Drept notarial şi publicitate imobiliară curs 1

Istoricul activităţii notariale, principiile activităţii notariale I. Istoricul activităţii notariale. A. Perioada antică şi perioada romană: importanţa notariatului a fost legată în permanenţă de funcţia sa de a preveni litigiile dintre particulari, de posibilitatea de a preconstitui înscrisuri sau alte forme de dovadă. Astfel, la origine, în societăţile umane, proba testimonială avea o importanţă covârşitoare în stabilirea adevărului, astfel că majoritatea convenţiilor se formau în public, în prezenţa unui mare număr de martori, care la nevoie puteau fi verificaţi. Apoi, au urmat rostirea formulelor solemne şi remiterile materiale de bunuri. Însă, odată cu apariţia scrisului (şi în special odată cu apariţia alfabetului), s-a permis participanţilor la circuitul civil să-şi constituie o probă mult mai eficace şi durabilă decât putea oferi memoria martorilor sau a părţilor: actul scris. Astfel, s-a consacrat primatul probei scrise asupra celei testimoniale, redactarea actelor scrise lăsându-se în seama unor funcţionari publici cu competenţă în materie. Primele state din antichitate care au realizat importanţa actelor scrise au fost cele implicate în relaţii comerciale: Caldeea, Egiptul, Iudeea şi Grecia. Roma nu a sancţionat iniţial proba scrisă. Fiind mult prea preocupată cu dobândirea avantajelor economice de la popoarele cucerite, republica Romană a adoptat târziu proba scrisă, mulţumindu-se iniţial cu monopolul pe care "pontifex" îl exercitau asupra scrisului. Mai târziu, spre sfârşitul Republicii, atunci când influenţa politică, economică şi militară a Romei s-a extins în bazinul Mării Mediterane, s-a simţit nevoia unor oameni care să fie specializaţi în consemnarea diferitelor acte şi fapte cu caracter civil, comercial sau pur şi simplu de zi cu zi din viaţa romanilor. Aceştia au fost în ordinea istorică: tabularii, notarii şi tabelliones, oameni recrutaţi (cu excepţia ultimilor) de regulă din rândul sclavilor sau al prizonierilor de război. 1. Tabularius - la orgine era un sclav privat, secretarul cetăţeanului roman, însărcinat de a ţine socotelile stăpânului său şi de a-i duce şi aduce corespondenţa. Tabularius ţinea ceea ce romanii numeau Codex accepti et expensi, un document cu o importanţă probatorie capitală în dreptul roman. Ulterior, pe parcursul evoluţiei republicii romane, lui tabularius (devenit acum persona publica) i-au mai revenit şi alte atribuţii printre care: păstrarea în depozit a convenţiilor între particulari, atunci când tutorele unui impuber sau curatorul unui minor sub 25 de ani depunea garanţia pentru serviciile sale, în cazul prestării jurământului de cel care adopta un impuber, efectuarea declaraţiiilor privind naşterile şi în vremea lui Justinian pentru redactarea testamentului orbului şi în cazul remiterii excedentului de preţ către debitor, după ce se efectua distractio bonorum, iar creditorii erau satisfăcuţi. Deşi la început, tabularius au fost şi sclavi publici aflaţi în serviciul Romei, în vremea lui Constantin au devenit ca şi condiţie socială conditionales - între sclavi şi oameni liberi. Mai mult, în timpul împăraţilor Honorius şi Arcadius, în condiţiile Legii Generali, tabularius nu puteau fi decât oameni liberi. În epoca Postclasică, tabularius au devenit magistraţi municipali însărcinaţi cu paza arhivelor municipale. 2. Notarius - au fost la început stenografi1, cel mai cunoscut dintre ei fiind Tiro, 1 Trebuie făcută distincţie între notarius (stenografi) şi alte trei categorii de persoane care se ocupau de transcrierea

documentelor: scribus - grefierul, librarius - copistul şi tabelliones.

secretarul lui Cicero, inventatorul stenografiei. Numele lor provenea de la semnele abreviative (notae sau note tironiene), prin care consemnau ceea ce se discuta în prezenţa stăpânilor lor. Cu timpul, serviciile notarilor au fost solicitate şi în cadrul vieţii publice fie de către Senat, fie de către instanţele de judecată. La rândul lor, notarii se împărţeau după metoda de scriere în singularii (cei care notau cuvântul prin prima sa literă) şi per notas (cei care notau cuvântul prin scheletul consonantic). La început, calitatea de a fi notarius nu presupunea exerciţiul unei funcţii publice. În timpul când creştinismul a devenit religie de stat la Roma, notarii au dobândit şi atribuţii ecleziastice, fiind deteşaţi pe lângă consiliile comunităţilor creştine (notarius regionarius - Roma fiind împărţită în şapte sectoare ecleziastice). Ulterior, în epoca Postclasică, notarii au devenit secretarii personali ai împăraţilor, fiind organizaţi în corporaţii (scholae) în fruntea cărora se găsea un primicerius notariorum, înalt funcţionar însărcinat să ţină laterculum majus (Marea Carte de Stat), document oficial de cel mai înalt nivel care conţinea ierarhia funcţiilor în stat şi structura administrativă a imperiului2. 3. Tabelliones - originea lor este obscură, fiind probabil înfiinţaţi la sfârşitul epocii Clasice. Erau astfel numiţi funcţionarii publici care aveau ca îndatorire potrivit legii: constituirea de probe scrise la solicitarea cetăţenilor, redactarea contractelor şi a testamentelor, redactarea acţiunilor în instanţă (libelli) precum şi a apărărilor (libelli refutatarii). În principiu, din moment ce puteau deveni decurioni, tabelliones nu puteau proveni din rândul sclavilor. Pentru a fi ales în această funcţie, candidaţii trebuiau să dea dovadă de cunoştinţe juridice şi probitate morală. În subordinea tabellionilor se afla un întreg aparat de specialitate (reglementat foarte detaliat în timpul lui Justinian) compus din: secretari, arhivari şi din notarii. Aceştia din urmă notau în prezenţa martorilor discuţiile purtate între părţi (minutis), se ocupau de proiectul contractului care urma să fie încheiat (scheda), proiect pe care tabellionul urma să-l pună în discuţia părţilor. Numai după ce proiectul contractului reda fidel voinţa părţilor (transcriptio in mundum) şi se îndeplineau formalităţile legale (fie completio, fie absolutio contractus), atunci contractul devenea obligatoriu între părţi. Deşi actul redactat de tabelliones devenea instrumentum publicum sau carta publica3, totuşi el nu avea forţa probantă a actelor notariale moderne, deoarece cuprinsul lui trebuia susţinut de jurământul şi proba testimonială a însuşi tabellionului, a auxiliarilor săi sau a martorilor, sau în cazul în care aceştia nu puteau să compară în faţa judecătorului, prin procedura verificării de scripte. Aceste acte dobândeau valoarea probatorie absolută (perpetuam firmitatem) numai prin transcrierea lor la registrele de pe lângă arhivele diferitelor instanţe, deoarece magistraţii romani cumulau în mâinile lor atât jurisdicţia graţioasă cât şi pe cea contencioasă. În epoca Postclasică această procedură trebuia efectuată în faţa lui magister census la Roma şi Constantinopol sau în faţa lui rector provinciae în provincii. B. Perioada migraţiilor şi feudalismul timpuriu: în perioada migraţiilor şi a începutului feudalismului, notarii şi-au păstrat în mare atribuţiile în special datorită faptului că legislaţia popoarelor migratoare era inferioară celei romane (spre exemplu în materie de probă, în general erau admişi martorii, probele scrise nefiind cunoscute de legislaţiile popoarelor migratoare). În funcţie de zona în care se găseau, notarii erau denumiţi fie cancellarii (în zonele de influenţă germanică) sau amanuenses ori notarii (în

2 Acestră structură administrativă există şi în prezent în cadrul cancelariei papale de la Roma, fiind preluată încă de pe

vremea împăratului Constantin. 3 În opoziţie cu instrumenta privata, arcaria nomina, chirographa sau syngraphae, care erau în esenţă varietăţi ale

înscrisului sub semnătură privată.

zonele de aplicaţie a Legii Salice). În Italia, acolo unde dreptul roman a rămas aproape neschimbat, denumirea şi funcţiile notarilor s-au păstrat. Până la începutul epocii carolingiene notarii s-au organizat din punct de vedere administrativ în cancelarii care funcţionau pe lângă marile biserici şi catedrale. Competenţa lor era limitată atât din punct de vedere material (ei neputând să se ocupe decât de corespondenţa episcopului şi de câteva acte administrative) şi teritorial (fiind limitaţi de întinderea diocezei). Extinderea competenţelor era posibilă numai cu aprobarea specială a împăratului. Totuşi, împăratul Otto I extinde competenţa materială permiţându-le să încheie acte în folosul particularilor. Odată cu mărirea numărului de notari în regatele franceze şi statele germanice, va creşte şi competenţa teritorială acestora, însă din motive obscure, profesiei i s-a pierdut urma pentru următorii 200 de ani. În Italia însă, notariatul rămâne în forma reglementată de Carol cel Mare, adică strâns legată de o competenţă teritorială strictă (de regulă cea a contelui în subordinea căruia notarii funcţionau). Tot în Italia, începând cu secolul al VIII-lea, funcţionează aşa numiţii notari regali (notarii regales) care au competenţă teritorială nelimitată, ei însoţind delegaţii şi comisarii regali ca şi pe membrii Înaltei Curţi de Justiţie (justiţia având în acel moment caracter itinerant). Treptat, odată cu consolidarea statelor italiene, notarii îşi leagă competenţa din ce în ce mai mult de statul în care funcţionează, iar în momentul în care Papa în secolul al XI-lea numeşte notari în afara Vaticanului (notarii apostolicae sedis), adică în restul statelor italiene (deşi teoretic nu avea acest drept), funcţia de notar se uniformizează în beneficiul particularilor. Din acel moment, notarii din Italia indiferent că erau numiţi de Papă de rege sau de conţi, aveau aceleaşi atribuţii şi anume să încheie acte juridice în folosul populaţiei. Ulterior, notariatul italian avea să influenţeze întregul notariat european, conducând în final la renaşterea acestuia şi la formarea notariatului modern. În această perioadă, în statele Lombard, Alaman, Bavarez şi în regatele franceze, în situaţia existenţei unui conflict între două persoane cu privire la un bun pentru care fusese emis un act public, legea prevedea că deţinătorul titlului trebuia să dovedească prin jurământ sau prin martori veridicitatea celor menţionate în act. Mai târziu, printr-o ordonanţă a Merovingienilor francezi (a regelui Dagobet) s-a stabilit că în aceste cazuri proba se putea face numai prin jurământul celui care a redactat actul sau prin jurământul martorilor care asistaseră la facerea actului. Ulterior, au fost adăugate şi alte reguli complexe în materia probaţiunii. Rezultatul era însă acelaşi: insuficienta protecţie a celui care deţinea titlul! Se părea că principiile dreptului roman fuseseră uitate, până când în secolul al XII-lea, juriştii italieni şi clerul se hotărăsc să adauge actelor notariale prezumţia de legalitate constatărilor personale făcute de către notar în cursul încheierii actului. Soluţiile jurisprudenţiale din acea vreme recunosc actului notarial, după moartea martorilor care au asistat la facerea actului, o forţă probantă similară celei existente într-un sigillum authenticum. Nu în ultimul rând, şi dreptul canonic recunoaşte actului notarial rolul de instrumentum publicum, transmiţând în timpul Evului Mediu acest principiu în legislaţiile civile sub formă cutumiară ale diferitelor popoare. Astfel, actul notarial dobândeşte caracter autentic, trăsătură care s-a păstrat până astăzi. Având în vedere acest fapt, în perioada secolului al XII-lea, numeroase capete regale din Europa vor apela la notarii italieni pentru a redacta anumite înscrisuri, în dauna notarilor din propriile state. Treptat, caracterul autentic al actului notarial se răspândeşte din Italia, mai întâi în Franţa (în jumătatea sudică), apoi în Germania şi în restul Europei. Încep să se scrie manuale de drept notarial, iar la Universitatea din Bolonia se predă chiar dreptul notarial, existând cursuri scrise4. Al doilea element important al actului autentic notarial a fost atribuirea caracterului executoriu. Procesul a fost din nou ingenios şi a presupus interpretarea unui text al lui

4 Cel mai cunoscut curs de drept notarial al epocii, Ars notaria, îi aparţina ilustrului romanist, profesorul Irnerius.

Paul "confessus pro judicato est", urmat de o procuratio in rem suam şi de o recunoaştere de datorie din partea debitorului. În final, notarii s-au substituit judecătorilor în ceea ce priveşte calitatea lor de delegaţi ai acestora în ceea ce priveşte recunoaşterea de datorie făcută de către debitor. În acest fel, s-au născut cele două trăsături fundamentale ale actului notarial: caracterul autentic şi caracterul executoriu. C. Feudalismul dezvoltat. Absolutismul regal: ulterior, în decursul secolului al XV-lea, profesia se laicizează masiv şi aproape că dispar notarii clerici. Nu în ultimul rând, în anumite state precum Franţa, în timpul absolutismului regal din vremea lui Ludovic al XIV-lea, regele va acorda notarilor un sigiliu propriu, abrogând astfel vechea cutumă din timpul lui Filip cel Frumos care îi obliga pe notari (sub sancţiunea nedobândirii caracterului autentic al actului sau al nerecunoaşterii altor efecte juridice5) să pună pe actele pe care le autentificau sigiliul instanţei de judecată căreia notarul îi era arondat. Aplicarea sigiliului era făcută de către cancelariile judecătoriilor şi mai târziu de către funcţionari publici cunoscuţi drept păstrătorii de sigilii (gardes du sceau). Odată cu reforma lui Ludovic, notarii ies de sub sfera de influenţă a instanţelor de judecată, primind un sigiliu propriu cu stema regală a Franţei, sigiliu pe care fiecare notar va trebui să-l imprime pe actul său. D. Notariatul în spaţiul românesc: 1. Dreptul antic şi feudalismul timpuriu: în spaţiul românesc fizionomia notariatului a păstrat trăsăturile romane caracteristice perioadei în care Dacia a fost provincie imperială. Ulterior, dreptul roman a fuzionat cu diverse instituţii dacice şi apoi cu cele ale popoarelor migratoare. În perioada ţărilor româneşti, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, cronicile menţionează existenţa aşa numitelor "locuri de adeverire", care alături de practicile din cancelariile domneşti ale logofeţilor şi grămăticilor au creat reguli cutumiare6 care se refereau la autentificarea actelor, constituirea probelor şi păstrarea documentelor cu caracter oficial. De asemenea, notarii din ţările române au o competenţă materială exstinsă care priveşte atât dreptul privat cât şi dreptul public (participând la semnarea tratatelor internaţionale de către domnitori), în plus notarilor recunoscându-li-se şi dreptul de a interpreta legislaţia. Sigiliile notarilor sunt extrem de variate în perioada ţărilor româneşti: aur, ceară, cărbune, fum. 2. Principatele: în perioada Principatelor, funcţia de notar capătă o importanţă deosebită în Transilvania şi Bucovina de Nord, acolo unde după model austriac şi maghiar există notarii care se ocupau de autentificarea convenţiilor între particulari, constituirea probelor, ţinerea unor registre de stare civilă, etc. În Moldova şi Ţara Românească atât Codul Calimah cât şi Legiuirea Caragea au modificat regimul probelor şi al actelor autentice. Odată cu intrarea în vigoare a Codului civil de la 1864 şi a Codului de procedură civilă de la 1865, regimul notariatelor s-a uniformizat, notarii funcţionând în subordinea tribunalelor şi ulterior a judecătoriilor şi sub controlul direct al ministrului justiţiei. Atribuţiile rămâneau neschimbate: autentificarea contractelor translative de proprietate, legalizarea de copii, darea de dată certă înscrisurilor, efectuarea inventarului succesoral. 3. Reforme după război. a. Decretul 79/1950: după preluarea puterii de către comunişti, primul act normativ care îi privea pe notari a fost Decretul nr.79/1950, care cuprindea principiile, competenţa,

5 De pildă, Cutuma oraşului Monpellier din anul 1328 preciza că: "... debitorii obligaţi sub sigiliul oraşului

Montpellier nu vor putea opune creditorului (în absenţa sigiliului) nicio excepţie, nici măcar cea de fals". 6 Aceste practici copiau întrucâtva procedurile existente în dreptul roman şi în dreptul feudal din Europa de Vest.

organizarea, procedura şi răspunderea notarilor. De asemenea, se introducea pentru prima dată denumirea de notar de stat. Potrivit acestui act normativ în art.1 "Notariatul de Stat are drept scop de a ajuta cetãţenii din Republica Populara Romana în întocmirea inscrierilor constatatoare ale raporturilor lor juridice, asigurându-le şi inlesnindu-le astfel exerciţiul drepturilor lor civile în spiritul legalitãţii socialiste". În baza art.2, notarii de stat se ocupau de: "redactarea şi autentificarea inscrierilor, eliberarea copiilor legalizate, legalizarea semnaturilor şi actelor de protest ale cambiilor, cecurilor şi altor titluri la ordin", iar potrivit art.3 în competenţa materială a notarilor mai intrau şi: "dreptul de a primi în depozit înscrisuri şi documente şi de a da data certa înscrisurilor ce li se prezintã în acest scop. Ele vor efectua deasemenea şi traduceri în şi din limba romana". Organizarea notariatului de stat era strict controlată de ministrul justiţiei care putea decide prin decizie localităţile în care se vor înfiinţa birouri ale notarilor de stat şi birouri principale. Anexe birourilor notariale principale erau şi arhivele centrale judeţene ale notariatului de stat. Procedura autentificării actelor de către notarii de stat era guvernată de aceleaşi principii: caracterul necontencios, legalitatea, prevenirea litigiilor, dezluşirea adevăratelor raporturi dintre părţi7. De asemenea, se reglementa expressis verbis dreptul notarului de a refuza îndeplinirea unei proceduri notariale dacă actul era contrar: "legilor intereselor Statului, bunelor moravuri, sau a se aduce vãtãmare consolidãrii legalitatilor socialiste, sau drepturilor şi intereselor cetãţenilor din Republica Populara Romana, institutiunilor, organizatiunilor, întreprinderilor de stat, cooperativelor şi oricãror alte instituţii obşteşti". (art.10-11). În procedura autentificării era obligatorie contrasemnarea înscrisului de către secretarul notarului de stat după ce notarul semna şi ştampila respectivul înscris (art.14 alin.2). Potrivit art.17, actele autentificate de notariatul de stat se inveseteau şi se executau de către instanţe potrivit dreptului comun, actele notariale neavând încă forţă de titlu executoriu. Decretul mai reglementa procedura legalizării de copii, efectuarea de traduceri, primirea în depozit, precum şi căile de atac împotriva actelor notariale. b. Consolidarea: ulterior, prin Decretul nr.377/1960 sistemul notarial românesc a fost reformat. Au fost abrogate prevederile Decretelor nr.358/1944, respectiv nr.79/1950, mărindu-se competenţa materială a notarilor de stat, aceştia putând îndeplini după caz, conform art.4 următoarele proceduri: "a) redactarea, la cererea părţilor, a oricăror înscrisuri, în vederea autentificării sau legalizării de semnătura; b) autentificarea înscrisurilor; c) legalizarea semnăturilor; d) darea de data certă înscrisurilor ce li se prezintă în acest scop; e) certificarea, în cazurile prevăzute de lege, a unor fapte constatate personal de notarul de stat; f) legalizarea de copii de pe înscrisuri; g) efectuarea şi legalizarea traducerilor; h) primirea în depozit de înscrisuri şi documente; i) investirea cu formula executorie a înscrisurilor autentificate, precum şi a cambiilor şi biletelor la ordin; j) întocmirea actelor de protest a cambiilor, cecurilor şi a altor titluri la ordin; k) eliberarea de titluri executorii în cazurile prevăzute de lege; l) procedura succesorală notarială; m) efectuarea lucrărilor legale de publicitatea imobiliara, de publicitatea mobiliară în 7 Îndeplinirea procedurilor notariale se făcea respectându-se dispoziţiile Decretului nr.358/1944 privind autentificarea

şi legalizarea înscrisurilor, pentru investirea cu data certă şi legalizarea copiilor de pe înscrisuri.

cazurile prevăzute de lege, precum şi a celor legate de cărţile funciare; n) eliberarea de duplicate de pe înscrisurile notariale." Structura notariatului a fost redenumită, dar nu reformată. De asemenea, s-a prevăzut o competenţă materială specială pentru comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orăşeneşti din localităţile unde nu funcţionează notariate de stat, acestea putând să instrumenteze în mare aceleaşi proceduri ca şi notarii de stat cu excepţia: "convenţiilor peste la 3.000 lei, şi a celor care au ca obiect donaţiile de orice fel, constituirile de ipoteci şi transmisiunile de terenuri sau clădiri". În plus, şi organizaţiilor socialiste li se recunoscuseră anumite prevederi în acest sens, dar numai pentru acte mărunte (art.11). Se introduceau cu caracter de noutate în art.13 prevederi privind protecţia penală a notarilor de stat în cazul declanşării acţiunii penale contra acestuia. Acţiunea se putea promova, potrivit art.13: "după caz, de către procurorul regiunii sau de către procurorul Capitalei Republicii Populare Române, cu aprobarea Procurorului General al Republicii Populare Române". c. Reglementările actuale: odată cu adpotarea Legii nr.36/1995, regimul juridic al notariatului se modifică, funcţia liberalizându-se chiar dacă în continuare ea se află sub controlul direct al ministrului justiţiei. Notarii de stat dispar, în locul lor apărând notarii publici. Competenţele nu se modifică substanţial, unele proceduri precum autentificarea de înscrisuri în special privind transferul de proprietate (şi al altor drepturi) asupra bunurilor imobile şi procedura succesorală necontencioasă rămânând monopol notarial. Se înfiinţează organele de conducere la nivel naţional Uniunea Notarilor şi la nivel local Camerele (15 la număr), alegându-se şi reprezentanţii în aceste structuri de conducere. Actul notarial dobândeşte caracter de titlu executoriu în condiţiile art.66 din lege (101 din Legea republicată). Se fixează regulile după care se actualizează numărul notarilor publici şi se pot deschide noi birouri notariale. Uniunea notarială îşi extinde colaborările cu diverse instituţii: A.N.C.P.I. (taxe, proceduri de lucru, cereri pentru eliberarea extraselor de CF şi altele), Asociaţia Română a Băncilor (constituiri şi radieri de garanţii), Ministerul de Interne (în cazul accesului notarilor la bazele de date ale Ministerului privind actele de identitate ale cetăţenilor români), se încheie acorduri şi protocoale de colaborare cu alte instituţii, se înfiinţează sistemul grilelor notariale pentru valorile medii de tranzacţionare a bunurilor imobile, se renunţă la obligativitatea anulării timbrului fiscal pe actele notariale, se creează registrele naţionale notariale în formă materială şi electronică împărţite pe diferite proceduri notariale. De asemenea, se transferă vechile arhive ale fostelor Notariate de Stat către Camerele notarilor publici. În unele cazuri, (e.g. Camera Bucureşti), fondul arhivistic este digitalizat complet începând cu anul 1953 şi până în prezent, pentru a eficientiza activitatea notarială. Procedura apostilării şi supralegalizării actelor notariale este dată în grija Camerelor notarilor publici. Prin Legea nr.202/2010 divorţul necontencios intră în competenţa notarilor. Nu în ultimul rând, prin adoptarea NCC, notarii primesc competenţe extinse: astfel, pe lângă definitivarea procedurii divorţului (care cuprinde acum şi posibilitatea de a divorţa deşi există copii), notarii pot deveni fiduciari şi păstrază monopolul asupra actelor autentice. Se pot încheia convenţii matrimoniale numai în formă autentică notarială. Actul de lichidare devine extrem de răspândit în materie succesorală şi obligatoriu la schimbarea regimului matrimonial. Noua Lege 7/1996, acordă notarilor competenţe sporite în materie de CF: certificatele pentru înscrierea în CF a posesorului ca proprietar, etc. Legea 36/1995 a suferit de la intrarea sa în vigoare mai multe modificări. Ultima şi cea mai importantă, efectuată prin Legea nr.77/2012, aduce proceduri noi în competenţa notarilor: lichidarea pasivului succesoral, medierea şi arbitrajul în materia litigiilor interprofesionale, procedura organizării de licitaţii în legătură cu lichidarea pasivului

succesoral, citarea (care a devenit o procedură sui-generis), verificarea evidenţelor succesorale (deşi nu e o procedură cu totul nouă, ea primeşte prin noul regulament o reglementare unitară anexă procedurii succesorale, dar fără a avea o legătură necesară cu aceasta). Registrele notariale se înmulţesc şi reorganizează (conform noului Regulament) sub egida Centrului Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale Notariale. II. Principiile activităţii notariale. Fie că sunt reglementate expres sau deduse din textele de lege prin interpretare, principiile activităţii notariale dau substanţă acestei activităţi, totodată stabilind şi standarde legale în aprecierea conduitei notarului şi a rolului său în societate şi în particular în raporturile de drept civil. Înainte de a analiza chestiunea principiilor de drept notarial, trebuie răspuns la o următoarea întrebare: există sau nu drept notarial, ca subramură distinctă a dreptului civil? Răspunsul trebuie nuanţat din pricina mai multor circumstanţe. "Ab initio", dreptul notarial a avut în vedere, pe lângă caracterul autentic al unor acte emise în cadrul acestor proceduri, latura necontencioasă a relaţiilor dintre particulari, astfel că, rolul notarilor, a fost esenţialmente unul privat de "consilium et auxilium" care în mod indirect a asigurat şi degrevarea celorlalte profesii juridice, în special judecătorii şi avocaţii. Prin procedurile pe care le îndeplineşte, notarul nu se aseamănă nici cu un judecător de pace şi nici cu un avocat. Cu primul nu, deoarece îi lipseşte competenţa cauzelor contencioase, cu al doilea, nu, doarece avocatul nu poate autentifica înscrisuri8. Sigur că în calitate de profesionişti ai dreptului şi notarii şi avocaţii pot da consultaţii juridice pe domenii identice (e.g. transferul imobiliar, succesiunea, chestiuni legate de dreptul comercial, etc.), însă numai notarul are la îndemână întregul mecanism de putere publică prin care poate da formă juridică, prin proceduri specifice, voinţei părţilor. Sunt însă proceduri care se aseamănă mult în ceea ce priveşte scopul şi conţinutul: certificarea sau legalizarea de semnătură din materie notarială cu atestarea din materie avocaţială. Odată cu lărgirea competenţelor notarilor publici, considerăm că nu se mai poate pune în discuţie negarea caracterului de subramură de drept a dreptului notarial. Procedurile, registrele, specificul activităţii, regimul probatoriu, organizarea activităţii, toate conduc la ideea că dreptul notarial este o disciplină sui-generis, particulară, cu trăsături proprii, care împleteşte elemente de drept privat (majoritare) cu elemente de drept public (minoritare, cum ar fi: obligativitatea înregistrării tututror actelor şi procedurilor notariale, obligaţia notarului de a percepe impozite în folosul statului, controlul direct al activităţii notariale exercitat de către ministrul justiţiei, autoritatea publică a actelor notariale, arhiva, etc.). Principiile activităţii notariale: într-o formulare sintetică este vorba despre principiul caracterului necontencios al procedurilor notariale, principiul funcţiei autonome, principiul efectuării unui serviciu de interes public, principiul disponibilităţii, principiul conform căruia actele notariale sunt acte de autoritate publică, principiul egalităţii între părţi, nediscriminării şi imparţialităţii şi principiul confidenţialităţii.

8 Cu ocazia dezbaterilor ce au condus la adpotarea NCC, s-a pus problema partajării monopolului autentificării

contractelor translative de proprietate între notari şi avocaţi, motivându-se printre altele că notarii practicau tarife exagerat de mari în comparaţie cu serviciul prestat şi că o înmulţire a concurenţei va conduce la beneficii pentru consumatorii finali, dându-se ca exemplu cazul Olandei, acolo unde notarii şi avocaţii conlucrează în cazul actelor de constituire sau de transfer al drepturilor asupra bunurilor imobie. Discuţia a fost amplificată şi de publicarea în anul 2008 a studiului independent Z.E.R.P., care analizând tarifele medii ale notarilor practicate la nivelul U.E., concluziona că profesia de notar are preponderent un caracter superfluu, iar competenţele acestei profesii trebuie drastic limitate şi partajate cu cele ale avocaţilor. NCC, nu numai că a păstrat sfera competeţei notarilor intactă, dar a şi lărgit-o prin adăugarea de noi proceduri. De asemenea, legislaţia auxiliară Codului a extins şi ea competenţele notarilor (cazul noii Legi nr.7/1996, respectiv a Legii nr.77/2012).

1. Caracterul necontencios al procedurilor notariale: conform art.1 din Legea 36/1995: "Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea". Fiind vorba chiar de primul articol din lege, intenţia legiuitorului este clară: dreptul notarial începe acolo unde există consensul părţilor şi se termină acolo unde păţile îşi contestă calităţile sau drepturile. Principiul are numerose aplicaţii în materie notariale, cel mai elocvent exemplu fiind art.108 care reglementează suspendarea procedurii succesorale notariale în cazurile în care: "b) succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin; c) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor". Caracterul necontencios al procedurilor notariale se află în strânsă legătură cu obligaţia notarului de a instrumenta acte şi proceduri în scopul prevenirii litigiilor (art.9 alin1. din Lege), precum şi cu obligaţia notarului de imparţialitate faţă de clienţii săi. Astfel, principiul susmenţionat are un dublu rol: pe de o parte, acela de a nu da posibilitatea notarilor să încheie acte care ar putea privi drepturi cel puţin constestabile, cât şi pe de altă parte, obligaţia notarilor ca prin actele pe care le instrumentează să nu creeze posibilitatea apariţiei unor litigii. 2. Principiul funcţiei autonome: este consacrat de art.3 alin.1 teza a II-a din Legea nr.36/1995. Deşi textul amintit vorbeşte de autonomia notarului, înţelesul acestui principiu trebuie decelat. Nu este vorba de aceeaşi autonomie de care se bucură magistraţii. În cazul notarilor, conceptul de autonomie are în vedere faptul că notarul public se supune în instrumentarea actelor şi procedurilor ce-i revin numai legii şi propriei sale conştiinţe. Complementar autonomiei, este caracterul stabil al funcţei de notar public: conform art.64 alin.1: "Notarii publici îşi exercită funcţia şi se bucură de stabilitate în funcţie, neputând fi mutaţi în altă localitate, fără acordul lor". Autonomia notarială nu cuprinde însă şi o autonomie fiscală. Deşi există un regim juridic propriu de drept fiscal pentru notari (cel puţin în ceea ce priveşte taxarea), ei sunt asimilaţi din punct de vedere fiscal cu alţi contribuabili. 3. Principiul efectuării unui serviciu de interes public: deşi este cuprins în acelaşi articol ca şi funcţia autonomă, caracterul de serviciu de interes public al actelor notariale se apropie mai degrabă de rolul notarului de a fi un sfătuitor profesionist al părţilor în probleme civile. Interesul public se referă la asigurarea stabilităţii circuitului juridic civil prin actele şi procedurile pe care notarul el instrumentează, care trebuie să conţină garanţiile de legalitate şi corectitudine impuse de cele mai exigente standarde juridice şi morale. 4. Principiul disponibilităţii: similar principiului din dreptul procedural, Legea 36/1995 prevede în art.78 alin.1 că: "Toate actele notariale se îndeplinesc la cerere". Indiferent de caracterul sau complexitatea procedurii notariale, este obligatorie completarea cererii de către partea interesată. În plus, pentru fiecare procedură notarială în parte există câte un model tipizat de cerere care se completează de toate părţile actului şi care constituie prima filă din ceea ce notarul va îndosaria în arhiva sa despre procedura pe care a îndeplinit-o, la nevoie putând constitui mijloc de probă (de regulă, în cazul actelor care presupun deplasări în afara sediului, notarii solicită părţii să menţioneze olograf pe cerere faptul că au solicitat deplasarea şi motivul pentru care au cerut prezenţa

notarului). 5. Principiul conform căruia actele notariale sunt acte de autoritate publică: ca şi magistraţii Romei antice care erau împuterniciţi cu "imperium" la fel şi notarilor li se deleagă în momentul numirii, o parte din autoritatea de stat care constituie suportul întregii lor activităţi. Prin intermediul Legii nr.36/1995, statul a "concesionat" activitatea notarială către particulari, sau mai corect spus le-a delegat acestora autoritatea necesară de a instrumenta procedurile notariale. Consecinţa logică a acestui principiu se regăseşte în forţa probantă a procedurilor şi înscrisurilor notariale, astfel că tot ceea ce notarul a constatat "ex propriis sensibus" în condiţiile legii, este valabil până la înscrierea în fals, în timp ce toate celelalte elemente ale procedurii ce nu au făcut obiectul constatărilor personale ale notarului (e.g. declaraţiile părţilor, etc.) vor fi valabile până la proba contrară (a se vedea art.270 alin.1 şi 2 din C.proc.civ.). 6. Principiul egalităţii între părţi, nediscriminării şi imparţialităţii: principiu constituţional, reglementat în plus şi de Legea nr.36/1995 în art.10. Pentru că notarul este "lato sensu" un reprezentant al statului, iar statul la rândul său, este tolerant şi nediscriminatoriu cu propriii cetăţeni, activitatea notarială trebuie să se adreseze publicului larg indiferent de orice criterii arbitrare de apreciere. În plus, notarul trebuie să fie echidistant (existând în art.89 din Legea nr.36/1995 sancţiunea nulităţii pentru actele în care notarul sau rudele sale ar fi interesaţi în orice fel) şi să contribuie activ la egala sprijinire a părţilor în demersul lor juridic. Egalitatea între părţi se referă evident la egalitatea de tratament din partea notarului, ceea ce nu reprezintă în anumite situaţii o sarcină uşor de îndeplinit, în funcţie de poziţia contractuală a părţilor unele dintre ele putându-se afla într-un dezavantaj evident. 7. Principiul confidenţialităţii: obligaţia notarului de a păstra secretul profesional a fost considerată de foarte mult timp drept una din virtuţile cele mai de preţ ale acestei profesii. De aceea, Legea nr.36/1995 a impus mai multe garanţii privind păstrarea secretului profesional: conform art.70, prima obligaţie a notarului este: "să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei, respectiv după încetarea raporturilor de muncă, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile interesate îi eliberează de această obligaţie". Din redactarea textului se observă că obligaţia de a păstra secretul profesional se extinde şi asupra personalului din biroul notarial, şi chiar după încetarea raporturilor de muncă, de aici rezultând importanţa covârşitoare pe care legiuitorul o acordă acestei îndatoriri. De asemenea, conform art.64 alin.2: "Pentru asigurarea secretului profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra notarului public sau în biroul său sunt inviolabile, acestea putând fi verificate sau ridicate numai în condiţiile legii şi în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală". În plus, încălcarea secretului profesional reprezintă abatere disciplinară, conform art.74 lit.k din Legea nr.36/1995, fiind în plus sancţionată şi în Codul deontologic al notarilor publici. Conform art.3 din Codul deontologic al notarilor publici, activitatea notarială se mai circumscrie următoarelor principii: "b) principiul adevarului, echitatii si bunei credinte a notarului; c) principiul legalitatii actului si procedurilor notariale; e) principiul libertatii contractuale, circumscris doar ordinii pozitive de drept si bunelor moravuri". Aceste principii reprezintă reguli generale de drept civil cuprinse în NCC, motiv pentru care nu am mai stăruit asupra lor.