Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

1

Managementul situaţiilor de criză educaţională.

Situaţiile de criză educatională pot fi definite ca „un eveniment sau un complex de evenimente inopinate, neaşteptate, dar şi neplanificate, generatoare de periculozitate pentru climatul, sănătatea ori siguranţa clasei respective şi a membrilor acesteia” (R. Iucu).

Caracteristicile crizei educaţionale: - izbucneşte instantaneu, debutând de obicei prin afectarea sistemului informaţional

– distorsionarea mesajelor; - îngreunează comunicarea educaţională; - urmăreşte instaurarea stării de confuzie; - facilitează instaurarea climatului de insecuritate, generează stări de panică; - imposibilitatea identificării vreunei soluţii de interventie eficientă pe termen scurt; Atitudini care favorizează apariţia crizelor educaţionale; - intervenţii tardive, lipsite de promptitudine şi rapiditate; - reacţii singulare, incoerente şi absenţa unei strategii clare pe termen lung; - absenţa fermităţii şi a inconsecvenţei prin neasumarea responsabilităţii

intervenţiilor; - reprezentarea eronată a situaţiei care generează sentimentul incompetenţei şi al

neîncrederii în sine; - teama de represalii din partea superiorilor ierarhici în cazul intervenţiilor

personale şi declanşarea unei stări de aşteptare pentru oferta unui portofoliu de soluteama de represalii din partea superiorilor ierarhici în cazul intervenţiilor personale şi declanşarea unei stări de aşteptare pentru oferta unui portofoliu de soluţii din partea acestora;

Tipologia situaţiilor de criză: a) după gradul de dezvoltare în timp: - instantanee – apar brusc, fără putinţa anticipării prin predicţii; - intermitente – dispar în urma măsurilor de intervenţie însă reapar după o anumită

perioadă de timp; b) după gradul de relevanţă: - critice – pot conduce la destructurarea organizaţiei în care au apărut; - majore – prezintă efecte importante fără însă a împiedica redresarea

organizaţională; c) după numărul subiecţilor implicaţi: - crize individuale; - crize de grup; - crize globale. În mediul şcolar, crizele educaţionale pot apărea:

Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

2

- între elevi – certuri, bătăi, prezenţa şi infiltrarea unor grupuri delincvente, implicarea mai multor elevi ai clasei în acţiuni cum ar fi: furturi, consum de droguri, abuzuri sexuale, tentative de sinucidere etc.;

- profesori – părinţi – conflicte care pot periclita coeziunea clasei şi echilibrul atitudinal al cadrului didactic: denigrări, mituiri etc.

- inter-clase – prin conflicte deschise între membri marcanţi ai celor două colective. Etape ale rezolvării unei situaţii de criză educaţională:

1. Etiologia situaţiei de criză – analiza cauzelor situaţiei de criză. 2. Decizia – cadrul didactic trebuie sa ia decizii rapid şi fără ezitări. 3. Programul de intervenţie – se referă la decizii secundare, care au ca scop

ameliorarea efectelor crizei pe termen mediu si lung. 4. Aplicarea măsurilor – trebuie să se facă luând în considerare caracteristicile

situaţiei concrete şi ale persoanelor implicate. 5. Controlul – este necesar pentru a evita şi preveni alte efecte ale crizei. 6. Evaluarea – presupune măsurarea şi aprecierea stării finale a clasei în urma

încheierii demersurilor rezolutive.

Stiluri şi strategii de intervenţie ale cadrului didactic în situaţii de criză educaţională

Etapele intervenţiei:

1. Prezentarea problemei - reprezentarea de către elev; - reprezentarea de către cadrul didactic; - prezentarea problemei în sistemul relaţional al copilului (grup de prieteni,

familie etc.) 2. Evaluarea problemei

- istoria problemei; - eforturi şi demersuri anterioare de rezolvare a problemei; - stabilirea impactului problemei în plan biologic, psihologic şi pedagogic;

3. Modalităţi de intervenţie - crearea climatului echilibrat de învăţare; - evitarea şi prevenirea greşelilor educaţionale; - cultivarea intereselor şi a preocupărilor şcolare prin recunoaşterea şi

aprecierea reuşitelor; - integrarea într-un sistem de terapie de grup.

4. Planul de intervenţie În stabilirea planului de intervenţie trebuie să se aibă în vedere următoarele etape:

Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

3

- depăşirea stării de disconfort care are la bază ideea că efortul este prea dificil;

- înlăturarea sentimentelor de neputinţă, lipsa de speranţe legată de ideea că problema este mult prea dificilă pentru ca să poată fi rezolvată;

- teama de eşec trebuie înlăturată prin convingerea că orice succes mi este semnificativ;

- înlăturarea tendinţei de rebeliune ce rezultă din opinia subiectului că trebuie să aibă un control total asupra popriului destin şi că poate să facă tot ce doreşte.

Planul de intervenţie va lua în considerare şi: - problemele adiacente, cum ar fi carenţele relaţiilor sociale, minciuna,

relaţia cu părinţii, prietenii şi cadrele didactice. - durata intervenţiei; - evaluarea intervenţiei.

Strategii de negociere educaţională:

1. Concurenţa – poate îmbrăca forme agresive în încercarea de atingere a intereselor personale fără a ţine cont de ale celorlalţi. Este recomandată când: te aperi de oameni neîndurători; ştii că ai dreptate şi poţi demonstra; nu există şansa unui consens. 2. Compromisul – este adecvat atunci când scopurile sunt importante; când forţa

personală este identică cu cea a partenerului; pentru a câştiga timp în înţelegerile temporare; ajungerea la soluţii rapide sub presiune de timp; ca o acoperire, când nici concurenţa, nici cooperarea nu sunt de folos;

3. Colaborarea – îmbină caracterul autoritar cu cel cooperant, fiind potrivită atunci când: e foarte greu de găsit o soluţie bună pentru ambii parteneri, pentru că interesele sunt prea importante pentru a fi compromise; când o înţelegere va avea nevoie de implicarea tuturor elevilor; când situaţia este atât de complicată încât necesită atât transformarea relaţiilor, cât şi înţelegerea asupra obiectivelor; când un bun comun necesită o muncă în echipă pentru

o perioadă de timp. 4. Acceptarea – e opusul concurenţei şi presupune neglijarea propriilor interese în efortul satisfacerii altora. Este potrivită atunci când merită să faci concesii pentru a demonstra generozitatea; în situaţia in care oricum insuccesul este clar, iar concurenţa este şi mai rea; când ne dăm seama că suntem lipsiţi de dreptate;

4. Evitarea – absenţa autorităţii şi a cooperării, neurmărind nici scopurile proprii, nici ale partenerului. Este potrivită atunci când subiectul de negociere este lipsit de importanţă şi este doar o parte dintr-o problemă mai mare; când costurile negocierii sunt sub beneficiile acesteia.

Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

4

Stiluri de negociere:

a) Negociatorul cooperant – presupune respectarea unor reguli cum sunt: transparenţa, loialitatea faţă de partener, respectul pentru obiectivele sale, voinţa de a ajunge la un aranjament pozitiv;

b) Negociatorul afectiv – acţionează şi negociază potrivit sentimentelor şi emoţiilor sale de moment – reacţia sa se bazează pe subiectivitate, pe prietenie şi pe respingere.

c) Negociatorul conflictual – acordă prioritate forţei, şi nu diplomaţiei; foloseşte şantajul sau ameninţarea, renunţă cu uşurinţă la dialog şi abuzează de raportul de forţe;

d) Negociatorul demagog – în absenţa unor mijloace intelectuale, a unor strategii şi tactici, mulţi negociatori se refugiază în spatele minciunilor, manipulării, simulărilor şi duplicităţii. Modalitatea de a contracara o asemenea manifestare managerială este utilizarea celorlalte tipuri de negociere.