FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

CURS 8

MEMORIA

Dinamica memoriei (continuare)

3. RECUPERAREA (ECFORAREA SAU REACTUALIZAREA)

Este procesul memoriei care constă în scoaterea la iveală a conţinuturilor

encodate şi stocate în vederea utilizării lor în funcţie de solicitări şi necesităţi.

De asemenea, recuperarea poate evidenţia şi modificările sau schimbările pe

care le-a suferit materialul memorat în timpul stocării.

După mecanismul declanşator, recuperarea este de două feluri:

Spontană : se poate produce atât în stare de somn, în forma viselor, cât şi

în stare de veghe (relaxată), în forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei.

O formă apare a reactualizării spontane (vezi Golu, M.) este reactualizarea amânată

sau retroactivă. De exemplu: fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o

anumită informaţie (numele unei persoane pe care am întâlnit-o ocazional, denumirea

unei localităţi, a unui obiect etc.) cu toate că facem un efort serios în acest sens. După

un timp oarecare, într-un alt context şi pe fondul unei alte preocupări, informaţia

respectivă apare instantaneu, ca din senin. Un alt exemplu ar putea fi o situaţie de

examen. Persoanele emotive sunt stăpânite de o puternică tensiune care le blochează

serios procesul de reactualizare a cunoştinţelor, nereuşind să închege un răspuns cât

de cât satisfăcător. Când ies din sala de examen, spontan, cunoştinţele se

reactualizează şi răspunsurile la examen le devin accesibile sau chiar le par foarte

simple.

Deliberată : este declanşată şi controlată voluntar, fie în cadrul unei sarcini

speciale de testare a memoriei, fie în cadrul unei activităţi specifice (de învăţare, de

muncă, de creaţie etc.) în a cărei realizare este implicată experienţa anterioară. Ea se

desfăşoară în acord cu un anumit scop şi într-o anumită ordine.

După funcţionarea elementelor solicitate, recuperarea se realizează în două

forme: recunoaşterea şi reproducerea.

Recunoaşterea este o evocare tacită sau implicită a unei idei sau imagini în

prezenţa materialului (sau a stimulului – obiect, imagine etc), pe când reproducerea se

realizează în absenţa materialului (a stimulului ce trebuie reactualizat), ea constând

într-o evocare a evocării. Când un elev răspunde la lecţie uitându-se pe carte sau pe

caiet, el reactualizează informaţiile pe baza recunoaşterii; când răspunde în lipsa cărţii

sau a caietului, făcând apel la cele învăţate anterior, el reactualizează pe baza

reproducerii.

Recunoaşterea

Se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi experienţe al căror prag este prea

ridicat pentru a se putea desprinde şi manifesta independent, prin ele însele. Subiectul

singur nu poate să le relateze, simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. Nu putem

relata conţinutul unei întâmplări petrecute mai de mult, dar o recunoaştem dacă ni se

prezintă nişte elemente ajutătoare; nu reuşim să relatăm despre locuri pe care le-am

vizitat cândva, dar le recunoaştem dacă ni se prezintă imagini ale lor; nu ne amintim

numele persoanelor de la o întrunire la care am participat, dar le recunoaştem în

fotografie etc.

O parte importantă din experienţa noastră anterioară funcţionează la nivel de

recunoaştere, ceea ce evidenţiază valoarea adaptativă a acestui mecanism,

comportamentul în situaţii cunoscute desfăşurându-se la un nivel de eficienţă mai

înalt decât în situaţii absolut noi.

Reproducerea

Este o formă calitativ superioară a reactualizării, constând în derularea

conştientă a conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior.

Întrucât se desfăşoară în absenţa obiectului şi presupune apelul la gândire, este

mult mai dificilă decât recunoaşterea, care se realizează în prezenţa obiectului,

implicând doar perceperea acestuia. Dacă recunoaşterea presupune, în principal,

suprapunerea modelului actual prezent în faţa subiectului peste cel vechi din mintea

sa, reproducerea implică confruntarea, compararea mintală a modelelor şi evidenţierea

celui optim.

Ambele procese (vezi Cosmovici, A.) sunt prezente şi la animalele superioare:

câinele, calul îşi recunosc stăpânii chiar şi după mai mult timp. De asemenea, ei pot

reproduce trasee parcurse anterior şi pot fi dresaţi pentru realizarea unui anumit

comportament, mai deosebit. Specific umane sunt conştiinţa de eveniment trecut şi

localizarea exactă în timp şi spaţiu.

În reconstituirea momentului ne ajută foarte mult reperele sociale: calendarul,

evenimentele sociale (sărbătorile), evenimentele familiale (naşterea, nunta, decesul

cuiva) şi chiar fenomenele naturale neobişnuite (inundaţii, cutremure etc.)

Reproducând cunoştinţe sau amintiri, ele nu ne apar exact la fel aşa cum erau în

momentul fixării. Conservarea în inconştient aduce o serie de modificări. În

momentul reproducerii ele sunt influenţate şi de tendinţele, interesele noastre care

operează o selecţie.

FORME ALE MEMORIEI

În literatura de specialitate au fost delimitate foarte multe forme ale memoriei.

Psihologul român M.Golu, propune următoarea clasificare a formelor memoriei,

folosind patru criterii:

1. prezenţa sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar:

memoria involuntară (neintenţionată);

memoria voluntară.

2. prezenţa sau absenţa desprinderii şi înţelegerii legăturilor specifice între

elementele şi secvenţele materialului:

memorie mecanică;

memorie logică.

3. aferentaţia dominantă:

memorie vizuală;

memorie auditivă;

memorie kinestezică;

memorie mixtă.

4. factorul timp:

memorie imediată sau senzorială;

memorie de scurtă durată (MSD);

memorie de lungă durată (MLD).

În continuare vom detalia formele temporale ale memoriei.

MEMORIA IMEDIATĂ SAU SENZORIALĂ

Această formă a memoriei mai este întâlnită sub denumirea de memorie de

foarte scurtă durată. Ea reprezintă de fapt stocajul senzorial, întrucât excitaţia

provocată în organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie

de staţii intermediare, confruntându-se cu o serie de factori perturbatori (de exemplu

zgomote), ceea ce face ca stimularea să aibă o inerţie, deci să dureze până la 0,25-0,50

dintr-o secundă. Durata menţinerii pe traseu a secvenţelor fluxului informaţional

depinde de labilitatea fiecărui analizator şi de raportul dintre mobilitate şi inerţie. Unii

analizatori (olfactiv, gustativ, visceral) sunt mai inerţi şi durata de păstrare a

excitaţiilor anterioare va fi mai mare; alţii (vizual, auditiv) sunt mai mobili, având o

durată mai scurtă.

Această persistenţă este foarte importantă: datorită ei, când mergem, nu vedem

toate obiectele din jur clătinându-se; ea face posibilă distingerea unor excitanţi care

apar un timp foarte scurt în câmpul perceptiv; tot ea explică posibilitatea

cinematografului, unde imagini statice expuse sub 0,10 dintr-o secundă se contopesc

dându-ne iluzia mişcării.

Memoria imediată este condiţia principală a realizării celorlalte două tipuri de

memorie.

MEMORIA DE SCURTĂ DURATĂ

Asigură o mai îndelungată păstrare a imagini, dar, în afara unor condiţii

speciale, impresia dispare după 18 secunde, limita maximă până la care se întinde

acţiunea sa fiind de 10 minute. După acest interval, informaţia fie se pierde, fie trece

în memoria de lungă durată. Aceasta depinde şi de prezenţa sau absenţa factorilor

perturbatori. Experimental, s-a demonstrat că, dacă pe parcursul desfăşurării

procesului de memorare, se introduc factori care distrag sau slăbesc atenţia

subiectului, stocarea materialului-test şi implicit, păstrarea sunt serios compromise.

Experimentul iniţial a fost realizat de L. Peterson (1959). Subiecţii erau solicitaţi

să numere începând cu 506, în sens descrescător, din 3 în 3 (506,503,500 etc.).

simultan, din când în când li se prezenta un cartonaş cu trei consoane (exemplu

C,H,L), ei continuând să numere. Rostul acestui travaliu era de a împiedica repetarea

consoanelor. Apoi se aprindea un bec, cerându-li-se încetarea numărării şi

reproducerea literelor văzute. Becul se aprindea la diferite intervale, după perceperea

consoanelor. În felul acesta s-a putut constata că până la 13-14 secunde se păstra

amintirea semnelor, dar după 15-18 secunde ea dispărea complet. Deci impresia se

conserva numai 18 secunde. Alte experimente au confirmat această concluzie. (vezi

Cosmovici, A.)

Memoria de scurtă durată este limitată şi în ceea ce priveşte volumul ei.

G.Miller, în articolul său despre ,,numărul magic”, a arătat existenţa unei limite

a memorării între 72 elemente (fie litere, numere fie figuri simple). Totuşi, dacă

elementele sunt grupate, putem reţine 7 asemenea grupări. De exemplu, dacă am

memora trigrame (silabe fără sens, formate dintr-o vocală şi două consoane: nec, fos,

bim, zuc etc.), am putea reţine 7, deci am memora 21 de litere. Miller a constatat cum

o persoană, grupând cifrele după o anumită regulă, a putut reţine 40. G.Mandler,

studiind problema, a stabilit că se pot memora 7 grupări, dar fiecare nu poate avea mai

mult de 51 elemente. (Cosmovici, p.141)

Din memoria de scurtă durată cunoştinţele trec în memoria de lungă durată, dacă

se repetă de către subiect, ori dacă au un înţeles care le asociază noţiunilor dinainte

consolidate. De asemenea, impresia se păstrează dacă are o mai mare încărcătură

emoţională. Memoria de scurtă durată este strâns legată de memoria de lungă durată

tocmai prin relaţiile ce se pot stabili între percepţia prezentă şi noţiunile anterioare.

Înţelegerea cuvintelor nici nu este posibilă fără memoria de lungă durată.

MEMORIA DE LUNGĂ DURATĂ

Cuprinde totalitatea informaţiilor receptate, care pot fi păstrate ore, zile, ani şi

chiar întreaga viaţă. Se presupune că are o capacitate nelimitată şi fixează tot sau

aproape tot ce ni se întâmplă: evenimentele zilnice, cunoştinţele din cărţi şi reviste,

din spectacole; de asemenea reţine emoţiile, sentimentele, visele, gândurile, tot ceea

ce trăim; conservă atât evenimentele personale, cât şi pe cele sociale, mentalitatea

poporului, dar şi a păturii sociale din care facem parte; fixează toate schemele

formate: deprinderile, priceperile.

Specificul MLD este memoria semantică, orânduirea rezultatelor experienţei şi

ale gândirii într-un vast sistem de scheme, operaţii şi noţiuni. Ea se constituie cu

ajutorul limbii şi al eforturilor de gândire. Modul de structurarea nu este clarificat.

Sunt mai multe sisteme prin care putem ajunge la aceeaşi noţiune.

W.Kintsch distinge 3 sisteme:

1. Un sistem fonetic, când termenii sunt evocaţi pe baza sonorităţii

cuvintelor: de exemplu, noţiunea de movilă poate să ne vină în minte

auzind cuvântul mobilă. Asociaţiile fonetice sunt frecvente.

2. Un sistem de imagini: vedem pe fereastra trenului o ridicătură de

pământ, simultan poate apărea în minte termenul de movilă;

3. Ierarhia indicilor semantică-sintactici este utilizată când cuvântul apare

datorită relaţiilor de semnificaţii. Cineva povesteşte că, lângă satul său,

se află o mare ridicătură de pământ, ceea ce duce la apariţia, aproape

simultană a termenului în minte.

Cele trei sisteme se află în strânsă interacţiune. Cel mai important, din punctul

de vedere al fixării şi al gândirii este cel semantic.

Memoria semantică este un ansamblu ierarhizat de structuri încastrate unele în

altele şi permite o conservare temeinică a cunoştinţelor ce se integrează în sistemul

noţional. Ea pune la dispoziţia gândirii o vastă structură de scheme, operaţii, concepte,

mijloace pentru rezolvarea a numeroase probleme.

SISTEME MNEZICE

Termenul a apărut pentru a reda cu mai multă fidelitate caracterul complex şi

eterogen al memoriei.

Definirea termenului: aparţine lui E. Tulving.

Este un ansamblu de date care se subordonează unei reguli comune de

selectare-combinare după criterii substanţial-calitative omogene şi se sprijină pe

acelaşi mecanism psihoneural.

În sens restrictiv, sistemele mnezice se delimitează unele de altele prin:

- funcţiile comportamentale şi cognitive şi tipurile de informaţii pe care le

procesează;

- operaţiile corespunzătoare unor legi şi principii specifice;

- structurile şi mecanismele neurale proprii;

- succesiunea apariţiei şi dezvoltării lor filogenetice şi ontogenetice;

- diferenţele în formatul informaţiei reprezentate.

Cele cinci sisteme mnezice sunt:

Sisteme Alţi termeni Subsisteme Reactualizare Procedural Nondeclarativ Deprinderi motorii

Deprinderi cognitiveCondiţionări simpleÎnvăţări asociative simple

Implicită

Perceptual-reprezentativ

Nondeclarativ Forma vizuală a cuvântuluiForma auditivă a cuvântuluiDescrierea structurală

Implicită

Semantic GenericFactualDe cunoaştere

SpaţialRelaţional

Implicită

Primar De lucru VizualAuditiv

Explicită

Episodic PersonalAutobiograficMemoria evenimentelor

- Explicită