Comunicarea în relaţiile interpersonale, la nivel de grup şi la nivel societal

Comunicarea între oameni şi grupuri condiţionează existenţa şi devenirea societăţii. Totul depinde de

organizarea comunicării, spunea J. Cazeneuve. Scopul comunicării: să atenţionam pe alţii, sa-i informam, sa

explicam ceva, sa distram, sa descriem, sa convingem etc.

1. Comunicarea e inevitabilă, în sensul că și atunci când tac, nu fac gesturi şi mimica1 nu spune nimic, comunic

ceva; orice comportament are o valoare comunicativă;

2. Comunicarea are loc la două nivele: unul informaţional, celălalt relaţional (aceeaşi informaţie poate fi

transmisă pe un ton amiabil sau, dimpotrivă, răstit, însă interacţiunea dintre cei doi care comunică nu este

identică în ambele situaţii);

3. Comunicarea este un proces continuu, cauzalitatea fiind circulară (ciclul comunicării), mesajele celor doi se

intercondiţionează complex, în sensul că fiecare individ uman comunică în funcţie de întregul său trecut, iar

conţinutul fiecărei acţiuni de comunicare depinde de conţinutul comunicărilor anterioare;

4. Comunicarea e un proces ireversibil, în sensul că orice act de acest fel are proprietatea de a produce, odată

receptat, un anumit efect asupra receptorului;

5.Comunicarea presupune tranzacţii simetrice sau complementare, adică stimulii şi răspunsurile sunt de aceeaşi

natură sau de tipuri opuse; egalitatea deplină a participanţilor la actul comunicaţional sau la interacţiune este

una dintre condiţiile recunoscute pentru realizarea unei comunicări eficiente, însă ea rămâne un deziderat;

6. Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare (experienţa de viaţă si lingvistică a fiecarui

individ este unică, ceea ce face să nu coincidă sensurile pe care interlocutorii le dau aceloraşi cuvinte; prin

urmare, pentru a se înţelege este necesară o “negociere” a sensurilor, negociere care se concretizează în

adaptarea reciprocă a “partenerilor”.

H. D. Lasswell propunea să analizăm comunicarea răspunzînd la întrebările: cine? ce? prin ce canal? cui? cu

ce efecte? Cu alte cuvinte să identificăm şi analizăm emiţătorul mesajului, mesajul, canalul de transmitere a

mesajului, receptorul şi efectele comunicării. Din surse de informaţie diferite abstrag şi conturez un ansamblu

de idei pe care caut să le exprim prin cuvintele limbii vorbite, prin semne cu sens, prin gesturi etc. Când mă

aflu “faţă în faţă” cu cel cu care comunic pot combina limbajul verbal cu cel extraverbal, gestico-mimic, pot

urmări reacţiile lui, sunt atent la ce spune, cum, cât, îmi pot adapta limbajul, îl pot invita cu tact să repete ce a

înţeles din ce-i transmit, ce a reţinut, putem “repara” împreună mesajul. Sunt conştient că şi mesajul meu a putut

fi afectat de faptul că atunci când l-am conturat nu am utilizat cele mai nimerite cuvinte, că a fost afectat de

surse de “zgomot semantic”; sunt conştient că celălalt poate recepta mai mult sau mai puţin din mesaj după cum

1 Exprimarea gândurilor şi a sentimentelor prin modificarea expresiei feţei, ale fizionomiei, ale figurii care însoţeşte sau înlocuieşte limbajul verbal.

1

face parte din acelaşi grup cu mine, se raportează la acelaşi “stoc de experienţe şi cunoştinţe”, după interesul pe

care îl prezintă mesajul pentru el, după ceea ce crede, ştie că “e important”, “e interesant” etc. în mesajul meu.

Recepţia mesajelor poate fi parţială, selectivă, interpretativă. Comunicare înseamnă co-participare la

construcţia mesajului, în sensul că o reală co-municare nu are sens unic, ci este important feed-back2-ul

permanent.

Concepţia lui E. Goffman Lumea este ca un teatru, iar contactele şi raporturile dintre indivizi - ritualuri de identificare şi recunoaştere. Aceste ritualuri au loc pe parcursul interacţiunilor cotidiene dintre membrii unei comunităţi sau grup social. Fiecare individ are o anumită imagine despre el însuşi pe care încearcă să o impună. Viaţa socială este plină de situaţii tip, iar interlocutorii caută să “re-prezinte” un rol, o poziţie; atunci când şi-o pierd, apare sentimentul de frustrare, îndoială şi neîncredere în forţele proprii. Actorii interacţionează după “roluri” jucate în raport cu situaţia, iar atunci când improvizează o fac după anumite reguli, conform “rutinelor” cotidiene dintre care se desfăşoară sub forma unor ritualuri sociale:a) ritualuri de acces – de exemplu, modul de a saluta, de a ne lua la revedere etc.; forma salutului, mai protocolară sau

mai amicală, scurtă sau lungă etc., depinde de statutul participanţilor, de tipul de raport în care se află;b) ritualurile de confirmare servesc la confirmarea imaginii pe care fiecare doreşte să o impună; căutăm să respectăm

spaţiul personal a interlocutorului;c) ritualurile de reparare - atunci când un incident riscă să perturbe relaţia de comunicare, iar punerea lor în aplicare are

drept scop să schimbe semnificaţia incidentului şi să-i anuleze caracterul de ofensă conferindu-i o formă acceptabilă;d) ritualurile cotidiene - a nu saluta o persoană cunoscută, a nu bate la uşă atunci când intrăm în biroul cuiva sunt

situaţii considerate drept lipsă de educaţie etc.Finalitatea ritualurilor pe care le punem în aplicare este aceea de avea control asupra impresiilor pe care ceilalţi şi le fac despre noi, de a crea o anumită imagine în mintea interlocutorilor. Fiecare individ îşi revendică o anumită identitate pe care şi-o defineşte în funcţie şi de identitatea celorlalţi. El foloseşte, în această punere în scenă, toate trucurile folosite şi în dramaturgie (atitudine corporală, îmbrăcăminte, maniera de a vorbi, de a se prezenta în faţa celorlalţi).Etnometodologia descrie metodele pe care le folosesc membrii unei societaţi pentru a comunica în viaţa de zi cu zi. Realitatea socială nu este un dat obiectiv, ci construită de către oameni în interacţiunile lor. Realitatea există, mai întâi, prin prin intermediul limbii, al comunicării. Toate faptele sociale se constituie într-un ansamblu de acţiuni prin intermediul cărora individul încearcă dobândirea unei identităţi, să-şi facă inteligibil ansamblul comportamentelor şi să fie admis ca membru. Conversaţia este un indicator important de organizare socială. De aceea se impune descrierea situaţiilor de comunicare în interiorul diverselor grupuri socio-culturale, caracterul ritual al discursului cotidian,ce ascund sensurile, subînţelesurile, insinuările, mesajele care rămân nepronunţate, raporturile interpersonale. De mare importanţă este contextul fizic şi socio-temporal în care se comunică.

Unii disting tipuri de comunicare:

- intrapersonala (comunicarea cu sine)

- interpersonala (comunicarea între persoane)

- comunicarea în grup (comunicarea între membrii grupului, dintre aceştia şi membrii altor grupuri)

- comunicarea de masă (în cazul unui numar mare de oameni).

In grupuri (familie, şcoală, firmă, cazarmă etc.) comunicarea are anumite particularităţi în raport cu cea din

relaţia interpersonală (avem în minte caracteristicile “consiliului de familie”, “predarea” unei lecţii, “cutia de

sesizări şi reclamaţii”, “scoaterea la raportul companiei” etc.) Este important să identificăm emiţătorul, să

vedem care e mesajul, prin ce canal se transmite, cine e receptorul etc. Se poate ca pe lîngă “reţelele formale”

să se dezvolte “reţele informale” de comunicare atunci când părintele nu poate, nu vrea să comunice direct cu

şcoala, când subalternul nu poate comunica direct cu “cel de sus” în ierarhie etc. Zvonurile pot fi o cale

informală de comunicare cu impact deosebit.

2 Retroacţiune care se manifestă în diferite sisteme (biologice, sociale, tehnice etc.) în scopul menţinerii stabilităţii şi echilibrului lor faţă de influenţe exterioare; retroacţiune inversă, conexiune inversă, cauzalitate inelară, lanţ cauzal închis.

2

Faptele, înfăţişate ca incontestabile, sunt alcătuite din ce se vede: inclusiv atitudini posturale, gesturi, culori,

forme, figuri, dimensiuni; ce se aude: vorba, timbrul vocii, muzica, sunetele, zgomotul, ritmul, tăcerea,

intensitatea intervenţiei; ce se spune: cuvîntul (ca sens), conţinuturile; ce se face: acţiuni, munca (organizarea ei),

obiectele produse, cercetarea, exerciţiile practice, rezultatele obţinute.

Sentimentele sunt recunoscute şi prelucrate, conştient sau inconştient, de către fiecare; tensiunea, satisfacţia,

puterea, euforia sunt resimţite la fel şi totodată diferit: pozitiv/negativ, atracţie/respingere, bucurie/durere,

satisfacţie/frustrare, forţă/slăbiciune, indiferenţă/entuziasm. Fiecare persoană are tendinţa să deformeze, să

interpreteze, să înfrumuseţeze ori să umbrească ceea ce vede, aude, simte. Aici intervine şi rolul ambiguităţii

cuvintelor, dar şi contextele care au semnificaţii diferite pentru fiecare (aşa se face că un ziarist scrie exact

invers decât un alt coleg, de la altă publicaţie, deşi ambii vorbesc despre acelaşi eveniment, din acelaşi loc şi

despre acelaşi moment al derulării lui).

Rezultatul comunicării este dat de starea pe care o induce un interlocutor celuilalt , fie că acesta este

unul permanent (studentul, de exemplu), fie că este doar ocazional. În vreme ce primul îşi caută elementele

cu care să-şi facă oportună acţiunea, tema aleasă, celălalt va fi dominat de ceea ce aşteaptă, de ceea ce vede şi

ascultă, de ceea ce înţelege şi admite că trebuie reţinut, de ceea ce simte că e dorit, util, provocator,

incitant etc. Pentru a forma o comunitate, o societate, oamenii trebuie sa aibă in comun scopuri, convingeri

aspiraţii, cunostinţe, o intelegere comuna, "acelaşi spirit". Comunicarea este cea care asigura dispoziţii

emoţionale si intelectuale asemanatoare, moduri similare de a raspunde la aşteptări şi cerinţe.

Comunicarea se realizează la nivel: logic, paraverbal, nonverbal. Dintre acestea, nivelul logic (cel al cuvintelor)

reprezinta doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (tonul, volumul

cuvintelor, viteza de rostire etc.) şi 55% la nivelul nonverbal (expresia feţei, pozitia, miscarea, imbracamintea

etc.). Daca intre aceste nivele nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficace. Daca intre nivele exista

contradicţii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.

Grupul de studenţi este alcătuit în vederea îndeplinirii unei sau mai multor sarcini educaţionale, a unor obiective

de tip informativ (cunoaşterea unei anumite materii) şi de tip formativ-motivaţional. Reamintim că o

colectivitate de indivizi este considerată grup, dacă între membri au loc numeroase interacţiuni, în asemenea

manieră încât fiecare persoană influenţează şi este influenţată de cealaltă persoană, fiecare percepînd pe cealaltă

ca noi. Comunicarea obişnuită - normală, ştiută, cunoscută, care generează siguranţă, încredere în stăpînirea

situaţiei, în reuşita raporturilor cu celălalt/ceilalţi. Cadrul acestei comunicări este unul familiar, cu elemente

bine conturate, experimentate anterior în detaliu (aşa este cadrul familiei, clasei de elevi, grupa de studenţi,

echipa de lucru).

Comunicarea neobişnuită e cea în care intervin necunoscute, misterul, elemente ascunse, chiar secrete.

3

Este important ca, pornind de la situaţiile cunoscute, obişnuite, să provocăm exerciţii de comunicare, pentru a

pune în situaţii de comunicare. Trebuie cultivat curajul de a interveni, a căuta şi asuma răspunderea soluţiilor

oferite, inclusiv asumarea riscului de a genera fapte, imagini, comportamente etc.

Trebuie pregătită întîlnirea şi comunicarea în grup, în etape care apropie sau desparte membrii.

- Iniţierea. In această primă etapă, oamenii iniţiază convorbiri, îşi verifică credinţele, atitudinile, convingerile.

Pe de o parte cei din grup au de rezolvat în comun o sarcină şi, pe de altă parte, trebuie să interrelaţioneze cu

ceilalţi. De aceea este importantă „spargerea gheţii" din primele momente, dezvoltarea unui climat relaxant şi

pozitiv.

- Experimentarea. In această etapă apare necesitatea unor activităţi comune între membrii grupului, activităţi

care să depăşească cadrul „spargerii gheţii", dar care să se păstreze tot în intervalul dezvoltării unor activităţi

centrate pe celălalt mai degrabă decât pe sarcină ca atare.

- Intensificarea. Membrii sunt mai demult impreuna, încep să-şi spună lucruri personale, despre familie,

prieteni, încep să-şi împărtăşească frustrări, imperfecţiuni şi prejudecăţi, ceea ce dovedeşte că a crescut simţitor

încrederea reciprocă. Işi spun pe numele de alint, dezvoltă prescurtări în modul de a vorbi, coduri personale şi

glume pe care le înţeleg numai ei. Deschiderea spre celălalt şi spre grup ajută la evoluţia relaţiei de comunicare.

- Integrarea. Cei din afara grupului se aşteaptă să-i vadă împreună. Dacă văd doar pe câţiva dintre ei, sunt

întrebaţi unde sunt ceilalţi etc. Fac mai multe lucruri împreună, au mulţi prieteni comuni, fiecare membru în

parte este capabil într-o mare măsură să prezică şi sa explice comportamentul unui alt membru. Această etapă

conturează deja atingerea unui grad de coeziune ridicat în grup: membrii lucrează eficient împreună, au roluri

bine definite şi acceptate în grup, echipa lucrează în armonie, sistemic.

- Diferenţierea. In această etapă apare focalizarea nu pe ceea ce-i apropie pe membri, ci pe ceea ce-i desparte,

pe diferenţele dintre ei. Aceste diferenţe, uneori recunoscute şi tolerate anterior prezentei etape, devin puncte

centrale pentru discuţii şi argumentări.

- Superficializarea. Din ce în ce mai puţină informaţie este schimbată de către membrii echipei. Conversaţia

devine superficială. Membrii acoperă problemele de relaţionare, îşi pun o mască pentru ceilalţi.

- Stagnarea. Membrii se limitează strict la relaţionările cerute pentru realizarea sarcinilor.

- Evitarea. Membrii încearcă să se evite, dacă grupul se menţine, membrii refuză interrelaţionarea, pot transfera

conflictul în relaţia cu cadrul didactic.

Alţi specialişti în comunicare identifică:

- „naşterea" grupului,

- construirea de status-uri şi roluri în cadrul grupului; liderul grupului începe să capete mai multă autoritate şi

responsabilitate în conducerea activităţii.

- delegarea unor priorităţi de execuţie pentru eficientizarea grupului;

- coordonarea, regăsirea locului firesc al fiecărei persoane în cadrul grupului.

- colaborarea, integrarea unor dominante afective, sinergice, conducând la consolidarea maximală a identităţii

de grup.

4

Noi învatam sa comunicam. Orice comunicare implica creatie si schimb de întelesuri. Aceste întelesuri sunt

reprezentate prin "semne" si "coduri". Oamenii au nevoie să se confirme obiectiv unii pe alţii. Existăm în măsura

în care ne găsim şi ne regăsim în ceilalţi, prin ceilalţi. Comunicând, nu sărăceşti transmiţînd gîndul ci, mai

curînd, te umpli de el (ca în imaginea vaselor comunicante).

Norma desemnează standarde ale comportamentului membrilor unui grup, care se aşteaptă să fie urmate şi care

sunt întreţinute de sancţiuni pozitive şi negative sau reguli pentru comportamente acceptate şi aşteptate.

Normele descriu comportamentul potrivit. Atunci când o opinie comună, o atitudine se stabilizează şi începe să

definească ceea ce este dezirabil, ea devine o normă a grupului căpătând valoare de prescripţie.

Sunt multe tipuri de roluri în grupuri: roluri îndeplinite temporar şi roluri îndeplinite permanent; roluri

secvenţiale şi roluri comportamentale constante etc.

„bunul soldat" - cel care se supune regulilor şi normelor, o persoană tradiţionalistă şi pasivă în interacţiunile din grup.

„altruistul" - dezvoltă strategii pentru ceilalţi cu costuri şi sacrificii personale, fiind motivat de recompense standard, este neconflictual şi contribuie la instaurarea unei bune atmosfere în grup.

„prinţul" acţionează după cum dictează circumstanţele, doreşte să obţină rezultate pozitive; îşi justifică acţiunile în funcţie de rezultate, aspirând să aibă autoritate şi putere. Nu-i place să se supună ordinelor celorlalţi decât dacă are de câştigat.

„curteanul" este serviabil pînă la umilinţă în prezenţa persoanelor cu autoritate şi putere, doreşte să mulţumească; „subminatorul" este interesat să deţină controlul şi să influenţeze rezultatele grupului, fiind un membru mai în vârstă

al acestuia, conservator, cu multă informaţie şi experienţă acumulată. „facilitatorul" este cel care ajută grupul, este terapeut îşi asumă rolul de rezonator al sentimentelor grupului. „prietenul" este o persoană care vrea să te ajute în schimbul unor favoruri în viitor, este loial, curtenitor, vesel; „duşmanul prietenos" doreşte să apară ca prieten în timp ce îşi maschează adevăratele intenţii. „persoana timidă"; sunt unii cu adevăraţi timizi şi cei care folosesc acest aspect ca pe o strategie. „narcisistul" - persoana centrată pe sine, care vede grupul ca pe o oportunitate de a-şi îndeplini scopurile. „omul echipei" - o persoană extravertită până la lipsa de profunzime; se integrează bine în grup etc. Yes-man-ul vrea să placă în special liderului; este strategia oamenilor slabi şi ineficienţi. „furiosul" este un narcisist autocentrat, dezgustat, nerăbdător, sătul de reguli, „persoană rebelă".

Studiul comunicării la nivel societal cere să identificăm emiţătorul, tipurile de mesaje, canalele de transmitere

(scrisori, radio-tv, carte, CD, Internet etc.), să identificăm logicile proprietarilor, posesorilor acestor canale, ale

lucrătorilor (şeful departamentului activităţilor, redactorul şef, redactori, operatori, fotografi), ambianţa, efectele

comunicării (uniformizare, informatizare culturală) etc. Mesajele la nivel societal pot fi construite de scriitori,

autori de discursuri politice, academice, de umanişti, caricaturişti etc. Ele pot fi transmise prin cărţi, reviste,

ziare, posturi de radio naţionale, de televiziune, prin Internet. Logica autorului mesajului poate coincide cu cea a

proprietarului canalului de transmitere sau nu. La “telejurnal”, un post poate prezenta doar cataclisme,

cutremure, grozăvii săvîrşite de oameni, un altul poate prezenta doar “realizări”. Un redactor şef poate fi

interesat de identificarea şi prezentarea exactă, concisă a unui eveniment, un altul de prezentarea tuturor

amănuntelor picante sau şocante. Cinematograful poate prezenta doar filme ruseşti sau doar filme americane

etc. Publicul receptor al mesajelor poate fi văzut ca o masă informă, ca o colecţie de “clase sociale”, ca

“publicuri-ţintă”etc., cu valori, credinţe, aşteptări, idealuri identice sau diferite. Este importantă analiza

separată a comunicării prin presa scrisă, prin radio, televiziune, carte, teletext, telefon, videodisc, minitel,

Internet etc., pentru a putea desprinde cum este posibilă co-municarea, retroacţiunea la nivel societal (prin

5

inserţia în ziar a rubricilor “răspundem cititorilor”, “dreptul la replică”, prin comunicarea în direct cu

radioascultătorii, prin afişarea pe ecranul televizorului a unor numere de telefon la care pot suna cei care

urmăresc un talk-show şi îşi pot exprima punctul de vedere etc.).

Nu se cunosc in totalitate efectele pe termen lung ale utilizarii in doze zilnice ale acestui produs. Un studiu constata că 92% din populatie detine cel putin un televizor, iar 50% au doua sau chiar trei televizoare din care unul se afla in camera copiilor, fara a avea un control direct si complet asupra programelor vizionate. Copiii cu virste cuprinse intre 4 – 9 ani petrec in fata televizorului, in medie 102 minute/zi, cei între 10-14 ani aproximativ 124 minute/zi, iar cei de peste 15 ani 192 minute /zi. Oferta canalelor de televiziune specializate pe desene animate pare inepuizabila. Orice copil isi uimeste parintii cu dexteritatea cu care gaseste pe telecomanda canalul preferat. De la interiorizarea unor cuvinte si expresii, pina la autoizolarea de familie si prieteni reprezintă efectul privitului la televizor. CNA (Consiliul National al Audiovizualului) a alcatuit o listă de cuvinte si expresii ce trebuie scoase din vocabularul personajelor preferate de copii. Desenele animate sunt doar unul dintre produsele media cu impact asupra copiilor. Jurnalele de stiri sunt intesate de imagini ale violentei: accidente, crime, violuri, incendii, orice alt gen de nenorociri ce implica in general pierderi de vieti omenesti. Efectele asupra copiilor: insensibilitatea la ororile violentei credinta ca numai prin violenta isi pot rezolva problemele tendinta de a imita scenele de violenta vazute la televizor identificarea cu aumite personaje, fie ele victime sau agresori etc.Sfaturi pentru părinţi: sa se asigure ca programele sunt potrivite cu virsta copilului nu trebuie lasat televizorul in camera copiilor părintele are controlul telecomenzii sa limiteze timpul pe care un copil il petrece in fata televizorului sa schimbe sau sa inchida televizorul cind se difuzeaza scene violente, sa manifeste deschis dezaprobarea fata de violenta sa explice copiilor diferenta intre viata reala si fictiune sa fie atenti la genul de muzica pe care-l asculta copiii etc.

Unii spun că mass-media uniformizează (dacă în fiecare casă se receptează aceleaşi imagini, se ascultă aceleaşi

discursuri, aceeaşi muzică, se văd aceleaşi filme etc.) ne putem gîndi că suntem într-un “sat planetar” în care ne

“omogenizăm”. “Cultura de masă” distruge “cultura de elită” (P.A. Pontoizeau, La communication culturelle,

A. Colin, Paris, 1992), fiindcă înseamnă standardizare, euforizare, tranchilizare, narcotizare, predispune la

facilitarism, la acceptarea influenţelor propagandei. Alţii consideră comunicarea la nivel societal o cale de

producere a diferenţierii, distincţiei, a identităţii multiple. Mass-media face să circule ideile socioculturii

primenind-o. Oamenii au o mulţime de posibilităţi de alegere a informaţiei, mesajelor: a crescut enorm numărul

titlurilor de carte, numărul revistelor şi ziarelor locale şi naţionale, a posturilor de radio-tv, s-a extins reţeaua de

telecablu.

În comunicarea de masă acelaşi emiţător dispune de posibilităţi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr foarte mare de potenţiali receptori. Unii autori propun ca în loc de “comunicare de masă” să se utilizeze “multi-media”, particula “multi” trimiţând la ideea de mulţimea de actori sociali şi nu la o “masă” nediferenţiată. Comunicarea la acest nivel implică anumite mijloace tehnice şi instituţionale de producere şi difuzare. Astfel se explică şi exploatarea comercială a inovaţiilor tehnice, de la formele timpurii ale tiparului pâna noile forme ale telecomunicaţiilor. Produse într-un anumit context, bunurile simbolice sunt transmise unor destinatari aflaţi în contexte diferite, iar cum producătorii nu dispun de forme directe şi continue de feed-back, nu au nici puterea de a “controla” modul în care destinatarii receptează produsul. Mesajele sunt disponibile în contexte îndepărtate de contextele producerii lor, iar informaţia şi conţinutul simbolic sunt disponibile într-un timp scurt unor indivizi din arii spaţiale extinse (oricui are mijloacele tehnice, capacităţile şi resursele de a accesa). Comunicarea la acest nivel prezintă câteva caracteristici:- implică mijloace tehnice şi instituţionale de producere şi difuzare;- odată pătruns în sistemul mass-media, orice mesaj trebuie să se supună unei legi a pieţei, deci să răspundă unei nevoi de informare, să se adreseze unui public, să vină în întâmpinarea unei curiozităţi;

6

- contextul transmiterii este, în general, separat de contextele receptării; fluxul mesajului este unidirecţional, iar capacitatea destinatarilor de a interveni sau contribui la procesul de reproducere este limitată;- instituţiile mediatice operează în sfera publică, media se ocupă de problemele în legătură cu care există sau poate să se formeze o opinie publică; mass-media vehiculează reprezentări, mituri şi stereotipuri contribuind continuu la reconstruirea simţului comun sau a formei de înţelegere care creează substratul de imagini şi de sensuri, fără de care nici o colectivitate nu poate coopera. Se acţionează asupra conduitei prin difuzare, propagare şi propagandă. Trăim într-o lume creată de mass media, mai degrabă decât în realitatea însăşi15. Funcţii ale mass media:- de construire a semnificaţiilor: interpretările evenimentelor pot schimba interpretările oamenilor despre realitate şi schemele lor de acţiune ce decurg din aceasta. În concluzie, oamenii acţionează nu numai pe baza a ceea ce se întâmplă sau s-a întâmplat în realitate, ci şi pe baza a ceea ce ei cred că este situaţia reală, obţinută din descrieri furnizate de presă; lumea reală şi cea prezentată de mass media pot fi foarte diferite.- de cultivare a convingerilor oamenilor (îndeosebi televiziunea are impact mare asupra convingerilor) - de stabilire a “agendei zilnice”: există o corespondenţă între gradul de atenţie acordat de presă unei anumite probleme şi gradul de importanţă acordată, aceleiaşi probleme, de către oamenii comunităţii expuşi la mass media: aceasta poate considera unele chestiuni mai importante decât altele.- impact asupra limbajului - pronunţie, gramatică, sintaxă, modificarea vocabularului. - de supraveghere: oamenii politici pot lua hotărâri sub influenţa sa; presa nu se limitează la furnizarea de informaţii;- de socializare: preluarea unor comportamente după imagini din mass-media, a unor atitudini, reacţii emoţionale şi stiluri noi de conduită în special din filme.

Tehnici de cercetare a comunicării

Analiza de conţinut presupune stabilirea unui set de categorii şi apoi fixarea prin

numărare a unităţilor care intră în fiecare din categoriile presupuse. Cerinţa crucială

este ca aceste categorii să fie suficient de precise pentru a permite unor codificatori

diferiţi să ajungă la acelaşi rezultat în momentul în care toţi examinează aceleaşi texte.

Este importantă categorizarea, modalitatea de a alege şi clasifica unităţile de

contabilizat. Inainte ca un mesaj să poată fi analizat statistic el trebuie divizat în

categorii precum: cuvinte, imagini, clase etc. Principalul merit al acestei tehnici este

acela că analizează întregul sistem de mesaje pe o perioadă determinată.

Diferenţialul semantic - modalitatea de studiere a sentimentelor, atitudinilor şi emoţiilor oamenilor faţă de

anumite concepte. Ea implică trei etape:

1. Identificarea valorilor care urmează să fie investigate şi exprimarea acestora sub forma unor concepte opuse binar (ex.

corect-incorect), pe o scală de cinci sau şapte puncte;

2. Instruirea unui eşantion şi ulterior a unor grupuri selectate să-şi înregistreze reacţiile pe fiecare scală;

3. Prelucrarea rezultatelor.

Analiza conversaţiei este o metodă care urmăreşte fixarea modalităţilor prin care indivizii urmăresc

producerea interacţiunii sociale sistematice. Fundamental pentru analiza conversaţiei este luarea în considerare

a contextului în care are loc interacţiunea , faptul că ea este întotdeauna “situată”, parte a unui set de

circumstanţe în care se pot afla participanţii.

Analiza mesajului audiovizual vizează:

- Cercetarea instanţei de producere

- Cercetarea instanţei de receptare, a audienţei

15 Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rockeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 2857

- Cercetarea relaţiei producere - receptare (există tipare în ce priveşte atitudinile, valorile unei culturi care sunt

conţinute în mesaje şi reintră apoi, prin difuzarea acestora, în cultura care le-a originat, cultivând tiparele de

gândire instituite).

Mai precis, atunci când analizăm mesajul televizual, de exemplu, trebuie să urmărim:

- ce este producţia televizuală, în ce cantitate, cu ce conţinut şi cât de frecvent este disponibilă;

- ce este important, cât de proeminente, intense sau centrale sunt anumite elemente sau anumiţi factori;

- ce judecăţi de valoare fac, ce elemente sunt implicate în sistemul mesajelor;

- semnificaţiile mesajului.

Condiţii care determină efectul comunicării:

- Cu cât este mai mare monopolul sursei de comunicare asupra receptorului cu atât este mai mare schimbarea sau reacţia acestuia în favoarea sursei.

- Comunicarea produce schimbări eficiente în privinţa unor probleme nefamiliare, care nu se află în centrul sistemului de valori al receptorului.

- Efectele comunicării sunt mari atunci când mesajul se aliniază opiniilor existente, credinţelor şi dispoziţiilor receptorului.

- Comunicarea are şanse sporite să fie eficientă când sursa este creditată cu autoritate, obiectivitate şi este agreată de receptor.

- Contextul social sau grupul de referinţă vor media comunicarea şi vor influenţa acceptarea sau neacceptarea ei.

8