CUPRINS

Cuvânt înainte .............................................................................................................................. 7 Programa de examen pentru disciplina Istorie – Bacalaureat ...................................................... 9 Evaluarea la disciplina Istorie în cadrul Examenului de bacalaureat naţional ........................... 11

SINTEZE ................................................................................................................................... 13 TEMA 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor ...................................................... 13 TEMA 2. Secolul XX între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa ........................................................................................................... 23 TEMA 3. Constituţiile României ......................................................................................... 30 TEMA 4. Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XIII) ..... 34 TEMA 5. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)............................................................................................................. 44 TEMA 6. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă .. 63 TEMA 7. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începutul modernităţii ......................................................................................................................... 69 TEMA 8. România şi concertul european; de la „Criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX ........................................................................................................................ 79 TEMA 9. România în timpul „Războiului rece” .................................................................. 84

TESTE PROPUSE ..................................................................................................................... 89 Testul 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor ....................................................... 89 Testul 2. Secolul XX între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa ........................................................................................................... 90 Testul 3. Constituţiile României ........................................................................................... 92 Testul 4. Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XIII) ...... 94 Testul 6. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX) (II) ...................................................................................................... 99 Testul 7. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă .. 101 Testul 8. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începutul modernităţii ........................................................................................................................ 103 Testul 9. România şi concertul european; de la „Criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX ....................................................................................................................... 105 Testul 10. România în timpul „Războiului rece” ................................................................ 107

TESTE FINALE ...................................................................................................................... 109

REZOLVĂRI ........................................................................................................................... 146

13

SINTEZE

TEMA 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

A. ROMANIZAREA 1. Caracteristici generale - Romanizarea este un proces istoric complex prin care civilizaţia romană s-a impus în primul rând prin intermediul limbii latine, s-a extins de la sud la nord de Dunăre. Comparabil ca însemnătate cu indo-europenizarea şi cu migraţia popoarelor din mileniul I î.Hr. - Romanizarea a înlăturat diferenţele dintre localnici şi romani pe planul:

culturii materiale; vieţii politice; vieţii religioase; a impus limba latină ca limbă de comunicare.

- O trăsătură definitorie şi în acelaşi timp, cea mai importantă consecinţă a romanizării este dispariţia treptată a graiurilor autohtone şi înlocuirea lor cu latina populară. - În urma romanizării s-au înregistrat mutaţii etnice, lingvistice şi spirituale. - Ritmul romanizării popoarelor europene a depins de:

stadiul evoluţiei istorice a popoarelor cucerite; sentimentele etnice de libertate; caracterul războinic sau paşnic al populaţiei; concepţiile religioase; tradiţiile locale.

2. Romanizarea în Dacia - Acest proces stă la baza formării şi apariţiei poporului român. - Conceptul de romanizare include două laturi fundamentale:

Romanizarea prin colonizare: Colonizarea teritoriului Daciei cu o populaţie romanizată, latinofonă, venită din toate părţile Imperiului roman (informaţie venită de la Eutropius);

Schimbarea mentalităţii şi chiar a fiinţei etnice: asimilarea băştinaşilor geto-daci în măsura în care ei au adoptat limba latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană.

- În Dacia, romanizarea sub ambele aspecte menţionate, a fost pe deplin posibilă şi a devenit o realitate demonstrabilă documentar. - Procesul de romanizare a cunoscut mai multe etape:

Prima etapă a precedat cucerirea romană şi a început prin pătrunderea unor aspecte materiale romane, pe cale neoficială, paşnică, prin relaţii de colaborare economică;

A doua etapă a fost cea a romanizării organizate, masive şi ireversibile în urma cuceririi Dobrogei (anul 46 d.Hr.) şi a Daciei (106).

- În Moldova şi în nord-vestul Transilvaniei, rămase în afara provinciei Dacia, trăiau dacii liberi (carpii, costobocii etc.). - Factorii (agenţii) care au contribuit la romanizarea organizată, rapidă şi ireversibilă a spaţiului daco-moesian au fost: armata, administraţia, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul, învăţământul în limba latină. - Armata:

Imperiul roman a cucerit Dacia şi pentru a-i exploata resursele;

14

Pentru a proteja Dacia, provincie de frontieră, romanii au menţinut o armată numeroasă: aproximativ 55 000 de soldaţi în 3 legiuni şi alte trupe auxiliare. Trupele staţionau în castre;

Legăturile dintre soldaţii romani şi autohtoni au fost esenţiale pentru procesul de romanizare;

Veteranii, s-au stabilit în oraşe primind funcţii administrative, unii la sate unde au înfiinţat ferme agricole (villa rustica).

- Administraţia: Dobrogea, cucerită în 28 î.Hr., a fost inclusă, în anul 46 d.Hr., în provincia romană

Moesia; În 106, Dacia a devenit provincie romană de rang consular; Capitala era Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

- Coloniştii: Cucerirea Daciei a fost urmată de o colonizare masivă şi rapidă; După cucerire, tot pământul Daciei a devenit ager publicus şi a fost distribuit

coloniştilor sau trupelor; Amploarea şi rapiditatea colonizării a fost o realitate impusă de mai mulţi factori,

printre care crearea unei romanităţi puternice la nordul Dunării care să exploateze resursele noii provincii;

Coloniştii erau latinofoni şi au acţionat în toate domeniile economiei. - Urbanizarea:

Este o caracteristică specifică modului superior de organizare în teritoriile incluse în sistemul administrativ al Romei;

În Moesia, tradiţia urbană exista şi înainte de cucerirea romană, datorită coloniilor greceşti, pe când în Dacia, urbanizarea se datorează cuceritorilor;

Oraşele cu statutul de colonia erau de rang superior (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Romula), cele cu statut de municipia erau de rang inferior (Drobeta, Dierna, Porolissum).

În oraşele Daciei romane, activitatea edilitară era intensă, fiind ridicate clădiri care ilustrează geniul ingineresc roman (forul, amfiteatrul, apeductele, termele etc.).

- Credinţele religioase: Toleranţa a guvernat, de regulă, ansamblul vieţii religioase (mai puţin în ceea ce

priveşte creştinismul), fapt ce a înmulţit mereu divinităţile în Dacia romană. Aşa s-a produs sinteza spirituală daco-romană;

Religia dacilor, nu a fost nicăieri nimicită prin cucerirea romană (s-a constatat menţinerea sistemului de incineraţie dacic);

Există o mare varietate de divinităţi romane (care sunt predominante), greceşti şi orientale;

Contopirea unor zei ai dacilor cu zeităţile romane (interpretatio romana); Sincretismul religios.

- Dreptul roman clasic a constituit un factor eficient în asimilarea la romanitate: În anul 212, în timpul împăratului Caracalla, s-a acordat dreptul de cetăţenie romană

pentru toţi locuitorii imperiului. - Datorită acestor factori, romanizarea dacilor a fost un proces istoric real, profund şi durabil. - După 170 de ani de romanizare intensă, s-a produs sinteza daco-romană, care a stat la baza evoluţiei spre românitate.

15

B. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ 1. Romanitate fără imperiu - La 271, Roma a abandonat provincia Dacia sub presiunea popoarelor migratoare (germanice). - Părăsirea provinciei de către armată şi administraţie a atras după sine:

stingerea rapidă a vieţii urbane (ruralizare) şi, implicit, declinul activităţilor economice (revenirea la economia naturală);

retragerea în aşezările rurale. - După retragerea aureliană s-a perpetuat o romanitate fără imperiu prin populaţia daco-romană latinofonă. - După 271, legăturile cu Imperiul roman aflat la sud de Dunăre nu au fost rupte. Îndeosebi cetăţile şi oraşele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenţia împăraţilor Diocleţian, Constantin cel Mare, Iustinian. Din această perspectivă, opera de romanizare a fost continuată de soldatul şi negustorul roman dar şi de misionarul creştin, toţi veniţi din Imperiu. - Continuitatea de locuire daco-romană este atestată de descoperirile arheologice din tot spaţiul vechii Dacii şi care au fost datate între secolele IV-VII. Descoperirile arheologice dovedesc continuitatea civilizaţiei romane în Dacia, purtătorii ei fiind daco-romanii. Inscripţiile din secolul al IV-lea arată că limba latină a continuat să fie vorbită în Dacia şi după retragerea aureliană. - Donariul de la Biertan (judeţul Sibiu), obiect creştin din secolul al IV-lea, care conţine inscripţia latină „Ego Zenovius votum posui” (Eu, Zenoviu, am pus darul) este o dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. - Retragerea a lăsat fosta provincie fără o structură politico-statală. S-au păstrat unele forme de organizare politică, obştile săteşti. 2. Creştinarea daco-romanilor - Creştinismul a pătruns în Dacia şi Moesia din timpul stăpânirii romane. - Răspândirea creştinismului a fost impulsionată în anul 313, când împăratul Constantin cel Mare (306-337) a acordat libertate de credinţă creştinilor. - La răspândirea creştinismului la nord de Dunăre, au contribuit misionarii veniţi din Imperiul Roman. - Creştinismul a contribuit la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană şi la continuarea romanizării în regiunile nord-dunărene. - Prezenţa creştinismului printre daco-romanii de la nordul Dunării, în secolele IV-VI, este dovedită de numeroasele descoperiri cu caracter creştin: opaiţe cu semnul crucii, basilici cum sunt cele de la Sucidava (Celei) din secolul VI, Tomis (sec.IV-VI) etc. - Progresele creştinismului la Dunărea de Jos au dus la apariţia unor episcopate în această regiune (Justiniana Prima, Tomis etc.). - Originea latină a creştinismului românesc este dovedită şi de faptul că termenii creştini de bază provin din limba latină: Dumnezeu (Domine Deus), cruce, creştin, înger, biserică (basilica) etc. 3. Raporturile daco-romanilor cu migratorii - Dintre migratori (goţi, huni, gepizi, avari), rolul cel mai important în etnogeneza românească l-au avut slavii. Ei au fost atestaţi începând cu secolul VI, în Moldova şi Muntenia şi cu secolul VII, în Transilvania. - Slavii au determinat impunerea unor toponime, hidronime şi, mai ales, unele modificări fonetice şi de vocabular. Aceste influenţe nu au modificat caracterul fundamental romanic al limbii române demonstrat de fondul principal de cuvinte – latin 60% şi de structura gramaticală latină. - După anul 602, slavii s-au aşezat masiv la sud de Dunăre, în Imperiul Roman de Răsărit.

16

- Slavii şi apoi bulgarii au separat, definitiv, latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. - În dreapta fluviului, o mare parte a populaţiei romanice a fost asimilată de slavi. Excepţie au făcut romanicii din zonele montane care au primit din partea slavilor denumirea de vlahi (preluată de aceştia de la populaţiile germanice). - Traversarea Dunării de către majoritatea slavilor a condus la împuţinarea lor la nordul fluviului şi, deci, la posibilitatea asimilării lor de către populaţia romanizată. Prin pătrunderea slavilor în Balcani, romanitatea nord-dunăreană a devenit o insulă în marele ocean slav. 4. Sinteza românească - Etnogeneza românească face parte dintr-un proces istoric mai amplu, european, al etnogenezei popoarelor romanice. Acest proces a avut la bază o dublă asimilare (sinteză) ce a avut ca efect:

romanizarea autohtonilor (geto-daci) cuceriţi de Roma (prima sinteză); asimilarea migratorilor de către populaţia romanizată (a doua sinteză).

- Asimilarea slavilor a desăvârşit procesul formării poporului român. Se consideră că etnogeneza românească s-a încheiat în secolul VIII, ca şi a celorlalte popoare romanice. - Latina populară vorbită de populaţia romanizată din Dacia şi Moesia s-a transformat în limba română, în secolele VII-VIII. - Limbile romanice au un element autohton (italic – la italieni, gallic – la francezi, daco-moesic – la români etc.), un element latin (cel mai consistent) şi un element migrator (slavi – la români, germanici – la italieni, francezi etc.). - Influenţele slave nu au schimbat caracterul romanic al limbii române. - În primele izvoare medievale referitoare la români, aceştia sunt menţionaţi cu numele de vlahi, blachi etc.

C. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini

1. Context - Prin romanitatea românilor se înţelege în primul rând ideea despre descendenţa romană a românilor. - Din ansamblul acestei categorii istorice, mai fac parte o serie de idei înrudite şi adiacente cum ar fi:

stăruinţa elementului roman în Dacia postaureliană; unitatea de neam a românilor; latinitatea limbii române, esenţa romană a unor obiceiuri şi datini populare; conştiinţa românilor despre originea lor romană.

- În contextul migraţiei slavilor în sudul Dunării, romanitatea orientală se va identifica cu poporul român. 2. Românii văzuţi de Orientali - Prima menţiune documentară a românilor datează din anul 980 într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul. Numele sub care întâlnim poporul român în documentul imperial este cel de vlahi. Următoarea menţionare datează din 1020, într-un act emis de acelaşi împărat.

La originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt (volcae) amintit de Caesar în „De bello Gallico”.

De aici termenul a trecut la germani, desemnându-i în germana veche mai întâi pe vecinii din sud şi apus (valh = roman şi gal romanizat).

109

TESTE FINALE

Testul 11

SUBIECTUL I (30 de puncte) Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos: A. „Bogdan, voievodul valahilor [românilor] din Maramureş… a trecut în Ţara Moldovei,

supusă coroanei ungureşti… Deşi a fost atacat în mai multe rânduri chiar de către oştile regelui, totuşi crescând numărul valahilor ce locuiau în această ţară, ea s-a mărit, făcându-se o domnie”. (Cronica lui Ioan de Târnave)

B. „În cronicile munteneşti începutul procesului de unificare este legat de venirea

legendarului Negru Vodă din Ţara Făgăraşului, care la 1290 «a descălecat» (întemeiat) Ţara Românească cu centrul la Câmpulung, apoi la Argeş. Legenda se bazează pe tradiţia orală despre strămutarea unor grupuri de români de peste munţi din cauza ofensivei feudalilor unguri împotriva obiceiurilor şi instituţiilor lor tradiţionale, în realitate unificarea a fost înfăptuită de către căpetenii militare locale în decursul unei perioade îndelungate (ceea ce nu exclude şi unele imigrări ale românilor de peste munţi, factor permanent în acea zonă). Acest proces s-a încheiat sub domnia lui Basarab I (1324-1352). În anul 1330 Basarab I a respins atacul regelui maghiar Carol-Robert, pornit să-l pedepsească pe vasalul său «infidel», care unise la stăpânirile sale Banatul Severinului (supus regelui). În localitatea numită Posada oastea maghiară a fost nimicită (9-12 octombrie 1330). Ca urmare, a fost întreruptă dependenţa vasală de rege a voievodului român. Victoria obţinută a demonstrat că statul nou apărut prezintă o realitate politico-militară la sud de Carpaţi”. (Despre întemeierea Ţării Româneşti)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe: 1. Precizaţi, pe baza sursei A, noţiunea istorică care să corespundă evenimentelor descrise

de către sursă. 2 puncte 2. Numiţi un spaţiu istoric la care se referă sursa B. 2 puncte 3. Menţionaţi câte un voievod precizat în sursa A, respectiv în sursa B. 6 puncte 4.Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că voievozii

maramureşeni au un rol important în constituirea statului românesc. 3 puncte 5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din

sursa B. 7 puncte 6. Prezentaţi două instituţii centrale din spaţiul românesc în secolele XIV-XVIII. 6 puncte 7. Menţionaţi o asemănare între două acţiuni militare în care este implicat spaţiul românesc

din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. 4 puncte SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte) Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos: „…Momentul apariţiei conştiinţei românilor despre originea lor romană; acesta coincide cu

cel al înscrierii românilor pe tabelul popoarelor cu nume propriu. Ideea romanităţii izvorăşte şi decurge din conştiinţa romanităţii la români, iar evoluţia ei reflectă îmbogăţirea calitativă, adâncirea şi lărgirea acestei conştiinţe româneşti. (…)

Tradiţia autohtonă a ideii şi conştiinţei romanităţii la români se bazează înainte de toate pe numele propriu purtat de români, etnicon care se regăseşte atât în denumirile externe aplicate românilor cât şi în numeroasele nume de persoane şi a toponimiei prezente pe întreg teritoriul

110

locuit de români. Conştiinţa autohtonilor, aşa cum s-a conservat în toate epocile, se baza pe amintirea Romei: românii sunt de origine romană, descendenţi ai romanilor din Dacia… Cronicarii români realizează pentru prima dată sinteza dintre fondul conştiinţei autohtone a romanităţii românilor şi argumentarea ştiinţifică, livrescă, a originii romane a poporului român”. (Adolf Armbruster, Romanitatea românilor: istoria unei idei)

Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe: 1. Menţionaţi, din sursă, un punct de vedere referitor la ideea romanităţii. 2 puncte 2. Menţionaţi, din sursă, un punct de vedere referitor la momentul când a apărut conştiinţa

românilor despre originea lor romană. 4 puncte 3. Menţionaţi, pe baza sursei, rolul cronicarilor în consolidarea conştiinţei de sine a

românilor. 4 puncte 4. Prezentaţi viziunea unui istoric despre romanitatea românilor. 6 puncte 5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la rolul romanităţii

românilor în scrierile istoricilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. 10 puncte 6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în perioada

comunismului, influenţa slavă a fost exagerată. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia). 4 puncte

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte) Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre proiectele politice româneşti din

secolele al XVIII-lea – al XIX-lea şi înfăptuirea lor, având în vedere: precizarea unui proiect politic românesc elaborat în secolul al XVIII-lea; menţionarea a două proiecte politice elaborate de români, în prima jumătate a secolului

al XIX-lea şi a două idei comune ambelor proiecte; prezentarea unei acţiuni, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin care românii

au înfăptuit una dintre ideile promovate în proiecte elaborate anterior; formularea unui punct de vedere referitor la rolul proiectelor politice româneşti

elaborate în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării,

evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

Testul 12

SUBIECTUL I (30 de puncte) Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos: A. „Nu le lipsea [domnilor], nicio superioritate a puterii supreme cu care se mândresc

principii cei mai mari. Afară de Dumnezeu şi sabia lor, nu recunoşteau pe nimeni superior în ţară (…) războiul, pacea, viaţa, moartea şi bunurile tuturor locuitorilor depindeau de voinţa lor şi de toate acestea puteau să dispuie după voinţă, pe drept sau pe nedrept, fără să se poată împotrivi cineva (…) Toate demnităţile civile şi militare stau în puterea domnului”.

(Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei)

111

B. „Puterea domnului în ambele principate, departe de a fi absolută, era îngrădită pe de o parte de aşezămintele dreptului nescris, «obiceiul pământului» (…), pe de alta de sfatul principalilor demnitari, pe cari îi consulta în toate împrejurările însemnate. El nu era deci «un autocrat obişnuit să dispuie fără nicio consideraţie de persoana şi bunurile supuşilor săi»”.

(C.C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II) Pornind de la cele două surse istorice răspundeţi cerinţelor: 1. Precizaţi cele două perspective exprimate asupra instituţiei domniei; stabiliţi o

asemănare şi o deosebire între cele două surse. 3 puncte 2. Precizaţi două atribuţii ale domniei, după cum rezultă din cele două surse. 4 puncte 3. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că domnul se

bucura de puteri mari. 3 puncte 4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că puterea

domnului era îngrădită. 3 puncte 5. Prezentaţi evoluţia instituţiei domniei din Ţările Române în secolele XVI-XVIII.

7 puncte 6. Caracterizaţi relaţia dintre domnie şi biserică aducând două exemple în acest sens.

6 puncte 7. Exemplificaţi politica de echilibru promovată de către domnitorii români la sfârşitul

secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. 4 puncte SUBIECTUL II (30 de puncte) Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos: „La 11 iulie (1866), cei 91 de deputaţi au aprobat în unanimitate Constituţia pe care Carol a

promulgat-o în ziua următoare. (...) Constituţia de la 1866 (...) limita prerogativele Domnitorului la cele ale unui monarh

constituţional, prevedea o guvernare reprezentativă, îi făcea pe miniştri răspunzători pentru actele lor şi consolida principiul separării puterilor. Consemna, de asemenea, pe larg, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cărora le era de aici înainte garantată egalitatea în faţa legii, libertatea deplină a conştiinţei, a presei, a adunărilor publice, dreptul de asociere, inviolabilitatea domiciliului şi a persoanei împotriva oricăror percheziţii şi arestări arbitrare. Exercitarea acestor drepturi în timp, în ciuda încălcării lor ocazionale de către autorităţi, a adus un număr mai mare de persoane în procesul politic şi, asigurând liberul schimb de idei, în special prin intermediul presei, a contribuit în mare măsură la formarea unei opinii publice democrate. (...)

Sistemul parlamentar instituit în 1866 diferea în unele privinţe importante de cel asigurat prin

Statutul lui (Alexandru Ioan) Cuza. (...) Legislativul bicameral prevăzut prin Statut a fost menţinut, dar

noul Senat era acum un organism ales, nu numit. (...) Legislativul a câştigat, de asemenea, dreptul de a (...) interpela miniştrii”. (K. Hitchins, România 1866-1947)

Pornind de la sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe: 1. Numiţi legea fundamentală adoptată în 1866, precizată în sursa dată. 2 puncte 2. Precizaţi, pe baza sursei date, o caracteristică a sistemului parlamentar instituit în 1866.

2 puncte 3. Menţionaţi numele actului fundamental care a precedat Constituţia de la 1866 şi

precizaţi anul adoptării sale. 6 puncte 4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la formarea unei opinii publice

democrate, prin aplicarea Constituţiei din 1866. 6 puncte

112

5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la funcţionarea unei practici politice liberale, pe baza Constituţiei din 1866, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte

6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea România se implică în relaţiile internaţionale. 4 puncte

SUBIECTUL III (30 de puncte) Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia României în secolul al

XX-lea, având în vedere: precizarea unui fapt istoric desfăşurat pe plan internaţional, la începutul secolului al

XX-lea, favorabil constituirii României Mari şi menţionarea a două acţiuni desfăşurate de români pentru realizarea acesteia;

menţionarea unui fapt istoric favorabil modificării regimului politic din România, la mijlocul secolului al XX-lea, şi prezentarea unei caracteristici a noului regim politic;

menţionarea unui eveniment, desfăşurat pe plan internaţional, în care s-a implicat România, în a doua jumătate a secolului al XX-lea;

formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia României în perioada 1918-1989 şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

Testul 13

SUBIECTUL I (30 de puncte) Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos: A. „Ca domn al unei ţări situate în prima linie a confruntărilor dintre creştini şi otomani şi

care cunoştea pretenţiile tot mai împovărătoare ale [Imperiului Otoman], Mihai Viteazul a înţeles că, faţă de schimbările care se manifestau în viaţa internaţională, nu poate fi indiferent şi nici neutru. Aceste schimbări trebuiau folosite pentru a da un nou curs statutului politic al Ţării Româneşti. Înzestrat cu simţ diplomatic, conturându-şi lucid planurile de acţiune, Mihai Viteazul (…) odată ajuns la cârma Ţării Româneşti, [a stabilit] legături cu voievozii Moldovei, cu principii Transilvaniei, cu conducătorii mişcării de eliberare a popoarelor din Balcani şi cu organizatorii cruciadei antiotomane, pentru a iniţia şi a duce, cu sorţi de izbândă, lupta împotriva turcilor”. (Şt. Ştefănescu, C. Mureşan, Istoria românilor)

B. „Planul lui Mihai Viteazul, de strângere la un loc, sub aceeaşi stăpânire, a Ţării

Româneşti, a Transilvaniei şi a Moldovei, avea să se înfăptuiască treptat [1599-1600], ca o reacţie la planurile dominatoare străine (…). Puterile din jur, atât Imperiul Otoman, cât şi cel Romano-German, ca şi Regatul Polon urmăreau nu numai creşterea influenţei lor, ci şi înstăpânirea efectivă în acest spaţiu de mare importanţă economică şi strategică. (…) Acţiunile politico-diplomatice ale lui Mihai Viteazul au stârnit opoziţii multiple şi împotriviri aprige, (...) de la boierii români, care se simţeau loviţi în privilegiile lor şi până la cercurile oficiale habsburgice, polone şi otomane, care urmăreau să cuprindă sau să ţină în continuare Ţările Române în sfera lor de influenţă şi de dominaţie”. (Istoria românilor)

113

Pornind de la aceste texte, răspundeţi următoarelor cerinţe: 1. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2 puncte 2. Precizaţi categoria socială la care se referă sursa B. 2 puncte 3. Numiţi două state române medievale precizate atât în sursa A, cât şi în sursa B. 6 puncte 4. Menţionaţi, din sursa A, un punct de vedere referitor la consecinţele internaţionale ale

obiectivelor politice ale lui Mihai Viteazul, susţinându-l cu o explicaţie din text. 5 puncte 5. Menţionaţi, din sursa B, un punct de vedere referitor la consecinţele internaţionale ale

obiectivelor politice ale lui Mihai Viteazul, susţinându-l cu o explicaţie din text. 5 puncte 6. Prezentaţi alte două acţiuni diplomatice desfăşurate de români, în Evul Mediu, în afara

celor precizate în texte. 6 puncte 7. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale

au contribuit la constituirea statelor medievale române. 4 puncte SUBIECTUL II (30 de puncte) Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos: „În iunie 1919 s-a creat Societatea Naţiunilor, din rândul căreia România făcea parte ca

membru fondator. Această organizaţie internaţională avea menirea de a acţiona pentru evitarea unei noi conflagraţii mondiale şi apărarea păcii. (...) România a acţionat în sensul creşterii rolului acestei organizaţii în viaţa internaţională, militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a forţelor revizioniste. (...) Ca o expresie a preţuirii de care se bucura politica externă a României, reprezentanţii acesteia au fost aleşi în conducerea unor organisme ale Societăţii Naţiunilor, iar Nicolae Titulescu a îndeplinit, doi ani consecutiv, în 1930 şi 1931, funcţia de preşedinte al Adunării generale a acestui mare for internaţional.

(...) România a iniţiat sau a contribuit la realizarea unor alianţe bi şi multilaterale. Astfel, la 3 martie 1921 a fost semnată Convenţia de alianţă dintre România şi Polonia, prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc în cazul unui atac neprovocat la graniţa de răsărit (...). O coordonată fundamentală a politicii externe a României a constituit-o orientarea spre Franţa şi Marea Britanie. (...) În fapt, Franţa şi mai ales Marea Britanie au evitat să-şi ia vreun angajament precis privind apărarea integrităţii teritoriale a României; pe de altă parte au împins guvernul de la Bucureşti pe linia unei politici de ostilitate faţă de Germania, cerându-i să ia măsuri drastice împotriva oricărei organizaţii care ar preconiza o alianţă cu Berlinul”.

(I. Scurtu, Statutul internaţional al României după Primul Război Mondial) Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe: 1. Numiţi statul care s-a aliat cu România prin Convenţia din 1921, precizat în sursa dată.

2 puncte 2. Precizaţi, pe baza sursei date, o informaţie referitoare la conţinutul Convenţiei din 1921.

2 puncte 3. Menţionaţi organizaţia internaţională fondată în 1919 şi o personalitate politică, la care se

referă sursa dată. 6 puncte 4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la atitudinea Franţei şi a Marii

Britanii faţă de România. 6 puncte 5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la acţiunile României în

cadrul organizaţiei internaţionale, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte

6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România s-a implicat în „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 4 puncte