SOCIETATEA DE MOINE

CUPRINSUL: PROBLEME ECONOMICE: Criza eco­

nomică şi consecinţele ei în politica inter\naţională — — — — Dobânzile în secolul al XVI-lea —

PROBLEME SOCIALE: Alte distanţe so­ciologice — — — — — Originea Rudarilor — — — —

ACTUALITĂŢI: Salvarea civilizaţiei? — E periclitată intelectualitatea — — Convertirea datoriilor agricole — —

EUROPA CONTIMPORANĂ: Voiaj la Stambul — — — — — Renaşterea Polonă — — — — Muzeul de etnografie din Paris —

PROBLEME FILOSOFICE: Teoria evo­luţiei mecaniste (1) — — —

PROBLEME CULTURALE: O prefaţă întârziată — — — — —

DISCUŢII ŞI RECENSII: Prof. Sabin Opreafiu: Contribuţiuni la transhu­

manta din Carpaţii orientali. — Adrien Le Corbeau: Le couple nu (roman nupţial). — Anatole de Monzie: Petit manuel de la Russie nouvelle. — Hen-riette Jvonne Stahl: Mătuşa Matilda. — Marta Rădulescu: Clasa VII A. —

SATE, ORAŞE, REGIUNI: O nuntă din Bihor (1) — — — -— —

CRONICI CULTURALE ŞI ARTISTICE: Astra la Sf. Gheorghe. — Enescu la 50 de ani. — „Hamburger Fremden-blatt' despre o contribuţie românească la literatura asupra lui Goethe. — Teatrul şi Opera Clujului în agonie?

BULETIN BIBLIOGRAFIC — — FAPTE, IDEI ŞI OBSERVAŢIUNI: Pa­

triotismul bancherilor. — Păstorul ro­mân. — Sbuciumul Angliei. — Certu­rile politice. — Panait Istrăti e bol­nav. — D. Vasile Goldiş în convales­cenţă. — Un sindicat al băncilor noas­tre.' — Laval şi Briand în Berlin —

COPERTA _ _ _ _ _ _ DESENELE INTERIOARE — —

N. Daşcovici D. Voina

Traian Herseni Ion Chelcea Ilie Cristea Dr. Gh. Preda Horia Trandafir

T. Murăşanu Dr. Al. Ceuşiam". Ernest Bernea

N. Mărgineanu

Onisifor Ghibu

Ion Clopoţel

Gh. Tulbure

Cronicar Ion Muşlea

Redacţia Al. Pop

Demian

Director: ION C L O P O Ţ E L

Redacţia: Piaţa Unirii No. 8. Administraţia: Str. N. Iorga 11/a.

Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni

lin exemplar. 30 tel

Anul VIII

Cluj, 1 si 15 Sept. 1931

Nrele 16-17

ABONAMENT ANUAL: Autorităţi, birouri, bănci . 1500 L Societăţi culturale, şcoli . . 1000 L Liber-profcsionişti . . . . 600 L Funcţ., studenţi, muncitori. 560 L

In streinătate: dublu Abonamentele se plătesc anticipat ©B.C.U. Cluj

Toţi fumătorii sunt satisfăcuţi cu nouiie ţigarete ale

Cassei Autonome a Monopolurilor

REDACŢIONALE Vom face să apară ca supliment la „So­

cietatea de mâine" o foae săptămânală care să-şi pună chestiuni de palpitantă actuali­tate politică şi îndeosebi economică.

Deîndatăce ne vor sosi informaţiuni asu­pra posibilităţii unui tiraj mai mare vom anunţa data exactă a apariţiei.

Titlul suplimentului va fi probabil TRIBUNA DEMOCRATĂ ori FAPTE Suplimentul va însemna un spor de abo­

nament de 150 lei anual la cel al revistei. Cine doreşte suplimentul e rugat să ne

anunţe (str. N. Iorga 11-a).

In curând va apărea o carte de mare ac­tualitate politică: SOCIAL-DEMOCRATIA SI PROBLEMELE

ACTUALE ÂLE ROMÂNIEI de I o n C l o p o ţ e l

Volumul are următoarele opt capitole: 1. Câteva principii. 2. In căutarea unei definiţii şi un exa­

men al sociologiei. 3. Socialismul şi viaţa individuală. 4. Partidul cel mai reprezentativ. 5. Repercusiuni în politica externă. 6. Camerele de agricultură su,b un re­

gim social-democrat. 7. Triumful politic al mulţimilor. 8. Concluzii. Social-democraţia este sistemul filosofic-

economic al masselor necăjite. Fără el nu te poate democratiza România. Volumul arată nevoia organizării temeinice a social-democraţiei în ţara noastră şi fixează ati­tudinea socialismului de tip occidental faţă de problema problemelor: problema agra­ră, care n'a fost soluţionată.

Preţul unui volum 80 lei. Comenzi se pot face de pe acum la admi-

nistriaţia „Societatea de mâine" Cluj. BIBLIOGRAFIE

S'au pus în vânzare la librării următoa­rele studii documentate asupra comerţului şi ştiinţii contabilităţii, al căror autor este d. profesor D. Voina inspector al învăţă­mântului comercial şi colaboratr al „Socie­tăţii de mâine":

Studiul comerţului, elemente de tehnică şi organizare comercială, ediţia Ii-a, editura librăriei R. Cioflec Cluj, lei 93.

Tratat de corespondenţă comercială ro­mânească, ediţia V-a revăzută, în editura R. Cioflec Cluj, lei 93.

Noţiuni comerciale despre comerţ, ope­raţiuni comerciale şi cotabilitate (în cola- > borare cu prof. I. Mărculescu) ed. librăriei R. Cioflec Cluj, lei 97. • Trăite de correspondante comerciale fran-caise (în colab. cu prof. O. Benquerel, edi­ţia IV-a, în editura librăriei R. Cioflec Cluj, lei 70.

Le Couple Nu. roman nupţial, par A d r i e n L e C o r b e a u , vient de paraître chez Fasquelle avec une Lettre-preface de la Comtesse de Noailles.

L'auteur fait vivre parmi Ies betes, Ies oiseaux, Ies insectes, un homme et une femme et leur pre­miere adoleseence, qu'il imagine seuls au monde comme Ie furent Adam et Eve, et que la Nature, par ses moyens mysterieux et irresistibles, initie â l'amour et soumet, ni plus ni moins que tous Ies autres etres vivants, â la loi fatale de la etonnauation des especes. Grand sujet! Sujet perileux! qu'Adrien Le Cor­beau, a su traiter avec une etonnante maîtrise, non sans une profonde emotion. mais en y apportant un extreme prudence. La splendeur de son style, la beaute de ses images, la profondeur de ses pensees, la noblesse enfin, meme audacieuse mais restant hautement philosophique de ses intentions, font de ce livre au moins l'egal de ses precedents ouvrages: Le Gigantesque (roman d'un arbre), qui fut couronne par 1 Academie francaise, et L'Heure Finale.

302 ©B.C.U. Cluj

PRâBLfiMfi

ECONOMICE

Criza economică şi consecinţele ei în politica internaţională Evenimentele care se desfăşoară

pe arena politicei internaţionale cam dela mijlocul verei, exact dela iniţiativa preşedintelui Hoover în chestia reparaţiilor germane, vădesc tot mai mult însemnătatea factoru­lui economic faţă de ambiţiile sau scopurile politicei.

Am putea spune că ne aflăm, cu adevărat, dinaintea unei regrupări de directive în politica inernaţională sau, poate, mai exa,ct, în faţa unor revizuiri de directive din partea ce­lor strâmtoraţi sub apăsarea nevoi­lor materiale.

Centrul acestei mişcări în politica europeană îl formează, fără con­testaţie posibilă, Franţa, cu pute­rea ei financiară impunătoare şi cu directivele ei bine precizate în ma­teria ordinei şi conservaţiunii in­ternaţionale.

Ajutorul ţărilor învinse Iniţiativa Hoover pentru ajutorarea

Germaniei, ameninţată de o iminen­tă prăbuşire economică, s'* izbit, cum am văzut, dela început, de oa­recare rezistenţă din partea Fran­ţei.

Neînţeleasă în primele clipe, ati­tudinea franceză a căpătat foarte curând claritatea propriei naţii.

Chestiunea garanţiilor de ordin politic, ca o condiţie neapărată pen­tru participarea financiară a Fran­ţei la asanarea situaţiei Germaniei, era foarte legitimă şi firească. De­sigur, n'au lipsit glasuri cari să întrebe, cu mirare, ce rost au ga­ranţii politice într'o, afacere eco­nomică, — dar, din partea intere­sată, s'a răspuns cu drept cuvânt: când dau banii am dreptul să cer garanţiile ce mi se par cele mai bune! Creditorul este în drept să-şi aleagă giranţii pentru debitorul său, ori, după cazuri, să ia acele garanţii reale care-1 pot acoperi, cu siguranţă, în cea mai rea eventuali­tate.

In timp ce Americanii şi Englezii păreau aşa de grăbiţi şi de generoşi, în gestul lor pentru ajutorarea Germaniei, printr'un mare împru­

mut internaţional, în presa fran­ceză se răspundea pe bună dreptate: Noi nu suntem aşa de grăbiţi îna­inte de a dobândi toate garanţiile şi nici n'avem de ce ne grăbi pentru că foarte puţine capitaluri franceze s'au plasat, direct, pe piaţa germa­nă. Cei grăbiţi îşi vedeau amenin­ţate sutele de milioane şi miliar­dele (în dolari sau lire sterline) îm­prumutate, sub diferite forme, Ger­maniei, căci în caz de prăbuşire economică sumele împrumutate erau bani perduţi. De aci şi înclinarea lor să apese cât mai puternic, în chestia reparaţiunilor, spre a ob­ţine o uşurare a sarcinelor Germa­niei decurgând din tratate, pentru ca aceasta să fie pusă mai sigur în măsură sâ-şi achite creditorii anglo-saxoni.

Intresul divergent faţă de soarta Germaniei porneşte, astfel, din două puncte de vedere deosebite: unul este al creditorilor de repara-ţiuni decurgând din tratate, în frunte cu Franţa, căreia i se cuvin mai mult de jumătate din suma re­paraţiunilor germane; celalalt, este al creditorilor împrumutători de după răsboi, în fruntea cărora stau Anglia şi Statele-Unite, care au arătat o încredere necondiţionată Germaniei după restabilirea păcii şi au ajutat-o să se refacă.

Rezistenţa franceză a făcut, pen­tru moment, permatură acţiunea în favoarea Germaniei, platnică aşa de buclucaşe în materia reparaţiu­nilor în care s'au pordus, până as­tăzi, doua planuri de reducere, Da-wes şi Young, cu a treia complec-tare din iniţiativa dlui Hoover.

Isbucnirea crizei economice-finan-ciare din Anglia a contribuit să în­greuieze orice acţiune mare pentru ajutorarea Germaniei. Schimbarea cabinetului englez impusă de nece­sitatea reducerilor budgetare, ca şi gravele divergenţe din politica in­ternă a Angliei pe tema: „de unde trebuesc să înceapă economiile bud­getare" fac deocamdată, ineficace orice intenţie binevoitoare ale Lon­drei la adresa Germaniei.

Dar numai ajutorul Statelor-Unite nu este deajuns pentru salvare» Germaniei.

Participarea Franţei fiind abso­lut necesară atât prin put°rea fi­nanciară cât şi p*in drepturile la reparaţiuni, Germania a fost adusă în situaţia să aleagă între primej­dia prăbuşirii, dacă se continuă po­litica naţionalismului de revanşă (Hitler), şi salvarea cu ajutorul Franţei, dar cu garanţiile cuvenite de siguranţă.

Turburările pieţei financiare, ger­mane şi-au avut imediat ecoul pe piaţa Ungariei unde băncile şi în­treaga viaţă economică au trecut printr'o sguduire formidabilă. Că­derea cabinetului Bethlen, după zece ani de guvernare revanşardă şi revizionistă, cu ajutorul obţinut din partea Franţei pentru salvarea imediata, a însemnat încă un eşec al duşmanilor ordinei internaţionale actuale.

Ajutorul francez, la Budapesta, însemnează îndepărtarea Ungariei de Germania, care nu-i poate face nimic, şi curmarea jocului Italiei în Europa centrală pentru încura­jarea acţiunilor revizioniste.

Austria n'a rămas neatinsă de aceste evenimente şi nici nu putea rămâne, deaceea s'a şi adresat So­cietăţii Naţiunilor, cu solicitare de ajutor. Evident că orice idee de uniune vamală pregătitoare de „anschluss" politic cu Germania, a trebuit să fie dată uitării, la scurt interval după sgomotoasele manifestaţii dintre Berlin şi Viena.

Austria ca şi Ungaria nu mai pot aştepta nimic dela Berlin, în greu­tăţile lor economice-financiare, pen­tru că însăşi Germania are nevoe de ajutor extern.

Anglia, mai puţin interesată în afacerile Europei centrale, are şi ea greutăţi proprii, iar Italia a eşit, pare-se, din perioada entuziastă a declaraţiilor răsboinice din Cauza unei depresiuni economice foarte îngrijitoare.

Din toate părţile, politica revizio­nismului şi a răsturnării tratatelor

303 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂWE

nu întâlneşte decât greutăţi de ne­învins, în ordinea economîcă-finan-ciară. Singurul ajutor efectiv pentru a eşi din criza cea grea nu mai pare posibil decât pe piaţa franceză, dar acolo dogma respectării tratatelor şi a ordinei internaţionale actuale impune condiţii inflexibile împru-mutătorilor eventuali.

Tradiţionalul „ciorap de lână", care simbolizează spiritul de econo­mie şi prevedere, duse, uneori, până la exces, ale marei naţiuni franceze, vine, astfel, cu puterea lui elemen­tară, să ajute opera armelor şi a diplomaţiei franceze în apărarea nouei rândueli din cuprinsul ve­chiului continent.

Nevoia de credit a bolşevicilor

Şi nu numai foştii inamici, adică ţările învinse, trec printr'o criză fără pereche, — ci şi celelalte state.

Dintre acestea, Rusia sovietică, o adevărată surpriză, apare şi ea vic­tima indirectă a sdruncinării de pe piaţa Germaniei.

Se ştie că prin acordul, la înce­put secret, dela Rappallo (1922), dintre Germania şi Soviete, s'au pus bazele unei apropieri economice şi politice dintre cele două mari State nemulţumite cu noua ordine inter­naţională. Reorganizarea Rusiei so­vietice, cu ajutorul tehnic şi finan­ciar al Germaniei, părea un adevăr indiscutabil şi o sperietoare curentă pentru toţi apărătorii tratatelor de pace.

Ultimele evenimente au scos la iveală rolul creditelor germane pen­tru plata comenzilor sovietice şi executarea planului de cinci ani.

Germania în neputinţă de a con­tinua, însemnează Rusia sovietică în criză de credit internaţional.

Tratativele de pact economic-po-litic aşa zis de neagresiune, între Franţa şi soviete, cu participarea Poloniei, sunt încă un aspect al cri­zei germane şi al desfacerii solida­rităţii duşmanilor tratatelor în vi­goare sub presiunea nevoilor de or­din economic. Sovietele urmăresc, cu, siguranţă, după ultimele ştiri obţi­nerea de credite pe piaţa franceză şi sunt dispuse la schimbarea ati-tudinei lor »în politica internaţio-, nală.

Dacă până în cele din urmă totul se va confirma, faptul nu va con­stitui o noutate, ci o simplă repetare a gestului care a dus, prin protoco­lul Litvinov dela Moscova, la pune­rea în aplicare cu anticipaţie, pe frontierele apusene ale sovietelor, a pactului Briand-Kellog. Bolşevicii au început prin a zeflemisi iniţia­tiva dlui Kellog, când a fost cu­noscut scopul ei, dar au sfârşit prin a-i da o aprobare grăbită, cu semna­rea protocolului dela Moscova, când şi-au închipuit că, astfel vor obţine mai uşor credite pe piaţa ameri­cană.

Acţiunea diplomaţiei franceze, la Moscova, n'a rămas fără ecou în Germania. Unele din publicaţiile germane de~ stânga, favorabile împă­cării cu Apusul (adică cu Franţa) şi adversare prieteniei tradiţionale cu Răsăritul (Rusia ţaristă ca şi cea bolşevică) drept mijloc de şan­taj permanent împotriva puterilor occidentale, s'au exprimat, în timpul diri urmă, cu energie şi convingere, pentru o sinceră împăcare franco-germană.

Criza generală economică prin care trece lumea întreagă se resim­te puternic şi la noi. Ea este dure­roasă pentru clasele producătoare şi muncitoare ca şi pentru slujbaşii şi pensionarii Statului, — după cum este şi va fi tot mai apăsătoare pentru debitorii surprinşi cu sarcini prea mari din vremea înviorării vieţii economice şi a preţurilor ur­cate.

Sunt, desigur, situaţii aproape

tragice pentru cei mai mulţi dintre ai noştri . şi din care nu se prea poate prevedea cum va scăpa fie­care.

Sub raportul politicei internaţio­nale şi a consolidării ordinei exis­tente însă, situaţia aşa cum se lă­mureşte, în aceste clipe, ne apare destul de favorabilă pentru că, în jurul Franţei şi sub directivele e i ' puternice, ordinea internaţională va avea de câştigat.

In bună parte, criza generală ac­tuală este datorită nesiguranţei po­litice şi acţiunilor de revanşă şi re­vizionism. Graţie cuminţeniei ş i , energiei franceze, atât a naţiei eco­noame cât şi a guvernului prevăză­tor, situaţia europeană va merge spre mai multă stabilitate.

E de sperat că, din aceasta, va re­naşte încrederea şi activitatea ge­nerală, adică se vor produce acele condiţii minimale fără de care bună starea şi progresul nu sunt cu pu­tinţă. N. Daşcovici

ACTUALITĂŢI

SALVAREA CIVILIZAŢIEI ?

Farm Board-ul, mare institu­ţie americană pentru desfacerea produselor agrare, a propus fer­mierilor să distrugă o treime din producţia de bumbac din anul acesta, pentru ca la restul de două treimi să se poată menţine preţurile ridicate. Guvernatorul din New-Orleans a venit cu o altă propunere: să se interzică prin lege plantaţiile de bumbac în anul 1932, pentruca producţia din anul acesta şi rezervele din anul trecut să se poată desface pe preţuri convenabile. Fermie­rii, la rândul lor, răspund că so­luţia cea mai bună ar fi ca Farm Board-ul să-şi distrugă o parte din rezerve.

Autorităţi şi producători dis­cută, deci, cum ar putea să scape de o parte din bunurile produse. Şi nu e întâiul caz de natura aceasta. In Argentina, în anul trecut, porumbul a fost întrebuin­ţat ca combustibil. In Brazilia, două milioane de saci de cafea, au fost aruncaţi în mare; Se cu­nosc apoi cazuri când păduri în­tregi de cauciuc au fost incen­diate.

E cunoscutul fenomen al su­praproducţiei, va spune cetitorul. Supraproducţiei Sunt acoperite toate nevoile consumaţiei şi ră­

mâne un plus inutilizabil, care nu trebueşte nimănui 1 Dar, noi ştim că, în acelaş timp, milioane de oameni umblă goi şi flămânzi; noi ştim că numai în China mor anual de foame peste două mi­lioane de oameni şi că alte 200 de milioane nu mănâncă să se sature; noi ştim că, chiar în ţă­rile unde se distruge recolta de bumbac sau de cereale, sunt atâ­ţia oameni sleiţi de mizerie!

Fenomenul nu se poate numi supraproducţie! ci subconsumâ-ţie. Sistemul economic produce) destul, nu însă mai mult decât ar putea omenirea să consume; el repartizează însă prost şi re­voltător de nedrept; el îmbuibă pe unii şi anemiază pe alţii; el preferă să distrugă o parte din hrană decât s'o distribue în mod raţional şi echitabil; el nu poate înlătura foamea şi mizeria în anii de belşug, necum în cei răi. E un sistem monstruos, care se înfundă în absurd.

Există o singură ieşire din im­pas, un singur loc pe unde s'ar putea sparge cercul vicios. Ridi­carea puterii de cumpărare a masselor, nu într'o ţară, ci pe tot globul — iată soluţia! Sporirea consumaţiei — iată salvarea!

304 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINB

O poate face capitalismul 1 Dar, capitalistul vrea pentru dânsul beneficii maxime, iar pentru muncitori salarii minime. .Profitul său, care trebue să fie cât mai mare, se realizează prin micşorarea salarului muncitoresc. Antagonismul este ireductibil. Căci, ca să crească salarul munci­torului, adică puterea lui de con­sumaţie, ar trebui să scadă câş­tigul patronului. Şi nu se poate nădăjdui ca patronul să consimtă la aşa ceva, câtă vreme el deţine puterea politică. Dimpotrivă, o seamă de instituţii, în primul rând armata şi poliţia, au toc­mai menirea să apere ordinea economică actuală. Consumând fără să producă, aceste instituţii nu sunt întreţinute de patronii pe cari îi apără, ci de clasele muncitoare, împotriva cărora au fost creiate. Ele fac ca puterea de cumpărare a omului sărac să sca­dă şi mai mult.

Toate măsurile, pe cari guver­nele burgheze le iau cu scopul de a combate criza economică, tind să păstreze intacte beneficiile pa­tronilor. In toate ţările, în toate fără excepţie, se reduc salariile muncitorilor manuali şi intelec­tuali, fie direct, fie prin majorare de impozite; în toate ţările, se pun taxe pe articolele de prima necesitate sau se înalţă până la ceruri zidurile vamale; în toate ţările, se suprimă posturile mici­lor funcţionari şi se concediază muncitori; pretutindeni însă, privilegiile capitalistului rămân itangibile. Iar urmăreai Criza de consumaţie se agravează.

Evident, multe întreprinderi bancare şi industriale se piăbu-şesc, iar comerţul e ruinat. Căci, dacă sistemul capitalist trăeşte din exploatarea claselor munci­toare, totuşi el nu poate trăi fără ele. Astăzi, datorită perfecţionă­rilor tehnice, ne găsim într'un stadiu când capitalismul nu mai poate trăi nici din mizeria lor: producţia sporind considerabil, ar trebui ea şi consumaţia să ţină pas cu dânsa.

Capitalismul însă, păstrând repartiţia nedreaptă — recunoaş­tem că, ea îi constitue esenţa -— face ca cercul vicios, asemenea unei funii, să se strângă tot mai mult în jurul gâtului său. Şi probabil că momentul sufocării nu e departe.

Dacă ar schimba repartiţia, ca­pitalismul, prin această modifi­care esenţială) şi-ar nega caracte­rul, deci s'ar sinucide. Dilema e teribilă. Şi într'un caz şi în al­tul, moştenitorului îi revine sar­

cina de a restabili echilibrul în­tre producţie şi consumaţie. Şi într'un caz şi în altul — fie că sistemul capitalist ar muri su­grumat, fie că s'ar transforma de bună voie — urmaşul n'ar putea fi decât colectivismul.

*

Nimteni nu mai neagă astăzi criza capitalismului. Realitatea prea e crâncenă decât să mai poată fi ignorată. Mai sunt însă destui oameni, cari se amăgesc cu iluzia că boala e trecătoare.

Trecătoarei Noi am văzut că, în sistemul capitalist, se mani­festă două tendinţe opuse: pe de o parte el produce bunuri din ce în ce mai multe, iar pe de altă parte, prin natura sa intimă, el împiedică desfacerea; el oferă lumii mărfuri, dar n'o lasă să le cumpere; el desvoltă necontenit forţele productive, dar ţine pe loc consumaţia, Elementul tulbură­tor, creiator de contradicţii, este capitalistul. Pentruca beneficiile să poată trece asupra muncito­rilor, pentruca şi consumaţia să poată creşte necontenit,. paralel cu producţia, capitalistul trebue să dispară. Câtă vreme el există, se menţine şi anarhia.

Dacă crizele din trecut n'au fost fatale, asta nu înseamnă eă şi cea de acum va fi uşoară. Nici bolnavii de inimă nu mor la pri­ma sincopă. Sistemul capitalist a putut trece peste crize, fiindcă a reuşit să găsească în colonii noui debuşeuri. De altfel, des-echilibrul dintre producţie şi con­sumaţie n'a fost niciodată atât de mare cum e astăzi. Niciodată criza n'a avut caracterul catastro­fal de acum.

Armatele de şomeri sunt toc­mai consecinţa acelei raţionali­zări, în care comandanţii capi­talismului vedeau o salvare. Prin raţionalizare, fabricile şi-au spo­rit considerabil producţia. In ace-laş timp însă, sutele de milioane de ţărani au rămas la traiul pri­mitiv; ba, prin înlocuirea omu­lui cu maşina, prin creiarea şo­majului, s'a redus şi consumaţia populaţiilor urbane.

Era -natural ca sistemul capi­talist să desvolte forţele produc­tive; era nelogic însă ca, în acelaş timp, literatura burgheză să slă­vească prin imnuri viaţa patriar­hală, iar parlamentele burgheze să protejeze industria casnică. Eterna contradicţie, eternul Ia-nus cu două feţe: pe de o parte deslănţuirea forţelor progresiste, iar pe de alta încurajarea şi ocro­

tirea formelor anacronice. O mă­sură veşnic anihilată de o alta de sens contrariu.

O societate, clădită pe atâtea contradicţii, poate să dureze! Criza o numai tercătoarel

#

Apărătorii capitalismului au obiceiul să confunde acest sistem cu civilizaţia. După părerea lor, căderea capitalismului ar însem­na haosul şi sfârşitul culturii, ar însemna reîntoarcerea la barba­rie.

Că cei interesaţi vorbesc astfel nu poate surprinde pe nimeni. La cei mai mulţi oameni, doar in­teresul determină ideologia. Sunt însă şi intelectuali, inadaptabili prin vârstă sau prin insuficienţă spirituală, cari, de câte ori se vorbeşte de falimentul capitalis­mului, au senzaţia unei prăbu­şiri în vid, fără putinţă de oprire. Aceşti oameni n'au încercat nici­odată să-şi imagineze o altă formă socială decât cea de astăzi. Pe ţăran, de pildă, ei nu şi-1 pot închipui decât în iţari şi cu capul plin de superstiţii. Pentru ei, so­cietatea de azi e ultimul cuvânt al evoluţiei — dacă peste tot con­cep o evoluţie.

Dar, sistemul capitalist nu mai poate asigura o normală funcţio­nare a forţelor din sânul său. îm­potriva lui, se ridică blesteme din toate colţurile pământului. Nu e absurd atunci să se susţină că totuşi el garantează progresul ci-cilizaţiei1!

Cât priveşte prăbuşirea în ne­ant, îi putem linişti pe cei fri­coşi. Tot ce-i sănătos, va rămâne; vor pieri numai instituţiile, cari de multă vreme sunt incompati­bile cu progresul. In România, cel mult 5000 de capi de familie se vor simţi mai prost decât as­tăzi, iar restul societăţii, se va simţi mai bine.

Ilie Oiştea

305 ©B.C.U. Cluj

P R O B L E M E

FILOZOFICE

I. Teoria evoluţiei mecaniste Problema. Apariţia ideii de evoluţie. Evoluţia istorică şi fizică. Evoluţia biologică. Accepţia mecanistă a evoluţiei. Explicarea prin evoluţia mecanicei şi ştiinţelor fizice şi influenţa mecanicei asupra fiziologiei,

biologiei, sociologiei, filosofiei, etc. Teoria mecanistă a evoluţiei.

Apariţia ideii de evoluţie. Evoluţia istorică şi fizică Ideia de evoluţie formează una dintre caracteris-

ticele fundamentale ale timpurilor moderne, în comparaţie cu cele vechi. Evoluţionismul a pătruns adânc în toate domeniile de gândire, pretutindeni încercându-se înţelegerea şi explicarea fenomenelor şi prin trecutul lor şi nu numai prin factorii daţi în situaţia prezentă. Vorbim de o evoluţie cosmo­logică, de o trecere dela masa chaoticâ de materie la cosmosul ordonat de azi, cu nenumăratele sale sisteme solare şi de o evoluţie geologică a propriei noastre planete; vorbim de o evoluţie biologică a regnului animalic, care culminează cu apariţia omului şi apoi de alte şi alte evoluţii ale acestei noui apariţii, socotite sub unul sau altul din multi­plele sale aspecte. Totul e socotit în permanentă Schimbare şi devenire, devenire, care însemnează tot mai multă complicare şi diferenţiere structurală şi funcţională şi — e o mângâiere a noastră să credem — tot mai multă eficienţă, creaţie, valoare, perfecţiune etc. Fa|;ă de gândirea antică, emina­mente statică, gândirea timpurilor moderne e prin excelenţă dinamică, totul fiind înţeles în neîncetată devenire.

Faptul că ideia de evoluţie formează nervul vi­tal al gândirii moderne şi că nimic nu mai e gândit azi static, în nemişcare, ci dinamic, în devenire, acest fapt ar putea să însemneze că ideia de evo­luţie e unanim acceptată şi mai ales în acelaş sens şi cu acelaş înţeles acceptată în indiferent care do­meniu. Nu e totuş cazul. Accepţia noţiunii de evo­luţie variază enorm, între noţiunea de evoluţie din diferitele domenii lipsind adeseori orice înrudire, uneori vorbindu-se chiar de un adevărat antago­nism. E ciudat şi paradoxal, fiind în definitiv vorba de una dintre cele mai specifice note ale gândirii moderne — poate e tot ceeace e modernitate mai cu deosebire — dar situaţia e aşa totuş şi nu poate fi negată, ea fiind adevărata stare de fapt. Deaceea discuţia ei, socotindu-o pe cât cu putinţă în toate laturile ei, ni-se pare cu totul necesară. E vorba — în cele din urmă — să ne lămurim cu unul din­tre principiile de bază ale gândirii noastre. Această lămurire o vedem în încercarea de a face puţină evoluţie a evoluţiei, voim să spunem istoricul ei, căutând a prinde notele ei de bază în momentul apariţiei sale şi diferenţierea şi ramificarea lor ul­terioară după ţări şi gânditori, precum şi după do­meniile de aplicare.

, _ Apariţia ideii de evoluţie s'a făcut pe trei mari căi: ştiinţele naturii, ştiinţele umanităţii, cele isto­rice în special şi ştiinţele- biologice. Prioritatea revine primelor două căi. Adevărata fundare însă a noţiunii de evoluţie şi pătrunderea ei în toate do­

meniile de gândire omenească s'a făcut numai cu aflarea celui de al treilea drum, anume cu formu­larea şi precizarea evoluţiei biologice. Câteva rela­tări sumare asupra acestor trei mări drumuri, care duc la evoluţionismul modern.

Ideia de evoluţie din ştiinţele umaniste şi ideia de evoluţie din ştiinţele lumii fizice, aşa cum ele s'au precizat după renaştere, sunt realităţi com­plet eterogene şi deosebite. Poate chiar opuse, dacă nu deadreptul antagoniste! Faptul e arătat şi prin H cuvintele întrebuinţate pentru delimitarea acestei noţiuni. In ştiinţele umaniste şi istorice se vorbia de „progres , în ştiinţele fizice de „naşterea şi for­marea pământului" etc.

înţelegerea ideii de „progres" e în funcţie de mai mulţi factori. Creştinismul şi mai ales renaşte­rea şi timpurile moderne, au obişnuit tot mai mult lumea cu ideia de schimbare. Creştinismul înlocu­ind păgânismul lumii antice, omenirea şi-a dat seama că realităţile acestei lumi, oricât de funda­mentale ar fi, nu sunt totuş veşnice. Din potrivă. Totul e trecător. Această conştiinţă a „trecerii lu­crurilor" a întărit-o şi mai mult renaşterea şi tim­purile moderne, care au asistat şi asistă la înmor­mântarea creştinismului medieval. Ideia acestei „treceri a lucrurilor" cu timpurile moderne ajunge a fi ridicată la rangul de principiu fundamental al înţelegerii şi explicării fenomenelor istorice. Această sarcină şi-o iau îndeosebi Montesquieu, Bossuet şi mai ales Condorcet, care trece adevăra­tul fondator al ideii de „progres". Ideia de progres, pentru Condorcet, e identică cu cea de continuă transformare în spre mai bine şi în spre mai multă superioritate şi perfecţiune. După Bossuet ea e ne­încetata transformare, care are drept ţinta finală înfăptuirea mai deplină a ideii de divinitate. Prin ea divinitatea cârmueşte lumea. ^

Cu totul alta e concepţia noţiunii de evoluţie în şti­inţele fizice, unde ideia de perfecţionare dela baza ideii de progres e părăsită. Pentru a înţelege această deosebire trebue să luăm în considerare două categorii de fapte: dogma dualismului corp-suflet şi principiile de bază ale ştiinţelor naturii. In baza celui dintâiu fapt fenomenele fizice cad cu totul pe alt plan si în alta lume decât fenomenele istorice. Ele cad în lumea materiei şi cauzalităţii oarbe. în vreme ce cele din Urmă cad în lumea libertăţii şi autonomiei. In baza acestei radicale deosebiri e foarte natural ca o deosebirea identică, nu mai puţin radicală, să existe şi întrei .devenirea lumii fizice şi între devenirea luniii spiritului. La întărirea acestei deosebiri contribue covârşitor _şv cel de al doilea fapt, de care trebue să ne ocupăm puţin mai pe larg.

Ş06 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Veacuri dearândul fenomenele sufleteşti au fost socotite drept existenţe pe deplin libere, autonome şi nedeterminate. Principiul autonomiei şi libertăţii lor a format axa de gândire a filosofiei antice, pre­cum şi a creştinismului şi renaşterii. Cu totul altfel au fost socotite fenomenele aparţinătoare lumii fi­zice, îndelungata observare de veacuri a dus fatal la convingerea că aceste fenomene nu sunt libere, ci supuse unui strâns determinism, desfăşurându-se potrivit unei stricte cauzalităţi. Orice fenomen, orice schimbare diii natură are drept cauză ime­diată o altă schimbare din natură, constituindu-se ea însăş în cauză a unei noui schimbări. E marele merit al lui Descartes de a fi dat formularea magis­trală a acestei teze. Lumea fizică, spune el, spre deo­sebire de lumea spiritului, care e o lume a autono­miei şi libertăţii, e o lume a cauzalităţii mecanice oarbe. Şi dacă devenirea lumii spiritului însem­nează tot mai multă ascensiune spre mai bine şi spre mai multă perfecţiune, devenirea lumii fizice însemnează o simplă inseriere cauzală de schim­bări, de mişcări, unele şi aceleaşi totdeauna în na­tura lor. Deoparte deci autonomie şi libertate, de cealaltă determinism şi cauzalitate oarbă. Teoria cosmogonică Kant-Laplace, precum şi încercările similare ale lui Galilea, Leonardo da Vinci şi New­ton, repglindesc prin excelenţă această concepţie. Formarea pământului şi a sistemului solar e o des­făşurare continuă de fenomene, pe deplin supuse cauzalităţii mecanice.

Singura parte comună, singura punte de legă­tură între cele două lumi era ideia creaţionistă, în baza căreia ambele lumi erau creaţii ale Divinităţii. Situaţia, în această privinţă, se va schimba — cum vom vedea — radical.

Evoluţia ştiinţelor naturii Ştiinţele naturii cu începutul timpurilor mo­

derne şi mai ales cu sec. al XVIII-lea, supranumit şi veacul ştiinţelor naturii, au luat o extraordi­nară desvoltare. Două au fost ideile de bază care au mijlocit această desvoltare: ideia cauzalităţii mecanice şi ideia rediuctibilităţii pluralităţii infi­nite a fenomenelor fizice la o sumă de elemente, care le determină şi care sunt mult mai reduse ca număr*).

Natura e o infinită desfăşurare de procese. Stu­diind mai deaproape natura acestor procese consta­tăm că în ultima analiză ele se reduc la o sumă mai mare ori mai mică de mişcări, mai complicate ori mai puţin complicate, anume de mişcări a unor nenumărate corpuri. Fenomenele astronomice sunt rezultatul mişcării astrelor, fenomenele mecanice, rezultatul mişcării corpurilor, fenomenele fizice şi mai ales cele chimice rezultatul mişcării molecule­lor şi atomilor etc. Totul e mişcare. Mişcarea e le­gea firii. Studiind condiţiile de producere ale aces­tor mişcări constatăm deasemenea imediat că orice mişcare, socotită într'un moment dat, e rezultatul altei mişcări sau altui fenomen imediat precedent şi cauza mişcării sau fenomenului următor şi aşa mai departe.' Lumea trebue concepută ca un sistem de forţe în mişcare. Aceste forţe se pot ciocni ani-hilându-şi mişcarea sau se pot uni intensificându-şi-io. Tot ceeace se întâmplă în lume je rezultatul acestor ciocniri sau fuzionări de mişcări şi nimic altceva. Totul, astfel, a fost dat dela început şi to­tul va rămâne aşa şi mai târziu. Cunoscând siste­mul actual al forţelor din natură putem deduce cu preciziiine matematică tot ceeace a fost înainte, precum şi tot ceeace va urma în viitor. Cel mai rigid determinism mecanic domină în toate. Schim­bările din univers privesc numai modificarea de

*) Bineînţeles o importanţă fundamentală în acest progres a avut. şi metoda experimentală, în detaliile căreia nu intrăm, pe noi interesându-ne numai latura principială a problemei.

răporiuri şi poziţie a corpurilor. întrucât tîniveiv sul în întregime şi corpurile sale e reductibil la in­finita sumă â atomilor, schimbările ce se produc în ele nu sunt decât reflexul modificării prin miş­care a poziţiei atomilor şi a raporturilor dintre ei. Avem totdeauna a face numai cu schimbări de su­prafaţă, nicicând cu schimbări calitative de fond şi natură. Universul, conceput ca sistem de forţe şi atomi, a fost unul şi acelaş dela început şi va ră­mâne identic cu ceeace a fost şi e şi dealungul vea­curilor viitoare.

Deja din spusele acestea, privitoare la principiul cauzalităţii mecanice şi a universalităţii mişcării în conformitate cu ea, rezultă şi importanţa celei de-a doua idei dela baza ştiinţelor naturii: reducti-bilitatea la elemente simple, respective la atomi. Ideia strictei conformări a desfăşurării schimbări­lor din Univers cu principiul cauzalităţii mecanice presupune şi implică cu necesitate ideia că nemăr­ginita varietate a schimbărilor e reductibilă la câ­teva realităţi cantitative, unele şi aceleaşi pretu­tindeni şi totdeauna, dar date în alte şi alte com­binări şi sisteme. Un exemplu. Focul dă căldură. Intre cantitatea de cărbuni arsă şi cea de căldură produsă e un raport strict proporţional, o vădită echivalenţă. Aceasta e însă cu putinţă numai admi­ţând că aceste două fenomene sunt identice ca na­tură. Altcum toată construcţia e cu neputinţă. Iar identitatea ca natură o putem înţelege numai ad­miţând la baza lor o a treia realitate: atomii şi mişcarea Jor, care produc ambele fenomene. Ştiinţa înaintează numai în măsura în care reuşeşte a re­duce fenomenele din natură, destul de deosebite în producerea lor reală, la câteva realităţi compo­nente, de natură cantitativă, unele şi aceleaşi în cât mai multe cazuri cu putinţă.

Câteva cuvinte acum asupra evoluţiei mecanicei, pentru a arăta cum cele două principii de mai sus i-se aplică şi mai ales pentru a fixa şi preciza ac­cepţia noţiunii de mecanism şi explicare mecanistă, urmând apoi a determina şi desvolta teoria evolu­ţiei concepută mecanist, aşa cum s'a pus în secolul trecut.

Ştiinţa mecanicei datează din antichitate. Ea a început cu Aristotel şi ArcMmede prin a fi o sta­tică, adecă ştiinţă a echilibrului şi s'a transformat în timpurile moderne — datorită lui Galileo, Kep-pler şi Newton — într'o dinamică sau ştiinţă a mişcării, anume a mişcării corpurilor şi a legilor care guvernează şi explică aceste mişcări.

Cu descoperirea principiului gravităţii, făcută de Newton, ea s'a constituit pe deplin ca ştiinţă, reu­şind a da o explicare satisfăcătoare tuturor mişcă­rilor corpurilor din natură.

Cu sfârşitul sec. al XVIII-lea noţiunea de meca­nic şi mecanică a suferit o fundamentală lărgire, lărgire care a dus la aplicarea explicării meeaniste (adecă explicare întru totul după icoana mecanicei lui Galileo şi Newton, devenită drept mecanică cla­sică, fondata pe cele două principii analizate de noi) în toate ştiinţele naturii, mai târziu şi ştiinţele biologice, apoi şi ştiinţele vieţii sufleteşti şi spiri­tuale, toate aceste ştiinţe căutând a se constitui cât mai deplin după tipul şi asemănarea mecanicei. E vorba de revoluţionara descoperire a transfor­mării mişcării în căldură, descoperire făcută de Robert Mayer şi de descoperirea principiului rever­sibilităţii de către Sădi Carnot, nu mai puţin revo­luţionar şi el. Câteva cuvinte asupra semnificaţiei acestor două descoperiri, care se complectează re­ciproc.

Mecanica lui Galileo şi Newton reuşeşte să dea o explicare satisfăcătoare" fenomenelor de mişcare a corpurilor din natură. Schimbările din natură nu sunt însă numai schimbări de poziţie spaţială a corpurilor, adecă ceeace în accepţia restrânsă a cu­vântului numim mişcări şi care sunt perfect expli­cabile prin principiul gravităţii. Lumea fizică are şi schimbări a corpurilor înşile, indiferent daca

307 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MAM&

Sunt în repaus sau mişcare, ea cunoaşte şi feno­mene de căldură etc. care nu au la bază nici o de­plasare spaţială a corpurilor. Aceste fenomene scă­pau cu totul explicării mecanicei clasice, aşa cum a fost fondată de Galileo şi Newton, ele fiind soco­tite drept fenomene, care scăpau domeniului meca­nicei, în natura lor fiind altceva decât mişcări. E marele merit al lui Robert Mayer şi Sădi Carnot de a fi arătat că acesta nu e cazul. Robert Mayer ocupându-se cu studiul maşinilor cu vapori a des­coperit că în cazul acestor maşini o anumită forfcă de mişcare se transformă totdeauna în căldură şi că între forţa de mişcare transformată şi cea de căldură rezultată e un strâns raport, cantitatea de căldură echivalând cantitatea de mişcare. Mişcarea şi căldura nu sunt deci fenomene diferite ca na­tură, ci fenomene identice. Descoperirea lui Robert Mayer e completată prin cea a lui Carnot, privitoare la principiul reversibilităţii, făcută cam în acelaş timp. In conformitate cu acest principiu o anumită cantitate de mişcare, transformată într'o anumită cantitate de căldură, poate fi retransformată din nou în cantitate de mişcare, cantitate perfect echi-valabilă a celui dela început. Identitatea dintre cele două procese era, astfel, pe deplin demonstrată.

Termodinamica lui Robert Mayer şi Sădi Carnot, prin principiile ei de bază, lărgise enorm câmpul explicării mecaniste, dovedind magistral aplicarea principiului cauzalităţii mecanice şi principiului re-ductibilităţii varietăţii fenomenelor la o singură rea­litate cantitativă: mişcarea şi anume — cum vom

vedea —> mişcarea atomilor, adecă a elementelor componente ultime ale corpurilor din natură. Prin­cipiile de bază ale mecanicei, termodinamicei, de-asemenea şi cele ale chimiei etc. sunt aceleaşi. Anu­me principiile mecaniste, toate aceste fenomene fiind în ultima analiză fenomene de mişcare, fie că e vorba de mişcarea corpurilor, fie de cea a atomilor, care compun aceste corpuri etc.

Dată fiind această identitate dintre fenomenele de mişcare şi căldură se punea problema explicării ei. Explicarea a şi fost dată. Ea a fost dată, cum rezultă deja din cele de mai sus, în direcţia con­cepţiei atomilor.

Noţiunea de atom e introdusă deja din antichi­tate de filosoful Democrit şi poetul filosof Lucre-ţius. Ea e reluată în timpurile moderne şi pusă la baza întregii explicări a fenomenelor naturii, gândirea modernă ajungând a fi în veacul trecut prin excelenţă „atomistă". In conformitate cu această concepţie corpurile şi în consecinţă şi fe­nomenele dependente de aceste corpuri, cu toată nesfârşita lor varietate sunt totdeauna rezultatul sumarii şi combinării atomilor. Explicarea lor şi a proprietăţilor lor e în funcţie de fixarea naturii atomilor, care le compun. Prin aceasta s'a înfăp­tuit o extraordinară reducere a variatelor şi mul­tiplelor corpuri fizice la vreo 80 categorii deose­bite de atomi. Indiscutabil că e o mare şi impor­tantă reducere şi simplificare! (Va urma). ' Nicolae Mărgineanu

EUROPA CONTIMPORANĂ

R E N A Ş T E R E A P O L O N A Sentimentul de înflăcărată con­

ştiinţă naţională a schimbat, după trecerea unui veac şi mai bine de robie politică, soartea poporului polon. După nefericirile anilor 1772, 1793 şi 1795 părea că sen­tinţa istoriei: „Finis Poloniae" — este un adevăr ineluctabil. Marile puteri vecine Rusia, Austria şi Prusia ciopârtiseră trupul statu­tului slăbit de certurile interne în trei lespezi teritoriale, săturându-şi pentru moment fiecare, foamea de cuceriri. Abia mai târziu şi-au dat seamă cârmuitorii acestor ţări, că deşi îmbucătăţit în trei, — poporul polon n'a încetat nici odată să formeze o unitate etnică, indestructibilă.

Această unitate sufletească s'a manifestat cu spontaneitate im­presionantă în momentul, când za­rurile sorţii indicară sfârşirea războiului mondial, prin prăbuşi­rea puterilor oprimatoare. Princi­piul atât de nobil al preşedintelui Wilson,, dreptul autodeterminării popoarelor îşi găsi aci cea mai clasică confirmare. După dezar­marea armatei austriace în Cra­covia la 31 Octomvrie 1918 urmă alungarea germanilor din Varşo­via la 11 Nov. 1918 şi cu aceasta se înstăpâni autoritatea de stat a Poloniei resuscitate. In haosul po­litic — ce era firesc să predomine în^ teritoriile statului nou consti­tuit, secătuite de operaţiunile răz­boinice, subminate de curentele anarhice şi desorganizate prin ju­

gul secular alor trei impresii deo­sebite, nu era decât o singură idee de salvare — şi aceasta era idea naţională. Dacă e nevoie de argu­mente istorice pentru legitimarea dogmei naţionale — atunci recon­stituirea naţiunei polone serveşte cea mai strălucită dovadă. Dina­mica elanului de înfrăţire dela o margine la alta a ţării locuite de acelaş popor a ştiut birui cele mai neaşteptate primejdii. Când ar­matele sovietice îşi revărsară pu­hoiul atacului asupra Poloniei şi ameninţau la 15 August 1920 să cucerească Varşovia capitala ţării, s'a încordat întreaga fiinţă al mult încercatului popor, ca să respin­gă, atacul şi să dea lovitura nimi­citoare vrăimaşului de toate tim­purile. — Biruinţa — în care ni­meni nu mai credea — a fost_ so­cotită drept o minune militară şi capul armatei, generalul Iosif Pil-sudsky, deveni prin farmecul ace­stei victorii, cel mai popular om în Polonia.

Omul acesta judecat prin priz-ma faptelor sale, apare ca o figură predestinată în istoria noului stat.

Personalitatea lui este timbrată de un temperament autoritar şi energic. Caracterul său e dârz şi perseverent. Problemele civile le tratează după maniera militară şi amestecul său în treburile publice poartă mai mult pecetea unui dic­tator — decât coordonarea voinţei proprii cu voinţa populară. Ridi­cat în fruntea statului polon la

20 Februarie 1919 a cunoscut pu­terea nelimitată a unui fondator de stat. Strateg—instruit din pro­pria sa iniţiere — a ştiut să asi­gure independenţa Poloniei prin fapte de arme neperitoare. Diplo­mat — creat de poziţia conducă­toare ce-o deţinea, -— a reuşit să asigure poporului său preţioasa alianţă politică cu Franţa la 5 Fe­bruarie 1921 urmată în Martie al aceluiaş de tratatul defensiv în­cheiat cu România. Este adevărat că acest sistem de alianţe conve­nea în primul rând Franţei, care îsi asigură astfel, influenţa poli­ticei sale în estul Europei, dar pentru Polonia era un sprijin de nepreţuită valoare, fiindcă tinăra republică avansa dintr'odată în rândul statelor consolidate, al că­ror cuvânt se ascultă şi a căror voinţă se respectă.

Nu trebue să se uite că situaţia Poloniei pe harta Europei este de­zolantă, înainte de toate topogra­fia teritoriului e o câmpie plană, care nu dă nici un punct de ra­zăm pentru operaţiile strategice de apărare. Apoi în faţă dogoreşte primejdia rusească, iar în spate ameninţarea Germaniei, care ră­mâne pururi neîmpăcată din pri­cina coridorului Dantzig şi a bo­gatei Silezii înjumătăţite. Se mai adaugă la această Scylla şi Chari-bdis — raporturile ostile cu mi­cul stat litvanian, dela miază­noapte, care revendică oraşul Wil-na, cucerit de poloni sub genera-

308 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Iul Zeligowsky în anul 1920. In asemenea împrejurări prin­

cipala tendinţă a politicei interne trebuia să dovedească o concen­trare a tuturor forţelor construc­tive pentru a risipi îndoielile streinătăţii asupra slăbiciunii po­litice a statului. Ori tocmai liniş­tea internă urma să fie umbrita de pasiunea partidelor politice. Grandoarea lui Pilsudsky era pri­vită cu ochi răi, şi dieta se grăbi să voteze la sfârşitul anului 1922 o constituţie care imuniza com-plectamente influinţa de guver­nare a preşedintelui de republică. Articolele 44 şi 46 din această lege fundamentală a noului stat par anume îndreptate împotriva lui Pilsudsky, devenit prea atot­puternic.

„Nici un act de guvernare a preşedintelui de republică nu este valabil, dacă nu poartă semnă­tura preşedintelui de miniştri şi a ministrului de resort, asupra că­rora trece responsabilitatea actu­lui".

„Preşedintele republicei este ca­pul suprem al armatei, dar nu poate exercita comandamentul su­prem în timpul războiului".

Votarea constituţiei — care n'a putut fi împiedecată — echivalând cu un vot de blam, mareşalul Pil­sudsky s'a retras din viaţa poli­tică, sihăstrind la moşioara lui din Sulejowek aproape de Varşovia. Aici era Mecca nemulţumiţilor şi a tuturor patrioţilor, cari nu se puteau împăca cu pasivitatea ma­reşalului. Luptele interne degene­raseră cu totul neputându-se asi­gura continuitatea unei opere trainice de guvernare. Antagonis­mul dintre partide determina schimbările guvernului la fiecare jumătate de an — iar corupţia şi egoismul de partid întunecară me­ritele celor, cari cimentaseră in­dependenţa tării. In anul 1925, când Pilsudsky îşi ridică din nou pentru primadată cuvântul în sprijinul revendicărilor armatei naţionale, i-a mulţumit — în mod ostentativ, o delegaţie compusă din 415 ofiţeri superiori. între cari şi valorosul general Zeligowsky — pentru atitudinea sa de tribun al armatei. Neastâmpărul lui Pilsud­sky creştea, cu frecvenţa aderenţi­lor săi cari îl chemau să salveze Polonia de primejdia fracţiunilor interne. La 11 Mai 1926 când se constitui un nou guvern sub pre­şedinţia lui Witos — şeful parti­dului ţărănesc, — enervarea ma­reşalului Pilsudsky întrecu margi­nea răbdării şi printr'o somare categorică adresată preşedintelui de republică Woicechowskv ceru îndepărtarea imediată a lui Witos dela putere.

Anunţarea făcută prin ziarul său ..Kurjer Poranny" „Intru în luptă", este salutată cu entuziasm de popor şi armată. La refuzul preşedintelui de rermblică de a da satisfacţie, Pilsudsky răspunde cu

asaltul capitalei în fruntea alor trei regimente credincioase. Eve­nimentele se precipită. După două zile de sfăşieri, fratricide pe stră­zile Varşoviei, cabinetul Witos îşi prezintă demisia şi în guvernul ce se formează din nou, intră Pil­sudsky, ca ministru al armatei. De fapt el este stăpânul situaţiei şi nu i s'ar putea opune nimeni la ocuparea scaunului preşedenţial, dar dânsul vrea să respecte mă­car de aparenţă formele demo­cratice. Constituanta naţională conchemată la 31 Mai 1926 îl de­semnează cu 293 voturi contra 195 de preşedinte de republică, dar Pilsudsky refuză. E mai comod să gireze alţii demnităţile reprezen­tative. In felul de-a fi al mareşa­lului, se întâlnesc două curente po­trivnice, de-oparte natura impe­tuoasă de dominare şi de altă parte tendinţa de-a masca absolu­tismul actelor sale prin formele constituţionale girate de prietenii săi. In orice caz are o aversiune pro­

nunţată contra partidelor extrem de numeroase în Polonia acuzân-du-le că-şi substituesc interesele lor proprii de partid intereselor generale ale ţării. Pentru a le^dis-truge Pilsudsky îşi organizează un partid propriu, în afară de poli­tică, cu care se prezintă în alege­rile din Martie 1928, repurtând o victorie destul de semnificativă. Din totalul de 444 locuri ale Sei­mului, gruparea nouă obţine 135 mandate. Cu toate acestea Sejmul nu prezintă garanţii numerice pentru susţinerea operei de gu­vernare a mareşalului şi din cauza, aceasta reprezentanţa naţională este ţinută în continuă vacantă, încercarea disperată din 31 Oct. 1929 de-a obţine prin intimidare votul de încredere al parlamentu­lui s'a transformat într'un formi­dabil scandal. Preşedintele dietei Daszynski aflând, că în clădirea Seimului s'a strâns un grup nu­meros de ofiţeri aderenţi ai lui Pilsudsky evacuiază cu forţa par­lamentul. La proxima şedinţă convocată la 6 Decemvrie 1929 guvernul cartată un vot de blam şi criza politică izbucnită pe ur­ma nepotrivirii politice cu vede­rile reprezentantei naţionale duc în mod fatal la disolvarea Sejmu-lui.

Dacă alegerile din 1928 s'au bucurat de aparenţa corectitudi­ne^ noile alegeri publicate pe ziua de 16 Noemvrie 1930 s'au desfă­şurat sub imperiul celei mai atrc-j ce samavolnicii. Sub pretextul că s'a dat de urma unui complot re­voluţionar, toţi şefii de partide ai opoziţiei fură deţinuţi, încar­ceraţi în beciurile dela Brest-Li-towsk şi supuşi unui tratament de extremă brutalitate. Listele de candidare ale opoziţiei fură în mare parte anulate şi corpul elec­toral ţinut sub teroarea „insurgen­ţilor" lui Pilsudsky astfel încât

libera consultare a populaţiunii a fost o simplă parodie extrem de costisitoare pentru prestigiul le-galismului în Polonia. Intre ast­fel de împrejurări este natural, că mareşalul a putut să-şi asigure o majoritate destul de impozantă în Sejm obţinând pe seama gru­pării sale 248 de mandate. A bi­ruit deci concepţia lui Pilsudsky de-a împăca ideia dictatorială cu formula parlamentară. Rămâne să se vadă dacă autoritatea pute­rii executive nu se va manifesta peste puţin sau mai târziu în dau­na constituţionalismului umilit, îndârjirea ce frământă viaţa in­ternă a Poloniei nu poate avea altă eşire decât biruinţa partide­lor democrate sau întronarea dic­taturii pe faţă a lui Pilsudsky. De pasul acesta se fereşte mareşalul, fiindcă simte deja povara etăţii şi nu e tocmai sănătos. De altă parte creditul politic al streină­tăţii ar scădea simţitor în caz, că s'ar brusca aşezămintele constitu­ţionale, salvate până acum de ochii lumii.

Legăturile amicale ce uneşte politica externă a ţării noastre cu Polonia sunt foarte cordiale. Este şi firesc, ca simpatiile reciproce să cimenteze cât mai trainic în butul îngrijorărilor ce le inspiră politica internă din ambele ţări.

Necesităţile existenţiale — şi acestea dictează componenţa ali­anţelor — ne-a aşezat pe poziţii identice în aeritata luptă politică a popoarelor. De-alungul graniţelor noastre se învolbură primejdia comunistă în contra aşezării .gra­niţelor agită naţiunile neîndestu-lite cu tratatele de pace, şi în gro­zava criză economică ce colcăie în organismul social al tuturor ţări­lor, trebue să apărăm interesele agrare comune.

De altfel ţara noastră a dat do­vadă de un tact diplomatic _ ca­racteristic atunci când a reînoît si lăre-it tratatul de alianţă în 1926 si Ianuarie 1931, tocmai în vre-mile de criză internă a Poloniei. Si-a arătat prin aceasta perfecta încredpre ce o acordă statului ^ve­cin. Fie ca întărirea internă a ambelor ţări să asierure^ autorita­te-' maximă a prieteniei româno-polone, care prin reala sa mani­festare în politica internaţională este chemată, să desârmeze_ cam­pania de distrugere pornită de potrivnicii ţărilor noastre.

Dr. Alexandru Ceuşianu

309 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

D I S C U Ţ I I ŞI R E C E N Z I I Prof. Sabin Opreanu: Contribuţiuni

la transhumanta din Carnaţii orientali

Studiul dlui prof. Sabin Opreanu publicat în Anuarul valoros al In­stitutului de geografie dela univer­sitatea din Cluj, îmbogăţeşte vasta problemă a monografiei pastorale româneşti cu date foarte interesan­te. Ţărănimea de pe ambele ver­sante ale Carpaţilor practică pe lângă agricultură în mod intensiv păstoritul. Sunt comune cu o faimă istorică, în cari ciobani chiaburi îşi datoresc traiul lor înstărit peregri­nărilor fără sfârşit cu turmele de oi şi valorificării prin târguri a lâ-nei şi brânzeturilor. Transhumanta este o peregrinare cu întoarceri re­gulate la satul de baştină, este „pendularea sezonieră" înre văratul pe înălţimi ierboase şi iernatul la şes. Dela Poiana Sibiului la Co-vasna transhumanta este cercetată cu grije, cu amănunte, cu urmăriri până în cutreierările pe coastele Dobrogei şi stepele îndepărtate până în Crimeia, în golfurile de adăpost ale mării Negre şi mării Azove. Obiceiurile, protecţiunile, specificitatea păstoritului sunt ob­servate minuţios de către autor. Fe­nomenele bogate ale vieţii păsto­reşti, cu târgurile pe munţi, colonii­le, comerţul şi cărăuşia, au cimen­tat un caracter profund la poporul nostru. Ciobanii îşi au un rol bine definit în unitatea limbii, în păstra­rea etnicului, în desăvârşirea tipu­lui aparte de popor. Luăm notă cu plăcere de acest studiu şi semna­lăm regretul autorului, că sub ochii noştri " se pierde zi cu zi o clasă socială cu rosturi atât de bătrâne şi de importante atât în viaţa eco­nomică a trecutului, cât şi în cea politică.

Adrien le Corbeau: Le couple nu (roman nupţial)

Ed. Fasquelle, Paris 1931, 12 fr. francezi

Subtilul nostru compatriot, care semnează atâtea cronici parisiene de savoare rară în coloanele „Societăţii de mâine", d. Adrian Corbul, cu­noscut încă dinainte de răsboiu din paginile „Luceafărului", „Tribunei", „Românului" şi altor reviste (nu­velistul Radu Baltag este un pseu­donim) a surprins piaţa literară franceză cu o nouă operă de va­loare. După studiul de adâncă psi­hologie L ' H e u r e f i n a l e , şi după romanul unui arbore: Le Gi-gantesque, premiat de Academia franceză, dsa şi-a propus să îngemă­neze cele două genuri atacate cu atâta succes: descripţia pitorească a naturii şi analiza psihologică în vasta Bpemă a amorului care este L e c o u p l e n u . D. Adrian Cor­bul este un condeiu exercitat, de­ţine multiple surse de informaţie ştiinţifică, atacă o temă cu toate da­

rurile rare ale poetului şi filosofu­lui. Celebra poetă contesa de Noail-les a onorat poemul cu o prefaţă în care vorbeşte de d. Adrian Cor bul ca despre un „pictor gânditor şi sensibil".

Nimic mai comun şi totuş nimic mai delicat decât o atare temă: amorul. La Adrian Corbul amorul deţine superioritatea trăsăturii do­minante de umanizare: cele mai ra­pace dintre fiinţele pământului sunt străbătute de fiorii blânzi ai in­stinctului sexual. Iată tigrul şi ti-gresa: „quelque chose, comme des etincelles de douceur s'acroche â leur prunelles vertes, inexpressives et limpides". Un suav antropomor­fism străbate întregul volum.

Numai citită îţi dă impresia veri­tabilă o atare carte.

Compatriotul nostru, prin operele de înălţimea filosofică a celor amintite, se impune a fi urmărit de către intelectualitatea României.

Anatole de Monzie: Petit manuel de Ie Russie nouvelle

Firmin-Didot et Co., ed. 14 Este cartea considerată ca cea

mai obiectivă asupra stărilor din Rusia de astăzi. De ce dăinueşte atât de mult revoluţia rusească? Fiindcă şi pregătirea ei datează de foarte multă vreme, încă de sub stă­pânirea ţarilor autocrati Petru cel Mare şi Caterina Ii-a. O descriere sobră a teoriilor revoluţionare, ci­taţii edificatoare, bogăţie de amă­nunte. Volumul întreg e presărat de dovezi, documente, declaraţii. Nici elogiu, nici anatemă. Expunerea e sprijinită pe cifre statistice, pe date precise. De decenii intelectualitatea rusească era antiţaristă şi câştigată luptei republicane. In vreme ce în apus agentul revoluţionar era bur­ghezia, în Rusia burghezia era mâna dreaptă a ţarilor împotriva intelec­tualităţii. Ţărănimea robită cultului mistic ţarist încă întăria absolutis­mul dinastic. Pentru alungarea ţa­rilor cel mai mare curaj s'a arătat în clasa muncitoarească din oraşe, care prin grevele sale necurmate şi ciocnirile violente cu armata, a des-lănţuit prăbuşirea ce n'a mai putut fi oprită. Clasa muncitoare era divi. zată în populişti şi social-democraţi. Cei din urmă încă erau împărţiţi în bolşevici şi menşevici (dela 1903 în-coaci). Realizările agrare sub regi­mul sovietic sunt urmărite cu inte­res deosebit. Cartea se cere a fi ci­tită pentru orientare onestă asupra frământărilor de peste Nistru.

Henriette Jvonne Stahl: Mătuşa Matilda

Un mănunchiu de patru nuvele. Două din ele au subiecte cari pot lua proporţii de roman: M ă t u ş a M a t i l d a şi N u p o a t e fi... Una este umoristică (La b ă t ă l i a

d e l a P o r t - A r t h u r ) , iar ultima se defineşte printr'un dramatism li­mitat la forma unei.schiţe.

Literatura autoarei este tulbură­toare. Intr'un stil uşor, lin, scutit de orice încărcare inutilă, desfăşurarea povestei isbuteşte să trezească maximul de efect şi să dea figuri închegate de personagii.

Nu se poate preciza câtă parte din ştiinţa psihologică a eroilor se da-toreşte observaţiei directe. Izbutitul roman V o i c a smulsese motivele dintr'un mediu rural, iar surprinde­rile directe ale ochiului erau evi­dente. Temele nuvelelor, cu excep­ţia celei umoristice, sunt fără în­doială rezultatul auto-cultivării, auto-criticii după edificări din stu­diile şi din literatura altora. Nu e real numai materialul empiricului prezintat direct percepţiunilor noa­stre, ci şi rodul investigaţiunilor în cercetările altora.

Subiectul este universal şi tot ce poate fi mai banal: amorul. Exempli­ficările însă au ceva cu totul definit, interpretările sunt individualizate şi încadrate perfect, încât originali­tatea răsare imediat la iveală.

E artă migăloasă în cele patru nuvele. E contur precis. E îngrijo­rare de o tensiune deosebită în aba­terile Lilianei de a afla secretul mă. tuşei taciturne şi împovărate de o contiinţa pătată. E o auto-flage-lare atât de dramatică a celor două suflete din N u p o a t e f i , încât aminteşte magia destoievscia-nă în a niări tortura la maximul.

Henriette Jvonne Stahl ne apare ca scriitoare pe deplin formată, care ia locul printre numele consacrate, dela cel dintâi volum.

O literatură atât de îngrijită me­rită întreaga atenţie a! cercurilor cititoare.

Marta Rădulescu: Clasa VII A. (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, lei 80.—)

Mi-a venit cu poşta un volum foarte original: abia scăpată din li­ceu studenta anului I s'a grăbit să-şi publice amintirile încă proas­pete. Materia trebuie să dea de gândit corpului didactic secundar, ba chiar inspectorilor. Nu sunt de părerea celor cari vor să prezinte cartea ca un act de răzbunare pen­tru mărunte şicane profesorale. Li­teratura fireşte că măreşte lucru­rile, iar prin retorta scriitorului defectele iau proporţii nebănuite. Ascuţimea observaţiilor şi critica aspră sunt apanajul sufletului tâ­năr, îndrăsneţ, neiertător, sincer. Realitatea asta şcolară, prinsă fi­del, ne îngrozeşte. Volumul este un memento împotriva absurdităţii pro­gramului încărcat, inâsimilabil, un protest împotriva lejerităţii cu cari

Ion Clopoţel (Continuare în pag. 328).

310 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

ORIGINEA RUDARILOR Etimologic vorbind, Rudar e cel

care scoate aur din gârle: „rudă" =± metallum;1) astfel de împreju­rări ofereau râurile noastre. Mul­ţumită acestui lucru numai în Muscel avem opt toponimice —-dintre eare trei pentru „deal" şi

' „pisc", două pentru „vale si gâr­lă". Apoi „islaz" şi „coastă''.2) In Transilvania ei au numirea de ;,băieşi" — o numire ce se referă la aceeaşi ocupaţiune.

Lucrul ar fi foarte simplu dacă Rudarii — până în ziua de astăzi, s'ar oeupa cu scoaterea acestui metal preţios. Se vede treaba însă că, în cursul timpului s'au schim­bat împrejurările aşa, încât as­tăzi au rămas doar cu numirea de Rudari având ca specialitate pre­lucratul lemnului. In afară de cele câteva .toponimice şi de numire, Rudarii n'au mai păstrat nimic din vechea lor îndeletnicire. Cred însă că alături de ocupaţiunea dela început, ţiganii aurari s'au dedat de cu timpuriu şi la prelucratul lem_ nului, numai aşa ne putem expli­ca cum la plecarea unora din ţară şi la stabilirea lor în Bosnia, au continuat aceeaşi ocupaţiune a lucrului în lemn. La această con­cluzie ne duce şi logica faptelor: veniţi în România dintr'un timp relativ îndepărtat (în sec. XIII trebue să fi fost în apropierea noastră. In sec. XlV-a, sunt po­meniri de documente) — şi într'un număr destul de mare, ei nu pu­teau să-şi câştige existenţa nu­mai cu^ scosul firelor de aur din gârle, astfel de râuri fiind într'un număr mic In cazul acesta ei pu­teau foarte bine să se dedea şi la alte meşteşuguri. De astădata îi găsim ca lucrători în lemn.

De aceea, deşi etimologic vor­bind; avem de-a face cu un grup etnic care-şi are numirea dela-mej talul cu care lucra, totuşi, această numire a ajuns numai cu timpul să se generalizeze şi să cuprindă şi pe oei ce erau în apropiere, şi cari se îndeletniceau cu facerea uneltelor de utilitate casnică. In acest scop cred că, pentru numire ar trebui să trimitem şi la alte forme în legătură cu acest ter­men. -, Astfel: I. Bărbulescu „Eti­mologia;: românescului „rudă"3) şi d. S. Puşcariu: „Dacoromania, IV. 2. ţ». 1349.

Evident» poporul a întrebuinţat termenul timpului, când această

- ocupaţiune se lega de oamenii cari lucrau aurul. Cu timpul schim-

.») Cft. Miklosich, Lexicon Paleoslo-venico - graeco-latinum. (Windobo-nae) 1862—65.

2) cf, G. Răd.: Codta. Muşcelull aoMru ş i Marele Dicţionar Geografic

.alrţfiomâniei. V. 3) „Arhiva" Iaşi. An. XXXVI. No.

1. p. 46—47.

bându-şe împrejurările, ei nu au mai continuat cu această ocupaţi­une şi s'au dedat la alta. Ţinem însă să subliniem că ocupaţia de astăzi trebue să fi ispitit de cu vreme o parte din Rudari. Pădu­rea fiind un adăpost al lor, şi in imediată apropiere, uşor ne putem explica cum trecerea s'a făcut pe nesimţite dela o ocupaţie la alta — aşa încât astăzi să avem în faţă o adevărată breaslă primitivă ce se ocupă.cu prefacerea directă a lem­nului în unelte de utilitate casnică pentru populaţia dela ţară: ca lin­gurari, (Lofelmachern), coveţi (covătari) sau lucrători la albii, fuse, etc, cu un cuvânt Rudari (Holzwaren).

* Câteva consideraţiuni însemnate

ne vor da posibilitatea să înţele­gem mai bine despre ce e vorba: Ţiganii, pentru cea mai mare parte dintre noi sunt nişte oameni nebăgaţi,în seamă. La venirea lor în Europa au fost rău primiţi pretutindeni. Cronicele ni-i arată ca briganzi.

In Franţa s'au rostit asupra lor şi „statele generale" la Orleans — dându-<se ordin celor în drept să termine cu aceşti „Bohemiens", cu orice preţ. / Insfârşit, ei n'au lăsat în cursul timpului decât urme de sclavaj şi în afară de antropologi şi etno­grafi; nu ştiu ce oameni s'ă-i mai privească cu oarecare simpatie. Eugene Pittard4) poate spune că originele acestei ^frumoase rase"/ ne sunt necunoscuTeTTottlşrcâte-' va fapte, istorice şi atropologice: în sec. XlV-a îşi fac apariţia şi la noi, în urma unor mişcări puter­nice petrecute în India încă din sec. VII—IX. In sec. XV sunt în-tr'o mişcare neobişnuită, adevă­rat „exod" spre W. Europei. Va­lea Dunării îi mână în inima Oc­cidentului, unde aveau să se lo­vească de ţări „organizate" spre deosebire de ţările de sub stăpâ­nirea turcească, unde s'au bucu­rat de libertatea geniului lor rătă­citor. A fost, zice Eugene Pittard,

'o întrecere printre „civilizaţi" — care mai de care îşi dau contribu-

' ţia la extirparea acestor oameni. Pe deatta~TJâTfe*ie"zîce că T a mai secerat şi ciuma. Dar rapiditatea răspândirii lor a fost uimitoare. Expansiunea lor a fost într'adevăr puternică aşa încât, nu peste mult, ei trec şi în America de Nord3) — iar cei rămaşi aci s'au adaptat cu vremea la meşteşuguri diferite suferind un simţitor amestec cu

;

i

*) Les Peuples des Balkans. Es-quises anthropologiques p. 122.

5) cf. Hunfalvy Pâl. Magyarorszâg Ethnographiâja. Budapest (1876) p. 517.

populaţia în mijlocul căreia le erâ dat să trăiască: cărămidari, fe-rari, muzicanţi. Cât priveşte mu­zica, se zice că numai un ţigan ar putea să exprime cu adevărat me­lodia maghiară.*)

Această îndeletnicire a luat şi la noi proporţii însemnate. Sunt adevărate provincii unde muzica instrumentală în stratul ţărănesc, e monopolul exclusiv al ţiganilor. Astfel: Banat, Muntenia, Oltenia, Moldova. Aceştia au fost adevăra­ţii colportori ai cântecelor noastre. Nu este de mirare cum au lăsat urme în literatura noastră popu­lară ca şi în lexic. Apoi ţiganii ne-au moştenit întotdeauna în por­tul nostru şi ne-au primit (de for­mă) religia, iar venirea lor prin­tre noi s'a întâmplat într'un timp când noi nu lichidasem complect cu organizaţiunile noastre primi­tive. Ne-au împrumutat şj în acea­stă privinţă. Astăzi daca în anu­mite obiceiuri vechi de se mai amintesc .. căpeteniile organizaţi u-nilor noastre medievale ca „voi-voda"; „vătaf" („vătgi, vatav"), „jude" e tc , ţiganii însă şi până astăzi păstrează această organiza­ţi une medieval-şlavo-română. Erau constituiţi în hoarde, („ceată"), în capul căreia era un conducător j numit „jude"7) şi astăzi au un voevod şi xm vătaf. J

Din punctul de vedere antropo­logic, cercetările făcute de E. Pit­tard. referitoare la ţigani, n© vor da unele lămuriri şi pentru pro­blema noastră. Din aceste consta­tări rezultă că statura ţiganilor în general, abea atinge media euro­peană ( I m . 649).Limita extremă a înălţimii se- înregistrează <în Bosnia ( I m . 69), unde avem de a face cu o influenţă a unei popula­ţi uni de rasă Dinarică.8)

Intre ţiganii „albi" şi „negri" din Bosnia s'a petrecut astfel un amestec serios de sânge care a lă­sat urme. Pittard spune că prin­tre ţigănci sunt femei frumoase... Cercetând mai deaproape, el găse­şte că 71 la sută dintre ţigani, luaţi în medie sunt dolicocefali şi nu­mai 11.9 la sută sunt brachicefali. Pe câtă vreme la ţiganii turci nu­mărul craniilor brachicefale este cu totul neînsemnat, la ţiganii din România dincontră, numărul bra-chicefalilor e cu mult mai mare. Evident, şi aici un amestec. Expli­caţia : \stapJtrjiL vechilor ţigani din / Româmă~\erj^u^rjffirieJari braejbi; -

6) Ibidem. 7) cf. Dr. Johann Polek. Die 7A-

geuner in der Bukovina. (publ în) Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museums 13, und 14. Jahrgang. 1905—1906, p. 46.

8) cf. Eugene Pittard, op. cit. p. 120. ,

311 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

eefali... Apoi condiţiile din' ce în ce mai improprii unei vieţi pro­prii ţigăneşti i^au dus pe aceştia la amestecuri şi mai mari. Sunt leptorini, părul 75 la sută de cu­loare neagră. Culoarea ochilor brună: la bărbaţi 86 la sută, fe­mei 88.

* Dat fiind cele câteva considera-

ţiuni asupra ţiganilor în general, vom putea să surprindem mai cu înlesnire deslegarea problemei ce ne preocupă.

Dintre toate soiurile de ţigani, Rudarii sunt mai puţin cunoscuţi. Nu voi căuta să motivez pe deplin acest lucru, amintesc numai că au făcut vâlvă ţiganii lăieţi, ursarii, etc. Aceştia prin mişcarea lor con­tinuă deveneau cunoscuţi mai lesne — şi chiar felul lor de a se prezenta ducea la acest rezultat: ei impuneau prin destrăbălare, prin forma neîngrijită a îmbrăcă­mintei, prin portul părului lăsat pe spate... în cârlioanţe de un pi­toresc neîntâlnit.

Altfel stă cazul cu Rudarii. Aceştia sunt quasi-sedentari, se mişcă cu mult mai greu. Chiar când se mişcă, distanţa dela un loc cu pădure la altul e neînsem­nată, în raport cu neîncetata viaţă "rătăcitoare a ţiganilor „zavragii". Pentru ei trebue ceva mai jnult : trebue să-i cauţi ca să-i găseşti. Sunt mai izolaţi decât se crede, şi legaţi mai mult de văi retrase cu versante împădurite. Acî-şi con-struesc un număr relativ de bor-dee9) — duc viaţă tăcută şi pre­fac lemnul verde în unelte de uti­litate casnică. Dacă n'ar roi prin sat cu marfa în spate, n'ar şti ni­meni că în aceste părţi am avea Rudari.

Pentru a rămânea la ordinea ce mi-am propus în tratarea acestui subiect, ar trebui să mă refer mai întâi la teritoriul locuit de Rudari, locuinţa lor, etc, însfârşit, cu ca­racterele lor fizice, ar trebui să mă ocup, spre a încheea astfel această expunere generală asupra Rudarilor, în marginile _ câtorva isvdare avute la îndemână, şi mai ales bazat pe o cercetare specială a Rudarilor din judeţul Muscel.

Nu e vorba de o patrie a lor; o spun şi ei în limbaj modest: „unde găsim pădure". După cum păsto­rul caută păşunea, tot astfel şi Rudarul caută lemnul; dar pe câtă vreme ciobanul are un loc iubit, o „p a t r ie", Rudarul n'are această conştiinţă şi nici acest loc iubit. Totuşi, caută am putea zice cu aviditate valea, unde

•B) Dela 9—15 până la 20. Mă re­fer mai mult la cei cercetaţi de mine în Muscel. Bordeele acestea le-au dus până departe în mişcarea lor din sec. trecute, în Bosnia, unde au ocupat aceleaşi regiuni cu pădure şi continuă acelaşi fel de lucru al lem-nărituM plus agricultură.

sunt organizaţi sub o căpetenie numită „vătaf". Motivul acestei alegeri poate să fie dublu: valea oferă condiţiile unei vieţi tihnite. Că izolarea le-a intrat în sânge ne dovedeşte apariţia unui strein în­tre ei; toţi sunt mişcaţi şi cu ochii aţintiţi spre noul venit. II cerce­tează cu bănuială şi stau treji până ce streinul s'a depărtat.

Cum am amintit mai sus, ceeace e într'adevăr demn de notat la Rudari, e ocupaţiunea. Valea îm­brăcată de amândouă părţile cu pădure, e „patria" unde lemnul poate fi doborât la pământ de mâni harnice — îmbucătăţit pe loc şi cărat cu spatele la bord^e, unde au ateliere primitive de pre­lucrat. De unde până aici nu gă­seam o conştiinţă de patrie, mul­ţumită acestei ocupaţiuni, vom găsi cu această ocaziune o puter­nică conştiinţă profesională cu care explică totodată şi origina lor: că nu's ţigani ca toţi ţiganii, ci că sunt Rudari meseriaşi.

Din aspectul geografic, nu ne-a rămas referitor la ei decât că lo­cuiesc zonele împădurite, fiind adăpostiţi de văi — feriţi de ochii lumii şi cu lemnul la îndemână. Că avem de-a face cu o popula-ţiune venită din Orient o arată şi locuinţa lor. Bordeiul este exclusiv locuinţa Rudarului. Pe acesta l-au adus Rudarii în România şi în Bosnia10) unde continuă să-1 fo­losească, iar în Muscel, unde bor­deiul ca locuinţă nu e cunoscut, ei trăesc în bordeie. Deasemenea trăiesc în bordeie şi în Bucovina

10) cf. T. Filipescu. Coloniile Ro­mâne în Bosnia. Studiu Etnografic şi Antropogeografic. Buc. 1906, partea referitoare la Caravlahi.

după cum face arătare Dr. J. Po-lek în lucrarea citată.

Dar ceeace a isbit pe cei ce s'au ocupat mai de aproape de această populaţie, a fost faptul surprinză­tor că nu ştiu ţigăneşte. Aceasta a fost pentru unii o dovadă fără posibilitate de răstălmăcit că Ru­darii sunt Români.11)

Problema este ceva mai compli­cată decât se crede. Am văzut cum între ţigani şi conlocuitorii lor din Peninsula Balcanică s'a petrecut un amestec de sânge, amestec în stare să modifice ca­racterele stabile — organice — proprii ţiganilor şi rasei lor. Se crede că rasa Dinarică a fost aceea care a impus nouilor veniţi, după un timp îndelungat de con­vieţuire, o statură mai înaltă. Aceasta cade într'adevăr tocmai în partea unde populaţia majori­tară aparţine rasei Dinarice, adi­că în Vestul peninsulei balcanice. In România, mulţumită aceluiaşi contact cu populaţia băştinaşe, avem ţigani „brachicefali". Ames­tecul este evident, întrucât dove­zile antropologice duc la această concluzie. Ce trebue să se fi petre­cut cu Rudarii la rândul lor, nu e greu de prevăzut. Rudarii au sta­tura mijlocie, sunt în majoritate bruneţi, părul negru, nasul fre-quent platirin şi cu rădăcină afun­dată simţitor, un semn totodată al primitivităţii lor rasiale. Totuşi, nu ne putem mărgini la această descriere pentru a fixa tipul de­plin al Rudarului. Amestecul Ru­darilor cu ţărani din partea locu-

") cf. Nicolaescu Plopşor. Gur-banale, retipărit din rev. „Arhivele Olteniei". An. I., No. 1. Ian. 1922 (Craiova) p. 5—7.

Rudari din Muscel.

312 j ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

lui într'un timp când şi unii şi al­ţii erau supuşi la corvezi şi cu în­semnătatea socială asemănătoare, a făcut ca între ei să avem indi­vizi lipsiţi complect de tot ceeace constitue rasa ţiganilor. Vătaful (Măgheran) din Valea Marineşti-lor (Lucieni-Muşcel), are statura înaltă, părul castaniu, ochii de un albastru spălăcit.

Trecând acum peste conside­rente de ordin fizic, la Rudari gă­sim conştiinţa unei origini neţi­găneşti. Ei spun că nu sunt ţi­gani, dar nu spun că's Români. Ei sunt Rudari. Ce trebue să ve­dem noi mai cu seamă în aceşti Rudari, o va spune viitorul, când studii antropologice amănunţite şi special făcute între Rudari, ne vor apropia mai mult de adevăr. Noi trebue să arătăm totuş că Ru­darii sunt ţigani asimilaţi în con­diţiuni puţin cunoscute de Ro­mâni şi aceasta numai într'o mă­sură oarecare, datorită puterii lor conservatoare şi primitivităţii lor cu totul improprii unei asimilări totale. Nu ştim precis şi în ce îm­prejurări s'a făcut acest lucru, o constatare unanimă avem în pri­vinţa temperamentului lor însă, domol şi hărniciei lor, dacă nu şi a cinstei lor. Poate că acestea să fie trăsături primite din afara firii lor. Cu cât însă le-au rămas tendinţa de izolare şi lipsa unei vieţi ordonate... Ei sunt priviţi şi în afară de graniţele tării ca Ro­mâni.12) Kovâch Aladâr, în urma unor observaţiuni ale sale, făcute la Rudarii din districtul Tolna din Ungaria, spune că aceştia sunt gr.-cat. „au inclinaţii blânde, nu se întâmplă furturi, ucideri între ei, autorităţile n'au niciodată nimic cu ei. In meseria, lor sunt foarte abili; în bordeiele lor, oricine, oricând poate intra si va vedea cu­răţenie mare. îmbrăcămintea lor abia se aseamănă cu a fraţilor lor", (adică cu-a Românilor).

Aceste trăsături sunt asemănă­toare întru totul cu observaţiunile ce am putut culege referitor la> Rudarii din Muscel. Ele se potri­vesc şi cu observaţiunile făcute de Nîcolaescu Plopsor la Rudarii din Oltenia.13) Bazat pe criteriul lim-bei si pe cele exouse mai sus, au­torul ungur, crede c'am avea de-a face cu un trib... o parte care s'a desnrins din românime din tim­puri străvechi. Aceştia după el, deşi au trăit mai mult prin pă­dure, au. avut legături cu păstorii unguri secole de-arândul, precum si cu ungurimea din comune şi de pe domenii. Se dă chiar o conto­pire a lor cu Ungurii.

In ceeace mă priveşte, fac nu­mai o amintire spre a se vedea

până unde merge apropierea ce se face între Rudari şi Unguri, dar mai ales între Rudari şi Români. Astfel au ajuns Românii „covă-tari" la Unguri...

Cum se explică acest fenomen? Observaţiunile antropologice ne-au arătat că între ţigani şi restul po­pulaţiei din Bosnia s'au petrecut astfel de amestecuri. Tot astfel în Ţara Românească. Intre pri­mele atingeri de acest fel trebue să fi fost Rudarii, adică ţiganii cari au fost la început „băieşi" (Bergknappen), apoi Rudari-âu-rari (Goldwăscher), iar astăzi simpli meşteşugari ai lemnului (Hblzwaren). Mâine, vor dispărea cu toată probabilitatea: pădurea se răreşte, şi condiţiile se îngreu­iază din ce în ce, pentru o viaţă primitivă proprie acestor intere­sanţi reprezentanţi ai trecutului.

Ce a facilitat această apropiere rasială dintre Români şi ţigani? Pătura de jos, ţăranii, în evul me­diu au avut condiţiuni umile de existenţă. Apropierea a fost mai mare pentru Români decât pentru oricare alt neam, încât Rudarii şi-au uitat limba lor, au primit limba de schimb, limba pieţii de desfacere a mărfurilor lor. Au ră­

mas însă cu multe accente impro­prii limbii româneşti. Procesul a fost greu. Superioritatea elemen­tului românesc fiind hotărâtoare, numai în ceeace priveşte limba a învins. Caracterele fizice, cele mai greu de schimbat, au rămas în mare parte nealterate. Apoi de-prinderile. Situaţia lor mizeră, îe-a impus să păstreze până în zi­lele noastre coliba acoperită cu pământ şi protejată pe demărgini cu un strat de pământ la bază („vraştină").

Traiul simplu, sărăcia i-au fă­cut liniştiţi. Sunt vlăguiţi după o expresie din popor. Cei din Mus­cel pretind că ei trebue să se in­dice dela situaţia de „viermi ai lemnului", la „viermi ai pămân­tului".

Am putut astfel prezenta în scurt problema originii Rudarilor, crezând că aduc o lumină nu nu­mai asupra lor, ci şi asupra noas­tră. Există un timp (evul mediu) când s'au săvârşit pentru neamul românesc procese nedeslegate nici până astăzi. Unul din aceste pro­cese mi s'a părut Rudapii şi ori­gina lor.

Ion Chelcea

PROBLEME SOCIALE

Alte distanţe sociologice

12) cf. Kovâch Aladâr („Kezdetle-#es epttletek Tolna vârmegyeben", în „A Magyar Nemzeti Muzeum N6prajzi osztâlyânak firtesitoje. XIII. 13—14 (1922) p. 226.

18) cf. Mc. Plopşor. op. cit.

Concentrez într'un singur arti­col, sumar, cele ce proectasem să scriu în mai multe. Motivul? Ul­timele evenimente în viaţa socială mo'ndială ca şi în viaţa noastră naţională fac până şi pe cercetă­torul sociolog cu preocupări pre­ponderent teoretice să dea o aten­ţie edosebită actualităţii, să in­terpreteze în lumina ştiinţei rea­litatea momentului, fenomenele concrete ale zilei. Câteva exem­ple. Externe: 1. Problema Rusiei. Până acum de curând putea fi desconsiderată. Rusia era săracă, prinsă într'o sguduitoare fră­mântare de politică internă, în permanentă stare de revoluţie, nu constituia în mizeria şi tragedia ei fără seamăn nici un pericol. Acum însă e hotărîtă să se re­facă cu orice preţ şi depune în acest sens sforţări cu adevărat uriaşe; încearcă în proporţii grandioase să se construiască pe un plan unic în istoria lumii. Pe o carte necunoscută încă decât destinului, Rusia îşi joacă ulti­mul noroc în cumpăna istoriei şi a vieţii. Re va prăbuşi? Europa va putea fi atrasă cu uşurinţă în prăpastia ei incendiară (nimic nu va putea să o oprească, dela nimic). Va izbutii Europa căpi­ţa li stă-burgheză va avea în faţă

un inamic temerar, refăcut eco-nomiceşte, împrospătat moral. Rusia devine din ce în ce o pro­blemă a Europei. Şi, poate şi mai mult. 2. Solidarismul european. Economia mondială nu mai per­mite „splendide izolări". Uniu­nile se impun cu necesitate. Uni­uni agrare, uniuni vamale, etc. iau naştere şi trebue să ia naş­tere. In faţa concurentei de ne­măsurată putere a celorlalte con­tinente Europa, trebue să-şi co­ordoneze eforturile, să facă front unic în fata pericolului CO­TI iun, să se organizeze. Europei i se dispufă azi primatul econo­mic al lumii. America tinde în ritm accelerat să se constituiască în centrul economic al globului şi nu mai este secret pentru ni­meni că prin aceasta şi cultura îşi va schimba, din vechile me-i tropole. Lupta aceasta pune o se­rie întreagă de probleme de cari nici o ştiinţă socială nu se poate desinteresa.

Schimbare de atitudine a Ame-ricei prin propunerea Hoover, criza mondială care se resfrânge si asupra pieţii naţionale. Liga Naţiunilor cu imensele ei sforţări de a. asigura pacea lumii sunt tot atâtea probleme ale timpului asupra cărora ştiinţele sociale

313 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE-MÂINM'^

sunt datoare' să stăruiască şi să le rezolve în lăture teoretică.

Interne: 1. Ultimele alegeri şi guvernul lorga au actualizat discuţia următoarelor probleme: Problema democraţiei; valabili­tatea parlamentarismului, viaţa de partid şi oportunitatea votu­lui obştesc într'o ţară needucată politiceşte; problema curentelor extremiste: antisemitism şi co­munism. 2. Criza economică în care ne sbatem pune chestiunea refacerii repezi, discuţia proce­deelor ' clasice şi a încercărilor de ultimă necesitate. Epoca post­belică a trecut, războiul cu toate reperctirsiunile mult prelungite nu mai poate fi o scuză perpetuă a frământărilor de azi; e nevoe în faţa altor vremuri să schim­băm metodele şi poate oamenii. Sau —3. multiplele probleme culturale, căci în acest sens avem atât de puţine realizări serioase. Şi, viitorul ne asigură o veşnică împrospătare de probleme.

Distanţele sociologice le vom relua într'o lucrare mai mare, cu aplicaţii speciale la satul româ­nesc (în cadrul lucrărilor între­prinse de Institui Social Român, secţia pentru monografii sociolo­gice).

I. Distanţa personală. Anticul istoriograf, Tacit, povesteşte cum o trupă în dezordine, gata să pă­răsească poziţia întărită a fost oprită pe loc datorită unuia din comandanţi care a barat eşirea culcându-se la pământ. Nici un soldat n'a cutezat să . păşească peste''corpul acestui bărbat vi­teaz, încercat în răsboaie şi bun camarad. Iată un exemplu-tip de distanţă personală. Nu gradul, — influenţa celorlalţi comandanţi încetase definitiv, — ci presti-. giul personal, calităţile omeneşti' au restabilit ordinea răsturnată.' Dacă trupa cuprinsă de panică ar fi dat înapoi în faţa celor ce o comandau pentru gradul lor, aveam de a face cu o distanţă socială:

La baza distanţei personale stă sentimentul de teamă şi respect, recunoaşterea unei forţe sufle­teşti stăpâfritoare, — în ce pri­veşte pe cei slabi; sentimentul de superioritate, de forţă care te aşează mai sus, îndepărtează ca «i d omenie, — la ceilalţi.

Sociologia studiază problema aceasta, din punctul său de ve­dere, la capitolul: autorităţi so­ciala: Tnfr'adpvăr în orice aşe­zări sociale există o seamă de in­divizi cari fără să fie învestiţi cu vreo putere publică au totuş puteri imense, înrâuriri sociale

considerabile. Ei sunt autorităţi sociale (nu publice) şi sunt fac­tori de mare importanţă în ex­plicaţia vieţii sociale. Situaţia lor e desemnată în psiho-sociolo-gie prin noţiunea de prestigiu (despre care există literatură multă şi interesantă) — iar me­canismul de funcţionare socială se face prin concurenţă socială, prin defăimare, prin subordonare socială etc.

I I . Distanţa psihosocială. Stu­diem relaţiile între oameni înte­meiate pe dublu şi invers sens — apropiere sufletească foarte mare cunoscută sub denumirea de intimitate şi depărtare în acelaş timp pe o categorie întreagă de fapte oprite social. Exemplele cla­sice: raportul magistru-discipol, părinte-copil. Discipolul e cel mai aproape de magistru pe întreg domeniul învăţăturii care îi lea­gă. Secrete de artă, de tehnică, iniţiere totală în lumea valorilor comune şi totuş subordonare prin respect îndepărtându-se în tot ce e lumesc şi profan. Copilul faţă de tată are o poziţie asemănă­toare, poate afla toate secretele mari ale tatălui, dar îi rămân streine multe din actele de alt ordin. De ex. nici fiului, nici discipolului un om nu-şi poves­teşte aventurile de dragoste sau isprăvile de beţie, deşi e gata să le mărturisească oricărui strein. Cauza e în natura însăşi a legătu­rii, — apropiere pe latura precisă ce-i aduce — depărtare în tot ce nu priveşte direct această legă­tură. E caracterul specific al re :

laţiilor psiho-sociale.

I I I . Sociologia streinului. Streinul sub aspectele multiple în cari ne apare în viaţa socială

(mine multe şi interesante proble-[me sociologiei. Ar merita un stu­diu integral şi detailat. Mă mul­ţumesc aici, să amintesc de pa­ginile minunate ale lui G. Sim-mel (despre strein) din tratatul faimos de sociologie. Streinii sunt de mai multe categorii: Cei cu desăvârşire streini, oameni pe care îi ştim că există undeva dar n'avem cu ei nici un fel de re­laţie, propriuzis social ei nici nu există. Apoi streinii cari vin la noi şi se duc mai departe, trecă­torii. Streinii cari vin şi rămân.-Şi, streinii născuţi în grup dar rămaşi streini. Fiecare categorie de strein ne înfăţişează relaţii caracteristice, o cauzaţie proprio şi un sens aparte. Sociologia tre-bue să le lămurească pe toate.

Sociologia streinului însumează partea cea mai mare din dis­tanţe. Există calitate de strein

bazată pe distanta spaţială, pe depărtarea fizică. Doi oameni de aceeaş naţionalitate, religie, cui- :<

tură, profesie, locuesc în ţinuturi ; depărtate, nu se cunosc, mită streini. Altcineva fără nici îma»! din aceste proprietăţi poate să , ne fie aproape pentrucă locuim^ .-împreună, ne vedem, ne cunoaş* <; tem. Mulţi ne sunt streini din cauza distanţei sociale, — clasele' de jos pentru aristocraţia înfu-/ murată sunt mai streine decât -aristocraţiile altor ţări, ele con-stituesc o altă lume, o altă mo­rală, o altă comportare decât faţă de ai noştri.

Care sunt cauzele pentru cari cineva e socotit într'o societate strein. în ce moment această ca­litate încetează, când e socotit asi­milat, când se contopeşte defini­tiv în rândul celorlalţi, — iată câteva din problemele mari pe cari le pune sociologici existenţa streinilor în viaţa socială.

Cercetările monografice ale In­stitutului Social Român au obţi­nut şi pentru sociologia distan­ţelor mult şi interesant material, — publicarea lui sperăm că nu va mai întârzia. Se va vedea abia atunci cât folos teoretic prezintă contactul obiectiv, prin observa^ ţie integrală cu realitatea socială vie.

Traian Herseni

Atragem atenţia asupra cuprinsului colecţiilor „So­cietăţii de mâine" din cei 7 ani trecuţi, colecţii frumos compac­tate în piele şi pânză. In analele publicisticei româneşti rareori au colaborat atâtea nume, atâtea con-dee competente în materie de chestiuni sociale, culturale, econo' mice şi literare, în paginile ace-leiaş reviste. Fără cercetări obiec­tive, fără soluţii întemeiate pe cu­noaştere exactă, un stat şi o so­cietate nu se poate consolida.

Colecţiile se pot comanda pe lângă remiterea costului lor cu mandat poştal direct dela admi­nistraţia revistei în Cluj str. N^ lorga 11/a. Colecţia unui an costă 2500 lei.

•*£& •̂ r̂

314 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Muzeul de etnografie din Paris Cursurile constituesc ceeace nu­

mim un învăţământ teoretic. Mu­zeul este întotdeauna un bun mij­loc de învăţământ practic. Cursurile şi muzeul se complectează; amân­două sunt necesare atât în pregăti­rea specialiştilor cât şi în instrucţia generală.

' Acest rost muzeul şi-1 împlineşte dacă este constituit după criterii care-1 fac accesibil învăţământului; nu acesta este cazul muzeului de etnografie din Paris. In acest muzeu obiectele sunt clasifiteate după o o r d i n e g e o g r a f i c ă . V a n Gf e n n e p ş i W. F oy, cred că această clasificare poate fi satisfă­cătoare, dar nu şi cea mai bună. Aceasta din două motive:

1) pentrucă introduce diviziuni arbitrare, separând societăţi cari au acelaş stadiu de cultură şi civiliza­ţie;

2) pentrucă prin clasificarea geo­grafică nu este posibilă de stabilit evoluţia tipurilor culturale, nu per­mite o c l a s i f i c a r e g e n e ­t i c ă , prin care să se poată ur­mări transformările unui obiect dela formele cele mai rudimentare, primitive, până la cele mai desvol-tate, cele moderne.

Cea mai bună sală atât din punct de vedere al obiectelor prezentate, cât şi al modului de prezentare, este sala A u s t r a l i e i şi a insulelor înconjurătoare: Melanezia şi Poli-nezia. Obiectele sunt bine clasifi­cate şi bine organizate în vitrine pline de lumină. Industria este re­prezentată prin colecţii de costume şi ţesături (Borneo, Sumatra, lava) de o fineţe şi de un gust uimitor pentru stadiul civilizaţiei acestor popoare. Vin apoi colecţiuni de unelte a diverselor meserii locale; remarcabile sunt acelea ale giu­vaergiilor. Uneltele de lemn sunt în cea mai mare parte, sculptate. Dacă trecem în Papuazia centrul Mela-neziei şi în Polinezia industria în­cetează de a mai apare desvoltată ca. în insulele nordice: la fel şi pe continent. Triburile fiind mai pri­mitive, răsboiul şi vânătoarea sunt cele două ocupaţiuni de căpetenie ale omului. Deaceea, de prin aceste părţi se găseşte o interesantă colec­ţie de arme, din cari două sunt predominante ca număr şi ca tiDuri: suliţa şi boumerang-ul; apoi câteva arcuri, săgeţi şi scuturi de lemn. Boumerang-ul şi scutul nu arareori apare sculptat în figuri geometri­ce ceeace constitue un semn de evo­luţie a acestor triburi. Religia este reprezentată prin câteva obiecte nu lipsite de importanţă. Cităm în pri­mul rând idolii totemici. Construiţi di ţ lemn, uneori din trunchiuri în­tregi de arbori, Idolii totemici dau o totala inypresie de primitivitate. Sculntura eâte făcută în linii curbe ("imitaţia animalelor) reprezentând animalul totemic; suprapuneri de figuri, îmbinări curioase de forme

şi poziţii, traduc în concret sufletul primitiv. Tot cu un caracter magi-co-religios sunt şi câteva măsci în­trebuinţate în ceremoniile colective şi uneltele în formă de pieptene sau cuţit, pentru tatuaj, cu cari se im­primă semnul totemic al clanului.

A m e r i c a , A f r i c a şi A s i a sunt reprezentate în trei săli mari şi întunecoase în cari obiectele sunt extrem de amestecate. Este aci aproape o totală lipsă de clasifi­care (afară doar de o colecţie de pietre preistorice) este o lipsă de expunere ştiinţifică. Blocuri masive de piatră sculptată şi cu inscripţii, colecţii de unelte de fier, de piatră, de lemn, bărci, costume, americane, africane, asiatice şi tot ce a putut căpăta Franţa fără rânduială din colonii, stau în aceste săli de semi­obscuritate.

Luate în parte obiectele prezintă mare interes, ba chiar unele sunt piese excepţionale. Aşa sunt colec-ţiunile uneltelor de piatră, sunt costumele Nord-Americane din tri­burile pieilor roşii, sunt în deosebi cele două colibe primitive recon­stituite integral. O colibă din Ţara de foc în formă de con, din trun­chiuri de arbori, acoperită cu frun­ze iar înăuntru aşternută cu piei de animale; este acesta tipul cel mai primitiv al adăpostului omenesc aşa cum pare că se găseşte astăzi în America de Sud şi Africa. A doua colibă este de o construcţie , mai evoluată şi cu un interior mai bo­gat. O atlă sală este destinată Europei.

Aci reconstituirile lipsesc. Clasifi­carea regională este mai atent păs­trată. Ţările au vitrine speciale. Spania, Jugoslavia, România, Polo­nia, Rusia şi chiar Caucazia sunt reprezentate. Obiectele ţărilor eu­ropene sunt luate la întâmplare; nici un criteriu, nici o intenţie nu 1-a condus pe culegător. Dar nu nu_ mai atât; cercetând mai cu atenţie vitrina României se poate desvălui o falşă culegere. Unitatea geogra­fică a ţării 1-a purtat pe culegător în erori din punct de vedere etnic; s'a crezut într'o complectă supra­punere a cadrului geografic cu a etnicului. In vitrina României sunt două costume din cari nici unul cu adevărat românesc: unul este ma-ghiaro-săsesc din Ardeal, celalalt este bulgaro-turcesc din Dobrogea. Ce mai putem crede oare despre et-nicitatea obiectelor celorlalte ţări, dacă toate au fost culese în acest chip? Sunt aceste realităţi cari compromit o lucrare ştiinţifică. In afară de aceste costume sunt însă şi obiecte specifice româneşti; sunt de prin părţile Olteniei, o colecţie interesantă de ouă încondeiate- şi câteva frumoase căni smălţuite aşa cum sunt cele de prin ţara Făgăra­şului.

Intre ţările europene Rusia pare că posedă o colecţie de obiecte fru­

moase şi mai bine clasificate; Un­garia excelează prin ţesături.

Lângă sala Europei este sala F r a n ţ e i . Aranjarea obiectelor aci a fost făcută mai mult după o cla­sificare regională, pe provincii şi-anume prin reconstituirea unora din aspectele vieţii provinciale france­ze. Reconstituirile sunt însă mai mult scene de familie, interioare de case. Nimic din ceeace priveşte munca şi viaţa săteanului în afara casei. O singură colecţie este inte­resantă, aceea a costumelor şi în special a costumelor femenine. Se pot observa aci toate caracteristi-cele regionale şi totodată unitatea costumului francez. Această sală are frumuseţea reconstituirilor cari reînviază, dar nu poate totuşi îm­plini slujba de muzeu naţional francez prin insuficienţa şi lipsa de varietate a materialului expus şi a scenelor reconstituite. Această sală poate da o impresie plăcută vizita­torului amator de curiozităţi, dar nu vizitatorului cu intenţii ştiinţi­fice. In afară de sala Australiei şi a tuturor pământurilor oceanice (Melanezia şi Polinezia) putem spune despre toate celelalte săli acelaş lucru.

* Un adevărat muzeu are ca prim

scop instrucţia generală. Ori, pentru aceasta, în aranjarea unui muzeu trebue să se ţină seamă de toate ca­tegoriile ce constituesc publicul vi­zitator: elevi sau studenţi, funcţio­nari sau savanţi specialişti, oameni cu sau fără cultură generală. înţe­legerea şi atenţia acestor oameni este diferită deci şi interesul lor se îndreaptă spre lucruri deosebite. Pentru toate aceste categorii de DU-" blic, muzeul are nevoe de clasifi­cări după criterii deosebite; obiec­tele trebuesc împărţite în:

1) o b i e c t e t i p i c e , cari ar folosi în primul rând marelui pu­blic, nespecialiştilor;

2) o b i e c t e î n s e r i e , cari ar folosi specialiştilor pentru cercetă­rile lor ştiinţifice.

Sunt aceste condiţii necesare în constituirea unui muzeu pentru ca să nu fie numai o simplă colecţio­nare de curiozităţi.

In afară de sala ţărilor oceanice (şi poate a Franţei în ceeace prive­şte obiectele tipice) muzeul etno­grafic din Paris, nu tine seamă de aceste consideraţiuni. Răul vine însă şi din altă parte. Muzeul este adă­postit în palatul Trocadero; localul este impropriu pentru un astfel de muzeu: săli prea. înguste uneori, alteori prea largi; lipsă de lumină suficientă; în unele locuri obiectele nu sunt posibile de văzut din cauza întunerecului. Dacă la aceasta mai adăogăm mulţimea materialului în­grămădit într'un spaţiu prea mic, ne explicăm dece atât pentru cerce­tătorul atent cât şi pentru vizita­torul fugar, acest muzeu este ex-

315 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE'

trem de obositor. Locul unui astfel de muzeu trebue să fie construit special, după natura obiectelor ex­puse; ori aci e invers: obiectele sunt aranjate (dacă se poate spune astfel) după modul pe care 1-a im­pus localul.

Franţa a neglijat muzeul de etno­grafie, tocmai acest muzeu care, prin posibilităţile materiale de cari dispunea prin coloniile sale putea

să dea maximum de realizare. Dacă prin muzeele de artă şi prin cel de preistorie dela Saint-Germain, Fran­ţa deţine un loc de frunte între ce­lelalte naţiuni de veche cultură, prin muzeul de etnografie, îl deţine pe cel din urmă. Aceasta nu însem­nă însă că muzeul este cu totul lip­sit de interes, prin valoarea şi ra­ritatea pieselor ce le posedă.

Ernest Bernea

ACTUALITĂŢI

E pereclitată intelectualitatea Acei dintre membrii „Astrei"',

cari nu au pierdut obiceiul de a descinde la sate, propagandiştii noş. tri culturali, ca şi dările de seamă din despărţămintele „Astrei" noas­tre, vestesc simptomul îngrijitor că poporul dela sate începe să dea puţină atenţie problemelor cultu­rale, suspectează pe toţi cei veniţi în propagandă (chiar dacă sunt apostoli sinceri şi devotaţi) şi se arată întrucâtva pasivi la manifes­tări, chiar când ele îmbracă fru­moasa haină naţională.

Sunt localităţi, în cari unii con­ducători intelectuali ai satelor şi cari formează cei doi stâlpi puter­nici ai Asociaţiunei noastre, preo­tul şi învăţătorul, învrăjbit prin împrejurări şi opinii politice, dis­creditaţi, în parte, în faţa poporu­lui (împărţit şi el* pe culori politi­ce) nu îndrăsnesc să-şi ia,, răspun­derea ţinerii unei adunări de despărţământ sau chiar a unei în­truniri ocazionale prin venirea unui propagandist cultural.

Cauzele acestei stări de lucruri se găsesc în faptul că aceşti conducă­tori intelectuali ai satelor sunt vic­time nunu mai în ale grelei lupte de traiu, dar şi cozile de topor în acerbele lupte politice, de partid. , Pe de o parte, deci, lupta pentru

traiu, cu crizele pe teren eeonomic şi financiar, au făcut să dăinuiască în atmosfera satelor noastre mate­rialismul brutal, egoismul exagerat, comercializarea sau târgul senti­mentelor şi al conştiinţei, cearta la împărţirea unor bunuri sau situaţii aduse de vremuri şi împrejurări; pe de altă parte luptele politice, cu scenele" dureroase din epoca alege­rilor, cu criticele, bârfelile, defăi­mările şi insultele ce şi le-au arun­cat în faţa poporului, intelectualii diferitelor partide; cu promisiunile înşelătoare şi mai ales cu pasul greşit al acelora (rari), cari, sub paravanul culturii, căutau realiza­rea unor scopuri personale sau de partid, au încărcat şi mai mult această atmosferă viciată a satului, învrăjbind pe săteni, creind în su­fletul lor aproape o neîncredere faţă de orice intelectual venit, mai ales, dela oraş.

prinşi în căldura plăcerilor şi

dorinţelor de a parveni cât mai sus, de a se îmbogăţi cât mai repede şi mai mult, intraţi în vârtejul inte­reselor, patimilor şi ambiţiunilor nemăsurate, cari se chiamă, se adu­nă şi se înlănţuiesc cu atât mai pu­ternic cu cât în atmosfera dela sate poate dăinui ceeace am spus că dăinuieşte, unii din conducătorii intelectuali sau culturali dela sate au început să piardă, în parte, echi­librul lor sufletesc şi odată cu el legătura sufletească cu poporul. Ne mai putând îndeplini aceşti condu­cători aşa cum trebuie misiunea lor culturală; ne mai având auto­ritatea necesară bunei călăuziri a poporului respectiv, au îngăduit, cu voie sau fără voie, ca acest popor să staţioneze în cultura sa, să-şi schimbe, poate, firea sau caracte­rul, să-şi modifice bunele moravuri şi tradiţii, dar ceeace este mai du­reros, să se simtă distanţat şi se­parat de acei cari, deşi au ieşit din sânul lor, îi găsesc schimbaţi, nu numai cu haina, dar şi cu mentali­tatea.

Au existat şi înainte de unire greutăţi de traiu şi lupte politice, cele dintâi păreau mai uşor de su­portat, iar. cele din urmă mai puţin aprinse. Contribuţia la aceasta: contactul apropiat dintre săteni şi conducătorii dela sate şi oraşe, sin­ceritatea şi loialitatea reciprocă, comunitatea sufletească pentru apă­rarea intereselor vitale şi aspiraţii­lor naţionale. Alături de ideia des-robirei şi unirei, domnea în poporul dela sate o dragoste pentru învăţă­tură, un entuziasm deosebit pentru idei şi manifestări culturale, cari făceau ca orice conferinţă sau des­călecare de propagandişti culturali să fie sărbătorită de întreg satul.

Astăzi poporul dela sate (afară de cazul când curiozitatea îl în­deamnă să cunoască pe cei veniţi), nu ia parte decât cu greutate la să­vârşirea unei opere culturale şi nu arareori pentru participare se face apel la oficialitate sau trebuiesc îndemnuri speciale. Alteori se cred obligaţi să vină numai acei ce re­prezintă o coloare politică, identică vorbitorului (sau care se bănuieşte sa aibă vorbitorul). Chiar ospitali­tatea tradiţională a săteanului în­

cepe să dispară, în parte. Cele spuse mai sus sunt fapte, de

altfel, cunoscute de cei mai mulţi, chiar şi dela conducere şi, totuşi, indiferentismul continuă să se arate chiar între intelectuali faţă _ de ceeace ameninţă, nu numai propa­ganda culturală, dar întreagă inte­lectualitatea.

Este timpul ca conducătorii cul­turali dela sate să-şi reia firul ac­tivităţii culturale din trecut, înce­pând prin a-şi recâştiga încrederea şi influenţa asupra poporului.

Trebuie ca aceşti conducători in­telectuali dela sate să se judece şi mai aspru cu ei, înainte de a judeca pe alţii, să pună în judecată adâncă faţă de orice cuvânt grăit şi scris, faţă de orice act şi fapt săvârşit în popor şi mai ales pentru popor — o ţinută demnă, sinceră, corectă —-chiar dacă nu va avea în scurt timp efectele dorite, va ajuta în un vii­tor apropiat la evidenţiarea virtuţi­lor strămoşeşti, făcând pe săteni să-şi recapete încrederea şi cu ea calităţile cu cari de atâtea ori ne-am mândrit.

Dacă luptele politice nu se pot în­lătura, primejduirea intelectualită­ţii ar trebui să dea de gândit mari­lor conducători, nu numai la evita­rea mijloacelor politicianiste, cari întărâtă, învrăjbesc poporul şi în­treţin starea de agitaţie şi nesigu­ranţă, dar să scoată din luptele po­litice pe aceşti conducători culturali direcţi ai satelor şi, în loc de a se servi de ei pentru recrutarea clien­telei politice (având pentru aceasta la dispoziţie atâtea organe adminis­trative), să-i ajute să rămână pe piedestalul pe care au drept să şadă prin studiile, munca şi priceperea lor.

Sătenii încă trebuie să ştie, că dacă unii din conducătorii culturali pot să greşească ca oameni şi să fie luaţi de curente politice sau îm­prejurări, tot ei sunt cei mai în­dreptăţiţi să se întituleze creerii sa­telor, atât în urma cunoştinţelor lor, cât şi mulţumită priceperii lor de a armoniza, coordona şi conduce treburile obşteşti. Să păstreze în­crederea în funcţiunea acestor cre-eri, aşa precum păstrează fiecare încredere în creerul său propriu, să nu uite că un sat nu se poate, con­duce fără astfel de conducători, aşa, precum fiinţa omenească nu se noate conduce fără creer, îngrijind de sănătatea creerului lui să se în­grijească deci ca şi creerii satelor să fie cât mai bine menajaţi şi ocro­tiţi.

Dr. Gh. Preda v.-preşed. al „Astrei"

316 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

O N U N T A DIN B I H O R Bihorul — sau Biharia, cum i se spune în graiul

poporal, — este întinsul ţinut românesc, la marginea de apus a neamului, care, împreună cu părţile înve­cinate, formează colţul de ţară cunoscut sub numi­rea geografică de: Crişana. Locuitorii cei mai vechi şi mai numeroşi ai pământului strămoşesc udat de apele celor trei Crişuri, Românii din Bihor se nu­mesc între sine „Crişeni" sau „de pe Criş".

Ca să poţi cuprinde cu ochiul întreg ţinutul Bi-hării, dela un capăt la celalalt, ar trebui să te urci sus, pe vârful muntelui, la Stâna de Vale sau pe plaiul dela Piatra-Grăitoare, cel mai înalt pisc al lanţului de munţi, care se înalţă la răsărit şi încing Bihorul cu un brâu uriaş, vrând parecă să-1 despartă de Ardealul propriu zis. Căci până aci se întinde Transilvania, până la crestele Munţilor Apuseni, cari au fost cuibul lui Avram Iancu.

Dar nu e munte, care să poată despărţi pe Ro­mân de fraţii lui. Deaceea, pe îngustele poteci, ce şerpuiesc în desişul codrilor, pe la poalele munţilor Bihării şi ale Curcubetei,, pe coastele de sub Fântâ-nele şi Dealu-Mare moţii de pe la Vidra şi Albac, cu căluşeii lor încărcaţi de cercuri şi de ciubere, co­boară mereu, de un lung şir de veacuri, în valea Crişului-Negru. Se opresc mai întâi la Băiţa, la Vaşcău si în târgusorul Beiuşului, pentru a se res­fira pe largile şosele, ce duc către Oradia, Arad şi Dobriţin, până ce se pierd colo în zarea depărtată, către „pusta ungurească", de unde, după luni de pribegie, se întorc pe aceeaş cale, având căluşeii în­cărcaţi de astădată cu grâu şi porumb.

Adăpostiţi în văgăuni de codri legaţi de lume printr'un singur drum de fier, ţăranii din munţii Bihării au rămas până în zilele noastre la traiul lor obidit de păstori şi lucrători de pădure.

Pământul e puţin şi sărac. Ca să-şi poată agonisi bucăţica de mălai — aşa numesc ei făina de po­rumb — mulţi au început a se îndeletnici cu meşte­şugul. Căci negoţul cu mere, cu nuci şi chiar pră­sirea vitelor, aduce câştig prea puţin. Aşa se face, că fiecare sat aproape îşi are meşteşugarii săi, pen­tru cari e căutat şi vestit în partea locului. Unii fac pieptare, cojoace şi sumane de lână, ceilalţi din sa­tul vecin sunt stez'ari, alţii meşteri lemnari, alţii ro­tari, fierari, olari, funari, vărari sau cărbunari, în sfârşit alţii se pricep să facă scări, furci, coase, co-dorâşti, juguri şi alte unelte necesare la casa plu­garului şi gospodarului.

Avem aici una din cele mai vechi şi mai înflori­toare industrii casnice româneşti, ale cărei produse

• primitive dar originale, umplu pieţele târgurilor din apropiere. . Munţii sunt leagănul poveştilor şi tradiţiilor po­porale. Oamenii dela munte sunt tari în credinţă şi conservatori în moravuri. Acolo în centura de munţi s'au păstrat neatinse comorile sufleteşti şi toate obiceiurile poporului nostru, aşa cum le-au apucat din bătrâni. Aşa cum s'au desvoltat ele în contactul cu marea taină a naturii. Aşa se explică pentruce datinile „Codrenilor" din munţii Bihariei sunt mult mai curate, mai înflorite şi mai scutite de înrâuriri străine, «decât ale celor „din jos" dela Câmpie, unde limba, portul şi obiceiurile satelor româneşti, datorită amestecului de veacuri cu ele­mentul' unguresc, sunt mult mai spălăcite şi mai împestriţate.1 > r;

învăţaţi cu greul unei vieţi de trudă, şi păstori credincioşi a'fc zestrei sufleteşti moştenite din pă­rinţi, ţăranii din munţii Bihariei sunt-un izvor de energie naţională şi o comoară de bogăţii sufleteşti din cele mai preţioase pentru etnografia şi folklo-rul românesc.

A desveli o părticică din acest colţ pitoresc de viaţă românească, aşa cum se înfăţişează el în oglinda unuia din obiceiurile sale sociale şi religi­oase, iată menirea rândurilor de faţă.

Păstrând nota originală a fiecărui moment si culoarea locală a fiecărei expresii autohtone culese din popor vom povesti în cele următoare, datinele după care se serbează o nuntă ţărănească în satele din munţii Bihariei, aşa cum le-am văzut petrecân-du-se.

Cititorul va găsi în ele mai mult, decât o pagină de folklor. Va găsi un colţ pitoresc de viaţă româ­nească, plină de poezia înflorită a dumbrăvilor, bo­gată în fantazie şi simţ de arta înobilată de cu­viinţă şi adâncă religiositate, în fine presărate cu acea pulbere miraculoasă de credinţă si superstiţii, care formează structura intimă şi atât de intere­santă a sufletului popular.

In special cele două cântece de nuntă, şi anume: „Nevesteasca" şi „Cântecul lăcăţii", pe care le re­producem cu toată exactitatea sunt proprii să ne desvălească în noi culori bogăţia imaginaţiei popo­rale si legătura adâncă a poporului nostru cu na­tura în mijlocul căreia îşi trăeşte traiul.

Concepţia mai mult sau mai puţin panteistă care se desprinde din aceste oraţii lasă să se întreză­rească origina lor străveche, aproape mitologică şi în acelaş timp face din aceste cântece de nuntă un izvor preţios de cercetare pentru ceice se ocupă de folklorul românesc.

O Duminecă la sat Nunţile se fac de obicei toamna şi mai cu seamă

iarna, după sărbătorile Crăciunului, „în câşlej". O nuntă ţărănească în timpul verii este o raritate. Pri­măvara şi vara ţăranul n'are răgaz de petreceri şi os­peţe. Din zorii zilei şi până noaptea oamenii sunt risipiţi prin livezi şi ogoare, prin dumbrăvi şi po-iene, la muncă. Zilele acestea însă sunt proprii pentru a pregăti calea nunţilor.

Flăcăi şi fete se întâlnesc la lucrul câmpului, mai schimbă o vorbă la marginea unei cărări înflo­rite şi fac cunoştinţă mai deaproape. Căci aşa în­cepe dragostea:

— Nici din mere, nici din pere I Ci din ochi şi din, sprâncene ' Şi din buze subţirele.

La focul ei se pârguiesc inimile tinere. Ea creşte şi se încheagă apoi în Dumineci şi sărbători, când tinerimea satului se strânge, după liturghie, în faţa bisericii şi-şi petrec glumind şi jucându-se în fe­lul lor.

Se joacă de^a uliţa, de-a cânepa, de-a puricele, de-a bila, dea urându-se, de-a poarta, apoi» moara, gardul, luminioara, încâlcita şi alte de acest fel. In cursul acestor petreceri de sărbători flăcăii de însurat, — adică „însurăţeii", cum li se spune, — îşi pun ochii pe câte o fată, fiecare pe acea care i se pare mai potrivită şi „de seama lui". Vorba veche: caută să-şi găsească sacul petecul. Câteva priviri întâlnite pe furiş, două, trei vorbe măguli­toare şi apropierea s'a făcut. Dacă fata dă semne că şi ei îi place, atunci feciorul o joacă mai des şi-şi mai dau câte o întâlnire seara la portiţă. Dacă şi părinţilor le place feciorul ei înşişi protejează aceste idile de dragoste pline de acel farmec nes­pus pe care-1 dau tinereţii cele dintâi strângeri de mâini..

Câteodată însă dragostile se învrăjbesc. Feciorul

•>• 3 1 7 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂWM

mai şiret caută uneori sa punâ fata la proba. Isco­deşte o intrigă, o ceartă, sau o supără cu ceva, ca să-i cunoască firea şi năravul.

E bine să ştii cu cine ai să-ţi duci traiul şi ai să-ţi mănânci mălaiul — zice românul.

O vară de probe, întâlniri şi dragostea s'u copt. — Te plac, Floare, vrei să fi muierea mea? — Vreau, dac'o vrea şi Dumnezo. învoiala s'a făcut. Câteva sărutări o pecetluiesc

şi feciorul ţine sfat cu părinţii, cărora le împărtă­şeşte hotărârea şi dorinţa inimii lui. De aci îna­

inte afacerea trece în grija bătrânilori Ei cerce­tează acum mai deaproape starea de lucruri din casa fetii. Iscodesc, prin alţii, cum trăiesc în fami­lie, din ce neam de oameni se trag, ce năravuri au, dacă au avere şi datorii şi cam ce zestre i s'ar veni fetii. Dupăce toate le sunt mai mult sau mai puţin pe placul lor şi dupăce aranjamentele de înzestrare cât direct, cât indirect sunt împărtăşite din' amân­două părţile, urmează pregătirile de nuntă.

Gh. Tulbure

PROBLEME ECONOMICE

Dobânzile în secolul al XVI-lea Printre cele mai bogate izvoare

ce ne pot furniza un vast material informativ asupra regimului la care erau supuse dobânzile în tre­cut, ocupă un loc de frunte lucră­rile de contabilitate şi în general registrele comerciale.

Cu începere dela anul 1494, ace­ste lucrări, cari arată cum nu se poate mai bine structura comer­ţului şi realităţile din domeniul creditului, sporesc la număr tot mai mult, oferindu-ne, prin conţi­nutul lor variat, puncte de cuprin­zătoare şi sigură orientare asupra dobânzilor.

De un interes deosebit în acea­stă privinţă este cartea lui Se-bastian Gamersfelder, publicată în Danzig la 1570, una din cele mai bune lucrări de contabilitate ce ne-au rămas din secolul al XVI-lea. In această scriere întitu­lată Buchhalten durch zwey Bil-cher nach italienischer Art und Weise, autorul ei înlănţueşte des-voltările materiei după firul unui plan de lucru bine chibzuit, le pune de acord cu uzanţele vieţii practice, expunându-le cu o re­marcabilă claritate de stil, ceeace dă lucrării însuşiri ce îi ridică va­loarea la un nivel, la care n'a pu­tut ajunge până atunci nici una din lucrările similare publicate în limba germană.

In monografia contabilă a lu­crării lui Gamersfelder, multe din articolele de jurnal ce sunt for­mulate în vederea sintetizării şi aplicării '• cunoştinţelor teoretice, cuprind, pe lângă numeroase date în legătură cu mecanismul aface­rilor din acele vremuri, şi preci­zări cu privire la volumul dobân­zilor ce erau luate ca bază la în­cheierea 'feluritelor operaţiuni de credit. Deosebit de interesant este următorul articol de jurnal:

Adi 19 April 1570.*) Cassa sol 11 An Fabian Roess-

ner (von ihm emfangen . fi. 1000) welche ich alle Jahr (jăhrlich mit fi. 8 g. 10) von fi. 100 nach der Stadt Dantzig

Willkur auff jede Ostern und Anno 70 an zu fahen verzinsen sol (inhalt meiner Verschrei-bung die ich ihm derhalben ge-geben. . . 1000 fi.*). Cum un fi. (Gulden) era egal

in Danzig în a doua jumătate a secolului al XVI-lea cu 30 Gros-ctien (â 18 Ffennige), urmează ca dobânda de care se vorb i te în acest articol de jurnal' reprezintă 87a la sută. Cu aceeaş dobândă ne mai înâlnim şi într'un alt ar­ticol, prin care se formulează o operaţiune de împrumut garantat cu ipotecă. Cuantumul acestei do­bânzi de 87a% era stabilit, dupâ-cum rezultă chiar' explicaţia arti­colului de mai sus, prin puterea unor dispoziţiuni regulatoare de drepturi şi obligaţiuni între păr­ţile contractante, luate de autori­tatea comunală. Datele pe cari ni le furnizează Gamersfelder se pot considera ca fiind demne de toată încrederea, ceeace e justificat prin' faptul că ele corespund în­tocmai cu rezultatul cercetărilor întreprinse în această direcţie pe bază de documente istorice.

Tot din înregistrările cuprinse în această lucrare, putem cunoaşte şi chiria ce se plătia pe la 1570. Pentru un iniobil în valoare de 1640 fi., dat în folosinţa unui lo­catar, e fixată, pe un interval de 10 luni, o chirie de 62 fi., face aproximativ 4,5% anual.

In afară de dobânda ce avea la bază texte cu putere de lege, exis­ta în relaţiunile comerciale, cum există şi astăzi, şi o dobândă al cărei cuantum era în funcţie de învoiala părţilor. Dobânda de acest fel, adică dobânda conven­ţională, era foarte variată şi se orienta după natura operaţiunilor

*) Dr. H u g o B a l g : Zur Ge-schichte der Buchhaltung.

*) Cassa la Fabian Roessner, a primit dela el fi. 1000, pentru cari trebuie să-i plătesc în fiecare an la Paşti, cu începere dela anul 70, o dobândă anuală de fi. 8 g. 10 la suta de florini, conform dispoziţiu-nilor oraşului Danzig; cuprinsul în­scrisului meu, pe care i l-am dat în schimb, fi. 1000.

încheiate, iar variaţiunile ei mer­geau până Ja 36 la sută sau chiar mai sus. Cu cât riscul unei opera­ţiuni de credit era mai accentuat, cu atât mai ridicată era şi dobân­da. .La operaţiunile întemeiate pe garanţii ipotecare, volumul dobân­zilor se menţinea la cota legală. De altă parte, cele întemeiate pe forma simplă a creditului perso­nal, se desfăşurau pe baza unor dobânzi mai mari, cel mai ridicat procent fiind fixat la scontările ds eiecte şi pentru stingerea da­toriilor întârziate.

Ceeace s'a petrecut în unele părţi cu nelămurita problemă a dobânzilor, în cea de a doua ju­mătate a secolului al XVI-lea, am putut vedea şi la noi, ani de-arân-dul după răsboiu, până de curând, când intervenţia legiuitorului pen­tru stăvilirea abuzului ce se fă­cea pe o scară întinsă cu impune-^ rea creditului prin dobânzi uzu-' rare, nu mai putea suferi amâ­nare fără riscul unei ireparabile istoviri a puterii de plată debi­toare: Dacă dobânda convenţio­nală de 20, 30, 36 sau chiar mai mult la sută anual, aşa cum ne-o arată documentele comerciale de acum 3—400 de ani, era atunci oarecum justificată prin nesigu­ranţa funcţiunii creditului, volu­mul similar la care ea a ajuns în ultimul timp nu numai la noi, in­dica, în chip neîndoielnic, benefi­cii nemeritate.

D. Voina

318 ©B.C.U. Cluj

P R O B L E M E

CULTURALE

O P R E F A Ţ A Î N T Â R Z I A T Ă * înfăţişez în paginile acestei broşuri un mănun-

chiu de articole, scrise înainte de aceasta cu câţiva ani, în chestiunea Unirii bisericilor române, — o chestiune pe care o socoteam atunci ca o imperioasă necesitate naţională.

Dela data apariţiei articolelor din chestiune în zia­rele Universul şi Adevărul din Bucureşti şi în re­vista Societatea de mâine din Cluj, problema pusă de mine n'a încetat de a fi imperioasă, ci tocmai dimpotrivă, — ceeace şi justifică apariţia broşurei prezente.

In adevăr problema unirii religioase a Românilor şi a reunirii lor cu celelalte părţi ale Bisericii creş­tine a devenit o necesitate naţională, pe care o recla­mă tot mai mult atât consideraţii de politică internă, cât şi consideraţii de politică externă1).

Probleme interne ca aceea a luptelor intestine din­tre „uniţi" şi „neuniţi", cari au înveninat Transil­vania şi întreaga ţară ca niciodată înainte de acea­sta, — ca aceea a numeroaselor, puternicelor şi_ pri­mejdioaselor minorităţi etnice cari, graţie sciziunei dintre noi, ne stăpânesc şi astăzi pe teren social şi economic şi cari ne-au creat în străinătate o repu­taţie dintre cele mai defavorabile, — ca aceea a sec­telor religioase, cari ne destramă din zi în zi tot mai mult unitatea sufletească, — ca aceea a crizei econo­mice provenite şi pe urma enormelor cheltueli pe cari le are Statul cu susţinerea personalului şi aşe­zămintelor unui număr aşa de mare de confesiuni creştine cum nu mai există alt caz în nici o ţară din lume, — apoi, probleme externe ca aceea a bol­şevismului rusesc, ameninţător pentru noi mai ales

*) In primăvara anului acestuia, ascultând sfatul câ­torva amici, am strâns într'o broşură o parte a artico­lelor mele publicate dela 1923 încoace, prin diferite ziare şi reviste, în chestiunea Unirii Bisericilor române. Broşura de 60 pagini, s'a tipărit în tipografia Doina din Beiuş, supt titlul: O n e c e s i t a e n a ţ i o n a l ă i m p e r i o a s ă : U n i t a t e a r e l i g i o a s ă a Ro­m â n i l o r .

Din greşala editorului, broşura a omis Prefaţa, în care insistam nu numai asupra actualităţii articolelor, ci şi asupra noilor fapte cari s'au produs dela apariţia lor încoace.

Public aici Prefaţa din chestiune, aşa cum a fost scrisă în primăvara anului curent, în speranţa că ea nu va rămânea fără răsunet în inimile puţinilor oameni, cari în epoca de criză materială şi morală de astăzi, mai îndrăznesc totuş să se ridice şi spre problemele mari ale vieţii noastre naţionale şi creştineşti:

*) Articolele mele au fost traduse şi comentate, pe larg, în o serie de reviste franceze şi italiene. Amintesc: L 'Dnion d e s £ g 1 i s e s (Paris, No. 16, 19, 20 din 1926 şi 27 din 1927) La d o c u m e n t a t i o n ca tho-l i q u e , (Paris, No. 299 din 1925), I r e n i k o n (Bulle-tin mensuel des moines de l'Union des Eglises. Prieure d'Amay s/Meuse, No. 5 din 1926), S t u d i o n (Roma, No. 2, la 23) ş. a.

prin împrejurarea că ne lipseşte în aşa de mare mă­sură coheziunea sufletească internă, — ne fac să ne gândim mai serios decât oricând la necesitatea strin­gentă de a curma războiul lăuntric dintre fraţii de aceiaşi limbă şi de acelaş sânge şi de a statorniei o unitate sufletească puternică, care să fie în stare de a opune rezistenţa cuvenită atât în faţa greutăţilor interne, cât şi în faţa celor ce ne ameninţă de din­afară.

Problema unirii religioase nu este o problemă care ar interesa pur şi simplu pe conducătorii bise­ricii sau pe credincioşii celor două biserici, — ea este în acelaş timp şi o problemă eminamente de stat. Intre cele două biserici româneşti nu există de fapt, deosebiri dogmatice, pe cari ar fi chemaţi să le analizeze şi să le deslege teologii singuri, — ceeace pare o greutate de neînvins, în realitate, este ceva ce poate fi destul de uşor deslegat prin inter­venţia factorilor de stat.

Este de mirare că aceştia au neglijat atâta vreme o chestiune mare ca aceasta, mulţumindu-se să pri­vească impasibili luptele sterpe, cari irosesc de 12 ani încoace, forţele naţionale, spre bucuria duşmani­lor noştri interni şi externi.

Pentru a evidenţia cât de uşoară de rezolvit ar fi problema din chestiune, dacă conducătorii vieţii noastre publice ar îmbrăţişa-o cu solicitudinea pe care o merită, vom cita aci câteva păreri ale unor oameni cu greutate în viaţa publică. Aceste păreri sunt, în acelaş timp, o dovadă şi despre o stare su­fletească foarte potrivită pentru buna reuşită a pro­blemei, din momentul în care ea s'ar pune.

Vom cita, mai întâi, cuvintele doamnei Alexan­drina Cantacuzino, prezidenta Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române, scrise la 1923, cu pirvire la pro­blema Unirii Bisericilor:

„Această arzătoare problemă —- zice doamna Can­tacuzino — care nu poate lăsa indiferent nici un suflet românesc, a fost ridicată de un ardelean de frunte, d. Ghibu, şi a fost primită cu însemnătatea ce i se cuvine de capii ambelor biserici, arătând şi unii şi alţii că doresc ca unitatea neamului să se de­săvârşească si prin unitatea formelor religioase, căci nu există diferenţe esenţiale de crez şi singura ade­vărată deosebire fundamentală este: raporturile cu Sf. Scaun dela Roma, care sunt, din punct de vedere naţional, adevărata piedică la o înţelegere, care ar aduce roade atât de fericite ţării şi poporului nos­tru... Biserica ortodoxă îşi dă msă bine seama de tot răul ce poate naşte din conflicte religioase si. desi­gur, cu cuget senin şi cu toată frăţeasca iubire va îmbrăţişa această chesitune, deja, cărei deslegare de­pinde însăşi liniştea sufletească a ţării noastre.

319 ©B.C.U. Cluj

Nu se poate ca în ceasul preamăririi să nu găsim în sufletele noastre putinţa sa fim iarăşi o turmă şi un păstor. Nu se poate ca după sute de ani de chi­nuri, de dureri, de jertfe cari au găsit sanctificarea lor pe câmpia Mărăşestilor, să nu dăm poporului acestuia, care el nu ştie că ceva ne-ar deosebi, pu­tinţa să se reculeagă la aceleaşi altare. Nu se poate ca în numele lui Dumnezeu, pe care îl slujim cu toţii, cu aceeaşi evlavie, să ne despărţim noi, fraţi de ace­laşi sânge, fii ai aceluiaş părinte.

Mari şi grele vor fi încă nevoile ce ni le va aduce vicleşugul vremurilor, — ele să ne găsească măcar uniţi într'un suflet, într'un gând, într'o simţire şi o credinţă, şi noi toţi din toate unghiurile ţării să ne strângem ca să cerem, într'un glas unitatea religi­oasă, dupăce am săvârşit unitatea politică."2)

Adăugăm aci imediat cuvintele cu cari, la 2 Sept. 1923, îşi ocupa scaunul de preşedinte al Aspciaţiunii culturale „Astra", d. Vasile Goldiş, — fost mai târ­ziu ministru de Culte:

„Unirea celor două biserici româneşti din Ardeal va jterbui să se producă, într'un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, adecă atunci când ideea va fi coaptă, unirea putându-se face atunci fără sbucium şi cu voinţa tuturora."

„Cuvântul acesta al dlui Goldiş, spus într'o ase­menea adunare şi la un astfel de prilej, înseamnă un punct din programul activităţii sale viitoare, şi mai înseamnă, dată fiind personalitatea vorbitoru­lui, cum şi situaţia ce o are în partidul naţional, însuşi punctul de vedere al acestui partid, în discu­ţia ce s'a deschis în jurul reunirei religioase a tutu­ror Românilor ardeleni şi bănăţeni. Şi dlui Goldiş şi partidului din care face parte, le face cinste acest avânt liniştitor. Ne bucurăm, cum se bucură şi ori­care bun român auzindu-1."3)

Un alt fost ministru al cultelor, d. S. Mehedinţi, a publicat în revista Convorbiri literare (1924, pg. 128) un foarte judicios articol asupra chestiunii Unirii Bisericilor, încheind cu următoarele cuvinte:

„Noi credem că un mănunchiu de buni Români şi tot aşa de buni creştini, vor putea găsi punctele de contact, pe care să întemeiem (apoi) unirea com­plectă . . ."

„Cei pătrunşi de înalta valoare a creştinismului şi cunoscători ai tradiţiei multiseculare, vor putea spune în chestia unirii un cuvânt pe care în ultima instanţă să-1 poată primi şi clericii, fără dispută'^, fără „capitis diminutio" din nici o parte . . . Dacă facem acest pas, de care atârnă în mare parte soarta neamului şi a Statului românesc, avem buna spe­ranţă că nu-i departe nici unirea cu alţi creştini din cuprinsul hotarelor noastre şi chiar marea Unire la care se gândeşte primatul Angliei, pe care trebue să o dorească orice om devotat idealului evanghelic."

In revista Ideea europeană din Bucureşti a apă­rut, în acelaş timp, un articol asupra „Problemei confesionale", care se încheia cu aceste cuvinte: „Noi credem că nu trebue să mai lăsăm în umbră problema confesională şi că o limpezire a ei, cu pre­ţul unor sacrificii, trebue făcută^ cu vigoarea şi cu calmul pe care marile probleme îl cer".

ÎI . Problema a trezit un interes destul de apreciabil

şi în cea mai extremă provincie românească, în Ba­sarabia. P. S. Sa Episop Visarion dela Bălţi a decla­rat în plină şedinţă festivă a Sfântului Sinod, în care s'a dat votul pentru înfiinţarea Patriarhatului

2) Alexandrina Gr. Cantacuzino: Unirea Bisericilor, în D i m i n e a ţ a din 13 Sept. 1923.

") Alex. Boldea: Câteva constatări cu prilejul adună­rii Astrei, (Ziarul Adevărul din 7 Sept. 1923).

SOCIETATEA DE MÂINE i

românesc: „Am fi dorit întâi unirea bisericească a tuturor Românilor şi numai pe urmă, ca încoronare şi Patriarhatul." *

Tot din Basarabia relevăm un articol al Iconomu-lui stavrofor Evdochim Lesnic dela Chişinău, în care îşi manifestă durerea sufletului său pentrucă „noi creştinii suntem despărţiţi în trei ramuri mari: or­todocşi, catolici şi protestanţi". înfiinţarea Facultă­ţii de Teologie din Chişinău i-a trezit o rază de nă­dejde că, poate, tocmai această instituţie de înalte studii teologice va avea menirea şi rolul îmbucură- ' tor de a pregăti reunirea elementelor desbinate din sânul bisericii lui Christos, care trebue să fie una singură, — o turmă şi un păstor. Părintele Lesnic cere ca, la Facultatea din Chişinău să se înfiinţeze o catedră specială pentru chestiunea Unirii Biseri­cilor. Sf. Sa este încredinţat că „poate tocmai nouă, j* Românilor, ne este sortit de Dumnezeu să pregătim ^ terenul pentru acest mare eveniment bisericesc, pen-. 3 tru care s'au gândit atât de mulţi oameni ai bisericii -creştine. „Nouă, Românilor, mai mult decât altui popor, ne este bine cunoscută durerea despărţirii şi bucuria unirii din istoria vieţii."

Din cercurile bisericii ortodoxe ardelene încrestăm cuvintele spuse de mitropolitul Dr. Nicolae Bălan într'un inteview acordat ziarului Svenske Morgen-bladet din Stockholm:

„Reunirea bisericilor o consider ca ţelul suprem spre care trebue să tindem. E greu de spus, dacă aceasta se va întâmpla în timpul vieţii noastre, dar şefii bisericilor trebue să lucreze în acest scop, căci biserica lui Christos este una singură, iar nu mai multe."4)

De asemenea, reţinem cuvintele cercului de teo­logi grupaţi în jurul Revistei Teologice din Sibiu, scrise în legătură cu articolele mele:

„Mărturisim că aceasta este dorinţa fiecărui bun creştin. Avem toată admiraţia pentru optimismul autorului..."5)

Nu mai puţin remarcabile sunt cuvintele părin­telui Dr. I. Vasca, rectorul Academiei teologice din Cluj. de origină bucovinean, spuse într'o conferinţă publică, ţinută în cadrele Societăţii Ortodoxe a Fe­meilor Române, sub titlul: Biserica si Unirea. In această conferinţă, tipărită mai târziu în broşură, părintele rector Vasca vorbeşte cu o deosebită con­vingere şi căldură despre: „al doilea ideal de unire, care nu s'a realizat încă, dar care trebue să fie tot aşa de scump: Unirea Bisericii creştine". „Când nici nu ne vom gândi, — continuă părintele Vasca — Providenţa poate să realizeze şi celalalt ideal de unire integrală a bisericii în viata omenirii încresti-nate".

„Atunci când, după cum constată un istoric con­timporan, se dă lupta decisivă între credinţă şi ne­credinţă, mai putem tăgădui necesitatea unirii bise­ricii creştine?"

„Biserica ortodoxă a Răsăritului... este pătrunsă de râvna adevărat creştinească şi doreşte realizarea măreţului ideal al Unirii cu Biserica lui Christos".

III.

4) Reprodus în V i i t o r u 1 din Bucureşti, 28-VIII 925. 5) Revista teologică, Sibiu, 1925.

Paralel cu aceste mărtur is i r i din t abăra orto­doxă, al căror număr s'ar putea spori foarte mult, avem mărtur is i r i nespus de preţioase din par tea în­tregului episcopat greco-catolic, făcute în Senatul tă­rii cu prilejul discuţiei Legii cultelor. Reţinem din aceste discuţii următoarele păr ţ i , cari nu sunt îumai documente de mare preţ . ci şi angajamente:

In şedinţa dela 27 Martie 1928 a Senatului. în

320 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

cursul cuvântării mitropolitului ortodox al Ardealu­lui a avut loc următorul schimb de vorbe, provocat de învinuirea, pe care acesta o aducea, prelaţilor greoo-catolîci, că ei nu mai sunt ortodocşi:

Episcopul greco-catolic al Orăzii, V. Frenţiu: Şi noi suntem ortodocşi!

Ministrul cultelor, Al. Lapedatu: Preasfinţitul episcop al Orăzii a zis că şi dlor sunt ortodocşi.

Episcopul Frenţiu: Suntem ortodocşi uniţi cu Roma.

Ministrul cultelor, Al. Lapedatu: Aceasta este for­mula exactă: ortodocşi uniţi cu biserica din Roma.

In aceiaşi şedinţă, mitropolitul greco-catolic dela Blaj, Dr. V. auriu, & declarat: „Eu toată învăţătura bisericii mele o scot din cărţile noastre bisericeşti care s'au scris în veacul al IV, al V, al VII şi al VlII-lea. Prin urmare, cum se poate ca noi să fim diferenţiaţi în învăţătură, dupăce una am fost?"

Iată mărturisiri care trebue să umple de bucurie pe orice român şi pe orice creştin: cele două biserici româneşti ardelene nu sunt despărţite prin învăţă­tura lor şi nici prin altceva esenţial!

Dar să continuăm. In şedinţa din 20 Martie 1920 a Senatului, I. P. S.

Sa arhiepiscopul Valeriu Traian Frenţiu dela Ora­dea a declarat:

„Unirea credinţei tuturor Românilor o dorim şi noi". (Aplauze prelungite.)... Cred că ar fi mai bine, şi cum a recunoscut-o şi I. P. S. mitropolit al Sibiului, ca să ne adunăm într'un sinod comun (Aplauze prelungite, strigăte de bravo!) şi acolo, cu istoria şi cu Evanghelia în mână, în dragoste frăţească adevărată a lui Christos, să facem o bise­rică românească (aplauze şi strigăte: bravo, să trăiască!), care să ne asigure că vom fi părtaşi tu­turor darurilor care le-a dat Mântuitorul nostru pe cruce. Noi nu suntem de vină că acel Sinod încă nu s'a ţinut."6)

Tot atunci, P. S. episcop al Gherlei, Dr. Iuliu Hossu a spus cuvintele: „Şi eu am făcut de aici pro­punerea şi s'a făcut din partea I. P. S. Sale Frenţiu dela Oradea: pentruce nu ne adunăm într'un con­gres, ca să căutăm căile cari să ne unească? Nu sunt două biserici în lume, cari să fie atât de apro­piate! Nu suntem noi în stare să aflăm o cale de apropiere între noi? (Aplauze furtunoase, ovaţiuni).

Voci: Foarte frumos! Bravo! Episcopul Hossu: Dlor, este un curent în întreaga

lume, de apropiere a popoarelor prin biserică, de apropiere a bisericilor. Două sute de prelaţi angli­cani s'au putut aduna prin delegaţii lor, în reşe­dinţa primatului, cardinalul Mercier din Belgia, şi noi nu ne putem aduna la un sfat!" .

Episcopul Gherlei fu întrerupt de fostul ministru al Cultelor, C. Dissescu, prin următoarele cuvinte, la cari a primit imediat replica:

„Dar nu numai Papa vă împiedică dela o împă­ciuire cu noi ortodocşii, dar şi celelalte trei puncte de deosebire de credinţă... Eu însă Vă întreb: vreţi să ne împăcăm pe aceste patru puncte?

Episcopul I. Hossu: Da, vrem să ne împăcăm cu aceste patru puncte, trebue însă să formulăm limpe­zirea acestor puncte."7)

IV. Să adăogăm, de încheiere, şi cuvintele spuse de d.

N. Iorga în Adunarea deputaţilor cu prilejul votării Legii cultelor: „Când zic ţăranii noştri: „legea ro­mânească", ei înţeleg un mare adevăr. Da, există o lege românească. O lege românească împărţită în

«) Desbaterile Senatului dela 20 Martie 1928. 7) Desbaterile Senatului dela 28 Martie 1928, pg. 1271.

două în ce priveşte pe episcopi; o lege românească, una singură, în adâncul conştiinţei ţăranilor noştri."8)

Şi în sfârşit, să reţinem şi următoarele cuvinte spuse de d. N. Iorga, la Cameră, cu prilejul ratifi­cării Concordatului cu Sf. Scaun, —7 cuvinte menite a împrăştia măcar în parte atmosfera de antipatie creată în cercurile ortodoxe faţă de Papa dela Roma. „Sf_. Scaun — spune d. Iorga — a arătat tot­deauna, din timpurile lui Ştefan cel Mare până as­tăzi, sentimente de înţelegere şi de iubire pentru poporul românesc."'')

In faţa acestor documente, trebue să ne exprimăm nu numai mirarea, ci şi profunda părere de rău creştinească pentru împrejurarea, că nu s'a făcut de nicăiri până acum nici un pas concret pentru tra­ducerea în faptă a dorinţelor exprimate atât de lim­pede în faţa ţării şi a istoriei, cu privire la refacerea unităţii religioase a Românilor.

V. '

Rostul adevărat al broşurei prezente este de a re­aminti înainte-istătătorilor bisericii şi Statului că, prin nepăsarea pe care o manifestă faţă de o pro­blemă aşa de mare cum este unirea bisericilor, se fac vinovaţi de un păcat neiertat atât faţă de Dumne­zeu, — care n'a întemeiat biserica creştină, pentru ca în cadrele ei oamenii să se sfâşie între olaltă mai rău decât păgâ iii, — cât şi faţă de poporul şi Statul român.

PreasfinţiţUor părinţi episcopi din ambele tabere! Ascultaţi porunca lui Christos şi, adunându-Vă în Sinodul de care vorbiţi adesea, refaceţi unitatea bi­sericii pe seama poporului nostru atât de urgisit, de soartă.

Cinstiţi ocârmuitpri ai ţării româneşti reîntregite! Nu vă spălaţi pe mâni, ca Pilat, aruncând vina pe Vlădici, pentrucă menţin sfâşierea neamului în două tabere duşmănoase. Dacă ei nu-şi dau seama de gra­vitatea problemei,, îmbrăţişaţi-o voi, cu energie, şi duceţi-o, fără şovăire, la bun sfârşit. Dacă nu con­voacă episcopii Sinodul care să pregătească unirea, convocaţi Voi la un MARE SFAT NAŢIONAL pe acei fii ai neamului, cari vor fi în stare să facă luj­erul fără de care viitorul nostru este greu ame­ninţat.

Generaţia care a făcut Unirea politică a tuturor Românilor, este datoare să o întărească şi prin Uni­rea religioasă, fără de care cea dintâi nu va putea avea viaţă.

Cluj, Ziua Bunei Vestiri a anului 1931. Onisifor Ghibu,

profesor la Universitatea din Cluj.

8) Desbaterile Adunării Deputaţilor, 4 Aprilie 1928. B) Idem, 29 Iunie 1929.

321 ©B.C.U. Cluj

P A G I N î

L I T E R A R E

V O I A ] LA S T A M B U L

Constanţa Pe peronul gării din Constanţa,

cea mult desmierdată de ochii ro­mâneşti, ne-am întâlnit la aceeaş oră un grup de pelerini din toate colţurile ţării. Suntem de vârste, de sexe şi de condiţii sociale dife­rite, dar cu toţii suntem înamo­raţi de frumuseţile îndepărtate şi bănuite ale Orientului.

îndărăt, balaurul care ne-a tre­cut peste Bărăgan într'o fugă ful­gerătoare de foc, din giganticele-i nări de metal, pufăie şi fumegă încă năpraznic. Scutură zornete şi uruituri de mechanisme sonore, în vreme ce pântecu-i de reptilă preistorică, revarsă mereu un fur­nicar de lume, care acum se în­dreaptă mulcomă şi potolită de vârtejul goanei, spre inima primi­toare a oraşului...

Senini şi cu frânturi de glume pe buze, păşim agale pe pavajul curat şi împăienjenit al străzilor, uşor înclinate. Printre palatele din dreapta, prin fulguirea înseră­rii blânde, deodată ne fulgeră ve­derea curioasă uriaşe bucăţi din oglinda sublimă şi înfricoşată a Mării Negre. O tumină palida şi întârziată în înălţimile cerului al­bastru de Iulie se reoglindeşte fosforescent în giganticele făşii de apă ce apar şi dispar ritmic, prin deschizăturile dintre clădiri...

Suntem veseli şi electrizaţi de un fior de profundă plăcere, tot drumul, ce-l facem până la ţărmul mării, celei misterioase şi adânci. O clipă, din mers, de pe statuia lui Ovidiu, cel atât de trist în haina lui de piatră, ne izbesc sem­nele mari, săpate pe soclu:

t„Hic ego jaceo tenerorum lusor amorum . . . "

Noi însă mergem înainte. Ţăr­mul mării, suflarea mării ne ab­soarbe, ca o nevăzută şi fatală ventuză . . .

Pe cheiu, pe terasa casinoului, întâlnim furnicând o lume nesfâr­şită^ de tinereţe şi sburdălnicie. Casinoul excelează în iluminaţie feerică. Silueta elegantă îi joacă în valurile mării. Cheiul cu liniile lui

drepte, trase geometric, ziduri svelte între uscat şi împărăţia ape­lor atât de plăcute privirii, îşi arde la fel fentezia becurilor şi a farurilor roşii-verzi, până departe, pierdute, înecate în fumegăria în­serării atotstăpânitoare. Adânc, sub noi, pe oglinda apei imense, ca o spaimă, străpunsă în toate dimenziunile de mii de lumini, se mişcă mogâldeţe greoaie şi chi­puri de monştri diluvieni. Bă­nuim, ghicim cu sufletul formele straşnicilor coloase, ale minuna­telor unelte de plutire. Rar, de-acolo, se desprind brusc răgete, ca de fiară apocaliptică. Este sirena vaselor, care intră sau pleacă, ma­nevrând în rada de linişte. Vuet neîntrerupt şi asurzitor de maca­rale, de lanţuri, de osii scârţâi­toare şi de tampoane, răbufnind tâmpit, complectează statornic şi fără scădere simfonia mişcării neadormite,, de acolo, de jos, din port, dela silozuri . . .

înainte, la stânga şi la dreapta^ în o neînchipuită şi necuprinsă revărsare de fum negru şi uleios, apăsat, ţinut în jos, marea for­fote, palpită, răsuflă încet şi me­reu, ca o fiinţă vie, îngrozitor de mare. . . Şueiul dela ţărmul înalt, stâncos se frânge în dantelării ui­mitor de albe, cu sunet de mătase{ şi, de undeva, din preajma unui behiu însângerat, tremurător, îna­intat de toi în ape, neadormit în întunerecul cutropitor, se deslu­şeşte ritmic un geamăt, ca de om:

o, o, o, hu, hu, hu . . .! _ # Dacă n'am vedea la picioarele

noastre această clătinare elastică şi dacă n'am auzi acest şuet al mişcării, am crede că avem în faţă o straşnică arătare de munţi al­baştri, aşa cum se văd uneori Car-paţii. . .

Grupul tovarăşilor de drum şi culegători de frumuseţti este vă­dit emoţionat. S'a aflat în mod neîndoelnic că vom avea o_ mare calmă şi un voiaj profund liniştit, ceeace trebue să ne umple fiinţa de o nespusă fericire lăuntrică. ^

Mai mult de formă şi în fugă, ca nişte copii pe care i-ai între­

rupt dela un joc drag, luăm cina pe terasa restaurantului aşezat în cel mai înalt pisc, deasupra por­tului şi a mării. Avem o încântă­toare privelişte. Un joc nesfârşit de lumini, de vitraiuri, de miste-ruri negre-verzi ale valurilor, ale reflexelor stelare^ ale semafoare­lor multicolore, şi ale . . . specta­torilor muţi, anonimi şi fermecaţi de nemărginirea mării . . .

Facem cunoştinţă pentru prima-oară cu surprizele bucătăriei orientale . . . Alături, o treime de lăutari uşor funinginaţi cântă ro­manţe demodate, jazzuri ultramo­derne şi arii marinăreşti, în ure­chea unei perechi de oameni ai apelor.

Gazda bucuroasă de atâţia muş­terii, aleargă în panică dela mă­suţă la măsuţă. Din camera de gă­tit se răspândeşte, până la noi, o aromă de peşte prăjit în uleiu, care ne gâdilă nările scormonitor. Auzim^ sfârâitul gătitului grăbos, ciocănituri de tigăi, clinchete de pahare, gâlgâiri de sifoane . . .

Ne-am înfruptat pe nerăsuflate. Tot timpul însă ochii nu mi i-am putut lua de pe priveliştea dum-nezeească din faţă. Plăcerea pei­sajului ne taie răsuflarea, ca o durere fizică . . .

Apoi, cu icoana proaspătă, să­nătoasă şi îmbelşugată a şesuri-lor peste care am fost trecuţi în goană năucitoare, începem să co­borâm cu băgare de seamă şi să pipăim malul precipitat şi labi-rintos, spre portul înţesat de mon­ştri adormiţi şi . . . spre „Dacia'', care ne aşteaptă albă şi harnic fumegătoare, la dana din faţa vămii . . .

3. Iulie 1930. Teodor Murăşaitu

322

©B.C.U. Cluj

C R 6 N t C i

CULTURALI]

A R T I S T I C E

Astra la Sf. Gheorghe Intr'un orăşel din inima săcui-

mii, Astra şi-a ţinut adunarea ge­nerală, prin care şi-a sărbătorit, al 70-lea an de vieată. A fost o săr­bătorire modestă, potrivită vremuri­lor de grea cumpănă de astăzi, şi crizei în care s'a sbătut Asociaţia în ultimii ani, dar a fost o sărbăto­rire caldă. Dacă n'a avut nici pe de parte proporţiile sărbătoarei se­micentenare, . ţinută la Blaj. mani­festaţia de laSf . Gheorghe a fost totuşi o clipă de întrămare sufle­tească, în vremurile acestea când toate bunurile spiritului se clatină. Puţinii intelectuali cari au alergat în acel colţ retras al Ardealului s'au întors acasă cu convingerea că ori câte nenorociri s'ar abate peste capetele noastre, încrederea în steaua cea bună a Astrei nu ni se va spulbera niciodată. Crize ca cea din ultimii ani vor acoperi flacăra subt obroc, dar nu vor putea-o înă­buşi.

S'a vorbit atât despre criza şi re­organizarea Astrei — acum un an a apărut un volum considerabil pri­vitor la această chestiune — încât ar fi inutil să insistăm pe larg, din acest prilej sărbătoresc. Totuşi ne permitem să ne oprim asupra unui punct, peste care s'a trecut cam re­pede cu vederea. Astra îşi datoreşte gloria celor 70 de ani eroismului şi generosităţii iniţiativei particulare. Statului străin şi hain de altă dată nu-i stătea la inimă ridicarea noas­tră culturală în spirit naţional. Atunci s'a trezit scânteia jertfei pentru luminarea celor mulţi în câ­teva suflete generoase: Şaguna, Şu-luţiu, Cipariu, Axente, etc. Scânteia aceasta a aprins flacăra puţinei noastre clase intelectuale. Obolul şi munca a venit de pretutindeni. A fost o emulaţie a jertfei pentru comu­nitatea naţională, cum puţine altele am avut în trecut. E adevărat că dărnicia şi generozitatea aceasta a coincis cu o epocă de progres eco­nomic si de întinerire a conştiinţei naţionale. întreg organismul naţiei române din Ardeal vibra de tine­reţe. Şi mai darnică şi mai generoa­să decât tinereţa nu e nici o vârstă.

După Unire statul, prietin acum, a luat subt larga sa ocrotire pe ve­nerabila societate, care a lucrat atâta pentru alcătuirea lui. Genero­zitatea lui, venită cam fără chibzu­inţă, a omorât pe cealaltă, a iniţia­tivei particulare. Atunci am început să ne tânguim, să vorbim de Astra ca de o instituţie a trecutului, să ţinem la congrese de reorganizare

fără de a putea inocula viaţă nouă organismului anchilozat. Mai mult decât oamenii, pot însă vremurile. Dela marele congres de reorganizare din Aprilie 1930, vremurile au evo­luat considerabil. Statul şi-a ciuntit mereu din dărnicie şi nu va trece, poate, mult până când nu va mai rămâne nimic din ea. Penuria acea­sta a Statului va împintena din nou iniţiativa particulară. A lene, ici-colo, virtutea aceasta începe să în­florească iarăş. Nu numai Astra dar atâtea alte instituţii sânt amenin­ţate cu moartea dacă nu va sări în ajutorul lor jertfa societăţii. Criza fără precedent prin care trecem, va omorî multe iniţiative bune, pornite de statul român, în anii de după unire cu atâta elan. Dar ceeace va rămâne din această probă de foc va forma nucleul unei vieţi noui. Şi Astra va rămâne. O Astră cu un buget mai modest, cu funcţionari mai puţini şi mai sărac plătiţi, dar cu mai multă vigoare tinerească în ea. Astra de mâine pe care o între­zărim prin negura deasă a crizei de azi, va reuşi credem, chiar prin acest spirit al ei, să strângă în ju-ru-i mai multe forte tinereşti decât cea de azi, condusă mai ales de ve­chii luptători din rândurile Astrei de dinainte de Unire. Generaţia de după Unire trece printr'o grozavă criză sufletească. E o criză de ideal, care nu e numai a ei, ci a întregei generaţii tinere a lumei. Vechile idea­luri trosnesc. Din dărâmăturile lor, sau poate din plămada nouă, tre­buie să ne croim altele. Ori cari ar fi aceste idealuri, ele nu se vor pu­tea lipsi de spiritualitate. Şi ori de câte ori va fi vorba de cultură vom găsi un sprijin la Astra, venerabila noastră Astra, care a servit idea­lul acesta de luminare a mulţimilor mai mult decât oricare altă asocia­ţie sau instituţie. Vom schimba ve­chile metode, vom schimba oamenii, un lucru va rămâne însă cu sigu­ranţă, din trecutul ei glorios: spiri­tul de jertfă pentru luminarea mul-ţimei.

Iată câteva din gândurile pe cari ni le-a sugerat modesta dar sincera aniversare dela Sf. Gheorghe. Nu putem încheia fără să spunem un cuvânt de laudă pentru cei ce au ostenit să ne dea această sărbă­toare sufletească în vremuri atât de grele. Şi un cuvânt de omagiu pen­tru vrednicul preşedinte, pe care trunul 1-a împedecat să alerge acolo unde-i era sufletul. Alegându-1 pe vieaţă, adunarea generală dela Sf. Gieorghe, a răsplătit cum se cuvine

munca şi gândurile lui bune, închi­nate Astrei cu atâta dărnicie.

Enescu la 50 de ani George Enescu împlineşte cinci­

zeci de ani. Cuvine-se să-i. rostim şi . noi un cuvânt de omagiu. Poate frunzişoara pe care vom încerca să o aninăm în cununa de lauri pe care i-o întind mâinile unei lumi întregi, va fi palidă şi trecătoare. Ea e sinceră însă, ruptă din lamura cea mai de preţ a sufletului nostru. Să ni se ierte comparaţia: Christos a preţuit cei doi bănuiţi ai văduviei mai mult decât galbenii fariseilor... Noi nu cerem maestrului atât, dar dorim ca omagiul acesta să şi-1 pună la inimă cum a pus atâtea altele, , rostite de guri regale, de prinţi ai celor materiale şi spirituale.

Dacă cineva ar încerca să facă astăzi o Arhondologie a aristocra­ţiei spiritului românesc, de bună seamă că în locul dintâiu, al celor aleşi, ar trebui să aşeze numele lui George Enescu. Prinţ al simţirei şi al gândului românesc, el este cea mai autentică din gloriile noastre naţionale de astăzi. Despre celelalte cuvintele de laudă se amestecă cu cele de ocară — poate şi din pricina că domeniul în care crează geniul lor e mai amestecat ou patimile pă­mântului. Despre neîntrecutul vrăji, tor de sunete nu s'au spus decât cuvinte de ridicare în slavă, Toate steagurile se pleacă în faţa trecerii lui. Toate ambiţiile tac, lucru aproape fără precedent în pătimaşa noastră vieaţă publică.

Nu numai în ţară, dar şi în străi­nătate. Două lumi ascultă robite vi­braţiile pline de vrajă ale arcuşului său. Enescu este cel mai cunoscut şi mai respectat nume romanesc peste hotare. El este cel mai nobil certificat al calităţilor superioare ale rassei noastre.

La Paris, unde gloriile se ridică atât de greu, dar odată recunoscute sunt impuse întregei lumi, Enescu e un nume rostit cotidian cu fami­liaritate, dela cel mai rafinat estet până la umilul burghez, care-^i dă şi ultima centimă pentru a asculta un concert de^al lui. Cine a avut prilejul să asiste la unul din con­certele date de el într'una din ce-brele săli parisiene — să zicem Pleyel sau Gaveau — cine a fost prins în vraja cuceritoare a atmos­ferei acelor,..săli, abia şi-a putut opri lacrimile de emoţie cari, i se îmbulzeau Ia poarta ochilor. Enescu a intrat, aşa zicând. în istoria spi-

323

©B.C.U. Cluj

ritului contimporan. Marcel Proust, deschizătorul de epocă în desvolta-rea romanului aminteşte de maestru într'o scrisoare către Jacques de Lacretelle: la Enescu s'a gândit atunci când a creat un capitol din „Du cote de chez Swann"; Eduard Herriot, în recenta lui carte asupra lui Beethoven, îl pune printre cei mai iscusiţi interpreţi ai sonatelor uriaşului muzicei contimporane

Când maestrul a trecut oceanul toată presa americană a sărbătorit venirea lui, ca pe un rar eveniment artistic. Interpretarea pe care a dat-o el unui concert de Brahms a înmărmurit până şi pe cei mai exi­genţi critici de artă. Şi aşa mai de­parte. In lung şi latul lumei numele lui şi-a croit drum de triumf şi de slavă.

Compozitor frământat de cele mai nobile probleme ale spiritului ome­nesc, turnate într'o tehnică perso­nală şi nouă; pianist virtuos; diri­jor cu un desăvârşit simţ al armo­niei şi nuanţelor; dar mai presus de toate executant, interpret genial al celor mai dificile opere muzicale, Enescu a epuizat toate tărâmurile artei sunetelor. Oricât de mari ar fi geniile pe cari le coboară, pe coar­dele vioarei sale, el par'că îi măre­şte încă prin pasiunea şi desăvâr­şita artă a interpretării. In cadrele date de marii maeştrii Enescu îşi toarnă sufletul lui. Lângă cei mari creşte şi el alăturea, uriaş, aseme­nea lor. Şi pasiunile lui sunt atât de adânc omeneşti, încât trezesc în noi tot ce avem mai de preţ, subt spuza patimilor şi nirricurilor zilei.

Căci Enescu nu e numai un mira­culos vrăjitor de sunete. Sufletul lui e înzestrat cu cele mai nobile calităţi cari luminează lutul oir.e nesc. E deajuns să priveşti chipul lui pentru a te convinge de acest adevăr. Din liniile aristocratice ale feţei din armonia gesturilor, din expresia de calm desăvârşit şi de modestie care iradiază în jurul lui ţi se comunică imediat superiori­tatea omului. Enescu a fost u m a ­n i z a t de arta lui.

Bunătatea lui atât de discretă a intrat în legendă. Cine nu cunoaşte episoade din cursul războiului, în care maestrul este eroul, care încu­rajează şi mângâie pe cei mulţi şi năpăstuiţi, cu darurile lui fără pă-reche.

. . . A v e C a e s a r m o r i t u r i t e s a l u t a n t ! — Acest salut al strămoşilor noştri poate nimănui nu se potriveşte mai bine... El e îm­păratul gloriei eterne, iar noi n'ls^e bieţi muritori, cari sgâriem cu exis. tenta noastră trecătoare scoarţa pă­mântului . . .

„Hamburger Fremdeblatţ" despre o contribuţie româ­nească la literatura asupra lui Goethe

Ziarul german „Hamburger Frem. deblatt" scrie următoarele sub tit­lul „O contribuţie românească la li­teratura despre Goethe": Din va'ui de scrieri, ce va apare în cursul anului, merită să atragem luarea aminte asupra unei mici cărţi, care are o dublă însemnătate. Inţâi fi­indcă găseşte noui şi originale puncte de vedere, şi al doilea fiind­că un poet aparţinând unei culturi străine surprinde în ea laturi esen­

ţiale ale spiritului lui Goethe. „Dai_ monion", un studiu asupra ideei de­monicului la Goethe scris de poetul român Lucian Blaga, împreună te­meinicie ştiinţifică cu imaginaţie creatoare. Blaga a produs senzaţie între specialişti cu noua sa operă filozofică „Eonul dogmatic", în care se încearcă o nouă concepţie des­pre lume. Ideile lui Blaga, crescut in cultură apuseană, sunt hrănite încă de isv.oarele mitice ale patriei sale. El e încă legat cu puterile pă­mântului, şi această legătură îi dă viziunea poetică, care pătrunde în inima lucrurilor şi a relaţiunilor. Studiul său „Daimonion" se ocupă cu ideea demonicului la* Goethe . . . Esenţial e pentru sensul demoni­cului diferenţierea sa de mefistofo. lic. Mefistofoiicul e o ipostază a in­telectului steril, demonicul e o pu­tere pozitiv-creatoare. Goethe vede în Demonic un fel de manifestare a divinităţii.Panteismul său se deose­beşte de al lui Spinoza prin înglo­barea elementului demonic. Cu alte cuvinte divinitatea nu lucrează nu­mai după 'legi veşnice, superiorita­tea şi înţelepciunea sa insondabilă îi îngăduie uneori salturile para­doxale şi enigmatice în iraţional. Manifestarea aceasta a divinităţii în contradicţii, evadarea sa din le­gea logică, e după Goethe „demo­nicul". Nemo contra deum nisi deus ipse. — Divinitatea împotriva ei în­şişi : acesta e substratul metafizic al concepţiei Goethene asupra Demo­nicului. Acest gând îi luminează aproape orice domeniu al realităţii. El trece ca un zic-zac prin toate concepţiile lui Goethe şi este coroa­na viziunei sale despre lume şi via­ţă... Blaga a dat cu această lucrare un nou impuls tuturor prietinilor operei lui Goethe. Ea e clădită pe o temeinică cunoaştere a mater ie i . . . Expunerea vie şi fără prejudecată mărturiseşte despre o personalitate care — din altă cultură — a asimi­lat profund fiinţa lui Goethe.

Teatrul şi Opera Cluju­lui în agonie?

Când scriem aceste şire, cu toate-că am întrat adânc în toamnă, nu ştim încă nimic de soarta Teatru­lui şi Operei române din Cluj. Dela întemeierea ei S o c i e t a t e a d e M â i n e a avut cea mai largă soli­citudine pentru aceste două institu­ţii de luptă pentru biruinţa spiritu­lui românesc în Ardealul desrobit. Le-am pipăit pulsul cu aceeaş grijă, ne-au bucurat succesele lor şi ne-au întristat înfrângerile, le-am certat şi le-am aplaudat, având în vedere numai postulatele sa­cre ale artei şi ale românismului. Deaceea nu putem tăcea acum când îngrijorarea, pentru soarta acestor instituţii a învăluit toate inimile.

Numeroase svonuri circulă, cari de cari mai rele. Ba că una din ele, sau chiar amândouă, vor dispare printr'o simplă şi brutală trăsătură de condeiu a Ministrului de Finan­ţe; ba că vor deveni un fel de fi­liale a unor instituţii similare din Capitală; ba vor lua un caracter ambulant, pentru a nu zice nomad, revenind astfel la vremurile patri-

UQVIBTÂTM Dti MÂINE

arhale ale comedianţilor vagabonzi. Tot atâtea svonuri circulă şi cu pri- -; vire la omul nou care va veni în fruntea lor. Se pare chiar, că dată fiind atitudinea cercurilor dela gu­vern şi criza economică, oamenii de ispravă se cam feresc de acest post, fîfind astfej ameninţaţi; să cădem iarăşi pe mâna nu ştiu cărui şomer intelectual din cafeneaua Bjicureş-tiului.

Să ni se permită şi nouă un cu­vânt. Domnii dela Bucureşti — cari decid cu atâta uşurinţă de soarta instituţiilor din provincie, din bi­rourile lor, fără de a cunoaşte rea­lităţile — să ţină seama de un lu­cru: Teatrul şi Opera română a Clujului, ori câte greşeli au comis, sânt funcţiuni vii ale culturii ro­mâneşti. A le desfiinţa însemnează să amputezi un organism tânăr, abia pus la treabă. Spiritul româ­nesc nu se poate lipsi de ele; ra­ţiunea existenţei lor este un postu­lat naţional de întâiul ordin. Astăzi mai mult decât acum zece ani. As­tăzi ele ne-au intrat aşazicând „în sânge", şi au început, mai ales Opera, să atragă la ea şi pe mino­ritari.

Afară de această poruncă naţio­nală cei ce au în mână soarta Tea­trului şi Operei române din Cluj trbuie să se gândească la mulţimea de actori cari rămân pe drumuri, jii la truda pusă de aceşti oameni îr. cei 12 ani de activitate. Oricine e cât de cât familiarizat cu mecanis­mul unui teatru sau a unei opere, ştie cât de greu se ajunge la înjghe­barea; unui repertoriu permanent. Mai ales la Operă chestiunea acea­sta este de capitală importanţă. Şi Opera din Cluj a reuşit, după o muncă extrem de încordată, să-şi facă un admirabil repertoriu, din care puţine din operele clasice lip­sesc. Acest repertoriu a fost adap­tat încetul pe încetul necesităţilor locale. A da acum cu piciorul în această muncă, pentru a începe pe­ste câţiva ani dela capăt, ar fi o faptă lipsită de orice simţ de econo­mie şi prevedere.

Recunoaştem că s'a făcut risipă. S'ar putea face serioase ciuntiri din personalul artistic şi administrativ, lefurile pot fi scăzute, dar desfiin­ţarea şi „provizorie" (ştim noi ce însemnează aceste formule de mân­gâiere) ar fi o crimă împotriva in­tereselor româneşti.

Cronicar

324 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE)

BULETIN BIBLIOGRAFIC

STATISTICĂ. ECONOMIE POLITWĂ. LEGISLA­ŢIE. DREPT. POLITICĂ.

Acţiunea baroului advocaţilor din Cluj pentru reforma legislaţiei judiciare şi o. mai buna organizare a justiţiei. Cluj, /1931/. Tip. Fondul Cărţilor Fun-duare. 8° 1 f. 84 p. (1485—1931).

Anteproectul codului comercial unificat al României Mari însoţit de expunerea principiilor de I. G. C o h e n şi de observaţiunile critice ale dlor Gr. L. T r a n c u-I a şi, D. G ă 1 e ş e s c u-P y k, E. C r i s-t o f o r e a n u . Buc. (1931). Edit. „Curierul Jud." 8". IV, p. (2039—1931). Lei 280.—

Băicoianu, C. I. Omul ca factor pentru combaterea cri­zei agricole. (Extras din „Economia Naţională" No. 10—11—12). Buc. 1930. Tip. Copuzeanu. 8° 1 f. 48 p. 7 f. (2186—1931).

Ciomac, Ion Luca. Despre stările agrare din Transilva­nia sub regimul maghiar şi cercetări asupra si­tuaţiei exploatărilor agricole după reforma agrară. Supliment la „Buletinul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor" voi. I, No. 1—2 /1931/. Buc. 1931. Regia M. O. Impr. Naţională. 8° 154 p 1 tab. (2093 1931).

Cristoforeanu, E. Observaţiuni asupra ante-proectului codului comercial. Registrul comerţului. Contrac­tele comerciale. Buc. 1931. Edit. „Curierul Judi­ciar". 8» 1 f. 40 p. (2043—1931).

Dicţionar de drept alfabetic /cuprinzând doctrina şi jurisprudenta română şi streină până la finele anului 1930/. (Alcătuit de) Constantin N. T o-n e a n u . /Voi. I. A, B, C, D./ Buc. 1930 /1931/. Edit. „Curierul Judiciar". 8» 369 p. 1 f. (2041— 1931). Lei 290.—

Duşescu, Ioan C. Despre acţiunea în revendicare imo­biliară. Buc. 1931. „Vremea". 8° 76 p. (2072-1931).

Georoceanu, Romulus. Comentariu asupra legei Dobro-gei Nouă cu prilejul' atentatului dela Interne. Buc. 1931. Tip. Române Unite. 8° 39 p. (2228-1931).

Gheorghiu, Alex. Marius. Problema marinei comerciale. Cu o prefaţă de C. B o e r e s c u. Brăila, 1931. Tip. „Slova". 8° XVII, 93 p. (158—1931).

Goruneanu, Radu M. Ideea de drept şi procesul ei de formaţiune. Teză de doctorat în drept ştiinţele ju­ridice. /Buc./, 1931. Tip. Copuzeanu. 8° 5 f. 151 p. (Universitatea din Bucureşti). (2184—1931).

Iencica, Constantin. Politica culturală la graniţa de vest. Conferinţă. Cluj, 1930. „Ardealul". 8° 1 f. 24 p. (2013—1931).

Ionescu, Nic. E. Legislaţia minieră română. Dreptul şi' procedura minieră de exploatare. Buc. 1930. Socec et Co. 8° 104 p. (117—1931). Lei 120.—

Irimescu, S. Bugetele necesare pentru combaterea tu-bercuolzei. Extras din „Convorbiri Literare" (No. 12. Decemvrie 1930). Buc. 1930. Socec et Co. 8° 19 p. (118—1931).

Istrate N. Statistica naţionalităţilor. La statistique des nâtionalites. Introduction par I. T e o d o r e s c o . Extras din Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie" voi. XLIX, 1930). Buc. 1930. Socec et Co. 8° 57 p. (Probleme statistice II). (114—1931).

Legea contra cametei comentată şi adnotată cu doctrină şi jurisprudenta străină însoţită de rezumate ju-risprudenţiale române asupra dobânzii de E. C r i s-t o f o r e a n u şi) Rene I. R â m n i ce a nu . Buc. (1931). Edit. „Curierul Judiciar". 8° 91 p. (2044— 1931).

Leon, G. N. Consideraţiuni critice asupra politicei noa-tre economice şi financiare. Buc. 1930. Socec et Co. 8» 20 p. (112—1931).

Meitani, Radu. Mandatele internaţionale. Studiu de drept internaţional. Buc. 1931. Carmen Sylva. 8° 208 p. 1 f. (1540—1931).

Motâş, C. I. Valorificarea subsolului de gaz metan din Ardeal. Soluţia Vintilă Brătianu. Sistemul de dis­trugere Maniu-Madgearu. Buc. 1931. Impr. Inde­pendenţa. 8" 32 p. (2083—1931).

Publibat de ION MUŞLEA Bibliotecar \UBiblioteca Universităţii din Giuj;

Neag'UT-Aîexandru D; Fiscalitatea şi economia privată. /Buc. 1931. Soces et Co./ 8° 96 p. 1 f, 2230-1931).

Plessia, Ion I. Politica lui Ion I. C. Brătianu faţă de Ardeal. Conferinţă. Buc. 1931. Impr. Independenţa. 8» 19 p. (1947—1931).

Proiectele de convenţii şi recomandările adoptate de conferinţele internaţionala aţe muncii din 1924 şi 1930. (Publicate de) Ministerul Muncii şi ocro­tirilor sociale. Buc. 1931. „Cartea Rom." 8° 112 p. (1518—1931).

/Rujinschi Gheorghe/. Aviaţia civilă românească. Po­litica aviaţiei noastre. Organizare. Programe de lucru. Extras din lucrările comisiei de organizare a aviaţiei civile. Buc. 1930. Tip. „M. M. Antonescu". 8» 67 p. 2 hărţi. (180—1931).

Sofronie, George. Tratatul dela Lateran (11 Februarie 1929) şi statutul internaţional al papalităţii /Stu­diu de drept internaţionali şi istorie diplomatică/ Oradea, 1931. Tip. Românească. 8° 1 f. p. (2178— 1931). Lei 100.—

Strat, Georges. La situation economiques des classes sociales en Roumanie. Buc. 1930. Socec et Co. 8° 23 p. (228—1931).

FILOSOFIE. EDUCAţlE. ÎNVĂŢĂMÂNT.

Adămoiu, I. Probleme din psihologia contemporană. Teoria psihoanalitică freudiană. Făgăraş, 1930. Tip. Ioan Lazăr. 8° 39 p. (1882—1930).

Belcescu, Traian. înfăptuiri în domeniul şcoalei active". Schiţe de învăţământ după principiul activităţii personale a copilului. Buc. (1931). Cultura Rom. 8° 63 p. 1 f. (Colecţia Orientarea Profesională 1). (2112—1931). Lei 20.—

Eliade, Mircea. Contribuţii la psihologia Yoga. Extras din „Revista de Filosofie" No. 1—1931. Buc. Tip.

> „Bucovina". 8° 25 p. (2030—1931). Gabrea, Iosif I. Psihologia a două tipuri de copii: co­

pilul de sat şi copilul de oraş. Buc. 1930. „Buco­vina". 8° 41 p. (916—1931). Lei 35 —

Ghiaţa, Adina P. Educaţia voinţii. Concepţia lui Jules Payot. Buc. (1931). „Cultura Rom." 8° 57 p. 1 f. (1662—1931).

Ghiaţa Petre I. Elemente de cultura generală. Pedago­gie generală. Probleme de psihologie. Politică cul­turală. Sociologie. Probleme de cooperaţie. Buc. (1930). „Cultura Rom." 8° VIII, 404 p. (1666— 1931). Lei 150.—•

Ghibu, Onisifor. In jurul preluării Universităţii din Cluj. Extras din „Revista generală a învăţămân­tului". No. 4/1931. Buc. 1931. Tip. „Bucovirîa". 8° 23 p. (2034—1931).

învăţământul tehinc superior. Anteproiect de lege pro­pus de către consiliul profesoral al Şcoalei Poli-technice din Timişoara. /Timişoara/. /„Tip. Româ­nească"/ 8» 24 p. (1576—1931).

Lupu, Ioan. Die Grundlagen der Gesellschaft, das Recht und die Religion in der Durkheimschule. Ihr be-sonderer Widerhall in der Jenenser Jerusalems-chen Soziologie. Iaşi, 1931. „Viaţa Rom." 8» 3 f. 219 p. (2161—1931).

Lupu, Ioan. Lumea de dincolo. O problemă de sociolo-.gie. Iaşi, 1931. „Viaţa Rom." 8" 15 p. (2142—1931).

Mărgineanu, Nicolae. Psihologia învăţării. Problema transferatului şi a valorii educative a obiectelor de învăţământ. Cluj, 1931. Edit. Inst. de Psihologie a Univ. din Cluj. /Tip. „Lapkiado"/. 8» XV, 165 p. tab. (Studii şi cercetări psihologice. No. 9.) (2286-1931). L. 130.—

Papacostea, Cezar, Platon. Viaţa, opera, filosofia. /Buc. 1931. Tip. Ion C. Vâcărescu/. 8° 1 f. (1946—1931).

325 ©B.C.U. Cluj

F A P T fi

I D

OBSERVAŢII

Convertirea datoriilor agricole

Suntem ţară agricolă, însă de 14 ani nici un guvern n'a organizat nici cel mai neînsemnat credit agri­col. Statul, Banca Naţională şi gu­vernele s'au străduit din răsputeri să ofere toate resursele lor pen­tru întremarea pieţii financiare, pentru progresul comerţului şi avântul industriei. Factorii finan­ciari şi industriale au fost foar­te norocoşi prin puterea bogă­ţiei lor, prin influenţa directă, prin mijloacele felurite de cari dis pun au fost în stare să lege de mâni şi de picioare pe toţi guver­nanţii, să le inspire legi şi să le stea la dispoziţie în orice clipă. Ne­norociţii de agricultori/ Ei n'au pe nimeni, nu sunt organizaţi, n'au trecere, rămân la periferia oricăror acţiuni oficiale de apărare a intere­selor lor. România celor 80 procente ţărani s'a sbătut neputincioasă şi dezarmată zadarnic timp de 14 ani: nici un credit agricol care să pună în valoare câmpul, care să le pună la îndemână inventarul mai ales după reforma agrară.

Lăsaţi la voia întâmplării şi la discreţia mijloacelor lor sărace agri­cultorii dornici de progres au recurs la credite particulare şi s'au anga­jat la datorii grele. Dobânzile i a u apăsaţi nimicitor. Iar dela o vreme n'au mai fost în stare să respecte nici onorarea anuităţiolr de lichi­dare a împrumuturilor contractate.

In acest haos lucrează cu efect spiritul demagogic. Partidele poli­tice în sfârşit şi-au dat acum o soluţie: convertirea. Unii agricultori înţeleg prin convertire preluarea sarcinilor lor de către stat. Politi-cianii lasă a se înţelege, că acesta este sensul convertirii, numai de dragul captării clientelei populare.

Şi a se vorbi despre o convertire integrală a datoriilor, iarăş este ris­cant. Se ivesc apoi ultimii salva­tori: să se convertiască o parte a datoriilor, ori să se aplice morato-rul şi la agricultură.

Dezorientarea este generală. Problema este mai complexă: e

nevoe să se facă distincţiunea între agricultorii cu proprietate medie în­tre 2 şi 40 jugăre şi între proprie­tarii mari, cari au beneficiat de credite în valoare de milioane. Micii

proprietari trebuesc în primul rând ajutaţi, căci ei sunt grosul econo­miei naţionale. Şi nu poate fi vorba de a se converti totalul datoriilor lor, ci numai acea parte de credite care prezintă risc pentru institutul cre­ditor deopotrivă ca şi pentru debi­tor. De pildă un ţăran a împrumu­tat la o bancă ale cărei fonduri sunt alimentate din depuneri plugăreşti suma de 300.000 lei. Pentru jumă­tate din sumă, cu toată scăderea de preţuri, el prezintă încă garanţii reale; pentru cealaltă sumă însă care este riscul creat de împrejurări independente de creditor şi debi­tor, se va întrebuinţa soluţia con­vertirii, adică a eşalonării anuită­ţilor pe un timp de 10—15 ani şi se vor emite scrisuri fonciare negocia­bile pe pieţele streine.

HORIA TRANDAFIR

REDACŢIONALE. Cu numărul de faţă începem două lucrări mai mari, de mult farmec literar, datorite strălucitelor condee: Gh. Tulbure şi Teodor Murăşanu, reputaţi publi­cişti din Oradea şi Turda. Dease-meni dăm începutul unei lucrări de subtilă analiză sociologică, al cărei autor este d. N. Mărgineanu dela universitatea din Cluj, cu renume ce a trecut frontiera prin volumele sale de Dsihollogie experimentală — câteva din ele imprimate deja în limbile germană şi engleză.

Continuările romanului dlui Agâr-biceanu şi studiului asupra proprie­tăţii agrare al dlui Suciu vor urma în nrele viitoare.

Numărul de faţă a apărut cu ni­ţică întârziere din cauza trecerii la alte tipografie (Fraternitas) care excelează în tehnica grafică.

Patriotismul bancherilor D. Chevenels secretarul general

al Confederaţiei Internaţionale a muncii a tratat la Casa Poporului din Bucureşti str. Izvor 37 unde îşi au sediul partidul social-demo-crat şi confederaţia muncii din Ro­mânia timp de trei zile problemele arzătoare ale zilei. Cu acest prilej s'a lansat un manifest către ţară, în care se lămuresc odată mai mult directivele politicii social-democra. •te dela noi. In sala Transilvania so­cialistul Chevenels, invitat să ţină o conferinţă, a desvoltat tema foarte actuală a crizei economice. Orator instruit şi familiarizat cu vastele probleme sociale d. Chevenels a vor­bit timp de o oră şi jumătate despre stările mondiale. A surprins înde­

osebi noutatea unui capitol: lipsa de scrupul a unor trusturi finan­ciare când este vorba de a îmbrân­ci şi a brusca factorii democratici ai vremii. S'au organizat adevărate coaliţii ale marilor capitalişti împo­triva guvernelor de stânga. Astfel bancherii farncezi au sabotat gu­vernul lui Herriot în aşa măsură, încă trezoreria statului ajunsese la sleirea totală. Bancherii germani.au alungat cu un acelaş sistem de rui­nare a valutei pe ministrul Hilfer-ding. Bancherii belgieni au provo­cat iarăş panică în timpul când se constituise coaliţia socialisto-catoli-că (de stânga). Iar exemplul clasic recent este cel din Anglia; City-ul aristocratic, acest centru al magna­ţilor finanţei, a recurs la metode neîngăduite pentru a răsturna gu­vernul laburist. Concluzia acestui tragism financiar este, -că- finanţa aristocratică nu tolerează diminua­rea omnipotenţei şale, nu permite nici o înaintare în câmpul politic a factorilor democratici, şi este ca­pabilă să împingă în prăpastie în­treaga economie a ţării, numai să-şi asigure egemonia peste celelalte clase sociale. Triste şi elocvente exemple. Să nu fie însă nimeni surprins dacă potopul de crize se iveşte tot mai tumultuos. Mănun­chiul redus al marilor deţinători de capitaluri nu-şi dă seama, că prin mentalitatea lor egoistă şi obtuză declanşează nesiguranţa generală şi generează fermenţii mişcărilor re­voluţionare.

f Păstorul roman I Cercetătorului atent nu-i poate

scăpa râvr.a ştiinţifică a laboratoa­relor' universitare da a desgropa complect trecutul artistic al popo­rului român şi peste tot modul de viaţă. S'ar putea afirma, că deabi.t de aci înainte se vor cunoaşte co morile de artă bătrânească în toată puritatea lor. Iar în măsura cunoaş­terii vom avea şi apreciaiea lor. In ce priveşte păstoritul studiile se în­teţesc. Anuarul Institutului de geo­grafie fondat în Cluj de distinsul geograf şi om de litere d. G. Vâl-san care, spre regretul general, "s'a transferat dela universitatea de aici la cea din capitală, a iniţiat monografii foarie_.preţioase. Minu­ţioasele investigaţiuni ale dlor VâL san, Romul Vuia, N. Dragomir, Sa­bin Opreanu ş. a. încheagă un tre­cut măreţ al ciobanului român, care a cutreerat meleaguri îndepăr­tate până pe munţii Caucazului şi şi-a păstrat tipul etnic. îndepărta­tele cutreerări ale păstorului nos­tru nu pot fi considerate, ca feno-

326 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

mene de nomadism, ci de transhu­mantă. Nomadismul însemnează ru­perea oricăror legături cu locul de baştină, de plecare. Pe când trans­humanta este o revenire regulată la matcă, păstrarea unor intensive le­gături cu satul de naştere. Despre păstorul român a spus Vâlsan că „a urzit şi a întărit unitatea naţio­nală." Da, aşa este. Insă păturii acesteia străvechi de bază a neamu­lui românesc, păstrarea de fiinţă specifică, de tip aparte etnic, de tra­diţii şi de conştiinţă a sângelui, statul român nu i-a arătat nici o solicitudine. De 14 ani dela unire pătura ţărănească, în cele 80°/0 ale totalului poporaţiei ţării, n'a benefi. ciat de nici un leu credit ieftin. Toate categoriile sociale au fost ajutate prin rânduieli de credit, nu­mai muncitorul pământului şi mun­citorul de fabrică nu. Caracteristic. Şi umilitor pentru patriotismul şi naţionalismul lătrător al guvernan­ţilor dela unire încoace.

iH Sbuciumul Angliei _ Puternica Anglie, cea mai întin­

să ţară a lumii contimporane, sta­tul cu resursele financiare cele mai bogate trăeşte zile de sbucium. Se pare, că nici guvernul de concen­trare care a succedat guvernului socialist, nu este stăpân pe situaţie. Se iau măsuri eroice, hârtiile nu'se mai schimbă în aur, bursele nu mai funcţionează, reescontul sare dela 4 şi jum. la 6 procente. Calculele băneşti nu-şi găsesc verificarea exactă. O undă de panică scutură încheieturile vastului imperiu. Ghi­şeele strălucitoare ale Băncii An­gliei, în trezoreria căreia se aduna­seră cele mai uriaşe depozite de me­tal preţios, îşi pierd calmul, nu-şi găsesc socoteala operaţiunilor me­canice _ dinainte. Tulburarea este produsă de cauzele crizei care a pă­truns în imperiul britanic. Ele sunt mai multe. Cea dintâi cauză este desigur incapacitatea de adaptare a Angliei la nouile circumstanţe ivite de pe urma scăderii consumaţiei de cărbuni.Anglia era ţara unicei in­dustrii: a exploatării de cărbuni. Ori exportul ei a scăzut, în măsura în care şi alte ţări au descoperit zăcăminte de cărbuni. Iar combusti­bilul a mai fost înlocuit în multe părţi prin petrolul rafinat. Reduce­rea productivităţii în industria car­boniferă engleză a pus pe drumuri milioane de muncitori, în favoarea cărora s'a legiferat subvenţia de stat. Echilibrul bugetar a fost pe­riclitat. Anglia nu-şi poate veni în ori. De aici neliniştea. Din punct de vedere politic Anglia deasemeni a pierdut mult ca debuşeuri, pentrucă dominioanele şi Indiile îşi protejea­ză propriile lor industrii autohtone. Orientul a rezistat cu succes pene­traţiei europene. Speranţele capita­lismului apusean au dat greş. Po-pulaţiunile asiatice nu s'au lăsat în­călcate prea mult. Toată lumea este acum atentă la ceeace se petrece în ţara mândrului Albion. O prefacere profundă se anunţă. Ea va influen­ţa hotărîtor destinele lumii de azi.

Certurile politice Politicianismul a fost totdeauna

orb, retrograd, insensibil. Sub ochii noştri se petrec lucruri grave. Se anunţă de pretutindeni schimbări

mari. Criza sfăşie ţara; Lefurile nu se plătesc funcţionarului. Agricul­torul nu-şi poate valorifica recolta. Cetăţeanul nu-şi poate plăti darea. Instituţiile financiare suferă- de o imobilizare generală. S'a întins ma­rasmul peste suflete. Omul îşi im­pune toate privaţiunile şi restrân­gerile, numai să nu fie lovit prea crud în existenţă. In aceeaş vreme însă partidele politice se ceartă în­tre ele, se ponegresc, discută pro­grame, îşi aruncă invective groso­lane. Cu toată gravitatea situaţiei omul poiitic de partid nu vede mai departe de lungul nasului, îşi dea­pănă în sinea lui numai dorinţele de putere, de răsturnare şi ponegrire a adversarului. Insă într'un ceas atât de greu s'ar cuveni ca ostilităţile acestea egoiste şi ridicole să înce­teze. Locul lor să-1 ia preocuparea unică asupra sortii poporului. Câtă cuminţenie e, trebue toată strânsă pentru a ajuta statul să treacă peste ceasuri atât de îngrijorătoare. Cine ar fi crezut, că la Î4 ani după Uniră să avem de luptat cu atâ.ea neajun­suri! S'a lansat odată ideia unui gu­vern prezidat de o personalitate cum e d. Titulescu, omul capabil să reprezinte încrederea întregii ţări. Niciodată nu era mai mare ne­voie de o atare încercare do destin­dere, sub un guvern de concentrare a forţelor politice cu rădăcini în massele populare, sub un guvern cio veritabilă democraţie, ca în zilele acestea, când trebue să amuţiască micile intrigi şi socoteli de partid.

// Panait Istrati e bolnav •^Scri i torul Cezar Petrescu a scris

un emoţionant articol în C u r e n-t u 1 asupra mediului de strâmtorare materială şi morală în care-şi iro­seşte marele scriitor, projştar Pa­nait Istrate o existenţă omenească năcăjită şi izolată în oralul său de origina JBrăila. Este înduioşătoare soarta unur l i tera t de valoarea lui. S'a adaos acum şi qjbpală de plă­mâni care-1 ţinuteşte la pat . cu re­gularitate periodică toamna. Rându­rile dlui Cezar Petrescu sună a mustrare. O mustrare care mişcă, influenţează sensibilitatea oricărui intelectual de rasă. Panait Istrati răspunde plin de recunoştinţă şi asigură, că în jurul său sunt încă atâtea inimi pline de nobleţe cari admiră frumosul etern. încă dela cele dintâi romane ale sale ,,Socie-tatea de mâine" a subliniat nota originalităţii acestui fiu al pămân­tului, care a imortalizat într'p lim­bă mondială, reflexele unei lumi mărunte, ale lumii de jos din ţara noastră şi din Orient. Eroii romane­lor sale, cu toate că sunt culeşi -din­tre oamenii cei mai chinuiţi, mai umiliţi şi mai mizeri în condiţia mo-umiliţi şi mai mizeri în condiţia ma-rală cum nu-şi găsesc asemănare printre virtuoşii consacraţi ai super­bei aristocraţii. înţelepciunea lor cu tâlc adânc ni-i aduce aproape de tot de inima noastră, ni-i face simpatici, ei figurează ca prototipuri ale " exem­plarelor celor mai pure de suflet uman. Acesta este adevărul opere­lor lui Panait Istrati. Cu renumele său, cu poezia generozităţii risipite

în cărţi r"are, Panait Istrati ar fi îndreptăţit să aibe un geniu mai blând, mai scutit de privaţiuni, mai ferit de talazurile sbuciumului coti­dian al existenţii. Aşa ar trebui să fie, dacă România noastră n'ar fi o ţară săracă în suflete, dacă s'ar mândri cu o intelectualitate simţi­toare, dacă publicul ei cititor ar ur­mări o literatură profund învioră­toare, onestă şi plină de artă. Pen­tru ţara noastră situaţiunea lui Pa­nait Istrati e caracteristică. Ceeace trebuie să ne dea de gândit.

D. Vasile Goldiş în convalescenţă

Hotărîrea dlui Vasile Goldiş de a se retrage din fruntea Asociaţiei din motiv de sănătate a provocat emo­ţie generală. Astra, precum era şi firesc, a respins demisia şi şi-a exprimat dorinţa ca d. Goldiş să ră­mână la conducerea bătrânei insti­tuţii culturale până la moarte. "Un sentiment de recunoştinţă faţă de activitatea dlui Goldiş a îndemnat Astra să exprime un astfel de elo­giu puţin obişnuit. D. Goldiş este unul dintre cei mai înzestraţi cărtu­rari ai Ardealului. O inteligenţă în neîntreruptă căutare a adevărului, O fire mai detaşată, mai capabilă să-şi revizuiască tradiţionalismul, să-şi înoiască credinţele în lumina concepţiilor progresiste ale veacu­lui. Niciodată nu se va putea in-" destul semnala rolul hotărîtor pe care 1-a jucat dsa în epocalele fră­mântări ale celor trei luni din toamna anului 1918 (Octomvrie— Decemvrie). Radicalismul gândirii sale 1-a apropiat şi înfrăţit cu mas­sele muncitoreşti a căror colaborare a considerat-o indispensabilă" în vremile acelea. Două consecinţi se mai puteau însă trage, judecând li­nia principiilor pe cari s'a mişcat o viaţă întreagă: o neostoită astaşare faţă de steagul democraţiei păstrând contactul permanent cu reprezen­tanţii milioanelor de săraci şi pro­letarizaţi ai sorţii, şi efectiva şi cotidiana sa îndrumare a Astrei mutându-se la Sibiu şi selecţionân-du-i metodele de muncă pentru a-i asigură prosperitatea maximă. Ade­sea i-am vorbit despre ele. Din par-te-ne dorim ca d. Goldiş să se refacă deabineela şi să contribue mult şi bine cu luminile minţii sale strălu­cite la progresul culturii româ­neşti.

Răspândiţi revista

„SOCIETATEA DE MÂINE11

327 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE / '

(Continuare din pag. 310). se fac unele lecţiuni şi se iau anume atitudini comode. Profesorul riscă mult dacă-şi permite indecenţe şi uşurinţi de expresie. Jargonul şi intonaţiile stâlcite, barbarismul pro­vincial şi local trebuiesc înfierate. In faţa sa el are numai ochi şi urechi. Deîndatăce nu se pregăteşte temeinic se întâlneşte cu răutatea necruţătoare a elevului. Anatole France spunea: „copiii apreciază cu o perfectă dreptate valoarea mo­rală a profesorului lor". Aşa este. Multe ore se pierd în nimicuri, une­ori chiar sentimentale.

Şcoala face progrese continue. In Komânia Mare instituţia cea mai or­ganizată în mod modern, cu toate lacunele, este şcoala.

Dacă se denunţă părţi slabe să nu fie supărare. Ele să stimuleze la îndreptare.

Amintirile Martei Kădulescu sunt scrise cu un talent promiţător. Dacă acelaş spirit critic se perfecţionea­ză, vom avea surprize literare.

Ion Clopoţel

Un sindicat al băncilor noastre

„Revista Economică" din Sibiu scrie:

„Sesizată „Solidaritatea" de mai multe bănci-membre de a lua ini­ţiativa pentru înfiinţarea unui sin­dicat al băncilor româneşti din Ar­deal, Consiliul de administraţie a acestei asociaţiuni, în şedinţa sa de la 19 crt., ţinută la Sibiu, după o temeinică discuţie a întregului com­plex de chestiuni în legătură cu or­ganizaţia proiectată, a decis în

principiu, înfiinţarea unui sindicat sub numirea „Sindicatul Băncilor Române din Ardeal", ca asociaţie persoană juridică, sub egida Băncii Naţionale a României, şi cu sediul în Sibiu.

Scopul sindicatului este: Strângerea legăturilor de solida­

ritate a băncilor participante, sta­bilirea normelor pentru împiedeca­rea concurenţei neleale, simplifica­rea administraţiunii şi reducerea cheltuelilor generale, luarea măsu­rilor pentru a înlesni augmentarea portofoliului comercial, studiarea chestiunii quantumului dobânzilor depozitelor şi a împrumuturilor (avansurilor), al dividendelor de distribuit e tc , precum şi a între­buinţării sumelor provenite din de­pozite, creiarea şi administrarea unui fond special în scopul de a înlesni băncilor participante obţi­nerea de reescont special dela Ban­ca Naţională a României şi contro­lul întrebuinţării sumelor acestui reescont.

Băncile participante la Sindicat vor constitui împreună, la Banca Naţională a României, un fond sin­dical special în sumă corespunză­toare: în cambii, efecte publice, obligaţiuni hipotecare (garanţii re­ale), acceptate de Sindicat şi de Banca Naţională.

Menirea fondului sindical este de a da băncilor participante la Sindi­cat, posibilitatea, să-şi procure în caz de nevoie, mijloacele necesare pentru plata depunerilor spre fruc­tificare şi exclusiv numai pentru acest scop, în limita de 15—20% din totalul stocului de depuneri.

Aceasta de sine înţeles numai în cazul când momentan nu ar fi în si­tuaţie să-şi procure aceste mijloace pe altă cale de ex. prin credit sau reescont normal.

f Va să zică este vorba de crearea unei organizaţii, de ajutor reciproc a băncilor, în scopul de a asigura solvabilitatea lor, faţă de deponenţi.

Crearea de astfel de sindicate, în vremurile acestea de nervozitate, a deponenţilor, cari la orice svon cât de neîntemeiat ori chiar absurd, asaltează ghişeele băncilor, este dea-dreptul o necesitate, şi garanţiile ce le oferă depunătorilor dela bănci fondurile sindicale, sunt proprii a contribui foarte mult la liniştirea spiritelor alarmate".

Laval şi Briand în Berlin

Invitaţia germană a fost onorată: preşedintele consiliului de miniştri şi ministrul de externe dd. Laval şi Briand au plecat la Berlin. Un eve­niment comentat de toată lumea. De mai bine de o jumătate de secol n'a mai călcat în capitala Reichului picior de ministru francez. Spiritul de revanşă după înfrângerea dela Sedan a dominat Franţa şi nu s'a potolit până la recucerirea Alsaciei şi Lorenei. Cu toatecă revendicarea franceză a fost mulcomită. totuş evenimentul nu ar fi avut loc fără înşpăimântătoarea criză ce sfâşie viaţa de stat a Germaniei. Iar in­terdependenţa comandă reconciliere. Prăbuşirea unui stat provoacă re­percusiuni imediate la vecini. Cu toatecă Franţa este astăzi banche­rul lumii, totuş o paşte teama de a nu suferi, par ricochet, consecinţi funeste. Prudenţa prevederii a în­demnat Franţa să strângă relaţiile cu Germania. Dela colaborarea ce­lor două state puternice atârnă în bună parte liniştea» Europei. împă­carea franco-germană generează umanităţii speranţe noi de mai bine.

In curând va apărea o carte de mare actualitate po­litică:

SOCIALDEMOCRATIA ŞI PROBLEMELE ACTUALE ALE ROMÂNIEI

de: I o n C l o p o ţ e l

Volumul are următoarele opt capitole: 1. Câteva principii. 2. In căutarea unei definiţii şi un examen al socio­

logiei. 8. Socialismul şi viaţa individuală. 4. Partidul cel mai reprezentativ. 5. Repercusiuni în politica externă. 6. Camerele de agricultură sub un regim social-de-

mocrat. 7.Triumful politic al mulţimilor. 8. Concluzii. Socialdemocraţia este sistemul filosofic-economic al

masselor necăjite. Fără el nu se poate democratiza Ro­mânia. Volumul arată nevoia organizării temeinice a socialdemocraţiei în ţara noastră şi fixează atitudinea socialismului de tip occidental faţă de problema pro­blemelor: problema agrară, care n'a fost soluţionată.

Preţul unui volum 80 lei. Comenzi se pot face de pe acum la administraţia ^So­

cietăţii de mâine" Cluj.

BIBLIOGRAFIE Se găsesc în depozitul revistei „SOCIETATEA

DE MÂINE" Cluj str. N. lor ga No. ll/a. şi se pot comanda pe lângă remiterea preţului afişat urmă­toarele volume editate de revistă:

1. LUCIAN BL AGA: Daimonion (studiu filosofic) —• — — — — 80.—

2. A. COTRUŞ: Mâine (versuri sociale) 60.— 3. ION CLOPOŢEL: Revoluţia din 1918

şi Unirea Ardakului cu România — 100.— 4. N. DAŞCOVICm Problema păcii şi ar­

bitrajul obligator — — — — — 20.— 5. ONISIFOR G&IBU: Cea dintâi statis­

tică a învăţământului din întreagă Ro­mânia ' — — — — — — 30

6. PETRU SUCIU: Probleme ardelene (reforma agrară, problema oraşelor, clasele sociale) — — — — — 20.—

8. Dr. DOMIN IC STANCA: O anchetă sanitară la un liceu — — — — 20.—

9. ION CLOPOŢEL: Sociografie româ­nească (anchete pe teren în 4 plăşi) 100.—

Tipograiia FRATERNITAS, Cluj, Str. Baron L. Pop 10. Telefon 9-77. ©B.C.U. Cluj