Secolul al XV-leaUn aspect important din punct de vedere cultural, mai ales pentru a doua jumătate a

secolului al XV-lea, îl reprezintă relaţia Ţărilor Române cu civilizaţia bizantină. Căderea Constantinopolului la 1453, pune dintr-o dată, în alţi termeni această relaţie. Perpetuarea şi propagarea complexului de idei care o caracterizează va avea loc în forme noi, ce vor fi definite de N. Iorga sub conceptul de „Bizanţ după Bizanţ”. Împrumutând fastul de la curtea bazileilor, voievozii români nu ezită să se considere adevăraţi succesori ai împăraţilor bizantini. Este şi motivul pentru care ei vor manifesta o deosebită grijă pentru soarta culturii bizantine şi a religiei ortodoxe din teritoriile aflate sub stăpânire otomană. În acest sens, sunt grăitoare legăturile culturale pe care biserica din cele două principate le are cu centrul monastic de la Athos şi daniile făcute de voievozii munteni şi moldoveni mănăstirilor de acolo.

ArhitecturaÎn încercarea de a face faţă atacurilor permanente ale turcilor pe linia Dunării,

voievodul Mircea continuă, şi după anul 1400, campania de construcţii fortificate. El reface sau consolidează cetăţile de la Turnu şi de la Giurgiu, de la Celei şi Brăila, înconjurându-le cu şanţuri umplute cu apă, întărindu-le cu ziduri de contraescarpă pentru a nu se prăbuşi, suprapunându-le cu drumuri de strajă construite din lemn. Moldova lui Alexandru cel Bun nu se confruntă încă direct cu turci, dar sub atacurile repetate ale tătarilor, voievodul întreprinde lucrări defensive. În 1421, reconstruieşte cetatea Hotin, prevăzând-o cu ziduri groase de până la cinci metri, închizând o incintă trapezoidală şi cu un donjon masiv. Ulterior, sub Ştefan cel Mare, acesta declanşează un amplu plan de reconstrucţie a edificiilor cu funcţie militară. În vara anului 1479, vechea cetatea Chilia a fost refăcută cu participare a 800 de meşteri zidari şi a 17000 de salahori, după cum relatează cronicarul Grigore Ureche. De asemenea, au fost refăcute zidurile de incintă ale Cetăţii Albe şi ale Cetăţii de Scaun de la Suceava şi, în acelaşi timp, au fost construite noi cetăţi la Roman, de plan dreptunghiular şi la Orhei, de plan romboidal, ambele prevăzute cu turnuri circulare.

Paralel cu cetăţile, sunt construite în Moldova şi curţi domneşti fortificate dar amenajate, în acelaşi timp, cu tot confortul cuvenit unei reşedinţe voievodale. Asemenea reşedinţe, unele anterioare domniei lui Ştefan cel Mare, au existat la Piatra Neamţ, Bacău, Hârlău, toate îndeplinind, pe lângă rolul de refugiu, pe cel de reşedinţă ocazională a domnului şi a suitei sale pe timpul deplasărilor.

Şi mai diversificate sunt construcţiile cu rol defensiv, ca şi cele civile, din Transilvania. Aici vor fi ridicate incinte fortificate menite să pună la adăpost nu numai reşedinţa seniorială, ci şi casele populaţiei urbane, care se vor înghesui unele în altele, într-un spaţiu cât mai restrâns, pentru a nu extinde prea mult perimetrul întărit. Construite din piatră sau cărămidă, acestea erau prevăzute cu drumuri de strajă, cu ferestre de tragere şi, din loc în loc, cu porţi de acces. Un asemenea sistem defensiv şi-a dovedit eficienţa la Sibiu, oraş care a reuşit, în prima jumătate a secolului, să zădărnicească în trei rânduri, încercările turcilor de a-l cuceri. Zidurile de apărare se întindeau pe 4 km, erau înalte de la 6 până la 8 m, şi aveau 5 bastioane şi 39 de turnuri, din care trei se mai păstrează şi astăzi. Cetăţi urbane de genul celei de la Sibiu, au fost construite şi la Cluj, Braşov, Sighişoara, Sebeş, Mediaş, Bistriţa. Cel mai frumos burg fortificat a fost, fără îndoială, Sighişoara care mai păstrează şi astăzi din vechile ziduri şi turnuri de pază ale breslelor, dintre ele distingându-se, prin plastica faţadelor, Turnul cu ceas. După exemplul oraşelor, şi unele comunităţi săteşti, mai bogate, şi-au construit propriile cetăţi de refugiu. Astfel de construcţii au apărut la Râşnov, Rupea, Agnita, Aţel, Codlea şi Cristian.

Un fenomen aparte îl reprezintă, pentru Transilvania, bisericile fortificate, mai ales prin numărul foarte ridicat al acestor edificii ce îmbină funcţia de apărare cu cea de lăcaş de rugăciune. Putem aminti bisericile de la Agnita, Aţel, Sânpetru, Hărmăn, Biertan, Ghimbav,

18

Bozd, Cristia, Şeica Mică, Boian, Prejmer, Stejerişu etc. Biserici fortificate, ce-i drept, în număr restrâns, apar în secolul al XV-lea şi în Moldova. Este vorba despre mănăstiri, ale căror ziduri de incintă au şi un rol defensiv asigurat de turnuri şi ferestre de tragere. După ce Alexandru cel Bun a aplicat acest sistem la mănăstirea Bistriţa, şi Ştefan cel Mare îi va urma exemplul al Putna. Se mai păstrează Turnul tezaurului, ridicat în 1481, având elemente arhitectonice gotice: bolţi pe nervuri, contraforturi în trepte, profile cu baghete.

În Transilvania sunt numeroase şi edificiile fortificate de tip castel, slujind şi ca reşedinţe ale marilor seniori sau cetăţile cu caracter militar, păzite de garnizoane finanţate de stat. Din această ultimă categorie sunt şi cetăţile din Banat, de la Orşova şi Mehadia, de la Pescari şi Timişoara, ultima servind şi ca reşedinţă pentru comitele local. Castele, reşedinţe ale cnezilor şi voievozilor, au fost înălţate la Râu de Mori (jud. Hunedoara), Deva, Mălăieşti (jud. Hunedoara), la Ciceu (jud. Cluj), ultimul fiind amenajat de Ştefan cel Mare, care avea două posesiuni în Transilvania: Ciceul şi Cetatea de Baltă.

Iancu de Hunedoara a fost şi el preocupat de refacerea castelelor de la Timişoara şi Deva însă, cel mai reprezentativ edificiu al său este Castelul Corvineştilor de la Hunedoara. Aici exista o cetăţuie din secolul al XIV-lea, la care Iancu a ridicat ziduri noi prevăzute cu patru turnuri, cu secţiune circulară şi două porţi în faţa cărora se aflau poduri mobile deasupra unor şanţuri adânci. Cetatea avea drept avanpost un bastion cu care era legată printr-o galerie închisă, suspendată pe un pod de piatră. Însă, piatra este făţuită cu grijă, capitelele stâlpilor, consolele, cheile de boltă sunt bogat decorate. Ca formă, ele se înscriu în goticul târziu transilvănean.

În domeniul ecleziastic, în Transilvania, se vor finaliza marile catedrale gotice începute încă din secolul al XIV-lea, precum cele din Cluj, Braşov sau Sighişoara. Biserica Sf. Mihail din Cluj prezintă un plan de tip hală cu trei nave de aproape aceeaşi înălţime, încheiată cu o absidă pentagonală şi încadrată de două capele. Prin dimensiunile sale excepţionale, Biserica Neagră din Braşov trece drept cel mai reprezentativ edificiu gotic din Transilvania. Şi ea este tot de tip hala cu trei nave, fiind prevăzută cu un turn în colţul de sud-vest. Prezintă cinci portale monumentale: două pe latura de sud , două pe cea de nord şi unul spre vest, tratate în maniera goticului flamboyant, decorate cu elemente zvelte, ce dau senzaţia unei broderii din piatră. Contraforturile contribuie la somptuozitatea edificiului, unele dintre ele fiind decorate cu statui.

Tipul de hală, aproape generalizat în Transilvania secolului al XV-lea, mai poate fi văzut în oraşele Sighişoara, Turda şi Aiud, dar şi în mediul rural, precum biserica din Moşna (jud. Sibiu). Ultima, deşi de dimensiuni mai modeste, asimilează întreg alfabetul de forme şi profile ale goticului târziu: tip de hală trinavată, stâlpi bogat fasciculaţi pe care reţeaua de nervuri ale bolţilor creşte direct, fără intermediul capitelurilor, ferestre înguste.

În paralel, în Transilvania, îşi face apariţia şi varianta bisericii cu două nave, apoi mononavată, adoptată mai ales de ordinele religioase reformate. Acest tip arhitectonic este cel mai bine ilustrat de biserica fostei mănăstiri franciscane de la Târgu Mureş, construită din cărămidă, cu dimensiuni impresionante (55x16,5 m).

Stilul gotic şi-a manifestat influenţa, chiar dacă într-o mai mică măsură, şi în celelalte Ţări Române, în perioada secolului al XV-lea. Spre exemplu, în stil gotic a fost ridicată biserica parohială a coloniei săseşti de la Câmpulung care, în secolul al XV-lea, a fost transformată şi amplificată cu un cor spaţios ce înlocuia vechea absidă poligonală. Clădiri în stil gotic s-au construit şi la Târgovişte. Chiar Mircea, pentru a satisface dorinţa soţiei sale catolice, ridică o biserică pentru călugării ordinului franciscan. Acest locaş nu ni s-a păstrat, cum nu ni s-a păstrat nici biserica Sf. Francisc, construită la jumătatea secolului al XV-lea, de mari dimensiuni (28 m lungime), de tip sală, cu un masiv turn-clopotniţă. Însă, un portal al ei a fost transferat la Biserica Creţulescu, şi el reprezintă o mărturie al bogatului decor ce

19

împodobea biserica. Contemporană cu edificiul de la Târgovişte este şi biserica Sf. Dumitru din Râmnicu-Vâlcea, cu care se încheie seria edificiilor de acest gen din Ţara Românească.

Mult mai fecundă este încă activitatea în domeniul arhitecturii religioase din secolul al XV-lea în Moldova. Desigur, cele mai multe edificii se leagă de numele lui Ştefan cel Mare. Ca elemente definitorii, putem evidenţia în epocă două tipuri de edificii: unul derivat din planul basilical, întâlnit la Rădăuţi în secolul al XIV-lea, cu o singură absidă, altul de tip tronconic ce apare la Bălineşti, Războieni, Borzeşti. Cel de al doilea va deveni tipic pentru monumentele din Moldova. Unul din elementele cele mai originale este aşa-zisul „sistem de bolţi moldovenesc”, care priveşte în special turla şi constă în folosirea arcelor suprapuse. Procedeul este următorul: la baza turlei se folosesc patru arce în plin cintru (arcuri în formă de jumătate de cerc) – două transversale şi două longitudinale – pe care se înălţa, prin intermediul pandantivelor, un tambur cilindric foarte scurt pe care vin apoi patru arce mai mici. Urmează o turlă îngustă şi înaltă formată dintr-un tambur cilindric sau poligonal şi dintr-o cupolă sub formă de calotă. În exterior, acest sistem de arce suprapuse este exprimat printr-un fel de piedestal format din baze suprapuse, care aveau un rol structural şi decorativ, deopotrivă.

Însă arhitectura din Moldova a preluat şi elemente gotice: prezenţa contraforturilor cu rol funcţional, pilaştrii fasciculaţi şi nervurile de pe bolta pronaosului, ancadramentele ferestrelor, chenarele uşilor dintre naos şi pronaos, portalurile de formă dreptunghiulară şi decorate cu baghete încrucişate sau în arc frânt.

Printre primele ctitorii ale lui Ştefan cel Mare se numără şi biserica mănăstirii Putna. Au urmat mănăstirea Pătrăuţi, biserica mănăstirii Sfântu Ilie de lângă Suceava, Voroneţ, biserica din Borzeşti, biserica mănăstirii Neamţ, în total peste 30 lăcaşuri. Abia spre finalul domniei, sunt introduse inovaţii arhitectonice. Prima noutate intervine în construcţia bisericii din Borzeşti. Renunţându-se la turla de pe naos, aceasta este înlocuită cu o cupolă semisferică, alte două asemenea cupole dispuse pe axul longitudinal, boltind pronaosul. Această revenire la stilul bizantin este contracarată de elementele gotice ale edificiului: ferestrele şi portalul în arc frânt. Următoarea etapă va fi biserica de la Războieni unde s-a renunţat nu numai la turla de pe naos ci şi la planul triconc, înlocuit cu planul mononavat. Acest plan este reluat la Piatra Neamţ, la Reuseni, la Dobrovăţ.

Deşi mult mai modeste, printre ctitoriile bisericeşti ale boierilor se numără biserica Sf. Nicolae din Bălineşti, ce prezintă elemente arhitectonice unice în epocă. Planul este mononavat, cu o boltire în semicilindru cu dublouri, pe bolta pronaosului făcându-şi apariţia şi nervurile sprijinite pe console, ce formează un traseu stelar în patru colţuri. Cu totul nou este un turn-clopotniţă tratat ca un foişor, adosat peretelui de sud al pronaosului, în timp ce peretele vestic are trei laturi, asemenea absidelor poligonale.

PicturaPictura secolului al XV-lea este magistral ilustrată de miniaturile din Moldova. Unul

dintre cei mai talentaţi pictori a fost monahul Gavril, de la care ni s-au păstrat numeroase miniaturi, dar singurul ilustrat cu imagini figurative este Tetraevangheliarul din 1429. Cele patru imagini, ilustrând pe cei patru evanghelişti, sunt puternic influenţate de tradiţia bizantină, reflectată şi în fundalul picturilor, în ţinuta personajelor, în faldurile savante ale veşmintelor, ba chiar şi în chenarele ornamentelor sau în frontispiciile cu decor geometric.

Gravril Uric a reuşit să creeze o adevărată şcoală, despre secolul XV vorbindu-se ca despre „epoca de aur a miniaturii româneşti”. Din acest secol ne-au rămas cele mai frumoase manuscrise, în special tetraevangheliare care reproduc prototipurile create de Gavril. Dintre acestea merită menţionat Tetraevangheliarul de la Humor, realizat de monahul Nicodim, din dorinţa lui Ştefan cel Mare. Pentru fundaluri şi chenarele cu motive vegetale a fost folosită foiţa din aur. Centrul de interes îl reprezintă portretul lui Ştefan cel Mare în prosternare la

20

picioarele Maicii Domnului. Este primul portret votiv din seria celor ce vor fi zugrăvite, mai ales pe pereţii edificiilor eclezistice ridicate de marele domnitor.

Un alt reprezentant de seamă al acestei şcoli va fi diaconul Teodor Mărişescul de la mănăstirea Neamţ. Dintre realizările sale, cu totul special este Tetraevangheliarul de la Hotin, executat în 1493. El conţine o serie de inovaţii de ordin iconografic, unele ce ţin de detalii, precum o colonetă sau o piesă de mobilier, altele mai importante precum introducerea, alături de evanghelist, a unui personaj secundar, un ucenic. Inovaţia apare în acelaşi an şi în pictura murală, la biserica din Bălineşti. Alte tetraevangheliare din vremea lui Ştefan, precum cel executat de ieromonarhul Spiridon de la Putna, cel realizat de monahul Filip, sau cel executat la porunca voievodului de la Hârlău, rămân înscrise în aceeaşi tradiţie instaurată de Gavril.

Epoca lui Ştefan a excelat nu numai prin miniaturi, ci şi prin marile ansambluri de pictură murală. Din păcate, cele mai multe picturi din perioada de început a domniei sale, nu ni s-au păstrat. Spre exemplu, la Putna au fost recoltate doar mici fragmente suprapuse de pictura de secol XVII. Un monument în care ni s-au păstrat totuşi ansambluri picturale din această perioadă este biserica din Dolheşti, ctitoria hatmanului Şendrea, portarul Sucevei.

Abia cu marile ansambluri de la Pătrăuţi, Milisăuţi, Voroneţ, Popăuţi şi Bălineşti putem trage concluzii legate de pictura secolului al XV-lea. Dintre acestea, pictura de la Voroneţ este cel mai bine păstrată. În mare, schema iconografică urmează un program unic. Imaginea care domină ansamblul este, bineînţeles, cea a lui Hristos, zugrăvită în calota turlei de pe naos şi înconjurată de serafimi. Pe pereţii turlei urmează trei registre ocupate în ordine descendentă de îngeri, profeţi şi apostoli pentru ca apoi, pe pandantivi să fie pictaţi cei patru evanghelişti. Conca altarului este ocupată de imaginea Fecioarei pe tron, cu pruncul pe genunchi, încadrată de patru îngeri. Sub această compoziţie se desfăşoară trei registre: unul cu serafimi şi heruvimi, cel din mijloc cu scenele evanghelice: Împărtăşirea cu pâine, Împărtăşirea cu vin, Cina şi Spălarea picioarelor, iar registrul inferior cu părinţii bisericii, ce înaintează spre Isus.

Celelalte ansambluri picturale ale Moldovei conţin câteva scene, considerate de specialişti, adevărate capodopere ale domeniului. Avem în vedere Cavalcada Sfintei Cruci, plasată în pronaos, de la biserica din Pătrăuţi. Această scenă, care înfăţişează un cortegiu de unsprezece călăreţi, ilustrează o legendă ce evocă un fapt istoric: lupta împăratului Constantin cu rivalul săi Maxenţius. Scena are şi o funcţie politică: analogia cu lupta dusă de Ştefan cel Mare împotriva turcilor. În fine, excepţională este şi scena Patimilor din biserica de la Popăuţi – Botoşani. Expresivitatea mişcărilor, inventivitatea compoziţională, varietatea atitudinilor şi gesturilor, costumele diferite de la un personaj la altul, conferă compoziţiei un soi de teatralitate unică.

În timp ce şcoala moldovenească de pictură dobândea o fizionomie proprie, ajungând la maturitate, nu acelaşi lucru se poate spune despre Ţara Românească. Din păcate, rivalităţile din ţară între diferitele facţiuni politice, atrag distrugerea monumentelor. Chiar şi atunci când acestea ni s-au păstrat, precum biserica Domneasca mică din Târgovişte sau cea a fostului schit Brădet, frescele lor originale nu au ajuns până la noi. Cum însă între ansamblul de la Cozia (1390) şi cel de la biserica mănăstirii Argeşului (1520) există mari deosebiri, se poate presupune că în acest interval a avut loc o evoluţie.

În Transilvania, întâlnim un cu totul alt fenomen: o diferenţiere netă între pictura bisericilor ortodoxe şi cea gotică din bisericile catolice. Încă din primul deceniu al secolului, a fost pictată biserica de la Streisângeorgiu (jud. Hunedoara). Se remarcă mai ales tabloul votiv al ctitorilor, cneazul Cândreş şi soţia sa Nistora. Atrag atenţia, ca elemente de un realism izbitor, sabia cu încrustaţii a cneazului şi costumul, foarte apropiat cu cel popular, al soţiei. Un alt tablou votiv este cel de la biserica din Ribiţa, care îi înfăţişează pe cnezii Vladislav şi Miclăuş. În altar apar scene specifice cultului ortodox, dar cu o concesie făcută celui catolic, şi anume scena cu cei trei sfinţi regi.

21

Din această perioadă datează şi câteva biserici româneşti în care se îmbină picturile de tradiţie ortodoxă cu cele catolice. Este cazul bisericii din Remetea (jud. Bihor) unde pictura din absidă distonează flagrant cu cea rustică de pe pereţii pridvorului. Aceeaşi convieţuire se poate constata şi în biserica Sântă Marie Orlea unde, apostolilor din altar, cu fizionomii locale li se opun, în naos, imagini care sugerează ambianţa goticului. De la începutul secolului ne-au parvenit şi câteva fragmente de picturi de pe pereţii bisericii Peşteana (jud. Hunedoara).

Pictura de factură gotică ni s-a păstrat mai ales în estul Transilvaniei, în judeţele Harghita, Covasna, Braşov. Astfel, în biserica reformată de la Mugeni (jud. Harghita), scenele pe tema legendei Sf. Ladislau şi a Judecăţii de Apoi, sunt puternic influenţate de arta italiană a epocii. În aceeaşi regiune, s-au păstrat picturi la bisericile din Biborţeni şi Rugăneşti. În primul caz, remarcabilă este Legenda regelui Ladislau, în cel de al doilea, scena Închinării magilor. Cel mai frumos ansamblu monumental de pictură gotică se află în biserica unitariană din Dârjiu (Jud. Harghita) şi anume Convertirea Sf Pavel, realizată de Paul din Ung. Artistul a fost un desenator rafinat, aproape fiecare colţişor al frescei fiind ornat din pură plăcere. Toate detaliile trădează un amator de efecte grafice, care ajunge să elibereze scenele de orice încărcătură mistico-simbolică. La Sibiu, ne întâlnim cu opera unui artist care a fost mult influenţat de arta nord-italică. Pe nume Johannes de Rosenaw, acesta a pictat în biserica evanghelică a oraşului o Răstignire în care se preia schema compoziţională devenită tradiţională la mari artişti, precum Antonello da Messina.

Un alt aspect semnificativ al artei transilvănene îl constituie pictura pe suport mobil, pe panouri de lemn, cu alte cuvinte, tabloul. Întrucât tehnica folosită, cea a temperei, permitea mai multă supleţe în execuţie, mai multă fineţe, pictorii au reuşit să introducă inovaţiile din marile ateliere apusene. De aceea, pictura de factură occidentală cu reproducerea în trei dimensiuni a corpurilor, cu elemente de perspectivă, a pătruns în aria transilvăneană. Cel mai vechi altar pictat în această tehnică aparţine lui Thomas din Cluj şi a fost efectuat în biserica din Gyor (Republica Ungaria). Alte altare ilustrând influenţele renascentiste se mai păstrează în biserica evanghelică din Mediaş, în biserica de la Prejmer (jud. Braşov) şi în cea de la Mălâncrav (jud. Sibiu).

SculpturaÎn bisericile din Transilvania, o dată cu apariţia altarelor amintite poate fi urmărită şi

tehnica sculpturii în lemn. În locul panoului central pictat, unele altare erau prevăzute cu un scrin cu rol de habitaclu al unei statui din lemn. Două astfel de statui, reprezentând Madona cu pruncul provenind, una din altarul bisericii din Cisnădioara şi alta din biserica mănăstirii franciscane din Sibiu, se înscriu perfect unui grup tipologic de lucrări caracteristic pentru goticul din Boemia. Faldurile savante ale hainelor, ca şi gracilitatea adolescentină a modelelor, au determinat această apropiere. Tot din lemn ni s-a păstrat şi o statuie a arhanghelului Mihail, provenind din biserica romano-catolică din Mihăileni (jud. Harghita). Piesa de referinţă este însă altarul bisericii din Boian. Sculptate în basorelief, cu o precizie deosebită a detaliilor, potenţată şi de colorit, panourile de la Boian se caracterizează printr-o deosebită plasticitate.

Dar nu lucrările executate în lemn definesc preocupările sculptorilor transilvăneni, ci cele din piatră. În special marile edificii din oraşe au împodobite cu sculpturi contraforturile, timpanele, capitelurile, amvoanele, ilustrând teme din cele mai variate: scene religioase, animale reale sau fantastice. Deosebit de bogat este repertoriul statuilor care decorează biserica evanghelică de la Sebeş-Alba sau Biserica Neagră de la Braşov. De o calitate excepţională sunt şi cele patru statui (Maria şi trei magi), care formează compoziţia Închinarea magilor, de la biserica „Din Deal” de la Sighişoara, precum şi cele care străjuiesc turnul-clopotniţă al bisericii evanghelice din Bistriţa.

22

La începutul secolului, în Transilvania creează un artist cu o identitate cunoscută – Petrus Lantregen. El execută pentru Capela Crucii din Sibiu, un grup statuar simbolizând Răstignirea. Tot de la Sibiu ne parvine o statuie cu totul excepţională – Pieta, aflată în prezent la Muzeul Brukenthal.

Din secolul XV-lea transilvănean ne-au parvenit şi câteva exemplare cu sculptură funerară. Menţionăm lespezile decorate cu motive vegetale şi motive heraldice păstrate în lapidariul Muzeului de istorie din Cluj sau în biserica evanghelică din Sibiu. S-au păstrat şi monumente funerare cu imaginea în relief de tip gisant, cum este piatra tombală a episcopului Andrei Scolari de la catedrala romano-catolică din Oradea. Sarcofagul lui Iancu de Hunedoara, de la catedrala romano-catolică de la Alba Iulia, deşi nu şi-a păstrat lespedea superioară cu imaginea defunctului, are pereţii laterali decoraţi cu scene în relief ilustrând, unul o luptă de cavalerie, cealaltă întoarcerea triumfătoare din război.

Cele mai frumoase lespezi funerare provin însă din Moldova. Un ansamblu de cinci lespezi pot fi văzute la biserica domnească Sf. Nicolae din Rădăuţi unde, Ştefan cel Mare le punea în semn de cinstire al înaintaşilor. În mare, decorul este acelaşi: o schemă vag trapezoidală, pe care sunt sculptate o bordură imitând fie o împletitură, fie un ornament floral. Urmează, spre centru, o bandă lată cu epitaful scris în litere chirilice şi apoi motivul central floral. Acelaşi tip de piatră funerară va fi dispus şi pe mormintele soţiilor sale - Maria de Mangop sau al Mariei Voichiţa, ambele la Putna şi, ulterior, chiar pe mormântul marelui domnitor.

Pentru Ţara Românească, din păcate, nu ni s-au păstrat pietre funerare din secolul al XV-lea. În schimb, de la paraclisul mănăstirii Snagov ne-a parvenit uşa cu două canaturi sculptată cu imagini figurative dispuse în trei registre şi încadrate într-un savant decor geometric. Scenele religioase sunt realizate prin tehnica champleve.

BroderiaDomeniul broderiei cunoaşte un nivel maxim în Moldova secolului XV-lea. Chiar din

timpul lui Alexandru cel Bun avem un epitrahil, pe care, pe lângă cele 16 medalioane ce ilustrează scene din Noul Testament, sunt brodate figurile donatorilor: voievodul şi doamna Marina. Frecvenţa, printre motivele ornamentale, a balaurilor încolăciţi, ca şi inscripţia în limba greacă, ce însoţeşte portretele donatorilor, sunt indicii convingătoare despre legăturile care se mai păstrează încă cu lumea bizantină. Din timpul domniei acestuia mai datează şi o bederniţă având ca temă Adormirea Maicii Domnului, bogat decorată cu perle ce urmează conturul figurilor, un aer de la Rădăuţi şi un epitaf din 1428. Un deceniu mai târziu, era executat epitaful lui Siluan la mănăstirea Neamţ. Impresionează compoziţia perfect echilibrată, ce inaugurează seria broderiilor monumentale moldoveneşti ce se vor rupe de tradiţia bizantină, punându-se bazele unei veritabile şcoli de broderie.

Din timpul lui Ştefan ce Mare s-au păstrat o serie de epitrahile, precum cel dăruit de domnitor şi soţia sa Maria mănăstirii Putna, sau epitafele lucrate la Putna, din 1490 şi Moldoviţa, din 1494. Se adaugă câteva dvere, precum cele patru piese de la Putna – Înălţarea, Adormirea Maicii Domnului, Buna Vestire şi Răstignirea, opere de o desăvârşită expresie artistică. O piesă unică, prin destinaţie şi meşteşugul execuţiei este Acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop.

O altă raritate din domeniul broderiei este Steagul din anul 1500, înfăţişându-l pe Sf. Gheorghe patron al Moldovei, artistul nu îl reprezintă călare, luptând cu balaurul, ci tronând într-un jilţ.

Arta metalelorÎn acest secol, mai ales Transilvania s-a afirmat în arta orfevrăriei şi argintăriei, ea

asigurând şi exportul pentru celelalte Ţări Române. Ateliere vestite existau în numeroase

23

oraşe, la Sighişoara, Mediaş, Braşov, Sibiu. Tipurile de obiecte erau variate, de la bijuterii la piese liturgice, danii ale marilor feudali către biserici.

Un produs foarte răspândit îl constituia potirul. Este impresionantă măiestria cu care erau cizelate motivele decorative, ce împodobeau atât talpa, cât şi piciorul şi cupa.

Atelierele transilvănene lucrau şi piese folosite numai în biserica ortodoxă – cădelniţe, anaforniţe, panaghiare, candele, vase de aghiasmă şi ferecături gravate cu scene din Noul Testament. Dintre ferecături, cea mai veche care ni s-a păstrat este tetraevangheliarul caligrafiat de Nicodim de la Tismana, datând din 1405. Această piesă, bogat ornamentată cu scene figurative şi motive vegetale va deveni un prototip pentru piesele din epocă. Pentru Moldova, putem menţiona cele trei ferecături din vremea lui Ştefan cel Mare, una dăruită de acesta mănăstirii Humor.

O altă categorie de obiecte, impresionante prin decor, o constituie panaghiarele, piese de cult formate din două discuri unite cu o balama, servind la ţinerea prescurei. Datorită dimensiunilor reduse (diametru 13-15 cm), pentru a fi decorate, este necesară o măiestrie deosebită. Ni s-a păstrat şi o ripidă (evantai liturgic), o adevărată raritate, decorată cu un motiv floral în filigran, alături de patru medalioane cu serafimi, lucrate în tehnica au repousse. A fost dăruită de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna.

Pentru arta metalelor secolului al XV-lea, specialiştii au considerat că opera cea mai reuşită din toate cele trei ţările române este racla de argint a sfântului Ioan cel Nou, de la Suceava. Cu un excepţional talent narativ, meşterul realizează în tehnica au repousse, istoria unui negustor din Trapezunt care cade victimă persecuţiei religioase, fiind apoi canonizat.

24