FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEICURS 4

MECANISME PSIHICEDE PROCESARE SECUNDARĂ A INFORMAŢIILOR

GÂNDIREA

Caracterizare generală a gândirii

Subsistemul cognitiv al omului atinge punctul culminant al complexităţii organizării şi eficienţei sale la nivelul gândirii. În ceea ce priveşte explicarea acestui fenomen atât de complex, în psihologie au existat o multitudine de abordări multe dintre ele opuse şi contradictorii. Fără a mai realiza o trecere în revistă a acestora, se poate remarca recunoaşterea locului central ocupat de gândire în procesul cunoaşterii, a rolului enorm pe care gândirea îl joacă în planul general al activităţii umane.

Gândirea apare astfel ca trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman, definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Această caracteristică extrem de importantă este facilitată de faptul că gândirea produce modificări de substanţă ale informaţiei cu care operează, făcând saltul de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la abstract, de la exterior/accidental la interior/invariabil.

De asemenea, gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice în realizarea procesului cunoaşterii (nu doar pe cele de ordin cognitiv, ci şi pe cele afectiv-motivaţionale şi volitiv-reglatorii).

În egală măsură, gândirea nu doar antrenează ci şi orientează, conduce, valorifică maximal toate celelalte procese şi funcţii psihice.

Centralitatea gândirii în procesul cunoaşterii se explică şi prin capacitatea ei de a-şi reintroduce propriile produse (idei, concepţii, teorii) în circuitul informaţional, devenind astfel un declanşator al unor noi procese intelectuale.

Încercând să realizeze o definiţie a gândirii, M. Golu remarca imposibilitatea structurării unei definiţii care să reflecte toate ipostazele şi determinaţiile gândirii. Autorul precizat identifică o serie de coordonate, pornind de la care să poată fi realizată o definiţie de aproximare: coordonata interacţiunii reflectorii subiect-obiect (lumea externă); coordonata informaţional-negentropică; coordonata acţională; coordonata genetică şi coordonata sistemică. Prin raportarea la fiecare dintre aceste coordonate, pot fi desprinse o serie de caracteristici semnificative ale gândirii:

Gândirea reprezintă una dintre cele mai importante verigi de legătură dintre om şi mediul său extern, ea fiind o formă specifică de reflectare în plan subiectiv intern a acestei lumi şi a propriului Eu.

Pornind de la această caracteristică gândirea ar putea fi definită ca: reflectare subiectivă, în formă ideală, mijlocită a proprietăţilor generale, esenţiale, necesare ale obiectelor şi fenomenelor externe şi a relaţiilor legice dintre acestea.

Gândirea apare ca o organizare specifică a informaţiei la nivelul creierului uman, bazată pe criterii şi principii logico-gramaticale de ordin sintactic, semantic şi pragmatic şi orientată antientropic.

Baza constituirii schemelor şi operaţiilor din componenţa gândirii trebuie căutată în acţiunea directă, în plan extern, cu obiectele şi lucrurile date în câmpul senzorial apropiat, acţiune care se interiorizează şi se transformă în acţiune mentală (P.Janet; H.Wallon; J.Piaget; A.N.Leontiev).

Realizarea gândirii se realizează obiectiv în două planuri: istoric şi ontogenetic. Se poate evidenţia caracterul stadial al apariţiei şi consolidării operaţiilor şi conţinuturilor informaţionale specifice precum şi interacţiunea dintre factorii ereditari şi factorii de mediu.

Gândirea trebuie considerată drept un sistem (gândirea este o mulţime de elemente, aflate într-o relaţie non-întâmplătoare, mai mult sau mai puţin legică). Atributele gândirii ca sistem sunt: este sistem dinamic evolutiv; sistem semideschis; sistem foarte complex; sistem semideterminist, respectiv semiprobabilist.

Realizând o trecere în revistă a studiilor centrate pe analiza gândirii, M.Zlate remarcă prezenţa a două tipuri de definiţii:

O definiţie de tip descriptiv-explicativ: Gândirea este procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor;

O definiţie de tip operaţional, formulată de psihologia contemporană: Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii optime din mulţimea celor iniţial posibile.

Tot o definiţie operaţională poate fi considerată şi cea formulată de A. Cosmovici: Gândirea este o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme.

Cele două tipuri de definiţii pot fi considerate complementare.

Structura psihologică internă a gândirii sau laturile gândiriiStructura gândirii conţine o serie de unităţi de bază ale acesteia care pot fi

organizate în două laturi: latura informaţională şi latura operaţională.

1. Latura informaţionalăConţine acele unităţi de bază ale gândirii care au cea mai mare încărcătură

informaţională: imaginea, simbolul, conceptul, prototipul, modelele mintale. Toate acestea sunt organizate şi structurate între ele.

Imaginea, ca reprezentare mentală a unui obiect în lipsa lui, reprezintă unitatea primară, primitivă a gândirii. Imaginile au un rol important în primele faze ale formării gândirii, când gândirea este mai degrabă concretă, intuitivă.

Ele intervin mai ales sub forma unor acţiuni imaginate (Cosmovici, 2005). Exemplu: atunci când un cuvânt este bine cunoscut, el nu evocă nici o imagine în conştiinţă. Doar dacă un termen este neclar, se face apel la amintiri concrete. De exemplu o persoană nu ştie ce înseamnă conopidă şi spune: ,,A! îmi amintesc: are frunze ca varza.” Când este vorba de texte literare unde se înfăţişează personaje, întâmplări, peisaje, atunci autorul recurge intenţionat la expresii care să actualizeze imagini, întâmplări, peisaje, sau să sugereze imagini noi.

În ceea ce priveşte imaginile, sprijinul cel mai important al gândirii, începând cu vârsta de 1 an şi 6 luni îl constituie activitatea de vorbire, limbajul. Acesta devine o activitate indisolubil legată de gândirea abstractă care este, în mare măsură, o discuţie imaginată. Desigur, cuvintele sunt un fel de imagini: auditive, kinestezice, vizuale, dar sunt ferm cristalizate şi se succed logic.

Simbolul este mult mai abstract decât imaginea şi are proprietatea de a reprezenta obiectul, evenimentul sau calitatea obiectului. Cel mai simplu simbol este cuvântul.

Conceptele şi noţiunile reprezintă forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor şi pot fi considerate drept unităţi cognitive esenţiale ale gândirii, cu un rol important în cunoaşterea umană.

Conceptul reprezintă o etichetă pusă unei clase de evenimente cu o serie de caracteristici.

Ca şi constructe mentale, conceptele sunt componentele critice implicate în dezvoltarea gândirii individului care au şi rolul de a extinde structurile cognitive ale acestuia. Ca atare, noi nu ne naştem cu noţiuni sau concepte gata formate, ci ele sunt rezultatul unui proces evolutiv.

Oamenii folosesc conceptele pentru a clasifica evenimentele şi obiectele, respectând proprietăţile lor comune.

Ele integrează răspunsurile noastre la diferite situaţii trecute caracteristice (legate între ele prin cuvinte sau alte simboluri) şi aplică experienţa trecută în situaţia actuală. Un concept nu este în mod obligatoriu raţional şi poate să nu fie formulat ştiinţific.

Conceptele apar astfel ca ,,sisteme de răspunsuri învăţate care permit organizarea şi interpretarea elementelor furnizate de percepţii şi care influenţează comportamentul, indiferent de orice stimulare provenind din mediu, permiţându-ne aplicarea automată a experienţei noastre trecute în situaţiile prezente” (Zlate, M)

Conceptele ne ajută să generalizăm, să relaţionăm experienţele şi obiectele, cresc eficienţa memoriei, stau la baza asocierii unor clase de obiecte sau evenimente.

Natura conceptelor este foarte complexă: conceptul conţine informaţii esenţiale, structurate şi unificate care apar ca totalităţi informaţionale. Ele conţin întotdeauna, oricât de generale ar fi, conţinuturi concrete care sunt strâns legate de cele abstracte. Conceptele sunt strâns legate între ele şi ierarhizate, evoluând odată cu dezvoltarea intelectului.

Clasificarea conceptelor: După gradul de generalitate: concepte individuale, particulare şi

generale; După existenţa sau inexistenţa unui corespondent concret: concrete şi

abstracte; conceptele concrete se pot ilustra printr-o imagine (conceptul de casă, trandafir etc.) iar cele abstracte sunt nereprezentabile (nu ne putem imagina absolutul, libertatea, infinitul etc.)

După calea de formare şi conţinutul lor: empirice şi ştiinţifice.Conceptele empirice (denumite şi naturale, spontane, cotidiene): se formează

prin modalităţi neorganizate, ca urmare a contactelor directe pe care copilul le are cu adultul de regulă înainte de intrarea copilului în şcoală, înainte de studierea sistematică a unui obiect. Cunoaşterea empirică este saturată de experienţa practic-intuitivă, operantă, acţională a individului; este o cunoaştere primară care ţine de experienţa operării curente, a comunicării şi a învăţării spontane, latente.

În conţinutul acestor concepte persistă însuşiri concrete, particulare, local-restrictive, dependenţele accidentale şi unele corelaţii care ţin mai mult de covarianţă decât de necesitate.

Cu toate acestea, conceptele empirice au o foarte mare importanţă în dezvoltarea generală a cunoaşterii fiind principalul instrument al gândirii copilului, prin care se apropie de esenţial, cu o mare valoare practico-operatorie.

Conceptele ştiinţifice sunt dirijate, organizate şi se însuşesc în relaţia pe care o presupune procesul instructiv-adaptativ.

Sunt constructe ipotetico-deductive care presupun coordonări conştiente în interiorul sistemului intelectual. Ele conţin numai însuşirile esenţiale şi relaţiile dintre acestea, ceea ce este obiectiv, invariant în obiecte şi fenomene, facilitând formularea definiţiilor. Sensul personal (specific conceptelor empirice) trece pe plan secundar, involuează şi este abandonat. Ele au o mare valoare explicativă spre deosebire de cele empirice care au valoare descriptivă.

Cunoaşterea empirică nu poate fi desprinsă de cea ştiinţifică, genetic şi funcţional între ele există o unitate şi continuitate permanente. Gândirea nu poate debuta cu ştiinţificul, ea debutează cu empiricul care facilitează şi deschide calea către cunoaşterea ştiinţifică. Empiricul este folosit şi suplimentat atunci când este cazul.

PrototipurileDeşi fiecărei noţiuni i se subordonează foarte multe specii, în mod curent, noi

folosim una drept cea mai reprezentativă. Experienţele au dovedit acest lucru. Dacă cerem cuiva să exemplifice cu

câteva păsări, va pomeni de vrabie, rândunică, porumbel, dar numai când îi cerem o foarte lungă enumerare va aminti de albatros ori pinguin. De asemenea, timpul de reacţie necesar pentru a stabili dacă o vieţuitoare este o pasăre e sensibil mai scurt pentru rândunică este sensibil mai scurt pentru rândunică decât pentru flamingo.

Noţiunea preferată celorlalte pentru a reprezenta o clasă mai largă este considerată a fi un prototip. Mărul este de obicei prototip pentru fructe, el fiind evocat mult mai uşor decât măslina.

Drept consecinţă, în vorbirea de zi cu zi ne referim mult mai uşor la prototip decât la un alt exemplar, cel dintâi fiind principalul termen de comparaţie.

Practic, noi judecăm apartenenţa la o clasă a unui obiect sau a unei fiinţe, comparându-le cu prototipul şi nu căutând să descifrăm caracteristicile esenţiale ale noţiunii respective – ceea ce ne expune la greşeli (vom tinde să considerăm balena peşte, fiindcă nu seamănă cu câinele sau calul, prototipuri pentru mamifere). Prototipul poate să nu fie un exemplar real, ci unul ideal, rezultat din constituirea unui portret-robot, ceea ce se întâmplă în cazul medicilor care diagnostichează o boală pe baza câtorva simptome mai frecvente. Ambele feluri de prototipuri sunt utilizate în practică, ele permiţând o identificare mai rapidă, chiar dacă mai expusă greşelii.

Noţiunea de prototip a fost lansată în 1973 de către Eleanor Rosch. Pe baza unor cercetări, ea a observat că nu toţi membrii unei categorii deţin în

egală măsură caracteristicile întregii categorii. Unii deţin într-o mai mare măsură (prototip), alţii într-o măsură mai mică.

Aceste prototipuri maximizează asemănările dintre membrii clasei şi minimizează diferenţele, realizând de fapt un fel de rezumat mental al tuturor invarianţilor individuali.

Existenţa prototipului în gândirea umană a fost demonstrată de E. Rosch prin:- măsurarea timpului de reacţie la întrebări de genul: este mărul un fruct?

Este balena un animal?; - prin stabilirea frecvenţei evocării exemplarelor unei categorii;

- prin evaluarea gradului de reprezentativitate a unui exemplar pe o scală cu 7 puncte.

O altă idee a autoarei acestei teorii arată că principalul rol al prototipului în gândirea umană este de a încadra exemplarele în categorii mai largi (generale), decât de a delimita categoriile.

Teoria formulată de Rosch a stârnit multe riposte: - nu toate conceptele au caracteristici prototipale, mai ales cele abstracte;- prototipurile nu dispune de structuri conceptuale, ele fiind mai degrabă

expresiile gândirii concrete, înainte de saltul către esenţial sau expresia unor percepţii condensate, concentrate, echivalente cel mult cu noţiuni empirice. În anumite situaţii, ele sunt chiar inferioare noţiunilor empirice, pentru că nu operează cu însuşirile obiectelor ci cu distanţele dintre aceste atribute.