Cuprins

Introducere........................................................................................................................2

Capitolul 1 Noţiuni generale despre memorie..................................................................4

1.1 Definirea şi caracteristicile generale ale memoriei......................................................4

1.2 Tipurile memoriei.......................................................................................................11

1.3 Procesele şi formele memoriei....................................................................................13

1.4. Calităţile de bază ale memoriei..................................................................................21

Capitolul II Caracterul......................................................................................................23

II.1.Abordarea analitică a lui G.G.Jung............................................................................23

II.2. E. Fromm – orientarea personalităţii şi caracterul....................................................24

II.3 Tipologia lui Leonhard.............................................................................................................25

II.4. Tipologia lui Liciko.....................................................................................................34

Comunicarea în viziunea Virginiei Satir....................................................................................................42

Capitolul III. Cercetarea experimentală a operaţiilor mnezice memoria..........................48

III.2.Prezentarea şi analiza rezultatelor cercetării.............................................................48

Concluzii...........................................................................................................................57

Bibliografie

IntroducereMemoria reflectă trecutul nu oricum , ci într-o manieră activă, tinzînd să transforme

trecutul şi nu doar să-1 reproducă pur şi simplu. Ea presupune nu doar o simpla înmagazinare de

cunoştinţe, ci o analiză, interpretare şi prelucrare a acestora, o confruntare £ lor cu necesităţile şi

cerinţele actuale ale vieţii individului care, de regulă, diferă de cele ale trcutului. Numai ca

urmare a acestei confruntări se va sedimenta ceea ce este necesar, util favorabil pentru viaţa şi

activitatea omului.

Memoria nu este ca o bibliotecă în care cărţile stau fixate odată pentru totdeauna, ci c

bibliotecă în care acestea îşi schimbă mereu locul în funcţie de necesităţile celui ce c utilizează,

clasificarea lor putîndu-se face cînd după un criteriu (după autori) cînd după altul(cel

problematic). Activismul, mobilitatea cunoştinţelor din memorie conduce spre restructurări, spre

ansamblarea cunoştinţelor într-o nouă formulă care, cel mai frecvent, este mult mai bună decît

cea anterioară. Caracterul activ al memoriei se realizează şi de la sine dar el poate fi şi dirijat,

orientat într-un asemenea sens. Cu cît se crează condiţii optime pentru aceasta, cu atît

cunoştinţele vor fi şi mai trainic însuşite şi asimilate.

Reţinerea şi reactualizarea nu aste totală, globală, ci dimpotrivă, selectivă ceea ce

înseamnă că noi nu reţinem absolut totul,ci doar o parte din solicitările ce vin spre noi sat din

cele din care ne sunt cerute nentru a fi reactualizate. Selectivitatea memoriei este îr funcţie fie de

particularităţile stimulului cu care venim în contact (se reţin de regula însuşirile mai "tari", mai

"puternice" ale stimulului care, într-un fel, se impun aproape de \z sine), fie de particularităţile

psihologice, subiective ale individului (reţinem de obicei, cees ce corespunde vîrstei, sezului,

gradului nostru de cultură, preocupărilor, dorinţelor intereselor noastre). Sursele cu care venim

zilnic în contact ca şi informaţiile furnizate sat emanate de ele sunt atît de multiple, bogate şi

variate(cărţi, radio, TV, filme, teatre, ziare reviste, contacte interpersonale) încît cu greu am

putea reţine totul. Un asemenea lucru nt este nici posibil(există anumite limite de recepţie ale

organelor de simţ care nu pot fi depăşite), nici necesar() nu totul are valoare pentru viaţa şi

activitatea cotidiană sau socială) De aceea, selectivitatea informaţiilor apare ca una dintre

condiţiile obligatorii ale memoriei Fiind în funcţie mai ales de factorii de ordin psihologic

(motivaţii, scopuri, dorinţe, aşteptări ideal) selectivitatea este foarte personală, fără ca aceasta să

însemne reflectarea denaturată c realităţii.

Dacă omul ar fi obligat să reţină totul şi nu ar avea posibilitatea să selecteze, ar ajunge

repede la epuizare nervoasă, la oboseală, la surmenaj, anxietate, iar dacă de fiecare dată ai trebui

să reactualizeze totul, indiferent de ceea ce i se cere, comportamentul lui ar deveni aberant. Iată

de ce, selectivitatea memoriei, această filtrare personală a ceea ce se reţine sat se reactualizează,

asigură funcţionalitatea optimă a comportamentului.

2

Prin urmare, putem să ne întrebăm dacă conţinuturile selectate de către mecanismele memoriei

depind de crcaterele menţionate.

Constatările de mai sus au determinat alegerea obiectului cercetării şi anliza legăturilor dintre

carcater şi memorie la elevii claselor superoare.

Obiectul cercetării: Relaţia dintre memorie şi caracter la elevii claselor superioare.

Scopul cercetării: cercetarea experimentală a legătruilor dintre carcater şi conţinuturi

preferenţiale ale memoriei.

Ipoteza de fond:

Ipoteze de lucru:

Obiectivele cercetării:

1. Analiza teoretică a fenomenului memorie;

2. Analiza literaturii cu referinţă la carcater;

3. Cercetarea experimenatală a relaţiei dintre caracter şi conţinutrile mnezice

Metodele de cercetare :

1. Chestionarul T. Wotes. Acesta este constituit din 12 itemi care urmează să fie evaluaţi

prin intermediul unei scale de la 1 pînă la 10 puncte, valoare maximă pentru verificarea

tipului cercetat;

2. Chestionarul lui P. Young constiuit din 12 itemi; scala de evaluare de la 1-7 puncte,

valoarea maximă pentru fiecare tip cercetat 28 puncte.

3. Experimente legate de memorare, reproducerea unor conţinuturi de informaţie.

Eşantionul : 40 elevi din clasele a XI – din liceul Gh. Asachi.

3

Capitolul 1 Noţiuni generale despre memorie

1.1 Definirea şi caracteristicile generale ale memoriei

"Am memorie îngrozitoare", de multe ori am auzit această afirmaţie. Eu cred că şi eu arr o

memorie bună şi pot afirma că , în ciuda unor greşeli ocazionale jenante, atît memoria mec cît şi

a altor persoane depăşesc cel mai bun calculator, din punct de vedere al capacităţii. flexibilităţii

şi durabilităţii.

Mai aproape de zilele noastre ,memoria este comparată cu "fosforescenţa organică a

elementelor nervoase", cu o "iritaţie persistentă", în rîndul tuturor acestora un loc apar ie

ocupîndu-1 compararea memoriei cu un ordinator. Cel mai bun mijloc de a aprecia este de a ne

gîndi cum am putea trăi fără ea, sau mai bine zis fără "ele", deoarece memoria nu este găzduită la

nivelul unui singur organ, ca de exemplu inima, ci într-o serie de sisteme care conlucrează şi care

ne permit să învăţăm din trecut şi să anticipăm ce se va întîmpla in viitor.

Faptul că memoria poate fi fragmentată în supcomponente nu reprezintă o noutate: această

idee a fost avansată în 1890 de către William James şi reluată în 1949 de către Donald Hebb.

Pînă în anii 60 mulţi psihologi erau de părere că nu era necesar să se ia îr considerare mai mult

decît un tip de memorie. Memoria este ca un produs al dezvoltării social-istorice a omului. La

om intervine o gamă diversă de factori sociali, în special munca şi limbajul. Comunicarea,

apariţia scrisului, socotitul au transformat treptat "memorarea naturală" in "memorare mijlocită",

ce se desfăşoară pe baza "stimulenţilor-procedee' auxiliare externe sau interne. L.S.Vîgotski

consideră ca omul a creat "importante procedee intermediare pentru memoria sa, pentru gîndirea

sa, pentru atenţia sa".

Istoria a schimbat şi conţinutul memoriei omului, şi procedeele de întipărire, păstrare.

reproducere a experienţei anterioare. Odată cu dezvoltarea timpului biologic al memoriei se

schimbă cu tipul istoric al ei. Prin "stimul-mijloc" oamenii reţineau în memorie evenimentele

remarcabile din viaţa tribului, ceea ce a pus începutul formării memoriei, a început "domnia",

"cucerirea" de către om a memorie sale. De la "stimul-obiecte" omul a trecut la "stimul-

procedeu" de memorare.

Se considera că pentru memorare era necesar de cuvinte, semne, simboluri ce constituie o

particularitate esenţială a proceselor psihice supreme.

A.N.Leontiev a menţionat, că numai în procesul "sociologizării proceselor psihice" a avut loc

acea "cotitură în dezvoltarea memoriei, care e legat de adresarea omului". T eontiev considera că

dezvoltarea memoriei a mers pe două linii:

4

1. Pe linia dezvoltării şi perfecţionării procedeelor de memorare, care la început rămîn îr

forma de "acţiuni externe" cu obiectele

2. Pe linia transformării acestor procedee de memorare în procedee interne, ce intermediază

desfăşurarea ei. Vîgotski scrie că prima linie a decurs în direcţia apariţiei scrisului, iar a doua

"este linia dezvoltării propriu-zise a memoriei logice supreme". El mai menţionează că

"memoria omului contemporan e de asemenea un produs al dezvoltării lui culturale, sociale , ca

şi limbajul lui, scrisul sau socotitul".

La şcoală prin intermediul limbajului şi scrisului elevii memorizează, învaţă ceea ce a creat

omenirea în decurs de secole.Un semn caracteristic al memoriei umane, spre deosebire de cea a

animalelor constă în faptul că în procesul evoluţiei istorice se modifică "însuşi tipul psihologic al

dezvoltării memoriei". Memoria verbală a evoluat "împreună cu istoria dezvoltări limbajului,

împreună cu istoria dezvoltării scrisului".

Teoria "cultural-istorică" a formării proceselor psihice supreme , elaborată de L.S.Vîgotski

conţine nu numai ideea schimbării structurii, componenţei interne a memoriei, ci şi ideea

modificării legăturilor, raporturilor ei interfuncţionale cu diverse procese psihice.

L.S.Vîgotski vedea deosebirea dintre memoria omului primitiv şi a celui contemporan ni atît

"în schimbarea structurii interne a acestei funcţii, cît în schimbarea sistemului de funcţii, ce

acţionează într-un caz sau altul".

Studierea memoriei oamenilor bătrîni a arătat, că cu vîrsta structura memoriei devine mai

integrală, în ea intervin restructurări intra şi interfuncţionale, se schimbă numărul de legături

dintre componentele, felurile şi tipurile memoriei. In vîrsta mai tînără părţile memoriei suni mai

"autonome", iar legăturile dintre ele sunt mai dinamice. Memorarea la bătrîni se desfăşoară

printr-o intensă activitate de gîndire.

Experienţa individuală a omului se îmbogăţea prin mărirea duratei memorării, prin formarea

legăturilor variate dintre obiecte şi perfecţionarea lor complexă. In dezvoltarea memoriei se

distinge etapa genetică, morfologică, neuronală, neuropsihică, turm-biologică şi etapa social-

istorică. Putem spune că pîna la formele social-istorice ale memoriei s-a parcun o cale

îndelungată de mari transformări şi metamorfoze. S-au făcut investigaţii psihologice ce arătau că

memoria parcurge în dezvoltarea sa ontogenică o serie de etape şi acţiunile mnemice se formează

după principiul formării acţiunilor mintale, elaborat de psihologul. Galperin: de la acţiuni

externe, prin limbaj spre acţiuni interne. La început memorarea şi reproducerea la copii au un

caracter extern şi desfăşurat, iar apoi, treptat prin prescurtarea verigilor intermediare, aceste

procese se transformă în acţiuni mnemice voluntare. Memoria elevilor nu e ceva static ci se

formează, se dezvoltă în procesul instruirii, însuşirii experienţei social-istorice a omenirii şi

activităţii lor.

5

Limbajul poate influenţa proceseie cognitive, cum este memoria. Un studiu bine cunoscut,

efectuat de Carmichael, Hogan şi Walters (1932), a demonstrat foarte clar acesl lucru.

Subiecţilor li s-au prezentat imagini (numite figuri-stimul), împreună cu nişte descrieri verbale

specifice. Mai tîrziu li s-a cerut să deseneze imaginea pe care o văzuse. Subiecţii at fost împărţiţi

în două grupuri: fiecărui grup i-au fost prezentate aceleaşi figuri-stimul, dai descrieri verbale

diferite - de exemplu, unui grup i se prezenta figura-stimul drept "perdelele la o fereastră", iar

celuilalt - drept "un caro într-un dreptunghi". Cînd li s-a cerut să-şi amintească formele ne care

le-ai! văzut, Carmichael şi colaboratorii au constatat că desenele subiecţilor au corespuns în mare

măsură descreierii verbale decît figurilor-stimul originale Subiecţii şi-au amintit diferit figurile,

datorită descrierii verbale. Acest lucru a arătat destul de clar că memoria unei persoane poate fi

modificată prin limbaj. Aşadar, dacă cerem unei persoane să-şi amintească ceva, trebuie să fim

foarte atenţi să nu spunem accidental lucruri care să-i falsifice amintirile. De aceea, în practica

judiciară se acordă o deosebită importanţa întrebărilor care pot sugera răspunsul.

Procesul de învăţare implică un şir de modificări electrofiziologice şi neurochimice Îs nivelul

creierului. Mecanismele care stau la baza aspectelor mai complexe ale învăţării şi memoriei se

află încă sub semnul întrebării. Cu toate acestea un mecanism posibil îl constituie intensificarea

efectului de durată, fenomen descoperit de către Bliss şi Lomo îr anii 70. Ei au descoperit că

stimularea electrică intensă a zonelor legate de această formaţiune a determinat o reacţie mai

puternică a celulelor hipocampice faţă de stimuli.

Cercetările ulterioare au arătat că intensificarea efectului de durată depinde de activitatea

receptorilor situaţi de o parte şi de alta a sinapsei. Pentru a se produce intensificarea efectului de

durată, neuronul postsinaptic sau primitor trebuie să funcţioneze la nivel corespunzător.

Somnul are o importanţă în procesul învăţării datorită unei anumite forme de reorganizare

care are loc în timp ce visăm. S-a emis părerea că procesul oniric serveşte organizării

evenimentelor pe care le-am trăit în ziua precedentă, corelîndu-le cu ceea ce s-a întîmplat mai

înainte şi eliminînd ceea ce este irevelant. Intervalul de timp în care c persoană adormită visează,

poate fi determinat prin înregistrarea impulsurilor electrice de creier în timpul somnului şi prin

urmărirea mişcărilor globilor.

Reprezentanţii teoriei psihologice a memoriei explică procesele memoriei prin noţiunea de

asociaţie, care după cum s-a constatat e analoagă cu noţiunea de legătură temporară. Ir

psihologia asociaţionistă ele erau considerate drept temelia vieţii psihihce, fenomem interr al

conştiinţei, separat de lumea externă. Cu dezvoltarea ştiinţei fiziologice reprezentările despre

asociaţii temporare au devenit mai aproape de adevăr. Asociaţiile sînt considerate ca reflectarea

de către om a legăturilor obiective ale lumii în corespundere cu problemele activităţii lui. Rolul

lor în procesele memoriei se vede la fiecare pas. Atunci cînd vedem halatul alb, ne amintim de

6

medic, spital, sanatoriu, ospătarii, de care în trecut a fost legat de perceperea lui. La lecţiile de

botanică, de exemplu, elevii asociază cuvintele învăţătorului cu reprezentările lor despre plante,

ce s-au format în trecut. Memoria e legată de sisteme complexe de asociaţii, ce se stabilesc între

diferiţi parametri ai materialului ei. In timpul reproducerii e suficient să ne reamintim un element

şi acesta actualizează întregul sistem asociativ respectiv. Se ştie, că de la o aluzie, de la un cuvînt

al învăţătorului elevul îşi aminteşte uneori răspunsul corect la întrebarea pusă. Formele supreme

ale memoriei se desfăşoară prin asociaţii generalizate dintre cuvinte, asociaţii de o complexitate

mare, de ranguri superioare. In concepţiile lui I.M.Secenov asociaţia era privită cu un lanţ de

reflexe la care partea eferentă a unui reflex pune începutul reflexului. I.P.Pavlov examina

reflexele condiţionate ca un caz particular de asociaţie dintre stimulenţi, în care unii sînt de

valoare mai mare pentru organism. în psihologia memoriei se disting în special trei tipuri de

asociaţii: de contiguitate (vecinătate), de asemănare şi de contrast. Primele se stabilesc între

obiectele, fenomenele vecine (adiacente) în spaţiu şi timp. De exemplu, litera "A" dir alfabet

aminteşte de litera "B" (contiguitate în spaţiu), rostim "ianuarie" şi în memorie apare cuvîntul

"februarie". Elevii, studenţii uneori memorează de la sine şi localizarea materiei îr manual sau

conspect şi afirmă: "Tin minte, că aceasta e scris pe pagina stingă a cărţii...".

In experimentele efectuate de D.G. Elchin s-a constatat, că la memorarea seriilor de cuvinte

intervine şi factorul de timp. De obicei cuvintele uşoare se întipăresc mai bine, însă dacă sînt

puse Ia locul celor grele, memorarea lor e mai puţin efectivă. Acest experimem interesant arată

că informaţia externă se memorează în relaţiile ei spaţiale şi de timp. Obiectele asemănătoare se

reţin în memorie prin asociaţii de asemănare. De exemplu, cuvîntul "tractor" aminteşte de

combain, cuvîntul "pătrat" actualizează imaginea dreptunghiului, de la cuvîntul "pasare" în

memorie apare zborul avionului. Asociaţiile de asemănare relevă legătura indisolubilă dintre

acţiunile nemice şi de gîndire (analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea).

Asociaţiile prin contrast se stabilesc între obiectele şi fenomenele cu proprietăţi contrare. De

exemplu, cuvîntul "pozitiv" actualizează în memorie cuvîntul "negativ", culoarea albă ne

aminteşte de culoarea neagră. Mai există şi asociaţii de cauză şi efect, fără de care gîndirea

umană e imposibilă. De exemplu, cuvîntul "ploaie" e asociat cu cuvîntul "umed", cuvîntul

"durere" - cu "lacrimi". Unii psihilogi ca P.A.Şevariov şi Iu.A.Samarin au constatat că, îr

procesul instruirii elevii utilizează şi alte tipuri de asociaţii locale, generalizate după anumite

reguli. De exemplu, la lecţiile de algebră se asociază regulile însuşite cu acţiunile de realizare a

lor la rezolvarea exerciţiilor şi problemelor.

Teoria structural-informaţională a memoriei de lungă şi de scurtă durată a apărut ca rezultat

al abordării teoriei informaţiei, al sistemelor, al ciberneticii la studierea psihologiei memoriei. In

teorie memoria e privită ca un sistem funcţional compus, activ, ce se desfăşoară în timp,avînd

7

componentele sale situate la diferite niveluri de organizare a ei. Investigaţiile psihologice sunt

orientate spre procesele primirii, păstrării şi preluării informaţiei externe de către elementele,

blocurile funcţionale ale memoriei.

Psihologii elaborază anumite modele informative ale memoriei şi explică pe baza loi

acumularea informaţiei în ea ele se referă mai ales la structura memoriei verbale şi nu explică

memorarea obiectelor concrete, imaginilor vizuale şi acţiunilor fizice. Prelucrarea informaţiei se

împarte în următoarele etape: sesizarea şi păstrarea iniţială a ei în memoria perceptivă; cifrarea şi

transmiterea informaţiei în memoria de lungă durată; reacţia de răspuns a subiectului.

Experimentele au demonstrat, că în memoria perceptivă informaţia se păstrează cel mult Îs şi

numai o parte din ea prin cifrarea acusticoverbală trece în memoria de lungă durată. Fixarea

informaţiei depinde de sarcina pusă în faţa subiectului, de timpul expoziţiei materiei şi de

intervalul de timp dintre elementele ei. Dacă intervalul dintre stimulenţi e mai mic de 50 m/s,

atunci are loc interferenţa lor şi reacţiile la ei sunt greşite. Elevul nu ar înţelege expunerea

profesorului, dacă între cuvinte şi propoziţii n-ar exista pauze mici, durata cărora depinde de

mulţi factori.

In toate modelele informaţionale ale memoriei se deosebesc trei blocuri:

1) Registrul senzorial

2) Memoria de scurtă

durată 3) Memoria de

lungă durată.

Registrul senzorial e prima "poartă" de intrare a informaţiei în memorie ce se caracterizează

prin fixarea, înregistrarea ei într-un timp scurt. Blocul memoriei de scurta durată e studiat cel

mai mult în psihologie. El constituie primul component structural al memoriei, care începe

"organizarea", "ordonarea" informaţiei surprinse de către om.

După cum menţionează V.P. Zincenco, componentele funcţionale ale memoriei de scurtă

durată transformă informaţia stimulenţilor în imagine, care prin repetări şi cifrări verbale trece în

memoria de lungă durată. In lipsa repetărilor durata reţinerii informaţiei nu întrece aici intervalul

de 3Os.

Memoria reflectă trecutul nu oricum , ci într-o manieră activă, tinzînd să transforme

trecutul şi nu doar să-1 reproducă pur şi simplu. Ea presupune nu doar o simpla înmagazinare de

cunoştinţe, ci o analiză, interpretare şi prelucrare a acestora, o confruntare £ lor cu necesităţile şi

cerinţele actuale ale vieţii individului care, de regulă, diferă de cele ale trcutului. Numai ca

urmare a acestei confruntări se va sedimenta ceea ce este necesar, util favorabil pentru viaţa şi

activitatea omului.

Memoria nu este ca o bibliotecă în care cărţile stau fixate odată pentru totdeauna, ci c

8

bibliotecă în care acestea îşi schimbă mereu locul în funcţie de necesităţile celui ce c utilizează,

clasificarea lor putîndu-se face cînd după un criteriu (după autori) cînd după altul(cel

problematic). Activismul, mobilitatea cunoştinţelor din memorie conduce spre restructurări, spre

ansamblarea cunoştinţelor într-o nouă formulă care, cel mai frecvent, este mult mai bună decît

cea anterioară. Caracterul activ al memoriei se realizează şi de la sine dar el poate fi şi dirijat,

orientat într-un asemenea sens. Cu cît se crează condiţii optime pentru aceasta, cu atît

cunoştinţele vor fi şi mai trainic însuşite şi asimilate.

Reţinerea şi reactualizarea nu aste totală, globală, ci dimpotrivă, selectivă ceea ce

înseamnă că noi nu reţinem absolut totul,ci doar o parte din solicitările ce vin spre noi sat din

cele din care ne sunt cerute nentru a fi reactualizate. Selectivitatea memoriei este îr funcţie fie de

particularităţile stimulului cu care venim în contact (se reţin de regula însuşirile mai "tari", mai

"puternice" ale stimulului care, într-un fel, se impun aproape de \z sine), fie de particularităţile

psihologice, subiective ale individului (reţinem de obicei, cees ce corespunde vîrstei, sezului,

gradului nostru de cultură, preocupărilor, dorinţelor intereselor noastre). Sursele cu care venim

zilnic în contact ca şi informaţiile furnizate sat emanate de ele sunt atît de multiple, bogate şi

variate(cărţi, radio, TV, filme, teatre, ziare reviste, contacte interpersonale) încît cu greu am

putea reţine totul. Un asemenea lucru nt este nici posibil(există anumite limite de recepţie ale

organelor de simţ care nu pot fi depăşite), nici necesar() nu totul are valoare pentru viaţa şi

activitatea cotidiană sau socială) De aceea, selectivitatea informaţiilor apare ca una dintre

condiţiile obligatorii ale memoriei Fiind în funcţie mai ales de factorii de ordin psihologic

(motivaţii, scopuri, dorinţe, aşteptări ideal) selectivitatea este foarte personală, fără ca aceasta să

însemne reflectarea denaturată c realităţii.

Dacă omul ar fi obligat să reţină totul şi nu ar avea posibilitatea să selecteze, ar ajunge

repede la epuizare nervoasă, la oboseală, la surmenaj, anxietate, iar dacă de fiecare dată ai trebui

să reactualizeze totul, indiferent de ceea ce i se cere, comportamentul lui ar deveni aberant. Iată

de ce, selectivitatea memoriei, această filtrare personală a ceea ce se reţine sat se reactualizează,

asigură funcţionalitatea optimă a comportamentului.

Memoria reflectă realitatea nu doar activ şi selectiv, dar şi situaţional, adică îr

concordanţa cu particularităţile situaţiei dar şi cu starea internă a subiectului. Există anumite

coordonate de timp, spaţiu şi semnificaţie de care trebuie să ţinem seama. Nu este totuna dacă

memorăm dimineaţa, imediat după ce ne-am trezit din somn, sau seara, după o zi de activitate

îndelungată; la fel nu este indiferentă ambianţa sau pur şi simplu spaţiul în care memorăm(într-o

cameră mare, spaţioasă,curată liniştită sau alta mică, murdară, zgomotoasa etc); nu este

indiferent dacă ne aflăm într-o stare de sănătate prosperă sau dimpotrivă în ung de sănătate

precară, precum nu este indiferent dacă cele memorate au sau nu o anumita semnificaţie pentru

9

noi (pentru moment sau pentru viitor).

Reactualizarea cunoştinţelor trebuie să se facă tot situaţional, adică în funcţie de locul.

timpul şi paticularitătile cerinţei care ni se adresează. Neluarea în considerare a caracterului

situaţional al întîplării şi reactualizării cunoştinţelor se soldează cu comportamente neeficiente.

Memoria are un caracter relativ fidel, ceea ce înseamnă că memoria nu este o copie

fotografică, că noi nu reţinem anumite informaţii exact în forma în care ne-au fosi prezentate,

deasemenea, nu le reactualizăm exact în forma în care sau întipărit, ci memorizăm şi

reactualizăm cu o oarecare aproximaţie. Această caracteristică pune îr evidenţă intervenţia

personalităţii individului care reţine sau elimină voit sau nu anumite laturi, aspecte, caracteristici

ale realităţii. Atunci cînd este absolut necesar să memorizăm sau să reactivizăm cunoştinţele

exact sau cît mai exact cu putinţă, în forma lor de prezentare, vom reuşi să facem aceasta prin

mobilizarea efortului voluntar.

Memoria este un proces psihic mijlocit, ceea ce înseamnă că pentru a ţine minte mai

bine şi pentru a reproduce mai uşor ne servim de o serie de instrumente care au rolul de a

îndeplini funcţia unor autentice mijloace de memorare. „Primele memorări - scria celebrul

psiholg francez Pierre Janet - constau în memorarea lucrurilor cu ajutorul lucrurilor"

Pentru a ţine minte cîte zile a săptămînii, cîte săptămîni ale lunii ale anului au trecut. oamenii

şiau făcut crestături pe anumite obiecte; Pentru a-şi aminti ceva îşi fac nod la batistă. Şi dacă la

început rolul de "stimul-mijloc" pentru a-şi aminti îl jucau obiectele materiale incluse mai mult

sau mai puţin întîmplător în situaţia de memorare, mai tîrziu. cuvîntul sau gîndul, deci acţiunea

psihică internă devine „stimuli-mijloc" şi, ceea este şi mai important, acestea sunt pregătite în

prealabil pentru a asigura reproducerea şi pentru a transforma memoria involuntară în voluntară.

Cu ajutorul acestor mijloace externe, apoi interne, omul pune stăpînire pe propria sa conduită

mnezică, în sensul că organizînc stimulii-mijloace el îşi poate organiza şi dirija memoria. Astfel

omul îşi poate fixa o serie de puncte de reper (idei principale, nume de autori, date biografice,

etc) care vor facilita reproducerea.

Memoria umană are un caracter inteligibil, deoarece presupune înţelegerea celoi

memorate şi reactualizate, organizarea materialului memorat după criterii şi semnificaţie Unele

laturi ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea, fapt care asigură nu doai legătura

memoriei cu gîndirea, ci şi caracterul ei logic, raţional, conştient, într-un cuvîni inteligibil.

Omul apelează la o serie de procedee logice, scheme raţionale, planuri mnezice(de

exemplu: împărţirea unui material pe fragmente, încadrarea fragmentelor mici în altele mai mari,

realizarea asociaţiilor etc) care pun în evidenţă prezenţa unei conduite inteligente.

Prin toate caracteristicele sale, memoria devine un proces psihic specific uman.

diferenţiat aproape total de memoria animalelor, fapt care şi justifică încadrarea ei de către

10

psihologi în rîndul proceselor cognitive logice. Prin imensa sa valoare adaptivă, prin rolul ei

enorm în direcţia echilibrării organismului cu mediul, memoria îşi justifică caracterizarea pe

care i-a dat-o marele psihofiziolog rus I.M.Secenov de „condiţia fundamentală a vieţii psihice"

sau într-o formulare şi mai izbutită, de „piatra unghiulară " a vieţii psihice(7)

1.2 Tipurile memoriei

Manifestările memoriei în activitatea omului sînt diverse. Clasificarea felurilor şi tipurilor

de memorie are la bază mai mulţi parametri; după timpul păstrării distingem:

• memoria de scurtă durată (MSD)

• de lungă durată(MLD)

• memorie operativă

După prezenţa sau absenţa scopului deosebim: memorie voluntară şi memorie

involuntară; conform activizmului psihic predominant în activitate, conţinutului celoi

memorate,deosebim memorie motoră, emoţională, imaginativă şi verbal logică.

Paul Popescu-Neveanu şi E. Fischbein, ambii coautori ai lucrării „Psihologie

generală" ne vorbesc de două criterii de apreciere a procesului memoriei: 1. criteriul înţelegerii

sensului celor memorate ?.. criteriul prezenţei sau absenţei, intenţiei de a memora într-un alt

manual de psihologie generală apărut sub redacţia profesorului A. Roşea după acelaşi criteriu al

prezenţei sau absenţei scopului mnezic ca şi la procedeul folosit îr memorare se vorbeşte despre

memoria voluntară şi involuntară, plecîndu-se de la acelaşi criteriu al prezenţei sau absenţei

înţelegerii materialului. Unii psihologi din generaţia mai veche, cum este de pildă psihologul

francez H. Bergson admiteau existenţa a două tipuri de memorie deosebite: memoria corporală

sau fiziologică, care ar determina numai memorarea mecanică, şi memoria spirituală, care ar

reprezenta baza memorării logice şi care, dupg părerea lor, nu ar fi legate de activitatea

creierului.

Toate aceste feluri de memorie se manifestă integral, fiind legate de diferite componente

ale activităţii. De exemplu, memoria logică poate fi voluntară sau involuntară, de scurtă sau de

lungă durată. Legătura dintre MSD şi MDL e mai evidentă. Memoria de scurtă durată

recepţionează informaţia externă şi printr-o filtrare a ei o transmite la păstrare în memoria de

lungă durată. Tipul memoriei de scurtă durată e productivă atunci cînd ea se desfăşoară prin

procedee de acţiune automatizate. De exemplu, percepem un obiect, care ni s-a întipărit în

memorie. Insă dacă cerem ca obiectele prezentate să fie clasificate, grupate după sens, eficienţa

MSD se micşorează. In ultimul timp atenţia psihologilor e concentrata asupra memoriei

operative.

11

Memoria operativă e o condiţie a executării acţiunilor recente ale omului, ea păstrează

informaţia necesară pentru rezolvarea problemelor activităţii, atingerea scopurilor ei. Le început

memoria involuntară se destăşoară involuntar, iar apoi utilizează mijloacele memoriei

voluntare. Termenul de „memorie voluntară şi involuntară" e foarte general. El conţine ideea, că

toate procesele memoriei(memoria, recunoaşterea, reproducerea, uitarea," se pot desfăşura la

diferite etape de organizare a activităţii subiectului: intenţionat sau neintenţionat, cu scop sau

fără scop. Dacă activitatea mnemică e precedată de un scop şi c pregătire prealabilă a omului în

vederea realizării ei, memoria are caracter voluntar. Procesele memoriei, ce nu sunt orientate

spre atingerea unor scopuri formulate şi concepute de om, formează în ansamblu felul de

memorie involuntară. In activitatea omului memorie poate să se desfaşoarea pe baza unui

material diferit: mişcări, imagini, emoţii şi cuvinte. După acest criteriu ea se divizează în motoră,

emoţională, imaginativă şi verbal-logică.

Memoria motoră se formesză pe baza mişcărilor şi sistemelor lor. Ea stă la baza formării

deprinderilor sportive, practice şi de muncă. Memoria motoră se formează pe baza mişcărilor şi

sistemelor lor. Memoria mişcărilor e legată de funcţionarea tuturor regiuniloi corticale ale

encefalului, în special al regiunii motore şi al lobului frontal. Elevii cu tipul de sistem nervos

slab memorează mai bine liniile, iar cei cu tipul puternic-mişcările prir labirint. Memorarea

mişcărilor presupune diferenţierea raporturilor spaţiale, sinteza senzaţiilor vizuale şi

chinestetice.

Memoria emoţională se desfăşoară prin emoţii şi sentimente. După cum în memoria

vizuală apare imaginea obiectului, astfel memoriaemoţională înviorează retrăirile din trecut.

Memorarea stărilor emotive nu necesită repetări, ci se face de prima întîlnire ce ele. Atîi

morarea, cît şi reproducerea emoţiilor se face involuntar şi adesea nu sunt conştientizate de om.

Memoria verbal-logică se desfăşoară în cuvinte, gînduri şi noţiuni. Rezultatele activităţii

de gîndire se obiectivizează prin limbaj şi prin reţinerea cuvinteîor-omul păstrează şi

raţionamentele din momentul dat. Memorarea cuvintelor, propoziţiilor necesită înţelegerea lor şi

din acest motiv se leagă cu cea logică.

Memoria verbală e mai exactă decît cea imaginativă, care e dinamică şi fluctuantă. Fără

de memorie verbală ar fi imposibilă asimilarea cunoştinţelor acumulate de omenire şi n-ar exista

nici procesul de instruire.Memoria verbală are la bază asociaţiile celui de a] doilea sistem de

semnalizare, care se actualizează în mod selectiv.

Memoria imaginativă se desfăşoară în reprezentări vizuale, auditive, tactile, olfactive,

gustative. Memoria imaginativă e condiţionată de activitatea intensă a primului sistem de

semnalizare a encefalului, care reflectă obiectele concrete. In procesul de instruire ea constituie

un factor important pentru însuşirea conştientă a materiei de studiu şi aplicarea ei practică.

12

Concomitent cu felurile memoriei psihologii disting şi tipurile ei. In dependenţă de materia

memorată mai productiv de către om deosebim tipul de memorie concret-imaginativă, verbal-

abstractă şi intermediară. De exemplu, studenţii filologi memorează bine materialul verbal, iar

cei de la facultăţile tehnice-obiecte, scheme, culori.La pictori predomină memoria concret-

imaginativă, iar la savanţi-teoreticieni - memoria verbal-abstractă. Tipurile de memorie motoră

însuşesc exerciţiile de gimnastică după un număr mic de repetări.

1.3 Procesele şi formele memoriei

Pentru ca o informaţie să poată intra în memorie, ea trebuie să fie în primul rînc automat

înserată într-un cod, o reprezentare vizuală sau auditivă. Fluxul informaţional este menţinut un

timp în cadrul analizatorilor, chiar şi după ce stimularea a încetat, datorita faptului că excitaţia

provocată în sistemele senzoriale parcurge, pînă să ajungă la centrii corticali, mai multe staţii

intermediare. Acest timp este suficient pentru a se forma respectivul cod imagine. O senzaţie

vizuală sau auditivă persistă deci în memoria noastră cîteva sutimi de secundă. Deoarece

percepţia vizuală sau auditivă implică o însumare 8 informaţiilor pe o perioadă foarte scurtă de

timp se poate vorbi despre o memorie vizuală(iconică) memorie tactilă etc, specifică fiecărei

modalităţi senzoriale. Dir numeroasele informaţii recepţionate de diferiţi analizatori şi înserate în

registrul senzorial doar o parte infimă dintre ele sau anumite caracteristici, aspecte ale acestora

se vor transmite MSD.

Registrul senzorial pierde, probabil, totalitatea informaţiilor înregistrate la un momeni dat

într-o fracţiune de secundă. El se constituie pe baza unei rapide expuneri la o informaţie vizuală

sau auditivă pe care noi o „scanăm". Această expunere va lăsa o aşa-numită urmă fotografică în

MSD.

Memoria iconică (vizuală) se realizează fără efort, automat şi preatenţional, avînd o durata de

retenţie a stimulului vizual de aproximativ 100 milisecunde. Rolul ei este de a prelungi

persistenţa reprezentării senzoriale după încetarea stimulării, pentru a se putea astfel extrage

caracteristicile cele mai semnificative ale informaţiei.

Memoria ecoică (auditivă) are o durată maximă de aproximativ 2 secunde, evident mai mare

decît cea iconică(vizuală); se realizează, deasemenea, fără efort şi nu implică atenţia, fiinc

deseori definită ca un reflex al analizatorului auditiv.

Procesele memoriei se pot desfăşura într-un ritm rapid sau lent, necesitînd efort, consum

de energie şi mobilizare intelectuală maximă sau se pot realiza cu uşurinţă, uneori spectaculos de

13

promt. Modul în care este folosită memoria depinde fireşte de particularităţile şi posibilităţile

psiho-fiziologice ale subiectului, de personalitatea şi deprinderile sale, dar şi de factorii exteriori.

Aceşti factori se referă, de regulă, atît la natura şi volumul materialului de memorat, la interesul

şi dispoziţia afectivă a subiectului, cît şi la ambianţa sau contextul în care se realizează

mamorarea sau evocarea respectivei informaţii. Pentru a creşte capacitatea de reţinere şi a facilita

reactualizarea informaţiei se folosesc o serie de procedee, strategii mnezice, ce favorizează atît

procesul de memorare, cît şi de reproducere £ cunoştinţelor dobîndite, sporind gradul de eficienţă

a memoriei. Acest ansamblu de procedee poartă denumirea de sheme mnemotehnice. Stabilirea

unor puncte de reper, a unor astfel de mnemoscheme, valorifică permanent potenţialul existent al

memoriei, conducînd h optimizarea funcţionării sale. Folosirea schemelor mnezice ajută la

reţinerea materialului într-o asemenea măsură încît sprijină paradoxul că „este mai uşor să reţii

decît să uiţi". Se cunosc trei procese ale memoriei:

♦ Fixarea informaţiei sau memorarea propriu-zisă

♦t* Păstrarea şi stocarea nformaţiei

Reactualizarea informaţiei

Fiecare dintre aceste procese sînt atribuite unor structuri diferite ale creierului.

subliniindu-se astfel deosebirile neuro-anatomice ale acestora. S-a observat că în cazul

engramării sînt activate în special zone din emisfera cerebrală stînga, în timp ce în cazul

reactualizării sunt activate zone ale amisferei cerebrale drepte.

Memorarea - procesul de formare a legăturilor nervoase temporare la nivelul scoarţei.

In raport de prezenţa sau absenţa înţelegerii materialului de memorat distingerr

memorarea mecanică şi memorarea logică, iar în funcţie de prezenţa sau absenţa scopului

mnezic şi a procedeilor mnemonice folosite, memorarea poate fi voluntară sau involuntară.

Memorarea mecanică se bazează pe asociaţiile de continuitate în timp şi spaţiu sau pe

succesiune elementelor în fluxul informaţional. Memorarea mecanică duce la o învăţare formală,

adică la memorarea formelor verbale şi nu a conţinutului logic. In aceste condiţii memorarea

mecanică poate fi considerată ca ineficientă, întrucît împiedică procesul de dezvoltare

intelectuală şi nu asigură durabilitatea cunoştinţelor memorate. Memorarea mecanică este

necesară în situaţiile în care materialul nu dispune de anumite semnificaţii(numere de telefon,

nume de persoane, drumuri geografice). Chiar şi în aceste situaţii subiectul uman, pentru a-şi

uşura memorarea, stabileşte unele legături sau anumite puncte de referinţă în raport cu

experienţa sa.

Memoria logică presupune înţelegerea celor memorate, a sensului şi semnificaţiei loi şi

se bazează pe asociaţii de tip cauzal, logic, raţional.

Memorarea logică depinde de schemele operatorii, de experienţa subiectului şi capacitatea

14

acestuia de a organiza materialul pe unităţi de sens, de a costrui noi modele Deci, pentru

dezvoltarea memoriei logice este necesară însăşi dezvoltarea gîndirii, z inteligenţei, care devin

condiţiile sale esenţiale. Memoria logică asigură realizarea unei învăţări autentice, utilizabilă în

practică. Memoria logică este eficientă în totalitatea sa şi îr toate situaţiile în care se aplică.

Memorarea logică este superioară memorării mecanice prin: ♦ autencitatea ei(posibilitatea

reunirii într-un tot organic al conţinutului logic şi a formei

verbale) ♦> economicitate(efort de memorare mai redus, bazat pe mai puţine repetiţii) ♦t*

productivitatea crescută(asigură rezolvarea promptă şi eficientă a sarciniloi

intelectuale şi practice)

Memorarea involuntară reprezintă prima treaptă genetică în dezvoltarea memoriei. Ea se

caraterizează prin faptul că întipărirea datelor percepute se produce neintenţionat, tare stabilirea

unui scop prealabil şi fără utilizarea unor procedee speciale. In viaţa de toate zilele. omul reţine o

sumedenie de imagini ale obiectelor, variate întîmplări, conţinutul cărţiloi citite, al filmelor

vizionate etc. In mod voluntar şi fără a recurge la tehnici mnemice pentru a acumula şi păstra

experienţa cîştigată. Din acest motiv, această formă a fost denumită şi "memorare incidentală"

(întîmplătoare). Cu toate acestea, a memora involuntar nu înseamnă a înregistra pasiv şi mecanic

impresiile externe; dovadă că omul nu reţine chiar tot ceea ce a perceput în trecut. încă E.

Meuman a stabilit prin cercetări sistematice făcute asupra subiecţilor, că obiectele din cea mai

apropiată ambianţă, care se află permanent în faţa ochilor, nu se reţin întotdeauna în memorie.

Faptul acesta dovedeşte că nu eate suficient ca impresiile realităţii obiective să acţioneze asupra

receptorilor, pentru ca întipărirea lor îr. creier se se producă de la sine.

Memoria voluntară se caracterizează prin prezenţa scopurilor mnemice în desfăşurarea

procesului. De aceea memorarea voluntară este definită ca o acţiune orientată conştient spre

scopul special al memorării. In memorarea voluntară se face apel la variate mijloace şi procedee

speciale în vederea realizării sarcinilor mnemice, impulsionate de anumite motive subordonate

acestor sarcini. Memoria voluntară este forma de bază a memorării la om. Ea a apărut în cadrul

activităţii de muncă, în comunicarea oamenilor şi e legată de necesitatea de a păstra cunoştinţele,

priceperile, deprinderile necesare pentru activitatea de muncă. îr. instruire cînd volumul de

materie ce se memorează e mare, sau la necesitatea de a reţine ur volum mare de informaţii în

corespundere cu scopul activităţii omul recurge la memorizare

Memorizarea

Pentru ca un individ să poată face o depoziţie asupra unei situaţii, nu-i destul ca el sa fi

perceput situaţia respectivă; trebuie ca ceea ce a perceput să se supună unei sinteze şi grupări în

15

memoria sa. Cum se face această întipărire?

In general, întipărirea şi conservarea unei experienţe perceptive este în funcţie de gradul

de memorie ale acelei persoane şi de tăria impresiilor. Un individ care are o memorie puternică

şi pe care situaţia percepută la interesat în mare măsură va reţine mai exact şi mai multe impresii,

decît altul cu memorie mai slabă şi pentru care situaţia percepută n-a prezentat nici un interes.

Memorizarea mai poate fi însă influienţată şi de alţi factori. Printre acestea este timpul.

Se ştie, că pe măsura ce timpul trece, amintirile devin din ce în ce mai şterse şi mai inexacte.

Sunt cazuri cînd impresiile rămîn multă vreme viu întipărite în memorie - suni acele impresii

care au avut o mai mare rezonanţă în psihicul nostru. Uneori ni se pare cî" timpul accentuiază în

loc să şteargă o anumită amintire. Faptul se explică prin aceea ca amintirile pierd, pe măsură ce

timpul trece, din întinderea lor, din bogăţia detaliilor, şi rămîr imaginile care au avut repercusiuni

mai mari asupra psihicului nostru. Aceste imagini revenindu-ne mereu în minte şi fiind însoţite

de fiecare dată de activitatea noastră, reuşesc să se întipărească tot mai mult în psihicul nostru.

Trebuie de menţionat însă că aceasta intensificare a amintirilor se face totdeauna în detrimentul

formei originale. Cînd ne gîndirr la un eveniment trăit, fără voia noastră grupăm în jurul acestui

eveniment o serie întreagă de imagini şi de idei care nu ne-au fost date anterior, ci au fost create

prin simplul joc a) asociaţiei, de imaginea noastră. In acest caz dacă vom fi siliţi să facem o

dispoziţie ne va fi greu să distrugem imaginile reale de cele plăzmuite. Acest fenomen este foarte

frecveni îndeosebi la anormali şi la copii. în cazul cînd situţia respectivă n-a putut fi percepută

decîi lacunar, în acest caz tendinţa de plăzmuire va fi şi mai pronunţată.

Deci, memorizarea este memorarea cu scopul de a păstra în memorie un anumii

material. Memorizarea reprezintă o activitate mnemică special organizată, orientată spre

păstrarea în conştiinţă a tot ce e legat de scopurile şi de intenţiile personalităţii.

Astfel elevul memorizează cuvintele limbii străine nu în virtutea faptului că ele se repetă,

ci pentru a le reţine în memorie.

în instruire, memorizarea constituie una dintre condiţiile sigure ale însuşirii cunoştinţelor.

In raport cu textul iniţial se deosebeşte memorizarea literală, apropiată de text şi semantică.

Memorizarea literală presupune reproducerea exactă a întregului text cu acele cuvinte şi

propoziţii, cu care el este scris. Definiţiile, materialul cifric, termenii în ştiinţele exacte.

fragmentele artistice, afirmaţiile importante, poieziile, expresiile plastice în ştiinţele umanitare-

toate acestea se memorizează literal.

Memorizarea apropiată de text permite schimbarea şi omiterea cuvintelor şi propoziţiilor

la reproducere, dar ea presupune reţinerea în memorie a logicii, argumentării fondului principal

de cuvinte şi a sintaxei textului memorizat.

Memorizarea semantică presupune păstrarea în memorie a tezelor principale ak textului

16

şi a legăturilor dintre ele. Argumentarea, lexicul şi gramatica textului se creează k reproducere.

Aceste trei feluri de memorizare sunt într-o anumită măsură etape ce se schimbă

consecutiv una pe alta în asimilarea obiectului nou, în acelaşi timp, etape de vîrstă £ dezvoltării

memorării. Memorarea literală rămîne extraordinar de importantă la orice etape de dezvoltare a

personalităţii. In discuţie trebuie să reproduci literal gîndul oponentului Scopurile şi sarcinile

activităţii, ordinele trebuie să fie memorate cuvînt cu cuvînt.

Cercetările asupra memoriei, în condiţiile unei atenţii voluntare, cu un grad optim de

concentrare arată că în general în urma unei activităţi de învăţare, reţinem:

♦ 10% din ceea ce citim

♦ 20% din ceea ce auzim

♦ 30% din ceea ce vedem

♦ 50%o din ceea ce vedem şi auzim în acelaşi

timp ♦> 80% din ceea ce spunem

♦ 90%o din ceea ce spunem şi facem în acelaşi timp

♦ 80-90%o din totalul informaţiilor percepute care ajung la scoarţa cerebrală sunt de

natură vizuală

Păstrarea este reţinerea mai mult sau mai puţin îndelungată în memorie a informaţiilor

căpătate în cadrul experienţei. Păstrarea nu trebuie înţeleasă ca o simplă depozitare, ci ca ur

proces activ, care presupune organizarea lor în noi sisteme de legături care are ca rezultai

obţinerea de efecte noi. Păstrarea este un complex mintal îndelungat de continuă însuşire şi

fixarea materialului după memorarea lui iniţială. Păstrarea este un proces dinamic în cadrul

căruia are loc reorganizarea structurală a materialului însuşit anterior, simplificarea lui

sistematizarea, stabilirea de legături între diferite părţi ale materialului.

S. Ehrlich relevă că procesul de structurare nu se închee odată cu memorarea iniţială, ci

continuă cu fiecare achiziţie de noi materiale conexe. Nu numai memorarea ci şi stocarea şi

evocarea ulterioară este uşurată dacă stimulii sunt organizaţi, regrupaţi de către subiect îr cursul

memorării. In acest sens E. Ehrlich arată că gradul de stimulare a stimulilor în unităţi superioare

este mai mare în momentul memorării. Aceasta dă posibilitatea stocării unui număr mai mare de

elemente şi face uitarea să acţioneze mai slab. Procesul păstrării asigura rapiditatea şi claritatea

actualizării.

Durata şi felul păstrării sunt în foarte strînsă dependenţă de condiţiile în care a avut loc

memorarea şi de particularităţile materialului memorat. Păstrarea este influienţată şi de

procedeele utilizate în memorare. Păstrarea ridică problema schimbărilor ce se produc după

memorare în materialul asimilat cîtă vreme uitarea pune problema "pierderilor" ce se

17

înregistrează în păstrare, care au loc cu timpul în mod inevitabil. Nici un om nu este înzestrat cu

o memorie atît de bună încît să păstreze tot, să nu uite absolut nimic. înse afirmaţia este valabilă

şi în sens invers: nu există persoană a cărei memorie să fie atît de slabă încît să nu păstreze

nimic, să uite tot ceea ce a învăţat cîndva. Pentru a determine volumul şi calitatea păstrării

materialului, nu există alt mijloc decît acel al reproducerii.

Datele reproduse în perioade diferite şi raportate la materialul memorat pot fi exprimate

grafic sub forma „curbei păstrării".Cercetările asupra evoluţiei curbei păstrării au relevat şi

fenomenul de reminiscenţă, care constă în reamintirea, fără noi repetiţii a informaţiei care părea

uitată.

Cercetările iniţiate de A. Binet şi reluate de mulţi alţi cercetători, arată că materialul cu

sens(inteligibil) este păstrat mai bine decît un material fără sens. Chiar şi materialul cu sens se

păstrează diferenţiat în funcţie de modul în care a avut loc memorarea: textul sau pe baza

conţinutului de idei. Datele obţinute de M. N. Sardacov, într-o cercetare, arată că după 6 luni

tezele principale sunt reţinute în proporţie de 60%, unităţile logice în propoziţie de 36%, iai

proporţia materialului în formă textuală este de numai 21,5%. De asemenea, se constată ce pe

măsura scurgerii timpului, proporţia unităţilor logice creşte, datorită sistematizării şi ordonării

materialului stocat. Aceasta înseamnă că pe parcursul păstrării are loc un proces de sistematizare

şi ordonare a materialului în unităţi logice

Dacă cunoştinţele la cursul şcolar de istorie sunt păstrate în memorie, ele pot fi reproduse ca

o concretizare a tezelor generale, mai abstracte. Intr-o aşa operare CL cunoştinţele începe să se

manifeste personalitatea ca purtător al experienţei. Experienţe păstrată de conştiinţă se modifică

şi se înbogăţeşte permanent. In formă neschimbată se păstrează şi se reproduce numai ceea ce a

învăţat pe de rost ca o afimaţie integrala independentă.

Memoria de scurtă durată(MSD). MSD este o reţinere imediată, temporară ce permite,

totodată, asamblarea informaţiilor în procesul înţelegerii şi al învăţării. Ea are ca bază

neurofiziologică hipocampul. Datorită faptului că numai o mică parte a memoriei noastre poate fi

activă în orice moment, respectiv MSD, a fost propusă înlocuirea acestui termen CL cel de

memorie de lucru (A.D.Baddeley, 1986), mult mai adecvat rolului său în rezolvarea de

probleme, limbaj, comunicare şi gîndire.

Memoria de lungă durată presupune o stare de activare temporală în vederea rezolvării

problemelor, a depăşirii obstacolelor prin reactualizarea şi recombinarea datelor dir experienţa

anterioară.

MSD presupune atenţie şi intenţie. O concentrare excesivă a atenţiei pe anumite aspecte ale

problemei va determina ca anumite cunoştinţe să fie disponibile, iar altele inhibate, ceec ce va

18

reduce însă capacitatea memoriei de lucru. MSD durează cîteva secunde(2-20secunde' şi are la

adulţii normali o capacitate de 7+2 elemente(itemi) ce pot fi litere, cuvinte, culori, figuri. Dacă

este necesar ca informaţia să persiste, ea va fi transferată din MSD în MLD

Memoria de lungă durată(MLD) reţine informaţiile de la cîteva secunde pînă la ceie de pe

tot parcursul vieţii. Psihologia cognitivă precizează că MLD nu ar fi un loc special de stocare a

informaţiilor, ci o anumită stare de activare a cunoştinţelor noastre

Reactualizarea sub forma recunoaşterii sau a reproducerii constă în revihularg informaţiei

stocate, fapt pentru care se face apel la mecanismul reconstrucţiei şi al trăiriloi succesive prin

intermediul seminarelor explorative şi activatorii pentru a se putea aduce te „suprafaţă" difarite

genuri de modele informaţionale (imagini, reprezentări, cunoştinţe conceptualizate, programe de

acşiune etc), cerute la rezolvarea unor sarcini curente.

Caracteristicele reactualizării sunt determinate în funcţie de obiectivele sarcinii şi se exprimă

prin: promptitudine, adecvare-fidelitate şi completitudine. Aprecierea eficienţei sistemului

memorativ al unui individ se realizează prin corelarea celor trei indicatori, considerîndu-se că o

memorie este cu atît mai bună, cu cît reactualizarea este mai promptă, mai adecvată, mai fidelă şi

completă. Reactualizare se poate desfăşura prin două metode: ♦t* recunoaşterea ♦ reproducerea

Aceste două procese sunt legate indisolubil de memorare, deoarece recunoscută şi

reprodusă poate fi numai experienţa care s-a întipărit într-un anumit grad în memorie. De aceea,

particularităţile actualizării sunt în general dependente de factorii şi condiţiile procesului

memorării. Chiar dacă la un moment dat apar dificultăţi în actualizare, eficiente celor memorate

se poate contura ulterior numai prin recunoaştere şi reproducere.

Recunoaşterea, în raport cu reproducerea, este un proces cu mult mai simplu şi mai uşor

de realizat. Actualizarea impresiilor anterioare nu cere memoriei subiectului eforturi deosebite,

deoarece operaţia de reactualizare este declanşată sau asociată în prezenţe obiectului sau

elementelor materialului despre care trebuie furnizată informaţia. In funcţie de gradul de

precizie, recunoaşterea poate fi eronată, imprecisă şi precisă.

Recunoaşterea este eronată atunci cînd identificăm în mod greşit obiectele pe care îr

realitate nu le-am perceput niciodată. La această impresie falsă duce asemănarea între însuşirile

neesenţiale ale obiectelor percepute anterior şi în prezent.

O formă inferioară este acea a recunoaşterii imprecise, cînd identificarea obiectului este

incompletă, adesea nelocalizată în timp şi spaţiu(cînd a fost perceput, unde anume etc.)

Cea de a treia formă a recunoaşterii are loc atunci cînd omul identifică, în actul unei

percepţii diferenţiate, impresiile actuale provenite de la obiect cu cele din trecut. Recunoaşterea

precisă este un proces activ, care implică o intensă analiză şi sinteză z elementelor specifice ale

19

obiectului, că ea nu se reduce la o simplă percepţie repetată.

Recunoaşterea se poate realiza involuntar sau voluntar . Sunt situaţii în care

recunoaştera se realizează dintr-o dată, fără efort şi situaţii cînd trebuie să depunem un efori

pentru a ne reaminti despre ce este vorba, de unde ne este cunoscut. Deci, recunoaşterea are loc

în prezenţa stimulilor senzoriali sau verbali, situaţionali sau temporali ce au acţionai anterior, ori

asociaţilor acestora cu alţii.

Reproducerea constă în reactualizarea şi relatarea informaţiei anterior stocate: situaţii,

concepte, circumstanţe, evenimente, cunoştinţe. Reproducerea este un proces foarte complex, ce

se realizează în absenţa stimulilor(obiectelor şi fenomenelor percepute anterior) Reproducerea

nu constă în simpla enumerare a cunoştinţelor păstrate în memorie, ci aceste cunoştinţe sunt

prelucrate, sistematizate, clasificate şi formulate în plan verbal. Deci. reproducerea include

gîndirea şi în acelaşi timp este determinată de gîndire în unitate cu limbajul. Pentru a actualiza

experienţa din trecut, omul depune anumite eforturi special spre scopul reproducerii. în funcţie

de această orientare se face deosebirea între reproducerea involuntară şi ceea voluntară.

Reproducerea involuntară(sau neintenţionată) are loc atunci, cînd experienţe anterioară

se reactualizează oarecum „de la sine", în mod neselectiv, datorită diferiteloi tipuri de

asociaţii(contiguitate, asemănare, contrast), care apar sub influienţa unor stimuli externi.

Reproducerea voluntară(sau intenţionată) este un proces dirijat conştient, are ur caracter

selectiv, se distige printr-un scop bine determinat.

Caracterul conştient şi selectiv al reproducerii apare atunci cînd, în procesul evocării

cunoştinţelor, subiectul „triază" asociatele, le supune unui autocontrol logic, în scopul apropierii

treptate de precizia datelor memorate. Reproducerea sub aspectul formei de reactualizare a

cunoştinţelor stocate poate fi „textuală" sau „inteligibilă".

In cazul reproducerii textuale, subiectul manifestă tendinţa de a reda cît mai fidel

conţinutul textului. Această formă se manifestă mai ales la şcolarii mici cu procedee mintale de

prelucrare a materialului mai redus.

Reproducerea inteligibilă constă în reproducerea constructivă şi independentă a

conţinutului de idei, mergînd pînă la organizatrea unui plan logic propriu în expunere, diferii de

acel al textului original. Această formă se întîlneşte la şcolarii mai mari şi mai ales la adulţi.

Aceste două forme de reproducere se completează recipros, fiind necesare în egala

măsură în viaţa şi activitatea omului. Reproducerea, ca şi recunoaştera poate fi eronată,

imprecisă şi precisă.

Amintirea este reproducerea, în procesul căreia în momentul dat lipseşte posibilitatea de

a-ţi aduce aminte, cale necesare, dar există încrederea că le-ai memorat. Amintirea cere efort

volitiv, iar uneori şi sustragerea de la gîndul ce ni-1 amintim. Se pot recomanda doua procedee

20

de amintire: asocierea şi sprijinul pe recunoaştere. Asocierea este reproducerea materialului,

legat de acela care trbuie amintit. Sprijinul pe recunoaştere constituie denumirea variantelor

posibile ale cuvintelelor, cifrelor, faptelor care pot fi recunoscute şi prin aceasta, amintite. Atît

recunoaşterea, cît şi reproducerea, depind de condiţiile memorării(întipăririi, engramării) şi de

cele ale păstrării(conservării), tară însă a neglija şi dependenţa acestora de mecanismele specifice

ale reactualizării: cel al trierilor succesive şi al reconstrucţiei. De aceea, reactualizarea poate fi

într-un anumit mod măsura memorării şi păstrării(lO)

1.4. Calităţile de bază ale memoriei

Memoria ca proces psihic complex dispune de o serie de calităţi care o valorează la cel mai înalt

grad. Cele mai importante dintre calităţile(însuşirile) memoriei sunt următoarele:

♦Volumul memoriei, adică cantitatea de material pe care o putem reţine, păstra şi

reactualiza. Adesea suntem uimiţi de cantitatea mare de cunoştinţe pe care o au unii

oameni, creînc impresia unor adevărate "enciclopedii" ambulante, sau de sărăcia

cunoştinţelor lor, creîr impresia de vid, de gol mintal. Cercetările au arătat că creierul

uman poate păstra maximurr un mesaj la 1/10 secunde, ceea ce pentru o viaţă medie de

om ar reprezenta un maximum de 109-1010 mesaje. Volumul normal al memoriei umane

este considerat a fi în jurul cifrei de IO7

♦Organizarea memoriei, gradul de structurare şi sistematizare a informaţiilor. Nu este de

ajuns ca cineva să ştie cît mai multe lucruri, să dispună de cît mai multe informaţii; important

este ca volumul memoriei sale să nu fie haotic, ci organizat, structurai deoarece în aceste condiţii

el poate fi fructificat cu maximum de eficienţă.

♦ Elasticitatea sau mobilitatea(supleţea) memoriei constă în capacitatea de a acumula

mereu cunoştinţe noi, de a le organiza şi reorganiza pe cele vechi, de a le depăşi şi uita

chiar dacă ele se dovedesc a fi necorespunzătoare. In condiţiile exploziei informaţionale,

a creşterii atît cantitative, cît şi calitative a cunoştinţelor, dar mai ales în condiţiile

mobilităţii profesiunilor, asemenea calitate este deosebit de necesară. îr lipsa ei omul n-ar

mai putea evolua.

♦ Rapiditatea întipăririi exprimă faptul că fixarea informaţiilor se realizează repede, cu

mare economie de timp şi de repetiţii.Trăinicia păstrării constă în aceea că cele memorate

sunt conservate corect, într-o formă acceptabilă pentru o perioadă mai îndelungată de

timp, ele încadrîndu-se în depozitul memoriei de lungă durată.

♦ Exactitatea sau fidelitatea reactualizării celor memorate indică corectitudinea, gradul

de precizie a recunoaşterii şi reproducerii; ea este rezultatul unui proces de comparare

21

între ceea ce s-a „solicitat" şi ceea ce s-a „scos" din memorie. Concordanţa mai mare sau

mai mică între „cerere" şi „ofertă" indică prezenţa unor grade diferite de exactitate.

♦> Promptitudinea reactualizării adică realizarea rapidă, promptă a recunoaşterii şi

reproducerii imediat după stimulare. Intervalul ce se scurge între momentul solicitării şi

momentul reactualizării a fost denumit timp de ecfocare. Aceasta poate varia îr limite

destul de largi(de la cîteva secunde, la ore,zile şi uneori chiar mai mult) îr funcţie de

bogăţia experienţei individului, de gradul de organizare şi păstrare a ei, de prezenţa sau

absenţa unor factori motivaţionali.

♦ Completitudinea reactualizării vizează atît cantitatea, cît şi calitatea materialului

reactualizat, comparativ cu cel întipărit. Reactualizarea se poate face în proporţie de

100% sau numai de 10%. De asemenea ea poate fi completă sau parţială, bazată pe

informaţii esanţiale sau neesenţiale, închegată sau fragmentată.

22

Capitolul II Caracterul

II.1.Abordarea analitică a lui G.G.Jung

Caracter - aceasta este o formă stabilă determinată de experienţa omului. Deoarece această

formă include în sine atît natura sa fizică cît şi psihologică, caracterologia generală a acesteia

reprezintă o învăţare a proprietăţilor fizice cît şi psihice.

În urma observaţiilor efectuate Jung a stabilit o tipologie în felul următor: există o categorie

mar de oameni care la moment într-o anumită situaţie se înstrăinează, spunînd încet “nu” ca mai

apoi să reacţioneze, dar altă categorie de persoane, care în aceeaşi situaţie, reacţionează spontan,

probabil, fiind încrezuţi, că conduita lor, ste neapărat corectă. Prima catogorie se caracterizează

prin atitudine ngativă faţă de obiect, ultima categorie – mai pozitivă. Prima fiind introverţi, a

doua categorie – extroverţi.

Atunci cînd orientarea conştientă a unei persoane este determinată de realizarea consţtinetă a

unei persoane este determinată de realitatea obiectuală, fapte, date primite din lumea externă.

Şi dacă această situaţie eset specifică, firească, în faţa noastră este un tip extrovert.

Extroversiei îi este caracteristică: inters faţă de lumea externă, receptivitate şi acceptare a

realităţii, dorinţa de a influenţa şi de a fi influenţat de mediu înconjurător, capacitatea de a

suporta ajitaţia şi gălăgia chiar primind plăcere de a fi în cenrtul atenţiei, tendinţa de a avea cît

mai milţi prienteni, car nu sunt atît de amănunţit aleşi, tendinţa de ase demonstra pe sine, este

dependent de opini publică.

Desigur extrovertul are şi plăcerea sa personală dar care este fondată în baza unor condiţii,

care sînt determinate din afară. Lumea lui internă este în plan secund dînd prioritate necesităţilor

externe.

Pericol pentru extrovert este că poate fi captat de multiple obiecte în car se poate pierde, care

poate dezvolta, în conseinţă o tulburare funcţională, care cel mai des se întîmplă, -nevroza

histrionică. Aceasta se caracterizează prin exagerarea atitudininală faţă de lumea înconjurătoare:

tendinţa permanentă de a se prezenta ca o persoană exceîţională impresionantă, interesantă,

captivantă, este foarte receptiv la influenţele externe, dorinţa de a fi în centrul atenţiei,

dependenţa exagerată faţă de opinia publică, frica de a nu fi singur, tendinţa de a inhiba

comportamentul nedorit, care pot să se manifeste primitiv şi arhaic.

Caracteristica esenţială a introversiunii, care este deosebită de ce a extrovesiunii, legată în

primul rînd de obiect şi procesul de cunoaştere, este orientată la factorii personali interni. O

astfel de persoană ar spune: „Eu văd că timpul este nefavorabil, dar ne cătîn la aceasta, eu voi

acţiona cinform planului prestabilit”.

Desigur, conştiinţa introvertă poate fi foarte bine internată despre mediul extern, dar

23

determinantele subiective au influenţă hotărîtoare în calitatea de impuls motivţional şi dinamic.

În momentul în care extrovertul reacţionează la aceea ce parvine de la obiect (realitatea

externă), introvertul este influenţat de senzaţii, impresii (realitatea internă).

Caracteristicile utilizate de Jung în descrierea tipului introvert sunt:

- se menţine distanţa de evenimentele esterne;

- în copmanie numeroasă şi agitată, se simte singuratic şi neîndemînatic;

- ceea ce realizează este specific şi mereu se apără de influeneţele externe;

- este necomunicabil, este neîncrezător;

- des suferă de complexul de interioritate şi este invidios;

- este în contradicţie cu luma externă şi se opune protejîndu-se cu apetorul unui complex

de mcanismede apărare bine daterminat, compus din sinceritate, pedantism, modestie,

sensibilitate, prudenţă, politeţe, neîncredere manifestată deschis. În condiţiile obişnuite este

pesimist şi obsedat, deoarece percepe lumea ca fiind otilă faţă de el.

Lumea lui internă este – securitatea, închis faţă de public şi intrigi. Cea mai bună companie

este propria sa persoană.

Nu este de mirare că introversia este descrisă ca fiind autocratică şi chiar patologică.

Desigur, totul este relativ. Acolo unde extrovertul contactînd cu introvertul îl asociază ca

fiind asocial, rigid, inadaptat la realitate, dar introvertul îl critică pe extrovert ca fiind lipsit de

esenţă şi profunzime. Este importnt de spus că fiecare psedă atît calităţi cît şi neajunsuri .

Personalitatea introvertă se consumă din cauza măsurilor de autoprotecţie care în acelaţi

timp sunt „sterile”, deoarece încercarea de a se manifesta, de a-şi impune idea altcuiva, îi crează

o stare de frică, angoasă din cauza că r putea fi influneţat.

Jung menţioneză că introvertul – nici într-un caz nu este pierderea capacităţilor de

socializare.

Retregerea în interior nu este izolarea totală de lume, ci căutarea liniştii şi securităţii, care îi

dă posibilitatea să-şi manifeste potenţialul propriu şi să contribuie la viaţa externă.

Cu cît mai mult, Jung spune, că în cazul cînd extrovertul este predispus să evite introspecţia,

intimitatea, atunci pentru introvert o astfel de comunicare în produce satisfacţieşi plăcere.

II.2. E. Fromm – orientarea personalităţii şi caracterul

Studiul recaţiilor comportamentale şi emoţionale ale unui anumit grup social, luîm în

consideraţie strucura personalităţii a fiecărui membru al grupului: însă nu ne interesează

caractersticile individuale care îi deosebeşte unul de altul, dar acele caracteristicicare sunt

omune pentru majoritatea membrilor a grupului dat.

Această reuniune de caracretistici, comune pentru majoritatea, pot fi numite ca caracter socil

24

şi bineînţeles că caracterul social este mai puţin specfic decît caracterul indivudual, prin faptul că

ele sunt prezente la mai mulţi indivizi ai unei şi acelaş grup care sau dezvoltat în rezultatul

modului de faţă şi trăirilor emoţionle comune. Însă există şi devieri cu un tip de caracter absolut

diferit, structura personalităţii, a majorităţii membrilor grupului reprezintă, în sine, doar variaţii

multiple de dezvolatere a unui şi acelaşi „nucleu”, compus din trăsături de caracter comune;

aceste variaţii apar şi dezvoltă ca consecinţă a un unor factori de viaţă ocazionali. Dacă dorim să

înţelegem, în ce mod ptenţialul energetic, uman este orientată într-o anumită direcţie şi

acţionează în calitate de putere de producere într-un anumit context social comun, atunci este

necesar să se corde atenţie deosebită caracterului social şi celor individuale.

Conceptul caracterului social este cheea înţelegerii proceselor sociale. Caracter – în sensul

dinamic ai psihologiei analitice – este forma specifică a energiei umane, ca apare în procesul de

adaptare denamică a necesităţilor oamenilor la un anumit mod de viaţă într-o anumită

comunitate.

Caracterul determină gîndurile, sentimentele şi acţiunile individului.

Dar care este rolul educaţiei în formarea caracterului social? Mai întiî de toate trebuie

concrtizat ce include în sineconceptul de educaţie. Acest termen poate fi explicat diferit dar din

punct de vedere al procesului social, funcţia educaţiei, constă în aceea, ca să contribuie la

pregătirea individului pentru a îndeplini acel rol, care îl va juca în societate. Adică educaţia

tebuie să formeze acel caracter în aşa mod ca să fie căt mai mult corespunzător caracterului

social, ca să oincidă, în cea mai mare parte, tendinţele şi aspăraţiile indivudiuale cu rolul social

pe care îl joacă în societate. Metodele de educaţie sunt foarte importante care sunt ca instrumente

care contribuie la formarea unortrăsături personale indivuduale în corespundere cu cerinţele

sociale.

II.3 Tipologia lui Leonhard

Leonhard abordează caracterul din perspectiva a trei sferee. Prima este cea a comportamentului,

mai exact a orientării acestuia.

A doua sferă el a desemnat-o ca sferă a sentimentelor şi voinţei, prin care se subînţelege procesul

desfăşurării emoţiilor, viteza cu care ele sînt însuşite de către om ca apoi să slăbească, pro-

funzimea sentimentelor. Tot aici se referă şi tipurile reacţiilor volitive: slăbiciunea şi puterea de

voinţă, precum şi excitabilitatea volitivă interioară în aspectul temperamentului coleric sau

flegmatic.

A treia sferă e legată de intelect, pe care Leonhard o numeşte asociativ-intelectuală. Bunăoară, o

asemenea trăsătură ca dragostea faţă de ordine constituie la fiecare pas una dintre manifestările sferei

asociativ-intelectuale.

25

Pentru a determina trăsăturile individualităţii ale sferelor, psihice numite mai sus, e necesar «să

ni le imaginăm clar, dacă pri vim la om din interior». Totodată, el subliniază că nu întotdeauna poate

fi făcută o de limitare strictă între trăsăturile, ce formează personalitatea accentuată, şi trăsăturile

ce determină variaţiile personalităţii. In noţiunile «extravertire> şi «introvertire» Leonhard pune

un sens care întrucîtva se deosebeşte de interpretarea dată lor de către Jung şi Rusenck. Această

deosebire constă în faptul că, în primul rînd, aceste noţiuni el le examinează în legătură cu formarea la

copil a psihicului omului matur. «Copilul e extravertit: el e orientat la procesele, care influenţează

asupra sentimentelor lui ,şi reacţionează la ele printr-o comportare corespunzătoare, fără a se gîndi

prea mult. Maturul, în comparaţie cu copilul, e introvertit: pe el îl preocupă într-o măsură cu mult mai

mică anturajul, lume exterioară, reacţiile lui sînt mai puţin nemijlocite, el are obişnuinţa de a medita

în prealabil asupra faptei. In cazul extravertirii în gînduri şi comportare predomină lumea

percepţiilor, în cazul introvertirii — lumea reprezentărilor». In continuare el accentuează că

pentru omul extravertit e caracteristică manifestarea activismului pur exterior, care nu depinde de

procesele gîndirii, la el e prezentă o impulsivitate cu mult mai mare a comparării: această trăsătură

e apropiată de psihologia copilului. Nehotărîrea introvertitului e legată de munca intensă a gîndirii; în

mod diferit reacţionează la luarea deciziei extraverţii şi introverţii: primii încearcă bucuria luării

deciziei cu mult mai intens, căci ei sînt concentraţi într-o măsură mai mare la lumea exterioară, decît

introverţii. In al doilea rînd, Leonhard examinează aceste noţiuni în aspectul de sexe şi vîrsta şi

subliniază următoarele momente importante: în copilărie extravertirea are la ambele sexe aceeaşi

formă de exprimare, iar în adolescenţă la băieţi se observă o cotitură mai evidentă spre introvertire decît

la fete. In legătură cu aceasta bărbatul şi femeia reacţionează în mod diferit la evenimentele exterioare:

femeia este întotdeauna mai mult legată de evenimentele obiective ale vieţii, mai mult depinde de

ele şi în majoritatea cazurilor posedă o raţiune mai practică. Insă ea poate lua uneori o decizie

nechibzuită, provocată de condiţii concrete. Bărbatul înţelege mai bine interdependenţa fenomenelor.şi

cauzele lor, însă el poate să piardă posibilităţile pentru acţiuni imediate, deoarece el e înclinat mai mult

spre teoretizare. Pe baza acestei deosebiri Leonhard propune a aprecia accentuarea astfel: ceea ce

pentru femeie este normă, pentru bărbat e extravertire şi, invers, ceea ce la bărbaţi trebuie considerat

normă, la femeie e introvertire.

In al treilea rînd, ca şi Jung, el consideră că firele extravertite se orientează la fapte concrete date,

omul introvertit îşi elaborează părerea sa proprie. Decizia în aspect extravertit poate să fie mai puţin

realistă şi obiectivă decît în plan introvertit.

Mai departe se observă o divergenţă, care constă în faptul că Jung consideră că introvertiree

exclude nu numai orientarea concretă la obiect, ci şi astfel de idei, care «pornesc de la obiect».

Leonhard, însă, înţelege altfel: «Eu consider munca de gîndire a naturalismului extravertită doar în

cazurile cînd activitatea lui poartă un caracter de adunare, de colecţionare. Cu cît mai mult

26

prelucrează el în minte ceea ce observă, cu atît mai tare activitatea lui psihică se apropie de

introversie».

în al patrulea rînd, Leonhard subliniază că Eysenck delimitează insuficient de clar extravertirea

şi introvertirea comportării cu trăsăturile temperamentului. Despre omul extravertit Eysenck scrie

«El iubeşte să glumească, e foarte ingenios, caută în permanenţă distracţii, diversitate, el e optimist,

rîde mult şi cu plăcere.. E un om extrem de activ, e înclinat spre agresie, adesea e stăpînit de

nerăbdare. Nu e reţinut în manifestarea sentimentelor; pe el nu întotdeauna te poţi bizui.

Leonhard a evidenţiat următoarele tipuri de personalităţi accentuate: demonstrative, pedante,

ihclavate, excitaţiile, hipertimi-ce, distimice, alarmante (fricoase), emotive, accentuarea extravertită a

personalităţii, accentuarea introvertită, temperamentul afec-tiv-labil, temperamentul afectiv-exaltat.

Trăsăturile accentuate ale caracterului şi temperamentului se caracterizează printr-o pregnanţă

excesivă şi reprezintă variante extreme ale normei, care se mărginesc cu psihopatiile. După cum s-a

menţionat mai sus, psihopatiilor le este proprie triada indiciilor: stabilitatea caracterului

manifestării lor în timp, totalitatea manifestărilor lor în toate situaţiile, dezadaptarea socială (P. B.

Ganuşkin). Caracterele accentuate se deosebesc de psihopatii prin lipsa manifestării concomitente a

tuturor celor trei indicii numite. Lor le este proprie vulnerabilitatea personalităţii cu referinţă nu la

orice fel de influenţe (ca în cazul psihopatiilor), ci doar la un anumit gen de influenţe

psihotraumatoare, adresate aşa-numitului «loc cu cea mai mică rezistenţă» al tipului de caracter dat, la

o păstrare a stabilităţii faţă de altele. In funcţie de gradul de exprimare distingem accentuări evidente

şi ascunse (latente) ale caracterului, care pot trece una în alta sub influenţa diferiţilor factori. Aici

trebuie să ţinem cont în mod deosebit de caracterul educaţiei în familie, de influenţa anturajului social,

particularităţile activităţii profesionale şi sănătăţii fizice, în condiţii favorabile ale vieţii şi activităţii

trăsăturile accentuate ale caracterului pot să se atenueze, să se compenseze. Dimpotrivă, în situaţii

psihogene complicate pot să apară reacţii afective acute, nevroze şi chiar premise ale formării

«psihopatiilor marginale».

Să examinăm succint particularităţile tipice ale personalităţilor accentuate, descrise de K.

Leonhard.

Personalităţile demonstrative. Esenţa lor constă în capacitatea anomală pentru strîmtorare. S-a

menţionat de acum că această noţiune a fost introdusă de Freud. Dar, spre deosebire de Freud,

Leonhard examinează altfel acest mecanism: «omul poate într-un anumit moment, sau chiar

pentru o perioadă foarte îndelungată, să strîmtoreze din memorie cunoştinţele, despre evenimentele,

care nu pot să nu-i fie lui cunoscute». Totuşi, aceste cunoştinţe strîmtorate de obicei rămîn la

pragul conştiinţei, de aceea ele pot fi ignorate complet». La isterici, însă, această capacitate ajunge

foarte departe: ei pot «să uite» cu totul ceea ce nu doresc să ştie, ei sînt capabili să mintă, în

genere nu-şi dau seama că mint». Istericii mint cu o expresie nevinovată a feţei, vorbesc cu

27

interlocutorul binevoitor, simplu , veridic. Naturaleţea comportării lor se explică prin faptul că

minciuna pentru isteric în momentul comunicării devine adevăr, căci interior ei nu-şi simt

minciuna, şi capătă satisfacţie de pe urma propriei lăudăroşenii. La autoelogierea verbală se adaugă

comportarea înfumurată, tendinţa de a atrage pe toate căile asupra sa atenţia celor prezenţi. Pentru el

e străină sfiala, iar interesul sporit din partea celor din jur îl primeşte cu o foarte mare plăcere.

Trebuinţa multor isterici de a se afla în centrul atenţiei e legată de cele mai dese ori nu cu trebuinţa

sporită de recunoaştere, ci cu insuficienţa de fermitate, cu lipsa inhibiţiei, după cum susţine K.

Leonhard, exprimîndu-şi dezacordul cu părerea lui K. Schnaidere despre aceea că «trebuinţa de

recunoaştere» este una dintre motivările principale ale reacţiei isterice. Caracterizînd tipul

demonstrativ, Leonhard subliniază de asemenea că reprezentanţii acestui tip sînt înclinaţi să se

declanşeze cu tirade întregi despre soarta lor nefericită, tinzînd să trezească faţă de sine mila.

Istericii descriu în mod exagerat fenomenele lor de boală (în felul că «viaţa lor atîrnă de un fir de păr»),

totodată detaliatele lor mărturisiri verbale sînt susţinute de gesticulare şi mimică active. Mila faţă de

sine se împleteşte la ei cu autoelogierea.. La personalităţile de tip demonstrativ, spre deosebire de

alţi bolnavi, plîngerile poartă un caracter pronunţat, sîcîitor, deoarece la ei e strîmtorată inhibarea

normală. O altă trăsătură este nechibzuinţa faptelor. Istericii nu sînt capabili să-şi chibzuiască

dinainte linia lor de comportare. Ei sînt hîtri la născociri, însă această hîtrie e uşor a o demasca.

Totodată, reprezentanţii acestui tip posedă un şir de trăsături de caracter pozitive. Ei se

acomodează uşor la alţi oameni la serviciu, pe de o parte, jucînd acel rol, care îl impresionează pe p-

ar-tener, iar, pe de altă parte, posedă un dar deosebit de a insufla faţă de sine sentimentul simpatiei,

dragostei. Datorită priceperii de a se adapta ei îşi găsesc repede prieteni, pe care îi atrage

sociabilitatea lor, disponibilitatea de a face servicii, altor trăsături, însă, noii prieteni nu le atrag

atenţie şi deseori sînt orbiţi de amabilitatea lor. De altfel, amabilitatea se manifestă acolo, unde ea

le este convenabilă Uneori reprezentanţii tipului demonstrativ de accentuare sînt capabili să

balanseze relaţiile cu oamenii grei şi situaţiile de viaţă complicate, de exemplu, în relaţiile familiale.

Şi aici se manifestă adaptibilitatea lor la condiţiile de viaţă pe calea oprimării propriului «eu».

Principala lor particularitate pozitivă o constituie, însă, aptitudinile artistice, ei intră uşor în rol şi la fel

de uşor se dedau fanteziei.

În felul acesta, tipul demonstrativ (isteroid) de accentuare se caracterizează printr-o tendinţă

pronunţată spre slrîmtorarea factorilor şi evenimentelor neplăcute pentru el, prin falsitate, prefăcătorie,

înclinaţie spre fantezii, pe care le foloseşte pentru a atrage atenţia asupra sa, precum şi prin

aventurism, înfumurare şi «fuga în boală».

Personalităţile pedante. Caracteristica acestei accentuări Leonhard o face în comparaţie cu

patologia. La nivelul patologiei evidente se observă aşa-numita psihopatie anancastică, care se

manifestă în stări obsedante, emoţii (de exemplu, frica faţă de cifra «3», deoarece în cuvîntul «rac»

28

sînt trei litere) şi acţiuni care nu necesită pentru apariţia lor situaţii anumite (bunăoară,-spălatul

obsedant al mîinilor). Uneori capacitatea de a lua o decizie e dereglată într-atît de puternic, .încît

omul nu e în stare să lucreze normal. Anaricastul supune acţiunile sale unor numeroase au-:

tocontroluri, supune analizei -scrupuloase ziua trăită, fiind absorbit de gîndul despre planurile

pentru a doua zi şi nu-şi află un singur lucru — linişte (de exemplu, plecînd de acasă controlează de

cîteva ori dacă a închis uşa, dacă a deconectat gazul şi, întor-cîndu-se de la serviciu acasă, îl scot din

sărite gîndurile despre ziua care a trecut, îl frămîntă tot felul de fleacuri).

Dacă pedantismul apare doar ca accentuare, atunci momentele negative descrise mai sus nu se

manifestă. Comportarea personalităţii pedante nu depăşeşte limitele raţionalului, şi în aceste

cazuri îşi spun cuvîntul priorităţile, legate de tendinţa spre temeinicie, precizie, deplinătate. Ca

profesionali ei sînt conştiincioşi, pe ei te poţi bizui fără rezerve: lor întotdeuna ile încredinţează

munca, la efectuarea căreia e necesară o înaltă precizie, minuţiozitate. E concludent faptul că

asupra anancastului o misiune de răspundere poate exercita influenţă apăsătoare, deoarece

generează o mulţime de nelinişti şi îndoieli, în timp ce personalitatea pedantă se apucă de lucru fără

ezitări deosebite şi-1 execută întocmai. Pedantismul ca trăsătură de caracter este concomitent şi

supraconştiinciozitate, de aici importanţa considerabilă pentru lucru a unei asemenea trăsături de

caracter. De regulă, firile pedante îşi iubesc producţia şi adesea ani în şir, iar uneori şi întreaga viaţă,

lucrează la aceeaşi întreprindere. Scrupulozitatea pedantică nu are nimic comun cu pedantismul

excesiv. Această trăsătură se manifestă, nu numai în calităţile înalte de afaceri, ci şi în atitudinea

personalităţii faţă de sănătatea sa; nu e atras de fumat, nu bea mult. O asemenea atitudine se

deosebeşte de ipohondrie — frică excesivă pentru strarea sănătăţii proprii. Şi încă un moment

important: la reprezentanţii tipului pedant, în contrapunere cu tipul demonstrativ, în activitatea

psihică sînt reprezentaţi într-o măsură extrem de mică mecanismele strîmtorării.

Aşadar, personalităţile cu accentuare pedantă se caracterizează printr-o acurateţe şi

conştiinciozitate sporite în muncă şi în viaţa de toate zilele, prin grijă faţă de starea sănătăţii lor.

Personalităţile inclavate. Baza tipului inclavat (paranoic) de accentuare a personalităţii o

constituie stabilitatea patologică a afectului: acţiunea afectului încetează foarte încet, şi e

suficient să revenim în gînd la cele întîmplate ca imediat să învie şi emoţiile ce-au însoţit stresul.

Afectul se menţine un timp foarte îndelungat, deşi nici un fel de trăiri noi nu-1 activizează, înclinarea

afectului se manifestă cel mai viu atunci, cînd sînt vizate interesele personale ale personalităţii

accentuate. Afectul ia naştere ca reacţie de răspuns la înjosire, la amorul propriu atins, la mîndria

lezată, precum şi diferite forme de reprimare, deşi obiectiv paguba morală poate fi extrem de mică.

Oamenii de acest tip adesea sînt caracterizaţi ca ranchiunoşi şi răzbunători, deoarece ei niciodată nu

dau uitării lezarea intereselor personale. In afară de aceasta, ei sînt numiţi oameni sensibili,

patologic supă-răcioşi, uşor vulnerabili. In afară de amorul lezat, ei reacţionează dureros la o

29

pierdere personală în plan material, însă sînt mai puţin înclinaţi, totodată uneori şi nu toţi

reprezentanţii acestui tip, să lupte pentru echitate cetăţenească, dacă aceasta e concomitent echitabil

şi faţă de sine.

Totuşi, inclavarea personalităţii poate avea loc şi în cazul succesului ei, atunci se observă o

manifestare vie de ambiţie, însoţită de încredere în sine, aroganţă, înfumurare. Suspiciunea este o

trăsătură caracteristică a tipului paranoic: patologic sensibil, suferă de atitudine închipuită «rea»

faţă de sine, pierde încrederea faţă de oameni. Dar spre deosebire de suspiciunea îndreptăţită, legată

de cazuri concrete, suspiciunea personalităţii inclavate poartă un caracter atotcuprinzător, deoarece

ea e generată nu de anumite circumstanţe exterioare, ci se trage din psihicul personalităţii însăşi.

Leonhard subliniază că pe baza afectelor stabile şi puternice la bolnav pot să apară idei

supravaloroase sau chiar delirante, paranoice, de cele mai dese ori gînduri de ordin aproape

delirant apar în legătură şi cu gelozia (apropo, noţiunea «supravaloroase» înseamnă că ele

stăpînesc în întregime gîndirea omului).

Astfel, tipul inclavat de accentuare se caracterizează prin stabilitatea afectelor negative, prin

(suspiciune sporită şi susceptibilitate bolnăvicioasă, tendinţa spre dominare (ambiţia), neacceptarea

opiniei altora, pe baza aceasta apărînd conflictele.

Personalităţile excitabile. Trăsăturile esenţiale ale caracterului acestui tip de accentuare se

formează în legătură cu insuficienţa de manevrabilitate. Comportarea, faptele reprezentanţilor

acestui tip sînt bazate pe influenţe, instincte, imbolduri necontrolate.

Leonhard subliniază puterea patologică a tratărilor ca tendinţa spre extindere a însuşirii într-o

măsură mai mare fizică sau morale (spirituale). In cazul gradului sporit de reacţie a acestui tip are

loc psihopatia epileptoidă, deşi o legătură directă cu epilepsia nu e deloc obligatorie. Deoarece reglarea

conştientă, volitivă a comportării şi personalităţilor excitabile e dezvoltată insuficient, reacţiile lor

de cele mai dese ori poartă un caracter impulsiv. Dacă lor nu le place ceva, ei declară deschis despre

aceasta şi nu caută împăcare, însoţindu-şi declaraţiile cu mimică şi gesticulaţie extrem de

expresive.Dacă mai ţinem cont de faptul că nivelul de dezvoltare al gîndirii acestor oameni e destul

de scăzut, iar reacţiile se caracterizează prin încetineală, caracter greoi, devine evidentă o asemenea

particularitate a reacţiei lor, ca intensificarea excesivă a afectului, de aceea pentru astfel de oameni

sînt caracteristice manifestări masate ale lui. Pentru manifestarea intensă a reacţiei e acceptabilă

noţiunea de impulsivitate.

Impulsivitatea se raportă de asemenea la pasiuni în sensul îngust al cuvîntului, şi anume multe

dintre personalităţile excitabile devin alcoolici cronici. Ei nu se gîndesc la consecinţele grave

pentru viaţa familială, pentru lucru, pentru sănătate.

Impulsivitatea lor se manifestă şi în sfera sexuală. Dacă pe ei pune stăpînire pasiunea pentru

sexul opus, în deosebi în anii tineri, ei o urmează fără ezitare. Aici e cazul să subliniem în mod

30

deosebit că în viaţa personalităţilor excitabile temeliile morale nu au vreun rol cît de cît

important. Unii psihopaţi epileptoizi adesea săvîrşesc grave acte de violenţă. Leonhard subliniază

natura nu chiar obişnuită a criminalităţii pe terenul caracterului impetuos. Aici actele de violenţă sînt

provocate nu de cruzime, cum se obişnuieşte a crede, ci de o încordare afectivă (de stres). Atunci

cînd sînt calmi aceşti oameni se disting prin ataşament, au grijă de copiii lor, iubesc animalele, aceste

sentimente nobile, ca şi altele, nu se află în inhibiţie. La personalităţile excitabile se constată încetineala

proceselor de gîndire.

El constată o deosebită greutate a educării copiilor excitabili. In perioada maturizării sexuale

manifestările asociale ale personalităţilor excitabile se intensifică, ei devin grosolani. Adesea

preadolescenţii excitabili, avînd probleme acasă sau la şcoală, evadează. Fetele în timpul unor

asemenea evadări, nimerind într-o situaţie grea, adesea intră în relaţii sexuale cu bărbaţii. Băieţii

săvîrşesc spargeri, furturi.

Se întîlnesc de asemenea şi evadări nemotivate la preadolescenţii cu caracter uşor excitabil,

impulsiv..

În felul acesta, personalităţile excitabile se caracterizează prin impulsivitatea comportării,

condiţionată de pasiune, prin încetineala proceselor de gîndire, cumpănire excesivă, prin

împotmolire în detalii.

Personalităţile hipertimice. Gradul considerabil de manifestare a temperamentului hipertimic

în psihiatrie poartă denumirea de stare hipomaniacală. Accentuarea hipertimică a personalităţii, ca

şi în cazul maniilor, însă într-o formă întrucîtva atenuată, se exprimă printr-o dispoziţie ridicată,

care se îmbină în acest caz cu setea de activitate, cu limbuţia excesivă, şi cu tendinţa de a se

abate în permanenţă de la tema convorbirii, ceea ce duce uneori la saltul gîndurilor. În ansamblu

temperamentul hipertimic nu e legat numaidecît cu mania. In cazul unor manifestări comparativ

uşoare el reprezintă o variantă normală de accentuare a personalităţii. Particularităţile manifestării

acestui tip de accentuare constă în faptul că firile hipertimice privesc la viaţă întotdeauna cu

optimism, fără prea multă trudă depăşesc tristeţea, în genere ele trăiesc uşor orice eveniment. Ele

sînt pline de iniţiativă, se află permanent într-o stare de căutare a noului. Abaterea de la gîndul

principal generează o mulţime de asociaţii, idei neaşteptate, ceea ce contribuie la creaţia lor. În lucru

ei obţin succese de producţie şi de creaţie considerabile. În societate hipertimicii se află

întotdeauna în centrul atenţiei, căci ei sînt interlocutori minunaţi, pot să vorbească şi să

povestească la nesfîrşit, fără a se opri prea mult la o temă, glumesc.

Asemenea oameni, de obicei, sînt ascultaţi cu interes. Acestea sînt toate calităţice pozitive

ale accentuării date.

Dacă, însă, temperamentul hipertimic e viu exprimat, pronosticul pozitiv se anulează.

Veselia excesivă poate trece în iritare.Setea excesivă de. activitate adesea se soldează cu

31

trîndăvie, mai bine zis lucrul început nu e dus la bun sfârşit. Bogăţia de idei se transformă adesea

într-o proiectomanie goală.

Leonhard caracterizează temperamentul hipertimic. drept o «diluare» a maniei, căci

întotdeauna se observă concomitent într-o măsură mai mare sau mai mică trei indicii: veselia

senină, limbuţia nestăpînită, care trece gîndirea de la o idee la alta, deşi cota antrenării psihice a

sentimentelor, voinţei, gîndirii nu întotdeauna e aceeaşi.

Personalităţile distimice. Temperamentul distimic (la o manifestare mai puternică

— subdepresiv) reprezintă opoziţia faţă de cel hipertimic; dacă ultimul e vesel, fără de griji,

energic, sociabil, apoi reprezentanţii temperamentului distimic sînt serioşi şi cu precădere

concentraţi la aspectele triste ale vieţii. Evenimentele, care iau tulburat profund, pot să-i aducă la

starea de depresie reactivii, în deosebi pe persoanele cu trăsături puternic evidenţiate. Stimularea

activităţii vitale este la ei slăbită, gîndirea lucrează încet. In societate sînt nesociabili, doar

cîteodată vin cu observaţii după pauze îndelungate. Trăsături pozitive ale distimilor sînt

sentimentele înălţătoare, starea de spirit serioasă, toate acestea condiţionează formarea la ei a

unei poziţii etice serioase. Despre asemenea oameni se spune, de regulă, că sînt «serioşi». La

trăsăturile negative se raportă pasivitatea în acţiuni şi gîndirea încetinită în cazurile, cînd ele

depăşesc limitele normei.

Particularităţile accentuării temperamentului distimic pot fi determinate uneori deja în

copilărie. Asemenea copii se deosebesc de alţii prin timiditate, nehotărîre, ei mai degrabă produc

impresia unor copii reprimaţi. Totodată, ei sînt neîndemnatici înceţi, gîndirea la fel le este

încetinită.

Anume depresivitatea şi încetineala reacţiilor pot constitui cauza rămînerii lor în urmă la

învăţătură faţă de semeni.

Temperamentul afectiv-labil

Personalităţile afectiv-labile, sau ciclotimice, sînt oamenii, pentru care e caracteristică

schimbarea stărilor hipertimice şi distimice. Cauza schimbării rolurilor nu întotdeauna o

constituie excitanţii, uneori e suficientă o cotitură imperceptibilă în dispoziţia generală.

Comportarea persoanelor afectiv-labile e opusă, şi anume: într-o societate veselă se pot pomeni în

centrul atenţiei, pot fi iniţiatori, iar într-un anturaj serios, grav — cei mai închişi şi tăcuţi.

Corespunzător, se schimbă şi toate manifestările psihicului, în primul caz se manifestă însuşirile

hipertimiei: setea de activitate, limbuţia excesivă, saltul ideilor, în al doilea caz — re-, primarea,

încetineala reacţiilor şi gîndirii.

Temperamentul afectiv-exaltat

Acest temperament se poate dovedi a fi o formă slăbită a psihopatiei, care e însoţită de

oscilaţii considerabile ale dispoziţiei (neliniştii şi fericirii). Dar, o asemenea legătură reciprocă nu e

32

obligatorie, în cazurile, cînd se observă o exaltare clară, cu atît mai mult nu poate fi nici vorbă

despre patologic.

Particularităţile principale ale manifestării temperamentului afectiv-exaltat constă în faptul că

reprezentanţii acestui tip de accentuare la fel de uşor sînt cuprinşi de extaz de la evenimentele

îmbucurătoare şi de disperare de la cele triste. Ritmul de creştere a reacţiilor, forma lor

exterioară de manifestare se disting printr-o mare intensitate. Exaltarea e motivată de cele mai dese

ori prin imbolduri fine, altruiste: prin ataşamentul faţă de cei apropiaţi, prin bucurie pentru ei, pentru

succesele lor, care pot fi extrem de puternice. Exaltarea poate fi manifestată faţă de muzică, artă,

anumite genuri de sport sau realizări sportive ale idolului, cultul religios, adică faţă de tot ce poate să

atragă omul şi să-1 tulbure piuă in adîncul sufletului.

E semnificativ că omul exaltat are referitor la altul mai multe emoţii decît faţă de sine. Totodată,

frica ce a cuprins firea exaltată posedă, |probabil, însuşirea de a spori, se fac observate manifestări

fiziologic (sudoare rece, tremur) şi intensificarea reacţiilor psihice. Printre persoanele exaltate un loc

considerabil ocupă firile artistice — pictorii şi poeţii.

Personalităţile alarmante (fricoase), în copilărie frica cuprinde întregul psihic al copilului şi

adeseori atinge gradul maxim. Copiii se tem să adoarmă în întuneric sau atunci cînd în încăpere nu mai

este nimeni, să intre în coridoarele întunecate, în camerele neiluminate. Se tem de cîini, de oameni

străini.. Asemenea copii încearcă o frică puternică în faţa învăţătorului, care o intensifică prin

severitatea sa.

Maturii alarmant-fricoşi se caracterizează prin incapacitatea de aşi apăra poziţia într-o

discuţie, ei se pierd cu firea în starea de insistenţă, de presiune din partea adversarului. Ei «se

disting prin timiditate, în care se simte un element de supuşenie, de înjosire, în paralel cu aceasta se

distinge timiditatea anancastică, specificul căreia constă în neîncrederea interioară în sine». Dacă în

primul caz omul e în permanenţă precaut la excitanţii exteriori, apoi în al doilea caz drept sursă a

timidităţilor serveşte propriul comportament al omului, în ambele cazuri e posibilă

supracompensarea sub forma unei comportări încrezute sau chiar obraznice, dar este accentuat

caracterul ei voit sau chiar nefiresc. Timiditatea ce exprimă frică poate apărea şi sub forma

comportării credule.

Firile alarmant-fricoase încearcă uneori şi spaima, care poate avea un caracter pur reflex, dar

poate fi şi o manifestare a unei frici neaşteptate. Oamenii alarmanţi au nevoie de ajutorul psiho-

terapiei. Leonhard menţionează ca starea de alarmare, ce însoţeşte accentuarea tipului pedant, la

maturi se face şi mai pronunţată, adevărata stare de alarmare, însă, pe măsura maturizării omului,

scade. Aşadar, timiditatea, supuşenia, spaima constituie principalele trăsături ale tipului anxios

Personalităţile emotive sînt vădit înrudite cu cele exaltate, însă personalităţile emotive Nu cad în

asemenea extreme îu domeniul emoţiilor, ca cele afective exaltate, totodată, emoţiile lor se dezvoltă

33

cu o viteză mai mică. Personalităţile afectiv-exaltate Leonhard le caracterizează prin cuvintele

„nestăpînit, excitat", pe cele emotive prin cuvintele „sensibil, impresionabil". De obicei, oamenii cu

acest tip de accentuare sînt numiţi buni la inimă. Ei sînt mai miloşi decît alţii, mai uşor se lasă mişcaţi,

încearcă o deosetă bucurie în coumuicarea cu natura, cu operele de artă. Emotivitatea se caracterizează

prin sensibilitate şi reacţii profunde, prin umanism, compasiune. Personalităţile emotive se

caracterizează prin: manifestările exterioare ale reacţiilor lor, după mimică, gesturi; pentru ei e

deosebit de specific caracterul plîngăreţ.

Sensibilitatea deosebită a firii în cazul traume sufleteşti profunde duce uneori la depresie

reactivă. Leonhard indică asupra unei deosebiri substanţiale a dezvoltării, patologiei la accentuările

emotive şi distimice. Dacă la persoanele emotive gravitaţiea depresiei corespunde întotdeauna

gravitaţii evenimentului, emoţiei, apoi la cele distimice există predispoziţii, pentru reacţii depresive,

iar oarecare emoţie doar «declanşează» disponibilitatea de la natură pentru depresii.

- tulburări ale discriminării dreapta-stânga;

- asimbolie pentru durere;

- tulburările produse de leziuni ale emisferului cerebral nedominant sunt unilaterale şi adesea de

natură amorfosintetică:

- formele inconştiente ale hemiasomatognozici;

- anosognozia pentru hemiplegie.

Pe baza datelor prezentate mai sus, în care am încercat să arătăm rolul schemei corporale, vom

încerca în această lucrare să arătăm raportul care există între schema corporală şi imaginea de sine la

persoanele cu handicap motor.

II.4. Tipologia lui Liciko

Psihopatia – aceasta este o anomalie a caracterului, care după cuvintele lui Ganuschin (1933)

caracterul lui dominant „determină întreaga imagine psihologică a individului, care se răsfrînge

asupra întregului suflet”, „pe parcursul vieţii... nu este nespus unor schimbări spontane”

şi ,aceasta îi împedică să se adapteze mediului înconjurător.

Preadolscentul psihopatul manifestă acest tip de caracter pretutindeni: la şcoală, acasă, cu

maturii sau semenii, la învăţătură sau odihnă, pe parcursul distracţiilor sau activităţilor, în situaţii

cotidiene sau excepţionale.

Tipurile accntuate de caracter coinid parţial şi de multe ori poate fi confundată psihopatia cu

unele accentuări de caracter.

Încă de la început cînd a fost studiată psihopatia a apărut problema diferenţierii ei de

variantle extreme ale normei. V.M. Behteru (1886) vorbe desre „starea de trecere dintre

psihopatie şi starea normală”.

34

P.B. Ganuşchin (1933) astfel de cazuri le numea „psihopatia latentă”, Uşacov G.C. (1973) –

ca „variantă extremă a caracterului normal”, M.Fremer (1949) şi O.V.Cherbicov (1961) – ca

„prepsihopative”.

De obicei accentuările de caracter se dezvoltă în perioada formării caracterului şi seatnuiază

odată cu maturizarea. Caracteristicile carcaterului accentuat se pot manifesta nu permanent, dar

numai în anumite situaţii, în anumite condiţii şi aproape că nu se observă în condiţii onişnuite.

Dezadaptarea socială, în cazul accentuărilor de caracter, ori lipseşte ori este de scurtă durată.

Ca supliment la caracteristicile descrise de P.B. Ganuşchin, O.V. Cherbica mai poate fi

descris încă un indiciu evident ce diferenţiază psihopatia de caracterul accentuat descris de

Liciko (1977) şi anume, decompensaţia, reacţiile afective psihopatice, dezadaptarea socială apare

în orice traumă pihologică, în orice situaţie dificilă, ca orice ocazie şi chiar fără corelarea

motivelor esenţiale. Dar în cazul accentuărilor, disfuncţia apare doar în anumite. Situaţii

traumatice sau dificile, şi anume numai în cazul cînd, acestea se adresează, „focarului slab” al

caracterului dat.

În baza celor menţionate anterior se poate da următoarea definiţie a caractrului accentuat:

caracterul accentuat – este varianta extremă a normei, în cadrul cărora unle trăsături de

caracter sunt, se manifestă extrem de intensiv, în consecinţa sa observă o sensibilitate

(senzitivitate selectă) faţă de anumite acţiuni, influente cu carcter psihogen.

În dependenţa gradului de manifestare au fost descrise două tipuri de caractere accentuate:

acut şi ascuns (Liciko A., 1973).

Accentuarea se referă la variantele extreme ale normie.

Accenturea ascunsă – ar pute fi atribuită nu la cele de extremă dar variantelor obişnuite al

normei.

Caractee accentuate de caracter descrise de A. Liciko sunt caracteristice preadolescenţilor şi

include şi psihopatia, adică, accentuările de caracter şi descrierile patologice:

Tipul hipertim

Acest tip a fost detaliat descris de către Schneider (1923) şi de P.B.Ganuşchin (1933) la

maturi şi G. E. Suhatev (1959) la copii şi preadolescenţii.

Conform relatărilor părinţilor, astfel de copii sunt foart activi, comunicabili, independenţi. În

pimii ani ai copilăriei, ei pretutindeni sunt foarte gălăgioşi, în preadoloscenţă iubesc compania şi

pretind i fie lideri şi să conducă cu semenii.

Primele dificultăţi apar cînd copilul vine la şcoală deoarece el are capacităţi bune este noi,

prind foarte uşor din zbor, ager, dar se observă că nu este insitent, repede se sustrage este

nedisciplinat. Reuşita lor şcolară este instabilă.

35

Trăsătura de caracter principală este că aproape întotdeauna are dispoziţie bună. Doar uneori

şi pentru scurt timp se pot manifesta iridări şi exbuchiri de mînie şi agresivitate.

Reacţiile de emancipare sunt foarte evidente din care cauză sunt conlicte cu maturii.

Contolul foarte riguros tutlare, morlizarea, pedepsele acutizează şi mai mult „lupta pentru

independenţă” este şi mai neascultător şi încalcă disciplina intenţionat.

Interesul exagerat faţă de tot, copilul hipetim poate fie inselect în alegerea prietenilor.

Întîlnirea ocazionale pot fi cu inluenţă negativă, nimrind în grup antisocial. Pretutindeni ei

foarte repede pot prelua anumite comportamente, maniere, vestimentaţie, etc.

Alcoolismul este pericolul cel mai mare. Ei preferă stările suprficial de euforie, dar preferă să

se repete cît mai des acest lucru.

Minciuna nu este ca o caracteristică a acestui tip dar pot apela la ea pentru nitrel anumite

situaţii dificile.

Le este specific manifestarea sinceră a încrederii în forţele proprii, nu au tendinţa de a

demonstra mai mult decît ceea ce sunt ca în cazul copiilor cu caracter isteriod.

Tipul ciclotomic

Este cunoscut că acest tip a fost descris de Kretschmer în an. 1921 şi a fost foarte larg

utilizat în cercetările psihiatrice.

În perioada preadolscentină se pot vedea două variante al ecaracterului ciclotimic: tipic şi

labil.

Ciclotimii tipici în copilărie nu se deosebesc cu nimic de semeni şi des sunt confundaţi cu

hipertimii.

Dar odată cu apariţia pubertăţii apare prima fază subdepresivă. Tendinţe apatice şi iritarea.

Dimineaţa sunt apatici şi lipsiţi de putere. Pentru a realiza ceva, trebuie să depună efort ceea ce

anterior obţinea uşor fără mari eforturi. Mai greu le reuşeştes înveţe. Scade pofta de mîncare,

apare insomnia astfel de copii evităcomunicarea, companiile. Starea emoţională capătă o nuanţă

pesimistă. Faţă de critică reacţionează cu fui, mînie, iritare, brutalitate.

Insuccesele serioase pot acutiza stările subdeprsive sau pot provoca reacţii afective intense

cu încercări de suicid. De obicei numai în astfel de stări ei sunt luaţi sub supravegherea

psihiatrului.

Ciclotimie labilă spre deosebir de cei tipici predomină starea labil-emoţională sau reactiv-

labilă. Fazele sunt mai scurte, 2-3 zile. Zilele cu dispoziţie rea se caracterizează ca fiind lipsiţi de

putre aptie, nemulţumire. Dispoziţia brusc schimbătoare poate fi influnţată şi de motive

neesenţiale, dar nu sunt stări emoţionale excesive.

Autoaprecierea la persoanel ciclotimice se formează treptat în dependenţă de experienţă şi

36

succesele/insuccesele acumulate.

Tipul labil

În copilărie aceşti copii nu se deosebesc cu nimic. Dar numai la unii se observă reacţii

nevrotice. Dar pentru toţi le este caractristic bolile infecţioase foarte frecvente: angină, gripă,

reumatism, pneumonie etc. care decurg nu în forma cea mai acută dar care sunt de durată şi cu

diverse consecinţe.

Trăsătura de caracter foarte specifică este dispoziţia extrem de schimbătoare din motive

neesenţial: din cauza unui cuvînt neplăcut sau privire, anotimpului de afară, din cauza unui

nasture ce sa rupt etc. În acelaşi timp un compliment sau noutate plăcută, haina, timpul fumos

poate să-i ridice dispoziţia.

Chimbul de dipoziţi este şi frecvent şi radical. Schimbul acesta de stări emoţionale care sunt

provocate de motive esenţiale crează imprsia suprficială dar acestea nu corespund realităţii.

Nu mai puţin le este caracteristic devotamentul. În prietenul apropiat, copilul labil, caută

insistent terapeutul. Ei preferă să fi prieteni cu prsoanele care pot să-i compătimească, să le

vorbească, să le spună ceva plăcut.

Reacţia de mancipare la copii labili se manifstă la nivel mediu. Se simt bine în familie unde

simt iubire, atenţie, grijă. Sînt apreciaţi de maturi ca fiind periodic capriioşi şi încăpăţînaţi.

Ei îşi cunosc bine caracterul şi nici nu ascund că sunt, omul dispoziţiei şi doresc la lume cei

înconjoară să-i accepte aşa um sînt.

Tipul neuro-astenic

În copilărie aceşti preadolescenţi se observă semne de nuropatie – somn agitat, poftă de

mîncare scăzută, capricii, spaime, enurezie noaptea, bîlbîială.

Caracteristicile esenţiale ale copilului neuro-astenic sunt, stări ipohondrice, iritare, oboseală

cronică. Iritarea neuro-astnică se deosebeşte de exprimarea mînii la cei epileptoizi.

Empulsivitate hipertimului, dar sunt asemănătoare cu manifestarea reacţiilor afective ale

copilului labil emoţional. Sunt receptivi la stările fizice, ipohondrice, sunt supuşi uşor

tratamentelor şi suportă uşor regimul la pat.

Comportamentul delincvent şi abuziv nu le este caracteristic, nu au reacţii omportamental

specifice.

Ei nu pot manifesta deschis intenţiile şi uneori apar reacţii de iritare nemotivate la moment

are o atitudine pegamă faţă de semenii , ce pot să-şi exprime direct tenodinţele. Suferă dacă

nu se sînt în compania semenilor dar repede oboseşte şi caută odihnă.

Gîndurile de viitor, apare grijă faţă de sănătate.

37

Tipul senzitiv.

În copilărie sunt fricoşi şi fobici. Se tem de întuneric de singuritate, evită animalele. Evită

semenii foarte gălăgioşi şi jocurile de azart şi riscante . Sînt timizi şi anxioşi. Fac impresia că

sunt închişi, suspicioşi asemănător celor cu caracter schizoid. Dar cu oamenii apropiaţi

aceşti copii sunt comunicabili. Iubesc desenul , broderia , modelarea. Se ataşează mult faţă de

cei apropiaţi chiar dacă acestea nu manifestă binevoinţă, dragoste, atenţie. Vîrsta pubertinăeste

parcursă fără excese. Probelmele apar la 16-19 ani. La această vîrstă se manifestă cele două

caracteristici esenţiale ale persoanei senzitive şi anume impresivitate deosebită şi sentimentul

inferiorităţii.

Reacţiile de emancipare se manifestă slab. Se supune uşor. Critica, moralizarea, pedeapsa

din partea celor apropiaţi provoacă plînsul, sentimentul vinei, regretarea.

Sntimentul de inferioritate, intensifică racţiile de hipercompensare, caută să se

automanifeste. Fetele se străduiesc să demonstreze că sunt vesele. Iar băieţii încearcă să-şi

demonstreze puterea şi voinţa.

În perioada preadolescentină ei ocupă diferite funcţii de frunte. Dar reuşeşte să îndeplinească

formal toate responsabilităţile, rol de lider neformal i se oferă altora.

Spre deosebire de cei chizotimici, copii senzitivi nu se izolează şi nu trăiesc în lumea

lăuntrică a fanteziei.

Punctul slab al senzitivului este atitudinea celorlaţi faţă de sine. Nu suportă situaţiile în care

sunt obiecte al insultlor şi glumelor proaste, bîrfelor şi suspiciunii.

Tipul psihoastnic.

Uneori încă din copilărie se observă unele fenomene obsesionale, mai ales fobii – frica de

întuneric, şi spaţiu închis. Mai rar se pot întîlni cazuri de obsesie ub forma unor ticuri nevrotice.

O perioadă critică este primul an de şcoală, cînd copilul trebuie să fie mai responsabil şi

independent. Educaţia în condiţiile „responsabilităţii exagerate” şi cînd pe umerii copilul

plasează responsabilităţi neopilăreşti cu ar fi să îngrijească de cineva, copil mai mic sau bătrîn,

crează condiţii prilnice pentru a se dezvolta şi forma caracterul psihoastenic.

Cele mai importante trăsături: nehotărîre, formarea unor obsesii-obii obsesionale, suspiciune,

ritualuri, atitudini, imagini.

Anxietatea preadolescentului psihoastnic se deosebeşte de cea a persoanei neuro-astnice şi

senzitive.

Dacă neuro-astenicul are neliniştea ipohondrică adică frica faţă de sănătatea proprie, iar

senzitivul se nelinişteşte faţă de atitudinea celorlalţi, faţă de ine, atunci psiho-astenicul

38

totalmente se adresează viitorului probabil sau chiar ireal. (tendinţa futuristice). Cum de nu s-ar

întîmpla ceva neplăcut, ireparabil, o nenorocire neprevăzută cu sine. Preadolescentul trăieşte

sentimentul neliniştit pentru mama sa – de nu s-ar îmbolnăvi, de n-ar muri, sănăttea ei să nu fie u

numic afectată. Dacă mama se reţine la serviiu atunci copilul psiho-astenic nu-şi poate găsi locul.

Nehotărîrea şi raţionalizarea sunt trăsături esenţiale. Ei sunt puternici în cuvînt dar nu în

acţiune.

Orice alegere, decizie, independentă – cum ar fi, de exemplu, se aleagă ce film să privească

duminică – poate deveni obiect al şovăirii durabil şi chinuitoare.

Dar dacă a decis atunci aceasta trebuie imediat să se realizeze. Psiho-astniul nu este capabil

să aştepte, este foarte nerăbdător.

Dezvoltarea psihică lasă de dorit. Portul şi alte ocupaţii de acelaşi gen nu se potriveşte pentru

el.

Nu sau depistat cazuri de alcoolism, norcomanie, uga de acasă sau suicid, printre copii

psiho-astenici. Este preocupat dea acumula experienţă, înţelepciune, autoanaliză.

Autoaprecierea este neadecvată necătînd la faptul că este autocritic. Are tendinţa de a-şi

atribui sie multe caracteristici ireale.

Tipul schizoid

Noţiunea de „schizoid” i se atribuie lui Kretschmer (1921) cu toate că primul care a echilibrat

această noţiune în 1917 de Elimigher (citat de T.I. Gudin, 1926), dar datorită primului această

noţiune a fost pe larg utilizată.

Trăsăturile esenţiale: închiderea în sine, izolare de mediul extern, incapcitatea sau chiar

nedorinţa dea stabili contacte, necesitatea scăzută de comunicare.

Caracterul schizoid se manifestă de timpuriu, spre deosebire de celelalte. În primii ani din

copilărie este uimitor se joacă singur şi nu preferă gălăgia, jucării ce scot unete stringente. Este

mai mult în preajma celor maturi şi uneori tace şi ascultă îndelung.

Preadolescenţa este perioada cea mai critică pentru schizoid. Odată cu maturizarea sexuală

toate caracteristicile se acutizează iar închiderea în sine şi izolarea se evidenţiază foarte mult.

Singurătatea îi convine şi interesele schizoidului sunt atît de specifice şi cu atît mai mult este

critic faţă de preocupările celorlalţi. Repede se izvorăşte în comunicare. Conflictle şi

insuccesele în plan interprsonal le trăieşte foarte profund.

Intuiţia slab dezvoltată face posibil percepţia inadecvată a realităţii, incapacitatea de a fi

empatie şi prezice intnţiile şi trăirile celorlalţi. Lumea internă este închisă faţă de lumea externă,

dar este bogat în fantezii şi pasiuni.

Unle tendinţe au un caracter ciudat, dar spre deosebire de cei isteroizi, acestea nu au scop de

39

a atrage atenţia celorlalţi.

Reacţia de emancipare deseori se manifestă foarte specific şi diferit. Schizoidul foarte

rărbdător poate suporta, unele moment, se poate supune, darpoate reacţiona foarte furtunos în

cazul cînd cineva doreşte să pătrunde în lumea lui internă. Schizoidul, d-stră asemenae poate fi

foarte critic fţă de lumea extrnă, exprimîndu-şi nemulţumirea faţă de normele, idealurile

tendinţele ociale, mult timp le poate constitui în minte şi apoi le poate xprima în public spre

uimirea şi nedumerirea celorlalţi.

Preferă să-şi evidenţieze indeoendnţa şi autonomia.

Tipul epileptoid

Aspectele esenţiale ale acestui caracter este tendinţa spre disforie care sunt însoţite de

explozii efective, stări tensionate în sfera instinctuală, care uneori ating atracţii anormale este

foarte rigid, inert atît la nivel intelectual cît şi psihic. Disforia este de lungă durată (chiar şi cîteva

zile) cu aspect duşmănos cu iritarea ce se intensifică pa parcurs şi este în căutarea obiectului faţă

de care să-şi descarce ura. Aceste descărcări emoţionale par la prima vedere a fi impulsive. Ei

pot fi asociaţi cu un butoi de pulberea care anterior îndelung a fiert, s-a acumulat. Motiv pentru

explozie poate fi întîmplător, care are rol de ultimă picătură. Epileptoidul foarte mult timp nu se

poate linişti.

Această descriere se observă încă din copilărie. Astfel de copii mult timp plîng şi cu nimic

nu-i linişteştişi nici sustragi. Foarte de timpuriu se manifestă tendinţe sadice, ei preferă să

chinuie animalele, din spate poate să lovească pe alţi copii să-i provoace, pe cei mai mici, mai

slabi ca ei.

În companie cu semenii preferă nu pur şi simplu să fie lider pentru a-şi impune voinţa şi

regulele sale dar şi să fie în folosul propriu. Se poate observa o grijă exasperată, necopilărească

faţă de haine, jucării, faţă de tot cei aparţine. Şi orice tentativă asupra obiectelor rivate trezeşte o

reacţie răutăcioasă.

Reacţiile afective pot fi ca consecinţe a disforiei, în această stare preadolescentul singur caută

conflict. Ca cauză a conflictelor pot fi foarte neesenţiale dar sunt însoţite de lezarea intereselor

proprii.

Reacţiile de emancipare sunt foarte greu de suportat, pot fi conflicte şi distregerea relaţiilor

interpersoanle cu cei apropiaţi. Şi, invers în faţa suspuşilor poate să manifeste supuşenie dacă

coincide cu interesele lui şi are susţinere. În sport aparent este posibil dezvoltarea fizică, dar nu

este aşa. Activităţile colective le suportă cu greu. Mulţi iubesc muzica, se ocupă de ea cu plăcere.

Sunt sumbri, iar caracteristicile somatice – somn profund greu se trezeşte permanent, nu este

timid şi gelos.

40

Tipul isteroid

Caracteristici principale – egocentrism , necesitatea exagerată de afi în centrul atenţiei. Ei nu

suportă indiferenţa faţă de ei. Ar accepta şi ură şi duşmănia, nici într-un caz nu se manifestă faţă

de ei indifirenţa.

Celelate calităţile ale isteroidului sunt pentru a susţine caracteristicile principale. Minciuna şi

fantezia în totalmente sutn pentru a înfrumuseţa propria persoană. Emoţionalitatea deminstrată

în realitate este incapacitatea acestuia de atrăi profund ci doar demenstrarea faimei „teatralism”,

superficilaitate. Copii din această categorie nu suportă să fie apreciaţi alţi copii. Jucăriile noi îi

plictisesc repede. Cu plăcere în faţa publicului citesc poezii, dansează, cîntă.la mulţi din ei se

descoperă capacităţi artistice.

Ca comportament esenţial al timpului isteroidul este suicidul. Este vorba de încercare

neserioasă, demonstrativă a „pseudosuicid”, „şantaje suicidal”.

Le este caracteristic refugia în boală. Comportamentul abuziv, alcoolism, narcomania

deasemenea poartă un carcater demonstrativ. Ei îşi păstrează caracteristicile reacţiilor

copilăreşti: opoziţie, imitaţie, etc.

În grupul dec semeni în permanenţă înintează pretenţii de afi lider sau la o poziţie deosebită

în grup. Posedînd o intuiţie bună simte foarte bine starea grupului şi acele tendinţe încă

neconştientizate ale membrilor, isteroizii pot primii să mainifeste susţinere, să pretindă la rol de

apărător.

Preferă acele preocupări care sunt populare şi şi în top sau manifestă ceva original specific.

Autoaprecierea este subiectivă. Scoate în evidenţă acele trăsături de care este nevoie la

moment.

Tipologia după V. Satir.

V. Satir

V. Satir evidenţiat patru modele de comunicare:

- conciliant

- dezaprobator

- rezonabil

- irelevant

Aceste modele au fost preluate de adepţii neuro-programării lingvistice şi, practic, transformate

în tipuri psihologice. În lucrarea „The new peoplemaking”, tipurile respective sunt descrise atăt

în aspect manifest cît şi în cel latent.

Tipul conciliant – în comunicare acest tip tinde să fie în acord cu conlocutorul. În relaţii cu cei

41

din preajma manifestă tendinţe pacificatoare. Vrea să fie recunoscut şi încurajat în acţiunile şi

activităţile pe care le întreprinde. Acceptă critica celor din jur. Ţinuta corpului traduce poziţia

unei persoane victimizate. La nivel latent (mai mult sau mai puţin inconştiente) conciliantul este

dominat de un sentiment (uneori acut) de inferioritate.

Tipul dezaprobator – se află la modul cel mai frecvent în căutarea unui „ţap ispăşitor”. Are o

ţinută de stăpîn, dictator. Este înfumurat, arogant, plin de sine. Dicursul dezaprobatorului abundă

de sintagme „De ce ...”. „Din cauză ta ...” etc. În latenţă, însă trăieşte un sentiment adînc de

singurătate.

Tipul rezonabil – în aspect manifest dă dovadă de corectitudine în comunicare şi în relaţii. Este

liniştit distant şi calculat. Poate fi comparat cu cu un computer. Corpul este rigid, vocea, deobicei

montată în discurs predomină cuvintele abstracte. În latenţă predomină suspiciunea, teama

condiţionate de o vulnerabilitate accentuată.

Tipul irelevant – discursul, acţinule fie că sunt lipsite de sens fie că sunt asociate unor teme

abstracte. Discursul sau nu ţine de pecepţie şi categorisirea celuilalt. El este adresat „altcuiva”,

absent în situaţia de interacţiune/dialog. În latenţă tipul irelevant nutreşte sentimentul de

dezamăgire, condiţionat „de absenţa grijei celor din jur faţă de sine”.

V.Satir introduce, în tipologia descrisă un al cincilea tip – echilibrat sau congruent. Este un tip

consecvent armonios. Stările latente, intenţiile sunt adecvate discursului şi acţiunilor, ceea ce nu

înseamnă, că acest tip nu poate prelua /manifesta comportamente, caracteristici celorlalte patru

tipuri.

Comunicarea în viziunea Virginiei Satir

1.1 Relaţia dintre a comunica- a asculta

După Virginia Satir comunicarea o putem asocia cu o umbrelă, sub care se ascunde totul, ce se

petrece între oameni. Comunicarea este un factor important ce reflectă caracterul relaţiilor dintre

personae.

Calitatea de-a supraveţui , de a determina relaţii cu alţii , conceptul nostru despre viaţă , devotamentul

idealului propriu-toate acestea depind de felul cum ne comportăm într-o comunicare.

Aşa comunicăm . Ne uităm unul la altul, sentimentele tale reflectă informaţia despre mine , exteriorul

meu , sunetele ce le vocalizez , mirosul meu , iar dacă te atingi de mine , tu simţi reacţia mea în

raport cu tine. în acest moment creierul tău scanează informaţia din trecut şi anume cea pe care ai

captat-o în tot acest timp .

42

Pentru a determina ce fel de informaţie trimit organele de simţ în actul de comunicare , ce ne vorbeşte

conştiinţa noastră ce simţim noi, Virginia Satir a relatat următoarea situaţie:"Eu mă aflu alături de tine , tu

eşti bărbat .Eu gîndesc : "Privirea ta este îndreptată în interiorul tău, nu e exclus ca tu să fii înt-o stare de

meditaţie "sau'Tărul tău este lung , se prea poate ca stilul tău să fie hipy"Pentru a înţelege scopul celor

văzute de mine , eu mă folosesc de experienţa mea şi de cele ştiute de mine şi ceea ce îmi spun propriei

persoane influenţează asupra mea încă pînă a începe comunicarea noastră prin cuvinte .

în acelaşi timp tu construieşti nişte gînduri adresate persoanei mele .Se prea poate să simţi mirosul

parfumului meu şi să gîndeşti că sînt cîntăreaţă în barurile de noapte şi tu despreţueşti acest tip de femei.

Atunci te întorci cu spatele la mine. Sau , mirosul parfumului poate să-ţi facă o impresie ca şi cum aş fi

o persoană cu gusturi rafinate , gingaşă ,deosebită şi tu ai vrea să ne cunoaştem mai bine . Şi iarăşi

toate acestea se petrec cu mii de secunde înaintea convorbirii dintre noi.

Virginia Satir a fost acea care a expus o serie de exerciţii şi jocuri pentru a înţelege ce se petrece în

timpul procesului de comunicare.Aceste exerciţii dezvoltă vizualizarea , auzul , concetraţia,

înţelegere şi sensul celor petrecute între persoane.

Oamenii reflectă ceea ce văd , creierul interpretează informaţia şi pe baza celor interpretate , persoana

îşi formează o comportare a sa .

Aşeazăte faţă în faţă cu o persoană ce face parte din familia ta .încearcă să observi fiecare detaliu a

chipului partenerului:ochii,buzele,genele,muşchii feţei şi a gîtului , priveşte culoarea pielei,

îmbrăcămintea. Atrage atenţia la mişcările acestuia şi la poziţia corpului său .Totul ce s-a petrecut în acest

moment se numeşte construcţia individuluijde către un spectator.

Iată cîteva fragmente din monologul tău:" Părul tău este foarte lung ,el încearcă să aibă o poziţie

dreaptă şi seamănă foarte mult cu mama sa ." sau spui: "îmi plac ochii lui ,are mîini foarte

frumuoase .Nu îmi place deloc culoarea blugilor săi. De ce are o privire atît de posomorită?" Poate

ai început în acel moment al compara cu tine.

Chiar după ce ai desluşit informaţia primită de Sistemul Nervos Central veţi descoperi defirenţierea

de gînduri plăcute şi neplăcute . Vei observa că şi corpul tău reacţionează la ele .Vei simţi o tensiune

corporală în cazul cînd acestea sînt negative , iar dacă ele sînt pozitive corpul va fi relaxat şi foarte

liniştit.Gîndurile şi corpul sînt într-o corelaţie.

între membrii unei familii există o relaţie reciprocă. Dar uneori în calea acestei relaţii se ivesc nişte

probleme de trecut ce nu au fost niciodată discutate. Pentru a avea o relaţie liniştită, nu tensionată trebuie

să ducem totul pînă la capăt ce nu a fost dus ,să încercăm să spunem unul altuia ceea ce nu a fost

spus .Un tip de acest fel de exerciţiu poate să limpezească apele, să lecuiască rănile sufleteşti, să

adîncescă relaţiile dintre membrii unei femilii.

într-o comunicare ,consideră V. Satir, este important să atragem atenţia şi la unele sunete. Cînd

partenerul tău începe să răsufle greu ,să tuşescă tot este un tip de informaţie .Timbrul vocii poate să fie

43

tare,încet ,înalt jos ,moale , repezit sau domol .Vocea e ca un instrument muzical, ce are ale sale

note .Multe persoane nu-şi cunosc cum anume sună vocea sa . Dacă fiecare am şti cum sună ea ,noi

am fi altfel.

Dacă în exerciţiile noastre am folosit gîndurile ,sunetele acum vom folosi atingerea. Atingerea dă

naştere unor relaţii interpersonale intime. Cunoaşterea noastră cu lumea începe cu atingerea mîinilor .

Această informaţie tactilă rămîne depozitată în Sistemul Nervos Centrlal al persoanei date . Virginia Satir

consideră că este mai eficient să crezi atingerile persoanei din faţa ta ,decît cuvintele ei. Relaţiile intime

se bazează pe felul cum sesizăm atingerile dintre noi. Fiecare atingere are ideia sa .Ea poate semnifica

dragoste , încredere , fiică, intuziasm, slăbiciune. Iată un exerciţiu pentru a vă face să simţiţi aceste

atingeri dintre voi.

Staţi unul în faţa altuia. Vă priviţi unul pe altul timp de o minută, după aceia închideţi ochii , întindeţi mîinele

unul către altul şi începeţi să le studiaţi cu atenţie . Concentraţi-vă după senzaţiile voastre .Simte ce înseamnă

a simţi mîinele altei persoane şi să permiţi altei persoane să "asculte" propriele tale mîni . După două minute

deschide-ţi ochii şi prelungi-ţi "întîlnirea mîinelor'Voastre . încerca-ţi să înţelege-ţi ce sa întîmplat în tot acest

moment. S-a produs ceva după ce a-ţi deschis ochii? După aceea timp de jumătate de minută închide-ţi

iar ochii şi prelungi-ţi comunicarea mînilor .Ve-ţi observa unele schimbări în simţul vostru . Peste o minută

întrerupeţi această comunicare prin a vă lua la revedere . Aşezaţi-vă confortabil şi în gînd efectuaţi

acel drum al simţurilor parcurs în tot acest interval de timp . După aceea deschide-ţi ochii si destăinui-

ţi sentimentele unul faţă de altul

în decursul a zecilor de ani am început a da o importanţă deosebită relaţiilor tactile. Foarte des

oamenii întrebuinţează îmbrăţişarea pentru a se felicita sau aşi lua la revedere . îmbrăţişarea este un fel

de a-ţi reprezenta simpatia faţă de celălalt.

Dacă am întrebuienţa acesta tactică, am fi mai puţini agresivi. V.Satir a observat că unii soţi savurează

aceaste atingeri iar relaţiile lor se îmbunătăţesc . Interzicerea acestor atingeri poate duce la schimbarea

orientaţiilor sexuale .

Efectuînd aceste exerciţii ve-ţi descoperi că presimţirile şi retrăirile voastre sînt foarte subiective şi pot fi

interpretate în diferite moduri .Şi tu şi partenerul tău v-aţi atins unul de altul cu ajutorul mîinelor, dar în

acest timp unul poate să simtă cu totul altceva decît celălalt.

Acum cînd ai avut un contact cu partenerul tău cu ajutorul ochilor ,urechilor, pielii, cînd ai împărtăşit

trăirile, emoţiile, sentimentele cu el ,aţi început mai bine a vă înţelege unul cu altul .Dar poate să se

întîmple cu totul altfel. în timpul cînd ai deschis ochii şi l-ai văzut în faţa ta au revenit acele trăiri

neplăcute din trecut , ce au fost mai puternice şi nu ţi-au permis să te îndepărtezi de ele şi să nu le

uiţi. Atît timp cît vei privi azi şi vei trăi ieri acest perete dintre voi v-a creşte doar.

Ochii acoperiţi cu supărările din trecut , sau frica unei nereuşite în viitor îngustează sfera persoanei de a

privi în prezent şi încurcă comunicarea cu alte persoane.

44

Una din descoperirile în lucru cu familiile , făcute de V.Satir a fost anume că într-o comunicare

eficientă are un rol deosebit distanţa şi împrejurările .De exemplu : soţul se uită la televizor ,soţia la

spate citeşte o carte. Ambii se află în împrejurări diferite ,subiectul pus în discuţie de soţie este foarte

important, Ea întrabă:'Tu ai plătit apartamentul pe luna aceasta ?" celălalt răspunde afirmativ. Peste o

săptămînă soţia află că acesta nu a fost plătit. Se prea poate că şi în familia ta se întîmplă asemenea

întîmplări. Distanţa este foarte importantă într-o discuţie, dacă ea depăşeşte 90 cm , comunicarea este

foarte dificilă. De asemenea se consideră că poziţia pe verticală este foarte importantă . Dacă într-o

discuţie subiectul A este într-o poziţie mai joasă decît subiectul В şi anume stă într-o poziţie numită cea a

micului copil al femiliei, în comunicarea unuia cu altul se simte un disconfort ce influienţează asupra

sentimentelor , relaţiei reciproce. Drept e că nu se atrage o mare atenţie asupra acestui fapt.

Dacă aceşti 2 subiecţi stau în poziţia descrisă anterior , dar se ţin de mînă ,vor simţi o încordare a

muşchii braţelor şi un copil, de exemplu ar retrage mînile iar penru un părinte acest gest ar însemna o

indiferenţă sau chiar o negare . E foarte posibil ca în acest timp copilul să aibă nevoie de atenţie din partea

părinţilor . Dar acesta poate întratît să-1 sîcîie pe părinte că acesta ar putea să şi-1 bată pentru ca acesta să

renunţe la nevoia de a avea atenţie din partea părintelui .în sufletul copilului în acel moment apare frica

iar în sufletul părintelui apare ciuda . Este foarte trist că tot acest proces ce se întîmplă în interiorul eului

nostru nu iese la suprafaţă în momentul comunicării.

V.Satir în consultaţiile terapeutice cu membrii unei familii le dădea următorul sfat: discutaţi cu copiii

la un acelaş nivel.

Un plus ,în terapia Virginiei Satir au fost exerciţiile prin care ne ajută să adîncim acele concepţii unul

faţă de altul . Relaţiile pozitive dintre persoane au la bază felul cum noi primim informaţia de la unul la

altul . Deoarece creierul are o funcţie mai rapidă decît limba , în comunicare apar jargoanele iar sensul

acestora poate fi diferit pentru acel ce vorbeşte şi pentru acel ce ascultă. Uneori credem că înţelegem

ce vorbeşte celălalt, dar în acel moment fiecare se gîndeşte la cuvintele spuse , în felul său. în viaţa

obişnuită plătim foarte scump pentru aceea că nu primim informaţia cu atenţie , de obicei aceasta se

încheie cu construcţia unor păreri greşite şi le considerăm cele mai adevărate ipoteze ale noastre.

Noi putem să fim atenţi la cele spuse de cineva sau neatenţi. Cel ce vorbeşte poate să nu observe că

pe el nu-1 ascultă nimeni . Iar acel ce presupune că l-ar fi ascultat ,se orienta la gîndurile sale ce

vin din interior.

Acum să atragem atenţia la cuvintele ce le întrebuinţăm în comunicarea noastră .Cînd cineva vorbeşte

cu tine , cuvintele sale sunt aproape de vocabularul tău ?Crezi în acel emiţător ? Nu crezi că cuvintele

sale ţi se par fără înţeles şi foarte stranii ? Nu te simţi neputincios din cauza neînţelegerii vocabularului

întrebuinţat de el ? Asemenea întrebări nu le punem zilnic . Iar dacă începem să ne gîndim asupra acestor

întrbări în timp ce emiţătorul emite un mesaj, noi nu-1 recepţionăm în procentajul cum ar fi vrut el.

45

Dacă te-ai hotărît să asculţi pe cineva ,trebuie să ştii că sînt trei niveluri de comunicare.La primul nivel,

tu asculţi sunetele emise de emiţător , la al doilea nivel, trăieşti evenimentele din trecut şi cele ce se

vor petrece în viitor şi ţin de voi doi şi la al treilea nivel doreşti să expui părerile tale în acel

moment .Toate acestea într-un final cer o forţă mare pentru a te concentra asupra celor expuse de

emiţător . Acesta este un lucru foarte greu şi el ţine de interiorul eului nostru şi caracterizează

caracterul comunicării unei persoane cu alta .

Unii oameni cred că sunt ca o carte deschisă pentu ceilalţi, dar este foarte absurd . Alţii încearcă să

întrebuinţeze în convorbirea lor în loc de cuvinte , inbolduri şi să răspundă foarte complicat la unele

întrebări .Iată o istorie a unui reporter ce pregătea un reportaj despre o casă de bătrîni . directorul cu

mîndrie îl conducea pe coridoarele acestei instituţii, cînd de odată reporterul aude dintr-o odaie

pronunţarea numărului 13 după care toţi rîdeau . Acelaş lucru se întîmplă şi în alte camere . Acesta foarte

înteresat de cele observate îl întreabă pe director 'din ce cauză?' . Directorul i-a răspuns că aceşti

bătrîni trăiesc aşa de mult timp împreună că ştiu toate bancurile pederost şi pentru a nu pierde timpul

spun doar numărul sub care este inregistrat acesta . Reporterul a întrebat atunci de ce nu rîde nimeni cînd

se rosteşte numărul 11 .Directorul atunci răspunde că nu are importanţă ce număr se rosteşte ci cine îl

rosteşte , iar acela nu ştie a spune bancuri.

O altă piedică în comunicare este ascunsă în propoziţie ,nu este important ce fel de cuvinte se folosesc

în propoziţie important e să le înţeleagă toţi . O propoziţie poate să aibă unele gînduri ascunse a acelei

persoane . Virginia Satir în timpul cunsultaţiilor s-a confruntat cu unele plîngeri din partea unor persoane

dintr-o familie , de tipul că nu ştie ce simte celălalt. Neştirea dă naştere la respingere . Aceasta duce la

apariţia unor tensiuni în cadrul relaţiilor în deosebi familiare . Unele persoane spun că se simt că

locuiesc pe o insulă pustie , ne locuită de nimeni, cînd încarcă să întemeieze o oarecare legătură cu un

membru al familiei. Dar este foarte straniu, persoanele din cauza cărora se iscă aceste disconforturi, au

sentimente foarte puternice . Ei nici nu ştiu că nu le expun , ei cred că persoanele alăturate îi văd aşa

deschişi precum li se pare lor , se simt deschişi faţă de persoana lor .

Acum ştiţi că defiecare dată , cînd două persoane comunica între ele , fiecare trăieşte momente ce

influienţiează asupra lui. Fiecare act comunicativ influienţiază foarte mult asupra reprezentaţiei

reciproce unuia faţă de celălalt . Aceasta se întîmplă des cînd trebuie să întreprindă ceva

comunicînd.

1.2 Modele ale comunicării.

V. Satir după mulţi ani de lucru a ajuns la concluzia că există modele de comunicare interpersonală ,

caracteristice şi universale . Ea se foloseşte de patru tipuri de comunicatori : adulator, acuzator,

calculat, îndepărtat.

La îtrebuinţarea deasă a acestor tipuri, a observat că are o importanţă majoră comportarea şi reacţia celor

46

din jur cînd o persoană nu este încrezută în sine .

Vă sunt cunoscute emoţiile interioare înaintea unui pericol? V. Satir spune că ea are dureri în stomac ,

toţi muşchii se încordează, se măreşte ritmul respiraţiei şi poate chiar să aibă ameţeli. Şi atunci ea

vorbeşte cu sine sub un asemenea monolog : "Cui îi trebuiesc eu ? Nimeni nu mă iubeşte . Nu sunt de

nici un folos . Eu sunt un nimeni ." Această stare o putem numi derutare, neajutorare, speriere.

Este foarte important să înţelegeţi că de fiecare dată cînd vorbiţi organismul vostru tot participă la acest

act. Cînd vocalizezi un cuvînt faţa , glasul, muşchii, corpul, respiraţia sunt într-un pas cu acest act. -

cuvinte

-exprimartea feţei

-poziţia corpului

-tonusul muşchilor

-ritmul respiraţiei -intonaţia

-gesturile Toate acestea caracterizează Comunicarea verbal sau Comunicarea corp-sunet

Discordanţa între comunicarea verbală şi nonverbală dă naştere unei ambiguităţi. Cuvintele

voastre au un mesaj iar reacţia voastră altul.

In familiile cu o situaţie rea , V.Satir a observat că comunicarea se produce pe două căi. In acest caz

persoana dată nu ştie că trimite o informaţie ce se caracterizează prin două sensuri.Ascultătorul în felul

acesta se întîlneţte cu două tipuri de informaţie şi rezultatul comunicării v-a depinde de răspunsul dat

de acesta .El poate să recepţioneze o parte din informaţie şi să ignore restul, să recepţioneze

componentele non verbale şi să ignore cuvintele , sau să ignore totul şi să schimbe subiectul comunicării.

De exemplu eu vorbesc şi zîmbesc în tot acel timp"Eu mă simt oribil " în acest caz eu trimit o

informaţie dublă . Astfel tu poţi să reacţionezi doar la cuvintele mele şi să spui " Aceasta este foarte

rău"la ce eu pot să răspund"Eu am glumit doar". în al doilea caz - să reacţionezi la zîmbetul meu şi să

spui "Tu arăţi foarte bine" la care eu să răspund "Cum poţi sa vorbeşti astfel". In al treilea caz poţi să

ignori această situaţie şi să te ocupi cu ceva . Atunci eu am să spun"Cei? Ţie îţi este indiferent de mine ".Iar în

ultimul caz poţi să vorbeşti cu persoana dată despre sensul dublu al informaţiei ce o transmite.

V.Satir e convinsă că atît timp cît comunicarea într-o familie nu va avea caracter dublu , acolo se va

păstra încrederea şi iubirea care sunt atît de necesare pentru un confort familial.

Ceia ce se petrece într doi oameni în orce timp , este mai complicat decît ni se pare nouă la prima

privire. Ceia ce este la suprafaţă este doar o părticică mică din cele întîmplate.

47

Cercetarea experimentală

Capitolul III. Cercetarea experimentală a operaţiilor mnezice memoria

Procesele mnezice , reprezintă o priblemă clasică pentru psihologia tradiţională. Volumul

memoriei a fost poate unul din primele subiecte supuse cercetărilor în domeniul memorie. Mai

apoi au apărut un şir de alte lucrări în care dedecate cercetării multor altor aspecte ale memoriei:

rolului montajului în prcesul de memorare al motivaţiei rolului gîndirii în mecanismele memoriei

etc.

În prezent există multe lucrări, dedicate tehnicilor de perfectare, de exersare a memoriei.

Dincolo de toate acestea memoria unui individ se deosebeşte, de memoria altor indivizi

întrebarea pe care am evidenţioat-o din start, în legătură cu planificarea şi realizarea acestei

investigaţii a fost următoarea: există oare legătrui semnificative dintre particularităţile

individuale şi mecanismele memoriei la om.

Obiectul cercetării: Relaţia dintre memorie şi caracter la elevii claselor superioare.

Scopul cercetării: cercetarea experimentală a legătruilor dintre carcater şi conţinuturi

preferenţiale ale memoriei.

Ipoteza de fond:

Ipoteze de lucru:

Obiectivele cercetării:

4. Analiza teoretică a fenomenului memorie;

5. Analiza literaturii cu referinţă la carcater;

6. Cercetarea experimenatală a relaţiei dintre caracter şi conţinutrile mnezice

Metodele de cercetare :

4. Chestionarul T. Wotes. Acesta este constituit din 12 itemi care urmează să fie evaluaţi

prin intermediul unei scale de la 1 pînă la 10 puncte, valoare maximă pentru verificarea

tipului cercetat;

5. Chestionarul lui P. Young constiuit din 12 itemi; scala de evaluare de la 1-7 puncte,

valoarea maximă pentru fiecare tip cercetat 28 puncte.

6. Experimente legate de memorare, reproducerea unor conţinuturi de informaţie.

Eşantionul : 40 elevi din clasele a XI – din liceul Gh. Asachi.

III.2.Prezentarea şi analiza rezultatelor cercetării

La prima etapă a cercetării au fost aplicate chestionarele lui T. Wots, chestionarului lui P.

Young şi Chestionarul „Tiparele preferate de gîndire”. Acestea au fost aplicate la 5 clase

pentru lotul experimental. Din totalul de persoane examinate au fost evidenţiate şi incluse în

lotul experimental pentru gruparea a căte 10 subiecţi. Distribuirea a fost realizată în baza

48

clasificării tipurilor de personalitate realizată de către P. Young şi afost afirmaţiilor acestuia

cu referinţă la similitudinea dintre tipologia sa, cea a V. Satir şi a lui T. Wots.

În tabelul urmează sunt prezentatte valorile medii, pe grupuri ale rezultatelor chestionarului

T. Wots şi Chstionarului lui P. Young.

Tabelul nr. 1. Valorile medii ale rezultatelor obţinute în urma aplicării Chestionarului lui T.

Wots şi P. Young.

Nr.

d/or.

Tipul Numerarul

subiectului

Valorii

medii

Tipul

(arhietip)

Nr.

Scala

Valoarea

medie

1. Persoana

unitară

10 26,9 Luptărorul 10 37,8

2. Persoana

senzorială

10 27,8 Înţeleptul 10 36,3

3. Pesoana

socială

10 27,3 Eroul 10 38,1

4. Persoana

mitică

10 26,3 Magul 10 37,1

În urma plicării „Chestionarului Tiparle preferate de gîndire” pentru subiecţii din lotul

experimental au fost înregistate rezultatele:

Tabelul nr. 2 Valorile variabile nregistrate în baza rezultatelor testului „Tiparele preferate

ale gîndirii”

Tiparul de

gîndire

Punctajul

(cote

maxime)

Numărul

de subieţi

Vizul 9 18 pers.

Auditiv 10 12 pers.

Senzitiv 8 6 pers.

Gust 8 1 pers.

Miros 7 3 pers.

49

Distribuirea pe grupul (18,12,6,1 şi 3 persoane) a fost realizată în baza celor mai mari cote

acumulate pentru tipul respectiv (vizual, auditiv, senzitiv, gustativ, miros).

La cea de-a doua etapă a cercetării au fost planificate şi realizate următoarele experimente ,

asociate memoriei.

Experimentul realizat şi descris de către Sterneberg în 1966. o variantă a acestui experiment

constă în faptul că, subiectul examinat învaţă 6 cuvinte . mai apoi, într-o a doua etapă a

experimentului persoanei, participantă la experiment i se demonstrează un cuvînt scris pe o fişă.

Ea trebuie să de-a un răspuns afirmativ. Sau negativ în cazul în care cuvîntul face sau nu parte

din cele 6 cuvinte.

Răspunsurile urmează să fie date spontan. Cuvintele prezentate pentru a identifica erau fie

foarte apropiate celor 6 învăţate anterior (categorii, clase), fie foarte diferite de cele învăţate.

Răspunsurile (reacţiile) de răspuns erau cronometrate.

În experimentul pe care l-au realizat subiecţii din lotul experimental au fost testaţi cu ptru

categorii de cuvinte.

a. cvinte, care trimit la numite situaţii sociale (şcoală, familie, etc); (categoria B)

b. cuvinte ce desemnează obiecte concrete (mobilă,) (categoria A);

c. cuvinte - stări (bunătate, mărinimie, fericire (categoria C);

d. cuvinte - acţiune/deplasare (călătorie, plecare, deplasare), (categoria D);

Fiecare subiect din lotul experimental a fost examinat în baza acestor patru grupuri de

cuvinte. Li s-au prezentat a cîte 9 cuvinte pentru identificare: 3 care coincideau cu cuvintele

învăţate, altele 3 - absolut diferite de cele învăţate şi altele 3 similare cu cele învăţate (spre

exemplu - mişcare - pentru cel de-al patrulea grup de cuvinte).

A fost înregistrate şi calculat timpul reacţiilor la cuvintele prezentate pentru identificarea

penru fiecare grup de subiecţi:

a. categorisiţi ca persoane unitare;

b. categorisiţi ca persoane snzorial;

c. categorisiţi ca persoane sociale;

d. categorisiţi ca persoane mitice;

În continuare prezentăm valorile medii pe grupuri de subieţi pentru cele 4 serii ale

experimentului.

Tabelul nr. 3 Valorile medii ale reacţiilor de răspuns la cuvintele prezentate (sec)

50

Cuvinte-

categorii

Unita

r

Senzo

rial

Social Mitic

Cuvinte

identice

1,2 1,3 1,3 1,4

Cuvinte

similare

1,6 1,4 1,5 1,4

Cuvinte

contast.

1,2 1,3 1,3 1,4

Valorile medii prezentate în tabel confirmă faptul, că identificarea cuvintelor percepute

vizual cu cele învăţate anterior este similar în două cazuri:

1. primul caz ţine de recunoaşterea şi identificarea acelor cuvinte-prezentate şi învăţate.

Răspunsurile pe care le-au dat subiecţii examinaţi au fost cele afirmative.

2. al doilea caz e legat de reacţiile de răspuns la stimuli, care unt în contrast cu cei memorizaţi

anterior. Valorile medii arată, că viteza cu care subiecţii recţionează la stimuli de contrast este

similar cu viteza cu care indivizii recţionează şa stimuli identici.

Aceasta vorbeşte despre faptul, că stimuli identici şi cei care sunt absolut deosebiţi sunt mai

repede (eficient) identificate.

Astfel, se prezintă lucrurile, în situaţia unor stimuli apopiaţi-asemănători. Observăm, că

persoanele unitare, care în cazul celorlalte grupe au realizat o valoare medie scăzută, la stimuli

similari au obţinut o medie mai mare decît pentru celelalte tipuri de personalităţi. Putem

presupune că cauza constă în anumite trăsături ale tipului dat: rigiditate, viscozitate,

inflexibilitate le proceselor psihice, persoanele mitice (visătoare) au dat răspunsuri, care se

înscriu în aceeaşi valoare medie. Acest lucru se datorează, probabil faptului că aceste persoane

sunt mai creative, mai ingenioase în anumite situaţii,

1.Cuvinte, care desemneză diverse situaţii pulsiuni sociale. În tabelul ce urmează au fost

incluse valorile medii ale reacţiilor latente pentru cele patru subgrupuri de subiecţi examinţi.

51

Tabelul nr. 4

Valorile medii ale răspunsurile subiecţilor examinaţi ( categoria B)

Valorile medii sunt, apropiate, pentru două categorii A şi C. Dar în şirul valorilor medii a

există o valoare , care se deosebeşte de celelalte valori, fiind mai mică. La cest capitol tipul

social a realizat o valoare medie de 1,1 sec. Cunoscutul specialist în domeniul de expoarare a

memoriei R. C. Atkinson vorbeşte despre importanţa "familiarului " în procesul de memorare şi

recunoaştere. Astfel, spunea măsura în care un anume fenomen sau conţinut este cunoscut,

familiar determină inamica procesului memoriei. Iar în cazul nostru cuvintele stimuli: - legate

de situaţi publice sunt cele mi semnificative (deci apropiate) pentru persoanele de tip social.

Să urmărim valorile medii pentru stimuli alternativi. Trei grupuri de persoane - senzitiv,

social şi mitic au dat răspunsuri apropiate: 1,5 sec.; 1,4 sec; 1,6 sec. La personale de tip unitar

valoarea medie a constituit 1,8 sec. Observăm şi în acest caz o deplasare a răspunsurilor de

caracteristicile individuale. Persoanele unitare se caracterizează, de regulă prin neacceptarea

unor alternative, sau/şi atitudinea negativă faţă de alternative. Nuanţele tonalităţile, "detalierile"

nu sunt lucrurile care-l atrag pe "Tipul unitar". Poate cu excepţia unor situaţii personal

semnificative personal. Spre exemplu, bărfele, care-l ajută pe "unitar" să realizeze mult rîvnitul

cotrol, social.

2. Cuvintele stări (mărinimie, calm, speranţă, gelozie, bucurie, veselie).

Cuvinte alternative: dornice, domol (nădejde, bănuială)

Cuvinte contrast: tristeţe, mulţumire, voioşie.

În tabelul nr. 3 sunt prezentate valorile medii ale reacţiilor latente la cuvintele stimul din

categoria "C".

Cuvinte Unitar Senzitiv Social Mitic

A 1,2 1,2 1,1 1,3

B 1,8 1,5 1,4 1,6

C 1,3 1,3 1,2 1,3

52

Tabelul nr. 5. Valorile medii ale reacţiilor latente la stimulii din categoria "C"

Observăm, din tabelul prezentat o anume omogenitate în răspunsurile reprezentanţilor celor

patru grupuri de subiecţi atît la stimulii adecvaţi cît şi la cei de contrast. Mai mult decît atît, se

pare că "contrastul" este sesizat mai repede decît adecvanţa, valorile vorbesc anume despre

aceasta. Acest fapt nu este surpinzător S. L. Rubinstein, în lucrarea sa "Osnovî obşei pihologhii"

scria că copilul învaţă mai întîi să distingă lucrurile, şi mai apoi să stabilească similitudini între

ele. Distincţiile sunt mai perceptibile decît asemănările.

Valorile medii înregistrate la stimulii alternativi diferă esenţiale la persoanele unitare de

valorile, realizate de subiecţii celorlalte grupuri (2,1 sec, în raport cu 1,6 pentru tipul senzorial,

1,8 sec pentru cel social, şi 1,7 pentru tipul mitic). Cea mai mică valoare medie pentru stimulii

alternativ au luat reprezentanţii tipului senzorial este, de regulă receptiv la nuanţele detalii cu

referinţă la informţiile cu caracter mai mult sau mai puţin abstract. Cu atît mai mult, atunci cînd

e vorba de stări psihologice lăuntrice.

4. Cuvinte, care exprimă fenomenule, legate de mişcare (fenomenul cu caracter dinamic) -

(călătorie, deplasare, caniculă, circulaţie, schimbare).

În tabelul nr. 6 sunt prezentate valorile medii pentru cele ptru grupuri de subiecţi în raport cu

stimulii desemnaţi.

Cuvinte

stimuli

Unitar Senzitiv Social Mitic

adecvaţi

1,4 1,3 1,4 1,3

de

altentivă

2,1 1,6 1,8 1,7

de

contrast

1,3 1,3 1,3 1,3

53

Tabelul nr. 6 Valorile medii, înregistrate în urma prelucrării răspunsurilor subiecţilor

examinaţi la cuvintele stimuli din categoria "D".

Valorile medii la cuvintele stimul din cea de-a patra categorie au o distribuţie neuniformă

atît pe grupuri de stimuli: adecvaţi, de alternativă, şi de contrast. Observăm, că pentru stimulii

adecvaţi cea mai mică valoare a fost înregistrată de reprezentanţii tipului mitic. Reveriile, legate

călătorii, de explorare unor spaţii noi reprezintă o caracteristică din cele mai importante pentru

pentru persoanale mitice. Materialul oferit pentru memorarea şi recunoaştere confirmat gradul

de familiarizare a miticilor cu asemenea fenomene şi pentru celelalte categorii de stimuli:

persoanele de tip mitic au medii şi la stimuli de alternativă şi la stimuli de contrast. Mai aproape

de acestea sunt persoanele senzoriale şi persoanele de tip social.

Valorile medii pentru cele trei categorii de stimuli diferă cu 0,1-0,2 sec. Diferenţele sunt

semnificative între valorile medii, înregistrate de către reprezentanţii tipului mitic. Aceste

diferenţe constituie respectiv 0,2 sec; o,5 sec. Şi 0,3 sec. Concluzia pe care o putem deduce

ţine de caracteristicile acestor două "caractere" - unul sedentar - altul "nomad"; pentru cel dintîi

cuvintele stimul din a patra categorie sunt străine (nu şi necunoscute; pentru cei din grupul

miticilor stimulii sunt proximal şi familial.

Acest prim experiment a demostrat veridicitatea ipotezei avansate. Există o mulţime de

obiecţii cu referinţă la rezultatele analizate: numărul redus de subiecţi, diferenţele dintre valori.

Etc. În lucrarea de faţă ne-am propus să evidenţiem doar o anume tendinţă care poate di prezentă

în mecanismele memoriei - şi nume - a implicării particularităţiilor individuale în memorare şi

recoltarea unor conţinuturi mnezice.

Experimentul nr. 2 . În varianta sa originară acest experiment a fost conceput şi reaizat de

către Ch. Darlem Universitatea Standford (1981).

Esenţa acestui experiment constă în faptul că, subiecţii examinaţi trebuiau să înveţe, concomitent

două grupuri de stimuli: caractere, (D, B, N) şi două cifre (8,9), spre exemplu stimulii de

Cuvinte

stimuli

Unitar Senzitiv Social Mitic

adecvaţi

1,4 1,3 1,3 1,2

de

altentivă

1,9 1,6 1,6 1,4

de

contrast

1,5 1,3 1,4 1,2

54

control au fost ca şi în primul rînd experimentul prezentaţi vizual, pe grupe: de partea dreaptă

stimuli caractere, de partea dreaptă - stimuli caracter, de partea dreaptă stimuli cifre.

În experimentul nostru stimulii au realizat două variante diferite . în ce dintîi stimulii au fost

prezentaţi regulat (caracterele pe stînga fişei, cifrele pe dreapta fişei). În cea de-a doua stimulii

au fost prezentaţi neregulat.

Oferi, în continuare un sumar al valorilor medii pentru prima şi pentru cea de-a doua varinată.

Tabelul nr.7 Valorile medii pentru stimulii prezentaţi "regulat"

Observăm

din tabelul prezentat că cel mai reuşit au făcut faţă sarcinilor, în situaţie prezentări unor stimuli

într-o variantă regulată, persoanele de tip mitic.

Acest fapt poate fi explicat:

1. La persoanele unitare prin eficienţa de lucru (respectiv memorarea şi recunoaştere) în condiţii

de regulă;

2. La persoanele mitice .prin caracterul inventiv al acestora (poate fi vorba de o "elaborare"a

unor proprii "tehnici" de recunoaştere).

Tabelul nr. 8. Valorile medii calculate în legătură cu răspunsurile la stimuli în situaţie de

prezentarea neregulată.

Observă, din tabelul prezentat, că valorile medii la trei grupuri de persoane nu s-au modificat

esenţial. În situaţia de prezentare neregulată stimulilor.

La persoanele unitar, valoarea medie pentru această variantă de experiment să modificat esenţial.

Aceasta constatare este valabilă prin faptul, că persoanele unitar sunt mai puţin efeiciente în

Cuvinte stimuli Unitar Senzitiv Social Mitic

prezentaţi"regular" 1,6 1,9 2,0 1,8

Cuvinte

stimuli

Unitar Senzitiv Social Mitic

neregulat 2,6 1,9 2,1 1,82

55

activităţi cu caracter neregulat.

56

Concluzii

Noţinunea de memorie comportă în sinea sa o mulţimea dea semnificaţii. Deseori în viaţa

cotidiană, memoria este percepută şi categorisită ca o funcţie unică de engramare impresiilor şi

reprezentărilor din trecut. În realitate memoria nu poate fi redusă doar la categorisirea

menţionată. Memoria urmează să fie abordată ca o structură complexă de funţii sau procese care-

i asigură engramrea experienţei umane. Noţiunea de memorie trimite la mecanismele de

memorare, stocare, dar şi la cele de reproducere, recunoaştere şi uitare. Dar tot odată, memoria "

îşi exrcită" funcţiile desemnate şi în raport cu stările afective, valorile, şi particularităţile psihice

individuale, conservîndu-le şi pe acestea de la urmă. Relaţiile dintre memorie şi formaţiunile

respective nu sunt însă unilaterale. Memoria, la rîndul său este influenţată de stările afective, şi

particularităţile psihice deja conservate în memorie.

Rezultatele acestei cercetări, realizate în baza experimentelor planificate şi efectuate confirmă

argumentările expuse.

57