Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări în scopul: −de a promova cooperarea internaţională în domeniul politic şi de a

încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional; −de a promova cooperarea internaţională în domeniul economic,

social, cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului, libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Adunarea Generală primeşte şi examinează rapoarte anuale şi speciale ale Consiliului de Securitate care vor cuprinde o dare de seamă asupra măsurilor pe care consiliul le-a hotărât sau le-a luat pentru menţinerea păcii.

Hotărârile Adunării Generale sunt luate cu majoritatea de voturi de 2/3 a membrilor prezenţi şi votanţi în problemele importante precum: recomandările cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate; alegerea membrilor Consiliului Economic şi Social; alegerea membrilor Consiliului de Tutelă; admiterea de noi membri în organizaţie suspendarea drepturilor şi privilegiilor membrilor; excluderea de membri; problemele bugetare.

Adunarea Generală se întruneşte anual în sesiuni ordinare şi, când împrejurările o cer, în sesiuni extraordinare. Sesiunile extraordinare sunt convocate de Secretarul general la cererea Consiliului de Securitate sau a majorităţii membrilor ONU.

Consiliul de Securitate al ONU. Consiliul de Securitate este format din 15 membri din care 5 sunt

membri permanenţi iar 10 nepermanenţi aleşi din rândul statelor membre pe o durată de doi ani.

În cadrul ONU, Consiliul de Securitate are următoarele funcţii şi puteri: −pentru operativitate în conducere, consiliul are conferită răspunderea

membrilor săi pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; −supune spre examinare Adunării Generale, rapoarte anuale şi

rapoarte speciale;

Page 47: curs de doctrine politico militare1

−statele membre sunt obligate să accepte hotărârile Consiliului de Securitate.

Hotărârile Consiliului de Securitate în probleme de procedură sunt adoptate cu votul afirmativ a 9 membri, iar în celelalte probleme cu votul afirmativ a 9 membri în care sunt cuprinse voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi.

Orice conflict trebuie rezolvat prin tratative, anchetă, mediaţie, conciliere, arbitraj pe cale judiciară, recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale sau prin orice mijloace paşnice la îndemâna părţilor. Consiliul de Securitate poate ancheta diferendul sau orice situaţie care ar pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională şi să recomande procedurile sau metodele de aplanare hotărâte.

În cazuri de agresiune, Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate trebuie luate pentru a fi aplicare hotărârile sale care pot fi: întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice, comunicaţiilor precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.

Dacă se consideră că aceste măsuri nu sunt adecvate, Consiliul de Securitate poate întreprinde cu forţe aeriene, maritime sau terestre orice acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Acţiunile pot cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţii executate de forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite.

Toţi membrii ONU se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forţele armate, asistenţa şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Acordurile se vor iniţia şi se vor încheia între Consiliul de Securitate şi membri ai ONU sau între Consiliul de Securitate şi grupuri de membri şi vor fi supuse ratificării statelor semnatare.

Dacă Consiliul de Securitate a hotărât recurgerea la forţă înainte de a cere trupe, statele să fie invitate la discuţii inclusiv statul membru ce urmează a pune la dispoziţie forţele.

Planurile de acţiune a forţele armate vor fi elaborate de Consiliul de Securitate, ajutat de Comitetul de Stat Major. Comitetul de Stat Major include şefii statelor majore ale membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Comitetul de Stat Major este sub autoritatea Consiliului de Securitate şi răspunde de conducerea strategică a oricăror forţe puse la dispoziţie.

Nici o dispoziţie din Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul unui atac împotriva unui membru al său care trebuie să aducă la cunoştinţă Consiliului de Securitate starea creată iar acţiunile sale nu trebuie să afecteze în nici un fel puterea şi îndatoririle Consiliului de Securitate.

Consiliul de Securitate încurajează existenţa unor organisme regionale destinate a se ocupa cu menţinerea păcii cu condiţia ca aceste acorduri sau organizaţii să fie compatibile prin acţiunile lor cu scopurile şi principiile ONU.

Page 48: curs de doctrine politico militare1

În unele situaţii Consiliul de Securitate va folosi asemenea acorduri sau organizaţii regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa. Nici o acţiune de constrângere nu va fi întreprinsă de organismele regionale fără autoritatea Consiliului de Securitate.

În scopul creării condiţiilor de stabilire şi bunăstare necesare unor relaţii paşnice între naţiuni întemeiate pe principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele, ONU va favoriza:

−ridicarea nivelului de trai, folosirea forţei de muncă şi condiţii de progres şi bunăstare;

−rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social, sanitar şi a altor probleme conexe;

−respectarea universală şi afectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii.

Consiliul Economic şi Social Consiliul este compus din 27 de membri aleşi de Adunarea Generală.

Alegerea se face anual pentru durata a trei ani în grupuri de câte 9 membri. Consiliul Economic şi Social are următoarele funcţii şi puteri:

−iniţiază studii şi rapoarte privind problemele internaţionale în domeniile: economic, cultural, educativ, sanitar şi face recomandări Adunării Generale, membrilor şi instituţiilor interesate;

−face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi;

−poate pregăti proiecte de convenţii spre a fi supuse Adunării Generale;

−convoacă în conformitate cu regulile fixate de ONU, conferinţe internaţionale în probleme de competenţa sa. Consiliului Economic şi Social face recomandări instituţiilor internaţionale abilitate şi poate primi rapoarte regulate din partea acestora privind măsurile luate în executarea recomandărilor.

Hotărârile Consiliului Economic şi Social se adoptă cu majoritatea de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi. În cadrul Consiliului se înfiinţează comisii pentru problemele economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului.

La dezbateri pot participa fără drept de vot statele vizate, instituţiile specializate precum şi membrii săi la dezbaterile acestor instituţii.

Naţiunile Unite pot să-şi asume răspunderea pentru administrarea unor teritorii ale căror popoare nu se pot autoguverna în care scop se obligă să:

−asigure, cu respectarea culturii respectivelor popoare, progresul lor politic, economic şi social precum şi protecţia faţă de abuzuri;

−dezvolte capacitatea lor de a autoguverna, să ţină seama de năzuinţele lor politice, să ajute la dezvoltarea instituţiilor lor politice libere;

−întărească pacea şi securitatea internaţională; −promoveze măsurile constructive de dezvoltare, să încurajeze

lucrările de cercetare şi cooperare;

Page 49: curs de doctrine politico militare1

−informeze Secretarul General cu date statistice despre teritoriile de care răspunde.

ONU poate stabili, sub autoritatea ei, un sistem internaţional de tutelă pentru administrarea şi supravegherea teritoriilor care pot fi supuse acestui sistem.

Obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă sunt: −întărirea păcii şi securităţii internaţionale; −promovarea progresului politic, economic şi social şi educaţiei

populaţiei din teritoriile sub tutelă şi evoluţia lor progresivă spre autoguvernare; −încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

şi dezvoltarea sentimentului de interdependenţă a popoarelor lumii; −asigurarea egalităţii de tratament în domeniile social, economic şi

comercial al tuturor membrilor ONU. Sistemul de tutelă se va aplica teritoriilor prin acorduri de tutelă, astfel:

−teritorii aflate deja sub tutelă; −teritorii care pot fi desprinse din statele inamice ca urmare a celui

de-al doilea război mondial; −teritorii supuse în mod voluntar acestui sistem de către statele care

răspund de administrarea lor. Consiliul de Tutelă Consiliul de Tutelă este compus din următorii membri ai ONU:

−membrii care administrează teritorii sub tutelă; −membrii Consiliului de Securitate; −alţi membri ai organizaţiei, aleşi de Adunarea Generală pe o

perioadă de trei ani. Consiliul e Tutelă are următoarele funcţii şi puteri:

−să examineze rapoartele supuse de autoritatea administrativă; −să primească petiţii şi să examineze, consultându-se cu autoritatea

administrativă; −să organizeze vizite periodice în teritoriile sub tutelă la date fixate

de comun acord cu autoritatea administrativă; −să întreprindă acţiuni în concordanţă cu acordurile de tutelă.

Hotărârile Consiliului de Tutelă sunt adoptate cu majoritatea de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi.

În situaţii deosebite Consiliul de Tutelă va apela la asistenţa Consiliului Economic şi Social şi la alte instituţii de specialitate.

Curtea Internaţională de Justiţie Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar principal al ONU şi

funcţionează în conformitate cu statutul anexat stabilit pe baza statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. Toţi membrii ONU sunt de facto părţi la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie iar statele membre pot deveni parte în

Page 50: curs de doctrine politico militare1

condiţii determinate de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Fiecare membru al ONU este obligat să se conformeze hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie. Dacă un stat nu respectă hotărârile, cealaltă parte se poate adresa Consiliului de Securitate.

Celelalte instituţii ale ONU pot cere Curţii Internaţionale de Justiţie un aviz consultativ în orice problemă juridică.

Secretariatul Secretariatul cuprinde un Secretar General şi personalul numit de

Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate, fiind cel mai înalt funcţionar administrativ al organizaţiei.

Secretarul General ia parte la lucrările Adunării Generale şi la celelalte instituţii ale ONU în calitate de înalt funcţionar. El prezintă Adunării Generale un raport anual despre activitatea organizaţiei. El nu primeşte instrucţiuni de la alte instituţii internaţionale şi se abţine de la orice act incompatibil cu situaţia lui de funcţionar internaţional.

Personalul este numit de Secretarul General şi va încadra toate instituţiile ONU.

2.1.4. Mecanismul de luare a deciziilor

În vederea rezolvării unei situaţii de criză, Consiliul de Securitate întreprinde acţiunile:

−preia iniţiativa, stabileşte concepţia, forţele ce se angajează şi costurile;

−numeşte reprezentantul (trimisul special); −stabileşte şi realizează acordul de încetare a focului; −realizează acordul de pace; −aprobă mandatul; −numeşte comandantul forţei; −desfăşoară forţele; −conduce acţiunile pentru rezolvarea crizei; −ieşirea din teatrul de operaţii.

3.Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) Procesul multilateral declanşat acum mai bine de două decenii, de

Conferinţa de la Helsinki (1973-1075) a dus, după cum se ştie, la constituirea, de la 1 ianuarie 1995, a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), concepută ca o organizaţie regională interguvernamentală.

Privire de ansamblu a ceea ce a însemnat în ultimii douăzeci de ani „procesul CSCE”:

Câteva observaţii de ordin general: −de remarcat că, fără politica de destindere începută în anii 1960,

Conferinţa de la Helsinki nu ar fi fost cu putinţă şi că, la rândul ei conferinţa a fost expresia cea mai elocventă a unei astfel de politici; concluzie: între destindere şi „procesul CSCE” a existat, aşadar un raport de complementaritate;

Page 51: curs de doctrine politico militare1

−condiţiile în care a fost concepută şi realizată, Conferinţa de la Helsinki a dat expresia unui echilibru de interese stabile, care a putut să fie răstălmăcit şi nesocotit cu uşurinţă; nu trebuie uitat că ea s-a petrecut în condiţiile unei destinderi relative între EST şi VEST, într-o perioadă în care nu se putea vorbi de sfârşitul, „războiul rece”;

−trebuie reamintite motivaţiile principale care-i determină pe participanţi să se aşeze la masa unor negocieri:

−astfel, pentru Uniunea Sovietică, Conferinţa era un proiect foarte important menit să se substituie în bună măsură tratatului de pace cu Germania învinsă, cu care nu se putuse încheia, din p.d.v.juridic, cel de-al doilea război mondial;

−dacă problema reparaţiilor de război nu mai era actuală la vremea respectivă, legitimitatea şi inviolabilitatea frontierelor postbelice rămâneau pentru sovietici un obiectiv major de atins. Conferinţa de la Helsinki trebuia, prin urmare, să consacre realităţile geopolitice de după 1945 – sovieticii aveau nevoie de un certificat de bună purtare în această privinţă, iar testul final al CSCE a fost un astfel de certificat, semnat la cel mai înalt nivel. În concepţia sovietică, Conferinţa de la Helsinki trebuia să rămână, aşadar, un fenomen eminamente static, orientat cu precădere spre consacrarea trecutului recent;

−vest – europenii, americanii şi canadienii urmăreau – obiectivul – pe termen mediu care era liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din Europa răsăriteană; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

−sovieticii şi aliaţii săi dacă voiau să obţină trierea Conferinţei erau obligaţi să se acomodeze cu respectarea drepturilor şi libertăţile fundamentale ale omului aşadar „caş unu” contra „caş trei”, cum se spunea în jargonul Conferinţei, concluzie: viziunea occidentală despre obiectivele Conferinţei a postulat nemijlocit acea „dimensiunea umană” care s-a dovedit a fi o adevărată bombă cu efect întârziat în viaţa politică a Europei;

−ţările mici şi mijlocii – fie că erau neutre şi nealiniate sau că făceau parte din alianţe militare – au participat, vrând – nevrând, la atacul dintre sovietici şi occidentali: recunoaşterea frontierelor contra respectării drepturilor omului; ele erau însă interesate de Conferinţă în măsura în care aceasta le putea oferi o mai mare libertate de acţiune, un statut de egalitate cu cei mari, o demnitate nouă şi deci un rol sporit în concentrarea paneuropeană; relaţia est-vest a coexistat ca relaţie care a opus ţările mici şi mijlocii marilor puteri, indiferent de ideologie şi sistem social-politic. Pentru acest motiv ţările mici şi mijlocii au favorizat şi ele o orientare care să facă din Conferinţa de la Helsinki un proiect original şi îndreptat spre viitor.

Poziţia României:

−s-a implicat profund în desfăşurarea Conferinţei fiind conştientă de faptul că demersul ei, distinct de cel al celorlalte ţări socialiste, avea să-i

Page 52: curs de doctrine politico militare1

consacre şi să-i consolideze un statut de independenţă şi deci o mai mare libertate de acţiune;

−atitudine împotriva marilor puteri, în primul rând împotriva Uniunii Sovietice, ori de câte ori poziţiile şi interesele erau divergente;

−a militat pentru convenirea unor norme de procedură şi de lucru care să consacre perfecta egalitate în drepturi a statelor participante la Conferinţă, ca şi posibilitatea folosirii regulii consensului pentru apărare şi promovarea intereselor legitime;

−a activat şi obţinut ca lucrările Conferinţei să se situeze în afara alianţelor militare şi a spiritului de bloc;

−s-a manifestat în mod constant, pe tot parcursul Conferinţei, pentru consacrarea principiului nerecurgerii la forţă sau ameninţarea cu forţa pentru aspectele militare ale securităţii europene ca şi, mai ales, pentru instituţionalizarea procesului multilateral început la Conferinţă.

Rezultatele pozitive ale Conferinţei S-a apreciat că au fost considerabile, astfel: −ea a putut stabili un mod de conduită care să asigure relaţiile stabile şi

echitabile între statele participante; −a elaborat un vast program de acţiune în domeniile de interes înscrise

pe agenda ei; −a asigurat, într-o formă incipientă, continuitatea procesului

paneuropean; −a inaugurat şi consacrat norme de procedură şi de lucru, care i-au

conferit un profil original, profund diferit de al reuniunilor internaţionale. Conferinţa a avut şi anumite limite impuse de marile puteri: −aspectele militare ale securităţii europene au alcătuit partea cea mai

puţin consistentă a Actului final; −Actul final nu a putut deveni un acord internaţional în bună şi

convenită formă din pricina refuzului occidental (şi în primul rând a R.F.Germania) de a consacra astfel existenţa a două state germane;

−follow-up-ul CSCE ar fi putut fi mai bogat şi mai îndrăzneţ, dacă ţările Pieţei Comune i-ar fi înţeles, încă de pe atunci, însemnătatea pentru viitorul concentrării şi cooperării paneuropene.

„Cu toate acestea Convenţia, Conferinţa de la Helsinki a deschis un proces înnoitor în viaţa politică a continentului, iar Actul său final a constituit, fără doar şi poate, o adevărată cartă a relaţiilor intereuropene. Momentul Helsinki, încheiat la 1 august 1975, a marcat de bună seamă apoteoza politicii de destindere dintre Est şi Vest. O astfel de evaluare rămâne şi astăzi valabilă, în ciuda aprecierilor unor politologi şi comentatori care au văzut în CSCE fie o utopie, fie un fenomen. Când se va scrie, fără prejudecăţi şi fără părtinire, istoria sinceră a vieţii politice europene din acea vreme, se va putea vorbi, fără riscul de a greşi, de Europa de dinainte şi de după Helsinki” (Vezi – Valentin Lipatti, România şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa în Integrarea

Page 53: curs de doctrine politico militare1

europeană – prioritate în politica externă a României, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p.13).

Anii care au urmat n-au fost pe măsura aşteptărilor: −spiritul de înţelegere şi de compromis care a caracterizat negocierile

paneuropene s-a irosit destul de repede; −destinderea s-a dovedit a fi un proces fragil, care putea fi repus în

cauză şi regret; −confruntarea politică EST-VEST a luat locul foarte repede încrederii

şi spiritului de conlucrare care prevalase între 1972-1975; −impasul prelungit al negocierilor de dezarmare regională – mărturie a

rivalităţii şi neînţelegerii dintre americani şi sovietici – protecţionismul economic practicat de Piaţa Comună, ca şi violarea drepturilor omului, îngrădirea liberei circulaţii a informaţiei de către ţările socialiste au demonstrat declinul politicii de destindere.

În aceste condiţii: −aplicarea Actului final al CSCE a fost practic blocată, în ciuda

angajamentelor, asumate în mod solemn la 1 august 1975. Estul şi Vestul au renunţat foarte repede la compromisul istoric pe care-l reprezenta momentul Helsinki şi au revenit, adesea cu o energie sporită, la vechile opţiuni şi clişee;

−efectele Conferinţei, care au avut loc între 1977 şi 1989, au avut de suferit, cum era de aşteptat:

−reuniunile de evaluare a aplicării Actului final – sesiuni care s-au ţinut rând pe rând la Belgrad (1977-1978), la Madrid (1980-1983) şi la Viena (1986-1989) – au fost marcate de această revenire la spiritul „războiului rece”: dezbateri tensionate şi prelungite în mod artificial, blocaje multiple şi rezultate adesea mediocre; uneori, chiar reuniuni ale CSCE, ţinute la nivel de experţi, nu au putut adopta documente finale din lipsă de consens.

„Am asistat prin urmare la o involuţie evidentă a procesului CSCE” – afirma Valentin Lipatti -, determinată de confruntările politice şi ideologice. Cu toate aceste neajunsuri considerabile, fluxul reuniunilor multilaterale ale CSCE a putut continua, când mai bine când mai rău, demonstrând vitalitatea prevederilor instituţionale convenite la Conferinţa de la Helsinki „V.Lipatti, p.14) După 1990 „procesul CSCE” a marcat o cotitură, care s-a datorat, cum era şi firesc, transformărilor profunde ce s-au produs pe eşichierul european:

−prăbuşirea „socialismului real în ţările Europei Centrale şi de Est, ca şi în Uniunea Sovietică, şi instaurarea unor regimuri de democraţie pluralistă, întemeiate pe statul de drept şi pe economia de piaţă, au postulat recunoaşterea de către statele participante la CSCE a aceluiaşi sistem de valori politice, economice, sociale, morale şi culturale;

−relaţia EST-VEST – expresia a luptei dintre două lumi opuse – a devenit anacronică, iar dialogul în reuniunile CSCE s-a modificat ca atare. Polemicile de natură ideologică şi-au pierdut raţiunea lor de a fi, din momentul în care relaţiile dintre statele participante nu mai erau relaţii de adversitate, ci se dovedeau mai curând relaţii de parteneriat.

Page 54: curs de doctrine politico militare1

De aceea, reuniunile CSCE, care au avut loc între 1990-1996, au fost cu totul altceva. Compromisurilor prudente din trecut – expresia destinderii relative dintre EST-VEST – le-a urmat afirmarea clară a opţiunilor politice, economice şi morale ale Occidentului.

Stau mărturie în această privinţă: −Reuniunea la nivel înalt, care s-a ţinut la Paris în noiembrie 1990; −Reuniunea de evaluare ce a avut loc la Helsinki în perioada martie-

iulie 1992; −Reuniunea de evaluare de la Budapesta, octombrie-decembrie 1994; −Summit-ul de la Lisabona, decembrie 1996.

Aceste reuniuni, ca şi altele care s-au ţinut în aceşti ani la nivel de experţi, au consacrat cursul nou al progresului multilateral declanşat de Conferinţa de la Helsinki. Astfel, Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990), Sfidările schimbării (1992) sau Către un parteneriat veritabil într-o eră nouă (1994) sunt documente ce dau expresie unei noi filosofii, care călăuzeşte în prezent ansamblul activităţilor paneuropene.

În acelaşi timp, au fost realizate progrese considerabile şi pe plan instituţional.

Au fost create, ca instanţe colective: −Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe; −Comitet al Înalţilor Funcţionari; −Comitetul Permanent; −Secretariat CSCE la Praga şi Viena; −Centru de prevenire a conflictelor, cu sediul la Viena; −Birou pentru alegeri libere şi instituţii democratice, cu sediul la

Varşovia; −Înalt Comisariat pentru Minorităţi Naţionale; −Secretar General al CSCE.

Toate aceste prevederi au prefigurat constituirea unei organizaţii regionale.

Eliberat de încărcătura sa ideologică şi perfecţionarea în plan instituţional „procesul CSCE” nu a putut şi nu poate încă să joace un rol proeminent în viaţa politică a Europei, cum ar fi fost firesc să se întâmple.

În faţa sfidărilor multiple cu care continentul nostru se confruntă- ca de pildă, conflictele interetnice şi destrămarea unor state federale, stările de criză şi de tensiune cu efecte destabilizatoare, decalajul economic profund între EST şi VEST, mişcările xenofobe şi naţionaliste cu caracter adesea violente ş.a. -, forumul paneuropean s-a situat pe un loc secundar.

Rolul activ în toate problemele majore ale continentului a fost asumat de instituţii vest-europene şi euro-atlantice, precum NATO, Uniunea Europeană, Uniunea Europei Occidentale, Consiliul Europei, care nu pregetă să dirijeze ansamblul vieţii europene.

Page 55: curs de doctrine politico militare1

„Procesul CSCE” a oferit un cadru larg de concentrare şi de conlucrare care nu a făcut adesea decât să reia opţiunile şi soluţiile preconizate de aceste organisme mai puternice şi mai active.

Perfecţionarea „procesului CSCE” a fost însoţită de o marginalizare a sa. Că lucrurile s-au întâmplat astfel se datorează în bună măsură, faptului că, după prăbuşirea „socialismului real”, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia nu a dus şi la desfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice, dimpotrivă, aceasta şi-a menţinut prerogativele, încercând să şi le adapteze la noile condiţii create în Europa.

„Lichidarea concomitentă a blocurilor politico-militare opuse – aşa cum se preconiza acum două, trei decenii, apreciază Valentin Lipatti – ar fi permis probabil ca CSCE să rămână singurul for politic paneuropean, capabil să asigure în perspectivă instituţia unui sistem de securitate colectiv pe continent”, (V.Lipatti, p.16).

În mod paradoxal, pe măsură ce s-a dezvoltat şi s-a perfecţionat sub raport instituţional, „procesul CSCE” a început să-şi piardă trăsăturile specifice care i-au conferit un caracter novator.

Marginalizarea a fost însoţită şi de o banalizare a sa, prin erodarea normelor procedurale şi de lucru, care le-a deosebit de-a lungul timpului de mecanismele multilaterale tradiţionale. Reamintim abaterea cea mai primejdioasă care s-a produs în această privinţă şi anume derogarea de la regula consensului. În ianuarie 1992, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe a decis ca, în anumite cazuri de urgenţă să se renunţe la aplicarea regulii consensului pentru luarea de hotărâri. Aşa se face că, pentru raţiuni pe care nu este cazul să le analizăm aici, R.F.Iugoslavia a fost sancţionată prin suspendarea sine die de la activitatea CSCE. Decizia a fost luată fără participarea ei, adică s-a practicat un consens minus unu, ceea ce înseamnă în fond un vot. „Procesul CSCE” s-a abătut astfel de la misiunea sa de concertare şi de conlucrare. Forumul paneuropean a devenit un tribunal care blochează şi pronunţă excomunicări. Dincolo de această procedură eretică, care deschide uşa unor proceduri periculoase, s-a putut constata o apatie a ţărilor mici şi mijlocii în instanţele CSCE. Ele continuă să îşi exprime poziţia, dar nu prea mai au curajul să se opună cu dârzenie celor mari.

Pe bună dreptate reputatul ambasador român la CSCE V.Lipatti apreciază că „CSCE a devenit tot mai mult un for în care se vorbeşte mult, dar unde hotărârile se iau de un grup de ţări puternice care-şi impun voinţa. Marginalizat şi banalizat „procesul CSCE” a renunţat aşadar, în bună măsură, la ceea ce a constituit originalitatea şi forţa sa: deplina egalitate în drepturi a statelor participante şi capacitatea lor de a acţiona în consecinţă, folosind în mod judicios regula consensului. În loc să-şi înţeleagă cum se cuvine rosturile în cadrul CSCE, ţările centrale şi est-europene aşteaptă cu sufletul la gură să fie primite ca membri cu drepturi depline în organizaţiile vest-europene şi euro-atlantice, care exercită asupra lor o atracţie crescândă” (V.Lipatti, p.16).

Un reviriment pentru soarta „procesului CSCE” s-a produs la sfârşitul Reuniunii de evaluare de la Budapesta, când şefii de stat şi de guvern ai statelor participante au adoptat, în decembrie 1994, opţiuni şi direcţii de acţiune, menite

Page 56: curs de doctrine politico militare1

să confere CSCE un rol central în edificarea unei comunităţi regionale şi stabile, unite şi libere.

Înalţi reprezentanţi ai celor 52 de state participante au reafirmat cu acest prilej nu numai ataşamentul lor nestrămutat faţă de principiile Actului final de la Helsinki şi de prevederile cuprinse în celelalte documente ale CSCE, dar şi voinţa lor, exprimată fără echivoc, de a da un nou impuls politic organizaţiei, permiţându-i să joace un rol cardinal în întâmpinarea sfidării veacului XXI.

Pentru a îndeplini o astfel de misiune, CSCE a devenit, din ianuarie 1995, o organizaţie regională – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Hotărârile adoptate stipulează competenţele OSCE în domeniile fundamentale pentru viitorul continentului, precum:

−prevenirea conflictelor şi operaţiunile de menţinere a păcii; −controlul armamentelor; −dezarmarea şi creşterea încrederii şi securităţii; −conceptualizarea unui nou model de securitate pentru arealul OSCE; −cooperarea în plan economic, cultural umanitar, ecologic şi în alte

domenii de interes în comun; −raporturile de conlucrare cu ţările mediteraneene neparticipante ş.a.

Pe plan instituţionalizat, au fost stabilite noile apelaţiuni şi atribuţii ale organelor colective ale OSCE: Consiliul Miniştrilor, asistat de Consiliul Superior (fost Comitet al Înalţilor Funcţionari) şi de Consiliul Permanent (fost Comitet Permanent).

Concluzii Aşadar, poziţii noi şi un ton nou au făcut din Documentul Reuniunii de la

Budapesta mărturia unor schimburi de atitudine din partea marilor puteri faţă de forumul paneuropean, chemat să-şi aducă de-acum încolo o contribuţie sporită la soluţionarea marilor probleme regionale şi mondiale.

Printre obiectivele stabilite de summit-ul de la Budapesta, în decembrie 1994, figurează şi convenirea unui nou model de securitate europeană pentru secolul XXI.

Summit-ul statelor membre ale OSCE, care s-a ţinut la Lisabona la 2-3 decembrie 1996, a răspuns în bună măsură unor astfel de preocupări. Documentul inititulat „Declaraţia de la Lisabona privind modelul comun şi atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI” defineşte cu claritate parametrii, opţiunile şi liniile de acţiune chemate să confere OSCE un rol tot mai important în noua arhitectură europeană. Iar elaborarea unei carte a securităţii europene a veacului următor – aşa cum se prevede în Declaraţia de la Lisabona – va fi fără îndoială în măsură să consacre acest demers. Evoluţia acestui proces. menit să consolideze şi să diversifice acţiunea OSCE, va trebui urmărită, în continuare.

Mecanismul de luare a deciziei în situaţii de criză: −identifică situaţia de criză; −preşedintele în exerciţiu primeşte cererea de ajutor;

Page 57: curs de doctrine politico militare1

−Consiliul Superior examinează cererea şi o înaintează Consiliului Permanent care returnează recomandări;

−Consiliul Superior deliberează şi înaintează propunerea către Consiliul OSCE;

−Consiliul OSCE, prin preşedintele în exerciţiu iniţiază consultări-invitaţii şi apoi ia decizii prin consens;

−stabilirea forţelor participante la misiunile OSCE.

Page 58: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR.1

CARTA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE Semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945 NOI, POPOARELE NAŢIUNILOR UNITE, HOTĂRÂTE să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului, care, în cursul unei

vieţi de om, a provocat de două ori omenirii suferinţe nespuse, să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în

demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici,

să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional,

să favorizăm progresul social şi instaurarea unor condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate,

ŞI, ÎN ACESTE SCOPURI să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini,

să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim metode care să garanteze că forţa

armată nu va fi folosită astfel încât în interesul comun, să folosim instituţiile internaţionale pentru favorizarea progresului

economic şi social al tuturor popoarelor, AM HOTĂRÂT SĂ NE UNIM EFORTURILE ÎNTRU ÎNFĂPTUIREA

ACESTOR OBIECTIVE Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanţii lor, reuniţi în oraşul

San Francisco şi având depline puteri, recunoscute ca valabile şi date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Naţiunilor Unite şi înfiinţează prin aceasta o organizaţie internaţională care se va numi Naţiunile Unite.

Capitolul I

Scopuri şi principii

Art. 1 Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele: 1. să menţină pacea şi securitatea internaţională şi în acest scop, să ia

măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o violare a păcii;

2. să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

3. să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi

Page 59: curs de doctrine politico militare1

încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi

4. să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

Art. 2 În urmărirea scopurilor indicate în art.1, Organizaţia Naţiunilor Unite şi

membrii ei trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii: 1. Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor

membrilor ei. 2. Toţi membrii organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi

avantajele ce decurg din calitatea lor de membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte.

3. TOŢI membrii organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie.

4. Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.

5. Toţi membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia organizaţia întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere.

6. organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

7. Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei naţionale a unui stat şi nici nu va obliga pe membrii ei să supună asemenea chestiuni spre rezolvare, pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în cap.VII.

Capitolul al II-lea

Membri

Art. 3. Sunt membri originari ai Organizaţiei Naţiunilor Unite statele care,

participând la Conferinţa Naţiunilor Unite de la San Francisco pentru organizaţia internaţională sau semnând mai înainte Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, semnează prezenta Cartă şi o ratifică în conformitate cu art. 110.

Art. 4 1. Pot deveni membri ai Naţiunilor Unite toate celelalte state iubitoare de

pace care acceptă obligaţiile cuprinse în prezenta Cartă şi care, după aprecierea organizaţiei, sunt capabile şi dispuse să le îndeplinească.

2. Admiterea ca membru al Naţiunilor Unite a oricărui stat care îndeplineşte aceste condiţii se va face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Page 60: curs de doctrine politico militare1

Art. 5 Un membru al Naţiunilor Unite împotriva căruia Consiliul de Securitate

a întreprins o acţiune preventivă sau de constrângere poate fi suspendat de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, din exerciţiul drepturilor şi privilegiilor decurgând din calitatea de membru. Exerciţiul acestor drepturi şi privilegii poate fi restabilit de Consiliul de Securitate.

Art.6 Un membru al Naţiunilor Unite care a încălcat sistematic principiile

cuprinse în prezenta Cartă poate fi exclus din organizaţie de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Capitolul al II-lea

Organe

Art.7 1.Ca organe principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite se înfiinţează: o

Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Consiliu Economic şi Social, un Consiliu de Tutelă, o Curte Internaţională de Justiţie şi un Secretariat.

2. Organele subsidiare care s-ar invedera necesare vor putea fi înfiinţate în conformitate cu prezenta Cartă.

Art.8 Naţiunile Unite nu vor impune nici o restricţie participării, în condiţii

egale, a bărbaţilor şi femeilor la orice funcţie din cadrul organelor ei principale şi subsidiare

Capitolul al IV-lea

Adunarea Generală Compunere

Art.9 1.Adunarea Generală va fi alcătuită din toţi membrii Naţiunilor Unite. 2.. Fiecare membru va avea cel mult cinci reprezentanţi în Adunarea

Generală. Funcţii şi puteri

Art.10 Adunarea Generală poate discuta orice probleme sau materii care intră în

cadrul prezentei Carte sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute în Carta de faţă şi, sub rezerva dispoziţiilor art.12, poate face recomandări membrilor Naţiunilor Unite sau Consiliului de Securitate, ori membrilor organizaţiei şi Consiliului de Securitate în oricare asemenea probleme sau materii.

Art.11. 1. Adunarea Generală poate examina principii generale de cooperare

pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile care cârmuiesc dezarmarea şi reglementarea înarmărilor şi poate face recomandări cu privire la asemenea principii membrilor organizaţiei sau Consiliului de Securitate, ori membrilor organizaţiei şi Consiliului de Securitate.

2. Adunarea Generală poate discuta orice probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, care îi vor fi supuse de către oricare

Page 61: curs de doctrine politico militare1

membru al Naţiunilor Unite sau de către Consiliul de Securitate, ori, în conformitate cu art.35, 2 de către un stat care nu este membru al Naţiunilor Unite, şi, sub rezerva dispoziţiilor art.12, poate face recomandări, în privinţa oricărei asemenea probleme, fie statului ori statelor iuteresante, fie Consiliului de Securitate sau Consiliului de Securitate şi statului ori statelor interesate. Orice asemenea problemă care reclama să se întreprindă o acţiune va fi deferită de Adunarea Generală Consiliului de Securitate înainte sau după discutarea ei.

3. Adunarea Generală poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională.

4. Puterile Adunării Generale, prevăzute în acest articol, nu limitează domeniul general de aplicare al art.10.

Art.12 1. Atâta timp cât Consiliul de Securitate exercită în privinţa unui

diferend sau unei situaţii funcţiile care îi sunt atribuite prin prezenta Cartă, Adunarea Generală nu trebuie să facă nici o recomandare cu privire la acel diferend sau situaţie, afară dacă Consiliul de Securitate i-ar cere aceasta.

2. Secretarul general, cu asentimentul Consiliului de Securitate, va aduce la cunoştinţa Adunării Generale, la fiecare sesiune, toate problemele referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care se găsesc în examinarea Consiliului de Securitate; de asemenea, el va înştiinţa Adunarea Generală, iar dacă Adunarea Generală nu este în sesiune, pe membrii Naţiunilor Unite, de îndată ce Consiliul de Securitate încetează de a mai examina acele probleme.

Art.13 1. Adunarea Generală va iniţia studii şi va face recomandări în scopul: a) de a promova cooperarea internaţională în domeniul politic şi de a

încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea lui. b) de a promova cooperarea internaţională în domeniul economic, social,

cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

2. Celelalte îndatoriri, funcţii şi puteri ale Adunării Generale, referitoare la problemele menţionate în l(b) de mai sus, sunt enunţate în cap.IX şi X.

Art.14 Sub rezerva dispoziţiilor art.12, Adunarea Generală poate recomanda

măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, pe care o consideră de natură a dăuna bunăstării generale sau relaţiilor prieteneşti între naţiuni, inclusiv a situaţiilor rezultând dintr-o încălcare a dispoziţiilor prezentei Carte, care enunţă scopurile şi principiile Naţiunilor Unite.

Art.15 1. Adunarea Generală va primi şi examina rapoarte anuale şi speciale ale

Consiliului de Securitate: aceste rapoarte vor cuprinde o dare de seamă asupra măsurilor pe care Consiliul de Securitate le-a hotărât sau le-a luat pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

2. Adunarea Generală va primi şi examina rapoartele celorlalte organe ale organizaţiei.

Page 62: curs de doctrine politico militare1

Art.16 Adunarea Generală va îndeplini în privinţa sistemului de tutelă

internaţională funcţiile care-i sunt atribuite prin cap.XII şi XIII, inclusiv aprobarea acordurilor de tutelă referitoare la teritoriile care nu intră în categoria zonelor strategice.

Art.17 1. Adunarea Generală va examina şi aproba bugetul organizaţiei. 2. Cheltuielile organizaţiei sunt suportate de membri, potrivit repartizării

stabilite de Adunarea Generală. 3. Adunarea Generală va examina şi aproba orice acorduri financiare şi

bugetare cu instituţiile specializate la care se referă art.57 şi va examina bugetele administrative ale acestor instituţii, în scopul de a le face recomandări.

Votare Art.18 1. Fiecare membru al Adunării Generale va avea un vot. 2. Hotărârile Adunării Generale în probleme importante vor fi adoptate

cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi. Vor fi considerate probleme importante: recomandările cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, alegerea membrilor Consiliului Economic şi Social, alegerea membrilor Consiliului de Tutelă, în conformitate cu 1(c) al art.86, admiterea de noi membri în organizaţie, suspendarea drepturilor şi privilegiilor membrilor, excluderea de membri, problemele referitoare la sistemul de tutelă şi problemele bugetare.

3. Hotărârile privind alte probleme, inclusiv stabilirea unor noi categorii de probleme asupra cărora să se decidă cu o majoritate de două treimi, se vor adopta, cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi şi votanţi.

Art.19 Un membru al Naţiunilor Unite care este în întârziere cu plata

contribuţiilor sale financiare către organizaţie nu va putea participa la vot în Adunarea Generală dacă totalul arieratelor egalează sau depăşeşte contribuţia datorată de el pentru ultimii doi ani împliniţi.

Adunarea Generală poate, totuşi, permite acestui membru să ia parte la vot în cazul în care constată că neplata se datoreşte unor împrejurări independente de voinţa lui.

Procedură Art.20 Adunarea Generală se va întruni în sesiuni anuale ordinare şi, când

împrejurările o cer, în sesiuni extraordinare. Sesiunile extraordinare vor fi convocate de Secretarul general la cererea Consiliului de Securitate sau a majorităţii membrilor Naţiunilor Unite.

Art.21 Adunarea Generală va stabili propriile sale reguli de procedură. Ea îşi va

desemna preşedintele pentru fiecare sesiune.

Page 63: curs de doctrine politico militare1

Art.22 Adunarea Generală poate înfiinţa organele subsidiare pe care le socoteşte

necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale.

Capitolul al V-lea Consiliul de Securitate Compunere

Art.23 1. Consiliul de Securitate va fi alcătuit din cincisprezece membri ai

Naţiunilor Unite. Republica Chineză, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii vor fi membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Adunarea Generală va alege alţi zece membri ai organizaţiei ca membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, ţinând în special seama în primul rând, de contribuţia membrilor Naţiunilor Unite la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la înfăptuirea celorlalte scopuri ale organizaţiei şi, de asemenea, de o repartiţie geografică echitabilă.

2. Membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate vor fi aleşi pe o perioadă de doi ani. La prima alegere de membri nepermanenţi, după sporirea numărului de membrii ai Consiliului de Securitate de la unsprezece la cincisprezece, doi dintre cei patru membri adăugaţi vor fi aleşi pe o perioadă de un an. Membrii Consiliului de Securitate al căror mandat expiră nu vor putea fi realeşi imediat.

3. Fiecare membru al Consiliului de Securitate va avea un reprezentant în Consiliu.

Funcţii şi puteri Art.24 1. Spre a asigura acţiunea rapidă şi eficace a Naţiunilor Unite, membrii

conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi recunosc că, îndeplinindu-şi îndatoririle impuse de aceasta răspundere, Consiliul de Securitate acţionează în numele lor.

2. În îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate va acţiona în conformitate cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite. Puterile specifice acordate Consiliului de Securitate pentru îndeplinirea acestor îndatoriri sunt definite în capitolele VI,VII,VIII şi XII.

3. Consiliul de Securitate va supune spre examinare Adunării Generale rapoarte anuale şi, când va fi necesar, rapoarte speciale.

Art.25 Membrii Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să execute

hotărârile Consiliului de Securitate, în conformitate cu prezenta Cartă. Art.26 În scopul de a favoriza stabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale, fără a folosi pentru înarmări decât un minimum din resursele umane şi economice ale lumii, Consiliul de Securitate va fi însărcinat de a elabora, cu ajutorul Comitetului de stat-major, prevăzut în art.47, .....privind

Page 64: curs de doctrine politico militare1

stabilirea unui sistem de reglementare a înarmărilor, care vor fi supuse membrilor Naţiunilor Unite.

Votare Art.27 1. Fiecare membru al Consiliului de Securitate va avea un vot. 2. Hotărârile Consiliului de Securitate, în probleme de procedură vor fi

adoptate cu votul afirmativ a nouă membri. 3. Hotărârile Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme vor fi

adoptate cu votul afirmativ a nouă membri, în care sunt cuprinse voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi, avându-se în vedere că, în cazul hotărârilor care se adoptă în temeiul cap.VI şi al.art.52, 3, o parte într-un diferend trebuie să se abţină de la votare.

Proceduri Art.28 1. Consiliul de Securitate va fi astfel organizat, încât să-şi poată exercita

funcţiile fără întrerupere. În acest scop, fiecare membru al Consiliului de Securitate va trebui să aibă oricând un reprezentant la sediul organizaţiei.

2. Consiliul de Securitate va ţine şedinţe periodice, la care fiecare dintre membrii săi, poate, dacă doreşte să fie reprezentat de un membru al guvernului său sau de un alt reprezentant special desemnat.

3. Consiliul de Securitate poate ţine şedinţe în alte locuri decât sediul organizaţiei pe care le socoteşte cele mai indicate pentru a-i înlesni lucrările.

Art.29 Consiliul de Securitate poate înfiinţa organele subsidiare pe care le

consideră necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Art.30 Consiliul de Securitate va stabili propriile sale reguli de procedură,

inclusiv modul de desemnare a preşedintelui său. Art.31 Orice membru al Naţiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de

Securitate poate participa, fără drept de vot, la discutarea oricărei probleme supuse Consiliului de Securitate, ori de câte ori acesta consideră că interesele acelui membru sunt afectate în mod special.

Art.32 Orice membru al Naţiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de

Securitate sau orice stat care nu este membru al Naţiunilor Unite, dacă este parte într-un diferend examinat de Consiliul de Securitate, va fi invitat să participe, fără drept de vot, la discuţiile cu privire la acel diferend. Consiliul de Securitate va determina condiţiile pe care le consideră juste pentru participarea unui stat care nu este membru al Naţiunilor Unite.

Capitolul al VI-lea

Rezolvarea paşnică a diferendelor

Art.33 1. Părţile în orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie

Page 65: curs de doctrine politico militare1

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediaţie, conciliere, arbitraj, pe cale juridică, recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice la alegerea lor.

2. Consiliul de Securitate, când socoteşte necesar, invită părţile să-şi rezolve diferendul prin asemenea mijloace.

Art.34 Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie

care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Art.35 1. Orice membru al ONU poate atrage atenţia Consiliului de Securitate

sau a Adunării Generale asupra oricărui deferend sau situaţii de natura celor menţionate în art.34.

2. Un stat membru al ONU poate atrage atenţia Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui deferend la care este parte dacă acceptă în prealabil, în privinţa acelui diferend, obligaţiile de rezolvare paşnică prevăzute în prezenta Cartă.

3. Acţiunile întreprinse de Adunarea Generală în chestiunile asupra cărora i se atrage atenţie în temeiul art.de faţă vor fi supuse dispoziţiilor art.11 şi 12.

Art.36 Consiliul de Securitate ONU poate, în orice stadiu a unui deferend de

natura celor menţionate în art.33 ori al unei situaţii similare să recomande procedurile sau metodele de aplanare hotărâte.

2. Consiliul de Securitate va lua în considerare orice proceduri de rezolvare a deferendului deja adoptate de părţi.

3. Făcând recomandări în temeiul prezentului articol, Consiliul de Securitate va ţine seama şi de faptul că, în regulă generală, deferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii.

Art.37. 1. În cazurile în care părţile la un deferend de natura celor menţionate în

art.33 nu reuşesc să-l rezolve prin mijloacele indicate în acel articol, ele îl vor supune Consiliului de Securitate.

2. În cazul în care Consiliul de Securitate socoteşte că prelungirea deferendului ar putea, în fapt, să pună în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale el va hotărî dacă trebuie să acţioneze în temeiul art.36 sau să recomande condiţiilor de rezolvare pe care le va considera potrivite.

Art.38 Fără a se aduce atingere dispoziţiilor art.33-37, Consiliul de Securitate

poate, dacă toate părţile la un deferend cer aceasta, să facă recomandări părţilor în scopul rezolvării paşnice a deferendului.

Page 66: curs de doctrine politico militare1

Capitolul VII Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii,

de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune

Art.39 Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări împotriva

păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune şi va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu art.41-42, pentru menţinerea şi restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.

Art.40 Pentru a preîntâmpina o agravare a situaţiei, CS poate ca, înainte de a

face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care trebuie luate în conformitate cu art.39, să invite părţile interesate să se conformeze măsurilor provizorii pe care le consideră necesare sau de dorit. Asemenea măsuri provizorii nu vor prejudicia într-un nimic drepturile, pretenţiile sau poziţia părţilor interesate. CS va ţine seama în mod cuvenit de neexecutarea acestor măsuri provizorii.

Art.41 CS poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate,

trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere membrilor ONU să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.

Art.42 În cazul în care CS va socoti că masurile prevăzute în art.41 nu ar fi

adecvate sau s-a dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde, cu forţe navale ori terestre, orice acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Această acţiune poate cuprinde demonstraţie, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de FAM, maritime sau terestre ale membrilor ONU.

Art.43 1.Toţi membrii ONU, spre a contribui la menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate la cererea sa şi în conformitate cu acest acord sau acorduri speciale, forţele armate asistenţă şi înlesnirile inclusiv dreptul de trecere necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

2. Acordul sau acordurile menţionate mai sus vor stabili natura acestor forţe, gradul lor de pregătire şi amplasarea lor generală, precum şi natura înlesnirilor şi asistenţei care urmează să fie acordată.

Art.44 Atunci când CS a hotărât să recurgă la forţă el trebuie, înainte de a cere

unui membru nereprezentant în Consiliu să pună la dispoziţie forţe armate, în executarea obligaţiilor executate de acesta în temeiul art.43 să invite pe acel membru că, dacă doreşte, să participe la luarea hotărârilor CS privind folosirea contingentelor de forţe armate ale acelui membru.

Page 67: curs de doctrine politico militare1

Art.45 Spre a permite organizaţiei posibilitatea de a lua măsuri urgente de ordin

militar, membrii ONU vor menţine contingente naţionale de FAM imediat utilizabile pentru o acţiune combinată de constrângere internaţională. Efectivele şi gradul de pregătire ale acestor contingente precum şi planurile pentru acţiunea lor combinată vor fi stabilite de către CS, cu ajutorul comitetului de stat major în limitele indicate prin acordul sau acordurile speciale menţionate în art.43.

Art.46 Planurile pentru folosirea forţelor armate vor fi stabilite de CS cu

ajutorul Comitetului de Stat Major. Art.47 Se va înfiinţa un Comitet de Stat Major pentru a sfătui şi a asista CS în

problemele referitoare la mijloacele de ordin militar necesare CS pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, la folosirea şi comanda forţelor puse la dispoziţia sa, la reglementarea înarmărilor şi eventuala dezarmare.

Comitetul de Stat Major va fi alcătuit de şefii de state majore ale membrilor permanenţi ale Consiliului de Securitate sau din reprezentanţii lor. Orice membru al ONU care nu este reprezentat permanent în CS va fi invitat de către CS să i se asocieze când participarea acelui membru la lucrările lui este necesară pentru buna îndeplinire a îndatoririlor Comitetului.

Comitetul de Stat Major va răspunde, sub autoritatea CS, de conducerea strategică a oricăror forţe armate puse la dispoziţia CS. Problemele privind comanda unor asemenea forţe vor fi reglementate ulterior.

Cu autorizaţia CS şi după consultarea cu organizaţiile regionale corespunzătoare, Comitetul de Stat Major poate înfiinţa subcomitete regionale.

Art.48 Măsurile necesare executării hotărârilor CS în scopul menţinerii păcii şi

securităţii internaţionale vor fi luate de toţi membrii ONU sau de unii dintre ei, după cum va stabili CS.

Aceste hotărâri vor fi executate de membrii ONU cât şi prin acţiunea lor în cadrul organismelor internaţionale corespunzătoare din care fac parte.

Art.49 Membrii ONU care se vor asocia spre a-şi da asistenţă mutuală în

executarea măsurilor hotărâte de CS. Art.50 Dacă CS ia măsuri preventive sau de constrângere împotriva unui stat,

orice alt stat indiferent dacă este membru sau nu al ONU care întâmpină dificultăţi economice deosebite, ivite ca urmare a executării acelor măsuri, va avea dreptul să consulte CS cu privire la rezolvarea acelor dificultăţi.

Art.51 Nici o dispoziţie din prezenta cartă nu va aduce atingere dreptului inerent

de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al ONU, până când CS va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. Măsurile luate de

Page 68: curs de doctrine politico militare1

membrii în executarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa CS şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea CS, în temeiul prezentei carte de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.

Capitolul VIII

Acorduri regionale

Art.52 Nici o dispoziţie din prezenta cartă nu se opune existenţei unor acorduri

sau unor organisme regionale destinate a se ocupa cu problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt susceptibile de acţiuni cu caracter regional, cu condiţia că asemenea acorduri ori organisme, precum şi activitatea lor, să fie compatibile cu scopurile şi Principiile Organizaţiei.

Membrii ONU care încheie asemenea acorduri sau constituie asemenea organisme trebuie să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune CS.

CS va încuraja dezvoltarea rezolvării paşnice a diferendelor locale prin intermediul acestor acorduri sau organisme regionale fie din iniţiativa statelor interesate fie din propria sa iniţiativă.

Art.53 Consiliul de Securitate va folosi, acolo unde este cazul, asemenea

acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa. Totodată, nici o acţiune de constrângere nu va fi întreprinsă, în temeiul acestor acorduri regionale sau de către organismele regionale, fără autorizaţia Consiliului de Securitate; sunt excepţionale măsurile prevăzute în art.107 împotriva oricărui stat inamic, în sensul definiţiei 2 din articolul de faţă, măsuri prevăzute în art.107 sau în acordurile regionale, îndreptate împotriva reluării unei politici agresive de către un asemenea stat, până când va putea încredinţa organizaţiei, la cererea guvernelor interesate, sarcina de a preveni orice nouă agresiune din partea unui asemenea stat.

Expresia de "stat inamic", aşa cum este folosită în 1 din articolul de faţă, se aplică oricărui stat care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost inamicul oricăruia dintre semnatarii prezentei Carte.

Art.54 Consiliul de Securitate trebuie să fie în permanenţă complet informat

asupra acţiunilor întreprinse sau plănuite în temeiul acordurilor regionale sau de către organismele regionale în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

Capitolul al IX-lea

Cooperarea economică şi socială internaţională

Art.55 În scopul de a crea condiţii de stabilitate şi bunăstare necesare unor

relaţii paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectul principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele,

Page 69: curs de doctrine politico militare1

Naţiunile Unite vor favoriza: a. ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forţelor de muncă şi

condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială; b. rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social,

sanitar şi a altor probleme conexe; cooperarea internaţională în domeniile culturii şi educaţiei şi

c. respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Art.56 Toţi membrii se obligă să întreprindă acţiuni în comun şi separat în

colaborare cu organizaţia pentru realizarea scopurilor enunţate în art.55. Art.57 Diversele instituţii specializate, înfiinţate prin acorduri

interguvernamentale şi având, potrivit statutelor lor, largi atribuţii internaţionale în domeniile economic, social, cultural, educativ, sanitar şi alte domenii conexe, vor fi puse în legătură cu Naţiunile Unite, în conformitate cu dispoziţiile art.63.

Instituţiile astfel puse în legătură cu Naţiunile Unite sunt desemnate mai jos prin expresia "instituţii specializate".

Art.58 Organizaţia va face recomandări pentru coordonarea programelor şi

activităţilor instituţiilor specializate. Art.59 Organizaţia va iniţia, când este cazul, tratative între statele interesate în

vederea înfiinţării oricărei noi instituţii specializate, necesare pentru îndeplinirea scopurilor enunţate în art.55.

Art.60 Răspunderea pentru îndeplinirea funcţiilor organizaţiei, enunţate în

capitolul de faţă, va reveni Adunării Generale şi, sub autoritatea Adunării Generale, Consiliului Economic şi Social, care va avea, în acest scop, puterile stabilite în capitolul X.

Capitolul al X-lea Consiliul Economic şi Social

Compunere

Art.61 Consiliul Economic şi Social va fi alcătuit din douăzeci şi şapte de

membri ai Naţiunilor Unite, aleşi de Adunarea Generală. Sub rezerva dispoziţiilor 3, nouă membri ai Consiliului Economic şi

Social vor fi aleşi în fiecare an pentru o perioadă de trei ani. Un membru al cărui mandat expiră va putea fi reales imediat.

La prima alegere după sporirea numărului de membri ai Consiliului Economic şi Social de la optsprezece la douăzeci şi şapte, pe lângă membrii aleşi în locul celor şase membri ale căror mandate expiră la sfârşitul acelui an

Page 70: curs de doctrine politico militare1

vor fi aleşi încă nouă membri. Mandatul a trei dintre aceşti nouă membri adăugaţi va expira după un an, iar al altor trei membri după doi ani potrivit dispoziţiilor Adunării Generale.

Fiecare membru al Consiliului Economic şi Social va avea un reprezentant.

Funcţii şi puteri Art.62 Consiliul Economic şi Social poate face sau iniţia studii şi rapoarte

privind problemele internaţionale în domeniile economic, social, cultural, educativ, sanitar şi alte domenii conexe şi poate face recomandări în privinţa oricăror asemenea probleme Adunării Generale, membrilor Naţiunilor Unite şi instituţiilor specializate interesate.

El poate face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi.

El poate pregăti, spre a fi supuse Adunării Generale, proiecte de convenţii în probleme de competenţă sa.

El poate convoca, în conformitate cu regulile fixate de Naţiunile Unite, conferinţe internaţionale în probleme de competenţa sa.

Art.63 Consiliul Economic şi Social poate încheia cu oricare dintre instituţiile la

care se referă art.57 acorduri prevăzând condiţiile în care instituţia respectivă va fi pusă în legătură cu Naţiunile Unite. Aceste acorduri vor fi supuse aprobării Adunării Generale.

El poate coordona activitatea instituţiilor specializate prin consultări cu acestea şi prin recomandări adresate acestor instituţii, precum şi prin recomandări adresate Adunării Generale şi membrilor Naţiunilor Unite.

Art.64 Consiliul Economic şi Social poate lua măsurile potrivite spre a obţine

rapoarte regulate din partea instituţiilor specializate. El se poate înţelege cu membrii Naţiunilor Unite şi cu instituţiile specializate spre a obţine de la acestea rapoarte privind măsurile luate în executarea propriilor sale recomandări şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa Consiliului.

El poate comunica Adunării Generale observaţiile sale asupra acestor rapoarte.

Art.65 Consiliul Economic şi Social poate da informaţii Consiliului de

Securitate şi îi va acorda asistenţă, la cererea acestuia. Art.66 Consiliul Economic şi Social va îndeplini, în executarea recomandărilor

Adunării Generale, funcţiile care intră în competenţa sa. El poate, cu aprobarea Adunării Generale, să îndeplinească serviciile pe

care i le-ar cere unii membri ai Naţiunilor Unite sau instituţiile specializate. El va îndeplini celelalte funcţii specificate în alte părţi din prezenta Cartă

sau care-i pot fi atribuite de Adunarea Generală. Votare

Art.67 Fiecare membru al Consiliului Economic şi Social va avea un vot.

Page 71: curs de doctrine politico militare1

Hotărârile Consiliului Economic şi Social se vor adopta cu majoritatea de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi.

Procedura Art.68 Consiliul Economic şi Social va înfiinţa comisii pentru problemele

economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului, precum şi orice alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale.

Art.69 Consiliul Economic şi Social va invita orice membru al Naţiunilor Unite

să participe, fără drept de vot, la dezbaterile sale asupra oricăror probleme care prezintă un interes special pentru acel membru.

Art.70 Consiliul Economic şi Social poate lua măsuri pentru participarea, fără

drept de vot, a reprezentanţilor instituţiilor specializate la dezbaterile sale sau ale comisiilor înfiinţate de el, precum şi pentru participarea propriilor săi reprezentanţi la dezbaterile instituţiilor specializate.

Art.71 Consiliul Economic şi Social va putea lua orice măsuri potrivite pentru

consultarea organizaţiilor neguvernamentale care se ocupă cu probleme de competenţa lui. Aceste măsuri se pot aplica unor organizaţii internaţionale şi, dacă este cazul, unor organizaţii naţionale, după consultare cu membrii Naţiunilor Unite interesaţi în aceasta.

Art.72 Consiliul Economic şi Social va stabili propriile sale reguli de procedură,

inclusiv modul de desemnare a preşedintelui. Consiliul Economic şi Social se va întruni după necesităţi, potrivit cu

regulile sale de procedură, care vor cuprinde dispoziţii pentru convocarea Consiliului la cererea majorităţii membrilor săi.

Capitolul al XI-lea Declaraţia privind teritoriile care nu se autoguvernează

Art.73 Membrii Naţiunilor Unite care au sau care îşi asumă răspunderea pentru

administrarea unor teritorii ale căror popoare nu au atins încă un grad deplin de autoguvernare recunosc principiul că interesele locuitorilor acestor teritorii au întâietate. Ei acceptă, ca o misiune sacră, obligaţia de a promova la maximum bunăstarea populaţiei acestor teritorii, în cadrul sistemului de pace şi securitate internaţională stabilit prin prezenta Carte, şi în acest scop se obligă:

a. să asigure, cu respectarea cuvenită a culturii respectivelor popoare, progresul lor politic, economic, social şi în domeniul educaţiei, tratamentul lor echitabil şi protecţia lor împotriva abuzurilor.

b. să dezvolte capacitatea lor de a se autoguverna, să ţină seama în modul cuvenit de năzuinţele politice ale acestor popoare şi să le ajute în dezvoltarea progresivă a instituţiilor lor politice libere, potrivit cu condiţiile specifice ale

Page 72: curs de doctrine politico militare1

fiecărui teritoriu şi popoarelor sale şi cu gradul lor diferit de dezvoltare; c. să întărească pacea şi securitatea internaţională; d. să promoveze măsuri constructive de dezvoltare, să încurajeze

lucrările de cercetare, să coopereze unul cu altul, iar în cazurile potrivite cu organisme internaţionale specializate, spre a realiza efectiv scopurile sociale, economice şi ştiinţifice enunţate în acest articol;

e. să comunice regulat pentru informare Secretarului general, sub rezerva limitărilor pe care le-ar putea impune exigenţe de securitate şi considerente de ordin constituţional, informaţii statistice şi altele de natură tehnică privind condiţiile economice, sociale şi de învăţământ din teritoriile de care răspund, altele decât teritoriile cărora li se aplică capitolul XII şi XIII.

Art.74 Membrii Naţiunilor Unite recunosc, de asemenea, că politica lor faţă de

teritoriile cărora li se aplică acest capitol, la fel ca şi politica faţă de teritoriile lor metropolitane, trebuie să se întemeieze pe principiul general al bunei-vecinătăţi în domeniile social, economic şi comercial, ţinând seama, în mod cuvenit de interesele şi bunăstarea restului lumii.

Capitolul al XII-lea

Sistemul internaţional de tutelă Art.75 Organizaţia Naţiunilor Unite va stabili, sub autoritatea ei, un sistem

internaţional de tutelă pentru administrarea şi supravegherea teritoriilor care vor putea fi supuse acestui sistem, fiecare printr-un acord ulterior. Aceste teritorii sunt desemnate în cele de mai jos prin expresia "teritorii sub tutelă".

Art.76 Obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă, în conformitate cu

scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite, enunţate în art.1 din prezenta Cartă, vor fi următoarele:

a. de a întări pacea şi securitatea internaţională; b. de a promova progresul politic, economic şi social şi în domeniul

educaţiei , al populaţiei din teritoriile sub tutelă şi evoluţia lor progresivă spre autoguvernare sau independenţă, ţinând seama de condiţiile specifice fiecărui teritoriu şi popoarelor sale şi de năzuinţele liber exprimate ale populaţiei interesate şi de dispoziţiile care vor putea fi prevăzute prin fiecare acord de tutelă;

c. de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi de a dezvolta sentimentul de interdependenţă a popoarelor lumii;

d. de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic şi comercial tuturor membrilor Naţiunilor Unite şi cetăţenilor lor, de a asigura, de asemenea, acestora din urmă egalitatea de tratament în administrarea justiţiei, fără a se aduce atingere realizării obiectivelor menţionate mai sus şi sub rezerva dispoziţiilor art.80.

Art.77 Sistemul de tutelă se va aplica teritoriilor din categoriile enumerate mai

jos şi care vor fi fost supuse acestui sistem prin acorduri de tutelă:

Page 73: curs de doctrine politico militare1

a. teritorii în prezent sub mandat; b. teritorii care pot fi desprinse din statele inamice, ca urmare a celui de-

al doilea război mondial; c. teritorii supuse în mod voluntar acestui sistem de către statele care

răspund de administrarea lor. Printr-o înţelegere ulterioară se va determina câte teritorii din categoriile

menţionate mai sus vor fi supuse sistemului de tutelă şi în ce condiţii. Art.78 Sistemul de tutelă nu se va aplica ţărilor care au devenit membre ale

Naţiunilor Unite, relaţiile dintre ele trebuind să se întemeieze pe respectarea principiului egalităţii suverane.

Art.79 Condiţiile sistemului de tutelă pentru fiecare teritoriu care urmează să fie

supus acestui sistem, precum şi orice modificare şi amendamente vor face obiectul unui acord între statele direct interesate, inclusiv puterea mandatară în cazul teritoriilor sub mandatul unui membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi vor fi aprobate în conformitate cu prevederile art.83 şi 85.

Art.80 Cu excepţia celor ce s-ar putea conveni prin fiecare acord de tutelă,

încheiat în conformitate cu art.77,79 şi 81, prin care fiecare teritoriu este supus sistemului de tutelă, şi până la încheierea unor asemenea acorduri, nici o dispoziţie din prezentul capitol nu trebuie să fie interpretată în sensul că ar modifica în vreun fel, direct sau indirect, orice drepturi ale oricăror state sau popoare, sau dispoziţiilor unor acte internaţionale în vigoare, la care membrii Naţiunilor Unite pot fi parte.

Paragraful 1 din prezentul articol nu trebuie interpretat ca dând temeiuri pentru o întârziere sau o amânare a negocierii şi încheierii de acorduri destinate să supună sistemului de tutelă teritorii sub mandat şi alte teritorii, aşa cum se prevede în art.77.

Art.81 Acordul de tutelă va cuprinde, în fiecare caz, condiţiile în care va fi

administrat teritoriul sub tutelă şi va desemna autoritatea care va exercita administrarea teritoriului sub tutelă. O asemenea autoritate, denumită mai jos "autoritate administrantă", poate fi unul sau mai multe state sau însăşi organizaţia.

Art.82 În orice acord de tutelă pot fi stabilite una sau mai multe zone strategice,

care pot cuprinde o parte sau întreg teritoriul sub tutela căruia i se aplică acordul, fără a se aduce atingere oricărui acord sau oricăror acorduri speciale, încheiate în temeiul art.43.

Art.83 Toate funcţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite privind zonele strategice,

inclusiv aprobarea dispoziţiilor din acordurile de tutelă şi a modificării sau amendării lor, vor fi îndeplinite de Consiliul de Securitate.

Page 74: curs de doctrine politico militare1

Obiectivele fundamentale, enunţate în art.76, sunt valabile pentru populaţia din fiecare zonă strategică.

Consiliul de Securitate, ţinând seama de dispoziţiile acordurilor de tutelă şi fără a se aduce atingere exigenţelor de securitate, va recurge la sprijinul Consiliului de Tutelă pentru îndeplinirea funcţiilor asumate de Organizaţia Naţiunilor Unite, în cadrul sistemului de tutelă, în domeniul politic, economic, social şi al educaţiei în zonele strategice.

Art.84 Autoritatea administrativă va avea datoria de a veghea ca teritoriul sub

tutelă să-şi aducă contribuţia la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În acest scop, autoritatea administrativă poate folosi contingente de voluntari, înlesnirile şi sprijinul teritoriului sub tutelă pentru a îndeplini obligaţiile luate în această privinţă faţă de Consiliul de Securitate, precum şi pentru apărarea locală şi menţinerea legalităţii şi a ordinii în teritoriul sub tutelă.

Art.85 Funcţiile Naţiunilor Unite în privinţa acordurilor de tutelă pentru toate

zonele care nu sunt desemnate ca zone strategice, inclusiv aprobarea dispoziţiilor acordurilor de tutelă şi a modificării sau amendării lor, vor fi exercitate de Adunarea Generală.

Consiliul de Tutelă, acţionând sub autoritatea Adunării Generale, o va ajuta la îndeplinirea acestor funcţii.

Capitolul al XIII-lea Consiliul de tutelă

Compunere Art.86 Consiliul de Tutelă se va compune din următorii membri ai Organizaţiei

Naţiunilor Unite: a. membrii care administrează teritorii sub tutelă; b.aceia dintre membrii menţionaţi nominal în art.23 care nu

administrează teritorii sub tutelă; c. atâţia alţi membri ai organizaţiei, aleşi de Adunarea Generală pe o

perioadă de trei ani, câţi vor fi necesari spre a se asigura ca numărul total al membrilor Consiliului de Tutelă va fi egal repartizat între membrii Naţiunilor Unite care administrează teritorii sub tutelă şi cei care nu administrează.

Fiecare membru al Consiliului de Tutelă va desemna o persoană cu o calificare specială care să-l reprezinte în Consiliu.

Funcţii şi puteri

Art.87 Adunarea Generală şi, sub autoritatea ei, Consiliul de Tutelă pot ca în

îndeplinirea funcţiilor lor: a. să examineze rapoartele supuse de autoritatea administrativă; b. să primească petiţii şi să le examineze, consultându-se cu autoritatea

administrativă;

Page 75: curs de doctrine politico militare1

c. să organizeze vizite periodice în teritoriilor respective sub tutelă, la date fixate de acord cu autoritatea administrată, şi

d. să întreprindă aceste acţiuni şi altele în conformitate cu dispoziţiile acordurilor de tutelă.

Art.88 Consiliul de Tutelă va elabora un chestionar privitor la progresul

locuitorilor din fiecare teritoriu sub tutelă în domeniile politic, economic, social şi al educaţiei. Autoritatea adminstrantivă a fiecărui teritoriu sub tutelă, intrând în competenţa Adunării Generale, va înainta acesteia un raport anual, pe baza acestui chestionar.

Votare Art.89 Fiecare membru al Consiliului de Tutelă va avea un vot. Hotărârile Consiliului de Tutelă vor fi adoptate cu majoritatea de voturi a

membrilor prezenţi şi votanţi. Procedură

Art.90 Consiliul de Tutelă va stabili propriile sale reguli de procedură, inclusiv

modul de desemnare a preşedintelui său. Consiliul de Tutelă se va întruni după necesităţi, potrivit cu regulile sale

de procedură, care trebuie să prevadă convocarea Consiliului la cererea majorităţii membrilor săi.

Art.91 Consiliul de Tutelă va recurge, când este cazul, la asistenţa Consiliului

Economic şi Social şi a instituţiilor specializate în problemele care intră în respectivele lor competenţe.

Capitolul al XIV-lea Curtea Internaţională de Justiţie

Art.92 Curtea Internaţională de Justiţie va fi organul judiciar principal al

Naţiunilor Unite. Ea va funcţiona în conformitate cu statutul anexat, care este stabilit pe baza statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, şi face parte integrantă din prezenta Cartă.

Art.93 Toţi membrii Naţiunilor Unite sunt de facto părţi la statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie. Un stat care nu este membru al Naţiunilor Unite poate deveni parte la

statutul Curţii Internaţionale de Justiţie în condiţii care urmează a fi determinate, în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Art.94 Fiecare membru al Naţiunilor Unite se obligă să se conformeze hotărârii

Curţii Internaţionale de Justiţie în orice cauză în care este parte. Dacă oricare dintre părţile într-o cauză nu va executa obligaţiile ce-i

revin în temeiul unei hotărâri a Curţii, cealaltă parte se va putea adresa

Page 76: curs de doctrine politico militare1

Consiliului de Securitate, care poate, în caz că socoteşte necesar, să facă recomandări sau să hotărască măsurile de luat pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii Curţii.

Art.95 Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va împiedica membrii Naţiunilor

Unite de a încredinţa rezolvarea diferendelor lor altor tribunale, în temeiul unor acorduri în vigoare sau care pot fi încheiate în viitor.

Art.96 Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate pot cere Curţii

Internaţionale de Justiţie un aviz consultativ în orice problemă juridică. Alte organe ale Naţiunilor Unite şi instituţiilor specializate, cărora

Adunarea Generală le poate da oricând o autorizaţie în acest scop, pot cere, de asemenea, avize consultative Curţii în problemele juridice care se ivesc în cadrul sferei lor de activitate.

Capitolul al XV-lea

Secretariatul Art.97 Secretariatul va cuprinde un Secretar general şi personal de care

organizaţia va avea nevoie. Secretarul general va fi numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate. El va fi cel mai înalt funcţionar administrativ al organizaţiei.

Art.98 Secretarul general va acţiona în această calitate la toate şedinţele

Adunării Generale ale Consiliului de Securitate, ale Consiliului Economic şi Social şi ale Consiliului de Tutelă. El va îndeplini orice alte funcţii ce-i sunt încredinţate de aceste organe. Secretarul general va prezenta Adunării Generale un raport anual despre activitatea organizaţiei.

Art.99 Secretarul general va putea atrage atenţia Consiliului de Securitate

asupra oricărei probleme care, după părerea lui, ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Art.100 În îndeplinirea îndatoririlor lor, Secretarul general şi personalul nu vor

solicita şi nici nu vor primi instrucţiuni de la vreun guvern sau vreo autoritate exterioară organizaţiei. Ei se vor abţine de la orice act incompatibil cu situaţia lor de funcţionari internaţionali, răspunzători numai faţă de organizaţie.

Fiecare membru al Naţiunilor Unite se obligă să respecte caracterul exclusiv internaţional al funcţiilor Secretarului general şi ale personalului şi să nu caute să-i influenţeze în exercitarea sarcinilor.

Art.101 Personalul va fi numit de Secretarul general, potrivit regulilor stabilite de

Adunarea Generală. Un personal corespunzător va fi afectat în mod permanent Consiliului

Economic şi Social, Consiliului de Tutelă şi, dacă este cazul, altor organe ale

Page 77: curs de doctrine politico militare1

Naţiunilor Unite. Acest personal va face parte din Secretariat. Considerentul precumpănitor la recrutarea şi stabilirea condiţiilor de

serviciu ale personalului trebuie să fie necesitatea de a se asigura organizaţiei serviciile unui personal care să posede cele mai înalte calităţi de muncă, de competenţă şi de integritate. Se va ţine seama în modul cuvenit de importanţa recrutării personalului pe cea mai largă bază geografică posibilă.

Capitolul al XVI-lea

Dispoziţii diverse

Art.102 Orice tratat sau acord internaţional, încheiat de orice membru al

Naţiunilor Unite, după intrarea în vigoare a prezentei Carte, va fi cât mai curând posibil înregistrat la Secretariat şi publicat de acesta.

Nici o parte la un tratat sau acord internaţional care nu a fost înregistrat în conformitate cu dispoziţiile 1 din articol nu va putea invoca acel tratat sau acord în faţa vreunui organ al Naţiunilor Unite.

Art.103 În caz de conflict între obligaţiile membrilor Naţiunilor Unite decurgând

din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional vor prevala obligaţia decurgând din prezenta Cartă.

Art.104 Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia dintre membrii săi de

capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale.

Art.105 Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia dintre membrii săi de

privilegiile şi imunităţile necesare pentru realizarea scopurilor sale. Reprezentanţii membrilor Naţiunilor Unite şi funcţionării organizaţiei se

vor bucura, de asemenea, de privilegiile şi imunităţiile necesare pentru îndeplinirea în mod cu totul independent, a funcţiilor lor legate de organizaţie.

Adunarea Generală poate face recomandări în scopul de a stabili amănuntele aplicării 1 şi 2 din acest articol sau poate propune membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite convenţii în acest scop.

Capitolul al XVII-lea

Dispoziţii de securitate tranzitorii

Art.106 Până la intrarea în vigoare a acordurilor speciale, menţionate în art.43,

care, după părerea Consiliului de Securitate, îi vor permite să înceapă a-şi asuma răspunderile cei incumbă potrivit art.42, părţile la Declaraţia celor Patru Naţiuni semnată la Moscova la 30 octombrie 1943 şi Franţa se vor consulta între ele şi, la nevoie cu alţi membri ai Naţiunilor Unite în conformitate cu dispoziţiile 5 din acea declaraţie, spre a întreprinde, în numele organizaţiei, orice acţiuni

Page 78: curs de doctrine politico militare1

comune care ar putea fi necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Art.107 Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va afecta sau interzice faţă de un

stat care în cursul celui de-al doilea război mondial a fost inamicul vreunuia dintre semnatarii prezentei Carte o acţiune întreprinsă sau autorizată, ca urmare a acestui război, de către guvernele care poartă răspunderea acestei acţiuni.

Capitolul al XVIII-lea

Amendamente

Art.108 Amendamentele la prezenta Cartă vor intra în vigoare pentru toţi

membrii Naţiunilor Unite când vor fi adoptate cu o majoritate de două treimi din membrii Adunării Generale şi ratificate, în conformitate cu respectiva lor procedură constituţională, de două treimi din membrii Naţiunilor Unite, inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Art.109 O conferinţă generală a membrilor Naţiunilor Unite cu scopul revizuirii

prezentei Carte va putea fi ţinută la data şi la locul care vor fi stabilite cu votul unei majorităţi de două treimi din membrii Adunării Generale şi cu voturile a oricăror şapte membri ai Consiliului de Securitate. Fiecare membru al organizaţiei va dispune la conferinţă de un vot.

Orice modificare a prezentei Carte, recomandată de conferinţă prin votul majorităţii de două treimi, va intra în vigoare la ratificarea ei, în conformitate cu respectiva lor procedură constituţională, de către două treimi din membrii Naţiunilor Unite, inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Dacă o asemenea conferinţa nu va fi fost ţinută până la cea de-a zecea sesiune anuală a Adunării Generale următoare intrării în vigoare a prezentei Carte, propunerea de a se convoca o asemenea conferinţă va fi înscrisă pe ordinea de zi a acelei sesiuni a Adunării Generale şi conferinţa se va reuni dacă aceasta se va decide prin votul majorităţii membrilor Adunării Generale şi cu voturile a oricăror şapte membri ai Consiliului de Securitate.

Capitolul al XIX-lea Ratificare şi semnare

Art.110 Prezenta Cartă va fi ratificată de statele semnatare, în conformitate cu

respectiva lor procedură constituţională. Instrumentele de ratificare vor fi depuse guvernului Statelor Unite ale

Americii, care va înştiinţa despre depunerea fiecărui instrument toate statele semnatare ale Cartei, precum şi pe secretarul general al organizaţiei, după ce acesta va fi fost numit.

Page 79: curs de doctrine politico militare1

Prezenta Cartă va intra în vigoare după depunerea instrumentelor de ratificare de către Republica Chineză, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii şi de către majoritatea celorlalte state care au semnat Carta. După aceasta, guvernul Statelor Unite ale Americii va întocmi un proces-verbal privind depunerea instrumentelor de ratificare, de pe care se vor trimite copii tuturor statelor semnatare ale Cartei.

Statele semnatare ale prezentei Carte, care o ratifică după ce ea a intrat în vigoare, vor deveni membri originari ai Naţiunilor Unite din ziua când au depus instrumentele de ratificare respective.

Art.111 Prezenta Cartă, ale cărei texte în limbile chineză, franceză, rusă, engleză

şi spaniolă sunt în mod egal autentice, va fi depusă în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Acest guvern va trimite copii certificate în modul cuvenit guvernelor celorlalte state semnatare.

Drept care reprezentanţii guvernelor Naţiunilor Unite au semna prezenta Cartă, întocmită în oraşul San-Francisco, la douăzeci şi şase iunie una mie nouă sute patruzeci şi cinci.

Page 80: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR.2

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU)

ONU

CARTA

ADUNAREA GENRALĂ

CONSILIUL DE

SECURITATE

CONSILIUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

CONSILIUL DE TUTELĂ

CURTEA INTERNAŢIO-

NALĂ DE JUSTIŢIE

SECRETARIATUL Compunere: • 15 membri din care

5 permanenţi; Funcţii şi puteri: • menţinerea păcii şi

securităţii; • supune spre

aprobare Adunării Generale raportate anuale şi speciale; • Hotărârile

consiliului sunt obligatorii. Hotărârile: se iau cu 9 voturi din care ale celor permanenţi obligatorii

Funcţii şi puteri: • recomandări

referitoare la principii; • discutarea probl.

referitoare la pace şi securitate; • recomandări

asupra Consiliului de Securitate. Hotărârile se iau cu 2/3 din voturi.

Scop: • menţinerea păcii şi sec.; • dez.relaţiilor

prieteneşti; • realiz.cooperării; • centru de

armonizare a intereselor.

Principii: • egalitatea

suverană; • buna credinţă în

obligaţii; • nerecurgerea la

forţă sau la ameninţare; • abţinerea de la

ajutorarea statelor sancţionate de ONU; • neamestecul în

treburile interne ale statelor.

Compunerea: • 9 membri

Funcţii şi puteri: • iniţiază studii în

toate domeniile economico-sociale şi face recomandări Adunării Generale; • recomandări

privind drepturile omului; • pregăteşte

convenţii pentru a fi aprobate de Adunarea generală; • convoacă

conferinţe internaţionale; • face recomandări şi

primeşte rapoarte de la insituţiile internaţionale Hotărârile se iau cu majoritate de voturi

Page 81: curs de doctrine politico militare1

IV. UNIUNEA EUROPEANĂ (U.E.) Uniunea Europeană este un concept mai vechi, care a evoluat în

concordanţă cu evoluţia de ansamblu a civilizaţiei de pe continentul european având scopul de hegemonie, la început iar mai târziu de creare a unei uniuni comunitare bazată pe principii democratice.

1. Scurt istoric al Uniunii Europene

Uniunea Europeană a fost fondată prin Tratatul de la Roma semnat la 25

martie 1957 de Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Irlanda şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat Grecia, în 1981, Spania şi Portugalia, în 1986.

Austria, Finlanda şi Suedia au devenit membre ale Uniunii Europene de la 01 ianuarie 1995, ca urmare a unor referendumuri, evenimente care au avut loc în iunie, respectiv octombrie şi noiembrie 1994.

Comunitatea Europeană (C.E.) s-a născut din fuziunea dintre Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, fondată la 18 aprilie 1951, Comunitatea Economică Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) ambele create în 1957, în baza Tratatului de la Roma.

La reuniunea de la Maastricht a Consiliului European, pe 9 şi 10 decembrie 1991, şefii de stat şi de guvern din ţările Comunităţii au adoptat un tratat de uniune politică, precum şi unul de uniune economică şi monetară, care, împreună, formează Tratatul asupra Uniunii Europene. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ce a fost ratificat de toate părţile semnatare, permiţând crearea de noi structuri şi proceduri, fosta Comunitate Europeană fiind absorbită de Uniunea Europeană. Această Uniune se sprijină pe trei piloni: primul pilon, cel european, se bazează pe tratatele de la Paris şi Roma, modificate prin Actul unic european din 1986, se referă la cooperarea interguvenamentală; al doilea pilon este politica externă şi de securitate comună; al treilea pilon se referă la aspectele de ordin juridic ce guvernează funcţionarea Uniunii.

2.Scopul, obiectivele şi principiile Uniunii Europene

Actul de naştere a Uniunii Europene este Tratatul asupra Uniunii

Europene semnat la 7 februarie 1992 la Mastrich, care a consfinţit misiunea, obiectivele, principiile şi instituţiile comunitare până la adoptarea constituţiei pentru Europa de către Convenţia Europeană, la 13 iunie şi 10 iulie 2003.

Scopul Uniunii Europene este de a promova pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale.

Obiectivele UE: −Oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără

Page 82: curs de doctrine politico militare1

frontiere interne, precum şi o piaţă unică unde concurenţa este liberă şi nedenaturată;

−Dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o economie socială de piaţă foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forţei de muncă şi progresul social şi un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului, promovarea progresului ştiinţific şi tehnic;

−Combaterea excluderii sociale şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului;

−Promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele membre;

−Respectarea bogăţiei diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european;

−Afirmarea şi promovarea valorilor şi intereselor sale în relaţiile cu restul lumii;

−Contribuirea la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei, protecţia drepturilor omului, respectarea strictă a dreptului internaţional în special a Cartei ONU.

Valorile UE: −Respectarea demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, a egalităţii, a

statului de drept şi a drepturilor omului; −se realizează prin pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi

nediscriminare. Competenţele UE Principii fundamentale: −Delimitarea competenţelor UE are la bază principiul atribuirii; −Exercitarea competenţelor are la bază principiile subsidiarităţii şi

proporţionalităţii; −Competenţele sunt atribuite prin Constituţie, celelalte aparţinând

statelor membre; −În temeiul subsidiarităţii în domeniile ce nu ţin de competenţa sa

exclusivă, Uniunea intervine numai dacă obiectivele acţiunii pot fi atinse mai bine la nivelul Uniunii;

−Instituţiile uniunii aplică principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii anexat la Constituţie;

−Constituţia şi dreptul adoptat de către Uniune au prioritate faţă de dreptul statelor membre.

Competenţe exclusive: −Stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne; −Politica monetară pentru statele membre care au adoptat EURO; −Politica comercială comună; −Uniunea vamală; −Conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de pescuit;

Page 83: curs de doctrine politico militare1

−Încheierea de acorduri internaţionale atunci când această încheiere este prevăzută într-un act legislativ al Uniunii.

Domenii de competenţă comună: −piaţa interna; −spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; −agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale

mării; −transport şi reţelele transeuropene; −energie; −politică socială; −coeziunea economică, socială şi teritorială; −mediu; −protecţia consumatorilor; −securitate în materie de sănătate publică. Politica externă şi de securitate comună Competenţa Uniunii se întinde asupra tuturor domeniilor politicii externe

şi asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comună care poate conduce la o apărare comună.

3. Organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene

Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de

securitate comună şi respectă actele adoptate de către Uniune, se obţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii.

Instituţiile Uniunii Cadrul instituţional are drept scop: −urmărirea obiectivelor Uniunii; −promovarea valorilor Uniunii; −servirea intereselor Uniunii , ale cetăţenilor şi statelor membre; −asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor

întreprinse în vederea atingerii intereselor sale. Cadrul instituţional − Parlamentul European; − Consiliul European; − Consiliul de Miniştri; − Comisia Europeană; − Curtea de Justiţie. Parlamentul European −exercită împreună cu Consiliul de Miniştri funcţiile legislativă şi

bugetară precum şi funcţiile de control politic şi consultative. Alege preşedintele Comisiei Europene;

−este ales prin vot universal direct de către cetăţenii europeni prin scrutin

Page 84: curs de doctrine politico militare1

liber şi secret pentru un mandat de 5 ani. Numărul de membri nu depăşeşte 736, fiecare stat având cel puţin patru membri;

− Parlamentul îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi. Consiliul European −dă impulsurile necesare dezvoltării UE şi îi defineşte orientările şi

priorităţile de politică generală. Nu exercită funcţii legislative; −este format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre precum şi

din preşedintele său şi al Comisiei. Ministrul afacerilor externe al Uniunii participă la lucrări;

−se întruneşte în fiecare trimestru la convocarea preşedintelui său. Membrii săi pot fi asistaţi de către un ministru sau comisar. −se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care constituţia

prevede altfel. Preşedintele Consiliului European: −este ales de către C.E. cu majoriotate calificată pentru o perioadă de 2,

5 ani, cu posibilitatea reînoirii mandatului o singură dată; −prezidează şi impulsionează lucrările C.E.; −prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul fiecărei întruniri; −reprezintă UE în probleme referitoare la politica externă şi de securitate

comună; −nu poate exercita un mandat naţional. Consiliul de Miniştri −exercită împreună cu Parlamentul European funcţiile legislativă şi

bugetară, de definire a politicilor şi de coordonare; −este format dintr-un reprezentant numit de fiecare stat membru la nivel

ministerial pentru fiecare din formaţiunile sale. Este singurul competent să angajeze statul pe care-l reprezintă;

−hotărăşte cu majoritatea calificată, cu excepţiile din Constituţie. Formaţiunile Consiliului de Miniştri Consiliul legislativ şi al afacerilor generale asigură coerenţa lucrărilor

Consiliului de Miniştri. În calitate de Consiliu al afacerilor generale pregăteşte întrunirile

Consiliului European şi asigură continuitatea în colaborare cu Comisia. În exercitarea funcţiei legislative, deliberează şi se pronunţă împreună cu

Parlamentul European asupra legilor europene şi a legilor cadru europene. În această calitate fiecare stat membru este reprezentat de 1-2 reprezentanţi de rang ministerial ale căror competenţe corespund cu ordinea de zi.

Consiliul afacerilor externe elaborează politicile externe conform liniilor strategice ale C.E. şi asigură coerenţa acţiunilor sale prezidat de ministrul afacerilor externe.

Preşedinţia - prin rotaţie pe durata a cel puţin un an. Majoritatea calificată −presupune majoritatea statelor membre, reprezentând cel puţin 3/5 din

populaţia Uniunii.

Page 85: curs de doctrine politico militare1

Comisia Europeană −promovează interesul european general; −veghează la aplicarea dispoziţiilor Constituţiei; −supraveghează aplicarea dreptului Uniunii; −execută bugetul şi gestionează programele; −exercită funcţii de coordonare, execuţie şi gestionare; −asigură reprezentarea externă a Uniunii cu excepţia politicii externe şi

de securitate comune; −propune proiecte de acte legislative. Comisia este compusă dintr-un colegiu (preşedinte, ministrul afacerilor

externe al UE/vicepreşedinte şi 13 comisari europeni) şi un număr de comisari fără drept de vot din celelalte state membre numiţi de către preşedinte.

Preşedintele Comisiei Europene Consiliul European propune cu majoritate calificată Parlamentului

European un candidat la funcţia de preşedinte şi este ales de P.E. cu majoritate de voturi.

Pe baza sistemului rotaţiei egale fiecare stat membru stabileşte o listă de 3 persoane pentru funcţia de comisar european. Preşedintele alege câte o persoană desemnând cei 13 comisari europeni. Mandatul Comisiei este de 5 ani.

Sarcini: −defineşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea; −decide organizarea internă; −numeşte vicepreşedinţi. Ministrul afacerilor externe C.E. hotărând cu majoritate calificată cu acordul preşedintelui Comisiei

îl numeşte, care conduce politica externă şi de securitate comună. Curtea de justiţie Cuprinde: −Curtea Europeană de Justiţie; −Tribunalul de Mare Instanţă; −tribunalele specializate. Curtea Europeană de Justiţie este formată din câte un judecător pentru

fiecare stat membru şi este asistată de avocaţi generali. Alte instituţii Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale constituie

Sistemul European al Băncilor Centrale şi conduc politica monetară. Curtea de Conturi asigură controlul conturilor şi este formată din câte

un cetăţean din fiecare stat membru. Comitet al Regiunilor format din reprezentanţi ai colectivităţilor

regionale şi locale care sunt fie titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei colectivităţi regionale sau locale fie lideri politici ai unei adunări alese.

Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, salariale şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile.

Actele juridice ale Uniunii sunt: legea europeană, legea-cadru

Page 86: curs de doctrine politico militare1

europeană, regulamentul european, decizia europeană, recomandările şi avizele. Legea Europeană (act legislativ) are caracter general, este obligatorie în

toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre. Legea cadru europeană obligă orice stat membru destinatar în ceea ce

priveşte rezultatele care trebuie obţinute, autorităţile naţionale având competenţa în privinţa alegerii formei şi a mijloacelor.

Regulamentul european este un act nelegislativ cu caracter general de punere în aplicare a actelor legislative. Este obligatoriu pentru statele membre.

Decizia europeană este un act nelegislativ care este obligatoriu în toate elementele sale.

Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii. Legile şi legile cadru se semnează de către preşedintele Parlamentului

European şi preşedintele Consiliului de Miniştri, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau în a 20-a zi de la publicare.

Regulamentele şi deciziile când nu indică destinatarii se publică în Jurnalul Oficial al UE.

Page 87: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR.1

Scopul UE: promovarea păcii, valorile sale şi bunăstarea popoarelor. Obiectivele UE: −oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără

frontiere interne, piaţă liberă unde concurenţa este liberă şi nedenaturată; −dezvoltarea durabilă a Europei, creşterea economică, economie de

piaţă; −combaterea excluderii sociale şi discriminării, justiţie, egalitate şi

solidaritatea între generaţii, protecţia copilului; −promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi

solidaritatea între statele membre; −respectarea diversităţii culturale şi lingvistice, dezvoltarea

patrimoniului cultural european; −afirmarea şi promovarea valorilor şi intereselor sale în relaţiile cu restul

lumii; −respectarea Cartei ONU. Valorile UE: −respectarea demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, a egalităţii, a

statului de drept şi a drepturilor omului care se realizează prin pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare.

Page 88: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR 2

SISTEMUL COMUNITAR EUROPEAN (Tratatele UE)

TRATATELE UE

INSTITUŢIILE COMUNITARE

SISTEMUL FINANCIAR

DREPTUL COMUNITAR

PARLAMENT CONSILIU COMISIE

Maastricht Amsterdam Nisa Scop: piaţă comună, uniune economică şi monetară, dezvoltarea economică. Principii: • libertate, democraţie,

drepturi şi libertăţi fundamentale; • respectarea statului de drept; • respectarea identităţii

naţionale; • deciziile sunt luate deschis; • prevederile tratatelor sunt

obligatorii; • libertatea de circulaţie; • cetăţenia Uniunii

completează cetăţenia naţională; • excluderea taxelor vamale; • loialitatea şi solidaritatea

între parteneri; • comunitatea are personalitate

juridică.

Compunere: Preşedinte, Secretariat General, Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai Statelor Membre. Ponderea la vot: Germania = 29 Italia= 29 Franţa = 29 Anglia = 29 România 14*.

Organ supranaţional executiv Compunere: = 27 comisari, 20.000 funcţionari

Nr. parlamentari = 728 (Ro.?33*) Structură: Birouri, comisii, grupuri. Competenţe: îşi împarte puterea legislativă cu Consiliul European

Bugetul; Împrumuturile Bănci i europene de Investiţii; Ajutorul acordat altor state.

Sursele dreptului comunitar fundamentale, secundare, nescrise.

UE

Page 89: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR.3

INSTITUŢIILE UNIUNII (Proiect Constituţie)

PARLAMENTUL EUROPEAN

CONSILIUL EUROPEAN

COMISIA EUROPEANĂ

• Defineşte orientările şi priorităţile de politică generală

• Este format din şefii de stat sau de guvern, din preşedintele său şi al Comisiei;

• Se întruneşte trimestrial:

• Se pronunţă prin consens Preşedintele se alege pentru 2,5 ani, cel mult două mandate şi reprezintă U.E. în politica externă şi de securitate comună.

• Exercită împreună cu Consiliul de Miniştri funcţiile legislativă, bugetară, de control politic şi consultativ;

• Nr. membri – până la 736 aleşi prin vot universal, fiecare stat având cel puţin patru membri:

• Mandatul – 5 ani

• Dîaec

CONSILIUL DE

MINIŞTRI

• Exercită împreună cu Parlamentul European funcţiile legislativă, bugetară şi de coordonare;

• Cuprinde reprezentanţi ai statelor la nivel ministerial;

• Preşedinţia prin rotaţie pe durata de cel puţin un an.

• Veghează asupra respectării Constituţiei;

• Propune proiecte de acte normative;

• Cuprinde un colegiu format din preşedinte, ministrul afacerilor externe şi 13 comisari şi un număr de comisari fără drept de vot; • Mandatul este 5 ani

• Curde J• Trib

Mar• Trib

spec

CONSILIUL LEGILATIV

eliberează mpreună cu P.E. supra legilor uropene şi a legilor adru

• Asigură contîmpreună cu • Prezidat de m

afacerilor ext• Majoritatea c

presupune voafirmativ al mstatelor reprepuţin 3/5 dinUniunii

CURTEADE

JUSTIŢIE

tea Europeană ustiţie; unalul de e Instanţă: unalele ializate

CONSILIU AL AFACERILOR GENERALE

inuitatea comisia; inistrul erne alificată tul ajorităţii

zentând cel populaţia

Page 90: curs de doctrine politico militare1

V. ORGANIZAŢIA ATLANTICULUI DE NORD (NATO) Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a apărut din necesitatea

apărării democraţiei occidentale faţă de tendinţa de schimbare prin forţă a sistemului capitalist cu sistemul comunist, de către URSS.

Constituirea organizaţiei a fost precedată de o serie de evenimente precum ameninţările la adresa suveranităţii Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura pro-comunistă din 1948 din Cehoslovacia, blocada Berlinului instituită în aprilie acelaşi an de către URSS.

1. Constituirea şi evoluţia NATO

La trei ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial cinci state

occidentale: Belgia, Franţa, Olanda, Anglia şi Luxemburg au semnat Tratatul de la Bruxelles care avea drept scop constituirea unui sistem comun de apărare şi de cooperare care să asigure protecţia împotriva acţiunilor de natură ideologică, politică şi militară care ar putea fi îndreptate împotriva securităţii lor. Statele Unite şi Canada au considerat că ar fi mai eficientă o organizaţie euro-atlantică fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord. Alte state europene precum Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate să participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat în aprilie 1949 prin semnarea Tratatului de la Washington care instituia un regim de securitate comun bazat pe un parteneriat între cele 12 ţări. Grecia şi Turcia au aderat la tratat în 1952, R.F.Germania în 1955, Spania în 1982, iar R.Cehă, Polonia şi Ungaria în 1999, în prezent fiind invitate şi au aderat alte şapte ţări printre care şi Romînia.

La baza alianţei a stat tratatul la care statele au aderat în mod liber, după dezbatere publică şi ratificare de către parlamentele naţionale. Tratatul cuprinde drepturile şi obligaţiile pe care le au statele membre în conformitate cu documentele ONU.

Constituirea Tratatului Atlanticului de Nord (04.04.1949) are drept scop: −apărarea libertăţii popoarelor lor, moştenirea şi civilizaţia comune,

bazate pe principiile democraţiei, libertăţile individuale şi supremaţia dreptului; −favorizarea bunăstării şi stabilităţii în regiunea Atlanticului de Nord; −unirea eforturilor pentru apărarea colectivă şi pentru apărarea păcii şi

securităţii internaţionale. Statele membre se obligă să-şi creeze capacităţi individuale şi colective

de rezistenţă împotriva unui atac armat, să se consulte între ele de fiecare dată când se consideră ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea uneia dintre părţi.

Părţile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele va fi considerat drept atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în consecinţă fiecare dintre ele va acorda ajutor părţii atacate

Page 91: curs de doctrine politico militare1

întreprinzând orice acţiune pe care o crede de cuviinţă, inclusiv folosirea forţei armate pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord. Se consideră drept atac armat împotriva unuia sau mai multora dintre părţi, atacul armat:

−împotriva teritoriului uneia dintre părţi în regiunea Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Racului;

−împotriva forţelor terestre, navale sau aeriene ale uneia dintre părţi care se află pe aceste teritorii sau în oricare altă zonă din Europa în care forţele de ocupaţie sunt staţionate.

Părţile formează un Consiliu în care vor fi examinate problemele privitoare la aplicarea Tratatului care va constitui organismele subsidiare care ar fi necesare.

Evenimentele petrecute în Europa la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea au marcat sfârşitul "războiului rece" care şi-a pus amprenta fundamental pe securitatea membrilor NATO. Pericolul unui război mondial a fost diminuat dar au apărut alte riscuri şi ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale care au condus la schimbarea conceptelor strategice ale alianţei. În urma hotărârilor luate de şefii de stat şi de guvern ai ţărilor alianţei în cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) şi Washington (aprilie 1999) alianţa şi-a adaptat strategia sa globală în raport cu schimbările produse în contextul politic şi strategic creat.

Conceptul strategic adoptat la Roma a condus la o lărgire a viziunii asupra securităţii bazată pe dialog şi cooperare şi pe menţinerea unui potenţial de apărare colectivă. Conceptul a integrat într-un ansamblu coerent aspectele politice şi militare ale doctrinei NATO, în materie de securitate, cooperare cu statele din Europa Centrală şi de Est contribuind la creşterea încrederii reciproce şi strângerea de noi membri. Prin stabilirea obiectivelor alianţei concretizate în misiunile structurilor sale s-a dezvoltat parteneriatul şi cooperarea cu ţările din Europa Centrală şi de Est, creşterea rolului OSCE şi a altor structuri de securitate.

Crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantice (N.A.C.C.) - transformat în 1997 în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) a avut drept scop consultarea şi cooperarea politică, economică, militară şi ştiinţifică între ţările membre NATO şi noile democraţii europene.

Evenimentul cel mai important a fost reuniunea inaugurală a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (N.A.C.C.) din 20 decembrie 1991, cu participarea miniştrilor Afacerilor externe din NATO şi a 6 ţări din Europa Centrală şi din Est (inclusiv România) şi a celor 3 state Baltice. În anul 1992 s-au alăturat acestui proces şi 11 state din fosta URSS membre ale C.S.I. iar în 1993 existau deja 22 parteneri de cooperare.

La reuniunea de la Bruxelles din 1994 s-a confirmat necesitatea existenţei şi restructurării alianţei în conformitate cu noile riscuri şi ameninţări. Au fost reconfirmate funcţiile alianţei şi a fost exprimat sprijinul pentru edificarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare.

Page 92: curs de doctrine politico militare1

În cadrul reuniunii s-a adoptat o declaraţie prin care alianţa era considerată deschisă şi altor state europene în măsură să promoveze principiile Tratatului şi să contribuie la securitatea din zona Atlanticului de Nord.

În scopul întăririi securităţii în zona euro-atlantică, la 1 ianuarie 1994 şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre NATO hotărăsc crearea Parteneriatului pentru Pace.

Valorile comune ale parteneriatului sunt: cooperarea, promovarea libertăţilor fundamentale şi a drepturilor omului, apărarea libertăţii, a dreptăţii şi a păcii prin democraţie fără de care nu se concepe stabilitatea şi securitatea în zona euro-atlantică.

Cooperarea cu NATO a statelor care subscriu la Parteneriatul pentru Pace are în vedere atingerea următoarelor obiective: facilitarea transparenţei procesului de elaborare a planurilor şi bugetelor naţionale de apărare:

−menţinerea capacităţii şi a stării de pregătire care să permită contribuţia la operaţii desfăşurate sub autoritatea ONU sau OSCE;

−dezvoltarea unor raporturi de cooperare cu NATO pentru activităţi de planificare, instruire şi exerciţii de salvare, al operaţiunilor umanitare etc.;

−crearea în timp a forţelor armate interoperabile cu structurile statelor membre NATO.

Summit-ul de la Madrid (iulie 1997) a consacrat principalele schimbări ce au avut loc în perioada scursă de la încetarea "războiului rece" în Europa;

−angajamentul statelor NATO de a-şi asigura securitatea şi apărarea; −constituirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) care

reuneşte toate statele membre ale OSCE capabile şi doritoare de a acţiona împreună în procesul asigurării securităţii continentale;

−dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace cu un program de cooperare militară destinat pregătirii în vederea acţionării în comun în situaţii de criză;

−crearea unor mecanisme în vederea realizării unor relaţii permanente cu Rusia;

−aplicarea unei Carte pentru un parteneriat distinct cu Ucraina; −primirea de noi membri şi lărgirea alianţei; −optimizarea structurii de comandă a alianţei în vederea îndeplinirii

noilor misiuni; −dezvoltarea unei Identităţi de Securitate Europeană în cadrul NATO; −stabilirea dialogului cu ţările din bazinul mediteranean destinat să

contribuie la crearea securităţii şi stabilităţii în zonă. 2. Conceptul strategic al Alianţei la reuniunea Consiliului Atlanticului

de Nord din 23-24 aprilie 1999 de la Washington

Obiectivul central şi esenţial al Alianţei constă în apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare.

Principiul fundamental care călăuzeşte Alianţa este angajamentul comun al cooperării mutuale între statele suverane în situaţia de indivizibilitate a securităţii membrilor săi.

Page 93: curs de doctrine politico militare1

Pentru realizarea obiectivului esenţial înscris în Tratatul de la Washington şi a Cartei, NATO îndeplineşte următoarele misiuni fundamentale de securitate:

−securitatea - cadru de stabilitate euro-atlantică fondat pe dezvoltarea de instituţii democratice şi reglementare pe cale paşnică a diferendelor;

−consultarea - cadru transatlantic esenţial în care aliaţii se pot pune de acord asupra problemelor care afectează interesele lor;

−descurajarea şi apărarea NATO - misiune prin care se previne şi se descurajează agresiunea;

−gestionarea crizelor - revine alianţei în virtutea Cartei ONU prin angajarea activă la gestionarea crizelor şi executarea de operaţii multinaţionale;

−parteneriatul - promovarea de relaţii de parteneriat, de cooperare şi dialog cu statele din regiunea euro-atlantică în vederea creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi capacităţii de acţiune comună.

Alianţa a identificat următoarele riscuri şi ameninţări: −apariţia unor crize la periferia Alianţei susceptibile de a evolua cu

rapiditate; −confruntarea unor ţări din regiunea euro-atlantică şi din zonele

înconjurătoare cu grave dificultăţi economice, sociale şi politice; −instabilitatea locală şi regională ca urmare a unor rivalităţi etnice şi

religioase, litigii teritoriale, violări ale drepturilor omului şi dezmembrarea statelor;

−existenţa unor puternice forţe nucleare în exteriorul Alianţei; −proliferarea armelor N.B.C.; −răspândirea la scară mondială a tehnologiilor ce pot servi la producerea

unor noi sisteme de armamente; −posibilitatea perturbării sistemelor informaţionale ale Alianţei; −acte teroriste, de sabotaj, proliferarea crimei organizate, blocaje ale

aprovizionărilor cu resurse vitale, migraţii necontrolate. Conceptul strategic adoptat în 1999 la Washington are la bază

următoarele principii: −menţinerea capacităţilor militare necesare pentru a putea îndeplini noile

misiuni; −partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor, responsabilităţilor şi

avantajelor legate de apărarea colectivă are în vedere prezenţa în continuare în Europa a forţelor militare americane;

−efortul colectiv se materializează prin apărarea colectivă; −finanţarea multinaţională; −menţinerea în continuare într-o combinaţie adecvată de forţe nucleare şi

convenţionale dislocate în Europa pentru descurajarea credibilă. Alianţa consideră că misiunile de bază ale forţelor sale sunt: −apărarea păcii şi garantarea integrităţii teritoriale, a independenţei

politice şi securităţii statelor membre;

Page 94: curs de doctrine politico militare1

−înlăturarea sau contracararea riscurilor prin acţiuni adecvate; −gestionarea eficace şi eficientă a crizelor prin operaţii militare; −promovarea stabilităţii în regiune prin participare la contacte între

militari şi acţiuni de cooperare în cadrul Parteneriatului pentru Pace în toate domeniile.

O altă componentă a conceptului strategic din 1999 sunt orientările pentru realizarea dispozitivului forţelor militare care va avea în vedere următoarele:

−nivelul global al forţelor aliaţilor va fi menţinut în concordanţă cu misiunile Alianţei;

−repartizarea geografică a forţelor se menţine pe întregul teritoriu al Alianţei;

−structura de comandă a NATO va trebui să asigure conducerea şi controlul gamei complexe de misiuni;

−menţinerea de capacităţi operaţionale esenţiale precum şi un potenţial eficient de participare, capacitate de dislocare şi mobilitate, sprijin multinaţional;- capacitatea de ripostă graduală;

−dispozitivul să permită să facă faţă eficient riscurilor şi ameninţărilor; −protecţia adecvată a dispozitivului Alianţei. Forţele convenţionale vor avea un rol important în gestionarea crizelor,

impunându-se a avea următoarele caracteristici: −realizarea raportului optim între forţele care intervin în mod gradual; −dimensionarea interarme şi intercategorii de forţe ale structurilor

militare în raport cu misiunile de îndeplinit; −sporirea măsurilor de apărare împotriva A.N.M. prin măsuri de apărare

antirachetă; −înzestrarea cu mijloace suple şi mobile care să permită dislocarea

rapidă în afara spaţiului Alianţei şi ducerii de operaţii militare de lungă durată. Forţele nucleare completează caracteristicile forţelor convenţionale

astfel: −obiectivul fundamental al forţelor nucleare NATO este politic

contribuind la descurajarea şi prevenirea constrângerilor adversarului şi a războiului;

−reprezintă garanţia supremă a securităţii aliaţilor; −staţionarea armelor nucleare şi pe teritoriul aliaţilor; −forţele vor fi menţinute la un nivel minim de prevenire şi descurajare a

agresiunii; −soluţionarea crizelor va avea la bază acţiuni diplomatice şi de altă

natură şi apoi acţiuni convenţionale; −forţele nucleare ale Alianţei vor fi menţinute la niveluri cât mai joase şi

nu sunt îndreptate împotriva unui stat nominalizat. 3. Structura NATO Cooperarea statelor membre se bazează pe un sistem instituţional aflat

într-o continuă adaptare la sarcinile Alianţei astfel: −Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.); −Comitetul pentru Analiza Apărării (D.P.C.);

Page 95: curs de doctrine politico militare1

−Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.); −Comitetul Militar; −Statul Major Internaţional. Consiliul Atlanticului de Nord Consiliul este investit cu autoritate politică şi puteri decizionale reale

fiind alcătuit din reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre care se reunesc săptămânal. Este organismul abilitat să creeze organisme subordonate precum comitete cu responsabilităţi pe domenii.

Consiliul oferă guvernelor ţărilor membre un for unic pentru consultări pe scară largă asupra tuturor problemelor legate de securitatea lor, fiind cel mai înalt organ de decizie din NATO.

Deciziile se iau prin consensul statelor membre. Reprezentanţii guvernelor ţărilor membre au rang de ambasador, fiind secondaţi de personal politic şi militar.

Reuniunile sunt săptămânale iar de cel puţin două ori pe an Consiliul se reuneşte în sesiune ministerială unde guvernele statelor membre sunt reprezentate de miniştrii de externe. Reuniunile la vârf se organizează cu participarea şefilor de stat şi de guvern.

Secretarul General al NATO este preşedintele Consiliului, indiferent de nivelul de reprezentare la care se desfăşoară reuniunile.

Autorităţile militare sunt reprezentate în Consiliu de către Preşedintele Comitetului Militar care consiliază membrii Consiliului în probleme de ordin militar.

Consiliul se întruneşte la fiecare două luni cu ambasadorii statelor partenere din cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi consultări permanente cu statele partenere.

La baza consultărilor dintre statele membre stau principiile: −membrii informează Consiliul despre orice problemă care ar putea

afecta Alianţa în ansamblul său; −fiecare membru are dreptul de a supune dezbaterii orice subiect de

interes pentru NATO; −nici un stat membru nu trebuie, fără o consultare prealabilă, să ia

decizii politice sau militare într-o problemă de interes pentru aliaţi; −membrii trebuie să ţină cont de interesele aliaţilor atunci când îşi

stabilesc politicile sectoriale la nivel naţional; −hotărârile luate trebuie aplicate cu perseverenţă de către statele membre

iar atunci când apar discuţii să explice neaplicarea hotărârilor. În cadrul Alianţei există cinci niveluri de consultare: −schimbul de vederi şi informaţii cu sau fără o analiză a acestora; −comunicarea şi informarea despre acţiunile şi deciziile care au fost

luate sau sunt iminente; −discuţii pentru realizarea consensului asupra politicilor ce vor fi

adoptate şi acţiunilor de întreprins;

Page 96: curs de doctrine politico militare1

−consultarea în scopul ajungerii la o înţelegere asupra unor decizii şi acţiuni comune ale Alianţilor.

Comitetul pentru Analiza Apărării (O.P.C.) În compunerea sa intră reprezentanţii permanenţi şi se reuneşte cel puţin

bianual la nivelul miniştrilor apărării ţărilor membre. În competenţa să intră problemele de apărare şi cele legate de planificarea apărării colective. Elaborează orientări pentru autorităţile militare ale NATO şi îşi asumă aceleaşi funcţii şi dispune de aceleaşi puteri ca N.A.C. în problemele de competenţa sa.

Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.) Această structură este cadrul în care au loc consultările asupra tuturor

problemelor legate de rolul forţelor nucleare în cadrul politicii de securitate şi apărare a NATO. Se reuneşte de două ori pe an la nivelul miniştrilor apărării, concomitent cu Comitetul pentru Planificarea Apărării şi în funcţie de situaţiile create, la nivelul reprezentanţilor permanenţi (ambasadorilor).

Secretarul general Secretarul General este o personalitate politică de nivel internaţional

numit de ţările membre pentru a-şi asuma funcţia de Preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru Analiza Apărării, al grupului pentru Planificarea Nucleară şi al altor comitete concomitent cu cea de Secretar General al NATO. Reprezintă Alianţa în relaţiile cu alte instituţii şi în discuţii cu statele membre.

Comitetul Militar Comitetul Militar este răspunzător în faţa Consiliului Atlanticului de

Nord, a Comitetului pentru Planificarea Apărării şi a Grupului pentru Planificarea Nucleară de conducerea militară a Alianţei. Este instituţia care avizează activităţile militare pentru instituţiile supreme ale Alianţei. Preşedinţia este anuală şi revine fiecărei ţări membre în ordinea alfabetului englez.

Preşedintele Comitetului Militar prezidează reuniunile şefilor de State Majore ale Comitetului Militar în sesiune permanentă şi reprezintă comitetul în relaţiile cu alte structuri. Este purtătorul de cuvânt pe probleme militare al Alianţei.

Comitetul Militar este alcătuit din şefii de Stat Major ai armatelor statelor membre care se reunesc cel puţin de două ori pe an.

Statul Major Militar Internaţional Comitetul Militar este ajutat în activitatea sa de Statul Major Militar

Internaţional integrat alcătuit din personalul militar detaşat din diferite ţări şi din personalul civil administrativ.

În fruntea Statului Major se află un Director cu rang de general cu trei stele nominalizat de ţările membre selecţionat, în prealabil, de Comitetul Militar, care trebuie să se afle din altă ţară decât Preşedintele Comitetului Militar. Are în

Page 97: curs de doctrine politico militare1

subordine şase directori adjuncţi cu rang de amiral sau general cu o stea şi Secretarul Statului Major Militar Internaţional.

Este organul executiv al Comitetului Militar şi veghează la exercitarea în bune condiţii a directivelor şi hotărârilor Comitetului Militar. Elaborează planuri, face studii şi recomandă politica de urmat în probleme de natură militară pe care autorităţile, comandamentele sau organismele NATO le-au supus spre atenţie Organizaţiei sau Comitetului Militar.

În compunerea Statului Major Militar Internaţional intră: − Departamentul informaţii; − Departamentul planificare şi politică; − Departamentul operaţiuni; − Departamentul logistică, armamente şi resurse; − Departamentul cooperare şi securitate regională; − Centrul de situaţii. Ca alianţă militară, NATO nu dispune de forţe proprii: −la acţiuni multinaţionale, sub egida NATO, ţările membre participă cu

forţe naţionale pe care, după misiune, le reintegrează; −NATO are capacităţi de apărare comune: −flotă de avioane echipate cu sistem de control şi avertizare timpurie

AWACS care transmite date centrelor de comandă şi control de la sol, aer sau mare;

−un număr mic de militari care-şi desfăşoară activitatea în cadrul Alianţei ca parte a Forţei Aeropurtate de Avertizare timpurie, Forţei de Reacţie Rapidă şi Forţei Navale Permanente.

Structura organizatorica NATO - POST PRAGA 2002 După dezintegrarea Tratatului de la Varşovia, NATO a trecut printr-o

serie de căutări, reaşezări şi transformări. Prima transformare majoră a structurii de comandă NATO a fost agreată

la Summit-ul de la Madrid din 1997 şi implementară după Summit-ul de la Washington din 1999. S-a trecut la structuri strategice, regionale şi subregionale întrunite (Joint) de la structura clasică bazată, în principal, pe categorii de forţe (terestre, aeriene, navale).

După evenimentele din septembrie 2001 şi ca urmare a restructurării sistemului de comanda unificat american s-a reanalizat funcţionalitatea sistemului de comandă şi de forţe al NATO. Ca atare, la Summit-ul de la Praga s-a aprobat noua structură, urmând a se implementa până în iunie 2006.

La nivelul politico-militar, sub aspect organizatoric, nu sunt diferenţe faţă de structura cunoscută.

Structura de comandă NATO: Comandamentul Aliat pentru Operaţii (ACO): − Comanda şi Controlul (C2) Forţelor; − Intelligence (Informaţii); − Comunicaţii şi Informatica (CIS);

Page 98: curs de doctrine politico militare1

− Exerciţii şi Evaluare. Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT): − Planificarea Apărării; − Concepte Strategice, Politice şi Doctrine; − Planificare Resurse; − Învăţământ şi Instrucţie; − Experimentare; − Cercetare şi Dezvoltare. Transformarea, în contextul Alianţei, este definită ca un proces continuu

de elaborare, dezvoltare şi integrare a conceptelor, doctrinelor şi mijloacelor (capabilităţilor) în scopul sporirii eficacităţii şi interoperabilităţii forţelor luptătoare.

Domenii de Bază (Pillars) ale Transformării Capacităţilor (Capabilităţilor) NATO:

−Concepte Strategice, Doctrine şi Politici; −Planificarea şi implementarea Cerinţelor şi Capabilităţilor; −Cercetarea şi Dezvoltarea Viitoarelor Tehnologii pentru Capabilităţile

(Forţe şi Mijloace) Întrunite şi Aliate (Multinaţionale); −Experimentare, Exerciţii şi Evaluare; −Instrucţie şi Învăţământ - Centrul pentru Instrucţie şi Învăţământ,

Colegiul NATO, Şcoala NATO, Şcoala pentru Comunicaţii şi Informatică, Centrele de Excelenţă.

Aceste domenii stau la baza elaborării şi dezvoltării organigramei responsabilităţilor, funcţiunilor, sarcinilor şi misiunilor ACT.

Practic cele două comandamente strategice, în special ACT şi-au schimbat radical misiunile, structura şi responsabilităţile. ACT a predat ACO toate sarcinile sale operaţionale. A preluat, în schimb, toate celelalte atribuţiuni privind planificarea apărării, planificarea resurselor, cercetare, instrucţie, concepte, doctrine, noi tehnologii, experimentare, învăţământ. Nu vor mai exista Zone de Responsabilitate (AOR) repartizate comandamentelor strategice, operaţionale şi tactice. Pe timpul ducerii operaţiilor vor fi stabilite Zone de Operaţii Temporare (Joint Area of Operations) iar în timp de pace vor fi Zonele de Responsabilitate Funcţionale, ca de exemplu Sistemul Integrat Extins de Apărare Aeriană (NATINEADS).

În structura de Forţe NATO (NFS) un rol deosebit îl reprezenta Forţele de Răspuns NATO (NRF), în proces de constituire (generare). Comanda NRF este asigurată de către unul dintre cele trei comandamente întrunite, prin rotaţie, în momentul de faţă JHQ North, urmând Sud apoi West. Elementele constitutive, pe categorii de forţe, vor fi asigurate de către corpurile terestre (6), grupările navale şi unităţile de forţe aeriene, declarate şi certificate de către NATO, pe baza unui grafic. În momentul de faţă deja se generează NRF 6. Asigurarea capabilităţilor de la Praga au rol determinant pentru operaţionalizarea acestei forţe. Prin NRF se urmăreşte integrarea tuturor forţelor declarate la NATO într-un proces de generare, pregătire şi rotire a forţelor

Page 99: curs de doctrine politico militare1

precum şi realizarea unei legături funcţionale, încă din timp de pace, între NCS şi NFS.

Structura militară a forţelor armate: − Forţe de Grad Înalt de Operativitate; − Forţe cu Operativitate Scăzută; − Forţe ce se vor constitui într-o Perioadă mai Îndelungată. Structurile de comandă şi forţa NATO trebuie să fie în măsură să

abordeze: a. orice situaţie previzibilă de tipul art.5 în cadrul ariei de

responsabilitate a structurii de comandă NATO. Concurentă cu până la două operaţii majore întrunite în afara ariei de responsabilitate;

b. în absenţa misiunilor previzibile de tip art.5 în cadrul ariei de responsabilitate, trei operaţii majore întrunite separat concurente în afara AOR.

4. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi NATO Actuala arhitectură de securitate europeană reflectă trăsăturile esenţiale

ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor, adâncirea integrării în UE; tentativele Federaţiei Ruse de a menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de securitate.

Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, acestea fiind complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente.

Politica de securitate bazată pe cooperare (specifică O.S.C.E.)renunţă la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei.

Apărarea şi securitatea colectivă, pe de-o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaţionale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii, în organizarea securităţii europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO şi ONU.

Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluţiile în UE, competiţia între UE şi NATO, posibilitatea ca interesele naţionale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii factori care influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene.

Page 100: curs de doctrine politico militare1

Progresele instituţionale dau o formă concretă contribuţiei europenilor la securitatea euroatlantică. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relaţiile între UE şi NATO dau conţinut capacităţii europene colective de gestionare a crizelor.

Realizarea I.E.S.A. este un proces ireversibil al cărui cadru instituţional va fi construit prin dezvoltarea relaţiei existente între NATO şi UE, pe măsură ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate şi apărare se va dezvolta. Chiar dacă toate statele membre NATO au recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de capabilităţi militare, independente de contribuţia SUA, pentru promovarea politicii externe şi de securitate comună a UE, a existat temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianţe pur europene şi la discriminarea statelor europene, care sunt membre ale NATO, dar nu şi ale UE, precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către NATO şi UE. Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul NATO şi aplicarea principiului creării unei forţe europene, "separabile, dar nu separate", afirmat în iunie 1996, la consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitării acestor probleme.

Formula aprobată la Washington, în 1999, oferă europenilor mai multă greutate în luarea deciziilor în cadrul Alianţei, iar UE (până în 2000 U.E.O.) instrumentele de care are nevoie pentru a-şi îndeplini misiunile asumate. Aceasta se întemeiază pe următoarele elemente:

−Reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică, inclusiv starea de pregătire de luptă, pentru a îndeplini obiectivele de securitate comune, prin intermediul Alianţei, ori de câte ori va fi nevoie;

−Continuarea procesului de întărire a pilonului european al Alianţei, în baza Declaraţiei de la Bruxelles, din 1994, şi a principiilor convenite la Berlin în 1996, sunt incluse aici şi opţiunile referitoare la selectarea unui comandant general european şi a unui cartier general NATO, pentru acţiuni controlate de UE, precum şi termeni specifici de referinţă pentru structurile militare europene şi pentru conceptul de C.J.T.F. (Forţa Combinată de Intervenţie Inter-Arme);

−Dezvoltarea sistemului de legătură între cele două organizaţii, inclusiv planificarea, exerciţiile şi consultarea;

−Recunoaşterea faptului că un pol european intensificat va contribui la întărirea Alianţei, constituind temelia apărării colective a membrilor.

În comunicatul summit-ului de la Washington, din 24 aprilie 1999, respectându-se prevederile Tratatului de la Amsterdam şi a Declaraţiei de la Sf.Malo, sunt formulate următoarele principii:

−Capacitatea de acţiune autonomă a UE, dreptul de a lua decizii şi de a aproba acţiunea militară, acolo unde nu este angajată întreaga Alianţă;

−Dezvoltarea unei consultări reciproce efective, cooperare şi transparenţă, între NATO şi UE; acordarea unui sprijin deplin membrilor UE şi altor aliaţi europeni pentru întărirea capacităţilor lor de apărare, în special pentru noi misiuni evitând dublarea inutilă;

−Asigurarea posibilităţilor implicării aliaţilor europeni care nu sunt membrii UE în operaţiuni de răspuns la criză (operaţiuni sub comanda UE), în baza unor acorduri de cooperare;

−Folosirea unor capacităţi şi realizări NATO "separabile, dar nu separate", în operaţiuni controlate de UE.

Page 101: curs de doctrine politico militare1

Pentru aplicarea ultimului principiu, în situaţia în care Alianţa nu este angajată militar, se are în vedere încheierea unor acorduri care să reglementeze: accesul la capacităţile de planificare ale NATO; disponibilitatea capacităţilor prestabilite şi a realizărilor comune ale NATO în folosul operaţiunilor conduse de UE; identificarea opţiunilor de comandă europeană, dezvoltarea rolului structurilor militare europene şi asumarea eficientă şi deplină a responsabilităţilor; adaptarea sistemului NATO de planificare a apărării, în scopul disponibilizării forţelor pentru operaţiuni conduse de UE.

În noul concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice se consideră că, dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici comune au apărare, aşa cum s-a cerut în Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate şi apărare, stabilită în cuprinsul tratatului de la Washington. Creşterea mediului de securitate este direct proporţională cu sporirea responsabilităţilor şi capacităţilor aliaţilor europeni, cu accent pe securitate şi apărare.

Dezvoltarea I.E.S.A în cadrul NATO presupune din partea aliaţilor europeni o contribuţie mai coerentă şi mai eficientă la misiunile Alianţei, o întărire a parteneriatului transatlantic, o acţiune autonomă, de la caz la caz, şi prin consens, sub controlul politic şi conducerea strategică a UE sau altfel convenită. În această idee, cooperarea în dezvoltarea unor concepte operative noi, rămâne esenţială pentru a formula răspunsurile adecvate la provocările la adresa securităţii. Aranjamentele practice detaliate duplicării capacităţilor şi elementelor de apărare sunt elemente cheie ale unor colaborări aliate strânse.

La rândul său, UE (prin Declaraţia statelor membre ale U.E.O. care sunt şi membre ale UE despre rolul U.E.O. şi despre relaţiile sale cu UE şi cu NATO, Maastrich, 10 decembrie 1991) se declară "gata să dezvolte relaţii de lucru strânse între U.E.O. şi Alianţă şi să întărească rolul, responsabilităţile şi contribuţia statelor membre U.E.O. în sânul Alianţei", ceea ce înseamnă o echilibrare a "burden sharing-ului" (a împărţirii poverii) între SUA şi Europa, datorată de americani din motive bugetare şi de europeni din considerente politice. Două sunt direcţiile principale, identificate în primă instanţă şi avute în vedere de europeni; eliminarea dependenţei faţă de NATO, în domeniul militar şi creşterea operabilităţii UE, prin ameliorarea interoperabilităţii forţelor naţionale; derularea unui program de exerciţii şi de antrenamente împreună cu NATO şi eliminarea insuficienţelor în materie de comunicaţii şi de observare prin satelit.

Oficialii NATO "cred că în ultimii 10 ani Alianţa a descoperit faptul că prăpastia tehnologică dintre forţele armate americane şi cele ale naţiunilor europene devine din ce în ce mai mare". Acest lucru este legat de know-how-ul tehnologic, dar şi de faptul că, după "Războiul Rece" naţiunile europene şi-au redus forţele militare, ştiind că nu mai există un pericol imediat venit din partea Uniunii Sovietice. Dar, campania aeriană din Kosovo a conturat limpede în mintea europenilor, că, în abordarea într-o manieră modernă a managementului de criză şi în asigurarea unei maniere moderne "de desfăşurare a unei campanii în astfel de zone dificile, au un mare deficit faţă de americani" (Klaus P.Klaiber,

Page 102: curs de doctrine politico militare1

şeful diviziei "probleme politice" din NATO). Lista dificultăţilor cu care s-au confruntat aliaţii în Kosovo, au convins europenii că trebuie să lucreze foarte repede în rezolvarea problemelor legate de capacităţile moderne de management de criză: comunicaţii, transport aerian rapid, operaţiuni aeriene de recunoaştere.

Un subiect important pentru ambele organizaţii, dar şi pentru ţările Europei Centrale, este procesul de extindere a celor două organizaţii. Se doreşte ca procesele de extindere să fie compatibile şi să se consolideze reciproc, datorită manifestării efectului cumulativ al garanţiilor de securitate ale art.5, al Tratatului de la Bruxelles modificat şi cele art.5 al Tratatului de la Washington. Pentru executarea art.5 al Tratatului de la Bruxelles modificat, toate ţările vizate trebuie să fie membre NATO. Când încă mai funcţiona U.E.O., S.U.A. se opunea admiterii unor noi ţări în UEO, cu statutul de membrii cu drepturi depline, dacă acestea nu erau membre NATO. De aceea este posibil ca extinderea UE să depindă pe viitor de cea a Alianţei, pentru a se evita, aşa cum se apreciază, obţinerea unor garanţii de securitate din partea NATO prin mijloace "oculte".

Decizia europenilor de constituire (până în 2003) a unei forţe comune de reacţie rapidă, cu organisme distincte, separate, de planificare militară, a nemulţumit profund Washingtonul, care consideră că, astfel poziţia sa preponderentă în cadrul Alianţei Atlantice, determinată inclusiv de contribuţia financiară masivă, va fi mult slăbită. Nemulţumirea şi-a găsit clar expresia în aprecierile dure ale ministrului american al apărării, William Cohen: "nu poate exista un grup separat de interese al UE în NATO", nu trebuie să existe "structuri paralele sau redimentare, deoarece aceasta va slăbi Alianţa".

Exprimându-şi îndoiala că UE ar putea căpăta autonomia militară, prestigiosul politolog Zbigniew Brezezinski prezintă cele zece sfaturi de bază pentru politica americană faţă de Europa: esenţială pentru realizarea unui echilibru durabil în Eurasia este o Europă atlantistă; SUA nu ar trebui să se opună creării unei capacităţi europene autonome de apărare, chiar dacă aceasta este puţin probabil de a fi realizată într-un viitor apropiat; uniunea politică dintre aliaţi este mai importantă decât întărirea capacităţilor NATO; nu trebuie luată nici o decizie în privinţa desfăşurării unui scut antirachetă până nu se obţine consensul aliaţilor din NATO pe această temă; SUA trebuie să sprijine lărgirea Alianţei în Europa dar nu dincolo de această zonă; mizele lărgirii europene sunt mai importante pentru SUA decât cele ale progreselor făcute în direcţia unificării europene; realizarea concertată a lărgirii NATO şi cea a UE; trebuie avută în vedere perspectiva aderării atât la NATO, cât şi la UE a Turciei, Ciprului şi a Israelului; nici o ţară nu trebuie exclusă a priori de la posibilitatea de a adera la Alianţa Nord-Atlantică sau la UE (din "Lumea Magazin" nr.12/2000, p.49).

Tot mai multe voci autorizate sunt de părere că relaţiile geopolitice şi strategice ale începutului de secol XXI, impun abandonarea evaluărilor de tipul "ce a făcut SUA pentru Europa" şi acceptarea modelului "ce va face SUA împreună cu Europa".

Page 103: curs de doctrine politico militare1

Relaţiile dintre UE şi NATO în domeniul securităţii şi apărării Relaţiile dintre UE şi NATO în domeniul securităţii şi apărării au

imprimat un curs ascendent fenomenului de cristalizare a unei entităţi europene de securitate şi apărare prin care europenii să-şi poată rezolva, în interes propriu, problemele.

Deşi există multe ambiguităţi în cadrul normativ şi în luările de poziţie privind Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare, atât din partea americană cât şi din cea europeană, se poate aprecia că între UE şi NATO există raporturi de colaborare şi nu de subordonare.

Caracterul de independenţă al UE faţă de NATO este dat de următoarele elemente:

−Obiectivele politicii de securitate şi apărare ale UE sunt stabilite de către UE şi vizează apărarea intereselor comune ale Ţărilor Membre;

−Sistemul instituţional propriu al UE; −Sistemul juridic propriu al UE; −Structurile militare de comandă şi de execuţie se află sub conducerea

factorilor de decizie ai UE. Între UE şi NATO, relaţiile se bazează pe: −La nivelul conducerii, Secretarul General al UE şi al NATO asistă

permanent la reuniunile ministeriale ale celor două structuri; −NATO recunoaşte şi susţine dezvoltarea Identităţii de Securitate şi

Apărare Europeană în cadrul NATO, punând la dispoziţie capacităţile sale pentru operaţiunile conduse de UE;

−NATO constituie, în viziunea UE, un concept colectiv de securitate şi rămâne forumul principal de consultaţii între aliaţi;

−Apartenenţa unui Stat Membru al UE şi la NATO este compatibilă cu politica de securitate şi apărare europeană;

−Complementaritatea şi transparenţa în relaţiile reciproce dintre UE şi NATO; −Dezvoltarea capabilităţilor militare separabile, dar nu separate pentru

folosirea de către UE sau NATO; −NATO acţionează în consens cu principiile Cartei ONU, având ca scop

securitatea şi apărarea membrilor lor; −Ambele structuri promovează valorile occidentale privind democraţia,

drepturile omului, statul de drept şi economia de piaţă. Reflecţii Rolul pe care îl va avea Federaţia rusă în securitatea europeană: −Relaţiile cu Rusia au fost deja ridicate la "nivel de interes vital" de către

UE, în special în domeniul economic şi militar. Dimensiunea politicii externe şi de securitate comună va contribui la

consolidarea UE şi la transformarea Europei într-un pol de putere important în sec.XXI:

−Cum va plăti SUA acest lucru? −Cât de important va fi "polul de putere" pe care-l va reprezenta Europa

într-un viitor destul de apropiat?

Page 104: curs de doctrine politico militare1

În prezent Apărarea Comună Europeană (ACE) este încă un deziderat cu două entităţi diferite:

−Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare (I.E.S.A) să se realizeze strict în cadrul NATO;

−Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comune (P.E.S.A.C.) să se realizeze strict în cadrul UE.

NATO a înţeles necesitatea ca UE să-şi dezvolte şi o dimensiune militară pentru abordarea crizelor, dar accentuează importanţa corelării sale cu planul cooperării transatlantice.

Cum va reacţiona UE având în vedere obiectivele sale de securitate şi apărare comune?

Deosebiri şi confluenţe între "paradigma securităţii multilaterale" - care se conturează din ce în ce mai clar la nivel european - şi paradigma „securităţii militare" aflată în prezent în declin.

Ce limite ale celei din urmă le preia prima? (menţinerea luptei pentru putere şi a politicii sferelor de influenţă,

echilibrul de forţe). SUA impune pacea, în timp ce UE pare a se specializa în domeniile

menţinerii păcii şi reconstrucţiei (convine ambelor părţi), însă nu este de dorit acest lucru din punct de vedere: politic - poate agrava divergenţele dintre aliaţi (vezi Irakul). Soluţia este "nevoia de unire", întrucât globalizarea limitează posibilităţile statelor de a controla economic, financiar, politic şi cultural; din punct de vedere al securităţii - factorii care le afectează în mod direct.

Nici o ţară nu-şi poate asuma responsabilitatea de a controla criminalitatea, dezastrele naturale, schimbarea climei, terorismul internaţional sau circulaţia masivă de capital.

Transformarea NATO: −Criza din Kosovo a demonstrat limitele în materie de gestionarea unor

astfel de situaţii şi importanţa pe care o capătă capacitatea de acţiune autonomă; −Europenii nu par pregătiţi să renunţe la "umbrela" americană; −Ţările candidate pentru aderare la NATO trebuie să acorde importanţa

cuvenită procesului de lărgire a UE în general; −Salută crearea şi întărirea unei "Identităţi Europene de Securitate şi

Apărare" în cadrul "Alianţei", în timp ce europenii recunosc faptul că NATO rămâne "fundamentul apărării colective".

Concluzie: NATO ar putea "ceda" europenilor dreptul de a gestiona situaţiile de criză, menţinându-şi în schimb supremaţia în materie de apărare propriu-zisă.

Page 105: curs de doctrine politico militare1

ANEXA nr.1

TRATATUL ATLANTICULUI DE NORD

WASHINGTON , 4 APRILIE 1949 Statele care sunt parte la prezentul Tratat, reafirmându-şi încrederea în

scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa lor de a trăi în pace cu toate popoarele şi toate guvernele.

Hotărâte să apere libertatea popoarelor lor, moştenirea comună şi civilizaţia lor, bazate pe principiile democraţiei, libertăţile individuale şi supremaţia dreptului.

Doritoare să favorizeze bunăstarea şi stabilitatea în regiunea Atlanticului de Nord.

Hotărâte să-şi unească eforturile pentru apărarea colectivă şi pentru apărarea păcii şi securităţii.

Au căzut de acord asupra prezentului Tratat al Atlanticului de Nord: ARTICOLUL 1 Părţile se angajează, aşa cum se stipulează în Carta Organizaţiei

Naţiunilor Unite, să reglementeze pe cale paşnică toate diferendele internaţionale în care ar putea fi implicate, astfel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie primejduite şi să se abţină în relaţiile lor internaţionale să recurgă la ameninţarea sau la folosirea forţei în vreun mod incompatibil cu scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 2 Părţile vor contribui la dezvoltarea relaţiilor internaţionale pacifiste şi

prieteneşti, întărind instituţiile lor libere, asigurând o mai bună înţelegere a principiilor pe care sunt fondate aceste instituţii şi dezvoltând condiţii propice pentru asigurarea stabilităţii şi bunăstării. Ele vor face eforturi pentru eliminarea oricăror opoziţii în raporturile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea între fiecare dintre ele precum şi între toate, deopotrivă.

ARTICOLUL 3 Pentru a asigura realizarea într-un mod mai eficace a obiectivelor

prezentului Tratat, părţile acţionând separat sau în comun, continuu şi eficient, prin dezvoltarea propriilor lor mijloace şi oferindu-şi asistenţa mutuală, vor menţine şi vor creşte capacitatea lor individuală şi colectivă de rezistenţă împotriva unui atac armat.

ARTICOLUL 4 Părţile se vor consulta între ele de fiecare dată când, după părerea uneia

dintre ele, va fi ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea uneia dintre părţi.

ARTICOLUL 5 Părţile convin asupra faptului ca un atac armat împotriva uneia sau mai

multora dintre ele, petrecut în Europa sau America de nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în consecinţă

Page 106: curs de doctrine politico militare1

convin asupra faptului că, dacă se petrece un asemenea atac, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscută de articolul 51 din Cartea Organizaţiei Naţiunilor Unite, va acorda ajutor părţii sau părţilor astfel atacate, întreprinzând imediat, individual sau în acord cu celelalte părţi, orice acţiune pe care o va crede de cuviinţă, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord.

Orice atac înarmat de această natură şi orice măsură luată în consecinţă vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta atunci când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru restabilirea păcii şi a securităţii internaţionale.

ARTICOLUL 6 Pentru aplicarea articolului 5, se consideră drept atac armat împotriva

uneia sau mai multora dintre părţi, atacul armat: - împotriva teritoriului uneia dintre ele în Europa sau America de Nord,

împotriva departamentelor franceze din Algeria", împotriva teritoriului Turciei sau a insulelor plasate sub jurisdicţia uneia dintre părţi în regiunea Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Racului;

- împotriva forţelor terestre, navale sau aeriene ale uneia dintre părţi, care se află pe aceste teritorii sau în oricare altă zonă din Europa în care forţele de ocupaţie ale uneia dintre părţi se află staţionate la data intrării în vigoare a acestui Tratat, sau aflându-se în Marea Mediterană sau în regiunea Atlanticului de Nord, la nord sau la sud de Tropicul Racului.

ARTICOLUL 7 Prezentul tratat nu afectează şi nu va fi interpretat ca afectând în nici un

fel drepturile şi obligaţiile decurgând din Cartă pentru părţile care sunt membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde responsabilitatea primordială a Consiliului de Securitate este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

ARTICOLUL 8 Fiecare dintre părţi declară că nici unul dintre angajamentele

internaţionale actualmente în vigoare între state nu este în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Tratat şi îşi asumă obligaţia de a nu subscrie nici unui angajament internaţional în contradicţie cu acest Tratat.

ARTICOLUL 9 Părţile formează prin prezenta dispoziţie un Consiliu în care fiecare

dintre ele va fi reprezentată pentru a examina problemele privitoare la aplicarea acestui Tratat. Consiliul va fi organizat astfel încât să se poată reuni rapid, în orice moment. Consiliul va constitui organismele subsidiare care ar putea fi necesare şi, mai ales, va stabili imediat un comitet de apărare care va recomanda măsurile ce trebuie luate pentru aplicarea articolelor 3 şi 5.

O redactare nouă care rezultă din articolul 2 al Protocolului de accesiune a Greciei şi Turciei la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la 22 octombrie 1951.

Pe 16 ianuarie 1963, Consiliul a constatat că toate dispoziţiile din acest Tratat privind fostele departamente franceze din Algeria au devenit nule de la data de 3 iunie 1962.

Page 107: curs de doctrine politico militare1

ARTICOLUL 10 Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la Tratat orice alt stat

european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat şi să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate să devină parte la Tratat, depunând instrumentul de aderare pe lângă guvernul Statelor Unite ale Americii. Acesta va informa pe fiecare dintre părţi despre depunerea documentului de aderare.

ARTICOLUL 11 Acest Tratat va fi ratificat şi dispoziţiile sale vor fi aplicate de către părţi

conform respectivelor lor reguli constituţionale. Instrumentele de ratificare vor fi depuse imediat ce este posibil pe lângă guvernul Statelor Unite ale Americii, care-i va informa pe toţi ceilalţi semnatari despre depunerea instrumentului de ratificare. Tratatul va intra în vigoare între statele care l-au ratificat după ratificarea de către majoritatea semnatarilor, inclusiv Belgia, Canada, Statele Unite, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie, va fi depus şi va intra în aplicare faţă de ceilalţi semnatari în ziua când îşi vor depune ratificarea.

ARTICOLUL 12 După ce Tratatul va fi în vigoare timp de zece ani sau la orice dată

ulterioară, părţile se vor consulta la cererea uneia dintre ele, în vederea revizuirii Tratatului, luând în considerare factorii afectând în acel moment pacea şi securitatea în regiunea Atlanticului de Nord, inclusiv ajungerea la acorduri, atât universale cât şi regionale, negociate conform Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

ARTICOLUL 13 La douăzeci de ani după intrarea în vigoare a Tratatului, oricare dintre

părţi va putea înceta a mai fi parte a Tratatului, la un an după ce va fi notificat această denunţare a Tratatului guvernului Statelor Unite, care va informa guvernele celorlalte ţări despre depunerea instrumentului de denunţare.

ARTICOLUL 14 Acest Tratat ale cărui texte în franceză şi în engleză sunt în mod egal

valabile, va fi depus în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii certificate conform vor fi transmise de către acesta tuturor guvernelor celorlalte state semnatare.

Tratatul a intrat în vigoare în ziua de 24 august 1949, după ce toate statele semnatare şi-au depus ratificarea.

TRATAT DE PRIETENIE, COLABORARE ŞI ASISTENŢĂ

MUTUALĂ (VARŞOVIA) Părţile contractante, Reafirmându-şi năzuinţa de a crea un sistem de securitate colectivă în

Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat, ceea ce ar permite unirea eforturilor lor în interesul asigurării păcii în Europa.

Page 108: curs de doctrine politico militare1

Luând totodată în considerare situaţia creată în Europa, în urma ratificării acordurilor de la Paris, care prevăd constituirea unei grupări militare sub forma "Uniunii Europei Occidentale:, cu participarea Germaniei occidentale în curs de remilitarizare şi includerea ei în blocul nord-atlantic, ceea ce agravează primejdia unui nou război şi creează o ameninţare pentru securitatea naţională a statelor iubitoare de pace.

Fiind convinse că în aceste condiţii statele iubitoare de pace din Europa trebuie să ia măsurile necesare pentru asigurarea securităţii lor şi în interesul menţinerii păcii în Europa, călăuzindu-se după obiectivele şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

În interesul întăririi continue şi dezvoltării prieteniei, colaborării şi asistenţei mutuale, în conformitate cu principiile respectării independenţei şi suveranităţii statelor, precum şi neamestecului în afacerile lor interne.

Au hotărât să încheie prezentul Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală şi au desemnat drept împuterniciţi ai lor.

Prezidiul Adunării Populare a Republicii Populare Albania - pe Mehmet Shehu, preşedintele Consiliului de Miniştri ai Republicii Populare Albania.

Prezidiul Adunării Populare a Republicii Populare Bulgare - pe Vîlko Cervenkov, preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Bulgare.

Preşedintele Republicii Cehoslovace - pe Wiliam Siroky, prim-ministru al Republicii Cehoslovace.

Preşedintele Republicii Democrate Germane - pe Otto Grotewohl, primul ministru al Republicii Democrate Germane.

Consiliul de Stat al Republicii Populare Polone - pe Jokef Cyrankiewicz, preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Polone.

Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române - pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române.

Prezidiul Republicii Populare Ungare - pe Andras Hegedus, preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Ungare.

Prezidiul Sovieticului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste - pe Mikolai Aleksandrovici Bulganin, preşedintele Consiliului de Miniştri al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, care, prezentându-şi împuternicirile, constatate a fi în formă cuvenită şi în deplină ordine, au convenit asupra celor ce urmează:

Art.1. Părţile contractante se obligă că, în conformitate cu Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, să se abţină în relaţiile lor internaţionale de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea ei şi să rezolve litigiile lor internaţionale prin mijloace paşnice în aşa fel încât să nu pericliteze pacea şi securitatea internaţională.

Art.2. Părţile contractante declară că sunt gata să participe în spiritul unei colaborări sincere la toate acţiunile internaţionale având drept scop asigurarea păcii şi securităţii internaţionale şi că îşi vor consacra în întregime forţele atingerii acestor ţeluri.

Page 109: curs de doctrine politico militare1

Totodată, părţile contractante vor depune eforturi pentru ca, în înţelegere cu alte state care doresc să colaboreze în această direcţie, să se ia măsuri eficiente în vederea reducerii generale a armamentelor şi a interzicerii armelor atomice, cu hidrogen şi a celorlalte tipuri de arme de exterminare în masă.

Art.3. Părţile contractante se vor consulta între ele asupra tuturor problemelor internaţionale importante care afectează interesele lor comune, călăuzindu-se după interesele întăririi păcii şi securităţii internaţionale.

Ele se vor consulta neîntârziat în interesul asigurării apărării comune şi menţinerii păcii şi securităţii ori de câte ori, după părerea oricăreia dintre ele, se va ivi primejdia unui atac armat împotriva unuia sau mai multor state semnatare ale tratatului.

Art.4. În cazul unui atac armat în Europa din partea vreunui stat sau grup de state împotriva unuia sau mai multor state semnatare ale tratatului fiecare stat semnatar al Tratatului, în cadrul exercitării dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, în conformitate cu art.51 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, va acorda statului sau statelor care au fost supuse unui asemenea atac ajutor imediat, în mod individual, în înţelegere cu celelalte state semnatare ale Tratatului şi prin toate mijloacele care i se par necesare, inclusiv folosirea forţei armate. Statele semnatare ale tratatului se vor consulta imediat asupra măsurilor ce trebuie luate în comun în scopul restabilirii şi menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

În conformitate cu prevederile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate va fi informat asupra măsurilor luate în baza prezentului articol. Aceste măsuri vor fi sistate îndată ce Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Art.5. Părţile contractante au căzut de acord asupra creării unui Comandament unificat al forţelor lor armate care, potrivit înţelegerii între Părţi, vor fi puse sub comanda acestui comandament, care acţionează pe baza unor principii stabilite în comun. Ele vor lua de asemenea de comun acord alte măsuri necesare pentru întărirea capacităţii lor de apărare, pentru a apăra munca paşnică a popoarelor lor, pentru a garanta inviolabilitatea frontierelor şi teritoriilor lor şi a asigura apărarea împotriva unei eventuale agresiuni.

Art.6. În scopul înfăptuirii consultărilor prevăzute în prezentul Tratat între statele semnatare ale Tratatului şi pentru examinarea problemelor ce se vor ivi în legătură cu aplicarea prezentului Tratat se creează un Comitet Politic Consultativ, în care fiecare stat semnatar al Tratatului va fi reprezentat printr-un membru al guvernului sau printr-un alt reprezentant numit în mod special.

Comitetul poate crea organele auxiliare care s-ar dovedi necesare. Art.7. Părţile contractante se obligă să nu ia parte la nici un fel de coaliţii

sau alianţe şi să nu încheie nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicţie cu scopurile prezentului tratat.

Părţile contractante declară că obligaţiile lor, decurgând din tratatele internaţionale în vigoare, nu sunt în contradicţie cu prevederile prezentului Tratat.

Page 110: curs de doctrine politico militare1

Art.8. Părţile contractante declară că vor acţiona într-un spirit de prietenie şi colaborare, în scopul dezvoltării şi întăririi continue a legăturilor economice şi culturale dintre ele, călăuzindu-se după principiile respectării reciproce a independenţei şi suveranităţii lor şi neamestecului în treburile lor interne.

Art.9. Prezentul Tratat este deschis şi altor state, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat, care vor declara că sunt gata ca, participând la prezentul Tratat, să contribuie la unirea eforturilor statelor iubitoare de pace în scopul asigurării păcii şi securităţii popoarelor. O asemenea aderare va intra în vigoare cu consimţământul statelor semnatare ale Tratatului după ce documentul cu privire la ea va fi fost remis spre păstrare guvernului Republicii Populare Polone.

Art.10. Prezentul Tratat urmează a fi ratificat, iar instrumentele de ratificare vor fi remise spre păstrare guvernului Republicii Populare Polone.

Tratatul va intra în vigoare în ziua în care va fi depus spre păstrare ultimul instrument de ratificare. Guvernul Republicii Populare Polone va informa celelalte state semnatare ale Tratatului asupra depunerii spre păstrare a fiecărui instrument de ratificare.

Art.11. Prezentul Tratat va rămâne în vigoare timp de 20 de ani. Pentru Părţile contractante care, cu un an înainte de expirarea acestui termen, nu vor prezenta guvernului Republicii Populare Polone o declaraţie de denunţare a Tratatului, el va rămâne în vigoare şi în următorii zece ani.

În cazul când în Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă şi va fi încheiat în acest scop un tratat general - european de securitate, lucru spre care Părţile contractante vor tinde neîncetat, prezentul Tratat îşi va pierde valabilitatea în ziua intrării în vigoare a tratatului general-european.

Întocmit la Varşovia, la 14 mai 1955, într-un exemplar, în limbile rusă, poloneză, cehă şi germană, toate textele având aceeaşi putere. Copii legalizate ale prezentului Tratat vor fi transmise de către guvernul Republicii Populare Polone tuturor celorlalţi semnatari ai Tratatului.

Drept care împuterniciţii au semnat prezentul Tratat şi l-au parafat. NOTE: 1. Reprodus după ROMÂNIA ŞI TRATATELE INTERNAŢIONALE,

Editura Militară, Bucureşti, 1972 2. România a devenit parte prin ratificare la 3 iunie 1955. Tratatul a

intrat în vigoare la 4 iunie 1955. La 13 septembrie 1968 Republica Populară Albania a denunţat Tratatul.

Page 111: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR.2

ORGANIZAŢIA ATLANTICULUI DE NORD (NATO)

NATO

TRATATUL DE LA

WASHINGTON

CONSILIUL ATLANTICULUI

DE NORD

COMITETUL PT.ANALIZA APĂRĂRII

GRUPUL PENTRU

PLANIFICAREA NUCLEARĂ

COMITETUL

MILITAR

STATUL MAJOR

INTERNAŢIO-NAL

Este organul executiv al Comitetului Militar Compunere:

• director general cu rang de general cu 3 stele;

• 6 directori adjuncţi cu rang de general sau amiral;

• secretar; • Deparatamentul Inf.; • Dep.Planuri şi

Doctrine; • Dep.Operaţii; • Dep.Logistică şi

Resurse; • Dep.Trs. şi Inf.; • Dep. Standardizare şi

Interoperabilitatea Armatelor;

• Secretariatul; • Centrul de criză al

NATO.

Răspunde de: conducerea militară a Alianţei Compunere: şefii de stat major ai statelor membre

04.04.1949 Scop: Apărarea libertăţii, moştenirea comună şi civilizaţia bazată pe principiile democraţiei, libertăţilor individuale şi supremaţia dreptului;

• favorizarea bunăstării şi stabilităţii în regiunea Atlanticului de Nord. Principii:

• reţinerea de la ameninţarea sau folosirea forţei;

• respectarea Cartei ONU; • colaborarea şi stabilitatea; • asistenţa mutuală; • un atac armat asupra unui

membru va fi considerat un atac îndreptat împotriva tuturor (Art.5).

Compunerea: reprezentanţi permanenţi ai statelor membre Deciziile: se iau prin consens

Page 112: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR.3

CONCEPTUL STRATEGIC NATO – 1999 Obiectivul Alianţei: - Apărarea libertăţii şi a securităţii membrilor săi

prin mijloace politice şi militare Misiuni fundamentale −securitatea; −consultarea; −descurajarea şi apărarea NATO; −gestionarea crizelor; −parteneriatul Riscuri şi ameninţări: −apariţia unor crize la periferia Alianţei, susceptibile de a evolua rapid; −confruntarea unor ţări din regiunea euroatlantică şi din împrejurimi cu

grave dificultăţi economice, sociale şi politice; −crearea instabilităţii locale şi regionale, ca urmare a unor rivalităţi

etnice, religioase, litigii teritoriale, violări ale drepturilor omului şi dezmembrarea statelor;

−existenţa unor puternice forţe nucleare în exteriorul Alianţei; −proliferarea N.B.C.; −răspândirea la scară mondială a tehnologiilor militare; −posibilitatea perturbării sistemelor informatice; −terorismul, crima organizată. Principiile strategice: −menţinerea capacităţilor militare pentru a îndeplini misiunile NATO; −partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor şi a responsabilităţilor -

prezenţa în Europa a forţelor americane; −apărarea colectivă; −finanţarea multinaţională; −combinaţia adecvată a forţelor nucleare cu cele convenţionale; Misiunile forţelor militare: −rolul este apărarea păcii, garantarea integrităţii teritoriale, a

independenţei politice, securităţii statelor membre; −răspunsul rapid la crize prin operaţii militare; promovarea stabilităţii în

regiune prin cooperare; −redimensionarea forţelor în concordanţă cu noile provocări; Realizarea dispozitivului strategic trebuie să ţină cont de: −nivelul global al forţelor va fi în concordanţă cu nevoile apărării

colective; −repartizarea teritorială judicioasă a forţelor; −structura de comandă să asigure conducerea întregii game de misiuni;

Page 113: curs de doctrine politico militare1

−menţinerea unor capacităţi operaţionale de participare, dislocare şi mobilitate, capacitatea de supravieţuire a forţelor şi infrastructurii;

−reacţionarea cu rapiditate a unor forţe aeriene, terestre şi navale la situaţii de criză;

−menţinerea forţelor principale prin reconstruirea celor existente, cât şi prin forţe suplimentare;

−dispozitivul să facă faţă noilor provocări - terorismul, proliferarea ANM.

Page 114: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR.5

STRUCTURA INTEGRATĂ NATO (POST PRAGA-2002) STAT MAJOR MILITAR INTERNAŢIONAL

1.

Comandamentul Aliat apentru Operaţii (ACO)

• Comanda şi Controlul Forţelor (C2);

• Informaţii; • Comunicaţii şi Informatică; • Exerciţii şi Evaluare.

• •

• • • •

2.

JFC NORTH HQ BRUNSSUM (Comandant al Forţelor Întrunite

Nord) în GERMANIA

MAR COMP COMD (Comandament pt.

Componenta Maritimă) în ANGLIA

AIR COMP COMD (Comandant pentru

Componenta aeriană) în GERMANIA

LAND COMP COMD (Comandament pentru

Componenta Terestră) în GERMANIA

JFC SOUTH HQ NAPLES

(Comandament al Forţelor Întrunite Sud)

în ITALIA

AIR COMP COMD în TURCIA

LAND COMP

COMD în SPANIA

MAR COMP COMD în ITALIA

COMANDAMENTUL ALIAT PENTRU OPERAŢI(ACO)

Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT)

Planificarea Apărării Concepte Strategice, Politică şi Doctrine; Planificare Resurse; Învăţământ şi Instrucţie; Experimentare; Cercetare şi Dezbatere

JOINT HQ (W) LISABON

(Comandament Întrunit) în

PORTUGALIA

I

Page 115: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR.6

RELAŢIILE UE-NATO ÎN DOMENIUL MILITAR

1. Principii: • Capacitatea de acţiune autonomă a UE; • Dezvoltarea unei consultări efective între NATO şi UE • Asigurarea implicării aliaţilor europeni care nu sunt membri UE în

acţiuni; • Folosirea unor capacităţi şi realizări NATO „separabile, dar nu

separate” în operaţiuni controlate de UE. 2. Caracterul de independenţă a UE faţă de NATO:

• Obiectivele politicii de securitate şi apărare ale UE sunt stabilite de către UE;

• UE are propriul sistem instituţional şi juridic; • Structurile politico-militare se află sub conducerea UE.

3. Relaţii UE-NATO:

• NATO este un concept colectiv de securitate şi rămâne forumul principal de consultaţii între aliaţi;

• La nivelul conducerii Secretarul General al UE şi al NATO asistă permanent la reuniunile ministeriale ale celor două structuri;

• NATO recunoaşte şi susţine dezvoltarea Identităţii de Securitate şi Apărare Europene în cadrul NATO, punând la dispoziţie capacităţile sale pentru operaţiunile conduse de către UE;

• Apartenenţa unui stat la NATO sau UE este compatibilă cu PESC; • Complementaritatea şi transparenţa în relaţiile reciproce dintre UE

şi NATO; • Dezvoltarea capabilităţilor militare separabile dar nu separate

pentru folosirea de către UE sau NATO; • NATO şi UE respectă Carta ONU; • Ambele structuri promovează valorile occidentale privind

democraţia, drepturile omului, statul de drept şi economia de piaţă.

Page 116: curs de doctrine politico militare1

VI. STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI În baza Legii nr.63/2000 privind planificarea apărării naţionale a

României, strategia de securitate naţională cuprinde: Interesele naţionale de securitate ale României Obiectivele politicii de securitate naţională Mediul internaţional de securitate Factorii de risc la adresa securităţii României Direcţii de acţiune Resursele politicii de securitate

Fundamente: Constituţia României Legea nr.63/24 aprilie 2000 privind planificarea apărării naţionale a

României Fenomenul securităţii Dreptul internaţional Condiţiile specifice ale României Statutul de membru NATO şi de asociat la Uniunea Europeană

Strategia de securitate naţională reprezintă documentul de bază în care se reflectă opţiunea puterii politice referitoare la securitate şi cuprinde interesele naţionale de securitate, obiectivele politicii de securitate, mediul internaţional de securitate, factorii de risc la adresa securităţii României, direcţiile de acţiune şi resursele politicii de securitate.

Instrumentul prin care se realizează securitatea este Sistemul securităţii naţionale care se defineşte prin ansamblul reglementărilor, instituţiilor şi mijloacelor care au rolul de a realiza, proteja şi afirma interesele fundamentale ale României (Proiect-Legea securităţii naţionale).

1. Interesele naţionale de securitate ale României Interesele naţionale sunt acele stări şi procese, bazate pe valorile asumate

şi promovate de societatea românească, prin care se asigură prosperitatea, protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea statului (Interesul = stimulentul fundamental al activităţii omen).

Interesele naţionale pe termen mediu sunt: −menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei statului

român; −garantarea drepturilor şi libertăţilor democraţice, fundamentale,

asigurarea bunăstării, siguranţei şi protecţiei cetăţenilor (Art.20, Constituţia României);

−dezvoltarea economică şi socială a ţării în pas cu dezvoltarea contemporană. Reducerea susţinută a marilor decalaje care despart România de ţările dezvoltate europene;

Page 117: curs de doctrine politico militare1

−realizarea condiţiilor pentru integrarea României ca membru al NATO şi UE, singurele în măsură să-i garanteze interesele fundamentale;

−afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte a comunităţii de valori democratice, valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural naţional şi a capacităţii de creaţie a poporului român;

−protecţia mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calităţii factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaţionale.

2. Obiectivele politicii de securitate naţională Acestea stabilesc orientarea efectivă şi reprezintă reperele de bază ale

acţiunii practice, sectoriale a diferitelor instituţii ale statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, - corelată şi interdependentă să garanteze şi să conducă la realizarea scopului securităţii naţionale - realizarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale ţării.

Strategia de securitate naţională fixează următoarele obiective: −păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale a

statului român în condiţiile specifice aderării la NATO şi integrării în UE; −garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept şi a

mecanismelor democratice de funcţionare a societăţii româneşti, prin: −asigurarea libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi

îndatoririlor constituţionale, a egalităţii şanselor; −perfecţionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor de

realizare a solidarităţii sociale; −aprofundarea reformei în justiţie; −întărirea autorităţii instituţiilor statului, consolidarea mecanismelor de

respectare şi aplicare a legii; −relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi a şomajului,

perfecţionarea mecanismelor de piaţă şi a disciplinei financiare; −dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc; −asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului social; −modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice; garantarea

siguranţei cetăţeanului; −optimizarea capacităţii de apărare naţională în conformitate cu

standardele NATO; −îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile internaţionale pentru

combaterea terorismului şi crimei organizate (Afganistan); −îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţia copilului,

dezvoltarea instituţiilor de educaţie, cercetare şi cultură; −reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională în corelaţie cu

practicile şi reglementările europene; −armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic

multicultural, având drept garanţii ale securităţii, participarea socială, integrarea interculturală şi subsidiarităţii în actul de guvernare;

Page 118: curs de doctrine politico militare1

−acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi pragmatică, bazată pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte, a obiectivelor şi principiilor Cartei ONU;

−diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara garanţiilor ţării;

−participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate transfrontaliere;

−dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi a unei conduite participative pe plan regional, pentru consolidarea stabilităţii şi reglementarea crizelor;

−asigurarea securităţii ecologice; −implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor strategiei de

securitate. 3. Mediul internaţional de securitate Începutul secolului al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale

mediului de securitate în care fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil.

Caracteristici-Tendinţe: Crearea unui cadrul organizaţional activ şi adaptabil în măsură să asigure

pacea şi securitatea internaţională: ONU, NATO, OSCE, UE. Identificarea unor noi forme de solidaritate capabile să gestioneze un

spectru larg de tensiuni şi riscuri, precum: tensiunile etnice, traficul de droguri, substanţe radioactive şi fiinţe umane, criminalitatea organizată, instabilitatea politică a unor zone, reîmpărţirea unor zone de influenţă.

Europa este într-o continuă schimbare fiind dominată de procesul integrării în UE.

Democraţia este o sursă importantă a mediului intern de securitate. Principalele probleme de securitate a României sunt cele de natură

economică. 4. Factorii de risc la adresa securităţii României Factorii de risc constau în acele elemente, situaţii sau condiţii, interne

sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea ţării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale.

Vulnerabilităţile sunt definite ca stări de lucru, procese sau fenomene din viaţa internă care diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.

4.1. Principalii factori de risc la adresa securităţii naţionale sunt: −posibile evoluţii negative în plan subregional în domeniul

democratizării, respectării drepturilor omului şi dezvoltării economice care ar

Page 119: curs de doctrine politico militare1

putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă; −proliferarea ANM, a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a

armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale; −proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste, a crimei organizate

transnaţionale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţie, materiale radioactive şi strategice;

−migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi; −acţiunile de incitare la extremism, intoleranţă, separatism sau xenofobie

care pot afecta statul român şi promovarea valorilor democratice; −decalaje între nivelurile de asigurare a securităţii şi gradului de

stabilitate ale statelor din proximitatea României; −limitarea accesului statului român la unele resurse şi oportunităţi

regionale, importante pentru realizarea intereselor naţionale. 4.2. Noile provocări - riscuri asimetrice nonclasice: −terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele

sale biologice şi informatice; −acţiuni ce pot atenta la siguranţa sistemelor de transport, intern şi

internaţional; −acţiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor

informatice; −acţiuni destinate afectării imaginii României în plan internaţional; −agresiunea economico-financiară; −provocarea deliberată de catastrofe ecologice. 4.3. Vulnerabilităţi în situaţia internă: −persistenţa problemelor de natură economică, financiară şi socială; −accentuarea fenomenelor de corupţie şi de administraţie deficitară a

resurselor publice care produc adâncirea inechităţilor sociale şi proliferarea economiei subterane;

−reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa nerespectării legislaţiei;

−menţinerea unor surse şi cauze de potenţiale conflicte sociale cu efecte asupra stării de linişte a populaţiei;

−nerespectarea normelor ecologice; −scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului; −menţinerea unor decalaje de dezvoltare între regiunile ţării; −slăbiciuni în îndeplinirea angajamentelor asumate; −nivelul scăzut al infrastructurii informaţionale; −deficienţa în protecţia informaţiilor clasificate; −emigrarea specialiştilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce

afectează potenţialul de dezvoltare al societăţii româneşti.

Page 120: curs de doctrine politico militare1

5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională Pentru realizarea securităţii naţionale se va acţiona în următoarele

domenii: − politico-administrativ; − economic; − social; − educaţiei, cercetării şi culturii; − siguranţei naţionale şi ordinii publice; − apărării naţionale; − politicii externe. 5.1. În domeniul apărării naţionale Obiectivul: optimizarea sistemului naţional de apărare în concordanţă cu

scopul politico-militar al războiului şi cu standardele NATO. Direcţii de acţiune: −îndeplinirea obiectivelor asumate prin Planul Anual pentru Integrare în

NATO şi asigurarea interoperabilităţii cu forţele Alianţei; −participarea intensificată la Parteneriatul pentru Pace şi dezvoltarea

cooperării militare bilaterale şi multilaterale în vederea realizării obiectivelor de parteneriat asumate de România;

−constituirea şi consolidarea capabilităţilor necesare pentru îndeplinirea performantă a obligaţiilor asumate de România;

−restructurarea şi modernizarea Armatei României, îndeosebi modernizarea structurală a forţelor, sistemelor de instruire şi continuarea armonizării cadrului legislativ naţional din domeniul apărării cu cel existent în ţările membre NATO şi UE;

−adaptarea la condiţiile contemporane a sistemului de mobilizare şi planificare integrată a apărării şi asigurarea concordanţei dintre obiectivele propuse şi resursele alocate;

−operaţionalizarea forţelor destinate participării la misiuni ale UE, NATO, ONU şi iniţiativelor regionale;

−managementul eficient al resurselor umane şi restructurarea forţelor concomitent cu profesionalizarea armatei şi modernizarea învăţământului militar;

−asigurarea stocurilor de echipament, tehnică, muniţii şi materiale; −îmbunătăţirea colaborării între serviciile de specialitate pe linia

schimbului operativ de informaţii; −redimensionarea corpului de comandă la nivelul forţelor în proces de

reducere, restructurare şi modernizare; −planificarea coerentă a activităţii de înzestrare şi achiziţii prin

coordonate cu politicile din domeniul economic, achiziţionarea de noi echipamente, interoperabile cu cele NATO;

−întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar;

Page 121: curs de doctrine politico militare1

−sprijinirea autorităţilor publice în caz de urgenţe civile, dezastre sau calamităţi naţionale.

6. Resursele politicii de securitate Resursele politicii de securitate sunt de ordin politic, economic, cultural,

moral, militar, social. Vor fi avute în vedere: −aplicarea managementului resurselor pe bază de programe integrate

pentru toate instituţiile angrenate în activităţi în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale;

−coordonarea eficientă a instituţiilor implicate în asigurarea resurselor şi asigurarea controlului parlamentar;

−creşterea transparenţei fondurilor publice şi a responsabilităţii faţă de contribuabil.

* * *

Strategia de Securitate Naţională a României reflectă o concepţie dinamică şi pragmatică asupra viitorului în domeniul securităţii, fiind un document cadru ale cărui modalităţi de acţiune vor fi adaptate în funcţie de evoluţiile din mediul de securitate.

Page 122: curs de doctrine politico militare1

VII. RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII

ROMÂNIEI 1. Aspecte de ordin general Insecuritatea reprezintă o combinaţie dintre ameninţări şi vulnerabilităţi

între care nu există o separaţie într-un mod raţional. Vulnerabilităţile sunt date de o serie de factori precum dimensiunea teritoriului, forma şi natura graniţelor, subdezvoltare economică, poziţia geostrategică, structura etnică şi religioasă a populaţiei, comunitatea de origine, limbă şi destin etc.

Securitatea naţională se poate asigura fie prin diminuarea vulnerabilităţii, fie prin prevenirea ori micşorarea ameninţărilor16 Cu alte cuvinte, politica de securitate naţională se poate concentra spre interior încercând să se reducă vulnerabilităţile statului însuşi sau spre exterior, căutând să reducă ameninţarea externă, acţionându-se asupra surselor de ameninţări. Vulnerabilităţile sunt în strânsă legătură atât cu statele, cât şi cu puterile slabe. Slăbiciunea statelor depinde de capacitatea de care dispun celelalte state din sistem, în special vecinii şi marile puteri ale zilei şi provine din faptul că au o mărime mică, sunt prost organizate şi gestionate. Bogăţia, priceperea, coeziunea socio-politică şi voinţa politică pot compensa într-o oarecare măsură misiunea lor - exemplu Olanda, Israelul - acestea nu pot compensa pe termen lung lipsa unor resurse mai largi. Puterile slabe pot prospera, de obicei, prin specializarea economiilor lor, lucru care poate produce prin definiţie un complex de vulnerabilităţi provenite din dependenţa comercială.

Statele slabe, fie că sunt sau nu puteri slabe, sunt vulnerabile în funcţie de interesul pe care-l prezintă pentru alte state mai puternice.

Statele mai puternice, precum SUA, Japonia, Franţa, au mai puţine vulnerabilităţi datorită structurilor lor politice interne care sunt capabile să respingă amestecul în treburile interne, dar pot deveni, prin natura organizării sociale, vulnerabile la ameninţări asimetrice - crima organizată, terorismul etc.

Dacă vulnerabilităţile sunt destul de concrete, ameninţările sunt greu de sesizat şi controlat. Ameninţările reale, după ce sunt greu de măsurat, pot să nu fie nici percepute. La fel ameninţările care domină percepţia pot să nu aibă multă substanţă reală. De asemenea, este dificil de a deosebi ameninţările destul de serioase la adresa securităţii naţionale, de cele care apar ca nişte consecinţe ale acţiunii proprii în mediul competitiv internaţional care sunt definite ca riscuri. Diferenţa dintre provocările normale şi ameninţările la adresa securităţii naţionale se manifestă într-un spectru de ameninţări care se întinde de la obişnuit şi rutinar, până la drastic şi fără precedent. Aprecierea greşită a acestor ameninţări poate conduce la risipă de resurse şi la distorsiuni grave ale vieţii politice interne. Aprecierea ameninţărilor asupra securităţii naţionale trebuie

16 Kyell Goldmann, Det Internationelle Systemet, Stokholm, Aldres, 1978.

Page 123: curs de doctrine politico militare1

făcută în contextul evoluţiei fenomenului securităţii pe plan internaţional; în caz contrar, statul poate fi perceput ca o sursă de insecuritate pentru alţi actori internaţionali, iar ameninţările să se agraveze.

2. Tipuri de ameninţări Politice Ameninţările politice vizează stabilitatea organizaţională a statului.

Scopul propus se poate realiza prin: presiuni asupra guvernului în favoarea unei anumite politici; restructurarea guvernului; favorizarea secesionismului şi distrugerea structurii politice a statului; izolarea politică; suspendarea sau excluderea din structurile de securitate etc.

Ţinta ameninţărilor politice o constituie identitatea naţională a statului, ideologia organizatoare şi instituţiile care-l exprimă. Ameninţările politice provin din marea diversitate de idei şi tradiţii care justifică anarhia internaţională. În privinţa ideologiilor organizatoare, ideile politice liberal-democratice, fasciste, comuniste, islamice s-au contrazis unele pe altele ca şi cele republicane şi monarhiste care le-au precedat. Contradicţiile dintre aceste ideologii fiind de fond, statele de o anumită ideologie se pot simţi ameninţate de cele de alte ideologii. Crearea de antiideologii nu a fost, întotdeauna, benefică deoarece preţul acestora a fost prea mare: cultivarea valorilor negative ar putea începe să le depăşească pe cele pozitive, pe care ar trebui să le apere ca în cazul maccarthysmului în SUA sau al stalinismului în Uniunea Sovietică, care au condus la agravarea relaţiilor dintre state şi crearea unui nou tip de război, războiul ideologic (Războiul Rece).

Competiţia dintre ideologii este mult mai complexă fiind greu de definit ce anume trebuie considerat ca o ameninţare politică serioasă ce ar putea justifica măsuri de contracarare circumscrise securităţii naţionale.

Ameninţările la adresa identităţii naţionale implică încercările de a întări identităţile etno-culturale separate ale grupurilor din statele vizate. Scopul propus ar putea fi realizat prin: sporirea dificultăţilor guvernului statului - ţintă de a guverna; încurajarea secesionismului; pregătirea terenului pentru anexarea de către statul vecin a unor teritorii, federalizarea forţată ca etapă premergătoare distrugerii statului vizat.

Ameninţările politice pot avea caracter ideologic sau naţional şi pot fi intenţionale şi structurale.

Din categoria ameninţărilor intenţionale se disting: −generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist); −nerecunoaşterea diplomatică a statului respectiv; −intervenţiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne

ale altui stat; −propaganda ostilă; −sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale; −crearea de grupări interne, ostile statului naţional;

Page 124: curs de doctrine politico militare1

−suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate; −influenţarea elaborării unor recomandări şi rezoluţii ale unor organisme

internaţionale defavorabile pentru statul vizat. Ameninţările structurale derivă din evoluţia sistemului social global în

care anumite entităţi pot deveni anacronice în ansamblul relaţiilor internaţionale sau în relaţiile bilaterale. Ele apar atunci când principiile de organizare ale două state se contrazic între ele într-un context în care nu-şi pot ignora existenţa reciprocă. Dacă ameninţarea structurală este ideologică aşa cum a fost până în 1990 între Europa de Est şi Europa de Vest, există posibilitatea ca legitimitatea instituţiilor de guvernământ să se erodeze. În situaţia în care ameninţarea are o bază naţionalistă ca între Pachistan şi India sau cele două Corei, teama este dezmembrarea teritorială, de un conflict deschis.

Ameninţările structurale pot avea la bază incompatibilităţile între diferite structuri supranaţionale şi statele naţionale de adaptare şi între statele naţionale însăşi. Integrarea în anumite structuri de securitate comportă riscuri de genul:

−transferul de suveranitate către structura integrată; −impunerea unui sistem de norme comune, incompatibil cu cel specific

naţional; −crearea de instituţii statale subsidiare celor supranaţionale. La nivelul relaţiilor dintre state, ameninţările de ordin structural pot viza: −suveranitatea asupra unor teritorii; −subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul

altor state; −extrateritorialitate legislativă. Economice Ameninţările economice sunt cele mai înşelătoare şi greu de definit în

ansamblul ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. Premisa de la care se pleacă în abordarea securităţii economice este condiţia normală a actorilor într-o economie de piaţă de risc, de competiţie agresivă şi de nesiguranţă. Piaţa, cu toate instabilităţile şi imperfecţiunile sale, este cel mai eficient mecanism prin care se pot obţine niveluri acceptabile ale producţiei, distribuţiei, inovaţiei şi creşterii economice. Actorii, într-o economie de piaţă, trebuie să fie competitivi, competiţia generând nesiguranţă, falimente, bunăstare, bogăţie pentru societate în general şi pentru actorii economici în particular. Paradoxul central este că în condiţiile în care economia de piaţă presupune nesiguranţa actorilor aflaţi în competiţie ce mai poate însemna "securitatea economică"? Majoritatea ameninţărilor economice se încadrează în regulile jocului pieţei, de aceea, logic, nu pot fi văzute ca suficient de excepţionale pentru a permite invocarea securităţii naţionale. Stadiul în momentul unde spectrul ameninţărilor economice se transformă în mod legitim într-o problemă de securitate naţională este greu de stabilit şi constituie o chestiune politică în care statul ar interveni în economie, ceea ce ar putea afecta rolul şi funcţiile pieţei.

Statul este doar unul din actorii economici, iar competenţele sale în acest domeniu nu sunt clar definite, precum în domeniul politic sau militar.

Page 125: curs de doctrine politico militare1

Intervenţia statului în economie se poate justifica doar în condiţii de criză economică, trecerea de la un sistem economic la altul şi în situaţii de război. În condiţii normale, intervenţia statului în economie ar aduce avantaje unor actori pe alte criterii decât cele ale pieţei, iar efectele ar putea fi pozitive doar pe termen scurt sau dăunătoare pe termen mediu sau lung.

Economia naţională face parte din baza fizică a statului şi este conectată la ideologia organizatoare şi la instituţiile componente ale statului. Ea se constituie ambiguă pentru ameninţări decât alte elemente mai concrete precum teritoriul sau instituţiile guvernamentale.

Într-un sistem de piaţă există un număr şi o varietate uriaşe de ameninţări economice care nu pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale.

Asupra economiei naţionale pot avea efecte acţiuni precum: competiţia acerbă în importurile din străinătate; restricţiile impuse importatorilor proprii; manipulările legate de preţ, valută şi rata dobânzilor; dificultăţile în obţinerea creditelor; neplata datoriilor, care aparţin economiei de piaţă. Influenţele acestora pot viza balanţa de plăţi, deficitele comerciale, reducerea venitului naţional, valoarea monedei de schimb şi, chiar, distrugerea unor ramuri economice. Incapacitatea de a concura sau de adaptare reprezintă un risc în economia de piaţă.

În interiorul sectorului economic aceste riscuri şi ameninţări sunt acceptate ca normale, dar atunci când consecinţele ameninţărilor economice ajung dincolo de sectorul strict economic, intrând în sfera politică sau militară pot apărea chestiuni care privesc securitatea naţională. Determinările sunt cele dintre capacităţile economice, pe de o parte, capacitatea militară, puterea şi stabilitatea socio-politică, pe de altă parte.

Relaţia de dependenţă a capacităţii militare de cea economică decurge din legile şi principiile luptei armate şi presupune existenţa unei economii care să susţină efortul de război. Atunci când materiile prime strategice depind de import, ameninţarea securităţii aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a securităţii naţionale în care statul se implică.

Puterea politică este dependentă de baza economică a statului şi influenţează sistemul de relaţii ale statului cu alte state. Declinul economic se poate datora atât unei cauze interne precum incompetenţa managerială, cât şi unor cauze externe, precum apariţia unor noi puteri economice rivale. Toată istoria înregistrată este un catalog interminabil de puteri în creştere şi descreştere17 .

Prin implicaţiile politice şi militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale poate fi percepută ca o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Paul Kennedy considera: creşterea cheltuielilor militare pentru a contracara puterea în curs de apariţie a unui rival n-ar face decât să mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin economic18 .

O altă dimensiune a preocupărilor mai recente este dată de ameninţările

17 William H.McNeill, The Rise of the West, Chicago, University of Chicago Press, 1982. 18 Paul Kennedy, op.cit.

Page 126: curs de doctrine politico militare1

economice ale stabilităţii interne în condiţiile în care statele urmăresc strategii economice bazate pe maximizarea bogăţiei printr-un comerţ extins. Aceste politici, în timp duc la niveluri înalte ale dependenţei de comerţ, pentru a susţine structurile sociale create special pe baza prosperităţii generale. Unele ţări se specializează pe vânzarea de materii prime şi sunt dependente de vânzarea acestora, altele devin centre industriale şi depind atât de aprovizionarea cu materii prime, cât şi de pieţele de desfacere. Vulnerabilităţile pot apărea din monopolul asupra unor resurse, situaţie care poate afecta securitatea naţională.

Legătura dintre economie şi stabilitatea economică generează un set de probleme foarte diverse cu privire la dezvoltare care pot să afecteze securitatea naţională. Pentru statele dezvoltate, preocuparea este aceea că, deoarece structurile socio-politice au ajuns să depindă de reţele înalte ale creşterii şi ale specializării funcţionale, stabilitatea politică internă poate fi subminată de tulburările din sistemul economic în ansamblu.

Pentru statele mai puţin dezvoltate, problemele sunt mult mai complexe şi vizează intrarea într-un cerc vicios al sărăciei şi subdezvoltării cu repercusiuni asupra nivelului de trai al populaţiei.

Ameninţările economice pot fi considerate ca un atac la adresa statului în condiţiile în care acţiunea externă conştient condusă de alţii duce la pierderi materiale, presiuni asupra diferitelor instituţii ale statului şi chiar prejudicii substanţiale asupra sănătăţii şi longevităţii populaţiei. Comportamentul agresiv în afacerile economice este normal, iar riscurile de pierderi fac parte din preţul care este plătit pentru a obţine din nou accesul la oportunităţile de câştig.

În domeniul economic, cauzele insucceselor trebuie căutate în politicile economice interne în ideologiile organizatoare şi în modul de implementare a acestora. Testarea în modificarea ideologiilor organizatoare sunt probleme esenţialmente interne care sunt la îndemâna statelor naţionale. De aceea, încercările de a pune anumite chestiuni economice pe agenda securităţii naţionale trebuie tratate cu suspiciune, ca o problemă de rutină19 .

Militare Pericolele, ameninţările şi riscurile militare au avut o pondere

privilegiată în ansamblul preocupărilor specialiştilor din domeniul securităţii. Acţiunea militară, prin mijloacele folosite şi obiectivele propuse supune baza fizică la presiuni, prejudiciere şi dezmembrare şi poate pune în pericol ecosistemul. Punând în pericol statul, prin acţiuni militare se loveşte în însăşi esenţa funcţiilor de protecţie de bază ale statului şi ameninţă să distrugă bazele de interese sociale şi individuale care stau la baza statului. Folosirea forţei conduce la răsturnarea puterii politice, care are implicaţii deosebite atât pentru statele agresoare, cât şi pentru cele agresate. Pentru acest motiv, ameninţărilor militare li se acordă prioritate în ansamblul preocupărilor de securitate naţională. Acţiunea militară poate distruge acumulările materiale şi spirituale de secole ale statului ţintă care pot fi greu sau imposibil de refăcut. 19 Klaus Knorr şi Frank N.Trager, Economic Issues and National Security, Lawrence, Regents Presso of Kansas, 1977.

Page 127: curs de doctrine politico militare1

Ameninţările militare au diferite niveluri de manifestare de la hărţuirea mijloacelor de transport internaţionale (maşini, aeronave, vase comerciale, comunicaţii etc.) la raiduri de pedepsire, de la blocadă şi bombardamente la invazia şi ocuparea teritorială a statului ţintă. Ameninţările militare pot fi şi indirecte prin ameninţarea alianţilor, blocarea accesului la resursele energetice şi informaţionale etc.

Ecologice În ansamblul ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, riscurile

ecologice pot aduce prejudicii bazei fizice a statului în măsură să-i ameninţe ideologia şi instituţiile. Calamităţi precum cutremurele, inundaţiile, seceta, epidemiile pot produce unui stat pierderi care le pot egala sau depăşi pe cele ale unui război. Ele au fost văzute ca o parte a luptei oamenilor împotriva naturii, în timp ce chestiunile de securitate naţională ţin mai mult de lupta oamenilor între ei.

Pe parcursul istoriei societăţii omeneşti, mediul a fost un factor de fundal relativ constant, decât o problemă de sine. Odată cu exponenţiala creştere a diversităţii şi vitezei activităţii umane în decursul ultimelor secole şi cu expansiunea rapidă a cunoştinţelor despre ecosistemul planetar, mediul nu mai este un factor de fundal. Lărgirea spectrului cunoaşterii ştiinţifice face evenimentele să pară mai puţin întâmplătoare şi le determină mai uşor cauzele specifice. Cunoaşterea relaţiilor cauză-efect aduce chestiunile ecologice tot mai mult în sfera umană, respectiv în cea politică.

Pericolele şi riscurile ecologice nu mai pot fi reduse la nivelul local, ele influenţând mediul aparţinând zonelor, continentelor şi chiar cel global. În anumite condiţii aceste ameninţări pot deveni cauze ale unor confruntări militare (distribuţia apei, distrugerea florei, poluarea excesivă).

Pericolele şi riscurile din domeniul ecologic pot avea loc în urma unor acţiuni umane, situaţie în care le putem numi riscuri sau în mod natural, indiferent de voinţa omului, fiind considerate pericole. Printre acestea pot fi enumerate:

- catastrofele naturale: cutremurele, seceta, inundaţiile, uraganele, incendiile, alunecările de teren, deşertificarea, încălzirea (răcirea) atmosferei, ciocnirea cu diferiţi meteoriţi, perturbaţii în sistemul solar etc.;

- riscurile: 1. poluarea mediului; 2 accidentele nucleare, chimice, bacteriologice; 3. subţierea stratului de ozon; 4. epuizarea surselor de apă şi de hrană; 5. radiaţiile; 6. molimele, mutaţiile genetice; 8. dezechilibrele ecologice etc.

În funcţie de vulnerabilităţile statelor, unele din aceste pericole şi riscuri le pot afecta mai mult sau mai puţin.

Ansamblul de ameninţări politice, economice şi ecologice nu constituie o agendă statică a securităţii naţionale. De aici derivă trecerea de la abordarea îngustă militară a Studiilor Strategice la cea mai largă a Studiilor de Securitate Internaţională. Atâta timp cât politica internaţională va fi structurată în mod anarhic, ameninţările militare vor păstra un primat teoretic în gândirea despre securitate. Odată cu paralizia nucleară impusă asupra folosirii raţionale a forţei

Page 128: curs de doctrine politico militare1

în rândul marilor puteri, chestiunile de securitate politică şi socială au ajuns tot mai mult pe primul plan. Preocupările din sfera domeniului militar s-au transferat în conştiinţa generală, privind evenimentele din lumea întreagă asupra aspectelor de ordin economic, social, ecologic.

Pericolele, ameninţările şi riscurile au implicaţii globale şi, de aceea, securitatea naţională nu poate fi privită decât ca parte a securităţii globale.

Concluzionând, starea de securitate este dată de echilibrul relativ al

sistemului social în care indivizii şi grupurile de persoane organizate pe diferite criterii pot să-şi promoveze interesele, propriile valori.

Page 129: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR. 1

FACTORII DE RISC PE DOMENII DE ACTIVITATE

Domeniul din care provin factorii de risc

Mediul Factorii de risc propozabili

1 2 3

INTERN

Instabilitate politică; criza de autoritate a instituţiilor puterii; disfuncţionalităţi datorate imaturităţii democratice; carenţele cadrului legislativ; aplicarea insuficientă a sistemului legislativ; lipsa de claritate în definirea interesului naţional; neînţelegerea şi nesprijinirea consensuală a politicii de securitate etc.

POLITIC

EXTERN

Tendinţele revizioniste privind punerea în discuţie a graniţelor stabilite prin tratate internaţionale; încercarea de a schimba harta politică a regiunii; transferarea problematicii minorităţilor naţionale în domeniul politic şi al securităţii; refacerea unor vechi alianţe sau crearea unora noi din care nu fac parte toate statele interesate; existenţa unor axe politice la originea cărora se găsesc state diferite; reactualizarea politicii zonelor de influenţă; sprijinul diferenţiat al statelor occidentale; aplicarea unor tratamente discriminatorii; primirea discriminatorie în organisme de securitate şi economice; implicarea în proporţii diferite în organizaţiile internaţionale; acceptarea (urmare a unor presiuni) a unor înţelegeri şi acorduri în contradicţie cu obiectivele securităţii naţionale; tergiversarea unor acorduri internaţionale; aprecierile eronate de către organele de decizie a contextului politic în detrimentul interesului naţional;

Page 130: curs de doctrine politico militare1

reacţii politice lipsite de realism; inadecvarea organismelor internaţionale la noul context politic subregional, regional şi continental etc.

INTERN declinul producţiei; dezechilibrul balanţei comerciale; devalorizarea monedei naţionale; deficitul bugetar; rata înaltă a inflaţiei; accentuarea disparităţilor structurale din economia naţională; stagnarea reformei economice;

ECONOMIC

EXTERN

pierderea unor pieţe tradiţionale de materii prime şi de desfacere; accesul limitat la tehnologie, materii prime, pieţe de desfacere şi resurse financiare; sincope privind aprovizionarea cu resurse vitale; crearea unor zone preferenţiale de influenţă comercială şi financiară; dezechilibre în cadrul schimburilor comerciale; dificultăţi în pbţinerea unor credite externe; condiţionarea sprijinului financiar extern; destabilizarea din exterior a monedei naţionale; presiunea creată în domeniul economico-financiar de crima organizată internaţională; sufocarea economiei naţionale de campaniile transnaţionale; adâncirea permanentă a sărăciei; incapacitate concurenţională etc.

SOCIAL

INTERN

Costurile sociale generate de tranziţia la economia de piaţă; nereglementarea juridică a raporturilor sociale; lipsa voinţei politice privind rezolvarea conflictelor de interese dintre diferite grupuri socio-profesionale; sincopele funcţionării societăţii civile; calitatea slabă a asistenţei medicale ca urmare a neasigurării unei baze medicale adecvate; calitatea sănătăţii populaţiei; diminuarea sporului natural; corupţia; convulsiile sociale grave; instabilitatea socială etc.

Page 131: curs de doctrine politico militare1

EXTERN

Disfuncţionalităţi sociale generate de preluarea mecanică a unor modele socio-economice; destabilizarea demografică prin migraţii ilegale; măsurile restrictive ale unor state privind tranzitarea teritoriului lor de către emigranţi etc.

INTERN

Criza moral-spirituală a societăţilor în tranziţie care poate slăbi capacitatea poporului de a-şi promova interesele; exodul de inteligenţă; nerealizarea reformei adecvate a sistemului educaţional; criza instituţiilor culturale şi amplificarea dezinteresului faţă de acestea etc.

CULTURAL

EXTERN

Agresiuni culturale (denigrarea valorilor culturale ale unui popor, denaturarea adevărului istoric etc.); preluarea unor modele culturale incompatibile cu fondul autohton etc.

INTERN

Intoleranţa şi fundamentalismul religios; influenţele nefaste ale apariţiei şi proliferării sectelor religioase; exacerbarea unor nevoi pe linie confesională etc.

CONFESIONAL

EXTERN

Agresiuni religioase (în care se exploatează concepţiile religioase în sensul dorit); creşterea de bariere confesionale şi stimularea diferendelor de această natură dintre statele vecine etc.

INTERN

Exacerbarea sentimentelor naţionaliste, iredentiste, antisemite; exacerbarea unor pretenţii din partea minorităţilor naţionale ce depăşesc standardele internaţionale în domeniu etc.

ETNIC

EXTERN

Agresiuni interetnice de învrăjbire a naţionalităţilor; amestecul în treburile interne ale statului pe probleme ce privesc minorităţile naţionale etc.

Lipsa de informaţii ca urmare a precarităţii mijloacelor de informare; neracordarea la sistemele

Page 132: curs de doctrine politico militare1

INTERN

informaţionale moderne; proasta funcţionare a sistemelor de comunicaţie; manipularea informaţională a populaţiei; lipsa de preocupare a organelor puterii pentru realizarea unei informări cât mai corecte şi la timp; lipsa de interes pentru realizarea unui sistem coerent de informare şi transmitere în străinătate a unei imagini adecvate a realităţii interne etc.

INFORMAŢIONAL

EXTERN

Agresiuni informaţionale (situaţia minorităţilor; situaţia economico-socială, competenţa puterii, perspectivele de evoluţie a societăţilor vizate); manipularea informaţională prin acapararea structurilor informaţionale de către societăţi străine; accesul limitat la mijloacele de informare internaţionale etc.

INTERN

Indiferenţa şi defetismul datorate promovării unor strategii economice inadecvate, costurile sociale prea ridicate şi prelungirii tranziţiei dar, mai ales, generalizării corupţiei – cauze care pot induce şi sentimente de frustare – constituindu-se, în acelaşi timp în sursă a unor radicalisme periculoase;

PSIHOLOGIC

EXTERN

Agresiuni psihologice; presiuni psihologice; acţiuni desfăşurate de forţe specializate în „războiul psihologic”.

Page 133: curs de doctrine politico militare1

VIII. ORGANIZAŢII SUBREGIONALE DE SECURITATE Statele naţionale, în baza Cartei O.N.U., au dreptul la autoapărare şi la

constituirea de alianţe, organizaţii şi alte structuri de securitate ce îşi propun ca obiective colaborarea, stabilitatea şi securitatea internaţională. Aceste organizaţii trebuie să respecte întocmai Carta O.N.U., iar acţiunile întreprinse să contribuie la menţinerea păcii şi înţelegerii între popoare. În situaţia unei agresiuni aceste organizaţii pot întreprinde acţiuni de autoapărare până la intrarea în acţiune a rezoluţiilor şi puterilor Consiliului de Securitate al O.N.U.

1. Zona de Cooperare Economică a Mării Negre (Black Sea Economic Cooperation - BSEC) Actul de naştere, "Declaraţia şefilor de stat şi de guvern", cunoscută sub numele

de "Declaraţia de la Istambul" (Bosfor); semnată la 25 iunie 1992; conţine 18 articole. Membri: Turcia, Grecia, Bulgaria, România, Moldova, Ucraina, F.Rusă,

Georgia, Armenia, Azerbaidjan, în calitate de membri fondatori şi cu statut de observator, Egipt, Israel şi Slovacia la care s-au adăugat, începând de la 1 noiembrie 1995 (Chişinău) ca observatori Polonia şi Tunisia.

1.1. Principiile şi obiectivele B.S.E.C. (C.E.M.N.) Ţările, încurajând relaţiile de prietenie şi bună vecinătate, au ca scop să

garanteze pacea, stabilitatea şi prosperitatea în zona Mării Negre (Art.8). În cadrul cooperării, datorită proximităţii geografice şi a

complementarităţii economice, ţările membre vor crea condiţiile favorabile pentru a dezvolta şi diversifica relaţiile economice, care să se dezvolte progresiv precum şi pentru a stabili priorităţile adecvate (art.3 şi 6).

O menţiune specială este făcută pentru dificultăţile izvorâte din procesele de transformare a acelor economii aflate în perioada de tranziţie către economiile de piaţă (art.10).

Poziţionarea B.S.E.C. în cadrul organizaţiilor internaţionale existente, este manifestată, în încheiere, prin afirmaţia că existenţa şi activităţile ei sunt şi vor fi în acord cu Actul Final de la Helsinki, cu documentele de supraveghere ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi cu Carta de la Paris.

În acelaşi spirit definitoriu, în Art.1 al Declaraţiei se face menţiune expresă la valorile drepturilor fundamentale ale omului, ale drepturilor şi libertăţilor democratice şi a libertăţii economice.

În Art.5 şi 7 este proclamată voinţa de integrare a membrilor în economia mondială şi excluderea oricărui aspect care ar putea stânjeni, atât Uniunea Europeană, cât şi orice altă instituţie internaţională sau regională.

Pentru a sublinia caracterul deschis al acestei cooperări, în art.II se declară deschis cooperarea cu alte ţări şi/sau întreprinderi din alte zone care ar dori să participe la activităţile B.S.E.C.

Page 134: curs de doctrine politico militare1

1.2. Comentarii asupra structurii şi programului enunţat a) În afara ţărilor riverane ale Mării Negre, participă şi alte ţări (cum ar fi

Grecia şi Armenia) care, nefiind riverane, posedă interese majore în această zonă, B.S.E.C., mai degrabă denumirea cadrului, este determinată de consideraţia că Marea Neagră nu poate fi zonă definită numai de geografie, ci reprezintă mai degrabă un centru de gravitaţie care are un rol determinat în liniile structurale care sunt în curs de a se desemna pe plan geopolitic.

b) Această creaţie conţine o aspiraţie, care va fi sau nu confirmată de înţelepciunea oamenilor de stat, aceea de a se întâlni într-un cadru şi a stabili colaborări, de n-ar fi decât parţiale, între acei membri care posedă încă puncte de divergenţă sau chiar antagonisme sectoriale.

Este de sperat că procedurile şi iniţiativele practice ale B.S.E.C. vor estompa aceste fricţiuni, prin constantele reuniuni, precum şi prin proiectele comune.

c) După principiile enunţate şi realizările sau iniţiativele deja luate, se poate desprinde o metodologie de colaborare, care, în ciuda turbulenţelor zonale, poate conduce la un optimism rezonabil. Acesta se bazează pe faptul că B.S.E.C. apare ca un motor, iniţiator de realizări concrete, parţiale, dar care cel puţin până în prezent, dau impresia unui început de dinamism şi chiar al unui ritm care pare destul de realist şi susţinut.

Organismul de coordonare de bază al B.S.E.C. se află la Istanbul, numărându-se Secretariatul Internaţional Permanent al B.S.E.C.; reuniunile sunt în principiu, de două ori pe an, la nivelul Miniştrilor Afacerilor Externe fiecare ţară preluând Preşedinţia rotativă pentru şase luni. Reuniunile M.A.E. sunt precedate de cele ale experţilor la nivel înalt.

2. Iniţiativa Central-Europeană (I.C.E.) (cooperare subregională) Din punct de vedere istoric, I.C.E. începe cu formarea în 1978, a

Asociaţiei Alpino-Adriatice ("Alpe-Adria"), concretizând o iniţiativă italiană, care a însemnat iniţial o formă de cooperare transfrontalieră, în principal de natură economică, între regiuni dintr-o ţară membră a N.A.T.O. (Italia), o ţară membră a Tratatului de la Varşovia (Ungaria), o ţară neutră (Austria) şi o ţară membră a mişcării de nealiniere (Iugoslavia).

Schimbarea climatului politic european după 1990, a condus la revitalizarea grupării care, la 12 noiembrie 1989, s-a constituit ca o cooperare între guvernele celor patru ţări. După admiterea Cehoslovaciei, în mai 1990, gruparea a primit denumirea de Iniţiativa Pentagonului, iar, odată cu primirea Poloniei, în iulie 1991, aceasta s-a transformat în Iniţiativa Hexagonală.

Criza iugoslavă a pus gruparea în faţa unor mari probleme, inclusiv a unor noi cereri de admitere. În aceste condiţii după acceptarea, în iulie 1991 a Sloveniei, Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina, s-a decis adoptarea denumirii actuale

Page 135: curs de doctrine politico militare1

de I.C.E., menită să ofere o şi mai adevărată legătură cu criteriile care trebuiau îndeplinite pentru aderarea la această grupare. În prezent, I.C.E. numără 10 membri (Austria, Bosnia-Herţegovina, R.Cehă, Croaţia, Italia, R.F.I.Macedonia, Polonia, Slovenia, Ungaria) ca urmare a destrămării Cehoslovaciei şi a admiterii celor două entităţi statale astfel create, precum şi a aderării fostei R.Iugoslave, Macedonia, în iulie 1993.

Conform statutului său, I.C.E. este o grupare deschisă, cu o birocraţie redusă, care nu exclude participarea membrilor săi la alte instituţii asemănătoare. În acest sens, în rândul membrilor săi se numără şi state membre ale U.E. Deşi cooperarea are o puternică motivaţie politică, ea nu îşi propune o integrare regională în sensul strict al termenului. Integrarea statelor membre în U.E. va schimba în mod radical caracterul acestei forme de cooperare subregională.

2.1. Scopul organizaţiei Conform statutului, I.C.E. are scopul de a servi ca un forum de cooperare

în regiune, jucând rolul unui factor de stabilitate şi cooperare în Europa. Statele membre sunt călăuzite de principiile Cartei O.N.U., documentele

procesului de la Helsinki/O.S.C.E., inclusiv Actul final şi Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, Pactul de stabilitate în Europa, cât şi declaraţiile finale şi documentele reuniunii şefilor de guvern şi miniştrilor afacerilor Externe ai statelor membre la Cvadrigonală, Pentagonală, Hexagonală şi I.C.E.

2.2. Domenii de cooperare în cadrul I.C.E.:

−cooperarea economică şi tehnică; −dezvoltarea infrastructurii pentru transporturi, energie,

telecomunicaţii, agricultură; −instituirea instituţiilor democratice şi respectarea drepturilor omului,

inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, probleme umanitare;

−protecţia mediului înconjurător; −cooperarea în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, mass-media, cultură,

învăţământ, schimburi de tineret, turism; −cooperarea transfrontalieră şi interregională; −consultări pe probleme politice de interes reciproc.

În momentul de faţă - cinci state asociate, Albania, Belarus, Bulgaria, România, Ucraina, acestea împreună cu statele membre formează Consiliul de Asociere.

Reuniunea la nivel înalt (Varşovia, octombrie 1995) a I.C.E. a adoptat un document final, prin care primii miniştri ai statelor membre "au discutat problema admiterii de noi membri în cadrul I.C.E. şi au însărcinat miniştrii Afacerilor Externe să ia o decizie favorabilă în vederea admiterii Albaniei, Belarus, Bulgariei, României şi Ucrainei cu ocazia sesiunii ministeriale din primăvara anului 1996".

Page 136: curs de doctrine politico militare1

2.3. Organisme: −Reuniunea şefilor de guvern (organizată o dată pe an) - cel mai înalt

organism I.C.E.; −Reuniunea miniştrilor Afacerilor Externe (organizată o dată pe an,

primăvara); −Preşedinţia: −Reuniunile Comitetului Coordonatorilor Naţionali: coordonează

activitatea de cooperare între statele membre I.C.E. din perspectiva naţională; organism central care funcţionează între reuniunile la nivelul şefilor de guvern şi cele la nivelul miniştrilor de Externe;

−Organisme auxiliare; −Conferinţa şi Comitetul Parlamentar.

Reuniunea şefilor de guvern, ia decizii asupra problemelor legate de: −directivele politice şi economice pentru cooperarea în cadrul

iniţiativei; −participarea la I.C.E.; −stabilirea, combinarea şi dizolvarea grupurilor de lucru şi a altor

organisme auxiliare; −poate supune orice problemă atenţiei Reuniunii miniştrilor A.E.

Reuniunea miniştrilor A.E. decide asupra problemelor generale şi specifice ce ţin de cooperare în cadrul I.C.E., incluzând domenii şi mijloace de cooperare, structura grupării, probleme financiare şi de personal, contacte cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale, probleme politice care implică regiunea central-europeană.

−reuniunea decide asupra problemelor ce ţin de participarea la Consiliul I.C.E. de Asociere, cât şi de gestionarea şi conducerea Centrului de Informare şi Documentare I.C.E.

Preşedinţia: asigurată prin rotaţie, în ordine alfabetică, pornind de la începutul anului calendaristic, dacă nu se decide altfel. Preşedintele în exerciţiu este sprijinit de fostul şi viitorul preşedinte care formează TROICA I.C.E.

Comitetul Coordonatorilor naţionali - coordonatorii naţionali, alături de directori, reprezentând statele

membre în Consiliul director al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, alcătuiesc Comitetul director al Secretariatului pentru proiecte I.C.E. din cadrul B.E.R.D.

Organismele auxiliare a I.C.E. sunt următoarele: −grupurile de lucru (permanente şi ad-hoc); −Secretariatul pentru proiecte, I.C.E. din cadrul B.E.R.D. (înfiinţat pe

bază de acord în noiembrie 1991); −Centrul de Informare şi Documentare cu sediul la Trieste; −statele membre se pot hotărî să înfiinţeze, să combine sau să dizolve

grupurile de lucru (permanente şi ad-hoc) sau alte organisme auxiliare având un mandat specific în funcţie de amploarea cooperării din cadrul I.C.E. şi nevoile particulare ale statelor.

Page 137: curs de doctrine politico militare1

Conferinţa şi Comitetul Parlamentar: reprezintă forurile de cooperare pentru membrii parlamentelor din statele membre şi cele asociate la I.C.E.;

−dimensiunea parlamentară a cooperării I.C.E. este reglementată prin documentul privind procedurile de lucru, adoptat de către Comitetul Parlamentar, în urma reuniunii sale de la Viena, 6 aprilie 1995.

x x x Deciziile în cadrul iniţiativei se iau prin consens, deciziile iau forma unor

acte sau documente finale, declaraţii politice sau recomandări; limba folosită este engleza.

3. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est 3.1. Obiectivele Pactului de Stabilitate Iniţiativa realizării Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est este

datorată unei propuneri a preşedinţiei germane a Uniunii Europene şi a fost lansată la summit-ul de la Luxemburg din 8 aprilie 1999. Ulterior,în cadrul summit-ului special de la Washington - aprilie 1999 - la iniţiativa preşedintelui francez Jacque Chirac, s-a convenit asupra unui plan care să asigure stabilitatea regiunii pe termen lung, urmărindu-se patru puncte: "respectarea principiilor O.S.C.E., respectarea drepturilor omului, respectarea graniţelor şi respectarea drepturilor minorităţilor". Cu această ocazie, partea americană reitera un demers mai vechi - Planul prezidenţial de acţiune pentru Europa de Sud-Est din 1998 care avea în vedere trei obiective majore: promovarea reformelor democratice, economice şi militare, încurajarea cooperării regionale şi intensificarea schimbului de experienţă privind asistenţa în lupta împotriva crimei organizate.

În esenţă, aceste obiective s-au regăsit în documentul adoptat la reuniunea de la Koln din 10 iunie 1999 şi în Rezoluţia 1244 adoptată de Consiliul de Securitate. Documentul stabileşte cadrul păcii în Kosovo şi susţine la punctul 17 "eforturile Uniunii Europene şi ale organizaţiilor regionale pentru dezvoltarea unei abordări cuprinzătoare în vederea dezvoltării economice şi a stabilizării în regiunea afectată de criza din Kosovo, inclusiv implementarea unui Pact de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est cu o participare largă pentru promovarea democraţiei, a prosperităţii economice, stabilităţii şi cooperării regionale".

Îndeplinirea acestor obiective ale Pactului de Stabilitate depinde de o dublă angajare: implicarea activă şi constantă a ţărilor din regiune în procesul de reforme interne şi cooperare regională şi globală şi angajamentul comunităţii internaţionale de a stabili o strategie clară a integrării ţărilor din regiune în Uniunea Europeană şi în structurile de securitate şi de a furniza asistenţă financiară şi tehnică.

Pactul este un instrument care permite integrarea în structurile euro-atlantice însă, aşa cum se arată în Declaraţia de la Sarajevo din 30 iulie 1999,

Page 138: curs de doctrine politico militare1

statele participante îşi păstrează dreptul inerent de a alege sau schimba aranjamentele de securitate sau acordurile de asociere.

Strategia Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est constă în parcurgerea a trei etape:

−stabilizare şi normalizare prin reforme interne sprijinite de comunitatea internaţională;

−dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale prin cooperare regională şi globală;

−integrarea în structurile euro-atlantice şi în cele internaţionale. Aşadar, scopul Pactului este realizarea securităţii zonale şi poate fi atins

prin îndeplinirea obiectivelor: −acorduri multilaterale privind rezolvarea paşnică a disputelor; −relaţii de bună vecinătate; −procese democratice mature; −respectarea drepturilor omului şi a legilor; −economie de piaţă funcţională, comerţ şi cooperare regionale; −prosperitate pentru toţi cetăţenii din regiune: −măsuri de combatere a corupţiei, a crimei organizate şi a

terorismului. Uniunea Europeană alocă sume importante pentru realizarea în zonă a

unor proiecte pe termen scurt, mediu şi lung care vizează infrastructura, sectorul energetic, alimentarea cu apă etc.

3.2. Structura şi direcţiile de dezvoltare ale Pactului de Stabilitate În cadrul Pactului sunt implicate trei tipuri de actori:

statele beneficiare - Bosnia, Albania, Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi Uniunea Serbia-Muntenegru; statele facilitare - statele membre ale U.E., România, Bulgaria, Slovenia, Ungaria, Turcia, S.U.A., Canada, Japonia, Federaţia Rusă; instituţiile internaţionale şi regionale facilitatoare - Comisia Europeană, O.S.C.E., Consiliul Europei, O.N.U., N.A.T.O., F.M.I., B.M., B.E.I., B.E.R.D., Iniţiativa Central-Europeană etc. În total, 47 de ţări şi 36 de instituţii internaţionale şi regionale sunt cuprinse în această structură.

Pactul de stabilitate este împărţit în trei mese de lucru: − democratizare şi drepturile omului; − reconstrucţie economică, dezvoltare şi cooperare; − securitate.

Acestea sunt coordonate de o masă regională şi un coordonator special numit de U.E. în consultare cu O.S.C.E. Coordonatorul special prezinta rapoarte periodice în faţa O.S.C.E.

Masa de lucru nr.1 cuprinde 7 grupuri de acţiune, care urmăresc reconcilierea etnică, buna guvernare, susţinerea unei mass-media libere şi independente, cooperarea parlamentară, educaţie şi tineret, promovarea femeii în viaţa socială.

Page 139: curs de doctrine politico militare1

Masa de lucru nr.2 cuprinde 6 grupuri de lucru care vizează comerţul, infrastructura, reformele economice şi mediul de afaceri, probleme de mediu, pregătirea profesională şi dezvoltarea socială.

Masa de lucru nr.3 cuprinde 8 grupuri de lucru ce au drept domeniu de preocupare combaterea crimei organizate şi a corupţiei, reforme în domeniul apărării, controlul armelor, deminării, justiţie şi poliţie, prevenirea dezastrelor, probleme legate de azil şi migrări.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est evoluează în direcţia creării unor capacităţi regionale precum: Forţa Multinaţională din Europa de Sud-Est, Reţeaua de Informaţii pentru Situaţii de Criză, Forţa de Geniu etc.

Concluzii: Organismele regionale sau subregionale:

−gândite nu ca alternative sau o cale de a întârzia procesul de integrare europeană;

−din punct de vedere al dreptului internaţional nu sunt alianţe militare sau politice sau organizaţii internaţionale având o structură formalizată, rigidă sau birocratică;

−cooperarea între statele membre se bazează pe legături flexibile la nivel guvernamental, parlamentar, regional, local şi individual;

−dimensiune economică de mare amploare; −consultarea cu regularitate pe teme legate de principalele instituţii

internaţionale: U.E.; Consiliul Europei, O.S.C.E., O.N.U.; −cooperarea între organizaţii subregionale şi chiar cu regiuni

dezvoltate economic din unele ţări (ex.I.C.E. cu două landuri germane, respectiv Bavaria şi Baden-Wurttemberg la programe sectoriale);

−invitarea unor state puternice din punct de vedere politic, economic şi militar de a participa ca membre în cadrul acestor organizaţii (ex.în timpul reuniunii I.C.E. la nivel înalt de la Budapesta la mijlocul anului 1993, primul-ministru V.Klaus a propus ca Germania să fie invitată să participe la I.C.E. ca cel mai important partener care poate să asigure resursele financiare necesare pentru proiectele prevăzute pentru infrastructură);

−dorinţa de a înlocui alte forme de cooperare cu caracter bilateral şi multilateral impuse de integrarea economică mondială;

−nu afectează angajamentele statelor membre ce decurg din acordurile lor internaţionale specifice;

−tratament nediscriminatoriu între statele membre; −echivalenţa economiilor; −caracteristicile Turciei în zona caucaziană, problema islamismului,

tensiunile reciproce cu Grecia şi Bulgaria, problemele greco-bulgare, conflictul armat din zona Caucazului diferite chestiuni ce, din când în când, apar între anumite state (ex.Rusia şi Ucraina);

−diferite interese ("faţade politice"); pentru Turcia faţă de Marea Egee, Orientul Apropiat şi Mijlociu, faţadele balcanice ale Greciei şi Bulgariei

Page 140: curs de doctrine politico militare1

etc., consideraţiuni care pot întări sau anemia interesul lor pentru Marea Neagră; −depăşirea dificultăţilor economice şi sociale cauzate de tranziţia la

economia de piaţă; −primele organizaţii se realizau între economii echivalente (excepţia

N.A.F.T.A., care însă, prin recentele evenimente din Mexic, de fapt confirmă regula generală) şi cu regimuri politice de aceeaşi natură.

Condiţii: −până în 1989, în centrul şi estul Europei şi de ce nu în vestul Europei

s-au construit structuri economice, politice şi monetare pe baze ideologice (şi chiar imperiale) cum au fost de ex.C.A.E.R., Pactul de la Varşovia, alianţe şi înţelegeri politice etc.

Vidul: −reflexele produse în domeniul politic şi economic trebuiau substituite; −cerinţele noii economii internaţionale; −fundamentul politicii externe este astăzi, după dispariţia criteriilor

ideologice, factorul economic; −nivelul şi caracteristicile economice contemporane depăşesc

posibilităţile unei ţări oricât de dezvoltate ar fi, ea impunând cu vigoare crescândă necesitatea de integrări supranaţionale. Este un adevăr care poate să placă sau nu, dar el nu poate fi negat. În lumea întreagă, în toate continentele, se observă acest proces accelerat.

Trăim în clipa de faţă un fenomen de dezintegrare generalizată a unor state de structuri multinaţionale. Prin natura lor, aceste dezintegrări urmate de apariţia de state multiple, nu poate fi decât un proces spontan până la un punct, dezordonat în cronologie. Multe din aceste noi entităţi statale vor resimţi destul de repede necesitatea unei reintegrări, regrupări, asocieri, dat fiind elementarele necesităţi economice. În acele momente, vom fi puşi în faţa mai multor alternative.

Analiza condiţiilor, motivaţiilor şi procedurilor formării unui organism internaţional sunt determinări pentru previziunea evoluţiei sale.

În ceea ce priveşte baza de plecare, o primă constatare se impune atunci când, în mod obligatoriu, o comparăm cu istoria altor grupări alăturată desigur, unor multitudini de factori ce ţineau de conjugări interne şi externe ale ţărilor fondatoare (cronologia B.S.E.C. a fost diferită de a celorlalte zone de integrare regională).

Exemplu: Uniunea Europeană care a plecat de la acorduri specifice şi sectoriale, pentru a dezvolta progresiv, integrându-se treptat şi accelerat, până la un acord atotcuprinzător şi generalizat, ajungând în ultima fază la crearea unei Bănci Centrale Supra-Naţionale.

Deci, o evoluţie sectorială la general, de la un număr foarte redus de membri, la o triplare a lor (fără membrii asociaţi), în schimb în zona noastră (ex.B.S.E.C.) s-a pornit de la un evantai foarte larg prevăzut dintr-un acord de organizaţie - cadru, compus fiind din membri cu interese de foarte multe ori diverse, dacă nu, în anumite cazuri divergente.

Page 141: curs de doctrine politico militare1

Întrebări: −oportunitatea? −fundamentul geopolitic, geoeconomic şi geostrategic este justificat?

România îşi propune asigurarea securităţii naţionale prin acţiuni în direcţiile;

a) elementul naţional: dimensiunea naţională a securităţii trebuie privită din perspectivă: asigurarea unei structuri a forţelor militare pe plan intern, cuplată de o strânsă unitate a instituţiilor fundamentale de stat, cu politica de securitate naţională, democratizarea societăţii româneşti;

b) relaţii bilaterale; c) dezvoltarea sistemului O.S.C.E.; d) colaborarea largă cu principalele organisme economice, sociale,

politice de pe continent; e) asigurarea unei prezenţe de substanţă şi constructive în dezbaterile

asupra problemelor globale din cadrul O.N.U. şi instituţiilor sale specializate. x x x Organizaţiile de securitate sunt într-un proces continuu de evoluţie şi

sunt chemate să gestioneze marile probleme ale omenirii în condiţiile manifestării fenomenului globalizării.

Page 142: curs de doctrine politico militare1

IX. CORELAŢIA APĂRARE NAŢIONALĂ - APĂRARE COLECTIVĂ Unirea oamenilor, a entităţilor sociale pentru a putea preveni şi înlătura

un pericol comun reprezintă un drept natural, care are determinări de ordin ontologic, nomologic, axiologic, praxiologic şi teleologic. Analiza evenimentelor istorice petrecute din evul mediu până în zilele noastre ne oferă o multitudine de situaţii în care entităţile sociale au creat alianţe sau coaliţii pentru promovarea unor interese prin acţiuni defensive sau ofensive.

1. Premise Desfăşurarea şi încheierea "războiului rece" au condus la prăbuşirea

sistemului bipolar de organizare a arhitecturii internaţionale de securitate şi trecerea la un nou sistem în care se confruntă două tendinţe: organizarea arhitecturii de securitate pe criteriul unipolarităţii, pe de o parte, dorit şi promovat de către S.U.A. şi, pe de altă parte, organizarea arhitecturii de securitate pe criteriul multipolarităţii, promovat de către unele state şi organizaţii, precum Federaţia Rusă, R.Chineză, Franţa şi Uniunea Europeană.

În cadrul fenomenului de globalizare se manifestă tot mai mult creşterea interdependenţelor dintre state şi dintre diferite organizaţii neguvernamentale care depăşesc cadrul statului naţional. Iată, aşadar, un complex de relaţii care pot scăpa de sub controlul unor organisme internaţionale şi care pot conduce la fenomene entropice.

Complexitatea relaţiilor şi problemelor internaţionale necesită creşterea rolului unor organisme internaţionale precum O.N.U., O.S.C.E., U.E. concomitent cu reformarea acestora.

Statele naţionale rămân subiect de drept internaţional, dar nu mai pot rezolva singure complexitatea problemelor care s-au internaţionalizat şi, de aceea, ele sunt obligate să se integreze în structuri de securitate internaţionale. Ca atare, se manifestă un proces de integrare în structurile de securitate precum N.A.T.O. şi Uniunea Europeană la care a aderat şi România. Aceasta presupune crearea unor compatibilităţi cu aceste structuri, care nu pot fi realizate decât prin acţiuni în toate domeniile vieţii sociale: politic, economic, social, ecologic, militar etc. cu efecte negative asupra nivelului de trai al populaţiei, cel puţin pe termen scurt. În aceste condiţii, pe măsura integrării în aceste structuri de securitate, statele naţionale îşi vor transfera o serie de competenţe către instituţiile interguvernamentale sau supranaţionale.

România se află din punct de vedere geografic la intersecţia a cel puţin trei zone de interes geostrategic: rusesc, european şi american. Opţiunea de integrare a României în N.A.T.O. şi U.E. reprezintă acţiunea naturală, necesară şi legitimă derivată din dreptul internaţional, din interesele şi valorile comune ale României cu cele occidentale.

Page 143: curs de doctrine politico militare1

N.A.T.O. şi U.E. au asigurat securitate, stabilitate şi prosperitate pentru membrii săi, cooperare şi stabilitate internaţională, respectarea drepturilor omului, statului de drept şi a competenţelor naţionale ale statelor membre.

Unul din fenomenele care se manifestă pe plan mondial este terorismul, care are cauze multiple şi nu poate fi menţinut sub control decât în cadrul unor structuri de securitate unde să fie adoptate principii şi norme unanim recunoscute, create instituţii şi instrumente pentru desfăşurarea unor acţiuni eficiente împotriva acestui flagel. S.U.A., în urma atentatelor din 11 septembrie 2001 au preluat iniţiativa luptei împotriva terorismului la care au aderat majoritatea statelor civilizate printre care şi România. Terorismul vizează viaţa, liniştea, valorile democratice şi a găsit ca teren propice de manifestare, societăţile democratice occidentale - pericolul fiind restrângerea unor libertăţi democratice.

Dreptul statelor la apărarea individuală şi la apărarea colectivă este asigurat prin prevederile Cartei O.N.U. semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945. Astfel, se permite "dreptul inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al O.N.U., până când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Măsurile luate de membrii în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul acestei Carte de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale"20. De asemenea, Carta permite "existenţa unor acorduri sau organisme regionale destinate a se ocupa cu problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt susceptibile de acţiuni cu caracter regional, cu condiţia ca asemenea acorduri ori organisme, precum şi activitatea lor, să fie compatibile cu Scopurile şi Principiile Organizaţiei"21.

Atât N.A.T.O. cât şi U.E. prin Tratatul Atlanticului de Nord din 4 aprilie 1949 semnat la Washington, respectiv tratatele Uniunii Europene respectă prevederile Cartei O.N.U. şi, prin urmare, sunt constituite în deplină legalitate şi legitimitate.

2. Concepte şi principii ale apărării colective Una din dimensiunile securităţii naţionale este apărarea naţională care

are drept scop prevenirea, descurajarea şi respingerea oricărei agresiuni militare la adresa României.

Apărarea naţională cuprinde ansamblul de măsuri şi activităţi adoptate şi desfăşurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea naţională, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi democraţia constituţională. Este un atribut inalienabil al statului român şi se poate realiza prin autoapărare individuală sau colectivă.

20 Carta ONU, art.51. 21 Carta ONU, art.52.

Page 144: curs de doctrine politico militare1

Autoapărarea individuală este specifică statelor nealiate şi neintegrate în alianţe sau coaliţii. În situaţii excepţionale statele naţionale integrate în aliante pot fi puse în postura de a se apăra în mod individual sau în cadrul unor coaliţii formate pe baza unor înţelegeri conjuncturale.

Din experienţa N.A.T.O. şi a modului de aplicare a Tratatului Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949 putem defini apărarea colectivă ca un ansamblu de măsuri şi acţiuni desfăşurate în toate domeniile de un grup de state reunite într-o alianţă sau coaliţie, pe baza unui tratat sau înţelegere, în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U. în scopul apărării valorilor şi intereselor fundamentale comune împotrivă oricărei agresiuni armate, menţinerii stabilităţii şi securităţii internaţionale.

Între apărarea naţională şi cea colectivă există o relaţie biunivocă, se presupun şi se intercondiţionează reciproc. Scopul şi obiectivele apărării naţionale se pot realiza cel mai eficient în cadrul apărării colective.

Apărarea naţională şi apărarea colectivă nu sunt incompatibile. Prima poate fi considerată ca parte a apărării colective, atunci când toate obiectivele ei se regăsesc în cele ale apărării colective sau complementară, când doar o parte din acestea sunt comune.

În cadrul alianţei, apărarea naţională se concepe şi se planifică într-un sistem integrat pe baza principiilor cuprinse în tratat. În afara obligaţiilor pe care statele naţionale le au în cadrul alianţei, ele pot să-şi dezvolte capacităţi militare în funcţie de posibilităţile, situaţia şi interesele specifice.

Alianţele pot cuprinde principii şi norme prevăzute în tratate, un sistem instituţional politico-militar şi capacităţi militare comune şi cele ale statelor naţionale, precum şi misiunile de îndeplinit.

Apărarea colectivă se desfăşoară pe baza unor tratate elaborate şi adoptate de un grup de state constituite în alianţe sau coaliţii cu respectarea strictă a Cartei O.N.U.

În cuprinsul tratatelor sunt incluse scopul, obiectivele, misiunile alianţei şi modalităţile de organizare şi funcţionare a acesteia. Deciziile se iau la nivelul politic prin unanimitatea voturilor exprimate de către statele membre.

Orice acţiune întreprinsă de o alianţă politico-militară ce vizează pacea şi securitatea internaţională trebuie să fie compatibilă cu scopurile şi principiile Cartei O.N.U., să fie aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi să nu afecteze în nici un fel puterea şi îndatoririle acestuia. Alianţele politico-militare pot fi folosite de către Consiliul de Securitate pentru aplicarea acţiunilor de constrângere a unor state sub autoritatea obligatorie a acestuia. De asemenea, o alianţă politico-militară nu poate acorda sprijin unui stat supus unor constrângeri din partea Consiliului de Securitate.

Orice stat poate deveni membru al unei alianţe politico-militare depunând un instrument de aderare dacă se angajează să respecte prevederile tratatului care stă la baza alianţei, primeşte invitaţia de aderare, care este aprobată de parlamentele statelor membre. În acelaşi timp, orice stat poate înceta a mai fi parte a tratatului prin depunerea unui instrument de denunţare în condiţiile stabilite prin tratat.

Page 145: curs de doctrine politico militare1

Pe baza tratatului, alianţa politico-militară elaborează strategii de acţiune pentru îndeplinirea scopului şi obiectivelor comune şi instituţii militare adecvate. Scopul şi obiectivele alianţei se realizează prin acţiuni separate ale statelor membre sau în comun în cadrul apărării colective în care scop statele membre vor creşte capacitatea lor individuală şi colectivă de rezistenţă împotriva unui atac armat şi îşi vor oferi asistenţa mutuală necesară.

Alianţa politico-militară asigură indivizibilitatea securităţii aliaţilor; un atac împotriva unuia dintre ei este considerat un atac împotriva tuturor.

Partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor şi responsabilităţilor, cât şi avantajelor legate de apărarea comună reprezintă unul din principiile care dau substanţa şi coeziune alianţei.

Alianţele politico-militare nu se consideră adversarul nici unei ţări decât în condiţiile prevederilor Cartei O.N.U.

3. Scopul, obiectivele şi misiunile alianţei politico-militare Scopul oricărei alianţe politico-militare trebuie să se înscrie în scopurile

şi principiile Cartei O.N.U. şi să contribuie la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Pentru stabilirea scopului şi obiectivelor unei alianţe politico-militare se au în vedere:

−valorile şi interesele fundamentale comune; −prevederile Cartei O.N.U.; −riscurile, ameninţările, vulnerabilităţile şi pericolele la adresa

securităţii alianţei, în ansamblul său şi la adresa statelor membre. Scopul unei alianţe politico-militare este apărarea valorilor şi intereselor

fundamentale comune împotriva oricărei agresiuni armate, menţinerii stabilităţii şi securităţii internaţionale în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U.

N.A.T.O. este organizaţia politico-militară la care a aderat şi România în anul 2004 pentru că scopul şi obiectivele acesteia corespund cel mai bine cu scopul şi obiectivele apărării naţionale.

"Scopul N.A.T.O. este definit în Tratatul Atlanticului de Nord din 4 aprilie 1949 ca fiind apărarea popoarelor, moştenirea şi civilizaţia comune, bazate pe principiile democraţiei, libertăţii individuale şi supremaţia dreptului, favorizarea democraţiei, libertăţile individuale în regiunea Atlanticului de Nord, unirea eforturilor pentru apărarea colectivă şi pentru apărarea păcii şi securităţii internaţionale"22.

Scopul unei alianţe politico-militare se realizează prin îndeplinirea unor obiective care, în principiu ar putea fi:

−elaborarea unor strategii de acţiune în concordanţă cu prevederile Cartei O.N.U. şi cu evoluţia fenomenului militar contemporan;

−cooperarea internaţională; −organizarea unui sistem de conducere politico-militară eficient; −crearea şi menţinerea unor capabilităţi militare integrate operaţionale;

22 Tratatul Atlanticului de Nord, preambul.

Page 146: curs de doctrine politico militare1

−lărgirea şi consolidarea alianţei prin primirea de noi membri şi prin menţinerea coeziunii dintre statele membre;

−prevenirea, descurajarea şi respingerea oricărei agresiuni militare produse asupra membrilor alianţei;

−realizarea unor obiective de securitate, altele decât războiul. Pe baza tratatului, alianţele politico-militare elaborează strategii de

acţiune în care sunt cuprinse obiectivele, misiunile, forţele, mijloacele şi modalităţile necesare pentru îndeplinirea acestora.

Misiunile alianţei sunt de esenţă politico-militară şi cuprind domeniile securităţii şi apărării, precum şi alte domenii prin care se asigură prevenirea şi gestionarea crizelor, care ar putea afecta interesele alianţei.

În domeniul securităţii se pot proiecta şi îndeplini misiuni, precum: −crearea unui mediu internaţional de securitate favorabil pentru

îndeplinirea scopului şi obiectivelor alianţei; −consultarea permanentă a membrilor alianţei în vederea identificării

riscurilor şi ameninţărilor la adresa intereselor comune şi coordonarea corespunzătoare a eforturilor comune;

−colaborarea permanentă cu instituţiile internaţionale de securitate în problemele de interes ale alianţei;

−cooperarea şi parteneriatul cu alte ţări şi organizaţii care pot contribui la îndeplinirea unor obiective de interes comun.

În domeniul apărării alianţei, misiunile pot fi: −apărarea păcii şi garantarea independenţei politice şi integrităţii

teritoriale a statelor membre; −gestionarea eficace şi eficientă a crizelor prin operaţii militare; −participarea la acţiuni multinaţionale pentru prevenirea crizelor

majore care ar putea afecta interesele alianţei, pacea şi stabilitatea internaţională. Misiunile alianţei politico-militare pot fi îndeplinite prin participarea

tuturor statelor membre sau a celor interesate în funcţie de situaţia concretă creată. Alianţa în întregul ei nu poate fi angajată în rezolvarea unei crize decât cu aprobarea tuturor membrilor săi şi numai în condiţiile prevederilor tratatului şi ale Cartei O.N.U.

Pentru îndeplinirea obiectivelor alianţei, pe baza prevederilor tratatului se creează structuri organizatorice de conducere politico-militară şi de execuţie.

La nivelul de conducere politico-militară se constituie un consiliu, care este investit cu autoritate politică şi puteri decizionale, alcătuit din reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre. Deciziile se iau prin consensul statelor membre, reprezentanţii acestora având rangul de ambasadori fiind secondaţi de personal politic şi militar.

Consiliul are competenţa de a crea organisme subordonate şi de a stabili responsabilităţi pe domenii de activitate. Pentru avizarea activităţilor militare pentru instituţia supremă a alianţei se creează un comitet militar. Acesta este ajutat în activitatea sa de un stat major militar integrat alcătuit din personal militar detaşat din diferite ţări şi personal civil administrativ. Acesta este organul

Page 147: curs de doctrine politico militare1

executiv al comitetului militar şi veghează la exercitarea în bune condiţii a directivelor şi hotărârilor comitetului militar.

Pentru conducerea nemijlocită a acţiunilor militare se poate crea o structură integrată de comandă formată din comandamente strategice şi regionale.

În compunerea structurilor de execuţie pot intra forţe de reacţie rapida, forţe principale şi forţe de sprijin (rezervă) a căror compunere diferă în funcţie de evoluţia riscurilor şi ameninţărilor la adresa alianţei.

Concluzionând, o alianţă militară nu are o armată distinctă ci îşi creează structuri comune de conducere politico-militară, iar statele naţionale membre se angajează cu forţe militare.

4. Esenţa noii filosofii a pregătirii armatei pentru apărarea ţării în

cadrul apărării colective Procesul de schimbare pe care îl parcurgem, proces deosebit de complex,

a marcat decisiv politica militară a statului român, care a optat irevocabil pentru integrarea în structurile de securitate euroatlantice. Acest fapt presupune în mod inevitabil, definirea exactă a corelaţiei dintre "apărarea naţională" şi "apărarea colectivă", stabilirea precisă a determinărilor impuse de această corelaţie pentru sistemul militar în ansamblu şi pentru fiecare element component al acestuia, precum şi a implicaţiilor acestor determinări.

Din punct de vedere al asigurării securităţii, România nu mai este singură. "Ca membru N.A.T.O., ţara noastră se bazează pe forţa aliaţilor în apărarea teritoriului şi a intereselor naţionale, participă la efortul colectiv de apărare şi îşi îndeplineşte angajamentele militare asumate"23.

Pentru aceasta, se impune realizarea şi menţinerea unei capacităţi militare adecvate, care să răspundă pe deplin misiunilor ce revin armatei în noul context geostrategic.

Reconfigurarea relaţiilor dintre componentele specifice ale securităţii, precum şi înţelegerea proceselor din sfera securităţii mondiale şi europene, obligă statul român să-şi readapteze strategia proprie la evoluţiile mediului de securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai largă, pentru a-şi spori capacitatea de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta interesele României.

Înţelegerea şi realizarea practică a corelaţiei "apărarea naţională"-apărarea colectivă" sunt de maximă importanţă în această perioadă, când România a devenit membru cu drepturi depline al Alianţei.

Modurile de abordare a corelaţiei "apărării naţionale" cu "apărarea colectivă" pot fi variate, însă noi apreciem că explorarea analitică, dar sistemică a domeniilor specifice, va acoperi corespunzător problematica pe care o presupune.

23 Strategia Militară a României, (proiect), Bucureşti, 2003, p.6.

Page 148: curs de doctrine politico militare1

Din punct de vedere teoretic "apărarea naţională" este definită ca fiind "...totalitatea măsurilor şi acţiunilor adoptate şi desfăşurate de autorităţile constituţionale ale statului român în timp de război, în scopul garantării suveranităţii naţionale, independenţei şi unităţii statului, integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale"24.

În ce ne priveşte, nu putem fi satisfăcuţi de această abordare a problemelor, decât dacă această definiţie este completată cu două aspecte. Primul, schimbarea expresiei "în timp de război", cerinţă impusă de faptul că aceste "acţiuni şi măsuri" se desfăşoară în forme specifice, în toate stările organismului militar - la pace, în situaţii de criză şi la război. Al doilea aspect, avem în vedere introducerea, în final, ca scop al acţiunilor şi măsurilor specifice, "apărarea şi promovarea intereselor naţiunii române în raporturile cu alte naţiuni".

Dintre principalele atribute şi elemente de conţinut ale "apărării naţionale", amintim:

−stabilirea de alianţe politico-militare; −adoptarea doctrinei şi strategiei militare naţionale; −stabilirea valorii, structurii şi înzestrării forţelor militare active şi

teritoriale; −pregătirea teritoriului, economiei şi a populaţiei pentru apărare; −conducerea şi executarea nemijlocită a operaţiilor de apărare a

teritoriului naţional, a independenţei şi suveranităţii naţionale a ţării, precum şi a ordinii constituţionale în cadrul statului de drept.

Privind conţinutul sintagmei "apărare colectivă", aceasta este definită ca fiind "...totalitatea măsurilor luate şi a acţiunilor întreprinse de structurile militare interaliate pentru întârzierea, oprirea sau respingerea agresorului"25.

Elementele de conţinut şi atributele "apărării colective" sunt similare celor ale "apărării naţionale", cu deosebirea că ele vizează, prin statele membre, organismul politico-militar integrat. Astfel, putem vorbi despre:

−stabilirea politicii organizaţiei, politică ce se axează pe aspecte militare ale relaţiilor acesteia cu alte state;

−stabilirea, de către organismele integrate de conducere, a valorii, structurii şi înzestrării forţelor militare ale Alianţei;

−adoptarea şi aplicarea doctrinei şi strategiei militare comune pentru ducerea acţiunilor specifice;

−conducerea şi executarea nemijlocită a operaţiilor de apărare a spaţiului integrat al Alianţei şi de promovare a intereselor de pace şi stabilitate regională şi globală ale acesteia.

Ceea ce poate fi găsit doar în forme incipiente, cel puţin în actualul stadiu de evoluţie a N.A.T.O., sunt ceea ce în cazul "apărării naţionale" numim "măsuri de pregătire a teritoriului şi economiei pentru apărare". În schimb,

24 Dicţionarul de termeni, STANAG 5062, Terminologie militară generală, Editura Militară, Bucureşti, 2002, partea a III-a, p.2. 25 Idem, p.2.

Page 149: curs de doctrine politico militare1

pregătirea populaţiei pentru apărare este un atribut exclusiv naţional. În conformitate cu Articolul 5 al Tratatului de la Washington privind

"apărarea colectivă", forţele militare multinaţionale ale Alianţei trebuie să descurajeze orice agresiune potenţială împotriva ei, să stopeze înaintarea agresorului cât mai departe posibil, în cazul unui atac şi să asigure independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor membre.

Tocmai de aceea, la Summitul de la Praga din 21-22 noiembrie 2002 s-a adoptat Angajamentul privitor la capacităţi (Prague Capabilities Commitment - P.C.C.) şi s-au luat hotărâri privind optimizarea structurilor de comandă a N.A.T.O. (N.A.T.O. Command Arrangements - N.C.A.) şi constituirea Forţei de Răspuns (N.A.T.O. Responce Force - N.R.F.).

Privind corelaţia dintre "apărarea naţională" şi "apărarea colectivă", un prim aspect de subliniat este interferenţa dintre cele două concepte, care derivă, în primul rând, din integrarea teritoriului naţional al României în zona de acoperire a prevederilor art.5 al Tratatului de la Washington şi, în al doilea rând, din comunitatea de interese existentă între România şi Alianţă, ca structură politico-militară integrată. Aceasta presupune, aşa cum se poate vedea clar din cele prezentate, existenţa unor elemente ale "apărării naţionale" care se întrepătrund cu cele ale "apărării colective" şi invers .

Interferenţa, care poate fi punctul de plecare al corelaţiei, determină o altă trăsătură a raportului în discuţie şi anume, unitatea, aceasta fiind în acelaşi timp şi o cerinţă pentru optimizarea ambelor domenii. În acest sens, trebuie menţionat că fiecare ţară membră a Alianţei, în funcţie de riscurile pe care şi le asumă, trebuie să acţioneze pentru: întărirea forţelor proprii, astfel încât să fie în măsură să ducă un război de apărare naţională; participarea cu o cantitate de forţe la efortul colectiv de apărare în cadrul Alianţei Nord-Atlantice; participarea la dezvoltarea şi menţinerea unui mediu de securitate favorabil protejării intereselor sale.

Complementaritatea şi interdependenţa celor două sintagme, sunt date de raporturile reciproce dintre elementele componente ale capabilităţilor militare ale membrilor Alianţei. Aceasta face ca o Românie puternică în primul rând, militar, dar înainte de toate economic şi politic, să contribuie la tăria organismului integrat, după cum şi puterea mai mare a acestuia aduce un plus de securitate pentru ţara noastră. De asemenea, o strategie politico-militară corespunzătoare, aplicată de către statul român, poate avea efecte benefice pentru securitatea celorlalţi membri, după cum aplicarea unor măsuri adecvate de către ţările membre poate avea un efect favorabil asupra securităţii României, reciproca fiind adevărată şi în acest caz. În fine, existenţa manifestă a unor capabilităţi operativ-tactice şi procedurale de înaltă calitate şi eficienţă, la nivelul structurilor decizionale şi acţionale ale Armatei României, este de natură să determine creşterea capacităţii operaţionale a Alianţei, în ansamblu, după cum şi capacităţile similare actuale ale membrilor marcanţi ai N.A.T.O. influenţează, chiar şi indirect, creşterea potenţialului acţional al forţelor noastre armate.

Cele prezentate până aici, cu privire la raportul în care se află cele două elemente ale binomului "apărarea naţională" - "apărarea colectivă" conduc, în

Page 150: curs de doctrine politico militare1

mod necesar, la constatarea ascendenţei unuia dintre aceste elemente asupra celuilalt, a rolului său determinant în această relaţie vie, de continuă corelaţie şi influenţare reciprocă. Apreciem că, indiferent de poziţia noastră în problema raportului naţional/internaţional în relaţiile externe, având în vedere şi mărimea contribuţiei de orice natură (financiară, militară, economică, demografică etc.) la efortul colectiv trebuie să admitem ascendenţa "apărării colective" asupra "apărării naţionale", sub aspectul gradului de influenţă şi determinare a parametrilor de stare.

Strâns legat de acest ultim aspect, se impune să remarcăm şi faptul că putem vorbi şi de existenţa unui raport de incluziune şi integrare, "apărarea naţională" înscriindu-se, prin aspectele sale de bază, în cadrul "apărării colective", ca un element component al acesteia. În acest sens, România trebuie să-şi armonizeze şi să-şi adapteze permanent conţinutul obiectivelor şi direcţiilor de acţiune pentru îndeplinirea scopurilor strategice fundamentale, în funcţie de evoluţiile şi schimbările produse în mediul internaţional de securitate. Principiul efortului colectiv în apărarea spaţiului integrat al Alianţei, este întruchipat în aranjamente practice care dau posibilitatea aliaţilor de a se bucura de avantajul crucial politic, militar şi de resurse al "apărării colective" şi de a preveni renaţionalizarea politicilor de apărare, fără a-i lipsi pe aliaţi de suveranitatea lor. Aceste aranjamente se bazează pe: proceduri speciale pentru consultanţă; o structură militară integrată; acorduri de cooperare a forţelor; finanţare şi planificare operaţională comune; formaţiuni multinaţionale; standarde şi proceduri comune; doctrine şi echipamente etc.

Realizarea obiectivelor Alianţei depinde, în mod critic, de o împărţire echitabilă a valorilor, riscurilor şi responsabilităţilor, precum şi a beneficiilor "apărării comune". De altfel, Conceptul Strategic al Alianţei aprobat de şefii de stat şi de guvern participanţi la întâlnirea Consiliului Atlanticului de Nord de la Washington D.C. din aprilie 1999, nu privează statele membre de dreptul şi datoria lor de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, ci le dă posibilitatea ca, prin efortul colectiv să-şi realizeze obiectivele esenţiale de securitate naţională.

În acest sens, evidenţiem faptul că integrarea României în structurile N.A.T.O. aduce modificări semnificaţiei conceptului de "apărare naţională", regulile Alianţei creând obligaţii sporite pentru ţara noastră. Astfel, fără a exclude în mod absolut ideea reducerii războiului de apărare naţională prin forţe proprii - în situaţii excepţionale, limită şi numai pentru perioade scurte de timp - se pune accentul pe apărarea concepută ca rezultat al efortului comun interaliat, cu prevenirea agresiunii drept atuul forte al acesteia. Ca fenomen politico-militar generalizat, acest mod de a vedea lucrurile nu este specific doar României, el fiind prezent, în majoritatea statelor din Centrul şi Estul Europei, înscriindu-se în fenomenul globalizării, care are deja şi va avea, tot mai pregnant, o serie de consecinţe diverse.

Procesul de schimbare în care este angajată Armata României, urmăreşte aproape punctual materializarea amintitelor trăsături ale binomului "apărare naţională" - "apărare colectivă". Acest lucru este evident în toate aspectele

Page 151: curs de doctrine politico militare1

modernizării şi restructurării instituţiei noastre, de la noua Concepţie doctrinară, structura organizatorică şi înzestrare, la formarea personalului, instruirea şi concepţia de întrebuinţare a forţelor.

Noua Concepţie doctrinară a armatei este motorul realizării, în fapt, a corelaţiei dintre "apărarea naţională" şi "apărarea colectivă", asigurând atât elementele comune N.A.T.O., cât şi elementele cu specific românesc, dar armonizate cu prevederile doctrinare aliate. În acest fel, concepţia doctrinară pune bazele unităţii de acţiune cu forţele Alianţei în cadrul operaţiilor comune, constituind sursa comunităţii de limbaj, a principiilor generale, a tacticilor, tehnicilor şi procedurilor, pe care se bazează atât structura organizatorică şi cerinţele de înzestrare, cât şi nevoile de formare-perfecţionare a personalului şi de instruire a forţelor.

Structura de forţe 2007, răspunde dezideratelor impuse de integrarea "apărării naţionale" în "apărarea colectivă". Pentru a argumenta această afirmaţie vom enumera câteva elemente aferente acestei structuri, evidenţiind legătura dintre acestea şi aspectul vizat al binomului în discuţie.

Un prim element al viitoarei structuri îl constituie, clasificarea forţelor existente la pace în Forţe cu grade diferite de operaţionalizare, precum şi numărul de mari unităţi operaţionalizate, care au fost determinate de o serie de factori ca:

- imperativul satisfacerii cerinţelor Alianţei de contribuţie cu forţe la "apărarea colectivă", pe baza cerinţelor minime de forţe dislocabile N.A.T.O., respectiv:

−să fie capabile să susţină până la un cadru de divizie sau două brigăzi, dislocate, în acelaşi timp, în operaţii în afara teritoriului României, cu sprijin de luptă şi logistic în cadrul unei grupări de forţe mai mari, multinaţionale;

−să poată fi dislocate şi susţinute pe o perioadă de timp de maxim doi ani (minim 6 luni);

−să respecte criteriile de operativitate N.A.T.O. pentru conducere, echipare şi instrucţie, pentru participarea la operaţii de luptă, conform articolului 5 al Tratatului, sau la operaţii de stabilitate.

−existenţa unei forţe de descurajare credibile pentru prevenirea acţiunilor destabilizatoare în cadrul "apărării naţionale";

−constituirea unor structuri gata de luptă în timp scurt, pentru prima ripostă în caz de atac prin surprindere, până la intervenţia forţelor Alianţei, pentru apărarea naţională a ţării noastre;

−asigurarea timpului efectiv şi a capabilităţilor necesare pentru generarea şi regenerarea forţelor;

−existenţa unor forţe în teritoriu, pentru apărarea naţională sau colectivă, în interiorul graniţelor statului român sau în apropierea acestuia, pe baza cerinţelor N.A.T.O. pentru acest tip de forţe, care, în principal, sunt:

- menţinerea lor la nivel de operativitate solicitate, fără a fi imperios necesar să fie pe deplin dislocabile;

Page 152: curs de doctrine politico militare1

- asigurarea unei reacţii iniţiale la o ameninţare la adresa teritoriului Alianţei, care ar putea apărea la un moment dat;

- deţinerea unui anumit grad de mobilitate, pentru a contribui la operaţii de stabilitate de tipul non-articolul 5, în general, în vecinătate.

Cel de-al doilea element caracteristic viitoarei structuri de forţe este constituirea unităţilor de forţe speciale şi a celor de infanterie uşoară, care răspunde unui deziderat al conflictelor asimetrice moderne şi corespunde atât tradiţiilor de luptă ale Armatei României (Apărare naţională), cât şi unei cerinţe impuse de nevoile Alianţei (Apărare colectivă).

Înzestrarea-dotarea forţelor denotă preocuparea constantă a factorilor implicaţi în acest domeniu, privind satisfacerea simultană a cerinţelor interoperabilităţii şi a standardelor N.A.T.O. de performanţă tehnico-tactică, precum şi a interesului menţinerii unei industrii naţionale de echipamente militare de toate tipurile, aptă să satisfacă cerinţele unui conflict armat, chiar în condiţiile indisponibilităţii temporare sau permanente a sursei externe de aprovizionare. Pentru aceasta se au în vedere două tipuri principale de echipamente:

−cele de provenienţă N.A.T.O. sau din alte ţări superindustrializate (echipamente de comunicaţii şi de automatizare a conducerii focului, echipamente de asigurare cu date etc.);

−tehnica românească modernizată la standardele N.A.T.O. (APR/LAROM, obuzierul de 155 mm cu muniţie adecvată, transportorul amfibiu blindat "Zimbrul", maşina de luptă "Jderul", tancul românesc "Bizonul").

Formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului şi instruirea forţelor, asigură condiţiile de potenţial uman pentru corelarea cerinţelor "apărării naţionale" cu cele ale "apărării colective" prin adaptarea tot mai bună a conţinutului procesului de formare şi perfecţionare a cadrelor la cerinţele, competenţele şi standardele de calificare profesională şi morală specifice unui cadru militar din ţările membre N.A.T.O. şi din desfăşurarea instrucţiei forţelor pe obiective, misiuni şi sarcini, conform Listei cu misiunile şi sarcinile Armatei.

Concepţia strategică de angajare şi întrebuinţare a forţelor stabileşte: tipologia operaţiilor în care pot fi întrebuinţate forţele militare; principiile de angajare a acestora; concepţia generală şi planurile, pe scenarii şi variante, privind operaţionalizarea, dislocarea, angajarea în operaţii, susţinerea forţelor în teatru, redislocarea, regenerarea şi trecerea la starea de pace a marilor unităţi şi unităţilor. Ea reflectă cel mai exact, după aprecierea noastră, unitatea, interferenţa, complementaritatea şi interdependenţa dintre cele două elemente ale binomului în discuţie, precum şi relativa ascendenţă, necesară, a "apărării colective" asupra "apărării naţionale", care conduce la integrarea celei din urmă.

În cele ce urmează ne vom referi doar la modul în care se prevede materializarea concepţiei generale privind întrebuinţarea forţelor în cele două situaţii principale posibile, pentru apărarea teritoriului României şi, respectiv, pentru apărarea spaţiului comun al Alianţei, în afara teritoriului naţional.

- În situaţia trecerii la apărarea teritoriului României, ca spaţiu interaliat

Page 153: curs de doctrine politico militare1

integrat, marile unităţi şi unităţile proprii vor fi introduse din timp în Planul Alianţei pentru Apărarea Integrată, astfel ca, după operaţionalizarea graduală sub conducerea nemijlocită a organelor de conducere administrativă, acestea să fie puse la dispoziţia comandamentelor operaţionale româneşti şi să desfăşoare operaţii în mod independent sau întrunit, în funcţie de situaţia concretă, până la intervenţia Forţelor Integrate ale Alianţei (probabil, 30 de zile). După intervenţia Forţelor Aliate, comandamentele, marile unităţi şi unităţile româneşti se vor integra în efortul comun de apărare a spaţiului aliat, pentru îndeplinirea scopului militar strategic de ansamblu al Alianţei. În funcţie de evoluţia conflictului, sub conducerea structurilor de conducere administrativă, se continuă procesul de generare şi regenerare a forţelor şi punerea graduală a acestora la dispoziţia Comandamentului Aliat, însărcinat cu conducerea operaţiilor în teatru.

- În situaţia trecerii la apărarea spaţiului comun al Alianţei, în afara teritoriului naţional, prin transferul de autoritate al comenzii operaţionale, forţele operaţionalizate se pun la dispoziţia comandamentelor N.A.T.O., concomitent cu continuarea procesului de generare şi regenerare a forţelor, dislocarea, punerea la dispoziţie şi susţinerea logistică a acestora, conform planurilor întocmite în acest scop, pe toată durata operaţiilor, până la încheierea conflictului armat şi a operaţiilor post-conflict.

Sintetizând, până aici, apreciem că se impun câteva concluzii şi anume: în corelaţia dintre "apărarea naţională" şi "apărarea colectivă", unitatea, interferenţa, complementaritatea şi interdependenţa acestora determină, în ultimă instanţă, ascendenţa "apărării colective", rolul integrator al acesteia, în cadrul sistemului în care sunt incluse ambele elemente, rol pe care îl apreciem nu doar ca necesar, ci ca o condiţie obligatorie a funcţionării adecvate a binomului. În acest context, Armata României are alternativa unică a unei acţiuni concertate pentru armonizarea şi integrarea deplină a cerinţelor şi intereselor "apărării naţionale" cu dezideratele optimei funcţionări a "apărării colective".

Din acest motiv, opinăm că ceea ce se face astăzi în Armata României, de la înnoirea doctrinară, restructurare şi modernizare, la pregătire şi concepţia de întrebuinţare a forţelor, trebuie să fie subordonat determinărilor impuse de necesitatea corelării "apărării naţionale" cu "apărarea colectivă", în conformitate cu prevederile pe această linie ale Strategiei Militare Naţionale, ce vizează integrarea tot mai deplină a "apărării naţionale" în "apărarea colectivă" prin:

−transferul către structurile integrate, a unor atribute foste exclusiv naţionale;

−asumarea unor sarcini internaţionale în cadrul multinaţional oferit de Alianţă;

−contribuţia specifică la construcţia apărării colective, prin definirea instrumentelor de lucru şi realizarea cadrului de manifestare şi a organismelor aferente.

În altă ordine de idei, pentru a evidenţia şi analiza cerinţele şi măsurile necesare în domeniul militar, pentru a realiza corelaţia dintre "apărarea naţională" şi "apărarea colectivă", vom aborda analitic doar patru domenii de

Page 154: curs de doctrine politico militare1

referinţă: conceptual, structural, funcţional-acţional şi infrastructural. Domeniul conceptual generează atât obiectivul acţiunii (corelaţiei), cât

şi cadrul normativ de atingere a acestuia: legi, hotărâri ale guvernului şi a altor structuri guvernamentale cu responsabilităţi în domeniul securităţii şi apărării naţionale; ordine, dispoziţiuni, instrucţiuni, concepţii, startegii, doctrine, regulamente, manuale, metodologii, doctrine, standarde etc.

În scopul realizării deplinei concordanţe între obiectiv şi capabilităţile naţiunii de a-l îndeplini, anterior stabilirii acestuia a fost realizată o detaliată analiză a situaţiei, în cadrul căreia au fost investigate:

−mediul de securitate (tendinţe de evoluţie, riscuri şi ameninţări, rapoarte de forţe etc.);

−cerinţele Alianţei în domeniu; −posibilităţile statului român de a îndeplini cerinţele formulate de

N.A.T.O.: −resurse disponibile; −resurse necesare; −sprijinul opiniei publice pentru alocarea resurselor necesare; −situaţia social-economică şi politică internă. −impactul prognozat asupra opiniei publice al planului de măsuri pe

care le presupune realizarea corelaţiei "apărare naţională"-"apărare colectivă". Cele mai importante cerinţe ale Alianţei în domeniul conceptual sunt:

−armonizarea legislativă, a strategiilor de securitate normative care reglementează domeniul securităţii şi apărării naţionale;

−adoptarea standardelor, a tehnicilor şi procedurilor N.A.T.O. de instruire, înzestrare, organizare structurală, operare şi mentenanţă.

Scopul armonizării în domeniul conceptual este acela de a permite adoptarea unor decizii colective, care să satisfacă interesele tuturor membrilor Alianţei, pe baza unor principii şi valori comune, care au fost însuşite şi asumate de către statele membre, în momentul admiterii în N.A.T.O.

Cerinţele în domeniul structural, derivă din riscurile şi ameninţările la adresa Alianţei Nord-Atlantice care determină misiunile acesteia şi structura de forţe necesară pentru îndeplinirea lor. Noile tipuri de ameninţări şi conflicte au relevat o capacitate insuficientă a armatelor de masă de a le face faţă. Această cerinţă presupune schimbarea fundamentală a filozofiei de organizare structurală, simultan cu redefinirea unor noţiuni consacrate. Ca urmare, apreciem că în conformitate cu acest mod de abordare, fiecare misiune va fi îndeplinită de către o structură adecvată.

Asumarea principiului "un atac asupra unui membru al Alianţei înseamnă un atac asupra tuturor"26, echivalează cu angajamentul de a folosi o parte din forţele naţionale în teatrul unde a fost declanşată agresiunea şi, implicit, capacitatea de a le "proiecta" în zona de conflict, care poate fi şi în altă parte decât pe teritoriul naţional, în cadrul apărării colective. Dar acest lucru presupune în primul rând, pe lângă structura de forţe operaţionalizată, şi o 26 Manualul NATO, editat de Biroul Informare şi Presă al NATO, Bruxelles, 1999, p.70.

Page 155: curs de doctrine politico militare1

capacitate crescută de dislocare şi de autosusţinere în teatrul de operaţii militare. Dimensiunea acţională a corelaţiei "apărare naţională"-"apărare

colectivă" trebuie să pună în valoare cerinţele câmpului de luptă al viitorului, completate cu cerinţele Alianţei: interoperabilitate deplină şi capacitatea de a îndeplini oricare din misiunile ce revin şi se preconizează a fi asumate de către N.A.T.O.

Deplina interoperabilitate înseamnă îndeplinirea oricărei misiuni la nivelul de performanţă cerut de standardele N.A.T.O.:

−evitarea distrugerilor şi pierderilor inutile; −îndeplinirea misiunii cu pierderi colaterale reduse; −nefolosirea forţei disproporţionate; −respectarea legilor internaţionale ale războiului.

Dimensiunea infrastructurală constituie suportul material pentru realizarea corelaţiei "apărare naţională"-"apărare colectivă". Cele mai importante cerinţe ale N.A.T.O. în domeniul infrastructurii se referă la compatibilitatea tehnică şi asigurarea sprijinului naţiunii gazdă.

Menţinerea unei capabilităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru apărarea comună, rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei. Apărarea colectivă a membrilor săi este fundamentală pentru credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic.

Principiul efortului colectiv în apărarea Alianţei are următoarele trăsături:

−planificarea colectivă a forţelor; −finanţarea comună; −planificarea operaţională comună; −structuri multinaţionale; −un sistem integrat de apărare antiaeriană; −echilibru al rolurilor şi responsabilităţilor între aliaţi; −stabilirea şi desfăşurarea forţelor în afara teritoriului propriu atunci

când este cazul; −aranjamente, inclusiv de planificare, pentru gestionarea unor crize; −standarde şi proceduri comune pentru echipamente, instruire şi

logistică; −doctrine şi exerciţii întrunite şi multinaţionale; −cooperare în ceea ce priveşte infrastructura, armamentele şi

logistica. Odată cu lansarea invitaţiei de aderare a României la N.A.T.O. se

certifică apartenenţa acesteia la conceptul de apărare colectivă, care presupune noi misiuni, responsabilităţi şi obligaţii. Baza politică, militară şi juridică a misiunilor N.A.T.O. este conţinută în procedurile Tratatului Atlanticului de Nord.

Page 156: curs de doctrine politico militare1

X. ROMANIA ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ Evenimentele epocale, produse în ultimele decenii ale secolului al XX-

lea, au marcat mutaţii importante în evoluţia statelor europene. Împărţită în cele două blocuri - N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia - pe criterii ideologice, Europa a avut un destin tragic pe parcursul a 50 de ani. Europa Occidentală a trecut sub influenţa S.U.A., iar partea ei centrală şi răsăriteană sub influenţa sovietică. În aceste condiţii, Europa s-a rupt în două zone: zona democraţiilor occidentale şi cea a totalitarismului comunist care au avut efecte catastrofale asupra unităţii europene.

România a avut acelaşi destin cu statele europene rămase la est de "cortina de fier": izolarea faţă de lumea occidentală, schimbarea sistemului de valori şi mentalităţi şi impunerea modelului sovietic. Căderea comunismului a creat premisele necesare pentru revenirea României la familia statelor europene civilizate. Opţiunea factorului politic de integrare în structurile euro-atlantice a României a declanşat procesul de reformă structurală a societăţii româneşti pentru modelarea acestuia în vederea integrării. Procesul de reformă vizează: sistemul legislativ, sistemele politic, economico-financiar, social, militar etc.

1. Aspecte de ordin general În literatura de specialitate, noţiunii de integrare economică i se conferă

mai multe sensuri în funcţie de nivelul de referinţă. La nivelul economiei naţionale, integrarea economică presupune

dimensionarea corespunzătoare a diferitelor ramuri, subramuri şi întreprinderi şi perfecţionarea specializării şi cooperării acestora în scopul creşterii eficienţei funcţionării economiei naţionale în ansamblu.

Integrarea economică interstatală a devenit o necesitate obiectivă datorită condiţiilor actuale ale dezvoltării economiei mondiale, a diviziunii internaţionale a muncii şi a concurenţei, pe pieţele internaţionale. Ea duce la formarea unor centre de putere şi la modificarea raporturilor de forţe dintre diferitele ţări şi grupări de state pe arena internaţională.

Integrarea economică interstatală reprezintă o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor, specializării şi colaborării între economiile naţionale ale mai multor state. Ea are la bază existenţa anumitor premise şi condiţii economice, politice şi instituţionale. Integrarea presupune ca economiile naţionale ale statelor să se afle într-un anumit raport de compatibilitate şi complementaritate.

Economia de piaţă este acea formă de organizare a producţiei sociale care are ca scop crearea de bunuri destinate schimbului prin vânzare-cumpărare. Ea se întemeiază pe mecanisme obiective ale pieţei, cum ar fi raportul dintre cerere şi ofertă şi formarea preţurilor mărfurilor, prin care se reglementează alocarea resurselor economice ale societăţii, prin satisfacerea nevoilor oamenilor.

Piaţa oferă economiei naţionale o serie de pârghii economice prin care se stabilesc proporţiile producţiei, repartiţiei şi schimbului de mărfuri, împreună cu

Page 157: curs de doctrine politico militare1

echilibrele necesare propriei reproduceri precum: preţurile, cererea, oferta, profitul, dobânda etc.

Între modelele contemporane ale economiei de piaţă pot fi enumerate: −tipul anglo-saxon cuprinde economiile de piaţă de esenţă neoliberală

(S.U.A., Anglia, Canada); −tipul vest-european este mai deschis intervenţiei statului alături de

sectorul privat, care este dominant, există şi unul public destul de important (Franţa, Italia, Spania);

−economia socială de piaţă realizează un echilibru între social şi performanţa economică prin jocul pieţei şi intervenţia statului (Germania, Olanda, Austria);

−tipul nordic reprezintă o formă de piaţă contractuală intemeiată pe cooperarea dintre sectorul privat şi cel de stat, în vederea satisfacerii unor cerinţe de ordin social-economic (Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda);

−economia de piaţă paternalistă în care rolul statului de "catalizator" în economie se înfăptuieşte prin transpunerea sistemului paternalist de la nivel micro-social la nivel macro; în acest model se regăsesc unele caracteristici ale economiei sociale de piaţă, precum planificarea şi echitatea, rolul socialului.

Piaţa este locul de întâlnire între oferta întreprinderilor şi cererea cumpărătorilor. Prin piaţă se îndeplinesc funcţiile:

− verifică concordanţa (sau neconcordanţa) dintre ceea ce se aduce pe piaţă sub formă de ofertă de mărfuri şi cererea (exigenţele) consumatorilor;

− oferă informaţii utile, atât pentru ofertanţi, cât şi pentru cumpărători cu privire la preţuri, sortimente, calitate;

− acceptă sau nu intrarea noilor agenţi economici şi hotărăşte limitarea sau eliminarea altora în cadrul ei.

Menirea pieţei este aceea de a oferi şanse pe cât posibil egale pentru toţi agenţii economiei unde în cadrul concurenţei învinge cel mai bun. Piaţa este deci o confruntare permanentă între vânzători, între cumpărători, între vânzători şi cumpărători.

Tranziţia este considerată ca perioadă de timp în care fostele state socialiste îşi creează instituţiile specifice democraţiilor occidentale prin care să se realizeze democratizarea societăţii şi crearea economiei de piaţă.

Tranziţia este un proces global, complex şi unitar care se petrece în condiţiile mondializării şi globalizării. Ea presupune schimbări radicale în toate domeniile de activitate.

În domeniul politic, tranziţia presupune: − abandonarea rolului conducător al unui singur partid; − instaurarea pluralismului şi pluripartitismului politic; − crearea statului de drept. Aceste transformări constituie piatra de temelie a tuturor transformărilor

procesului de tranziţie. Alături de structurile politice, cele mai multe transformări au vizat viaţa

economică în care se impune trecerea de la o economie supraetatizată la economia de piaţă.

Contextul de ansamblu al tranziţiei, care vizează transformarea economică a societăţii în toate componentele ei, cu implicaţii în celelalte sectoare ale vieţii sociale, presupune rezolvarea a numeroase probleme:

Page 158: curs de doctrine politico militare1

−înlocuirea supraetatismului cu instituţii, pârghii şi mijloace statale specifice economiei de piaţă care să stimuleze iniţiativa şi competiţia;

−restructurarea ramurilor şi unităţilor economice, reorientarea şi reprofilarea lor pe baze economice pentru realizarea unui tip nou de echilibru economic;

−asigurarea unei corelări corespunzătoare între structurile economice şi socio-profesionale, printr-un nou sistem de învăţământ;

−modernizarea tehnică şi tehnologică a potenţialului productiv pentru sporirea competitivităţii produselor şi serviciilor în raporturile internaţionale;

−realizarea infrastructurii instituţionale şi legislative specifice mecanismului economiei de piaţă.

În privinţa ritmului parcurgerii procesului de tranziţie se evidenţiază mai multe concepte, precum:

−"terapia de şoc" care presupune înaintarea rapidă pe drumul tranziţiei prin înfăptuirea simultană a tuturor laturilor sale;

−"gradualismul", modalitate opusă "terapiei de şoc" presupune realizarea unei succesiuni adecvate a laturilor tranziţiei şi anumitor diferenţieri în privinţa vitezei, succesiunii, intensităţii tranziţiei.

Procesul tranziţiei cunoaşte diferenţieri de la ţară la ţară datorită condiţiilor politice, economice şi sociale interne şi a cadrului internaţional în care se realizează.

2. Aderarea la Uniunea Europeană 2.1. Cadrul normativ În baza Tratatului asupra Uniunii Europene din 1991 s-a instituit o

procedură unică de aderare, care este valabilă pentru toate statele solicitante. Un stat candidat pentru aderare trebuie să îndeplinească, în prealabil,

două condiţii: −să posede "calitatea de stat european", avându-se în vedere criteriul

strict geografic, pentru că Uniunea Europeană include organizaţii regionale a căror state membre trebuie să fie europene;

−respectarea principiilor fundamentale ale Uniunii europene, ceea ce face ca decizia admiterii unui stat să fie o decizie politică. Articolul F. al Tratatului de la Maastricht (1991), completat cu art.6 din Tratatul de la Amsterdam (1992) precizează că Uniunea este fondată pe principiul libertăţii, democraţiei respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ca şi pe principiul statului de drept. Art.49 din Tratatul de la Amsterdam precizează că pot deveni membre statele europene care îndeplinesc principiile din art.6.

Teoretic, se poate aprecia că există două faze ale producerii de aderare: −procedura comunitară, conform căreia cererea de aderare a unui stat

trebuie să primească avizul Consiliul, în urma exprimării votului prin unanimitate şi după exprimarea acordului de către Parlamentului European;

−procedura internaţională care presupune încheierea unui acord între

Page 159: curs de doctrine politico militare1

statul candidat şi Statele Membre în cadrul unei conferinţe internaţionale, acord ce se regăseşte în actul de aderare ce urmează a fi ratificat de către statul candidat şi Statele Membre.

În practică se manifestă o accentuată întrepătrundere între cele două proceduri. După primirea cererii de aderare este analizată oportunitatea candidaturii de către Statele Membre. În acelaşi timp, Comisia Europeană prezintă avizul preliminar, motivul, iar Consiliul formulează concluziile. Un aviz favorabil înseamnă deschiderea negocierilor pentru aderare şi trecerea la următoarea etapă, în care Statele Membre adoptă o poziţie comună în cadrul Consiliului, poziţie care va sta la baza negocierilor până la aderare. Decizia de admitere emisă de Consiliu înaintea semnării acordului se fundamentează pe avizul formal al Comisiei.

În baza Constituţiei Uniunii pot deveni membre ale uniunii statele europene care:

−respectă valorile prevăzute la art.2 şi se angajează să le promoveze în comun;

−adresează o cerere Consiliului de Miniştri care se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi aprobarea acordată de Parlamentul European;

−au acordul statelor membre care este ratificat de către toate statele contractante.

2.2. Evoluţia procesului de aderare În august 1990, Comisia elaborează şi difuzează un Comunicat prin care

propune înlocuirea acordurilor economice limitate, încheiate în mod individual cu statele din Europa de Est, cu Acordurile Europene (sau de Asociere). Cadrul de desfăşurare al acestora includea dialogul politic, comerţul liber, cooperarea economică, culturală şi financiară, instituţii ale asocierii. În anul 1991 au fost semnate Acordurile Europene cu Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, iar în anul 1993 cu România şi Bulgaria.

Lărgirea Uniunii Europene a fost dezbătută în iunie 1992 de către Consiliul European unde s-au formulat şi referiri la aderarea ţărilor asociate, semnificativ fiind conţinutul paragrafului următor:

"cu privire la relaţiile cu Centrul şi Estul Europei ... cooperarea va fi sistematic focalizată pe asistarea eforturilor acestora în pregătirea procesului de aderare la Uniunea Europeană, lucru pe care şi-l doresc".Documentul întocmit de Comisie pentru Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992, intitulat "Către o nouă aderare a ţărilor din Centrul şi Estul Europei" preciza condiţiile pentru aderare şi faptul că nu se poate stabili o agendă a procesului de aderare. Schimbarea fundamentală este dată de invitaţia lansată cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din iunie 1993, intitulat "Către o aderare mai rapidă a ţărilor Central şi Est-Europene" structurată pe patru capitole: o Arie Politică Europeană, îmbunătăţirea accesului pe piaţa comunitară, crearea asistenţei comunitare efective şi integrarea economică rapidă. Capitolul întâi conţinea propunerea conform căreia "Consiliul European ar trebui să confirme

Page 160: curs de doctrine politico militare1

într-un mesaj politic clar angajamentul de susţinere a parteneriatului în cadrul Uniunii Europene încheiat cu semnatarii Acordului European doar în momentul în care aceştia sunt în măsură să satisfacă condiţiile cerute". Ca urmare a acestei decizii şi-au depus candidatura: Ungaria - 31 martie 1994, Polonia - 5 aprilie 1994, România - 22 iunie 1995, Slovacia - 27 iunie 1995, Letonia 31 octombrie 1995, Estonia - 24 noiembrie 1995, Lituania - 6 decembrie 1995, Bulgaria - 14 decembrie 1995, Cehia - 17 ianuarie 1996 şi Slovenia - 10 iunie 1996. De asemenea, au fost semnate acorduri de parteneriat şi cooperare cu: Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia.

Comisia a avizat favorabil demararea negocierilor de aderare cu cinci dintre state, începând cu 31 martie 1998: Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovenia. Slovenia a fost respinsă din cauza criteriului politic, considerându-se că statul de drept şi democraţia nu sunt realizate şi că nu este asigurată protecţia minorităţilor.

De fapt, criteriile luate în considerare la Consiliul de la Copenhaga care au stat la baza diferenţierii statelor au fost:

−politice - instituţii stabile care să garanteze democraţia, primatul dreptului, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor;

−economice - existenţa unei economii de piaţă viabilă, aptă să facă faţă forţelor concurenţionale din piaţa unică şi să-şi asume obligaţiile uniunii economice şi monetare;

−aguis-ul - presupune preluarea aguis-ului comunitar, aşa cum există în momentul aderării.

"Acordurile de Asociere au pus piatra de temelie a fundamentului juridic al parteneriatului, la Copenhaga s-a subliniat obiectivul aderării la Uniune, iar la Essen s-au pus bazele strategiei de aderare a ţărilor asociate". Strategia de preaderări trebuia să includă, în baza Summit-ului de la Essen (decembrie 1994) principalele probleme necesare a fi rezolvate pentru promovarea aderării:

−s-au stabilit etapele derulării parteneriatului structurat. Preşedinţia Consiliului trebuia să stabilească anual o agendă a Consiliului de Asociere;

−s-a decis ca toate statele asociate să se alinieze demersurilor şi acţiunilor comune în contextul Politicii Externe de Securitate comună;

−a fost promovat un studiu privind dezvoltarea relaţiilor în domeniul agricol dintre Uniunea Europeană şi ţările asociate în perspectiva aderării;

−s-a adoptat o strategie referitoare la utilizarea instrumentelor politicii comerciale.

Scopul strategiei de preaderare era alinierea la aguis-ul comunitar prin concentrarea ajutorului pe nevoile proprii fiecărui candidat şi adoptarea unui program naţional de integrare, supus unui calendar precis şi axat pe domenii prioritare. Ajutorul financiar al Uniunii Europene urma a fi acordat sub forma convenţiilor anuale de fiinţare, subordonate realizării anumitor obiective. Astfel, peste 25% din fondurile Programului PHARE s-a decis să fie utilizate în investiţiile de infrastructură.

Page 161: curs de doctrine politico militare1

Tot la Essen a fost acceptată propunerea franceză de realizare a unui Pact de Stabilitate, care a condus la semnarea unor noi acorduri cu ţările asociate referitoare la tratamentul minorităţilor. Se dorea ca ţările asociate să nu aducă în Uniunea Europeană problemele nerezolvate privind minorităţile şi frontierele. După Conferinţa de la Paris din Martie 1995, responsabilitatea pentru Pact a fost transferată O.S.C.E.-ului.

Pe baza strategiei elaborate la Essen, Comisia a redactat, iar Consiliul European de la Cannes din iunie 1995 a aprobat Carta Albă, care oferă imaginea de ansamblu a legislaţiei comunitare după care ţările asociate ar trebui să-şi armonizeze legislaţia internă. În document sunt stabilite măsurile pentru fiecare sector al pieţei şi sunt sugerate secvenţele în care ar putea fi realizate. Carta constituie un ghid pentru ţările asociate privind adoptarea progresivă a legislaţiei şi stabilirea structurilor necesare implementării ei conform cerinţelor viitoarei participări la piaţa internă, fixează ritmul adoptării măsurilor şi stabileşte "programul pieţei unice" adaptat priorităţilor reformei economiei fiecărei ţări.

În vederea materializării recomandărilor cuprinse în Carta Albă, Comisia a propus un sistem de acţiuni de urmat:

a) Comisia să transmită ţărilor asociate conţinutul Cartei Albe şi concluziile Consiliului:

−să desfăşoare consultări cu fiecare ţară asociată în parte pentru stabilirea programelor naţionale vizând conţinutul Cartei;

−să se înfiinţeze "Oficiul pentru Schimbul de Informaţii privind Asistenţa Tehnică" şi iniţierea unui nou program multinaţional PHARE;

−să furnizeze asistenţă tehnică şi să monitorizeze evoluţiile în materializarea recomandărilor Cartei Albe;

−să informeze periodic statele candidate despre schimbările intervenite în legislaţia pieţei interne;

−să analizeze oportunitatea şi să demareze extinderea programelor în curs de desfăşurare în Uniune;

−să menţină dialogul politic şi să dezvolte relaţiile cu instituţiile Uniunii; −să înainteze rapoarte periodice cu privire la evoluţiile înregistrate. b) Ţările asociate au fost îndrumate: −să identifice problemele legate de implementarea recomandărilor Cartei

Albe; −să întocmească programe naţionale pentru implementarea

recomandărilor; −să evalueze împreună cu Comisia stadiul armonizării legislaţiei şi

asistenţa necesară pentru adaptarea la cerinţele formulate; −să utilizeze eficient facilităţile oferite de Biroul pentru Schimbul de

Informaţii asupra Asistenţei Tehnice. c) Statele Membre se angajează să pună la dispoziţie servicii de

consultanţă, să furnizeze informaţii despre asistenţa acordată şi să-şi coordoneze eforturile pentru asigurarea sprijinului necesar prin mecanismele convenite.

"Pachetul de măsuri - Agenda 2000" discutat în cadrul Consiliului

Page 162: curs de doctrine politico militare1

European de la Madrid din iunie 1997 indică calea de urmat pentru realizarea aderării. Împreună cu documentul "Opiniile Comisiei" statuează faptul că statutul de membru al U.E. presupune ca ţara candidată să dovedească:

−stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, puterea legii, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor;

−existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă competiţiei din piaţa U.E.;

−capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din aderarea la uniunea politică şi economică. Costul extinderii era estimat la 75 mrd. ECU. Durata negocierilor nu poate fi estimată, ea variind de la 13 luni cu Austria, Suedia şi Finlanda şi 7 ani cu Spania şi Portugalia.

Sursele pentru finanţarea de care beneficiază ţările din Europa Centrală şi de Est sunt:

−bugetul PHARE, care a fost planificat pentru perioada 1995-1996 la 6693 ECU;

−Banca Europeană de Investiţii; −Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; −împrumuturi ale U.E.; −programe de asistenţă bilaterală ale Statelor Membre; −sisteme de asigurări de credit bilaterale şi garanţii de investiţii; −F.M.I.; −Banca Mondială. Consiliul Europei a stabilit că pentru transpunerea obiectivelor din

Agenda 2000, se cere a se aloca anual, până în anul 2006, 3,1 mld. EURO pentru implementarea programelor de aderare, repartizate astfel: instrumente structurale-1040, programe PHARE-1560 şi instrumente agricole 520 mil.

Implementările acordate de Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare ţărilor candidate la aderarea la U.E. (milioane EURO) au fost în anul 1999 de: Cehia-237, Polonia-187, România-151, Ungaria-143, Slovacia-95, Slovenia-45, Bulgaria-35.

După Summit-ul de la Feira (Portugalia) din iunie 2000, preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, a declarat: "Vreau să evit crearea unui Zid al Berlinului ... nu trebuie să mai construim niciodată un nou Zid al Berlinului, iar extinderea este un factor foarte important pentru a ne asigura că acest lucru nu se va mai întâmpla ... vreau să ne asigurăm că extinderea este făcută cum se cuvine şi cât mai repede posibil ... dar în anii ce vor urma vom avea nevoie de sprijinul opiniei publice şi de cel al guvernelor naţionale pentru ca extinderea să fie un succes".

Iniţial, previziunile privind admiterea în U.E. a primelor state candidate din Est era pentru 2002 sau 2003, responsabilii Uniunii estimează că operaţiunea va fi amânată cu cel puţin 2-3 ani.

La reuniunea şefilor de stat şi de guvern ai U.E. de la Biarritz din 13-14 octombrie 2000, un principiu disputat a fost acela al "integrării sporite" (o altă formulare a "Europei cu două viteze") care să permită existenţa unui nucleu

Page 163: curs de doctrine politico militare1

european, format dintr-un număr restrâns de state mai avansate în adoptarea reformelor comunitare, principiu contestat de Marea Britanie şi de alte state.

Politologul Z.Brezzinski analizează în revista The Naţional Interest, raporturile viitoare dintre S.U.A. şi Europa în contextul procesului de lărgire a U.E. şi formulează un "decalog al dezvoltării şi perspectivelor Europei":

−U.E. nu va deveni o altă Americă, ci doar o Elveţie scrisă cu majuscule; −europenii nu văd în antiamericanism un motor al unificării lor; −unificarea este un proces birocratic şi nu creează o adevărată uniune; −lărgirea U.E. va intra, fără îndoială, în conflict cu orice adâncire a

unificării; −la baza lărgirii U.E. stau raţiunile demografice şi economice; −federaţie de state, care constituie un nucleu al Europei şi care decide

pentru toţi ceilalţi în materie de politică externă, nu este viabilă din punct de vedere politic;

−lărgire graduală şi o unificare birocratică, va duce la o uniune economică doar, nu şi la o uniune politică;

−este puţin probabilă realizarea unei autonomii militare de către U.E.; −U.E. se va prezenta pe plan mondial ca un nou tip de identitate politică,

dar cu influenţă de natura economică şi financiară. 3. Aderarea României la Uniunea Europeană 3.1. Declanşarea procedurii de aderare România a depus cerere de aderare la U.E. în iunie 1995 şi a fost

acceptată ca stat candidat, la Consiliul European de la Luxenburg din decembrie 1997. Deschiderea negocierilor cu România a avut loc în urma deciziei luate de Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, unde s-a hotărât că singurul criteriu care trebuie îndeplinit înaintea negocierilor este criteriul politic. Criteriile economice, legislative şi administrative devin necesare abia din momentul aderării. În esenţă, aderarea la U.E. constă în adoptarea, aplicarea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar care reprezintă întreaga legislaţie primară şi derivată ca şi ansamblul politicilor şi instituţiilor create pentru a asigura aplicarea şi dezvoltarea corespunzătoare şi continuă a acestei legislaţii.

Acquis-ul comunitar este grupat în 31 capitole deschise succesiv negocierii, care cuprind, de la libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, trec prin politica industrială, cultură şi audio-vizual pentru a ajunge la uniunea vamală şi controlul financiar. Negocierile se desfăşoară în cadrul unei Conferinţe la care participă negociatorul ţării candidate şi Consiliul Uniunii. Sarcina Comisiei Europene este de a identifica împreună cu statul candidat acele concesii ce ar putea fi acceptate de către Consiliul U.E. şi care trebuie să întrunească acordul unanim al Statelor Membre.

În cazul ivirii unor dificultăţi serioase şi demonstrabile într-un anumit domeniu privind aplicarea acquis-ului comunitar la data aderării, se pot formula două tipuri de cereri: o perioadă de tranziţie sau o adaptare specială a acquis-ului

Page 164: curs de doctrine politico militare1

comunitar, în cazul în care statul candidat reuşeşte să convingă că acea parte legislativă nu este suficient de evoluată. Negocierile au rolul de a stabili condiţiile de participare ale noului stat membru la politicile comune ale U.E. şi contribuţia la bugetul Uniunii.

În perioada 1991-1999 României i-au fost alocaţi peste un miliard de EURO prin programul PHARE, fonduri care după 1998 au fost utilizate în proporţie de 70% pentru investiţii şi infrasturctură şi 30% pentru consolidarea instituţională. Prin decizia Consiliului U.E. de la Helsinki, din decembrie 1999, România va primi anual până în 2005 câte 640 milioane EURO, ca ajutor pentru aderare. La acestea se mai adaugă 320 milioane EURO proveniţi din partea Pactului de Stabilitate, plus fonduri deblocate în cadrul programelor bilaterale de cooperare.

Se poate aprecia că avantajele aderării României la U.E. sunt: −beneficiul apartenenţei la marea familie de naţiuni şi la securitatea pe

care ne-o conferă; −oportunitatea participării la cea mai mare piaţă unică din lume cu

implicaţii asupra dezvoltării economice şi a ocupării forţei de muncă; −consolidarea reformelor politice şi economice începute după 1989; −accesul la Fondurile structurale destinate dezvoltării regiunilor mai

puţin prospere ale Uniunii, fonduri care s-au dovedit benefice pentru Portugalia, Spania, Grecia, Irlanda etc.

Dezavantajele, conform unor opinii, ar fi transferul de suveranitate şi identitate naţională, precum şi vulnerabilitatea în faţa concurenţei de la Piaţa Unică.

3.2. Evoluţia negocierilor cu Uniunea Europeană Obiectivul propus de România este aderarea la Uniune până la 1 ianuarie

2007. La capitolul negocieri cu U.E., la sfârşitul anului 2001, România a închis

aproape două treimi din cele 31 dosare de negocieri, fiind vorba, în principal, de: − politica externă şi de securitate comună; − relaţii externe; − educaţie; − formare profesională şi tineret; − ştiinţa şi cercetare; − întreprinderi mici şi mijlocii; − statistică. Termenul de "închidere de capitole" este impropriu, fiind vorba despre o

"închidere provizorie de capitole", ceea ce presupune ca până în momentul aderării efective, U.E. îşi rezervă dreptul de a redeschide oricând unul din capitole, în măsura în care, la nivel comunitar, este adoptată o nouă lege sau o nouă directivă care trebuie să se adauge celor deja integrate în pachetul existent la nivelul fiecărui capitol. Practic, nu se pot negocia decât derogările parţiale şi perioadele de tranziţie, care vor ajuta la transpunerea acelor părţi mai complicate

Page 165: curs de doctrine politico militare1

ale legislaţiei comunitare, într-un interval de timp care nu va produce un şoc. Se negociază doar adaptarea la regulile jocului în U.E. şi nu regulile în sine.

Politica externă şi de securitate comună a fost negociată de România şi nu a ridicat probleme deosebite datorită principiilor comune în acest domeniu şi alinierea României la declaraţiile, demersurile şi acţiunile U.E. De asemenea, România este un promotor activ al cooperării regionale prin participarea la o serie de organizaţii cu interese comune şi la relaţii de bună vecinătate. Ca materializare a eforturilor privind pregătirea pentru aderarea în U.E. pot fi enumerate: aderarea la U.E. şi N.A.T.O. reprezintă priorităţi ale politicii externe şi de securitate ale României, participarea la o serie de operaţiuni de menţinere sau de impunere a păcii şi exprimarea disponibilităţii şi interesului de a participa la forţa europeană de apărare.

Relaţiile externe în domeniul politicii comerciale ale României sunt în concordanţă cu cele ale U.E., România va aplica tariful vamal comun cel mai târziu din ziua aderării. În relaţiile cu terţe ţări aplică aceleaşi principii ca şi U.E., iar în momentul aderării va transfera politica sa comercială sub responsabilitatea deplină a U.E., va asigura compatibilitatea deplină între legislaţia sa şi acquis-ul comunitar în domeniul bunurilor cu dublă utilizare, va participa la negocierea Acordului European de evaluare a Conformităţii, va deveni parte la Acordul privind spaţiul Economic European.

Educaţia, formarea profesională şi tineret se realizează prin participarea României la programele comunitare (Socrates, Leonardo da Vinci, tineret pentru Europa) unde s-a dovedit că ţara noastră dispune de capacitatea instituţională de a asigura un parteneriat susţinut la iniţiativele U.E. din acest domeniu.

Ştiinţă şi cercetare. România s-a angajat ca prin politicile aplicate în domeniu să realizeze: menţinerea finanţării programelor lansate de sus în jos şi restrângerea numărului de obiective pe baza relevanţei faţă de priorităţi; implementarea unui sistem de finanţare în regim descentralizat, bazat pe concurenţă; restructurarea cadrului instituţional; constituirea şi dezvoltarea centrelor de excelenţă; finanţarea cu prioritate a proiectelor de cercetare orientate spre cerinţele pieţei. Potenţialul de cercetare se va menţine prin alocarea a 1% din PIB pentru cercetare, dezvoltare (circa 300.000 EURO) se va asigura un număr de 20 de cercetători la 10.000 de locuitori, infrastructura adecvată în domeniile competitive pe plan european şi acces generalizat la Internet, concomitent cu introducerea unor stimulente pentru întoarcerea tinerilor formaţi în ţările dezvoltate.

Negocierile de aderare trebuie să conducă la stabilirea: "etapelor de parcurs în procesul armonizării legislaţiei; priorităţilor, căilor implementării normelor comunitare pe măsura integrării României în structurile Uniunii Europene". Armonizarea legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară este una din cele mai complexe acţiuni comune.

Aceasta nu înseamnă "o preluare mecanică" ci respectarea a două faze distincte: "apropierea" şi apoi "deplina adaptare şi corelare" a legislaţiilor.

Este pentru prima dată când U.E. negociază cu un număr atât de mare de state şi, de aceea, U.E. a adoptat o poziţie extrem de precaută în cadrul

Page 166: curs de doctrine politico militare1

procesului de negocieri: până în prezent nu a fixat nici un termen precis pentru următoarele aderări şi nu a negociat nici unul dintre dosarele considerate dificile din acquis-ul comunitar precum agricultura, mediu, libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor.

Conform Raportului anual al Comisiei Europene asupra progreselor făcute de statele candidate privind condiţiile de aderare la U.E., care acoperă perioada până în 2000, exporturile României către ţările din U.E. s-au situat în ultimul an la 5,8 miliarde EURO, iar importurile au reprezentat 6,3 miliarde EURO. Raportat la numărul populaţiei, schimburile economice ale ţărilor U.E. cu România se situează la nivelul cel mai scăzut dintre toate ţările candidate.

În perioada 2000-2002, asistenţa totală către România va reprezenta cel puţin 242 milioane EURO, alocate pentru programul PHARE, 150 milioane pentru programul pentru agricultură şi dezvoltare rurală SAPARD şi 270 milioane EURO prin programul de infrastructură şi protecţia mediului ISPA. O listă a realizărilor României ne arată drumul deosebit de dificil şi complex ce trebuie parcurs de aceasta în continuare:

- Criteriul politic. Motive de îngrijorare reprezintă practica Parlamentului de a nu adopta legislaţia în concordanţă cu cea europeană şi în stabilirea priorităţilor legislative. De asemenea, insuficienta coordonare a activităţilor în domeniul executivului reduce eficienţa înaintării pe drumul reformei. Larga răspândire a corupţiei subminează nu numai funcţionarea sistemului legal, ci are efecte negative asupra economiei şi încrederii în autorităţile publice. În privinţa drepturilor omului şi protecţia minorităţilor sunt subliniate: lenta desfăşurare a procesului de restituire a pământurilor agricole şi a valorilor mobiliare; necesitatea demilitarizării poliţiei; activitatea necorespunzătoare privind protecţia copilului; separarea puterilor în stat etc.;

- Criteriile economice. Între România şi ţările U.E. există însemnate decalaje la indicatorii de nivel şi indicatorii calitativi ai dezvoltării economice, atât la nivelul mediu al indicatorilor pe locuitor, cât şi în raport cu fiecare ţară membră în parte. La nivelul României, în 1998, PIB a fost de 36,9 mii milioane ECU fiind, din acest punct de vedere, pe locul trei din coada listei, înaintea Albaniei şi Bulgariei PIB/locuitor cu doar 1600 EURO spre deosebire de Cipru - 12.000 EURO, Slovenia - 8.800 EURO, Malta - 8.300 EURO, R.Cehă - 4.900 EURO, Ungaria - 4.100 EURO. Datoria externă a României a depăşit, în 2001 12 miliarde dolari, reprezentând în 2001, aproape 20% din PIB. Balanţa de plăţi este negativă cu un minus de aproximativ 3.000 milioane EURO. Deşi are 6% din populaţia U.E., România nu produce decât 0,4 din PIB comunitar.

Ponderea sectorului privat în PIB se prezintă astfel: Ungaria - 80%, Cehia - 80%, Estonia - 75%, Slovacia - 75%, Lituania - 70%, Rusia - 70%, Polonia - 65%, Letonia - 65%, Bulgaria - 60%, România - 60%, Slovenia - 55%.

De asemenea, pe lista nerealizărilor sunt incluse şi necesităţile privind: stabilitatea macroeconomică; climatul de afaceri neatractiv din cauza fluctuaţiei legislative şi economice; indisciplina fiscală, chiar dacă în 1999 s-a reuşit reducerea deficitului fiscal de la 5 la 3,5 la sută din PIB; reforma şi transparenţa finanţelor publice; implementarea reformei în domeniul asigurării sociale şi al

Page 167: curs de doctrine politico militare1

ocrotirii sănătăţii; menţinerea controlului asupra unor preţuri; incertitudinile privind asigurarea dreptului de proprietate şi repetatele schimbări în ce priveşte legislaţia şi accesul la sursele de finanţare; economia subterană. Concluzia generală este că România nu poate fi considerată o economie de piaţă funcţională şi nu poate face faţă pe termen mediu presiunilor competitive şi forţelor pieţii din cadrul U.E.

Nerealizări sunt şi în privinţa: liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalurilor; posibilităţii de a furniza servicii, a dreptului de autor şi al mărcii; legislaţiei concurenţiale; agriculturii; pescuitului; transportului; politicilor de protecţie socială şi şomajului; telecomunicaţiilor şi tehnologiei informaticii; mediului înconjurător protecţiei consumatorului, cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Diferenţele importante în dezvoltarea infrastructurii rutiere au un impact major, atât asupra turismului, cât şi asupra dezvoltării economice, în general. Densitatea autostrăzilor în 2000 (km/1000 kmp) era următoarea: U.E. - 14,8, Slovenia - 12,5, Cehia - 6,4, Slovacia - 6,0, Ungaria - 4,8, Estonia - 1,5, Polonia - 1,0, Romnia - 0,7.

În raport cu media de utilizare a suprafeţelor agricole în ţările U.E., de 41,8%, gradul de utilizare în Europa Centrală şi de Est este, în general, mai ridicată, aici necesitând încă restricţionări comunitare ale producţiei: România - 62%, Bulgaria - 55,5%, Ungaria - 66,5%, Slovenia - 49,9%; Slovacia - 32,1%, Cehia - 54,3%; Polonia - 59,1%, Lituania - 48,5%, Letonia - 39%, Estonia - 32%. Analiştii occidentali consideră că ponderea ridicată a agriculturii în PIB, indică o economie nerestructurată. Dacă în ţările U.E., media este de 2%, în ţările candidate situaţia se prezintă astfel: România - 19%, Bulgaria - 20%, Cehia - 1,8%, Ungaria - 5,2%, Estonia - 4%, Letonia - 5%, Lituania - 10%, Polonia - 4%, Slovacia - 4,6%, Slovenia - 4,4%.

Una din cerinţele U.E. pentru România este includerea ca prioritate strategică, a dezvoltării tehnologiei informaţiei. În condiţiile în care pentru anul 2000, contribuţia industriei informaţiei şi a comunicaţiilor la produsul mondial brut reprezintă circa 10%, nu e de mirare că statele şi-au focalizat resursele şi acţiunile către dezvoltarea cât mai rapidă a acestui sector economic. În anul 1999 în România erau aproximativ 644.000 de utilizatori de Internet. Cifra este foarte mică în raport cu cei 375 milioane de oameni care folosesc Internetul, numai Anglia, având 18 milioane de utilizatori.

Situaţia acestora în Europa Centrală şi de Est, raportată la 100 de locuitori (utilizatori casnici/utilizatori profesionali) se prezintă astfel: România - 0,3/2,5, Estonia - 8/5, Letonia - 0,4/4, Lituania - 2/1, Polonia - 1/5, Cehia - 2/2, Ungaria - 1/1, Slovenia - 6/7, Bulgaria - 2/2,5.

Cheltuielile alocate pentru sănătate situează România în coada ţărilor europene, cu doar 2,3% din totalul bugetului, în comparaţie cu alocările bugetare de 5,3% din Ungaria, 4,2% din Polonia sau 3,8% din Lituania. Nu avem decât 184 de medici la 100.000 de locuitori, mai puţini având doar Turcia cu 116 medici la 100.000 locuitori. La capitolul mortalitate infantilă ne situăm pe locul doi cu procentajul de 20,5 decese la mia de nou- născuţi, după Turcia cu 37,9

Page 168: curs de doctrine politico militare1

decese la mie. Recordul îl deţin Cehia şi Slovenia cu o rată de decese de numai 5,2 la mie.

Procesul integrării implică asumarea unor angajamente ferme din partea României cu anumite termene pentru atingerea standardelor U.E., măsuri pentru realizarea angajamentelor asumate şi reglementări pentru promovarea măsurilor şi realizarea politicilor de integrare.

Una din condiţiile puse de U.E. guvernului român pentru începerea negocierilor a fost elaborarea unei strategii de dezvoltare pe termen mediu care s-a concretizat în "Strategia economică pe termen mediu a României", inclusă în Programul Naţional pentru aderarea la U.E. Scopul acestuia este punerea bazelor necesare reînceperii creşterii susţinute şi sănătoase a economiei, lucru crucial pentru asigurarea eradicării sărăciei larg răspândite şi creşterea standardelor de viaţă. Drept urmare, acest lucru va ajuta ţara să îndeplinească criteriul economic de la Copenhaga pentru aderarea la U.E.

Încă din faza de preaderare, Comisia Europeană preciza în documentele COM (94) 320 din 13 iulie 1994 şi COM (94) 361/3 din 26 iulie 1994 că "obiectivul strategiilor este de a stabili un program care să permită fiecărei ţări asociate să se pregătească cu ajutorul Uniunii, să îndeplinească obligaţiile pe care le implică accesul pe piaţa unică". Din acest motiv, analiştii consideră că integrarea condiţionează dezvoltarea, de unde şi observaţia că, obiectivul final al strategiei fiind integrarea, dezvoltarea se transformă dintr-un scop în sine într-o premisă a demersului de integrare. Chiar dacă principiile dezvoltării durabile rămân valabile, ele nu reprezintă garanţia integrării.

x x x Prin invitarea României la procesul de integrare în Uniunea Europeană s-

a demonstrat, dacă mai era necesar, că Europa are nevoie de România tot atât de mult precum are nevoie România de Europa. Procesul globalizării presupune, printre altele, şi crearea pieţelor unice în care concurenţa va face jocul pieţii. Din acest punct de vedere România încă nu este pregătită şi, prin urmare, anul 2007 nu reprezintă un termen prea îndepărtat în care ţara noastră să poată să fie integrată în Uniunea Europeană.

Page 169: curs de doctrine politico militare1

ANEXA NR.1

Cadrul instituţional al dialogului Uniunea Europeană - România Acordul European instituind o asociere între România pe de o parte, şi

Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Cadrul dialogului instituţionalizat între cele două părţi a fost stabilit la două niveluri:

- parlamentar; - executiv. 1. La nivel parlamentar, dialogul România-Uniunea Europeană se

desfăşoară prin intermediul Comitetului Parlamentar de Asociere România -Uniunea Europeană. Acesta funcţionează potrivit propriilor reguli de procedură, care prevăd şi modul de desfăşurare a reuniunilor. Astfel, Comitetul Parlamentar are în componenţa sa membri ai Parlamentului României şi ai Parlamentului European, iar reuniunile sale se desfăşoară de două ori pe an, la Bucureşti, respectiv Bruxelles. Din 20 aprilie 1995, data primului Comitet Parlamentar, până în prezent, s-au desfăşurat şapte reuniuni ale acestui organism. Părţile implicate participă cu câte doisprezece membri, conducătorii delegaţiilor asigurând în acelaşi timp şi co-preşedinţia Comitetului Parlamentar de Asociere.

Reuniunile se închid prin adoptarea şi semnarea unui document final, cu titlu de recomandare, document cu valoare politică. Acesta este înaintat în acelaşi timp Guvernului României şi instituţiilor comunitare. Documentul se consideră adoptat prin votul majorităţii fiecărei părţi participante la reuniune.

Având în vedere importanţa procesului de integrare europeană, la nivelul Parlamentului României funcţionează Comisia pentru Integrare Europeană. Atribuţiile acestei comisii acoperă un domeniu vast al procesului, de la problemele de armonizare a legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară până la stabilirea strategiei şi priorităţilor în domeniul integrării europene. În realizarea acestor deziderate,Comisia pentru Integrare Europeană a Parlamentului colaborează cu comisiile de politică externă ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

2. La nivel executiv, dialogul instituţional între România şi Uniunea Europeană se desfăşoară la nivelul Consiliului de Asociere şi al Comitetului de Asociere. Acesta din urmă, conform art.110 din Acordul European de Asociere, asista Consiliul de Asociere în îndeplinirea sarcinilor sale. Discuţiile se desfăşoară la nivel bilateral, Comitetul de Asociere fiind format din reprezentanţi ai Guvernului României, pe de o parte, şi reprezentanţi ai Consiliului Comunităţilor Europene şi membri ai Comisiei Europene pe de altă parte.

Reuniunile acestui organism se desfăşoară anual, de regulă în luna octombrie, alternativ în capitala României şi la Bruxelles. Prin regulile sale de procedură, Consiliul de Asociere stabileşte îndatoririle Comitetului de Asociere,

Page 170: curs de doctrine politico militare1

inclusiv pregătirea şedinţelor Consiliului de Asociere şi modul de funcţionare a Comitetului.

Subcomitetele de Asociere, care au o procedură de desfăşurare asemănătoare Comitetului de Asociere, analizează punctual domeniile care fac obiectul Acordului de Asociere. În cadrul reuniunilor fiecărui subcomitet sunt discutate problemele legate de transpunerea în legislaţia naţională a acquis-ului comunitar, dezvoltarea instituţională, precum şi raporturile România-U.E. apărute ca urmare a aplicării acestuia. Volumul asistenţei suplimentare acordate de U.E. României va creşte cu 20% în anul 2004, 30% în 2005 şi 40% în 2006, raportat la volumul mediu al asistenţei comunitare acordate prin programele PHARE, ISPA şi SAPARD în perioada 2001-2003.

Un alt aspect tratat de documentul Comisiei Europene se referă la participarea României şi Bulgariei la instituţiile comunitare. Cele două ţări participă deja la o serie de comitete şi agenţii comunitare, iar după semnarea Tratatului de Aderare vor beneficia atât de extinderea numărului de structuri comunitare la care vor avea acces, cât şi de îmbunătăţirea nivelului de participare (cel puţin statut de observator).

Roadmap-ul pentru România cuprinde patru secţiuni: Introducere, Capacitatea administrativă şi judiciară, Reforma economică şi Capitolele de acquis comunitar. În ceea ce priveşte capacitatea administrativă, roadmap-ul reia recomandările formulate în Raportul de ţară pe anul 2002 cu privire la necesitatea reformei administraţiei publice româneşti, pe următoarele coordonate:

−Dezvoltarea legislaţiei în domeniul funcţiei publice; −Asigurarea independenţei profesionale şi responsabilizării

funcţionarilor publici; −Îmbunătăţirea managementului resurselor umane în administraţia

publică, în special în ceea ce priveşte pregătirea profesională a funcţionarilor publici;

−Consolidarea structurilor administrative care gestionează fonduri comunitare şi asigurarea unei protecţii adecvate a intereselor financiare ale U.E.

Referitor la sistemul judiciar, roadmap-ul recomandă ca autorităţile române să-şi concentreze eforturile în următoarele direcţii:

−Garantarea independenţei efective a justiţiei; −Revizuirea procedurii de recurs în anulare în conformitate cu

prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; −Elaborarea unei strategii cuprinzătoare pentru îmbunătăţirea

funcţionării sistemului judiciar. Realizarea reformelor în domeniul capacităţii administrative şi judiciare

va beneficia de asistenţă suplimentară acordată de U.E. prin programul Phare. Referitor la reformele economice, roadmap-ul ia notă de recomandările

formulate în secţiunea "Criterii economice de aderare" a Raportului de ţară pe anul 2002 al Comisiei Europene şi menţionează principalele domenii şi indicatorii macroeconomici care vor fi urmăriţi cu atenţie de Comisia Europeană

Page 171: curs de doctrine politico militare1

în vederea evaluării îndeplinirii criteriilor economice de aderare. Dintre măsurile şi domeniile prioritare sunt de menţionat următoarele: continuarea procesului dezinflaţionist, evoluţia arieratelor şi a cheltuielilor salariale în sectorul de stat, continuarea reformei în domeniul fiscal-bugetar, progresele în restructurarea întreprinderilor de stat, dezvoltarea sectorului financiar şi finalizarea procesului de privatizare în sectorul bancar, volumul şi calitatea investiţiilor publice ş.a.

În ceea ce priveşte capitolele de acquis comunitar, roadmap-ul stabileşte priorităţile pe termen scurt şi mediu pentru realizarea cerinţelor comunitare de aliniere legislativă şi construcţie instituţională până la data aderării, pe fiecare dintre cele 29 de capitole de acquis comunitar.

În concluzie, roadmap-ul trasează liniile generale ale strategiei viitoare de preaderare şi reconfirmă angajamentul U.E. de a sprijini mai substanţial eforturile României de a deveni membră U.E. în anul 2007.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că priorităţile pe termen scurt şi mediu prevăzute în roadmap se regăsesc în "Planul de măsuri prioritare pentru integrare europeană (noiembrie 2002 - decembrie 2003)", aprobat în şedinţa de Guvern din 31 octombrie a.c., ceea ce dovedeşte faptul că Guvernul României este conştient de măsurile pe care trebuie să le întreprindă pentru a avansa pe drumul către Uniunea Europeană.

În continuare, roadmap-ul va fi discutat de către Comisia Europeană cu Guvernul României, cu Statele Membre U.E. şi cu Preşedinţia daneză a Consiliului U.E., urmând a primi girul final al Uniunii Europene la Consiliul European de la Copenhaga (12-13 decembrie).

x x x Anul 2004 a însemnat pentru România încheierea negocierilor de aderare

la UE iar 2005 va reprezenta semnarea tratatului de aderare, pentru ca în anul 2007 România să devină membră cu drepturi depline.

Page 172: curs de doctrine politico militare1

BIBLIOGRAFIE

x x x - Constituţia României, Bucureşti, 2003 x x x - Strategia de Securitate Naţională a României,

Bucureşti, 2001 x x x - Legea apărării naţionale a României nr.45/1994,

Monitorul Oficial nr.172 din 07.07.1994 x x x - Legea planificării apărării naţionale a României

nr.63/2000 x x x - Carta O.N.U., San Francisco, 1945 x x x - Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, aprilie,

1949 x x x - Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucreţius,

Bucureşti, 1997 x x x - Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucreţius, Bucureşti,

1999 x x x - N.A.T.O. - parteneriat şi cooperare, Bucureşti, 1996 x x x - N.A.T.O. after Pragme OIP, Bruxelles, 2002 x x x - N.A.T.O. - HAND BOOK, OIP, Bruxelles, 2002 x x x - Doctrina pentru operaţii întrunite multinaţionale,

Bucureşti, 2001 Boncu, Simion - Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii,

Editura Amco Press, Bucureşti, 1995 Biberi, Octav - Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura ALL,

Bucureşti, 2000 Gârz, Florian - Expansiunea spre est a N.A.T.O.: Bătălia pentru

Europa, Editura Coruţ Pavel, Bucureşti, 1997 Tămaş, Sergiu - Geopolitică: O abordare prospectivă, Editura Noua

Alternativă, 1995 Grozea, Traian - Eseu despre strategia apărării, Editura Militară,

Bucureşti, 1976 x x x - România în primul război mondial, vol.I, Editura

Militară, Bucureşti, 1987 Gl.mr.dr. Culda Lucian

- Lucian Mondializarea socialului şi insecuritatea omenirii, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1992

x x x - Riscul şi decizia militară, Editura Militară, Bucureşti, 1994

Bondrea, Aurelian - Starea naţiunii 1918-1996, Editura Fundaţiei "România de mâine", Bucureşti, 1997

Ole, Waever - Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt, Centrul pentru Pace şi Cercetarea Conflictelor, Copenhaga, 1989

x x x - Riscul şi decizia militară, Editura Militară, Bucureşti, 1994

Page 173: curs de doctrine politico militare1

Bondrea, Aurelian - Starea naţiunii 1918-1996, Editura Fundaţiei "România de mâine", Bucureşti, 1997

Ole, Waever - Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt, Centrul pentru Pace şi Cercetarea Conflictelor, Copenhaga, 1989

Ian, Bellany - Către o teorie a securităţii internaţionale, Political Studies, 1981

Laurence, Martin - Poate exista securitate naţională într-o epocă nesigură? Encounter, 1983

Richard, H.Ullmann

- Redefinirea securităţii, International Security, 1983

Alvin, Toffler - Puterea în mişcare, Bucureşti, 1995 Max, Gallo - Italia lui Mussolini, Editura Politică, Bucureşti, 1969 Werner, Bauwens - Luc Reychkler eds, Arta prevenirii conflictelor, R.A.

Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996 Charles L.Schultze - Conţinutul economic al securităţii naţionale, Foreign

Affaires, 1973 Ian Bellany - Către o teorie a securităţii internaţionale, Political

Studies, 1981 Michael Howard - Puterea militară şi ordinea internaţională, International

Affaires, 1964 Brezinski Z. - Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura

Diogene, Bucureşti, 1995 Marga Andrei - Filosofia unificării europene, Biblioteca Apostrof, Cluj-

Napoca, 1995 Deac Liviu şi Irimia Ion

- Securitatea României la răscruce de milenii, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 2000

Ionescu Mihail, Urs

- Allternatt Previziunile de la Saraevo, Editura Polirom, Bucureşti, 2000

Zamfirescu Dan - A treia Europă, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1997

Duţu Alexandru - Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Editura All, Bucureşti, 1999

Neagu Romulus - Securitatea europeană, Editura Politică, Bucureşti, 1976