Culesul din natură. Plantele alimentare spontane. ( I )

Din cele mai vechi timpuri, alături de vânătoare şi pescuit, culesul din natură a constituit,

până nu demult, una dintre ocupaţiile secundare ale poporului român, aceste plante întregind

resursele sărace de hrană, oferind leacuri pentru tămăduirea unor boli şi coloranţi naturali cu care

s-au înfrumuseţat textilele de casă şi principalele piese de îmbrăcăminte. Deşi sfera întrebuinţării

plantelor spontane în alimentaţie, la vopsit şi în medicina populară s-a restrâns sensibil, nu s-a

renunţat niciodată la această îndeletnicire.

Bogate în vitamine şi având avantajul de a se dezvolta primăvara devreme, atunci când

resursele alimentare ale populaţiei erau insuficiente şi cu o valoare nutritivă scăzută, unele plante

spontane au asigurat şi asigură şi în zilele noastre un supliment de hrană oamenilor. Dintre

acestea, importante au fost urzica (Urtica dioica), loboda (Atriplex hortensis), ştevia (Rumex

patientia) şi ştevia stânelor (Rumex alpinus), folosite pentru obţinerea ciorbei (în Oltenia şi

Muntenia), a borşului (în nord-estul, estul Munteniei şi în Moldova), a supei sau a zamei (în

Transilvania), precum şi a mâncărurilor scăzute. În acelaşi scop mai erau căutate: ştirul

(Amaranthus sanguineus), păpădia (Taraxacum officinale), iarba grasă/graşiţa (Portulaca

oleracea) etc.

Salatele erau făcute din frunze de untişor sau grâuşor (Ranunculus rusticana) şi din susai

roşu (Sonchus arvetensis). Hreanul (Armoracia rusticana) şi cimbrul (Satureja hortensis) se

foloseau drept condimente, iar sarmalele mai erau învelite în frunze de podbal (Tussilago

farfara).

Foarte căutate erau plantele care se consumau crude, şi anume bulbii şi rizomii bogaţi în

amidon: napii porceşti (Helianthus tuberosus L.), baraboii (Chaerophyllum bulbosum L.),

precum şi frunzele şi lăstarii de măcriş (Rumex acetosa). Începând de primăvara şi până către

toamnă, foarte căutaţi erau bureţii. Fiecare sătean trebuia să distingă cu exactitate speciile local

comestibile şi pe cele otrăvitoare. Copiii, de mici, îşi însoţeau părinţii la culesul bureţilor, pentru

a-i învăţa, apoi erau trimişi singuri, mai ales în zilele de post. Unii bureţi se foloseau cruzi, alţii

de frigeau pe jeratic, iar altă parte se murau pentru iarnă.

În zonele deluroase şi muntoase, se culegeau foarte multe fructe comestibile, care se

mâncau în stare crudă sau erau preparate (compoturi, gemuri, dulceţuri). Mai întâi se coceau

fragii de câmp (Fragaria viridis Duch.) şi fragii de pădure (Fragaria vesca L.), apoi zmeura

(Rubus idaeus L.), afinele (Vaccinium myrtillus L), merişoarele (V. vitis-idaes L.), coacăzele sau

agrişele (Ribes grossularia L.). La sfârşitul verii erau căutate alunele (Corylus avellana), iar

toamna târziu, după ce cădea bruma, erau adunate porumbele (Prunus spinosa) şi măceşele

(Rosa canina). Pe lângă acestea, se consumau şi fructele pomilor pădureţi (cireşi, meri, peri),

fructele fiind folosite şi la prepararea cidrului, oţetului şi ţuicii.

În Delta Dunării se culegeau fructele ciulinilor (plante care cresc în colonii), cărora li se

îndepărtau ghimpii şi se extrăgea miezul dulce şi consistent ce avea gustul unei alune americane.

Din miezul ciulinilor se prepara dulceaţă şi compot.

Muzeograf, Petre-Filip Magdalena