NOTE - CURS 2DREPT ADMINISTRATIV – ŞEFUL DE STAT ÎN ROMÂNIA

1. Rolul, alegerea şi durata mandatului şefului de stat din România

Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice, instituţie ce a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele, structurile, împuternicirile, protocoalele. In dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la întrebarea, cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia).

Aşadar, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează organele statului, o vom raporta, de principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Astfel, treptat, noţiunea a dobândit şi semnificaţia definirii statului din punct de vedere al modului de desemnare a şefului de stat unipersonal şi a legăturilor acestuia cu celelalte autorităţi statale.

După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici, în care şeful statului, numit cel mai adesea, preşedinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor, prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale), fie de Parlament (republici parlamentare). În peisajul european, însă, Elveţia dispune de un regim politic aparte, denumit „de adunare", în sensul că guvernul (aşa-numitul consiliu federal) nu numai că este răspunzător în faţa parlamentului, dar el nu este altceva - strict constituţional - decât agentul executiv al deciziilor celor două Camere, iar acestea exercită autoritatea supremă în cadrul confederaţiei şi numesc în fiecare an, din cadrul guvernului, pe un membru al acestuia ca Preşedinte, el neavând însă decât atribuţii de reprezentare.

O analiză din perspectiva dreptului comparat, a modului de reglementare a instituţiei Preşedintelui, ne duce la concluzia că, în majoritatea cazurilor, predomină teza unui Preşedinte de Republică aflat cât mai aproape de un monarh constituţional, cu rol în principal de reprezentare şi de arbitru, dispunând de atribuţii destul de restrânse şi adeseori condiţionate de intervenţia altor autorităţi publice. Excepţia notabilă de la această situaţie o întâlnim în Franţa, calificată în mod constant ca o republică semi-prezidenţială. În acest context vom putea observa că legile fundamentale moderne circumscriu rolul şi atribuţiile şefului statului, în principal la: reprezentarea statului, semnarea tratatelor, aprobarea unor acte normative emise de unele autorităţi ale statului, semnarea legilor în vederea publicării, prezidarea şedinţelor unor autorităţi ale statului, acordarea unor calităţi şi titluri, numiri în funcţii superioare, instituir stării de asediu sau de urgenţă, primirea scrisorilor de acreditare şi altele.

In România, instituţia şefului de stat a cunoscut reglementări diferite în raport cu schimbările intervenite în viaţa social-politică a ţării. Astfel, iniţial, şeful statului în România a fost monarhul. Deşi numai Constituţia din 1938 a prevăzut în mod expres că, „Regele este capul statului", din analiza dispoziţiilor constituţionale anterioare se poate constata că Regele exercita atribuţiile specifice unui şef de stat, „puterea executivă fiind încredinţată monarhului". Chiar şi în perioada 1940-1944, când preşedintele Consiliului de Miniştri a fost învestit cu puteri, depline în conducerea statului român, Regele a continuat să deţină o serie de prerogative specifice funcţiei de şef al statului. După desfiinţarea regimului monarhist, în anul 1948 a fost creat un organ colegial care exercita atribuţiile şefului de stat, numit iniţial Prezidiul Republicii Populare Române, iar apoi, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., înlocuit, ulterior, în anul 1961, cu Consiliul de Stat, ca organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naţionale. Constituţia din 1965 a consacrat existenţa Consiliului de Stat, ca organ colegial cu atribuţii de şef de stat, pentru ca în anul 1974, printr-

1

o modificare a acesteia să fie instituită expres, funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Acesta era ales de Marea Adunare Naţională şi era răspunzător în faţa acesteia, exercitând toate atribuţiile specifice funcţiei de şef al statului. Consiliul de Stat a fost menţinut, dar şi-a păstrat doar o parte din atribuţiile pe care le exercita până la modificarea constituţională din anul 1974.

După decembrie 1989, instituţia Preşedintelui a fost menţinută, dar prin Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României s-a stabilit ca acesta să fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat. Constituţia României din anul 1991 „a proiectat" un Preşedinte de Republică pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar, pe de altă parte, necesitatea de arbitraj între „puterile statului", între „stat şi societate". Am putea adăuga precizarea că, urmare a recentei revizuiri, asupra acestor aspecte nu s-a revenit.

Astfel, potrivit art. 80 din Constituţie, rămas nemodificat atât ca număr, cât şi sub aspectul conţinutului ulterior revizuirii din anul 2003, prevede că:

„Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. In acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate."Dispoziţiile acestui articol sintetizează întreaga configuraţie a funcţiei prezidenţiale de la definirea acesteia la fundamentarea şi legitimizarea acţiunilor Preşedintelui pentru că în cuprinsul celor două alineate sunt rezumate în realitate cele mai importante atribuţii ale şefului statului. Astfel, în timp ce primul alineat conţine precizările necesare pentru a defini rolul şefului statului în domeniul apărării ţării pe plan internaţional, cel de-al doilea reglementează prerogativele esenţiale ce-i revin în vederea desfăşurării constituţionale a vieţii de stat pe plan intern.

Astfel, de la un regim semi-prezidenţial cu un Preşedinte de Republică destul de puternic, dispunând de atribuţii largi, mai ales în raport cu Guvernul, ce fusese consacrat prin Decretul-Lege nr. 92/1990, actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere, din 20 mai 1990, Constituţia din 1991 reglementează un Preşedinte mai apropiat de regimul republicii parlamentare, cu singura deosebire esenţială a alegerii acestuia de către popor, prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat.

Ceea ce este important pentru definirea funcţiei de Preşedinte al României este faptul că el nu dispune de o putere absolută în realizarea funcţiilor sale, acestea fiind funcţii proprii puterii executive, iar exercitarea lor este partajată între Preşedinte şi Guvern, ambele autorităţi aflându-se sub control parlamentar. Doctrina românească actuală, pornind de la conţinutul art. 80 din Constituţie, apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului, de şef al executivului alături de primul-ministru şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. Pe aceeaşi linie de idei, este identificat un triplu rol al Preşedintelui constând în trei funcţii fundamentale: funcţia de reprezentare, funcţia de apărare sau garantare a unor valori fundamentale ale poporului român şi funcţia de mediere sau de arbitraj.

Cea de-a treia ipostază conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică, neutru şi echidistant faţă de partidele politice, motiv pentru care în art. 84 alin. (1) din Constituţie, rămas neschimbat în urma revizuirii şi a republicării, s-a prevăzut expres interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic, după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat. Astfel, în rezolvarea posibilelor blocaje sau conflicte apărute în societate, şeful statului se bucură de o situaţie cu totul distinctă, derivând atât din poziţia funcţiei sale, cât şi din faptul că, neputând fi membru al unui partid politic, el trebuie să se situeze pe o poziţie de neutralitate, în măsură să-i confere posibilitatea de a tranşa orice neînţelegere exclusiv prin prisma intereselor ţării.

Experienţa dobândită în timpul dictaturii, se arată în doctrina actuală, a îndemnat la un exces de precauţii faţă de orice formă de organizare statală ce ar fi putut conduce la concentrarea puterii, la personalizarea ei, manifestându-se grija de a diminua cât mai mult competenţele Preşedintelui,

2

„greutatea" influenţei politice a acestuia. S-a articulat astfel, un regim mixt, în care balanţa este înclinată în favoarea Parlamentului.

Mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidenţial, acest regim a fost calificat de majoritatea specialiştilor ca fiind un regim semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat, calificare pe care o întâlnim pentru prima dată într-o lucrare apărută în anul 1992, consacrată comentării şi adnotării Constituţiei României din 1991.In doctrina românească actuală, pornind de la dispoziţiile constituţionale privind raporturile dintre autorităţile publice care realizează funcţia legislativă şi cea executivă au fost formulate o serie de argumente prin care este justificată această calificare ( aceste argumenete sun preluate de la A. Iorgovan), respectiv : 1. Atât Parlamentul, cât şi Preşedintele sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat, fiind organe reprezentative la nivel naţional, însă doar Parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării [art. 61 alin. (1) din Constituţia republicată]. De aici concluzia din doctrină, potrivit căreia, atunci când stabileşte că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, Constituţia României situează Parlamentul deasupra oricărui alt organ reprezentativ, respectiv deasupra Preşedintelui României

2. Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut expres în art. 89 presupune îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii.

3. Constituţia consacră în art. 95 o formă de răspundere politică a Preşedintelui, prevăzând suspendarea acestuia din funcţie în anumite condiţii, urmată de organizarea unui referendum pentru demiterea sa. Constituţia consacră, în art. 96 din Constituţia republicată, o formă de răspundere penală a Preşedintelui, caz în care, după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare, cu votul a două treimi din totalul parlamentarilor, competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire îa probleme de interes naţional, prin referendum, numai după consultarea Parlamentului, potrivit art. 90 din Constituţie, rămas nemodificat.

5. învestitura Guvernului, deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de către Parlament.

6. Guvernul în întregul său şi fiecare membru solidar cu ceilalţi membrii, răspund politic numai în faţa Parlamentului, potrivit art. 109 alin. (1) din Constituţia republicată.

7. Nu doar Preşedintele, ci şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, Preşedintele putând dispune însă suspendarea acestora din funcţie, dacă s-a cerut urmărirea penală, potrivit art. 109 alin. (2) din Constituţia republicată.

8. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, aceasta aparţinând doar Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni, potrivit art. 74 alin. (1) din Constituţia republicată.

9. Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată după primirea acesteia. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile.

10.Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii externe, al apărării, al stărilor excepţionale sunt condiţionate, în exercitarea lor, fie de intervenţia Guvernului, fie de cea a Parlamentului sau se află sub controlul acestuia din urmă.

11.Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale sunt contrasemnate de primul-ministru, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituţia republicată.

În ce priveşte alegerea Preşedintelui, potrivit art. 81 din Constituţie rămas neschimbat prevede că acesta este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este declarat ales

3

candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive."

Pentru alegerea Preşedintelui ţării, observăm că sunt prevăzute aceleaşi caracteristici ale dreptului de vot ca şi pentru parlamentari, după primul tur de scrutin putând fi declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale, adică majoritatea absolută, iar după cel al doilea tur de scrutin (scrutin de balotaj) putând fi declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea voturilor exprimate, adică majoritatea relativă sau simplă.

Prin această modalitate de alegere s-a apreciat în doctrină, Preşedintele este într-o bună măsură sustras influenţei directe a partidelor politice în alegeri, iar în exercitarea funcţiei, el se situează deasupra acţiunii partidelor politice.

Prevederea finală a art. 81 stabileşte, asemeni altor constituţii europene, interdicţia exercitării a mai mult de două mandate prezidenţiale de către aceeaşi persoană, cu precizarea că mandatele pot fi şi succesive, precizare ce înlătură o posibilă interpretare, potrivit căreia preşedintele în exerciţiu nu ar putea candida pentru un nou mandat.

Potrivit art. 82 din Constituţie, rămas de asemenea nemodificat, ca urmare a revizuirii, articol referitor la validarea mandatului şi depunerea jurământului : rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României trebuie să fie validat de Curtea Constituţională pentru ca acel candidat a cărui alegere a fost validată să poată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ (jurământul de credinţă faţă de ţară): „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"Aceste dispoziţii constituţionale reglementează constatarea legalităţii desfăşurării scrutinului prezidenţial şi a procedurii solemne, în urma căruia noul preşedinte este in drept să ocupe funcţia pentru care a fost ales.Operaţiunea de validare realizată de Curtea Constituţională, prevăzută şi la art. 146 lit. f) din Constituţia republicată nu priveşte declararea unei persoane ca aleasă în funcţia de Preşedinte al ţării, ci faptul că alegerile prezidenţiale s-au desfăşurat în conformitate cu legea.

Mandatul Preşedintelui României , conform art.83 din Constituţie, este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.Prin prelungirea duratei mandatului prezidenţial de la 4 la 5 ani, cu ocazia recentei revizuiri, s-a intenţionat decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile parlamentare, devenită o necesitate şi pentru viaţa politică românească. S-a urmărit, astfel, menţinerea continuităţii instituţiei prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, aspect ce reprezintă şi un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.

Organizarea alegerilor prezidenţiale trebuie efectuată în aşa fel încât mandatul să nu fie depăşit, în principiu, decât cu perioada necesară desfăşurării acestor alegeri. Singurele situaţii în care mandatul preşedintelui poate fi prelungit sunt starea de război sau catastrofă, gravitatea situaţiei şi necesitatea prelungirii mandatului fiind lăsate la aprecierea exclusivă a Parlamentului, care va dispune de o veritabilă putere discreţionară în acest sens, cel puţin în cazul catastrofei, fiind vorba despre un concept juridic nedeterminat.

Pe perioada exercitării mandatului prezidenţial pot interveni unele evenimente care să determine o imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuţiilor, în aceste împrejurări

4

vorbim de vacanţa funcţiei şi de interimatul funcţiei , împrejurări reglementate de dispoziţiile art. 97, 98 şi 99 din Constituţie.Astfel, potrivit art. 98 din Constituţia republicată, dacă funcţia de Preşedintele devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. În acest caz atribuţiile prevăzute la art. 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale.

Aceste prevederi constituţionale sunt menite să asigure continuitatea exercitării funcţiei executive supreme în stat, în cazul în care, din motivele expres enumerate, Preşedintele nu îşi mai poate exercita atribuţiile. Interimatul are, însă, prin natura sa, un caracter temporar, până la alegerea noului Preşedinte sau până la încetarea situaţiei care a determinat instituirea sa.

Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, conform art.97 din legea fundamentală, intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.Fiecare din cele patru cauze de încetare a mandatului se raportează la o situaţie diferită, survenită în condiţii diferite. Unica trăsătură ce le uneşte este faptul că ele pot apărea pe timpul mandatului prezidenţial, inclusiv pe perioada în care exerciţiul acestuia este suspendat.Demisia este un act unilateral al Preşedintelui datorat fie unor motive personale, fie unor motive ce ţin de domeniul funcţiei sale, care se apreciază în doctrină, ar trebui notificată în faţa Parlamentului.Demiterea din funcţie poate interveni fie în urma referendumului care a confirmat suspendarea sa din funcţie, în condiţiile art. 95 din Constituţie, fie în urma rămânerii definitive a hotărârii de condamnare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 96 din Constituţia republicată.O situaţie mai deosebită o prezintă imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, cauză ce instituie o dublă condiţie, constând în imposibilitatea exercitării funcţiilor (din motive de sănătate, de exemplu) şi în caracterul ei definitiv.

Constatarea acestor împrejurări , care duc la vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, trebuie stabilită prin decizie a Curţii Constituţionale, potrivit art. 146 lit. g) din Constituţia republicată, care se comunică Parlamentului şi Guvernului, pentru ca în termen de cel mult trei luni să se organizeze alegeri prezidenţiale.

Sub aspectul naturii funcţiei prezidenţiale în România, într-o opinie s-a apreciat că, ea are un caracter mixt şi anume politico-reprezentativ, constituţional-legislativ precum şi administrativ-executiv.

2. Atribuţiile Preşedintelui RomânieiIn doctrina actuală, unii autori au realizat şi o serie de clasificări ale atribuţiilor Preşedintelui în

funcţie de anumite criterii. Astfel: din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de stat (pe plan

intern şi extern); atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului; atribuţii de apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice.

din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii exercitate în raporturile cu Parlamentul; atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul; atribuţii exercitate în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice, în realizarea unor servicii publice naţionale; atribuţii în raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională; atribuţii în raporturile cu poporul.

din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite, curente activităţii de stat (cea mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în situaţii excepţionale, în domeniul apărării etc, mult mai rar întâlnite).

din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără condiţionări sau restricţii

5

şi atribuţii condiţionate de termene, propuneri etc. din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se realizează prin

decrete; atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative şi atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice.

din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii: atribuţii privind legiferarea, atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice, atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice, atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice, atribuţii în domeniul politicii externe şi alte atribuţii.Pe baza analizei acestor categorii, unii autori se referă la o serie de atribuţii al căror exerciţiu

depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui, fiind vorba despre puterea sa discreţionară, şi respectiv, alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe legate, cum ar fi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

Pentru executarea de către Preşedintele României, a prerogativelor care îi sunt stabilite prin Constituţia României şi alte legi se organizează şi funcţionează Administraţia Prezidenţială care cuprinde serviciile publice aflate la dispoziţia Preşedintelui pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Astfel, potrivit Legii nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată în 2001, funcţiile de conducere specifice din cadrul Administraţiei prezidenţiale sunt: consilier prezidenţial, cu rang de ministru şi consilier de stat, cu rang de secretar de stat. Numirea sau eliberarea din funcţie a consilierilor prezidenţiali se face de către Preşedintele României. Personalul Administraţiei prezidenţiale este alcătuit din persoane detaşate, la cererea Preşedintelui României, din ministere şi alte autorităţi publice, precum şi din persoane încadrate direct pe funcţiile sau posturile pe care urmează să le îndeplinească.

Potrivit unor modificări aduse legii în anul 2001, personalul Administraţiei prezidenţiale poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României şi cu condiţia semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale aprobat de Preşedintele României. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum şi încetarea detaşării, eliberarea sau destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă, după caz. Aceste prevederi se aplică şi personalului de ordine şi pază afectat Administraţiei prezidenţiale. Aceste dispoziţii relativ recent introduse în legea privitoare la serviciile din subordinea Preşedintelui României nu mai lasă nici un dubiu în privinţa caracterului „politic" al numirilor în funcţie care se fac la nivelul Administraţiei prezidenţiale. Cu alte cuvinte, Preşedintele vine şi pleacă cu întreg personalul său. Preşedintele României.

a)Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare

În doctrina românească actuală, atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după două criterii.

Astfel, după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere, în principiu, atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului.

Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul.Faţă de puterea executivă, Preşedintele intrând în componenţa acesteia, după cum am precizat

deja, sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Guvernul şi alte autorităţi ale administraţiei publice.

Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi, distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice, atribuţiile sale în raporturile cu Curtea Constituţională.

6

După criteriul domeniului în care intervin, specialiştii în drept administrativ evocă, de regulă, atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul politicii externe.In timp ce atribuţiile în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale sunt condiţionate de acordul prealabil al Parlamentului, atribuţiile în domeniul politicii externe implică, în principiu, intervenţia Guvernului. Este motivul pentru care, primele două categorii le vom include în prezentarea atribuţiilor Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul, urmând ca cea de-a treia categorie să fie evocată în sfera largă a atribuţiilor Preşedintelui în cadrul puterii executive, în prelegerea următoare.

În cadrul acestora doctrina administrativă postdecembristă a analizat în mod tradiţional următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea.I. Legat de prima categorie de atribuţii, adresarea de mesaje Preşedintelui, analiza acestor atribuţii porneşte de la dispoziţiile art. 88 din Constituţie, rămas neschimbat ca urmare a revizuirii, potrivit căruia Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii.O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Preşedintele României se regăseşte şi în art. 92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării. Astfel, potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării, luate de Preşedintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, de către acesta, printr-un mesaj.Practic, se subliniază în doctrina recentă, Constituţia consacră un mesaj în situaţii normale şi unul în cazuri de excepţie.

În ce priveşte mesajul Preşedintelui reglementat prin art. 88 din Constituţie, în doctrina actuală s-a apreciat că, în calitate de şef al executivului, alături de primul-ministru, este firesc ca Preşedintele să dispună de legături instituţionalizate cu Parlamentul, autoritatea publică ce exercită controlul asupra Guvernului şi a administraţiei publice. Astfel, în cazul în care Preşedintele României apreciază că anumite aspecte legate de îmbunătăţirea activităţii Guvernului, a administraţiei centrale de specialitate sau chiar a autorităţilor autonome locale ţin de procesul legislativ sau de controlul parlamentar este firesc şi necesar să existe un canal de comunicare cu Parlamentul.

Rolul mesajelor prezidenţiale, s-a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza forul legislativ cu problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare şi a puterii executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea statală sau convulsii în viaţa socială. Cu alte cuvinte, Preşedintele nu face decât să atragă atenţia asupra unor probleme, fără a dobândi o poziţie de superioritate în cadrul sistemului constituţional, Parlamentul fiind suveran să adopte sau nu anumite măsuri ulterioare.

Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale, în absenţa unui cadru legislativ adecvat, în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul mesajului, la forma de adresare a acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil şi implicit, efectele mesajului.In ce priveşte primul aspect – conţinutul mesajului - s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinată, fiind lăsată la libera apreciere a Preşedintelui, care poate decide asupra conţinutului acestuia. Este vorba despre o veritabilă putere discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului, care trebuie în mod firesc să fie de competenţa Parlamentului.Sub aspectul formei de adresare a mesajului, nici Constituţia şi nici vreun alt text legal nu conţin vreo precizare, putând fi imaginate diverse forme de adresare şi anume: prezentarea directă de către Preşedinte, citirea mesajului de către un consilier prezidenţial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice.Faţă de conţinutul art. 88, legat de regimul juridic şi efectele mesajului, în practica parlamentară şi, implicit, în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi ulterior.

7

Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui, fără a se distinge dacă este vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art. 88 sau în condiţiile art. 92 alin. (3) este cea referitoare la obligaţia celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a „primi mesajul Preşedintelui României", potrivit art. 65 alin. (2) lit. a) din Constituţia republicată.

Sub acest aspect, la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere, în condiţiile art. 144 lit. b) din Constituţia României din 1991, Curtea Constituţională a fost solicitată să se pronunţe cu privire la conţinutul art. 7 alin. (1) din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere, potrivit căruia „prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi". Prin Decizia nr. 87/1994, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această prevedere, în ceea ce priveşte obligativitatea dezbaterii, întrucât reuneşte două aspecte ce nu pot fi decât distincte, cu excepţia situaţiei avute în vedere de art. 92 alin. (3), referitor la aducerea la cunoştinţă Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni. Din considerentele deciziei reţinem următoarele elemente definitorii pentru conturarea regimului juridic aplicabil mesajului Preşedintelui.Nici o dispoziţie constituţională nu prevede obligaţia supunerii acestui mesaj spre dezbatere Parlamentului.

Mesajul constituie un act politic exclusiv al Preşedintelui pe care Camerele, întrunite în şedinţă comună au numai obligaţia de a-l „primi", motiv pentru care organizarea dezbaterii mesajului cu participarea preşedintelui este în contradicţie cu aceste prevederi. Prin locul şi rolul său, derivate din alegerea directă de către popor, asemeni Parlamentului, Preşedintele nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar însemna să-şi angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziţiei sale constituţionale.

Primirea mesajului de către Camerele reunite constituie o modalitate a colaborării celor două autorităţi alese prin vot direct (Parlamentul şi Preşedintele României) constând în aducerea la cunoştinţa parlamentarilor a opiniilor Preşedintelui cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. De aceea, după primirea, mesajului, aspecte ce alcătuiesc conţinutul său ar putea face obiectul unei dezbateri, dar ca o problemă separată.

Prin urmare, după cum se precizează în comentariul acestui articol din Constituţie, Preşedintele nu este împuternicit prin dispoziţiile constituţionale decât să-şi prezinte poziţia cu privire la una sau mai multe probleme ce privesc statul în acel moment, iar în cazul în care se impune o hotărâre în chestiunea respectivă, Parlamentul având libertarea deplină de a decide după cum crede de cuviinţă.

II. Convocarea Parlamentului de către Preşedintele României intervine în două situaţii.Astfel, potrivit art. 63 alin. (3) din Constituţia republicată: Parlamentul nou ales se întruneşte

la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri", iar potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, „Preşedintele României (biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor) poate cere întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune extraordinară".

In primul caz, Preşedintele are obligaţia constituţională de a convoca noul parlament după alegerile parlamentare generale, în sesiune ordinară, dacă termenul se împlineşte în perioada celor două sesiuni ordinare (de la începutul lunii februarie până la sfârşitul lunii iunie sau de la începutul lunii septembrie până la sfârşitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinară dacă împlinirea termenului are loc în perioada vacanţei parlamentare. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare, indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin care se pot stabili prin legea electorală.

In al doilea caz, Preşedintele este unul din subiectele de sezină a unei sesiuni extraordinare, alături de biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea propriu-zisă însă revine preşedinţilor celor două Camere, prevedere apreciată în doctrină ca fiind de natură să dea expresie principiului independenţei Camerelor în raport cu executivul.

8

In Constituţie nu este însă clarificată, după cum s-a remarcat în doctrină, valoarea juridică a cererii Preşedintelui, în sensul dacă solicitarea Preşedintelui este sau nu obligatorie pentru Parlament, însă răspunsul se află însă în cele două Regulamente ale Camerelor care precizează, în articolele referitoare la procedura convocării, că neaprobarea de către Cameră, respectiv respingerea de către Senat, a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii extraordinare.

Deasemenea, o discuţie specială se face în doctrină cu privire la posibilitatea convocării de către Preşedinte, în sesiune extraordinară, doar a unei singure Camere. Dacă în cazul celorlalte două subiecte de sezină este firesc să interpretăm că poate fi avută în vedere convocarea unei sesiuni extraordinare doar pentru o singură Cameră, deşi din interpretarea sistematică a Constituţiei rezultă că regula ar reprezenta-o formularea de către Preşedinte a unei cereri pentru convocarea ambelor Camere, în doctrină s-a apreciat cu deplin temei considerăm şi noi, că motive speciale ar putea îndreptăţi şi cererea Preşedintelui de convocare doar a unei singure Camere. Practica parlamentară a demonstrat că cele două Camere ale Parlamentului pot fi convocate în sesiuni extraordinare diferite. Astfel, Camera Deputaţilor a fost convocată în sesiune extraordinară în data de 3 ianuarie 1994, iar Senatul în data de 25 ianuarie 1994.

Dizolvarea Parlamentului este reglementată expres în art. 89 din Constituţie, putând să intervină în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii, aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat.Din conţinutul prevederii constituţionale reiese că dizolvarea Parlamentului este o atribuţie lăsată la latitudinea Preşedintelui, „după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură". In plus, „în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată şi el nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă."

Vom aminti doar în acest context că referirea la starea de mobilizare sau de război, pe lângă starea de asediu sau de urgenţă, a fost introdusă prin legea de revizuire.

După cum s-a apreciat în primul comentariu al acestui articol, în sistemul nostru constituţional s-a optat pentru restrângerea acestei atribuţii a şefului statului numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern, fie după alegerile legislative, fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. Măsura dizolvării Camerelor trebuie să fie rezultatul eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului. Cu alte cuvinte, exercitarea dreptului de dizolvare a Parlamentului este supusă unor limite constituţionale care au în vedere eşecul evident al tentativelor de formare a Guvernului.

De aici identificarea a două categorii de condiţii: o condiţie obiectivă, care constă în refuzul de a acorda votul de încredere Guvernului şi o condiţie subiectivă, care constă în consultarea Parlamentului. În absenţa oricăror precizări cu privire la valoarea juridică a consultării parlamentarilor, în doctrină s-a făcut propunerea înlăturării acestei condiţii subiective. S-a susţinut astfel că, refuzul Parlamentului de a acorda votul de încredere, ar trebui să atragă automat, de drept, posibilitatea dizolvării acestuia de către Preşedinte, chiar dacă preşedinţii celor două Camere şi liderii grupurilor parlamentare nu ar fi de acord cu aceasta.

Este clar că măsura dizolvării Parlamentului este o măsură gravă, s-a apreciat într-un alt comentariu al art. 89 din Constituţie, ce nu poate fi luată decât în situaţii cu totul deosebite, dar în condiţii normale ale vieţii politice şi în nici un caz în timpul stării de asediu, de urgenţă sau în ultimele şase luni ale mandatului prezidenţial, într-un asemenea caz existând temeri că dizolvarea ar putea fi făcută de Preşedinte pentru a-şi asigura în continuare influenţa politică.

III. A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii, reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea în favoarea şefului de stat, fie

9

monarh constituţional, fie preşedinte de republică, a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie, obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor. Cu alte cuvinte, promulgarea reprezintă actul prin care şeful de stat autentifică textul legii, altfel spus, constată şi atestă regularitatea adoptării sale.

Potrivit art. 77 din Constituţie rămas neschimbat în urma revizuirii:„Legea se trimite, spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în

termen de cel mult 2G de zile de la primire. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Ca regulă, Preşedintele promulgă legea în termen de 20 de zile de la primirea ei. Faţă de această succintă prevedere constituţională, un autor s-a grăbit să precizeze că este vorba despre „un termen de decădere”, însă nu putem fi sub nici o formă de acord cu un asemenea punct de vedere, legea neputând intra în vigoare în absenţa învestirii sale cu formulă executorie, adică a promulgării ei de către şeful statului.

Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constituţionalităţii, fie sub aspectul oportunităţii, Constituţia îi oferă două pârghii de acţiune.

Potrivit prevederii mai sus evocate, Preşedintele poate cere reexaminarea legii, pentru orice motive, care pot merge de la inacceptabilitatea unor texte până la îndreptarea erorilor materiale, caz în care legea se va întoarce la Camere, fiind puse în discuţie observaţiile făcute de acesta. Într-o astfel de situaţie Parlamentul trebuie să ţină cont de observaţiile Preşedintelui care, trimiţând spre reexaminare o lege înainte de promulgare, urmăreşte să determine forul legislativ să mai reflecteze o dată la conţinutul acesteia, în special pe considerente de oportunitate, Parlamentului neputând să-i fie stabilită o obligaţie expresă în acest sens. Sub aspect procedural, cererea de reexaminare se adresează printr-un mesaj prezidenţial având ca efect repetarea procedurii parlamentare, punerea din nou în dezbatere a legii, începând cu acea Cameră în care a fost iniţial dezbătută. Reexaminarea este sinonimă cu o nouă lectura a legii adoptate, dar una în care nu este obligatorie rediscutarea întregii legi.

Astfel, ca urmare a noii dezbateri pot apărea două situaţii: fie parlamentari îşi însuşesc în totalitate sau doar parţial punctul de vedere al Preşedintelui, acesta fiind obligat apoi să o promulge în termen de 10 zile, fie parlamentarii îşi menţin punctul de vedere iniţial, refuzând să ţină cont de propunerile făcute de Preşedinte, votul fiind acelaşi ca şi la început, după tipul de lege adoptată, Preşedintele fiind de asemenea obligat să promulge legea în maxim 10 zile după ce i-a fost retumată.

A doua pârghie constituţională o găsim în art. 146 lit. a) din Constituţia republicată, potrivit căruia, Preşedintele României, alături de alte subiecte de drept, poate sesiza Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii, evident doar cu unele aspecte de neconstituţionalitate ale acesteia. Dacă soluţionând sesizarea, Curtea Constituţională decide că legea este constituţională, o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile. Dacă dimpotrivă, Curtea Constituţională împărtăşeşte poziţia Preşedintelui, total sau doar parţial, legea se retrimite Parlamentului care, potrivit unui nou alineat al art. 147 din Constituţia republicată, va fi obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

O problemă care s-a ridicat în doctrină, în absenţa unor precizări legislative adecvate priveşte răspunsul la întrebarea dacă Preşedintele ar putea cere direct Parlamentului reexaminarea legii sub aspectul neconstituţionalităţii dar să sesizeze în acelaşi timp cu aceleaşi aspecte şi Curtea Constituţională. La o analiză atentă, răspunsul nu poate fi decât negativ. Deşi nimic nu opreşte ca Preşedintele României să sesizeze numai Curtea Constituţională sau numai Parlamentul, invocând în cererea de reexaminare şi motive de neconstituţionalitate, o bună ordine juridică nu permite ca una şi

10

aceeaşi problemă de neconstituţionalitate să fie sesizată concomitent Parlamentului şi Curţii pentru că s-ar ajunge la un blocaj instituţional.

De asemenea, nu pot fi sesizate unele aspecte de neconstituţionalitate Curţii Constituţionale şi altele să fie cuprinse în cererea de reexaminare adresată Parlamentului.

Rămâne însă deschisă posibilitatea ca Preşedintele să „sesizeze" Curtea Constituţională şi Parlamentul cu aceeaşi lege, dar pentru probleme diferite şi anume, Curtea Constituţională pentru probleme de natură constituţională, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate.

b)Atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale

Din considerente didactice, analizăm în continuare atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale care includ la o analiză atentă atât atribuţiile în domeniul apărării (declararea mobilizării, respingerea agresiunii armate), cât şi atribuţiile privind măsuri excepţionale, prin instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, reglementate în mod expres prin Constituţia României din 1991.

In statele occidentale, potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat, s-a dezvoltat-mai ales o practică administrativă şi în baza ei a evoluat doctrina, în absenţa, de regulă, a unui cadru legislativ adecvat şi cu atât mai puţin a unor prevederi exprese de natură constituţională.

Este vorba despre teoria circumstanţelor excepţionale, luarea unor măsuri excepţionale fiind de regulă încredinţată executivului, dar supusă unor forme variate de control parlamentar. Este raţiunea pentru care analizăm aceste atribuţii în contextul mai larg al atribuţiilor Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul.

In domeniul apărării, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, potrivit art. 92 alin. (1) din Constituţie. In exercitarea acestei funcţii, prevede art. 92 alin. (2) din Constituţie, „el poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare" Această normă constituţională atrage două observaţii.

In primul rând, după cum se apreciază în doctrină, o astfel de decizie nu va putea fi luată decât după dezbaterea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, al cărui preşedinte este Preşedintele României, într-o asemenea situaţie neputând fi vorba despre exerciţiul unei puteri discreţionare.

Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior, în maximum 5 zile.

Cu alte cuvinte, în primul caz, oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. In al doilea caz, al unor situaţii excepţionale, această apreciere este lăsată, într-o primă etapă la îndemâna Preşedintelui, deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului, dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt, de cel mult 5 zile.

Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 65 alin. (2) lit. c) din Constituţia republicată, care prevăd că declararea mobilizării totale sau parţiale se face de către Camerele reunite în şedinţă comună.

Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale, dar ele nu ar putea fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită, cum ar fi iminenţa unei agresiuni, ameninţarea indubitabilă a ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa etc.

In al doilea rând, trebuie precizat că refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Preşedintelui României are ca efect anularea decretului prezidenţial de mobilizare.

In plus, mai observăm, faţă de dispoziţiile iniţiale ale art. 92 din Constituţia din 1991, că legea de revizuire a remediat o deficienţă evidentă de redactare, şi anume, absenţa oricărei precizări cu privire la situaţia în care Parlamentul nu se află în sesiune, spre deosebire de prevederea imediat

11

următoare care reglementează atribuţiile Preşedintelui, în cazul unei agresiuni armate. Astfel, potrivit alin. (4) din art. 92, nou introdus: „In caz de mobilizare sau de război, Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor."

Potrivit art. 92 alin. (3): In caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. Această prerogativă a Preşedintelui trebuie interpretată însă, în lumina dispoziţiei constituţionale potrivit căreia Camerele reunite în şedinţă comună declară starea de război.

In ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale, conform art. 93 din Constituţia republicată: „Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora."

Prevederea privind necesitatea încuviinţării de către Parlament a măsurii adoptate a fost apreciată în doctrină, ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut, în practica unor state, au existat situaţii în care starea de asediu sau starea de urgenţă a dus practic la paralizarea activităţii forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se la nivelul executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate şi uneori, dizolvat chiar, în mod arbitrar.

In această materie a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă.

In conţinutul acestei reglementări, adoptată pe fondul ultimei mineriade din ianuarie 1999, starea de asediu şi starea de urgenţă sunt calificate ca reprezentând „măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi siguranţei naţionale sau a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre" (art. 1).

Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic şi social, care se instituie în anumite zone sau pe întregul teritoriu al ţării, în scopul creşterii capacităţii de apărare a ţării, în situaţia iminenţei unei acţiuni sau inacţiuni îndreptate împotriva suveranităţii, independenţei, unităţii statului sau integrităţii teritoriale (art. 2).

Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter economic, social şi de ordine publică, instituit în întreaga ţară sau în anumite zone ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, în următoarele situaţii: a) existenţa unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau democraţiei constituţionale, ceea ce face necesare apărarea instituţiilor statului de drept şi menţinerea sau stabilirea stării de legalitate; b) iminenţa producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea şi înlăturarea efectelor acestora. Din analiza acestor definiţii este evident, că instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile art. 53 din Constituţia republicată. De aici problema cu privire 3a întrebarea cine va putea decide proporţiile acestei restrângeri, Preşedintele, prin decretul de instituire a măsurii excepţionale sau Parlamentul, prin lege? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, rezultat din coroborarea art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituţie, care consacră necesitatea adoptării unei legi organice cu privire la regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă şi, respectiv, dispoziţia constituţională care dispune expres că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege.

Actul normativ (legea) la care doctrina recentă se referă este evident, la ora actuală, O.U.G. nr. 1/1999.

Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului, de data aceasta în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Preşedintele României, după consultarea

12

Parlamentului, putând cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie).

Pe această cale se realizează îmbinarea democraţiei reprezentative cu procedee ale democraţiei semi-directe, prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes naţional.

S-ar părea, potrivit comentariului acestui articol, că apelul la electorat îi este îngăduit Preşedintelui, doar pentru mari probleme cu care ar putea fi confruntată naţiunea la un moment dat, şi nu în legătură cu aprobarea sau respingerea unui proiect de lege. Preşedintele nedispunând de iniţiativă legislativă.

De altfel, formularea referitoare la „probleme de interes naţional" a fost criticată în doctrină ca având un caracter prea general, într-o accepţie extensivă, toate problemele importante fiind de interes naţional, indiferent dacă sunt de ordin economic, militar sau politic. O interpretare corectă, ar putea fi aceea că referendumul ar trebui să se refere la alte probleme decât cele care sunt în mod expres date în competenţa puterii legislative. Spre exemplu, un referendum ar putea fi organizat în legătură cu programul de reforme al Guvernului etc.

Termenul de „consultare" nu trebuie să constituie un motiv de minimalizare a intervenţiei Parlamentului; în cazul în care acesta ar da un aviz negativ, dar referendumul ar avea loc totuşi, există pericolul unui conflict cu urmări imprevizibile, motiv pentru care nici una din cele două autorităţi publice implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate. Cu alte cuvinte, s-a apreciat în doctrină, riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula efectele scontate ale referendumului. De aici rezultă şi faptul că referendumul prevăzut de art. 90 din Constituţie este un referendum facultativ, Preşedintele nefiind obligat să-î declanşeze.

În orice caz, atribuţia prevăzută la art. 90 din Constituţie, s-a apreciat în doctrină, poate deveni o armă eficientă pusă la dispoziţia Preşedintelui în vederea contrabalansării unor tendinţe spre omnipotenţă ale Parlamentului.

13