Capacitatea testamentara/testamenti factio

Pt ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesar ca testatorul mai apoi mostenitorii si legatarii sa aiba capacitate testamentara, pe care romanii o denumeau testament factio si care era de 2 feluri: testamenti factio activa si pasiva.

Testamenti factio activa desemneaza aptitudinea persoanei de a face testamentul sau de a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament. Regula era ca au testament factio activa toti aceia care sunt capabili de drept si de fapt, adica pers sui iuris care aveau reprezentarea consecintelor actelor si faptelor lor. Totusi au fost admise si unele exceptii, spre ex: fiul de familie care avea peculiu castrense, adica un peculiu in calitate de soldat putea dispune de bunurile sale prin testament. De asemenea, sclavul public putea dispune prin testament de jumatate din peculiul sau. Pana in vremea lui Hadrian, femeia nu si putea face testament, dar incepand cu vremea acestui imparat, femeia sui iuris putea sa si faca testament, dar numai in prezenta tutorelui. Iar femeia care se bucura de ius liberorum avea o deplina capacitate de ???.

Iar testamenti factio pasiva desemneaza atitudinea persoanei de a veni la succesiune fie in calitate de mostenitor, fie in calitate de legatar. In mod simetric, se bucurau de testamenti factio pasiva toti aceia care erau capabili de drept si de fapt. Dar si de la aceasta regula s-au admis exceptii, astfel putea fi instituit mostenitor un fiu de familie care era pers alieni iuris, dupa cum s-a admis si institutirea sclavului, caci din ratiuni de ordin practice romanii au admis sa fie instituiti mostenitori si sclavul propriu si sclavul altuia. In privinta femeii, cenzorul a propus o lege in 169 ih, legea Pohonia??? Prin care s-a stability ca femeia nu poate veni la succesiunea unui patrimoniu in val mai mare de 100mii de arsi.

De asemenea, pt ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara instituirea de mostenitori despre care Gaius spunea ca “este temeiul juridic al oricarui testament” si presupune intrunirea unor conditii de forma si de fond.

In privinta conditiilor de forma retinem ca instituirea se facea in fruntea testamentului, cu alte cuvinte orice testament incepea cu instituirea de mostenitori, care se facea in termenii imperative si solemni. Spre ex., daca era instituit Octavian, in fruntea testamentului se scria “Octavius heres esto”(Octavian sa fie mostenitor).

Iar conditiile de fond ale instituirii si-au gasit expresia in 2 principii fundamentale ale dreptului succesoral roman. Potrivit primului principiu, “nemo pro parte testatus pro parte inestatus decenere potest” (nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament). De unde rezulta ca mostenirea legala nu se poate deschide alaturi de mostenirea testamentara. Iar daca testatorul dispune numai pt o parte din bunurile sale, cel instituit pro parte va dobandi totusi intreaga succesiune. Pt ca altminteri ar insemna sa se deschida mostenirea legala alaturi de mostenirea testamentara, ceea ce nu e permis.

Iar potrivit celui de al doilea principiu, “semper heres, semper heres ” adica odata mostenitor pt totdeauna mostenitor, ceea ce inseamna ca nu e permisa instituirea cu termen deoarece mostenirea e un mod de dobandire a prop, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci character perpetuu. Daca

insa mostenitorul instituit repudiaza/refuza succesiunea atunci se deschide mostenirea legala, ab intestat. Pt a preveni o asemenea perspective, romanii au creat substituirea de mostenitori care este tot o instituire, dar de gradul 2 sau conditionala, pt ipoteza in care cel instituit mostenitor nu poate sau nu vrea sa dobandeasca succesiunea si imbraca 3 forme: substitution vulgaris, substitution pupilaris si substitutio cvasipupilaris.

Substituirea vulgara e cea obisnuita si se face pt ipoteza in care cel instituit nu poate sau nu vrea sa dobandeasca mostenirea. In acest caz testatorul va scrie in fruntea testamentului mai intai instituirea, apoi “daca X nu vine la mostenire, sa vinaY”.

Substituirea pupilara se face numai pt ipoteza in care cel instituit mostenitor ar muri inainte de varsta pupertatii (14 ani) pt ca impuberul e incapabil de fapt si prin urmare nu si poate face testamentul si atunci testatorul ii numeste un substituit.

Substituirea cvasipupilara se facea numai pt ipoteza in care cel instituit mostenitor si ar fi pierdut mintile, ar fi innebunit deoarece si nebunul e incapabil de fapt si nu si poate face testamentul.

Pe langa succesiunea legala si cea testamentara, romanii au cunoscut si succesiunea deferita contra testamentului, pe care Gaius o denumea contra tabulas si care este o aplicatiune a principiului simetriei in dreptul succesoral roman, caci in conceptia vechilor romani asa cum testatorul isi poate institui descendentii ca mostenitori, tot asa testatorul isi poate dezmosteni descendentii cu conditia sa respecte anumite forme solemne. Astfel fii de familie erau dezmosteniti nominal ,individual, fiecare in parte, printr o formula solemna. De ex, daca era dezmotenit Octavian se utiliza formula “Octavius filius meus ex heres esto” (Octavian fiul meu sa fie dezmostenit). Pe cand fiicele si nepotii putea fi dezmosteniti in bloc prin formula solemna “ceteri omnes ex heredes sunto”(toti ceilalti sa fie dezmosteniti).

Daca era dezmostenit un fiu de familie fara respectarea formelor solemne, testamentul era ruptum , nul. Iar daca erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiice si nepoti, testamentul nu era nul, ci se rectifica de asa maniera incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa primeasca totusi o parte din succesiune. Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii.Iar omisiunea apare atunci cand descendentii nu sunt nici instituiti, nici dezmosteniti. Prin urmare daca e omis un fiu, testamentul va fi nul.Iar daca sunt omisi fiicele si nepotii, testamentul va fi rectificat.

Insa, cu timpul, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat si pe acest fond de evolutie s-a impus in dreptul roman idea de oficium, conform careia testatorul are indatorirea de a-si iubi rudele apropiate, adica trebuie sa-si iubeasca descendentii, ascendentii, fratii si surorile. Iar daca testatorul insa dezmosteneste rudele apropiate, chiar cu respectarea formelor solemne, testamentul poate fi atacat in justitie deoarece e un testament inoficios, e lipsit de oficium, prin incalcarea indatoririi de iubire.

Testamentul putea fi atacat de catre cei dezmosteniti printr-o actiune speciala denumita “cverera incoficiosi testamenti” sau “plangere pt testamentul inoficios”, actiune care era intentata in fata tribunalului centumviriilor. Iar centumvirii anulau testamentul sub pretextul ca testatorul a fost nebun atunci cand si a intocmit testamentul pt ca numai un nebun isi poate dezmosteni rudele

apropiate. Totusi existau anumite cauze care justificau dezmostenirea rudelor apropiate, spre ex tentativa de omor, dar acele cauze nu erau precizate prin texte din legi, ci erau lasate la aprecierea tribunalului. Iar de-a lungul timpului s a constatat ca practica tribunalului e contradictorie, in sensul ca cazuri similar erau solutionate diferit, contradictoriu, de caeea imparatul Justinian a intocmit o lista cu cauzele care justifica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu cauze care justifica intentarea cvereri inofociosi testamenti.

Alte?? din material succesiunilor se refera la dobandirea mostenirii, iar in functie de felul in care mostenirea e dobandita, succesorii, mostenitorii se clasifica in 3 categorii:

1. Heredes sui et necesarii2. Heredes necesarii3. Heredes estranii/voluntarii

Din prima categ fac parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias devin persoane sui iuris si care fac parte din prima categ de mostenitori legali. Prin urmare, ei pot veni la succesiunea legala daca nu exista testament sau la mostenirea testamentara daca sunt instituiti mostenitori prin testament. Insa indiferent de mostenirea la care vin, legala sau testamentara, ei dobandesc succesiunea de drept, adica automat si de aceea in cazul acestor mostenitori nu se poate pune nici problema acceptarii mostenirii, nici problema repudierii ei, de vreme ce nu o pot repudia si sunt mostenitori de drept.

Din categ a doua fac parte sclavii instituiti msotenitori prin testament. Prin urmare, sclavii nu pot veni la succesiunea legala si numai la cea testamentara, daca sunt instituiti prin testament, caci romanii au admis din ratiuni de ordin practice si instituirea sclavului propriu, si instituirea sclavului altuia. Iar daca era instituit ca mostenitor sclavul propiu, atunci clauza de instituire trebuia sa fie insotita de o clauza de dezrobire, astfel incat la moartea testatorului sclavul devenea om liber si dobandea succesiunea in aceasta calitate, cu precizarea ca si el era mostenitor necesar, ceea ce inseamna ca nu se punea nici problema acceptarii, nici problema repudierii mostenirii, caci si sclavul instituit si dezrobit dobandea succesiunea de drept automat.

Din categ a treia faceau parte persoanele straine de familie, cu precizarea ca in acesta categ intrau si agnatii din categ a doua si a treia. Asadar, in material dobandirii succesiunii, rudele civile, agnatii din categ a doua si a treia erau considerate straine de familie. Acesti msotenitori se numeau voluntari intrucat ei aveau posibilitatea fie sa accepte, fie sa repudieze succesiunea. Iar daca intelegeau sa accepte succesiunea, trebuia sa recurga la una din formele acceptarii, caci potrivit dreptului civil roman exista 3 forme de acceptare a succesiunii:

1. Cretio 2. Pro herede gestio3. Nuda voluntas

Cretio e o forma solemna de acceptare a mostenirii in sensul ca mostenitorul trebuie sa si exprime vointa de a accepta succesiunea prin pronuntarea unor cuvinte solemne, iar testatorul are posibilitatea de a I impune mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma.

Pro herede gestio inseamna administrare in calitate de msotenitor, ceea ce presupune ca mostenitorul instituit face un act de administrare a bunurilor succesorale, spre ex vinde un bun din succesiune, de unde rezulta ca a inteles sa accepte succesiunea, acceptarea care in zilele nostre se numeste tacita.

Nuda voluntas e o forma de acceptare expresa, dar nesolemna. Mostenitorul instituit isi poate exprima vointa in orice conditii. Insa acceptarea mostenirii presupune intrunirea anumitor conditii, pe care le denumim conditiile acceptarii mostenirii.

In primul rand, cei ce accepta mostenirea trebuie sa aiba capacitatea de a se oblige deoarece o mostenire cuprinde pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta si o serie de datorii pe care trebuie sa le plateasca mostenitorul instituit care accepta succesiunea. Iata de ce sclavul instituit si fiul de familie nu pot accepta succesiunea fara aprobarea unui pater sau unui dominus aprobare pe care o denumim iusu patris sive domini (acceptare aprobata fie de pater, fie de dominus). Insa ii avem in vedere pe fiul de familie al altuia si pe sclavul altuia. Nu l avem in vedere pe fiul sau sclavul testatorului pentru ca fiul e heredes sui, vine in prima categ de mostenitori legali, iar sclavul propriu cand e instituit e si dezrobit. Daca insa e instituit fiul altuia, acela ramane persoana alieni iuris si dupa moartea testatorului, cat se afla sub puterea tatalui sau, care va trebui sa plateasca datoriile succesorale dup ace fiul accepta succesiunea.

Pe de alta parte era necesar ca mostenitorul sa aiba ius capiendi sau dreptul de a culege o mostenire, drept care a fost creat de imparatul Octavian Augustus prin doua legi: Iulia si Papia Popeea, cunoscute sub denumirea de legile caducare, ale caror dispozitii au fost sistematizate in doua parti, denumite pars nuptialia si pars caducalia. Prin dispozitiile din pars nuptialia s a prevazut ca femeile intre 20-50 ani si barbatii intre 25-60 ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii. Iar prin dispozitiile din pars cacucalia s a prevazut ca cei necasatoriti, celibatarii, nu pot dobandi nimic din succesiunea pt care au fost instituiti, iar aceia care erau casatoriti, dar nu aveau copii dobandeau numai jumatate din mostenirea pt care au fost instituiti. Iar partea caduca, nedobandita revenea acelora care erau instituiti prin acelasi testament si care intruneau conditiile cerute de legile caducare. Iar daca in testament nu existau asemenea mostenitori instituiti, intreaga succesiune devenea caduca si trecea asupra statului, prin urmare Octavian a initiat o reforma inteligenta.

Pe de alta parte, acceptarea mostenirii genereaza si anumite efecte juridice.

Primul efect la acceptarii consta in confuziunea patrimoniilor, in sensul ca patrimonial defunctului se contopeste cu patrimoniul mostenitorului. Acest effect al acceptarii poate genera consecinte pagubitoare si pt mostenitor, si pt creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare pt mostenitor se produc atunci cand succesiunea e incarcata de datorii, de vreme ce mostenitorul trebuie sa plateasca datoriile succesorale ultra vires hereditatis, adica dincolo de limitele activului succesoral, ceea ce inseamna ca trebuia sa plateasca datoriile succesorale din propriile bunuri. Si de aceea, de

regula, mostenitorii repudiau succesiunile incarcate de datorii in paguba creditorilor defunctului, care nu si mai puteau valorifica drepturile de creanta. De aceea pretorul a intervenit si a creat ius abstinendi sau dreptul de a se abtine. Potrivit acestui drept, mostenitorul raspundea pt datoriile succesorale numai intra vires hereditatis, adica numai in limitele activului succesoral, ceea ce inseamna ca dupa ce se epuiza activul mostenirii, succesorul nu mai platea datoriile succesorale. La randul lui, imparatul Iustinian a stabilit ca acel mostenitor care face un inventor al bunurilor succesorale va raspunde pt datoriile succesiunii iarasi numai intra vires hereditatis drept denumit de comentatori beneficium inventarii. Dar asa cum spuneam, confuziunea patrimoniilor putea avea consecinte negative si pentru creditorii defunctului atunci cand mostenitorul e insolvabil, caci daca mostenitorul e insolvabil, creditorii defunctului vor veni in concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat mostenitorul e insolvabil, creditorii defunctului nu si pot valorifica drepturile de creanta integral, ci numai in parte. Si de data aceata a intervenit pretorul si a creat seperatio bonorum, procedeu prin care ori de cate ori mostenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului, astfel incat creditorii defunctului isi puteau valorifica drepturile de creanta integral pe seama bunurilor defunctului si numai dupa aceea avea loc efectul confuziunii patrimoniilor.