Proiect PHARE de înfrăţire instituţională RO/2007-IB/JH/01

Unificarea jurisprudenţei instanţelor şi parchetelor din România

Culegere de practică relevantăîn domenii de drept, care necesită o atenţie

deosebită în ceea ce priveşte aplicarea consistentă şi unitară a legii

Pentru utilizarea în scopuri didactice la Institutul Naţional al Magistraturii

Bucureşti, iulie 2010

Cuprins

I. Drept civil

1. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni, natura acţiunii şi criterii de măsurare a valorii obiectului unei acţiuni.

2. Modificarea obiectului acţiunii şi schimbarea competenţei de soluţionare a cauzei după noua valoare.

II. Drept comercial

1. Clauze abuzive

2. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni

3. Rolul activ al judecătorului

4. Alte decizii

III. Drept penal

1. Aprecierea probelor, jurisprudenţa

2. Individualizarea pedepselor

3. Infracţiuni economice

4. Mandatul european de arestare

IV. Drept administrativ

1. Actul administrativ

2. Exercitarea dreptului de apreciere de către autoritatea administrativă şi controlul judiciar al acesteia

3. Limitele controlului judiciar asupra exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea publică

4. Impactul dreptului european asupra dreptului administrativ naţional şi asupra procedurii judiciare în domeniu

2

Cuvânt înainte

În cadrul proiectului PHARE de înfrăţire instituţională RO/2007-IB/JH/01 privind „Unificarea jurisprudenţei instanţelor şi parchetelor din România” au fost organizate 30 de seminarii pe teme alese din domeniile dreptului civil, dreptului comercial, dreptului penal şi dreptului administrativ, precum şi cu privire la relaţia cu dreptul european. Pentru fiecare dintre aceste domenii de drept, au fost organizate mai multe seminarii cu acelaşi conţinut.Iar la fiecare dintre acestea au fost prezenţi cel puţin 20 de magistraţi, reprezentând toate nivelurile de jurisdicţie din ţară.

Anterior, a avut loc un atelier de lucru, în cadrul căruia membrii grupului de lucru, constituit în acest sens, au selectat subiectele apreciate ca fiind deosebit de importante pentru asigurarea unei jurisprudenţe uniforme şi a unei practici uniforme la parchete, astfel încât necesită o atenţie specială.

În conformitate cu planul de lucru al proiectului, este prevăzut ca pentru subiectele dezbătute în cadrul seminarilor să fie întocmită o culegere de practică relevantă, care să fie pusă la dispoziţia Institutului Naţional al Magistraturii, pentru a fi utilizată în procesul de pregătire continuă a magistraţilor.

La realizarea acestei culegeri au colaborat:

pentru Drept Civil doamna Dana Tiţian, judecător la Curtea de Apel Alba Iulia,

pentru Drept Comercial doamna Nela Petrişor, judecător la Secţia Comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

pentru Drept Penal doamna Tamara Manea, inspector procuror în cadrul Inspecţiei Judiciare a CSM,

pentru Drept Administrativ doamna Gabriela Bogasiu, judecător la Secţia Contenciosului Administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Împreună cu colegii germani, aceste doamne au participat în calitate de co-moderator la seminarile mai sus menţionate şi au dezbătut temele alese cu magistraţii români. Pe baza acestor teme a fost mai apoi elaborată culegerea de faţă.

Pe această cale, le mulţumim călduros pentru sprijinul acordat, fără de care prezenta culegere nu s-ar fi putut materializa.

Sperăm ca această culegere, ce se bazează în principal pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să îşi găsească locul în programa Institutului Naţional al Magistraturii, şi astfel viitorii magistraţi să poată recunoaşte, încă din perioada studiilor, necesitatea unificării jurisprudenţei, precum şi a practicii de la parchete.

3

I. Drept civil

1. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni, natura acţiunii şi criterii de măsurare a valorii obiectului unei acţiuni.

2. Modificarea obiectului acţiunii şi schimbarea competenţei de soluţionare a cauzei după noua valoare.

4

1. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni şi natura acţiunii. Criterii de măsurare a valorii obiectului unei acţiuni. Practica judiciara. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi

Curţi de Apel)

Pretenţia concretă reprezintă afirmarea dreptului a cărui protecţie se solicita, care totdeauna

este evaluabil în bani, dacă are caracter patrimonial şi poate fi protejat printr-o acţiune

personală (reală sau mixtă) în funcţie de natura sa – drept de creanţă sau drept real. Ori de

cate ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde la protejarea unui drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este necesară şi posibilă. Competenţa – reprezintă capacitatea unei autorităţi publice de a rezolva o problemă. În

privinţa instanţelor judecătoreşti, competenţa reprezintă capacitatea instanţei de a soluţiona

litigii sau de a rezolva cereri.

Cererea de chemare în judecată – ca element al acţiunii civile individualizează instanţa. Nu

interesează momentul stabilirii situaţiei juridice între părţi, ci acela al introducerii cererii de

chemare în judecată.

Concluzie – dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transferă caracterul său

patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel litigiul va fi calificat evaluabil sau

neevaluabil în bani ori de cate ori există în structura dreptului substanţial dedus judecaţii un

drept patrimonial real sau de creanţă.

Art.112 alin.1 pct.3 Cod de Procedura Civilă - cererea de chemare în judecata trebuie să

cuprindă obligatoriu obiectul cererii şi valoarea lui după preţuirea reclamantului, dacă este

posibilă. În cazul în care evaluarea nu a fost făcută de către reclamant, este obligatorie

stabilirea valorii şi naturii obiectului acţiunii de către instanţa de judecată. Natura litigiului,

caracterizarea sa (exemplu - ca fiind de natură civilă sau comercială) trebuie făcută de către

instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată, în raport de normele juridice aplicabile

raporturilor juridice existente între părţi. Astfel, faptelor de comerţ le sunt aplicabile normele

juridice de drept comercial ori de câte ori raporturile juridice sunt între persoane care au

calitatea de comerciant, contractul comercial având un element definitoriu şi anume

comercialitatea, în timp ce dreptul civil are ca obiect toate celelalte raporturi patrimoniale,

precum şi raporturile procesuale nepatrimoniale.

Sub acest aspect : 1. Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că distincţia

contractelor comerciale rezultă dintr-un element definitoriu, respectiv comercialitate, în

sensul că potrivit legii, ele sunt acte de comerţ prin care se stabilesc raporturi juridice

comerciale şi din care izvorăsc obligaţii comerciale. De aceea în aprecierea caracterului

comercial sau nu al litigiului este irelevant faptul că imobilul în litigiu a fost cumpărat de

pârâţii - societate comercială - chemaţi în judecată şi formează fondul său de comerţ, fiind

înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii. Astfel, litigiul având ca obiect, acţiunea în nulitate

5

absolută a unui contract de vânzare-cumpărare - solicitată de o persoană fizică în

contradictoriu cu statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, o societate comercială şi

o altă persoană fizică, privind un apartament dintr-un imobil situat în Bucureşti pentru care se

invocă lipsa unui titlul valabil al statului român de preluare a imobilului şi prin care se solicită

repunerea părţilor în situaţia anterioară (din care nu izvorăşte obligaţii comerciale) – este de

natură civilă şi competenţa de soluţionare aparţine judecătoriei sau tribunalului în raport de

valoarea obiectului cererii – care se stabileşte potrivit dispoziţiilor art.2 alin.1 pct.1 lit.b din

Codul de Procedura Civilă, aşa cum au fost modificate prin Legea nr.219/2005. (ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.1776, din 17 martie 2008).

2. Odată ce a fost stabilită valoarea despăgubirilor printr-o hotărâre

judecătoreasca irevocabilă, partea care nu este de acord cu valoarea, respectiv întinderea

măsurilor reparatorii nu mai poate solicita reactualizarea sumei acordată ca despăgubiri pe

calea îndreptării, lămuririi sau completării hotărârii.

Sub acest aspect, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că dacă o persoană

nu este de acord cu valoarea despăgubirilor, stabilită printr-o decizie pronunţata în apel şi

menţinută în recurs, nu-i deschide calea procedurii prevăzute de art.281 indice 1 din Codul

de Procedura Civilă şi nu permite instanţei, ca în baza unei probe administrate ulterior, fără

respectarea principiului nemijlocirii şi a unor dispoziţii legale intrate în vigoare după

pronunţarea hotărârii, să schimbe dispozitivul acesteia şi să încalce astfel puterea lucrului

judecat. Aceasta deoarece printr-o astfel de cerere formulată, petentul nu urmăreşte

lămurirea dispozitivului, ci reactualizarea unei sume de bani menţionată în dispozitiv,

operaţiune care nu este posibilă printr-un astfel de mijloc procedural. Astfel, instanţa

supremă a statuat că acţiunea admisă reclamantului prin care i s-au acordat acţiuni sau titluri

de valoare corespunzătoare diferenţei de valoare a imobilului în suma concret stabilită de

către instanţă (în speţă 860.191.299 lei) în funcţie de opţiunea reclamantului din momentul

executării, nu poate fi modificată pe calea unei acţiuni de lămurire a întinderii dispozitivului deciziei, în sensul că valoarea actualizată a sumei respective este de 9.906.297.000 lei (întemeiată pe dispoziţiile art.281 indice 1 din Codul de Procedură Civilă).

Aceasta deoarece părţile pot cere instanţei lămuriri privind dispozitivul sau să înlăture

dispoziţiile potrivnice, ori în speţă nu s-a invocat existenţa unor neclarităţi ale dispozitivului.

Dacă prin cererea de îndreptare se urmăreşte în realitate schimbarea obiectului (aşa cum s-a

petrecut în cauză) aceasta trebuie respinsă ca lipsită de interes (obligarea a fost în sensul

acordării de titluri de valoare sau de acţiuni în funcţie de opţiunea reclamantului).

Reactualizarea unei creanţe se poate realiza în temeiul criteriilor stabilite potrivit normelor

internaţionale de evaluare, care pot avea în vedere valoarea de piaţă a imobilului, valoarea

stabilită în temeiul expertizei contabile administrate nemijlocit în faţa instanţei de judecată (şi

6

nu a unei expertize tehnice extrajudiciare). Faptul că reclamantul nu este de acord cu valoarea despăgubirilor nu-i deschide calea unei proceduri întemeiata pe dispoziţiile art.281 indice 1 Cod Procedură Civilă pentru că în realitate a urmărit reactualizarea unei

sume menţionate în dispozitiv. (ICCJ - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.536, din 1 februarie 2008) 3. Acţiunea pentru acordarea de daune materiale sau / şi morale

este de competenţa instanţei în funcţie de valoarea prejudiciului şi care se stabileşte

conform art.2 alin.1 pct.1 lit.b din Codul de Procedură Civilă, respectiv judecătorie sau

tribunal.

Sub acest aspect practica instanţei supreme a statuat că acţiunea pentru acordarea de

daune materiale sau / şi morale (pentru condamnarea pronunţată printr-o hotărâre),

întemeiată pe dispoziţiile art.998 cod civil, desfiinţată apoi pe calea revizuirii (caracterizată

drept eroare judiciară producătoare de prejudicii) nu este admisibilă când revizuirea unei

decizii a fost posibilă ca urmare a evoluţiei ştiinţifice, care a integrat în activitatea judiciară

noi mijloace de investigaţie, generatoare a unei certitudini în stabilirea paternităţii, aşa cum

este examinarea ADN. Desfiinţarea efectelor sentinţei exclude culpa statului care a fost

chemat să răspundă prin acţiunea promovată de reclamant, deoarece noile mijloace

ştiinţifice generate de progresul ştiinţific, necunoscute la data pronunţării au constituit în

temeiul art.322 pct.5 Cod Procedură Civilă, mijloace de probaţiune, imposibil de a fi înfăţişate

dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Astfel, acţiunea în daune îndreptată

împotriva statului prin care se solicita obligarea la plata sumei de 5.000.000 euro (stabilită ca fiind de competenţa tribunalului conform valorii) cu titlu de daune morale şi 5.000.000

cu titlu de daune materiale (sau echivalentul în lei) determinată de faptul că prin hotărâre

judecătoreasca irevocabilă s-a stabilit că este tatăl minorului I.G şi a fost obligat la plată

pensiei de întreţinere, hotărâre modificata urmare admiterii revizuirii – proba nouă fiind

examinarea ADN - care a concluzionat că nu este tatăl copilului, i-a cauzat un prejudiciu

material deoarece pe toată durată „valabilităţii hotărârii judecătoreşti” a suportat cheltuielile

inerente derulării procesului, pensia de întreţinere la care a fost obligat, la care s-a adăugat

diminuarea veniturilor, datorită reducerii capacitaţii de muncă, inclusiv unui soc nervos

cauzat de proces. În plus i-a fost lezată onoarea, demnitatea, prestigiul profesional, i-a fost

afectată familia în urma repetatelor invitaţii la politie pentru abandon. S- a reţinut de către

instanţa de fond, dar şi de către instanţele de control judiciar, inclusiv de către instanţa

supremă că nu este vorba de o eroare judiciară atunci când hotărârea de stabilire a

paternităţii a fost pronunţată în baza unui raport de expertiză, astfel cum se efectua până la

acel moment. Faptul ca ulterior reclamantul a avut posibilitatea efectuării examenului ADN,

necunoscut la data pronunţării hotărârii, nu este culpa statului. Evoluţia ştiinţei medicale a

7

permis în anul 2006 (hotărârea de stabilire a paternităţii este din 1982) ca reclamantul să

facă examenul ADN, care a stabilit cu precizie ca este exclus de la paternitatea copilului şi

nu reprezintă o culpa a statului. (ICCJ - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.5626, din 8 octombrie 2008)

4. Acţiunea în daune îndreptată împotriva statului pentru prejudicii

cauzate prin erori judiciare săvârşite într-un proces penal este de competenţa tribunalului,

potrivit prevederilor art.2 alin.1 lit.h din Codul de Procedură Civilă, art.52 alin.3 din

Constituţie. Dacă acţiunea în daune, respectiv în repararea prejudiciului îndreptată împotriva

statului priveşte prejudiciul produs prin neefectuarea de către organul de urmărire penală a

actelor de procedură necesare pornirii procesului, nu se încadrează în categoria prejudiciului

produs prin erori judiciare.

Astfel, instanţa supremă a statuat că dacă prin acţiune se solicită repararea pagubelor

produse prin faptul că procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor

infracţiuni (şi nu prin erori judiciare săvârşite în procese penale, în sensul art.504-507 Cod

Procedură Penală) suntem în prezenţa unei acţiuni în daune întemeiată pe răspundere civilă

delictuală, rezultate din neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu de către organul de urmărire

penală care a încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamantului. În acest sens, prin

acţiune, reclamantul a solicitat obligarea statului la plata sumei de 200.000 lei daune morale

pentru neîndeplinirea îndatoririlor legale de către procuror, acţiune întemeiată pe dispoziţiile

art.1000 alin.3 Cod Civil, art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale, art.21 alin.1 şi art.52 alin.3 din Constituţie, art.54 alin.1 şi alin.2, art.56 din

Decretul nr.31/1954. S-a invocat, necesitatea reparării pagubelor produse prin faptul că

procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni. Reclamantul a

arătat că organul de urmărire penală nu s-a sesizat din oficiu cu privire la infracţiunile care

rezultau din declaraţiile martorilor audiaţi într-un dosar de revizuire, deşi există această

obligaţie potrivit dispoziţiilor art.221 alin.1 Cod Procedură Penală şi astfel i s-a încălcat

dreptul la un proces echitabil. După soluţionarea conflictului negativ de competenţă dintre

judecătorie şi tribunal, instanţa supremă a trimis dosarul spre soluţionare judecătoriei, ca

instanţă de fond competentă în raport cu obiectul cererii (şi valoarea acestuia).

Prin urmare, instanţa supremă distinge între acţiunile care au ca obiect solicitarea de

daune materiale şi morale, întemeiate pe dispoziţiile art.52 din Constituţie şi 504-507 din

Codul De Procedură Penală (indiferent de valoarea obiectului acţiunii) care sunt în

competenţa de soluţionare a tribunalului potrivit art.2 lit.h din codul de procedura penală

(care presupun deci existenţa unui proces penal) şi cele care au ca obiect solicitarea de

daune materiale sau morale întemeiate pe neîndeplinirea îndatoririlor legale de către organul

de urmărire penală, subsumate dispoziţiilor art.1 alin.1 din Codul De Procedură Civilă, care

8

sunt în competenţa judecătoriei sau a tribunalului, după valoarea obiectului acţiunii (adică

a sumei indicată de către reclamant drept prejudiciu). (ICCJ - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.2600, din 16 aprilie 2008)

5. Determinarea valorii reale a imobilului supus impozitării se face

având în vedere valoarea reală a imobilului potrivit scopului urmărit de obiectul demersului în

cauză. Pentru stabilirea valorii de impozitare se pot consulta toate documentele cu

importanţă asupra stabilirii bazei de impunere şi care reflecta o creştere efectivă a valorii

bunului imobil impozitat.

Sub acest aspect, prin sentinţa comercială nr.17, din 9.02.2007 a Tribunalului Bistriţa-

Năsăud s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta S.C. "S."S.A. BISTRIA şi

s-a anulat ca nelegală dispoziţia nr.3.077/23.12.2005, emisă de către Primarul Municipiului

Bistriţa precum şi procesul verbal de control nr.9.048/24.11.2004 întocmit de Primăria

Municipiului Bistriţa.

În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile pentru a stabili dacă impozitele au

fost reţinute corect de către organul de control fiscal cu prilejul încheierii procesului verbal

contestat şi pentru a stabili care este valoarea corectă a clădirilor şi în raport de care trebuie

să se stabilească impozitul pe clădiri. În baza expertizei efectuate, instanţa de fond a

constatat ca reclamanta a plătit în totalitate impozitul pe clădiri pe anii 2001 – 2005, astfel

încât nu are restanţe în privinţa acestui impozit.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Bistriţa, solicitând

casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi a

menţinerii în întregime a actelor administrative cu caracter fiscal atacate în prezenta cauză.

În motivarea recursului pârâtul a arătat că în mod greşit instanţa de fond a avut în vedere

concluzia expertizei tehnice efectuate în cauză, conform căreia valoarea stabilită prin raportul

de evaluare nu poate fi luată în considerare pentru stabilirea impozitului pe clădiri. Pârâtul a

arătat că în condiţiile art.6, 55 alin.1 şi art.63 din O.G. nr.92/2003 Cod Procedură Fiscală,

organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale în raport de actele

cu caracter contabil ce se află în posesia contribuabilului şi să stabilească astfel baza de

impunere. S-a mai susţinut că instanţa de fond a ignorat în totalitate prevederile deciziei de

casare prin care s-a stabilit necesitatea completării probatoriului în vederea stabilirii valorii

reale a clădirilor supuse impozitării, iar expertiza administrată nu face altceva decât să reţină

aceleaşi valori înscrise în contabilitate. În privinţa fondului, pârâta a solicitat respingerea

recursului susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii. Analizând recursul formulat din prisma

motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente:

instanţa trebuia să procedeze la suplimentarea probaţiunii cu orice mijloc de probă pentru a

se stabili valoarea reală a imobilelor supuse impozitării, fără a se acorda o preferinţa valorii

9

de înregistrare contabilă întrucât „înregistrările contabile sunt o simplă reflectare scriptică a

unor operaţiuni patrimoniale şi nu sunt de natură să creeze prin ele însele un drept în nici o

situaţie”. Rezultă deci cu puterea evidenţei că s-a dispus ca instanţa de fond să procedeze la

suplimentarea probaţiunii pentru determinarea valorii reale a imobilului şi deci implicit a se

verifica dacă baza de impozitare avută în vedere de către organul de control fiscal a fost sau

nu a fost corect stabilită. A rezultat din probele administrate în cauză că organul de control

fiscal a avut în vedere pentru stabilirea bazei de impozitare a imobilelor, suma menţionată în

raportul de evaluare a afacerii pentru stabilirea valorii de piaţă a unei acţiuni întocmit de către

2 experţi A.N.E.V.A.R.. Expertiza contabilă efectuată în cauză a procedat la identificarea

bazei de impozitare prin luarea în considerare a datelor înregistrate în contabilitatea

reclamantei, respectiv a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor supuse impozitării.

Expertul contabil a arătat că sumele menţionate în raportul de evaluare nu pot fi luate în

considerare ca bază de calcul având în vedere scopul întocmirii acelui raport, respectiv

pentru evaluarea afacerii în vederea stabilirii valorii de piaţă a unei acţiuni. În condiţiile art.55

alin.1 şi art.63 din O.G. nr.92/2003, organul fiscal are posibilitatea de a stabili baza de

impunere în raport de actele doveditoare existente în posesia contribuabilului şi prezentate

de către acesta. Reevaluarea imobilizărilor corporale, după cum se arată în art.1 alin.1 din

HG nr.1.553, din 18 decembrie 2003, privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea

valorii de intrare a mijloacelor fixe, se efectuează în vederea determinării valorii juste a

acestora, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei,

atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă, iar potrivit art.3 din

acelaşi act normative, la terminarea acţiunii de reevaluare, rezultatele acesteia se aprobă de

adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, respectiv de consiliul de administraţie în

cazul regiilor autonome, şi se reflectă în situaţiile financiare încheiate la data de 31

decembrie 2003, potrivit reglementarilor contabile aplicabile. Valoarea rezultată în urma

reevaluării, poate fi avută în vedere de organul fiscal, deoarece din prisma dispoziţiilor legale

menţionate anterior, respectiv art.55 alin.1 şi art.63 din O.G. nr.92/2003 organul fiscal poate

să consulte toate documentele cu importanţă asupra stabilirii bazei de impunere. Raportul de

evaluare deşi are calitatea de înscris nu îndeplineşte cea de a doua condiţie cerută de lege,

respectiv să dovedească valoarea reală a clădirilor sub aspectul stabilirii bazei de impozitare.

Raportul de evaluare în cauză nu este rezultatul reevaluării activelor societarii comerciale

reclamante. Evaluarea a fost efectuată de către reclamantă în scopul menţionat în

preambulul raportului de evaluare, respectiv pentru stabilirea valorii de piaţă pentru utilizarea

existentă a afacerii, în vederea cesionarii unor acţiuni deţinute de către acţionari către

potenţiali cesionari sau către societate. În acest context, aşa cum rezultă şi din capitolul I al

evaluării, imobilele reprezintă doar o parte a activelor deţinute de către societatea

comercială, în ele fiind montate mijloacele de producţie conform obiectului de activitate

10

principal al reclamantei. Evaluarea imobilelor s-a realizat în capitolul II al lucrării în partea

referitoare la „Evaluarea afacerii - Evaluarea activelor fixe tangibile”. Se mai poate constata

din finalul evaluării activelor fixe că experţii au avut în vedere mai multe criterii pentru

determinarea valorii acestora şi ele au în vedere, în principal, ansamblul activităţii comerciale

desfăşurată de către reclamantă, criterii justificate de scopul propus în privinţa evaluării. În

acest context, în mod corect s-a concluzionat atât în expertiza cât şi de către instanţa de

fond că sumele menţionate în raportul de evaluare nu pot fi avute în vedere ca bază de

calcul pentru stabilirea impozitului pe clădiri deoarece nu reprezintă valoarea reală a

imobilelor privite în individualitatea lor ca bunuri imobile întrucât în evaluarea realizată de

către societate imobilele au fost privite doar ca o parte componentă a întregului ce a fost

evaluat, respectiv afacerea propriu-zisă.

Într-adevăr din prisma dispoziţiilor art.63 din O.G. nr.92/2003, organul fiscal de control poate

să aibă în vedere şi alte înscrisuri, însă aşa cum s-a arătat anterior, valoarea menţionată în

înscrisurile avute în vedere de către acesta nu reprezintă valoarea reală sub aspectul

scopului urmărit de către organul fiscal, respectiv determinarea bazei de impozitare.

Reevaluarea activelor, în condiţiile H.G. nr.1.553/2003, se realizează însă potrivit anexei la

acest act normativ în care sunt cuprinse Normele privind reevaluarea imobilizărilor corporale,

cu luarea în considerare a criteriilor arătate în art.1 alin.4 şi art.3 alin.1 din Norme, cu scopul

concret al reevaluării şi pentru determinarea bazei de impunere. Are calitatea de act

doveditor, alături de reevaluarea realizată în condiţiile HG nr.1553/2003, şi contractul de

vânzare-cumpărare prin care dreptul de proprietate asupra acelor imobile a fost transmis în

patrimoniul reclamantei astfel încât mod corect s-a procedat la determinarea impozitului pe

clădiri în raport de acea bază de impozitare, de către expertul contabil (Curtea de Apel Cluj, decizia nr.977, din 10 mai 2007).

6. La nivelul comisiei de unificare a practicii judiciare, constituită din

judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Curţile de Apel s-au dezbătut acele

probleme de practică judiciară neunitară, care vizează inclusiv valoarea obiectului şi natura

acţiunii pentru a stabili competenţa instanţei de judecată.

Astfel, sub aspectul instanţei competente să soluţioneze acţiunile în pretenţii introduse

de Societatea de Radio Difuziune împotriva unei societăţi comerciale care nu a achitat taxa

pentru serviciul public de radio difuziune, s-au conturat opinii diferite.

Potrivit unei opinii s-a conchis că aceste litigii sunt în competenţa judecătoriei că instanţa

de fond, deoarece respectivă taxa reprezintă contravaloarea serviciului public prestat şi nu o

taxă datorată bugetului de stat sau local care ar fi atras competenţa secţiei de contencios

administrativ (art.1,10,40 din Legea nr.41/1994).

11

Potrivit unei alte opinii s-a conchis că aceste litigii sunt de competenţa secţiei de

contencios administrativ a tribunalului, deoarece sunt circumscrise dispoziţiilor art.10 alin.1

din Legea nr.554/2004 până la valoarea de 500.000 lei şi de competenţa secţiei de

contencios administrativ a curţilor pentru valori peste 500.000 lei dacă prin lege organică

specială nu se prevede altfel (ori în speţă nu există altă lege organică specială).

Opinia majoritară exprimată de participanţi a fost în sensul că aceste litigii sunt în competenţa materială a instanţelor de drept comun, fiind aplicabile în aceste cauze normele de procedură de drept comun. Fiind vorba de un serviciu prestat (ex-serviciu

de radio difuziune, furnizare de energie electrică) dovada raporturilor contractuale poate fi realizată cu chitanţele de plată ale unor astfel de servicii (facturi fiscale) anterior perioadei pentru care a fost chemat în judecată pârâtul (minuta întâlniri din data de 1 iulie

2009, publicată la data de 4 septembrie 2009 - juridice.ro).

7. La nivelul aceleiaşi comisii s-a analizat şi problema competenţei în

cauzele având ca obiect „obligaţia de a face” de exemplu acţiunile în instanţa prin care se

solicită obligarea unităţii administrativ teritoriale la încheierea contractului de vânzare-

cumpărare, având ca obiect bunuri aparţinând domeniului privat (acţiuni neevaluabile în bani,

conform calificări date prin recursul în interesul legii – decizia XXXII M.OF nr.830, din 10

decembrie 2008 – „sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă există sau nu petit accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare”).

Potrivit unei opinii astfel de acţiuni sunt asimilate unui contract administrativ, iar refuzul

autorităţii de a încheia un astfel de contract poate fi cenzurat pe calea contenciosului

administrativ.

Potrivit unei alte opinii s-a conchis că obiectul acţiunii nu este un contract administrativ

(potrivit dispoziţiilor art.2 din Legea nr.554/2004) chiar dacă pârâtul reprezintă o autoritate

publică, deoarece contractul la a cărui obligare se solicită a fi obligat prin hotărâre

judecătorească este de natură civilă şi competenţa aparţine judecătoriei. Opinia majoritară exprimată de participanţi a fost în sensul că acestor litigii le este aplicabilă competenţa de drept comun (minuta întâlniri din data de 1 iulie 2009, publicată

la data de 4 septembrie 2009 - juridice.ro).

8. În cadrul acestor dezbateri s-a analizat şi problema naturii juridice

a unor litigii cum ar fi: revendicări, servituţile de trecere, stabilirea dreptului de superficie, cele

12

întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.7/1996, purtate între comercianţi sau între comercianţi şi

necomercianţi.

Potrivit unei opinii astfel de acţiuni sunt calificate ca fiind de natură civilă deoarece

prezumţia de comercialitate, instituită prin art.4 din codul comercial este răsturnată de

caracterul necomercial al situaţiei de fapt dedusă judecaţii şi datorită faptului că nu se

identifică exercitarea unor fapte de comerţ în conţinutul raportului juridic dedus judecaţii. Potrivit unei alte opinii astfel de acţiuni sunt considerate comerciale datorită calităţii de

comerciant a cel puţin uneia dintre părţi şi datorită faptului că raportul juridic dedus judecaţii

antamează fondul de comerţ al comerciantului.

Nu a fost conturată o opinie majoritară asupra acestui tip de cauze. Existenţa unor opinii diferite creează „… conflicte de interpretare, climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică …” (cauza Tudor Tudor contra României, 24.03.2009).

2. Modificarea obiectului acţiunii nu determina schimbarea competentei de soluţionare a cauzei după noua valoare

Art.18 indice 1 cod procedura civila - instanţa investită conform dispoziţiilor

referitoare la competenţă, după valoarea obiectului cererii rămâne competenţa să

judece, chiar dacă ulterior intervine modificarea privind cuantumul valorii aceluiaşi

obiect.

9. Competenţa de soluţionare a unei cauze se stabileşte prin

lege, fără ca părţile să aibă în principiu posibilitatea de a opta pentru soluţionare

litigiului dintre ele la o instanţă sau alta, legea instituind reguli ce permit o dublă

delimitare a atribuţiilor organelor judiciare, fata de alte organe ale statului şi intre

instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit. Dacă din expertiza

efectuată pe parcursul soluţionării cauzei a rezultat că valoarea imobilului ar fi mai mare decât cea prevăzută în antecontractul de vânzare-cumpărare, această împrejurare nu va schimba competenţa de soluţionare după valoare, deoarece

determinant în stabilirea competenţei este momentul investirii (sesizării) instanţei de

judecată.

Într-o speţă, determinantă este competenţa de soluţionare după valoare, deoarece

în funcţie de aceasta se stabileşte şi calea de atac potrivit normei procedurale expres

formulată. Faptul că pe parcursul soluţionării cauzei, din expertizele efectuate a

13

rezultat ca valoarea imobilului ar fi mai mare decât cea prevăzută în antecontractul

de vânzare-cumpărare nu este de natură a schimba competenţa de soluţionare după

valoare, deoarece determinant în stabilirea acestei competenţe este momentul

investirii instanţei de judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamantul F.C. a chemat

în judecată pe pârâtul D.S., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa

să constate valabilitatea convenţiei de vânzare-cumpărare a imobilului situat în

Craiova, compus din parterul clădirii, având 8 încăperi şi suprafaţa de teren de

278,76 mp. şi hotărârea să ţină loc de act autentic de proprietate. În motivarea

acţiunii, reclamantul a arătat că printr-un înscris sub semnătură privată a cumpărat

de la autorul pârâtului, D.V., la data de 19.07.2001, imobilul menţionat, cu preţul de

3.000 dolari S.U.A., pe care l-a achitat şi a intrat în posesia imobilului după emiterea

dispoziţiei nr.3836/07.10.2004 de către Primăria Craiova. Ulterior, autorul pârâtului a

decedat, motiv pentru care nu s-a putut încheia actul în formă autentică. În drept, au

fost invocate prevederile art.111 Cod Procedură Civilă, art.1073 şi art.1077 Cod Civil.

Reclamantul a depus precizare la acţiune, solicitând introducerea în cauză, în calitate

de pârâtă şi a numitei S.A.D., iar pârâtul a depus întâmpinare şi cerere

reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiata şi să se constate

nulitatea absolută a convenţiei de vânzare-cumpărare a imobilului, pentru

neseriozitatea preţului. S-au întocmit rapoartele de expertiză, de către expert

topografic M.P. şi de către expert tehnic P.D. şi expert asistent D.D. Reclamantul a

formulat obiecţiuni la raportul de expertiză la care expertul topografic M.P. a răspuns,

prin supliment. Ulterior, părţile au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză la care

expertul tehnic P.D. a răspuns, prin supliment.

Prin Sentinţa civilă nr.6791 din 15 mai 2007, pronunţata de Judecătoria Craiova, s-a

admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantul F.C., împotriva pârâţilor

D.S. şi S.A.D. S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţi. S-a constatat

valabilă convenţia încheiată între reclamant şi autorul pârâţilor, D.V., având ca obiect

imobilul situat în Craiova, compus din parterul clădirii, având 8 încăperi şi suprafaţa

de teren de 259,41 mp., jud. Dolj, prezenta hotărâre ţinând loc de act de vânzare-

cumpărare.

În calea de atac, pârâţii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru faptul că deşi s-

a invocat faptul că nu a fost îndeplinita formalitatea multiplului exemplar la încheierea

14

chitanţei, nu s-a răspuns la aceasta apărare. De asemenea, apelanţii au mai arătat

că instanţa nu putea soluţiona cauza prin administrarea probei cu martori pentru a

dovedi existenta şi conţinutul convenţiei. În plus, s-a menţionat prin motivele de apel,

că preţul de 3.000 dolari S.U.A. nu este serios faţă de valoarea reală a imobilului, instanţa de fond pronunţând hotărârea în baza unei situaţii de fapt greşit

reţinute şi cu administrarea unor probe inadmisibile.

Prin Decizia civilă nr.23 din 25 ianuarie 2008, Tribunalul Dolj a respins apelul

formulat de pârâţi, constatând că, intre reclamant şi autorul pârâţilor s-a încheiat o

convenţie, consemnată în forma unui înscris sub semnătură privată denumit

"chitanţă" prin care părţile înţelegeau, să cumpere, respectiv, să vândă, parterul

imobilului situat în Craiova şi terenul în suprafaţa de 278,76 mp., pentru preţul de

3.000 dolari, obiectul vânzării urmând a fi revendicat conform Legii nr.10/2001,

întrucât la momentul respectiv se afla în proprietatea statului. În acest scop, prin

procură specială, autentificată, reclamantul a fost împuternicit de autorul pârâţilor,

D.V. să îl reprezinte în faţa Primăriei Craiova, Prefecturii şi Judecătoriei Craiova în

vederea revendicării imobilului, situat în Craiova. A fost emisă de către Primăria

Oraşului Craiova, Dispoziţia nr.3836 prin care s-a aprobat restituirea în natură a

parterului imobilului. Întrucât titlul de proprietate pentru imobilul ce a făcut obiectul

convenţiei încheiate la 19 iulie 2001 a fost dobândit după decesul vânzătorului,

intervenit la data de 4 decembrie 2003, reclamantul a solicitat instanţei pronunţarea

unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, în contradictoriu cu succesorii săi în

drepturi, pârâţii D.S. şi S.A.D. O asemenea cerere este justificată de dispoziţiile art.2

alin.1 din Legea nr.54/1998 (modificată ulterior potrivit Legii nr.247/2005) potrivit

cărora terenurile, ad validitatem, pot fi înstrăinate prin acte între vii, numai dacă actul

este încheiat în formă autentică. Faţă de prevederea imperativă a legii, convenţia

încheiată în forma înscrisului sub semnătură privată reprezintă un antecontract care

nu produce efectul strămutării proprietăţii de la vânzător la comparator ci, reprezintă

un raport obligaţional pentru ambele părţi, natura juridică a acestei obligaţii fiind

aceea de „a face”, obligaţie care dacă nu este executată de bună voie poate fi

executată direct, dar atipic prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act

autentic. Este evident că pentru a apela la justiţie în scopul executării silite a

antecontractului trebuie să existe opunerea din partea uneia din părţile contractante

la perfectarea contractului în forma cerută de lege. Instanţa a apreciat că, prin

atitudinea procesuală a celor doi pârâţi (succesori ai promitentului-vânzător)

15

reclamantul a făcut dovada refuzului acestora de a se prezenta la notariat în vederea

încheierii actului în formă autentică. A considerat de asemenea instanţa ca este

excesiv să se impună părţii care şi-a respectat obligaţia asumată de a face demers

de punere în întârziere prin notificare, formularea acţiunii în justiţie constituind o

energică punere în întârziere. În ceea ce priveşte invocarea faptului că înscrisul sub

semnătură privată nu a fost încheiat în mai multe exemplare, încălcându-se astfel

dispoziţiile art.1179 Cod Civil, instanţa a constatat că, în cazul în care înscrisul sub

semnătură privată nu are putere probatorie (nu este semnat, lipseşte formalitatea

multiplului exemplar, menţiunea bun şi aprobat) actul juridic pe care îl constată va

putea fi dovedit cu alte mijloace de proba, chiar înscrisul respectiv constituind un

început de dovadă scrisă. În aceste condiţii, existând un început de dovadă scrisă,

potrivit art.1197 Cod Civil, instanţa de fond a apreciat în mod corect ca dovedirea

convenţiei poate fi completată cu martori. În ceea ce priveşte motivul ce se referă la

neseriozitatea preţului convenit, instanţa a reţinut: conform art.1303 Cod Civil, preţul

vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi. Prin noţiunea de "preţ serios", în

sensul art.1303 Cod Civil, urmează a se înţelege preţul care constituie o cauză

suficientă a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului. Pentru

a se putea conchide că preţul este serios, trebuie să rezulte existenţa unor proporţii

între cuantumul preţului stabilit de părţi şi valoarea reala a bunului vândut. Stabilirea

caracterului de preţ serios are aspectul unei situaţii de fapt şi constituie o problema

de apreciere a instanţei, care are îndatorirea să constate din probele administrate

elementele necesare acestei aprecieri. Părţile sunt libere să determine preţul (sub

sau peste valoarea lucrului), echivalentă valorică fiind relativă, determinându-se şi în

raport cu subiectivismul acestora. Din actul de constatare încheiat de către

R.A.A.F.L.S. Craiova şi reclamantul F.C., adresa emisă de către R.A.A.D.P.F.L.

Craiova, devizul, raportul de expertiza efectuat de către ing. U.N. precum şi raportul

de expertiza efectuat în cauza de expert P.D., instanţa a reţinut că parterul imobilului

ce formează obiectul convenţiei, datorită stării avansate de degradare şi a gradului

de uzura, a necesitat o serie de lucrări de consolidare, reparare şi amenajare, care

au fost suportate de către S.C. Q. M. S.R.L., al cărei unic asociat era reclamantul. De

asemenea, din declaraţiile martorilor audiaţi, instanţa a reţinut că intre părţile

contractante, există o strânsă relaţie de prietenie, reclamantul acordând vânzătorului

sprijin material şi moral.

16

Faţă de această situaţie de fapt reţinută şi de către instanţa de fond, s-a apreciat că

disproporţia între preţul stabilit şi valoarea bunului prezintă o justificare firească, ce

exclude preţul derizoriu invocat de pâraţi. În plus, instanţa a reţinut că la momentul

încheierii convenţiei, vânzătorul nu era proprietarul bunului, obiectul contractului fiind

un drept de proprietate eventual, incert, ce urma a fi dobândit în urma parcurgerii

procedurii prevăzută de Legea nr.10/2001. În materie de vânzare, plata preţului se

poate cere numai în momentul predării lucrului vândut astfel încât, în lipsa de

stipulaţie expresă contrară, termenul prevăzut pentru redarea lucrului profită şi

comparatorului. Din răspunsurile părţilor la interogatorii, precum şi declaraţiile

martorilor D.V. şi T.E., instanţa a reţinut că preţul stabilit prin convenţia încheiată în

anul 2001, a fost achitat de către reclamant la decesul vânzătorului D.V., prin

intermediul surorii acestuia. Ulterior achitării preţului, s-a aprobat restituirea în natură

a parterului imobilului, numai după această dată reclamantul putând intra în posesia

bunului în calitate de proprietar. Calea de atac a pârâţilor D.S. şi S.A.D., a vizat

nelegalitatea, respectiv interpretarea greşita a dispoziţiilor art.1191 Cod Civil, precum

şi confundarea unor elemente specifice contractului de donaţie şi întreţinere cu cele

specifice contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, s-a concluzionat, în raport

cu probele administrate că, reclamantul F.C. a investit instanţa cu o acţiune în

constatarea valabilităţii convenţiei de vânzare-cumpărare a imobilului situat în

Craiova cu autorul pârâtului, D.V. (decedat în prezent), pentru suma de 3.000 dolari,

iar preţuirea dată de acesta este corectă (Curtea de Apel Craiova - Decizia nr.437 din 14 mai 2008).

10. Potrivit Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii, acţiunile patrimoniale sunt cele

care au un conţinut economic, în timp ce, cele nepatrimoniale corespund unor

drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, fără conţinut

economic. Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transfera caracterul său

patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel procesul va putea fi evaluabil în

bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii

intră un drept patrimonial, real sau de creanţă. Aşadar, ori de cate ori, pe calea

acţiunii, se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este

posibila şi necesară.

17

În considerentele Deciziei nr.32/2008 nu este enumerată şi obligaţia de a face.

Însă, enumerarea instanţei este exemplificativă, decizia având o aplicare mai larga

decât strict limitele în care instanţa supremă a fost sesizată. De fapt, decizia prevede, cu caracter imperativ, obligativitatea instanţelor de a stabili natura patrimonială sau nepatrimonială a oricărui litigiu şi de a determina competenţa prin raportare la art.1 şi 2 Cod Procedură Civilă.Obligaţia de a face (respectiv de demolare a unei împrejmuiri, are fără îndoială

caracter patrimonial), urmărind protejarea unui drept real, fără legătură cu drepturile

legate indisolubil de persoana titularului. Natura patrimonială a dreptului determină

natura litigiului. Înalta Curte reţine că a susţine că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică. Pe de altă parte,

valoarea împrejmuirii a fost determinată prin licitaţia publică prin care societatea

pârâtă a adjudecat bunul, valoarea de demolare fiind cu siguranţa sub valoarea

bunului. Valoarea de demolare nu poate fi raportată la valoarea clădirii pe care o

împrejmuieşte gardul, bunul a cărui demolare se cere având el însuşi o valoarea

distinctă.

Cum valoarea litigiului nu depăşeşte suma menţionată în normele procedurale care

reglementează competenţa judecătoriei, competenţa de soluţionare a acţiunii având

ca obiect „obligaţia de a face”, adică obligaţia de a demola împrejmuirea revine

judecătoriei, în a cărei rază teritorială de activitate se află situată aceasta.

În practica judecătorească s-au conturat soluţii diferite, astfel prin Sentinţa

nr.993, din 11.11.2009 pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia Comercială s-a admis

cererea formulată de reclamantul S.E.A. şi a fost obligată SC B. ART SRL, prin

administrator social, să ridice gardul denumit „împrejmuire Coşoreanu”, achiziţionat

prin actul de adjudecare nr.5796/2006, fiind totodată autorizat reclamantul să

efectueze lucrarea, pe cheltuiala pârâtului în caz de refuz a acestuia. Prin aceeaşi

sentinţă, s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi suspendarea judecăţii

acesteia, în temeiul art.244 Cod Procedură Civilă, până la soluţionarea cererii având

ca obiect „obligaţia de a face”. Instanţa de fond a reţinut că bunul denumit

„împrejmuire Coşoreanu”, a fost adjudecat de societatea pârâtă la o licitaţie

organizată de o societate aflată în faliment, că această împrejmuire se află

amplasată pe terenul proprietate a reclamantului şi că adjudecarea s-a făcut sub

rezerva obligaţiei de ridicare a împrejmuirii, la cererea proprietarului terenului.

18

Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

La termenul din 26 ianuarie 2010, Curtea a invocat din oficiu, ca motiv de nelegalitate

a sentinţei, de ordine publică, excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, faţă de

valoarea litigiului şi faţă de obligativitatea Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii. S-a acordat termen părţilor

pentru a-şi formula apărările pe aceasta excepţie. Intimatul reclamant a pus concluzii

de respingere a motivului de nelegalitate invocat, susţinând că Decizia nr.32/2008 a

ÎCCJ nu-şi găseşte aplicarea în cauză, întrucât acţiunile având ca obiect „obligaţia de

a face” nu sunt enumerate nici în dispozitivul, nici în considerentele deciziei

pronunţate în recursul în interesul legii. Pe de altă parte, invocă faptul că

împrejmuirea a cărei ridicare se solicită, protejează un imobil a cărei valoare

depăşeşte limita competenţei judecătoriei. Totodată, intimatul formulează concluzii

pe fondul cauzei. Apelanta a pus concluzii de admitere a apelului şi de anulare a

hotărârii, cu trimitere pentru soluţionare, instanţei competente şi anume Judecătoriei

Novaci.

Apelul este fondat. Potrivit art.1 pct.1 Cod Procedură Civilă, judecătoriile judecă în

primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în

competenta altor instanţe. Potrivit art.2 pct.1 lit. a, tribunalele judecă în primă instanţă

procesele şi cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste

500.000 RON precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este

neevaluabil în bani. Din interpretarea acestor texte, reiese ca în litigiile comerciale

patrimoniale judecătoria are plenitudine de competenţă, iar în cele nepatrimoniale

tribunalul are plenitudine de competenţă. Prin excepţie, în litigiile de natură

patrimonială, competenţa revine tribunalelor dacă valoarea litigiului depăşeşte

500.000 RON. Potrivit Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţata în recurs în interesul legii, acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic în timp ce, cele nepatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, fără conţinut economic.Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transferă caracterul său patrimonial

sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel procesul va putea fi evaluabil în bani ori de

câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii intră un

drept patrimonial, real sau de creanţă.

În consecinţa, ori de câte ori, pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept

patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Într-adevăr, în

19

considerentele deciziei pronunţate nu este enumerată şi „obligaţia de a face”, însă,

enumerarea instanţei de recurs în interesul legii este exemplificativă, decizia având o

aplicare mai largă decât strict limitele în care instanţa supremă a fost sesizată. De

fapt, decizia stabileşte cu caracter imperativ obligativitatea instanţelor de a stabili natura patrimonială sau nepatrimonială a oricărui litigiu şi de a determina competenţa prin raportare la art.1 şi 2 Cod Procedură Civilă.În cauză, „obligaţia de a face”, respectiv de demolare a unei împrejmuiri, are fără

îndoială caracter patrimonial, urmărind protejarea unui drept real, fără legătură cu

drepturile legate indisolubil de persoana titularului. Natura patrimonială a dreptului

determină natura litigiului, Înalta Curte reţinând că a susţine că există acţiuni

patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică. Pe de

altă parte, se reţine că valoarea împrejmuirii a fost determinată prin licitaţia publică prin care societatea a adjudecat bunul, aceasta fiind de 2.179 lei, valoarea de demolare neputând fi decât situată sub această valoare a bunului. Valoarea de demolare nu poate fi raportată la valoarea clădirii pe care o

împrejmuieşte gardul, bunul a cărui demolare se cere având el însuşi o valoarea

distinctă. Cum valoarea litigiului nu depăşeşte suma menţionată de art.1 Cod

Procedură Civilă, competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect „obligaţia de a

face”, adică obligaţia de a demola împrejmuirea revine judecătoriei, în a cărei rază

teritorială de activitate se află situată aceasta.

În aceste condiţii, în mod nelegal, cu încălcarea normelor de competenţă materială,

de ordine publică, acţiunea a fost soluţionată în primă instanţă de tribunal.

Astfel, în temeiul art.297 alin.2 Cod Procedură Civilă, Curtea va admite apelul, va

anula sentinţa pronunţată de tribunal şi va trimite cauza pentru soluţionare

Judecătoriei Novaci, competentă ca instanţă comercială. Aspectele de fond invocate

de părţi vor face obiectul dezbaterii la instanţa competentă material (Curtea de Apel

Craiova, decizia nr.345 din 29 ianuarie 2010).

1. Cauza Tudor Tudor împotriva Romaniei, cererea nr.21911/03, hotărârea din 24 martie 2009 Situaţia chiriaşului care a cumpărat imobilul în care locuia pe baza Legii nr.112/1995

– acţiune în revendicare – practica divergentă privind interpretarea noţiunii de bună

credinţa – epuizarea cailor interne de atac – caracterele cai de atac disponibile –

20

restituirea proprietarilor preluate de stat în perioada comunistă – Legea nr.10/2001 –

practica instanţelor naţionale.

ÎN FAPT

Reclamantul s-a născut în 1944 şi trăieşte în Bucureşti. Începând cu anul 1973 el a

locuit într-un apartament închiriat de la stat. În 1997 pe baza Legii nr.112/1995,

reclamantul a cumpărat apartamentul de la stat. Printr-o hotărâre definitivă din 23

mai 1997, Tribunalul Bucureşti a admis o acţiune în revendicare a fostului proprietar

al apartamentului, împotriva statului, asupra apartamentului cumpărat de reclamant.

Pe baza acestei decizii, fostul proprietar a pornit mai multe acţiuni pentru

recuperarea posesiei clădirii, acţiuni îndreptate împotriva persoanelor care au

cumpărat apartamente în aceea clădire.

Printr-o hotărâre definitivă din 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a ordonat

reclamantului să predea posesia apartamentului către fostul proprietar. Curtea de

Apel a ajuns la concluzia că titlul de proprietate a fostului proprietar este mai veche şi

prevalează asupra contractului de vânzare-cumpărare a reclamantului. Instanţa a

mai arătat că buna credinţa a reclamantului ar avea importanţă numai în ipoteza în

care reclamantul s-ar întoarce împotriva statului pentru compensaţii. Dar în acelaşi

timp, aceeaşi Curte de Apel a luat în considerare buna credinţo a altor chiriaşi din

aceeaşi clădire şi a respins acţiunea promovată de fostul proprietar împotriva

acestora. Astfel, la data de 28 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins

acţiunea fostului proprietar împotriva lui T.I. şi T.A., foşti chiriaşi în acel imobil, care

au cumpărat apartamentul lor pe baza Legii nr.112.

La 6 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecând un recurs în anulare

promovat de Procurorul General a casat hotărârea din 28 noiembrie 2002 şi a dispus

rejudecarea cauzei de către prima instanţă, iar la data pronunţării Curţii europene

instanţele naţionale încă nu au soluţionat cauza. În 2006, Înalta Curte a mai admis

încă un recurs în anular, în privinţa unui alt fost chiriaş. În ce priveşte reclamantul,

acţiunea în evicţiune pornită împotriva lui de către fostul proprietar este pendinte pe

rolul instanţelor naţionale.

21

Legislaţie şi practică naţională relevantă

Acţiunea în revendicare

În dreptul român acţiunea în revendicare este unul dintre principale remedii pentru

protejarea dreptului de proprietate. În practică acţiunea în revendicare înseamnă

apărarea unui drept în rem, prin care fostul proprietar deposedat pretinde

proprietatea sa care se află în posesia unei terţe persoane. În ipoteza în care atât

reclamantul cât şi pârâtul au un titlu valabil pentru bunul în cauza, instanţa decide

care dintre titluri prevalează. Finalitatea acţiunii în revendicare, dacă ea este admisă

este că instanţa recunoaşte (efect declarativ) titlul de proprietate a reclamantului, cu

efect retroactiv, obligând astfel pârâtul să restituie bunul. Dacă restituirea în natură

nu mai este posibilă, atunci se poate dispune obligarea pârâtului la plata de

despăgubiri.

Garanţia pentru evicţiune

Articolele 1337-1351 din Codul Civil instituie obligaţia în sarcina vânzătorului de a

garanta pentru evicţiune. Cumpărătorul evins poate pretinde restituirea preţului şi

plata de despăgubiri indiferent de buna sau reaua credinţă a vânzătorului.

Cumpărătorul are posibilitatea de a solicita introducerea vânzătorului în acţiunea

pornita de terţ împotriva lui, sau de a porni o nouă acţiune împotriva vânzătorului

după ce a fost evins. În acest din urma caz se aplica art.1351 care prevede că „dacă

cumpărătorul s-a judecat până la ultima instanţă cu evingătorul sau, fără să cheme în

cauză pe vânzător, şi a fost condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicţiune, de

a proba că erau mijloace să câştige judecata.” Cumpărătorul de bună credinţă

continuă să beneficieze de prerogativele dreptului de proprietate până la momentul în

care nu mai este considerat ca fiind de bună credinţă, moment care intervine la când

terţul porneşte acţiunea în evicţiune împotriva cumpărătorului. În această ipoteză

cumpărătorul are posibilitatea de a cere despăgubiri de la vânzător.

Acţiune pentru restituirea preţului în baza Legii nr.10/2001

La timpul relevant pentru evenimentele cauzei art.51 a Legii 10, aşa cum a fost

modificată prin Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr.184/2002, prevedea pentru

persoanele interesate o acţiune pentru restituirea preţului de cumpărare, actualizată

la rata inflaţiei şi introdusă împotriva statului de către cumpărătorul al cărui contract a

22

fost anulat. Această acţiune nu trebuia timbrată şi sumele se plăteau de către

Ministerul Finanţelor dintr-un fond special.

Practica judiciara privind restituirea preţului

La cererea Curţii, Guvernul a prezentat practica judiciară relevantă în cauze similare

cu prezenta. Astfel, în 17 hotărâri au fost pronunţate între anii 2005 – 2008 împotriva

statului în cauze pornite de persoane care şi-au pierdut bunul imobil ca urmare a unei

acţiuni în revendicare. Pe baza Codului Civil instanţele judecătoreşti au dispus

restituirea preţului, adus la zi la nivelul inflaţiei, precum şi au stabilit despăgubiri şi

costuri acolo unde se impunea. Majoritatea instanţelor au considerat că Legea

nr.10/2001 nu este aplicabilă pentru acţiunile în revendicare atunci când contractul

de vânzare-cumpărare nu a fost anulat ca urmare a acţiunii în revendicare. Însă,

atunci când contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, instanţele române, în

mod coerent au aplicat Legea nr.10 şi au acordat cumpărătorului preţul indexat.

Evoluţii recente favorabile chiriaşilor

În Decizia nr.520/C din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa a decis în

favoarea cumpărătorului care a cumpărat imobilul de la stat cu bună credinţă, într-o

acţiune în revendicare pornită de fostul proprietar. Curtea de Apel Constanţa a decis

că restituirea imobilului în natură nu mai este posibilă pe baza art.1 din Protocolul 1 şi

pe baza jurisprudenţei care o interpretează (Pincová and Pinc v. Cehia, nr.36548/97,

ECHR 2002-VIII; Raicu v. România, nr.28104/03, 19 octombrie 2006 şi Pădurăru v.

România, nr.63252/00, ECHR 2005-XII) şi a ordonat statului să plătească preţul de

piaţă către fostul proprietar.

Într-o decizie similară, din 12 decembrie 2007, Înalta Curte a decis în favoarea unui

cumpărător (fost chiriaş) într-o acţiune în revendicare a fostului proprietar. Înalta

Curte a luat în considerare faptul că titlul cumpărătorului a fost confirmat într-o

acţiune adusă de fostul proprietar care solicită anularea contractului de vânzare-

cumpărare a imobilului în cauză. De asemenea, instanţa a considerat că

deposedarea cumpărătorului în aceste circumstanţe ar crea nedreptăţi noi şi

disproporţionate în încercarea de a îndrepta nedreptăţi mai vechi. Înalta Curte a mai

precizat că restituirea preţului de cumpărare indexat pe baza Legii nr.10/2001 nu

este în măsură să compenseze pe cumpărător deoarece nu reflectă preţul de piaţă a

imobilului.

23

Prin Decizia nr.1055 din 9 octombrie 2008, Curtea Constituţională a declarat

neconstituţional art.47 din Legea nr.10/2001 în măsura în care încalcă titlul de

proprietate a cumpărătorului. Articolul în cauză prevedea că persoanelor cărora

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 li s-a respins acţiunea pe baza

Codului Civil să aibă posibilitatea încă o dată să solicite restituirea proprietăţii. Curtea

Constituţionala a considerat că persoanele cărora le-a fost confirmat titlul de

proprietate printr-o hotărâre judecătoreasca nu pot fi constrânse să predea imobilul

când nu există nici o justificare serioasă bazată pe considerente de ordine publică în

lumina art.44 alin.3 din Constituţie.

ÎN DREPT

Presupusa încălcare a art.6 para 1 considerat singur sau în coroborare cu art.14 din

Convenţie

Reclamantul se plânge că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 28 ianuarie 2003

este rezultatul unui proces care nu a fost echitabil, având în vedere că aceeaşi Curte

de Apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice împotriva altor cumpărători

din aceeaşi clădire.

Susţinerile părţilor

Guvernul a susţinut în fata Curţii că procesul a fost unul echitabil şi că instanţele care

au judecat cauza reclamantului au pronunţat hotărâri bine motivate. În opinia

Guvernului faptul că s-au pronunţat decizii contradictorii în cauze similare în sine nu

poate fi considerată o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei. Guvernul consideră că

problema controversată era interpretarea dată de instanţele naţionale noţiunii de

bună credinţă, dar deciziile contradictorii sunt justificate deoarece se bazează pe

interpretarea faptelor în fiecare cauză în parte. Reclamantul nu este de acord cu

asemenea susţineri, reiterând că Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat hotărâri

contradictorii în cauze identice.

Aprecierea Curţii

Curtea consideră că nici o prevedere din Convenţia europeană nu obligă statele părţi

să restituie bunurile confiscate, dar atunci când prin lege se prevede restituirea lor

aceasta trebuie implementată cu respectarea unei clarităţi rezonabile şi cu o anumită

24

coerenţă pentru a evita, pe cât posibil, incertitudinile şi ambiguităţile pentru

persoanele interesate de măsurile care urmează a fi implementate. În context,

trebuie menţionat că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau rezultatul

unor practici a autorităţilor de stat – este un factor important în analiza conduitei

statului.

Curtea notează că în contextul restituirii bunurilor trecute abuziv în proprietatea

statului în perioada comunistă în România, lipsa coerenţei legislative şi practica

judiciară contradictorie privind interpretarea anumitor aspecte ale legilor de restituire

a creat un climat general de lipsă de certitudine, lipsă care apare şi în prezenta

cauză datorită interpretării diferite a relevanţei bunei credinţe a cumpărătorului la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu statul.

În timp ce anumite divergenţe în interpretare sunt inerente oricărui sistem judiciar,

cum este şi cel român, bazat de o reţea de instanţe formată din trei grade de

jurisdicţie, Curtea totuşi subliniază că în prezenta cauză interpretarea divergentă a

venit din partea aceeaşi jurisdicţii (Curtea de Apel Bucureşti), care a fost şi ultima

instanţă care se pronunţa în cauză. De asemenea, Curtea Suprema de Justiţie de

atunci nu avea nici un mecanism efectiv la dispoziţie să corecteze jurisprudenţa

divergentă a instanţelor inferioare. Acţiunea Procurorului General privind cauzele

asemănătoare cu cea a reclamantului nu avea menirea de a corecta interpretarea

divergentă, ci mai degrabă de a aplica legea la cauze determinate, prin intermediul

unei căi de atac extraordinare, cale care în sine era contrară principiului securităţii

raporturilor juridice.

În final, Curtea observă că după mai mult de şapte ani de la adoptarea Legii

nr.10/2001, interpretarea privind aspectele esenţiale ale Legii încă este schimbătoare

şi că încă nu există o aşezare definitivă a interpretării aspectelor esenţiale ale Legii

nr.10/2001. Curtea nu contestă că instanţele naţionale au puterea de a-si schimba

propria practică, însă în contextul particular al restituirilor în România, recentele

evoluţii favorabile chiriaşilor pot reprezenta doar o etapă în practica judiciară

schimbătoare.

Curtea consideră că în absenţa unui mecanism care să asigure consistenţa practici

instanţelor naţionale, diferenţele de interpretare aşa de profunde şi de durată în timp

referitor la un subiect de o asemenea importanţă pentru societate, este în măsură să

creeze o situaţie de incertitudine continuă. Din aceste considerente, incertitudinea

explicată mai sus l-a privat pe reclamant de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel,

25

existând astfel o încălcare a art.6 para 1 pe aceste considerente. În aceste condiţii

Curtea consideră că nu mai este necesar examinarea cererii sub aspectul art.6

coroborat cu art.14.

Pretinsa încălcare a art.1 di Protocolul nr.1 luat separat sau în coroborare cu art.14

Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că prin faptul că instanţele naţionale au preferat

titlul fostului proprietar faţă de titlul său, el a fost privat de dreptul său la respectarea

proprietăţii. De asemenea el s-a plâns că a fost discriminat pe motiv că Curtea de

Apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice.

Susţinerile părţilor

Referitor la acest capăt de cerere, Guvernul a invocat neepuizarea căilor interne de

recurs, deoarece reclamantul nu a pornit o acţiune în răspundere pentru evicţiune

împotriva statului. Această acţiune i-ar fi permis reclamantului să recupereze preţul

de cumpărare, actualizat la rata inflaţiei.

Reclamantul a susţinut că nu a fost nevoie de introducerea statului în acţiunea în

evicţiune îndreptate împotriva lui datorită faptului că instanţa de fond şi cea de apel i-

a dat lui câştig de cauză, soluţia schimbându-se numai de către Curtea de Apel în

judecarea recursului.

Aprecierea Curţii

Curtea reaminteşte că în lumina art.35 din Convenţie, înainte de a se adresa Curţii,

persoana este obligată să apeleze la toate remediile care sunt disponibile şi

suficiente pentru a permite repararea pretinsei încălcări. Existenţa căilor de atac la

care se referă art.35 trebuie să fie certă nu numai în teorie ci şi în practică.

În cauza prezentă, instanţele interne au comparat titlurile de proprietate prezentate

de reclamant şi de fostul proprietar al apartamentului revendicat şi au decis ca titlul

fostului proprietar prevalează. Acţionând în acest fel, Curtea de Apel nu a declarat

nul titlul reclamantului şi nici nu i-a acordat vreo compensaţie pentru prejudiciul

suferit. Însă, reclamantul mai avea posibilitatea ca pentru evicţiune să se îndrepte

împotriva vânzătorului, adică împotriva statului, fie prin introducerea în cauză a

statului fie printr-o acţiune separată după ce fusese deja evins. Jurisprudenţa

prezentată de către Guvern arată că există o practică consistentă care indică

acordarea de despăgubiri în cauze similare celei prezente. Astfel, această cale de

26

atac este disponibilă atât în teorie, cât şi în practică şi mai trebuie determinat dacă

suma care putea fi obţinută prin exercitarea acestei căi era suficientă să permită

încălcarea pretinsă de reclamant. Curtea se arată conştienta de dificultăţile create de

compensarea proprietarii preluate abuziv de stat în perioada comunistă, dar

atenuarea injuriilor vechi nu trebuie să creeze noi disproporţionalitatea. Jurisprudenţa

prezentată de Guvern arată că persoane în situaţia reclamantului ar fi primit cel puţin

preţul la cumpărare, actualizat la rata inflaţiei şi ei aveau posibilitatea obţinerii de

despăgubiri şi returnarea cheltuielilor ocazionate.

Însă, Curtea nu poate specula în prezenta cauză care ar fi fost rezultatul unei

asemenea proceduri pentru restituirea preţului dacă reclamantul s-ar fi decis să

apeleze la asemenea proceduri. Cu toate că legea specială (Legea nr.10/2001) nu

prevede o procedură specială prin care persoanele aflate în situaţia reclamantului s-

ar putea îndrepta împotriva statului, Curtea consideră că remediul prevăzut de Codul

Civil este suficient pentru a remedia o situaţie precum cea a reclamantului. Astfel,

reclamantul ar fi trebuit să epuizeze această cale de atac. Nefăcând aşa, Curtea

respinge acest capăt de cerere pe baza art.35 para. 1 din Convenţie.

În aplicarea art.41, Curtea acordă reclamantului 5.000 EURO pentru daunele morale

suferite şi 2.200 EURO pentru costuri şi cheltuieli.

2. Natura civilă a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, în care una din părţi este o persoană juridică. Instanţa competentă .

Drept procesual civil. Competenta materiala.

Competenta materiala procesuala. Declinare. Persoana juridica. Contract de

vânzare-cumpărare. Natura civilă a cauzei.

Cod Procedură Civilă : art.2 lit. b

Caracterizarea unui litigiu ca fiind de natură civilă sau comercială trebuie făcută în

raport de normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părţi.

Contractele comerciale se disting printr-un element definitoriu: comercialitate, în

sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerţ prin care se stabilesc raporturi

juridice comerciale şi din care izvorăsc obligaţii comerciale.

27

Litigiul având ca obiect, acţiunea în nulitate absolută a unui contract de vânzare-

cumpărare – din acest contract neizvorând obligaţii comerciale – este de natură civilă

şi competenţa de soluţionare aparţine judecătoriei în raport de valoarea obiectului

cererii.

 

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.1776, din 17 martie 2008 

Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamantul P.D.A. a

chemat în judecată pe pârâţii N.S.R., S.C. B. T. S.R.L., Municipiul Bucureşti prin

Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să se

constate nulitatea actului de vânzare-cumpărare, din 15 septembrie 1999, privind un

apartament dintr-un imobil situat în Bucureşti, încheiat între pârâtul N.S.R., în calitate

de vânzător şi S.C. B.T. S.R.L., în calitate de cumpărător, cu repunerea părţilor în

situaţia anterioară; să se constate că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu; să

fie obligaţi pârâţii N.S.R. şi S.C. B. T. S.R.L. să-i lase în deplină proprietate şi liniştita

posesie apartamentul sus menţionat.

Prin Sentinţa civilă nr.4963, din 20 mai 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a

admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a

cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia civilă, în conformitate cu prevederile

art.2 alin.(1) lit.b Cod Procedură Civilă, valoarea obiectului cererii fiind peste 1 miliard

de lei.

Prin Sentinţa civilă nr.1402, din 5 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a

civilă, a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenta de

soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

S-a reţinut că, întrucât valoarea apartamentului în litigiu fiind sub 500.000 RON, în

cauza sunt aplicabile prevederile art.2 alin.(1) pct.1 lit.b Cod Procedură Civilă, aşa

cum au fost modificate prin Legea nr.219/2005, potrivit cărora, tribunalul judecă în

prima instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de

peste 5 miliarde lei.

S-a mai reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada că apartamentul aflat în litigiu face

parte din fondul de comerţ al pârâtei S.C. R.T.P. S.R.L. (fostă S.C. B.T. S.R.L.).

Fiind astfel investită, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.7678,

din 17 mai 2007, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat

28

competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia

comercială, şi constatând conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul la Curtea

de Apel Bucureşti pentru soluţionare acestuia.

S-a reţinut că prezentul litigiu este de natură comercială, întrucât pârâta S.C. R.T.P.

S.R.L., parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat

a se constata, în calitate de cumpărător, este o persoană juridică cu statut de

societate comercială, astfel încât, sunt incidente prevederile art.2 pct.1 lit.a Cod

Procedură Civilă.

Prin Sentinţa nr.29 din 4 iulie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a

stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1

Bucureşti.

Instanţa care a soluţionat conflictul negativ de competenţă, a reţinut că pricina

dedusă judecăţii este de natură civilă şi nu comercială şi că valoarea obiectului

acţiunii fiind sub 5 miliarde lei vechi, sunt incidente prevederile art.2 lit.b Cod

Procedură Civilă.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs S.C. R.T.P. S.R.L. invocând prevederile

art.304 pct.7, pct.8 şi pct.9 Cod Procedură Civilă.

S-a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar

instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv contractul de vânzare-

cumpărare din 15 noiembrie 1999, considerându-l un act de natură civilă deşi acesta

este un act de natură comercială.

Mai susţine că imobilul în litigiu, cumpărat în vederea realizării activităţii comerciale,

formează fondul de comerţ şi este înregistrat în evidenţa contabilă a societarii, plătind

pentru acesta taxe şi impozite, astfel că, în această situaţie, competenţa de

soluţionare aparţinea secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti.

Recursul nu este fondat.

Caracterizarea unui litigiu ca fiind de natură civilă sau comercială trebuie făcută în

raport de normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părţi.

Dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la fapte de comerţ şi

comercianţi şi el priveşte raporturile juridice la care participă persoanele care au

calitatea de comerciant, dreptul civil având ca obiect toate celelalte raporturi

patrimoniale, precum şi raporturile procesuale nepatrimoniale.

Contractele comerciale se disting printr-un element definitoriu: comercialitate, în

sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerţ prin care se

29

stabilesc raporturi juridice comerciale şi din care izvorăsc obligaţii comerciale.

În speţă, contractul de vânzare-cumpărare în discuţie nu se circumscrie raporturilor

din sfera comercialului, din acest contract neizvorând obligaţii comerciale.

De aceea, este irelevant faptul că imobilul cumpărat de recurenta-parată în baza

contractului de vânzare-cumpărare formează fondul său de comerţ şi că este

înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii.

Drept urmare, cum litigiul dedus judecăţii are ca obiect, în principal, acţiunea în

nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul N.S.R.,

în calitate de vânzător şi parata-recurentă, în calitate de cumpărătore, în mod just,

prin hotărârea atacată, s-a apreciat că litigiul este de natură civilă şi competenţa de

soluţionare aparţine judecătoriei în raport de valoarea obiectului cererii.

Drept urmare, în raport de considerentele expuse şi constatând în legalitatea

hotărârii atacate, recursul a fost respins ca nefondat, în conformitate cu dispoziţiile

art.312 alin.(1) Cod Procedură Civilă.

---------------

3. Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Vaslui, T.V. a solicitat obligarea Statului Roman

reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 5.000.000 euro,

echivalent în lei cu titlu de daune materiale şi la suma de l5.000.000 euro echivalent în lei

cu titlu de daune morale.

Reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr.105/1982 a Judecătoriei Bârlad s-a

constatat că este tatăl minorului I.G., s-a încuviinţat ca acesta să poarte numele de T. şi

a fost obligat la plata pensiei de întreţinere.

În urma admiterii cererii de revizuire a sentinţei nr.105/1982,

prin sentinţa nr.2061/2006 a Judecătoriei Bârlad, rejudecându-se acţiunea pentru

stabilirea paternităţii, a fost respinsă constatându-se că revizuentul nu este tatăl copilului.

Reclamantul pretinde că hotărârea nr.105/1982 l-a prejudiciat material,

deoarece pe durata existenţei sentinţei a fost lipsit de o parte importanţa a veniturilor

băneşti, la început mai mari, deoarece a trebuit să suporte atât cheltuielile inerente

derulării procesului, cât şi pensia de întreţinere la care a fost obligat, la care s-a adăugat

diminuarea veniturilor, datorită reducerii capacităţii de muncă, în urma unui soc nervos

30

cauzat de proces.

Mai arată reclamantul că prin acest proces i s-a lezat onorarea, demnitatea, prestigiul

profesional, afectată fiind şi familia în urma repetatelor invitaţii la politie pentru abandon.

Tribunalul Vaslui, prin sentinţa nr.724/2007 a respins acţiunea.

S-a reţinut că prin revizuirea sentinţei nr.105/1982 a Judecătoriei Bârlad, în temeiul

art.322 pct. 5 Cod Procedură Civilă, proba nouă fiind expertiza medico-legală de

examinarea ADN, s-a stabilit cu certitudine că reclamantul este exclus de la paternitatea

minorului T.I.G.

A reţinut instanţa că nu este vorba de o eroare judiciară în condiţiile în care hotărârea de

stabilire a paternităţii a fost pronunţată în baza unui raport de expertiză, aşa cum aceasta

se efectua la acel moment. Faptul că mai târziu reclamantul a avut posibilitatea efectuării

examenului ADN, nu este culpa statului. Evoluţia ştiinţei medicale a permis în anul 2006

că reclamantul să facă examenul ADN, care a stabilit cu precizie că acesta este exclus

de la paternitatea copilului.

Soluţia tribunalului a fost confirmată prin decizia nr.121 din 12 septembrie 2007 a Curţii

de Apel Iaşi, care a înlăturat motivarea instanţei de fond, precizând ca, în speţa, nu se

poate pune în discuţie existenţa unei erori judiciare, respectiv o greşeală gravă de

judecată, deoarece proba ştiinţifica în temeiul căreia s-a admis cererea de revizuire a

sentinţei nr.105/1982 a fost imposibil de efectuat la momentul judecării cauzei în fond.

Totodată s-a reţinut ca probă ştiinţifică a fost administrată într-o cale extraordinară de

atac, astfel că apelantul nu a fost prejudiciat, deoarece în cauza nu sunt întrunite

condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul declarat.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Iaşi a declarat recurs motivat în drept pe dispoziţiile

art.304 pct.9 şi pct.7 Cod Procedură Civilă T.V., susţinând că a demonstrat legal şi

ştiinţific cu raportul de expertiza ADN culpa statului.

Nu există nici un text de lege care să precizeze că prin evoluţia ulterioară a mijloacelor

de investigare este înlăturată culpa statului care rezidă şi din faptul că la momentul

judecării cauzei, instanţa a respins neargumentat şi nemotivat în drept cererea pârâtului

31

din acel proces, de efectuare a unei contraexpertize.

Recursul este nefondat.

Potrivit art.52 alin.(3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu

înlătura răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă

neglijenţă.

În cauza, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea privitoare la răspunderea statului pentru

eroarea judiciară comisă prin soluţia din sentinţa nr.105/1982, pe dispoziţiile art.998 Cod

Civil. Aceasta presupune administrarea probelor necesare dovedirii existenţei şi întinderii

prejudiciului generat de fapta ilicită, aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul. Sub

aspect subiectiv, această răspundere a statului are un caracter obiectiv, de garanţie

pentru faptele altora.

În speţă, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârile pronunţate în precedent, nu poate fi

vorba de o eroare judiciară, privită ca faptă ilicită, cauzatoare a prejudiciului, deoarece

revizuirea sentinţei civile nr.105/1982 a fost posibilă ca urmare a evoluţiei ştiinţifice, care

a integrat în activitatea judiciară noi mijloace de investigaţie, generatoare a unei

certitudini în stabilirea paternităţii, aşa cum este examinarea ADN. Desfiinţarea efectelor

sentinţei nr.105/1982 exclude culpa acelora pentru care statul este chemat să răspundă,

deoarece noile mijloace de investigaţie generate de progresul ştiinţific – necunoscute la

data pronunţării sentinţei nr.105/1982 au constituit în accepţiunea art.322 pct.5 Cod

Procedură Civilă, mijloacele de probaţiune – imposibil de a fi înfăţişate dintr-o

împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Eroarea judiciară nu poate fi cantonată la interpretarea probelor sau la refuzul mult sau

mai puţin justificat al instanţei de a încuviinţa administrarea unor probe solicitate de părţi,

atâta timp cât acestea nu implică reaua credinţă sau neglijenţa gravă a judecătorului în

exercitarea funcţiei.

Or, reclamantul nu a probat nici unul din elementele răspunderii civile delictuale

prevăzute de textul legal, art.998 Cod Civil pe care şi-a întemeiat acţiunea, căci simplă

desfiinţare prin revizuire a sentinţei nu presupune existenta lor.

Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt nefondate, motiv pentru care s-a făcut

32

în cauza aplicarea art.312 Cod Procedură Civilă.

Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.5626 din 8 octombrie 2008

4. Răspunderea patrimoniala a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Instanţa competentăDrept procesual civil. Competenţa. Competenţa materială. Răspundere patrimonială.

Prejudiciu.

Cod Procedură Civilă : art.1 alin.(1), art.2 alin.(1) lit.h.

Constituţia României : art.52 alin.(3)

Cod Procedură Penală : art.221 alin.(1)

 Articolul 52 alin.(3) din Constituţie stabileşte răspunderea patrimonială a statului pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, indiferent de modul în care s-au produs, fără ca

textul să privească doar prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele

penale, la care se referă în mod expres.

Articolul 2 alin.(1) lit. h Cod Procedură Civilă

Acest text este de stricta interpretare şi nu priveşte prejudiciile produse prin neefectuarea

de către organul de urmărire penală a actelor de procedură necesare pornirii procesului

penal. Aplicarea sa presupune existenţa unui proces penal, în cursul căruia s-au săvârşit

erori judiciare prin care au fost cauzate prejudicii titularului cererii.

Astfel, acţiunea având ca obiect repararea pagubelor produse prin faptul că procurorul nu

s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, este, conform art.1 alin.(1)

Cod Procedură Civilă, de competenţa judecătoriei şi nu a tribunalului.

 ICCJ - Secţia civila şi de proprietate intelectuală, decizia civila nr.2600 din 16 aprilie 2008Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Buzău, reclamatul C.G.E. a chemat în judecată

Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca pârâtul să fie obligat să-i

plătească suma de 200.000 lei RON, reprezentând daune morale pentru neîndeplinirea

îndatoririlor legale de către procuror.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art.1000 alin.(3) Cod civil, art.13 din

Convenţia pentru apărerea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art.21 alin.(1) şi

33

art.52 alin.(3) din Constituţia României, art.54 alin.(1) şi alin.(2) şi art.56 din Decretul

nr.31/1954.

Judecătoria Buzău, prin sentinţa civilă nr.4944, din 23 octombrie 2006, a declinat

competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Buzău, reţinând că, potrivit

art.52 alin.(3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial potrivit legii pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare în procesele penale, că principiul responsabilităţii statului faţă

de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale

se aplică tuturor victimelor unor asemenea erori şi că, potrivit art.2 alin.(1) pct.1 lit.h Cod

Procedură Civilă, „tribunalul judecă în prima instanţă cererile pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în dosarele penale”.

Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr.537, din 4 mai 2007, a respins excepţia lipsei

calităţii procesuale pasive a Statului Roman, precum şi acţiunea formulată de reclamant.

Prin decizia civilă nr.349, din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti a respins

apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe, reţinând că, iniţial, reclamantul a

cerut ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 200.000 lei daune morale pentru

neîndeplinirea de către procuror a obligaţiei sale legale, constând în sesizarea din oficiu

cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, iar, ulterior, şi-a modificat acţiunea, precizând că

îşi întemeiază cererea pe art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale şi a cerut să se constate că procurorul nu şi-a îndeplinit

îndatoririle de serviciu, încălcându-i dreptul la un proces echitabil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând art.304 pct.8 şi

pct.9 Cod Procedură Civilă, a arătat că instanţele au interpretat greşit actul juridic dedus

judecăţii, schimbându-i natura şi interesul lămurit şi vădit neîndoielnic, iar hotărârile sunt

lipsite de temei legal şi au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

A susţinut recurentul, că s-a adresat justiţiei, invocând art.21 din Constituţia României şi

art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,

deoarece organul de urmărire penală nu s-a sesizat din oficiu cu privire la infracţiunile

care rezultau din declaraţiile martorilor audiaţi într-un dosar de revizuire, şi a precizat că

nu a sesizat instanţa pentru repararea pagubelor produse prin erori judiciare (art.504-507

Cod Procedură Penală).

Înalta Curte, din oficiu, a invocat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod

Procedură Civilă.

Analizând recursul în raport de susţinerile recurentului şi de motivul de recurs invocat din

oficiu, s-a constatat că este fondat.

34

Recurentul a invocat art.304 pct. 8 şi pct.9 Cod Procedură Civilă, însă susţinerile acestuia

privitoare la calificarea juridică a acţiunii (şi nu interpretarea actului juridic dedus judecăţii,

în sensul art.304 pct. 8 Cod Procedură Civilă) fac posibilă încadrarea în art.304 pct.5 Cod

Procedură Civilă, iar, faţă de obiectul acţiunii, aşa cum a fost determinat de reclamant şi

de prevederile art.1 şi urm. Cod Procedură Civilă, competenţa să soluţioneze pricina în

prima instanţă este judecătoria şi nu tribunalul.

Art.2 alin.(1) lit.h Cod Procedură Civilă stabileşte competenţa tribunalului pentru

soluţionare în prima instanţă a „cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori

judiciare săvârşite în procesele penale”.

În prezenta cauză, cererea cu care a fost investită prima instanţă nu are obiectul prevăzut

de textul citat.

Recurentul nu a invocat faptul că i s-a produs un prejudiciu „prin erori judiciare săvârşite

într-un proces penal”, pentru a fi incidente prevederile art.2 alin.(1) lit.h Cod Procedură

Civilă.

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Buzău şi prin cererea depusă la tribunal,

reclamantul a susţinut că există obligaţia procurorului, stabilită de art.221 alin.(1) Cod

Procedură Penală, constând în sesizarea din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunilor

care, în opinia sa, rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi la data de 2 decembrie 1998 şi

că prin neîndeplinirea acestei obligaţii de serviciu i-a fost încălcat dreptul la un proces

echitabil.

În acţiune, au fost invocate prevederile art.1000 alin.(3) Cod Civil, art.13 din Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art.21 alin.(1) şi art.52 alin.

(3) din Constituţie, art.54 alin.(1) şi alin.(2) şi art.56 din Decretul nr.31/1954, iar prin

cererea precizatoare s-a invocat art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului

şi libertăţilor fundamentale, făcându-se referiri şi la art.11 alin.(1) şi alin.(2) şi art.20 din

Constituţie şi art.998 Cod Civil.

Reclamantul nu a invocat art.504-507 Cod Procedură Penală, iar textele invocate de

acesta nu reglementează răspunderea statului numai pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare săvârşite în procesele penale.

Articolul 52 alin.(3) din Constituţie stabileşte răspunderea patrimoniala a statului pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, indiferent de modul în care s-au produs, fără ca

textul să privească doar prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele

penale, la care se referă în mod expres art.2 alin.(1) lit.h Cod Procedură Civilă, text care

este de strictă interpretare şi care nu priveşte prejudiciile produse prin neefectuarea de

către organul de urmărire penală a actelor de procedură necesare pornirii procesului

35

penal.

Aplicarea acestui text presupune existenţa unui proces penal, în cursul căruia s-au

săvârşit erori judiciare prin care au fost cauzate prejudicii titularului cererii, iar în prezenta

cauză s-a cerut repararea pagubelor produse prin faptul că procurorul nu s-a sesizat din

oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni şi nu prin erori judiciare săvârşite în procese

penale, în sensul art.504-507 Cod Procedură Penală, aşa cum greşit s-a reţinut prin

sentinţa primei instanţe, păstrată prin decizia instanţei de apel.

De altfel, reclamantul a precizat că nu a sesizat instanţa pentru pagubele produse prin

erori judiciare, neinvocând art.504-507 Cod Procedură Penală.

Faţă de obiectul acţiunii formulate de reclamant, nu sunt incidente prevederile art.2 alin.

(1) lit.h Cod Procedură Civilă, iar, faţă de suma de 200.000 lei RON cerută ca daună

morală, competenţa soluţionării cererii aparţine, conform art.1 alin.(1) Cod Procedură

Civilă, judecătoriei.

Prin urmare, sentinţa primei instanţe, dată de tribunal cu încălcarea competenţei

judecătoriei, este nelegală. De asemenea, este nelegală şi decizia instanţei de apel, prin

care a fost păstrata sentinţa pronunţată de tribunal.

Pentru considerentele expuse, fiind incidente prevederile art.304 pct. 3 Cod Procedură

Civilă, conform art.312 alin.(3) Cod Procedură Civilă, a fost admis recursul declarat de

reclamant şi au fost casate hotărârile pronunţate de tribunal şi de instanţa de apel iar,

conform art.304 alin.(6) Cod Procedură Civilă, dosarul s-a trimis spre judecare,

Judecătoriei Buzău.

5. Cerere întemeiată pe dispoziţiile art.2811 C.pr.civ. prin care se solicita reactualizarea unei sume de bani acordata ca despagubiri. Inadmisibilitate.

Drept procesual civil. Procedura inaintea primei instante. Hotararile. Indreptarea,

lamurirea şi completarea hotărârii. Reactualizarea unei sume de bani acordata ca

despagubiri.Drept procesual civil.Despagubiri.Hotarare. Indreptarea, lamurirea şi

completarea hotărârii;Cerere

Codul de procedura civila: art.2811

 

Faptul ca o persoana nu este de acord cu valoarea despagubirilor - stabilita printr-

o decizie pronunţata în apel şi mentinuta în recurs – nu-i deschide calea procedurii

prevazute de art.2811 C.pr.civ. şi nu permite instanţei ca, în baza unei probe administrate

ulterior, fără respectarea principiului nemijlocirii şi a unor dispozitii legale intrate în

vigoare după pronuntarea hotărârii, sa schimbe dispozitivul acesteia şi sa incalce astfel,

36

puterea lucrului judecat.

În realitate, prin cererea formulata, petentul nu a urmarit lamurirea dispozitivului, ci

reactualizarea unei sume de bani mentionate în dispozitiv, operatiune care insa nu este

posibila prin mijlocul procedural ales de acesta.

 

ICCJ - Secţia civila şi de proprietate intelectuala, decizia nr.536 din 1 februarie 2008.Prin decizia civila nr.136/A din 9 februarie 2004, Curtea de Apel Galati, Secţia civila a

admis acţiunea formulata de reclamantul D.C., a anulat decizia nr.31 din 1 august 2003

emisa de parata S.C. „C.” S.A. Braila şi a obligat-o pe parata sa acorde acţiuni sau titluri

de valoare corespunzatoare diferentei de valoare imobilului în suma de 860.191.299 lei,

în funcţie de optiunea reclamantului din momentul executarii.

Prin incheierea din 18 aprilie 2007, aceeasi instanţa a admis cererea formulata de

D.C. în contradictoriu cu intimata S.C. „C.” S.A. Braila şi a dispus lamurirea intinderii

dispozitivului deciziei, în sensul ca valoarea actualizata a sumei de 860.191.299 lei, la

care a fost obligata parata este de 9.906.297.000 lei; a mentinut restul dispozitiilor

deciziei.

Pentru a pronunta aceasta incheiere, curtea de apel a avut în vedere urmatoarele:

Potrivit art.2811 C.pr.civ., în cazul în care sunt necesare lamuriri cu privire la

intelesul, intinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, părţile pot cere instanţei care a

pronunţat hotărârea sa lamureasca dispozitivul sau sa inlature dispoziţiile potrivnice.

În considerentele deciziei nr.136A din 9 februarie 2004 a Curţii de Apel Galati s-a

retinut ca, pentru stabilirea valorii corespunzatoare a imobilului, reclamantul nu a solicitat

efectuarea unei expertize tehnice, care sa tina seama de modul de calcul prevazut de

Legea nr.10/2001, ci a solicitat sa se ia în considerare valoarea stabilita în anul 1998 cu

ocazia solutionarii cererii intemeiate pe Legea nr.112/1995, care era de 1.362.694.320 lei

şi din care reclamantul a incasat în baza actului normativ mentionat suma de

502.503.021 lei.

Avand în vedere principiul Legii nr.10/2001 în forma initiala, care se refera la

criteriul valorii pe piata a imobilului, cat şi modificarile aduse prin Legea nr.247/2005,

conform carora valoarea de piata se stabileşte potrivit normelor internationale de

evaluare, curtea de apel a apreciat ca cererea reclamantului de reactualizare a

despagubirilor se incadreaza în aceste principii, cat şi în cazurile prevazute de art.2811

Cod procedura civila.

Potrivit raportului de expertiza depus la dosar, suma de 9.906.297.000 lei

reprezinta valoarea reactualizata a sumei de 860.191.299 lei.

Impotriva acestei incheieri a declarat recurs intimata S.C. C. S.A. Braila, criticand-

37

o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurenta arata ca procedura de lamurire a intinderii şi

intelesului dispozitivului aleasa de reclamant nu este cea legala.

Contestatia la executare formulata de reclamant a fost calificata gresit ca fiind o

cerere intemeiata pe dispoziţiile art.2811 C.pr.civ., instanţa schimband obiectul cererii.

O cerere cu acest temei juridic, ar fi trebuit respinsa ca lipsita de interes, deoarece

parata nu a fost obligata la plata unei sume de bani, ci la acordarea de titluri de valoare

sau de acţiuni, în funcţie de optiunea reclamantului, pe care acesta nu si-a exprimat-o nici

pana în prezent.

Daca cererea ar fi fost calificata ca fiind o contestatie la executare, aceasta ar fi

trebuit respinsa ca prescrisa, dreptul de a cere executarea silita nemaiputand fi exercitat

la data de 19 februarie 2007, cand s-a formulat cererea.

Incheierea instanţei este nelegala şi pentru faptul ca a reactualizat creanta în

baza unei expertize tehnice extrajudiciare şi nu în baza unei expertize contabile

administrate nemijlocit de către instanţa de judecata.

Recursul este fondat şi a fost admis în baza art.304 pct.9 Cod procedura civila,

pentru urmatoarele considerente:

Petentul D.C. a sesizat Curtea de Apel Galati cu o cerere intitulata

„contestatie în executare”, în cuprinsul careia s-a referit insa la necesitatea lamuririi

intelesului deciziei civile nr.136A din 9 februarie 2004 a aceleiasi instante şi la

aplicabilitatea, în drept, a dispozitiilor art.2811 Cod procedura civila.

În atare situaţie, nu se poate retine ca instanţa a dat o calificare gresita cererii sau

ca a schimbat obiectul acesteia.

În schimb, a admis în mod nelegal cererea, în conditiile în care aceasta nu

intrunea conditiile aplicarii art.2811 C.pr.civ.

Potrivit textului de lege mentionat, în cazul în care sunt necesare lamuriri cu

privire la intelesul, intinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, ori acesta cuprinde

dispozitii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea sa lamureasca

dispozitivul sau sa inlature dispoziţiile potrivnice.

În speta, nu s-a invocat existenta vreunei neclaritati a dispozitivului, a vreunor

lamuriri necesare cu ocazia aplicarii acestuia sau a unor dispozitii potrivnice, imposibil de

adus la indeplinire.

Nemultumirea petentului vizeaza intinderea masurilor reparatorii la care i s-a recunoscut

dreptul prin decizia curtii de apel, intindere care insa este clara şi nesusceptibila de nicio

lamurire.

Faptul ca petentul nu este de acord cu valoarea despagubirilor - stabilita prin decizia

pronunţata în apel şi mentinuta în recurs - nu-i deschide calea procedurii prevazute de

38

art.2811 C.pr.civ. şi nu permite instanţei ca, în baza unei probe administrate ulterior, fără

respectarea principiului nemijlocirii şi a unor dispozitii legale intrate în vigoare după

pronuntarea hotărârii, sa schimbe

dispozitivul acesteia şi sa incalce astfel, puterea lucrului judecat.

În realitate, prin cererea formulata, petentul nu a urmarit lamurirea dispozitivului, ci

reactualizarea unei sume de bani mentionate în dispozitiv,

operatiune care insa nu este posibila prin mijlocul procedural ales de acesta.

Pentru aceste considerente, în baza art.312 şi 304 pct.9 Cod procedura civila, Înalta

Curte a admis recursul, a modificat incheierea şi a respins cererea formulata de petent,

ca nefondata.

6. Competenta de solutionare se stabileşte prin lege, fără ca părţile sa aiba în principiu

posibilitatea de a opta pentru soluţionare litigiului dintre ele la o instanţa sau alta, legea

instituind reguli ce permit o dubla delimitare a atributiilor organelor judiciare, fata de alte

organe ale statului şi intre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit.

Faptul ca pe parcursul solutionarii cauzei, din expertizele efectuate a rezultat ca valoarea

imobilului ar fi mai mare decat cea prevazuta în antecontractul de vanzare-cumparare nu

este de natura a schimba competenta de solutionare după valoare, deoarece determinant

în stabilirea acestei competente este momentul investirii instanţei de judecata .

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr.12984 la data de 09 iunie

2005, nr.nou 131/215/2005, reclamantul F.C. a chemat în judecata pe pârâtul D.S.,

solicitand instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunta sa constate valabilitatea

conventiei de vanzare-cumparare a imobilului situat în Craiova, b-dul Carol 1 nr.130

(fosta Republicii nr.118), compus din parterul clădirii, având 8 incaperi şi suprafata de

teren de 278,76 m.p. şi hotărârea sa tina loc de act autentic de proprietate .

În motivarea acţiunii, reclamantul a aratat ca printr-un inscris sub semnatura privata a

cumpărat de la autorul pârâtului, D.V., la data de 19.07.2001, imobilul mentionat, cu

preţul de 3.000 dolari S.U.A., pe care l-a achitat şi a intrat în posesia imobilului după

emiterea dispozitiei nr.3836/07.10.2004 de către Primăria Craiova.

Ulterior, autorul pârâtului a decedat, motiv pentru care nu s-a putut incheia actul în forma

autentica.

În drept, au fost invocate prevederile art.111 Cod Procedura Civila, art.1073 şi art.1077

Cod Civil.

La data de 25 octombrie 2005, reclamantul a depus precizare la acţiune, solicitand

introducerea în cauza, în calitate de parata şi a numitei S.A.D., iar pârâtul a depus

intampinare şi cerere reconventionala, solicitand respingerea acţiunii ca neintemeiata şi

39

sa se constate nulitatea absoluta a conventiei de vanzare-cumparare a imobilului, pentru

neseriozitatea preţului.

S-au intocmit rapoartele de expertiza nr.1255/2006, de către expert topografic M.P. şi

nr.2141/2006, de către expert tehnic P.D. şi expert asistent D.D.

La 5 septembrie 2006, reclamantul a formulat obiectiuni la raportul de expertiza

nr.1255/2006, la care expertul topografic M.P. a raspuns, la 25.09.06, prin suplimentul

nr.1789/2006.

La termenul din 12.12.06, părţile au formulat obiectiuni la raportul de expertiza

nr.2141/06, la care expertul tehnic P.D. a raspuns, la 4 mai 2007, prin suplimentul

nr.831/2007.

Prin Sentinţa civila nr.6791 din 15 mai 2007, pronunţata de Judecatoria Craiova, în dosarul nr.131/215/2005, s-a admis în parte acţiunea precizata formulata de reclamantul F.C., împotriva paratilor D.S. şi S.A.D. S-a respins cererea reconventionala formulata de parati. S-a constatat valabila convenţia

incheiata intre reclamant şi autorul paratilor, D.V., având ca obiect imobilul situat în

Craiova, b-dul Carol 1 nr.130 (fosta Republicii nr.118), compus din parterul clădirii, având

8 incaperi şi suprafata de teren de 259,41 m.p., jud. Dolj, prezenta hotărâre tinand loc de

act de vanzare-cumparare.

Au fost obligati paratii sa plateasca reclamantului suma de 159,22 lei fiecare, cheltuieli de

judecata Impotriva acestei sentinte au formulat recurs paratii, calea de atac fiind calificata

de către instanţa ca fiind apel, prin incheierea din data de 18.01.2008.

În motivarea apelului, paratii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru faptul ca desi s-

a invocat faptul ca nu a fost indeplinita formalitatea multiplului exemplar la incheierea

chitantei, nu s-a raspuns la aceasta aparare.

De asemenea, apelantii au mai aratat ca instanţa nu putea solutiona cauza prin

administrarea probei cu martori pentru a dovedi existenta şi continutul conventiei.

În plus, s-a mentionat prin motivele de apel, ca preţul de 3.000 dolari S.U.A. nu este

serios fata de valoarea reala a imobilului, instanţa de fond pronuntand hotărârea în baza

unei situatii de fapt gresit retinute şi cu administrarea unor probe inadmisibile.

Prin Decizia civila nr.23 din 25 ianuarie 2008, pronunţata în dosarul nr.131/215/2005, Tribunalul Dolj a respins apelul formulat de parati. Analizand actele şi lucrarile dosarului instanţa a constatat urmatoarele:

40

La data de 19 iulie 2001, intre reclamant şi autorul paratilor s-a incheiat o conventie,

consemnata în forma unui inscris sub semnatura privata denumit "chitanta" prin care

părţile intelegeau, sa cumpere, respectiv, sa vanda, parterul imobilului situat în Craiova,

b-dul Carol 1 nr.18, şi terenul în suprafata de 278,76 m.p., pentru preţul de 3.000 dolari,

obiectul vanzarii urmand a fi revendicat conform Legii nr.10/2001, intrucat la momentul

respectiv se afla în proprietatea statului.

În acest scop, la data de 20 iulie 2001, prin procura speciala, autentificata sub nr.3683,

reclamantul a fost imputernicit de autorul paratilor, D.V. sa il reprezinte în fata Primăriei

Craiova, Prefecturii şi Judecătoriei Craiova în vederea revendicarii imobilului, situat în

Craiova, b-dul Carol 1 nr.118, jud. Dolj.

La data de 7 oct. 2004, a fost emisa de către Primăria Orasului Craiova, Dispozitia

nr.3836 prin care s-a aprobat restituirea în natura a parterului imobilului situat în b-dul

Carol nr.130, fosta Republicii nr.118. Intrucat titlul de proprietate pentru imobilul ce a

facut obiectul conventiei incheiate la 19 iulie 2001 a fost dobandit după decesul

vânzătorului, intervenit la data de 4 decembrie 2003, reclamantul a solicitat instanţei

pronuntarea unei hotărâri care sa tina loc de act autentic, în contradictoriu cu succesorii

sai în drepturi paratii D.S. şi S.A.D.

O asemenea cerere este justificata de dispoziţiile art.2 alin.1 din Legea nr.54/1998

(modificata ulterior potrivit Legii nr.247/2005) potrivit carora terenurile, ad validitatem, pot

fi instrainate prin acte intre vii, numai dacă actul este incheiat în forma autentica.

Fata de prevederea imperativa a legii, convenţia incheiata în forma inscrisului sub

semnatura privata reprezinta un antecontract care nu produce efectul stramutarii

proprietatii de la vânzător la cumpărator ci, reprezinta un raport obligational pentru

ambele parti, natura juridica a acestei obligaţii fiind aceea de "a face", obligatie care dacă

nu este executata de buna voie poate fi executata direct, dar atipic prin pronuntarea unei

hotărâri care sa tina loc de act autentic. Este evident ca pentru a apela la justiţie în

scopul executarii silite a antecontractului trebuie sa existe opunerea din partea uneia din

părţile contractante la perfectarea contractului în forma ceruta de lege .

Instanta a apreciat ca, prin atitudinea procesuala a celor doi parati (succesori ai

promitentului-vânzător) reclamantul a facut dovada refuzului acestora de a se prezenta la

notariat în vederea incheierii actului în forma autentica.

A considerat de asemenea instanţa ca este excesiv sa se impuna partii care si-a

respectat obligatia asumata de a face demers de punere în intarziere prin notificare,

formularea acţiunii în justiţie constituind o energica punere în intarziere.

În ceea ce priveşte invocarea de către apelanti a faptului ca inscrisul sub semnatura

privata nu a fost incheiat în mai multe exemplare, incalcandu-se astfel dispoziţiile

art.1179 Cod Civil, instanţa a constatat ca, în cazul în care inscrisul sub semnatura

41

privata nu are putere probatorie (nu este semnat, lipseste formalitatea multiplului

exemplar, mentiunea bun şi aprobat) actul juridic pe care il constata va putea fi dovedit cu

alte mijloace de proba, chiar inscrisul respectiv constituind un inceput de dovada scrisa.

În aceste conditii, existand un inceput de dovada scrisa, potrivit art.1197 Cod Civil,

instanţa de fond a apreciat în mod corect ca dovedirea conventiei poate fi completata cu

martori . În plus, examinand continutul incheierii din data de 29 noiembrie 2005, instanţa

a constatat ca ambele parti au fost de acord sa administreze proba testimoniala. în

aceasta situaţie s-a apreciat ca paratii nu mai pot invoca, în apel, neregularitatea actelor

de procedura, intrucat au convenit prin atitudinea lor procesuala, asupra admisibilitatii

probei cu martori .

În ceea ce priveşte motivul de apel ce se refera la neseriozitatea preţului convenit,

instanţa a retinut: Conform art.1303 Cod Civil, preţul vanzarii trebuie sa fie serios şi

determinat de parti. Prin notiunea de "pret serios", în sensul art.1303 Cod Civil, urmeaza

a se intelege preţul care constituie o cauza suficienta a obligatiei de transmitere a

dreptului de proprietate asupra bunului.

Pentru a se putea conchide ca preţul este serios, trebuie sa rezulte existenta unor

proportii intre cuantumul preţului stabilit de parti şi valoarea reala a bunului vandut.

Stabilirea caracterului de pret serios are aspectul unei situatii de fapt şi constituie o

problema de apreciere a instanţei, care are indatorirea sa constate din probele

administrate elementele necesare acestei aprecieri. Părţile sunt libere sa determine preţul

(sub sau peste valoarea lucrului), echivalenta valorica fiind relativa, determinandu-se şi în

raport cu subiectivismul acestora.

Din actul de constatare incheiat la 20.10.1994 de către R.A.A.F.L.S. Craiova şi

reclamantul F.C., Adresa nr.1546/13.06.1995 emisa de către R.A.A.D.P.F.L. Craiova,

devizul intocmit la data de 7 mai 1996, raportul de expertiza efectuat de către ing. U.N.

precum şi raportul de expertiza efectuat în cauza de expert P.D., instanţa a reţinut ca

parterul imobilului din b-dul Carol 1 nr.130 (fost Republicii nr.118), ce formeaza obiectul

conventiei, datorita starii avansate de degradare şi a gradului de uzura, a necesitat o

serie de lucrari de consolidare, reparare şi amenajare, care au fost suportate de către

S.C. Queen Melba S.R.L., al carei unic asociat era reclamantul. De asemenea, din

declaraţiile martorilor audiati, instanţa a reţinut ca intre părţile contractante, exista o

stransa relaţie de prietenie, reclamantul acordand vânzătorului sprijin material şi moral.

Fata de aceasta situaţie de fapt retinuta şi de către instanţa de fond, s-a apreciat ca

disproportia intre preţul stabilit şi valoarea bunului prezinta o justificare fireasca ce

42

exclude preţul derizoriu invocat de parati.În plus, instanţa a reţinut ca la momentul

incheierii conventiei, vânzătorul nu era proprietarul bunului, obiectul contractului fiind un

drept de proprietate eventual, incert, ce urma a fi dobandit în urma parcurgerii procedurii

prevazuta de Legea nr.10/2001.Din examinarea considerentelor hotărârii atacate s-a

constatat ca instanţa de fond a stabilit situatia de fapt ce a condus la determinarea

preţului de către părţile contractante, fără a retine existenta vreunui contract de

intretinere, donatii deghizate sau simulatii, cum se retine prin motivele de apel. În ceea ce

priveşte invocarea, ca motiv al nulitatii conventiei, prin motivele de apel, a neachitarii

preţului în timpul vietii autorului, instanţa a constatat ca şi acesta este nefondat. Daca nu

s-a prevazut altfel prin contract, conform art.1361 Cod Civil, cumpărătorul este obligat sa

plateasca preţul la locul şi în momentul în care i se face predarea lucrului vandut

(art.1362 Cod Civil). în materie de vanzare, plata preţului se poate cere numai în

momentul predarii lucrului vandut astfel incat, în lipsa de stipulatie expresa contrara,

termenul prevazut pentru redarea lucrului profita şi cumpărătorului. Din raspunsurile

partilor la interogatorii (intrebarea nr.7) precum şi declaraţiile martorilor D.V. şi T.E.,

instanţa a reţinut ca preţul stabilit prin convenţia incheiata în anul 2001, a fost achitat de

către reclamant la decesul vânzătorului D.V., prin intermediul surorii acestuia.Ulterior

achitarii preţului la data de 7 oct. 2004, s-a aprobat restituirea în natura a parterului

imobilului, numai după aceasta data reclamantul putand intra în posesia bunului în

calitate de proprietar. Fata de toate aceste considerente, în baza art.296 Cod Procedura

Civila, instanţa a respins apelul formulat. în baza art.274 Cod Procedura Civila, apelantii

au fost obligati la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu

avocat. Impotriva celor doua hotărâri, în termen legal au declarat recurs paratii D.S. şi

S.A.D., criticand hotărârea pentru nelegalitate, respectiv interpretarea gresita a dispoz.

art.1191 Cod Civil, precum şi confundarea unor elemente specifice contractului de

donatie şi intretinere cu cele specifice contractului de vanzare-cumparare. Din oficiu,

instanţa a pus în discutie caracterizarea caii de atac ce putea fi exercitata împotriva

sentinţei civile pronunţata de Jud. Craiova, raportat la valoarea obiectului cauzei.Cu

privire la aceasta exceptie invocata de instanţa de recurs se constata urmatoarele:

Reclamantul F.C. a investit instanţa cu o acţiune în constatarea valabilitatii conventiei de

vanzare-cumparare a imobilului situat în Craiova, b-dul Carol 1 nr.130, incheiata la 19

iulie 2001 cu autorul pârâtului, D.V. (decedat în prezent), pentru suma de 3.000 dolari.

Asa cum rezulta din cele expuse, în cauza isi gasesc aplicabilitatea dispoz. art.2821 Cod

Procedura Civila, potrivit carora, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în

prima instanţa în cererile introduse pe cale principala, privind litigiile al caror obiect are o

valoare de pana la 1.000 lei (RON) inclusiv, atat în materie civila cat şi în materie

43

comerciala.

Calea de atac reprezinta un remediu procesual care are ca finalitate tocmai repararea

greselilor savarsite cu prilejul unei prime judecati. Caile de atac sunt strict determinate de

lege, ceea ce inseamna ca partea nu poate exercita o alta cale de atac decat cea

prevazuta de lege, mentiunea gresita facuta de instanţa în dispozitivul hotărârii nefacand

posibila exercitarea altei cai de atac decat aceea acordata de lege şi nici nu poate

restrange acest drept . Fata de dispoziţiile legale invocate, se constata ca nu intra în

competenta Curţii de Apel, ca instanţa de recurs, judecarea unor litigii al caror obiect

valoric este pana la 100.000 lei (RON) inclusiv, competenta de solutionare a acestui

recurs apartinand Tribunalului ca instanţa de recurs. Competenta de solutionare se

stabileşte prin lege, fără ca părţile sa aiba în principiu posibilitatea de a opta pentru

soluţionare litigiului dintre ele la o instanţa sau alta, legea instituind reguli ce permit o

dubla delimitare a atributiilor organelor judiciare, fata de alte organe ale statului şi intre

instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit.

În speta data, determinanta este competenta de solutionare după valoare, deoarece în

funcţie de aceasta se stabileşte şi calea de atac potrivit normei procedurale expres

formulata si, potrivit acesteia, competenta de solutionare ca instanţa de recurs, apartine

tribunalului. Faptul ca pe parcursul solutionarii cauzei, din expertizele efectuate a rezultat

ca valoarea imobilului ar fi mai mare decat cea prevazuta în antecontractul de vanzare-

cumparare nu este de natura a schimba competenta de solutionare după valoare,

deoarece determinant în stabilirea acestei competente este momentul investirii instanţei

de judecata, or la acel moment valoarea imobilului supus judecăţii era de 3.000 dolari.

Facand aplicarea dispoz. art.2821 Cod Procedura Civila, precum şi ale dispoz. art.2 alin.3

Cod Procedura Civila, raportat la art.304 pct. 1 Cod Procedura Civila, urmeaza a se

admite recursul a se casa decizia civila şi a se trimite cauza pentru soluţionare recursului

la Tribunalul Dolj.

44

II. Drept comercial

1. Clauze abuzive

45

2. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni

3. Rolul activ al judecătorului

4. Alte decizii

1. Clauze abuzive

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ  

Decizia nr.3440/2007 Dosar nr.6293/1285/2006  

Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2007  Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

46

Prin sentinţa civilă nr.719 din 20 iulie 2006, Judecătoria Dej a admis acţiunea formulată de reclamanta A.I. SRL DEJ împotriva pârâtei SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în secţiunea A pct. III lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare încheiat cu societatea pârâtă la 25 iulie 2005 cu poliţa de asigurare nr.2987431, a obligat pârâta la plata despăgubirilor în cuantum de 13.200 euro, sau echivalentul în lei la 13 iulie 2006 a acestei sume, 47.122,68 RON în dosarul de daune nr.06/225429/AAF deschis la SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj, precum şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.721 lei.

Pârâta a declarat recurs şi prin decizia comercială nr.296 din 30 octombrie 2006, Tribunalul Comercial Cluj a admis recursul, a casat hotărârea şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă, reţinând incidenţa dispoziţiilor art.2 alin.(1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ.

Rejudecând cauza, Tribunalul Comercial Cluj, prin sentinţa civilă nr.6299 din 4 decembrie 2006, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A.I. SRL împotriva pârâtei SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că nu se poate considera că sunt nule absolut clauzele din secţiunea A, cap. III, lit. v) a condiţiilor generale ale contractului de asigurare nr.2987431 din 25 iulie 2005, deoarece prin semnarea contractului înseamnă că au fost însuşite de către ambele părţi.

S-a considerat că nici prevederile art.4 alin.(1) şi (2) din Legea nr.193/2000 nu sunt aplicabile în speţă. Contractul încheiat între părţi nu poate fi considerat ca fiind unul standard, preformulat, el nefiind identic cu cel practicat de către toţi asigurătorii pe piaţa asigurărilor de daune auto.

Totodată, s-a mai reţinut că este normal ca să condiţioneze pârâta acordarea despăgubirilor de prezentarea actelor originale ale autovehiculului, întrucât în alte condiţii se prezumă grava neglijenţă a asiguratului, care nu a dat dovadă de o minimă diligenţă în a avea grijă de acele acte şi a nu le păstra în autovehiculul în care nu se afla.

Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta SC A. SRL şi prin decizia civilă nr.85 din 06 aprilie 2007 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin clauzele din secţiunea A, cap. III, lit. v) a condiţiilor generale ale contractului de asigurare nr.2987/431 din 25 iulie 2005 asigurătorul încearcă să se protejeze împotriva unei eventuale fraude a asiguratului, care să fie împiedicat a simula furtul autovehiculului sau a-l înstrăina succesiv.

Ca atare şi din această perspectivă, clauza în sine nu denotă nici un element de rea-credinţă din partea asiguratorului, ci simpla nevoie de protecţie.

S-a considerat că deţinătorul autovehiculului are obligaţia să aibă asupra sa actul de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare sau de înregistrare şi după caz, atestatul profesional, precum şi celelalte documente prevăzute de legislaţia în vigoare în conformitate cu art.180 alin.(1) din O.G. nr.195/2002, numai atunci când acţionează în calitate de conducător auto, iar nu şi atunci când îşi ţine autoturismul în parcare, când nu îl conduce.

Prima facie Curtea a considerat că nu este o clauză nenegociată, asiguratul putând respinge contractul în această formă sau solicita adaptarea sa.

S-a concluzionat că chiar dacă se stabileşte caracterul nenegociat al clauzelor, acestea tot ar fi rămas licite prin lipsa dezechilibrului semnificativ şi a relei credinţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal prevăzut de art.301 C. proc. civ., reclamanta SC A.I. SRL DEJ invocând dispoziţiile art.304 pct. 7 şi 9 C.

47

proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă şi în consecinţă constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în secţiunea A pct. III lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare încheiat cu societatea pârâtă, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 13.200 euro din dosarul de daune nr.06/225/429/AAF deschis la SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj şi a cheltuielilor de judecată în faţa instanţei de fond, în apel şi în recurs.

În dezvoltarea în fapt a motivelor de recurs s-a susţinut, în esenţă, că hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art.4 alin.(1) şi (2), art.6 din Legea nr.193/2000, art.1202 C. civ. şi art.2, 9 şi 24 din Legea nr.136/1995 în sensul că s-a apreciat greşit ca fiind inoperantă sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în secţiunea A, pct. III, lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare încheiat între părţi, care au un vădit caracter abuziv, fapt ce decurge din stipularea acestora în cuprinsul unui contract de asigurare standard şi preformulat, fără a oferi părţii lezate prin dispoziţiile contractuale abuzive posibilitatea negocierii acestora, că reclamanta nu trebuia să facă dovada caracterului abuziv al clauzelor fiind exonerată de această obligaţie conform art.1202 C. civ. şi că asiguratul are obligaţia de a plăti despăgubirea cuvenită recurentei pe baza documentelor prezentate de aceasta.

Intimata SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză nu se constată existenţa cerinţelor necesare pentru reţinerea motivului de recurs prevăzute de art.304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel cuprinzând în considerente motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia dată, iar acestea nu sunt contradictorii, oferind posibilitatea verificării temeiniciei şi legalităţii ei.

Instanţa de apel s-a referit la probelor dosarului făcând o apreciere proprie asupra acestora, a concludentei şi utilităţii lor în lămurirea faptelor deduse judecăţii, respectând astfel prevederile art.261 alin.(1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii este clară, precisă, conducând în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt corectă în cauză pe baza probelor administrate şi a făcut o interpretare şi aplicare legală a dispoziţiilor art.4 alin.(1) şi (2), art.6 din Legea nr.193/2000, art.1202 C. civ., 966 C. civ., art.2, 9 şi 24 din Legea nr.136/1995.

Potrivit prevederilor art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Alin.(2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

48

Din analiza textului de lege rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăşi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credinţă.

În cauză se constată că acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, acest dezechilibru s-ar crea însă, în detrimentul asigurătorului prin anularea clauzelor, iar din punct de vedere subiectiv asigurătorul nu a procedat cu rea credinţă, dimpotrivă asiguratul îşi invocă propria culpă prin nerespectarea unei reguli prudenţiale îndeobşte admisă şi pe care echitatea şi obiceiul o adaugă legii.

Amplu motivat şi bine argumentat instanţa de apel dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale a apreciat că, clauzele cuprinse în secţiunea A cap. III lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare nr.2987431 din 25 iulie 2005 sunt licite, prin lipsa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, a relei-credinţe şi nu a dat eficienţă prevederilor art.6 din Legea 193/2000, art.2, 9 şi 24 din Legea nr.136/1995.

În consecinţă, pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art.312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC A.I. SRL DEJ, ca nefondat.

  

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

D E C I D E 

 Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.I. SRL DEJ împotriva deciziei

civile nr.85 din 6 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2007.

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ  

Decizia nr.267/2008 Dosar nr.2630/3/2006  

Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2008  

Asupra recursului de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa comercială nr.647 din 21 februarie 2006 pronunţată în dosar

nr.2630/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC B. SA Ploieşti împotriva pârâtului Ministerul

49

Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului cu obligarea acestuia la 374,42 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art.8 noiembrie 2 alin.(3) din contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr.18 din 21 decembrie 2001, ca fiind abuzivă deoarece prevede posibilitatea rezolvării de drept a contractului fără punere în întârziere şi fără nici o altă formalitate este nefondată.

Nulitatea absolută, ca sancţiune intervine doar pentru nerespectarea la încheierea actelor juridice, a normelor imperative ce ocrotesc un interes public, iar pe de altă parte faptul că Legea nr.469/2002 nu prevede expres sancţiunea desfiinţării contractului pentru neexecutarea obligaţiilor asumate, nu este de natură a demonstra caracterul abuziv al clauzei. De asemenea, nu sunt încălcate nici prevederile art.1 din Legea 80/2002 de modificare a art.2 alin.(4) din O.U.G. nr.50/2001, ci dimpotrivă reprezintă o inserare a acestora în convenţia părţilor.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr.160 din 21 martie 2007 pronunţată în dosar nr.2630/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.

Instanţa de control judiciar, reţinând justeţea argumentelor tribunalului în pronunţarea hotărârii, a reţinut în plus faptul că dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr.469/2002 şi Legea nr.80/2002 au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului din litigiu şi prin urmare nu sunt incidente în cauză.

De asemenea, susţinerea apelantei referitoare la vicierea acordului său de voinţă prin încheierea unui contract de adeziune, nefiind invocată în faţa primei instanţe, constituie o critică nouă în apel motiv pentru care nu a fost analizată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B. SA Ploieşti criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct. 9 C. proc. civ., derivate din aplicarea greşită a prevederilor art.294 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor, recurenta invocă faptul că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, motivul de nulitate a clauzei cuprinse în art.8 noiembrie 2 din contractul părţilor determinată de impunerea abuzivă a acesteia nu a fost invocat pentru prima oară în apel ci dimpotrivă a fost indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, arată recurenta motivul de nulitate invocat în acţiunea introductivă a fost impunerea în contractul de privatizare încheiat cu pârâta a unei clauze apreciate ca fiind abuzivă în raport cu Legea nr.469/2002 şi Legea nr.80/2002. Or, impunerea unei clauze abuzive, exclude posibilitatea negocierii şi prin urmare exprimarea liberă a consimţământului.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art.304 pct. 9 C. proc. civ., curtea constată că este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.

Temeiul de drept invocat de reclamantă în acţiunea introductivă a fost art.112 C. proc. civ., Legea nr.80/2002 şi Legea nr.469/2002 iar prin motivarea acestei cereri reclamanta a avut în vedere caracterul abuziv al clauzei contractuale în raport de prevederile legilor invocate, şi care spre deosebire de contract nu prevăd posibilitatea desfiinţării de drept a convenţiei pentru ipoteza nerespectării oricăreia dintre obligaţiile asumate.

Acest temei de drept nu a fost precizat ulterior, motiv pentru care tribunalul a examinat cauza cu care a fost investit şi conform încadrării făcute de reclamantă arătând în mod corect în motivare că părţile au deplina libertate ca prin acordul lor să prevadă condiţii mai riguroase de îndeplinire a obligaţiilor şi posibilitatea desfiinţării

50

contractului şi în alte situaţii decât cele prevăzute expres de lege, o atare clauză având în realitate valoarea unui pact comisoriu expres.

În acest context, instanţa de apel, justificat a respins, conform art.294 C. proc. civ., criticile referitoare la vicierea consimţământului reclamantei la încheierea contractului, având în vedere că o atare susţinere a fost invocată pentru prima oară în apel.

Cu alte cuvinte, motivul de nulitate invocat la fond a constat în contrarietatea clauzei pretins nulă cu dispoziţiile Legii nr.80/2002 şi 469/2002 iar critica nou formulată în apel se referea la existenţa unui viciu de consimţământ cu prilejul încheierii contractului, aspect care nu a făcut obiectul analizei tribunalului.

Din această perspectivă dispoziţiile art.294 alin.(1) C. proc. civ., conform cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi” a fost corect aplicat de instanţă deoarece chiar şi în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac nu este posibilă analizarea unor elemente noi, cu excepţia celor prevăzute de alin.(2) al aceluiaşi articol, dar care nu este incident în speţă.

De altfel, instanţa de apel analizând celelalte critici pe care întemeiat le-a respins a arătat că dispoziţiile cuprinse în Legea nr.80/2002 şi 469/2002 fiind ulterioare încheierii contractului din litigiu nu sunt aplicabile având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile.

În concluzie, reţinând că decizia recurată este legală, aceasta, va fi menţinută, ca atare, ca efect al respingerii recursului declarat de reclamantă, conform art.312 alin.(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGIID E C I D E

  Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SA Ploieşti împotriva deciziei

nr.160 din 21 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2008.

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ  

Decizia nr.824/2008 Dosar nr.26520/3/2004  

Şedinţa publică de la 29 februarie 2008  Asupra recursului de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 8 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost înregistrată acţiunea reclamantelor P.D. şi P.G. prin care au chemat în judecată pârâţii: SC A.I. SRL Bucureşti, C.E. şi T.I. pentru ca

51

prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 456.854,4 dolari S.U.A. din care 366.854,4 dolari S.U.A. contravaloare prejudiciu suferit urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâţi şi 90.000 dolari S.U.A. daune morale.

În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că au comercializat produse din blană şi piele de ovine prin SC R.P. SRL Orăştie într-un spaţiu cu chirie în Bucureşti, pentru că în 1998 SC F.V. SA Orăştie nu avea magazin de reprezentare.

Pentru a realiza cele menţionate reclamantele au garantat cu bunuri imobiliare din moştenire iar P.G. a depus garanţie 9.200 mp teren intravilan la SC F.V. SA Orăştie în data de 22 septembrie 1998 pentru contractul de reprezentare din 1998 care se trece în contractul din 1999.

Reclamantele au mai susţinut că pentru contractarea unui spaţiu comercial cu chirie în Bucureşti în noiembrie 1999 au închiriat contractul de credit din 1999 şi un contract de garanţie imobiliară de ipotecă din 1999 a imobilului din Orăştie, proprietar P.D.

S-a încheiat cu societatea pârâtă un contract de închiriere în 15 noiembrie 1999 ce conţine clauze abuzive pentru chiriaşi, art.19 pct. 2 din contract şi pentru că s-au înregistrat debite la plata chiriei, chiriaşul a fost evacuat iar marfa reţinută în valoare de 12.857,744 dolari S.U.A.

În drept, reclamantele au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.999, art.998, art.1000, art.1156, art.977 - art.980, art.982, art.983, art.1429 C. civ., art.7 din Legea nr.193/2000, art.35, art.36, art.39, art.54 din Decretul nr.31/1954.

Prin încheierea din 20 mai 2004 reclamantele au fost scutite de plata taxei de timbru.

Reclamantele au chemat în garanţie SC F.V. SA Orăştie solicitând obligarea în solidar a sumelor solicitate şi precizate ulterior precum şi restituirea bunurilor ce reprezintă contravaloarea avizului de expediţie din 1999.

Prin întâmpinare pârâtul C.E. a solicitat declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti întrucât acţiunea are ca obiect pretenţii.

S-a ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât nu a existat un raport contractual sau de altă natură cu reclamanta.

Pârâta T.I. a ridicat aceiaşi excepţie cu aceleaşi argumente şi a invocat lipsa calităţii procesuale pasive pentru că între părţi nu au existat raporturi juridice.

Pârâta SC A.I. SRL a ridicat excepţia necompetenţei teritoriale faţă de dispoziţiile art.5 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr.2156/CA/2004 din 28 septembrie 2004 Tribunalul Hunedoara, secţia comercială, contencios administrativ, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pârâta SC F.V. SA Orăştie prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată deoarece a încheiat cu SC R.P. SRL un contract de mandat comercial prin care aceasta, mandatar, a fost de acord cu suma datorată pentru marfa preluată fără plată are atributele unei creanţe certe, lichide şi exigibile la scadenţă şi a fost de acord cu constituirea unei ipoteci în favoarea SC F.V. SA Orăştie.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr.5901 din 29 iunie 2006 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor pentru cererea privind contractul din 1999 şi a respins cererea privind rezilierea contractului din 1999 ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.E. şi T.I.

A respins acţiunea precizată formulată de reclamantele P.D. şi P.G. în contradictoriu cu pârâţii: SC A.I. SRL Bucureşti, C.E. şi T.I. ca neîntemeiată.

52

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că:Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor pentru cererea privind

rezilierea contractului din 1999 este întemeiată deoarece acest contract s-a încheiat între două societăţi SC A.I. SRL şi SC R.P. SRL - societate radiată aşa cum rezultă din adresa O.R.C. de pe lângă Tribunalul Hunedoara.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.E. şi T.I. este întemeiată pentru aceleaşi considerente.

Acţiunea reclamantelor având ca obiect pretenţii este neîntemeiată deoarece reclamantele nu au depus la dosarul cauzei acte privind pretenţiile solicitate de la pârâţi.

În ceea ce priveşte cererea reclamantelor privind obligarea pârâţilor la plata de daune este neîntemeiată deoarece reclamantele nu au respectat prevederile art.1169 C. civ. şi nu au indicat cuantumul, modalitatea de calcul, ce reprezintă aceste daune conform art.1084 C. civ.

În cauză nu s-a probat îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art.998 C. civ. şi nici o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale asumate de pârâte de natură a atrage rezilierea contractului potrivit art.1020 - art.1021 C. civ. or încălcarea unor prevederi legale imperative care să justifice constatarea nulităţii absolute a contractului.

Apelurile declarate de reclamantele P.D. şi P.G. au fost respinse ca nefondate şi au fost respinse şi cererile reclamantelor privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia comercială nr.20 din 17 iulie 2007.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut în esenţă că în mod greşit a reţinut prima instanţă că reclamanta P.D. nu are calitate procesuală activă deoarece ea a preluat drepturile şi obligaţiile SC R.P. SRL dizolvate, inclusiv pe cele ce decurg din contractul de închiriere din 1999.

Acest aspect nu impune schimbarea hotărârii primei instanţe de respingere a cererii de reziliere a contractului de închiriere din 1999 întrucât este întemeiată concluzia instanţei cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.E. şi T.I. în cadrul acestei acţiuni.

Pârâţii C.E. şi T.I. nu sunt părţi în contractul încheiat între SC A.I. SRL. în calitate de locator şi SC R.P. SRL în calitate de locatar, deci nu pot dobândi drepturi şi obligaţii ce ar decurge din contract.

Cererea de reziliere a contractului de închiriere din 1999 formulată de reclamanta P.D., care are calitate procesuală activă, în contradictoriu cu SC A.I. SRL a fost în mod întemeiat şi legal respinsă de către prima instanţă.

Clauzele invocate de reclamantă ca fiind clauze abuzive nu au acest caracter deoarece contractul de închiriere din 1999 este un contract negociabil între locator şi locatar deci nu cuprinde clauze care să nu fie negociate direct cu consumatorul în speţă cu locatarul SC R.P. SRL.

Referitor la nerespectarea contractului de închiriere prin evacuarea locatarului de către pârâţii C.E. şi T.I. instanţa de apel a reţinut că aceasta s-a realizat de către locator în conformitate cu prevederile contractuale, respectiv cu cele ale art.19 din contract, ca urmare a nerespectării de către locatar a obligaţiei de plată a chiriei.

Instanţa de apel a reţinut în esenţă că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs, în termen legal, motivat şi timbrat reclamantele P.D. şi P.G. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că prin hotărârea dată instanţa de apel a încălcat normele de

53

procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale au adus vătămări ce nu pot fi înlocuite decât prin anularea deciziei nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a comercială, şi a hotărârii nr.5901 din 29 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

I. Au invocat excepţia de litispendenţă prevăzută de art.163 C. proc. civ. „nu pot sta în instanţă pentru aceiaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi” excepţie ce a fost invocată oral şi la instanţa de fond, arătând că pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 s-a aflat dosar penal nr.3863/300/2006 iar în cadrul acestuia fiind aceleaşi părţi fiind solicitate aceleaşi pretenţii şi pentru aceleaşi motive.

II. Hotărârea nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, nu cuprinde toate motivele pe care s-a sprijinit cauza, îndreptarea erorilor materiale din hotărârea nr.5901 din 29 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, calitate procesuală activă a reclamantei P.D. de a rezilia contractul din 1990 cu SC A.I. SRL Bucureşti reprezentată de administrator/director general C.E., suspendarea cauzei din martie 2005, redeschiderea judecăţii din 29 septembrie 2005 cererea de chemare în judecată din 29 septembrie 2005 unde dovedeşte săvârşirea faptelor de furt şi fals şi cererea din 26, 28 septembrie 2006.

III. Nicio instanţă nu a efectuat cercetarea judecătorească a acţiunii iar în decizia comercială nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în mod greşit se arată că cererile formulate potrivit art.84 şi art.184 C. proc. civ. se fac în procesul penal şi nu în acest litigiu deoarece cererea a fost făcută în zona în care s-a primit comunicarea din 7 august 2006.

În consecinţă în temeiul art.304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. reclamantele P.D. şi P.G. au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în scris.

Casarea deciziei atacate şi judecarea cauzei sub toate aspectele în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a

dispoziţiilor legale incidente cauzei rezultă că instanţa de fond şi instanţa de apel în mod corect au apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate în cauză.

În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel au respins excepţia de litispendenţă prevăzută de art.163 C. proc. civ., au efectuat cercetarea judecătorească iar hotărârea instanţei de apel cuprinde toate motivele pe care s-a sprijinit cauza.

Instanţa de apel în mod corect a stabilit că reclamanta P.D. are calitate procesuală activă deoarece aceasta a preluat drepturile şi obligaţiile SC R.P. SRL dizolvate inclusiv cele ce decurg din contractul de închiriere din 1999.

Cererea de reziliere a contractului de închiriere din 1991 formulată de reclamanta P.D. care are calitate procesuală activă în contradictoriu cu SC A.I. SRL a fost în mod întemeiat şi legal respinsă de instanţa de fond şi instanţa de apel deoarece potrivit prevederilor art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Alin.(2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a

54

da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

În cauză s-a constatat că acele clauze invocate de reclamantă ca fiind clauze abuzive, nu au acest caracter deoarece contractul de închiriere din 1999 este un contract negociat între locator şi locatar, deci nu cuprinde clauze care să nu fi fost negociate cu consumatorul, în speţă cu locatarul SC R.P. SRL.

În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel referitor la nerespectarea contractului de închiriere prin evacuarea locatarului de către pârâţii C.E. şi T.I. au reţinut că aceştia nu au calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte rezilierea contractului de închiriere, întrucât nu sunt părţi în cadrul contractului.

Evacuarea locatarului din spaţiul închiriat s-a realizat de către locator în conformitate cu prevederile contractuale, respectiv cu cele ale art.19 din contract, ca urmare a nerespectării de către locatar a obligaţiei de plată a chiriei.

În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut că motivele invocate de reclamante în susţinerea cererii de îndreptare a erorilor materiale, lămurire şi completare a sentinţei comerciale nr.5901 din 29 iunie 2006 nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.281 şi art.2811 C. proc. civ. deoarece nu se invocă erori materiale şi nu se solicită lămurirea şi completarea sentinţei în sensul prevederilor art.281, art.2811 şi art.2812 C. proc. civ., ci se invocă critici de fond a hotărârii prin care se tinde chiar modificarea hotărârii instanţei.

Faţă de cele ce preced, nefiind incidente dispoziţiile art.304 pct. 5, 7, 8, 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul conform art.312 alin.(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGIID E C I D E

  Respinge recursul declarat de reclamantele P.D., P.G. împotriva deciziei

comerciale nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2008.

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ  

Decizia nr.833/2008 Dosar nr.1627/1285/2007  

Şedinţa publică de la 29 februarie 2008  Asupra recursului de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa civilă nr.2438 din 19 aprilie 2007, pronunţată în dosarul

nr.1627/1285/2007, Tribunalul Comercial Cluj a anulat modificarea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de

55

reprezentant a avocatului G.L.M. şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta D.B. în contradictoriu cu pârâta SC I. SRL Dej.

Totodată, a fost respinsă şi cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedite.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că obligaţiile pârâtei asumate prin contractul de prestări servicii şi bună execuţie din 17 iunie 2005 sunt obligaţii de diligenţă şi nu obligaţii de rezultat şi că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract.

În ceea ce priveşte primul petit al cererii de chemare în judecată, instanţa de fond analizând dispoziţiile Legii nr.193/2000 republicată împreună cu anexa acesteia care cuprinde, exemplificativ, lista cu clauzele considerate ca fiind abuzive, a constatat că nu sunt incidente faţă de art.4 din contract prin care reclamanta s-a obligat la plata unor penalităţi de întârziere în cazul în care nu va achita la termenul stabilit contravaloarea serviciilor prestate de pârâtă.

Referitor la caracterul abuziv al art.10 teza finală din contract care priveşte rezilierea contractului, instanţa de fond a constatat că aceasta nu contravine dispoziţiilor Codului Civil, principalele deosebiri între reziliere şi rezoluţiune se referă la efectele celor două sancţiuni, în sensul că prima afectează actul juridic numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că pretenţiile deja executate nu se mai restituie, iar cea de-a doua desfiinţează actul şi pentru trecut, părţile fiind obligate la restituirea prestaţiilor şi o altă deosebire se referă la faptul că, deşi se aplică ca sancţiune a contractelor sinalagmatice, prima afectează actul cu executare succesivă, iar cea de-a doua afectează actul cu exercitare uno ictu sau dintr-o dată.

Considerentele expuse au stat şi la baza respingerii petitului 2 al cererii de chemare în judecată şi implicit a petitului 3 a cărui admisibilitate depindea de anularea unora din clauzele contractuale, solicitată prin petitul 1 al acţiunii.

În ceea ce priveşte cererea formulată în subsidiar, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a invocat şi existenţa unui caz de forţă majoră, ci a făcut doar vorbire, într-un alt context, despre atentatele de la metroul londonez; că acest caz poate fi calificat ca fiind de forţă majoră şi ar fi putut constitui o cauză de neexecutare a contractului însă, dat fiind faptul că atentatele au avut loc la data de 7 iulie 2005, iar reclamantei i-au fost predate actele necesare plecării în Marea Britanie doar la data de 29 iulie 2006, precum şi împrejurarea că nu s-a făcut dovada vreunui refuz de acordare a vizei pentru cetăţenii români, o astfel de cauză nu poate constitui un motiv întemeiat pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii.

Modificarea cererii de chemare în judecată nu a făcut obiectul analizei instanţei de fond dat fiind faptul că, faţă de aceasta a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului titular, respectiv avocat L.M.G. pentru redactarea şi susţinerea acesteia.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art.274 C. proc. civ., instanţa de fond a respins şi cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, nefiind făcută dovada vreunor cheltuieli avansate de pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta D.B., în termenul legal prevăzut de art.301 C. proc. civ., iar prin decizia civilă nr.149 din 2 iulie 2007 Curta de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ prin acordarea termenului necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea şi susţinerea modificării cererii de chemare în judecată, care de altfel era

56

facultativ, iar amânarea soluţionării cauzei pentru depunere de concluzii scrise asupra unei excepţii care urma să fie soluţionată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor exprese din textul legal, respectiv art.161 alin.(2) C. proc. civ., nu poate fi primită.

S-a reţinut că obligaţiile enumerate prin contract nu pot fi calificate altfel decât obligaţii de mijloace, că apelanta nu afirmă în mod explicit că obligaţiile ar fi unele de rezultat, ci doar critică împrejurarea că prima instanţă a analizat în principal obligaţia de a informa şi consilia clienţii privind programul omiţând o altă obligaţie, respectiv aceea de facilitare a întocmirii dosarului de prezentare şi a diligenţelor obţinerii vizei U.K., ori această critică nu poate fi primită, analiza realizându-se în ceea ce priveşte toate clauzele şi acestea primind calificarea de obligaţii de mijloace.

Facilitarea întocmirii dosarului şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei nu poate fi echivalentă cu întocmirea dosarului şi obţinerea vizei, în cuprinsul clauzei menţinându-se în mod expres faptul că este o obligaţie de a depune diligenţe, deci obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr.193/2000 şi anexa acesteia care defineşte şi determină clauzele ce pot fi calificate astfel, iar caracterul abuziv al penalităţilor stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părţi şi luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestaţiei şi se raportează la aceasta.

Referitor la încetarea contractului, instanţa de apel a reţinut că deşi evenimentele care au avut loc la data de 7 iulie 2005 pot primi calificarea de forţă majoră, având în vedere că subsecvent acestui moment, respectiv la 29 iulie 2006 au fost predate documentele necesare plecării, acest caz nu poate constitui un motiv întemeiat pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii.

Împotriva acestei decizii în termenul legal prevăzut de art.301 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta D.B. invocând dispoziţiile art.304 pct. 9 în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost modificată.

În dezvoltarea, în fapt, a recursului, reclamanta a susţinut în esenţă că instanţa de fond în mod eronat a aplicat dispoziţiile art.68 alin.(1) C. proc. civ. şi art.161 C. proc. civ., în argumentarea admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului titular, că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.129 alin.(4) C. proc. civ. şi, a omis dispoziţiile alin.(3) ale art.68 C. proc. civ., care arată că mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii şi că instanţa de apel a omis că s-a depus contractul de asistenţă judiciară în apel, care demonstrează calitatea de reprezentant.

În privinţa respingerii cererii iniţiale de chemare în judecată, s-a susţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract de a ajuta clienţii, deci inclusiv pe reclamantă să întocmească un dosar pe baza căruia să se poată obţine viza, aspect care trebuia să conducă la rezoluţiunea contractului de prestări servicii, că instanţa de apel în mod eronat a reinterpretat natura obligaţiei contractuale şi anume aceea de a facilita întocmirea dosarului de prezentare şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei U.K., fără a avea în vedere şi informaţiile extrase de reclamantă de pe site-ul oficial al Ambasadei Britanice la Bucureşti şi depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte problema penalităţilor, s-a susţinut că Legea nr.193/2000 [(art.4 alin.(1) şi (2)] este foarte clară în ceea ce priveşte clauzele abuzive, că art.4,

57

respectiv art.10 din contractul de prestări servicii încalcă aceste dispoziţii legislative, că penalităţile stabilite în cuantum de 0,5 % au în mod cert caracter abuziv şi trebuie pretinse raportat la obiectul şi la natura contractului pentru a nu crea un dezechilibru contractual în lumina art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000.

Recursul este nefondat şi se va respinge pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Examinând criticile invocate de reclamantă din perspectiva dispoziţiilor art.304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect starea de fapt pe baza probelor administrate, a interpretat şi calificat obligaţiile contractuale în raport de conţinutul acestora şi a aplicat dispoziţiile art.68 C. proc. civ., art.161 C. proc. civ., art.4 alin.(1) şi (2) din Legea nr.193/2000 şi anexa acesteia în mod corespunzător.

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a fost corect admisă de instanţa de fond în condiţiile în care deşi s-a acordat termenul necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea şi susţinerea cererii de chemare în judecată, o asemenea dovadă nu s-a făcut.

Contractul de asistenţă judiciară depus în apel şi declaraţia autentificată sub nr.2164 din 6 noiembrie 2007 de Biroul Notarului Public – D.C.L. Bistriţa nu sunt de natură a schimba soluţia de anulare a modificării cererii de chemare în judecată întrucât acestea nu au fost prezentate în termenul stabilit de art.161 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art.129 alin.(4) C. proc. civ., instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ prin acordarea termenului, care de altfel era facultativ. Amânarea soluţionării cauzei pentru depunerea de concluzii scrise asupra unei excepţii care urma să fie soluţionată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor exprese din textul legal, respectiv art.161 alin.(2) C. proc. civ., nu poate fi primită, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Calificarea obligaţiilor asumate de către părţi în cuprinsul contractului se realizează exclusiv prin raportare la clauzele contractului şi la obiectul astfel cum a fost acesta determinat de către părţi.

Obligaţiile enumerate prin contractul de prestări servicii, pentru prestator nu pot fi calificate altfel decât obligaţii de mijloace, neexistând o clauză din cuprinsul căreia să reiasă că acestea sunt obligaţii de rezultat, informarea şi consilierea, facilitarea ori intermedierea unui acord sau monitorizarea neputând fi privite ca obligaţii de rezultat.

Facilitarea întocmirii dosarului şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei, nu poate fi echivalentă cu întocmirea dosarului şi obţinerea vizei, astfel că instanţa de apel a interpretat corect natura acestei obligaţii contractuale ca fiind de mijloace şi nu de rezultat.

Constatând că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile, stare de fapt necenzurabilă în recurs, se apreciază că soluţia de respingere a cererii iniţiale de chemare în judecată s-a făcut cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale şi clauzelor contractuale.

Potrivit prevederilor art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Alin.(2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei.

58

Din analiza textului de lege rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăşi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credinţă.

În cauză se constată că acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu rea credinţă.

De altfel, în cauză nu există indicii că s-ar fi procedat la încheierea convenţiei fără o negociere prealabilă.

Caracterul abuziv al penalităţilor stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părţi şi luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestaţiei şi se raportează la acestea, astfel că un just echilibru apare ca fiind stabilit în raport de obiectul şi natura contractului şi proporţional cu contraprestaţia părţii încât nu pot fi apreciate ca fiind disproporţionat de mari.

Pentru considerentele expuse în temeiul dispoziţiilor art.312 C. proc. civ., urmează a se respinge recursul reclamantei ca nefondat.

 PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGIID E C I D E

  Respinge recursul declarat de reclamanta D.B. împotriva deciziei civile nr.149

din 2 iulie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2008.

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ  

Decizia nr.1760/2008 Dosar nr.90/1/2008  

Şedinţa publică de la 22 mai 2008  

Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa civilă nr.650 din 21 decembrie 2005, Tribunalul Vrancea, secţia

civilă, a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta SC N.E. SRL şi a obligat pârâta P.M. Focşani şi C.L.M. Focşani să plătească, în solidar, reclamantei 171.784 lei (Ron) despăgubiri civile şi la 5619 lei (Ron) cheltuieli de judecată.

59

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin hotărârea nr.26 din 24 februarie 2000 a C.L.M. Focşani s-a aprobat asocierea dintre P.M. Focşani şi SC N.E.P. SRL Focşani, concretizată prin încheierea contractului nr.5990 din 10 mai 2000 al cărui obiect l-a constituit asocierea părţilor în vederea amplasării şi exploatării unor chioşcuri cu activitate de difuzare a presei pe terenul aparţinând domeniului privat al municipiului Focşani.

La data de 3 aprilie 2002 prin adresa nr.6417 pârâta P.M. Focşani a comunicat reclamantei că odată cu revocarea hotărârii Consiliului local nr.26 din 24 februarie 2000 prin hotărârea nr.84 din 26 martie 2002 a fost reziliat de drept contractul nr.5990 din 10 mai 2000.

În speţă, contractul în litigiu nu a fost reziliat în condiţiile legii, astfel că instanţa constată îndreptăţite condiţiile răspunderii civile contractuale.

Pretinsa notificare a concediului contractului pe un temei înlăturat a fost apreciată ca excedând clauzelor contractului care nu este unul de locaţiune, ci un contract de asociere a cărui reziliere trebuie să urmeze regulile convenite (art.VII contract) şi dispoziţiile legale. S-a apreciat astfel, că cererea de prelungire a contractului a operat în condiţiile art.XI contract, neexecutare obligaţiilor asumate fiind imputabilă pârâtelor.

Împotriva sentinţei civile nr.650 din 21 decembrie 2005 a Tribunalului Vrancea au declarat apel pârâtele C.L.M. Focşani şi P.M. Focşani criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin decizia civilă nr.313/ A din 25 septembrie 2006, a respins atât excepţia tardivităţii invocată de reclamanta SC N.E. SRL Focşani cât şi apelul pârâtelor constatând că în mod corect instanţa de fond a reţinut că durata contractului de asociere intervenit între reclamantă şi pârâtă s-a prelungit ca urmare a manifestării de voinţă exprimată în acest sens de către societatea reclamantă şi, în aceste condiţii pretenţiile reclamantei sunt pe deplin justificate.

Cum contractul a fost prelungit în mod legal instanţa de fond a obligat pe pârâte să-i plătească reclamantei suma de 171.784 lei cu titlu de despăgubiri civile, sumă stabilită prin expertiza efectuată în cauză, expertiza ale cărei concluzii nu au fost contestate de părţi.

Faţă de cererea formulată de parte de a se deduce din suma mai sus menţionată procentul de 10 % din profitul anual net rezultat din asociere, Curtea a constatat că cererea este o cerere nouă formulată cu încălcarea dispoziţiilor art.294 şi 295 C. proc. civ. şi nu poate fi primită.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele P.M. Focşani şi C.L.M. Focşani întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., recurs ce a fost înregistrat pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2007, secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre judecare secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constatând că secţia civilă nu este competentă să soluţioneze recursul în situaţia în care acesta vizează despăgubiri decurgând dintr-un contract comercial.

În recursul declarat pârâtele C.L.M. Focşani invocând dispoziţiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel pentru greşita interpretare a clauzelor contractuale privind durata contractului de asociere intervenit între reclamantă şi pârâte, considerând că „În opinia sa, prelungirea contractului de asociere se face la cererea reclamantei, dar cu acordul expres al P.M. Focşani, acord consemnat într-un

60

act adiţional şi nu era nicidecum lăsată la dispoziţia exclusivă a societăţii reclamante, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

La termenul de astăzi, Înalta Curte, în temeiul art.306 alin.(2) C. proc. civ., a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei instanţelor civile în soluţionarea cauzei, excepţie ce urmează a fi analizată cu prioritate, fiind de ordine publică, în conformitate cu dispoziţiile art.136 şi art.137 C. proc. civ.

Potrivit art.4 C. com., în afara faptelor de comerţ enumerate în art.3 C. com., se socotesc ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul respectiv.

În speţă, obiectul litigiului de faţă îl constituie acordarea de despăgubiri decurgând dintr-un contract comercial încheiat între persoane juridice părţi în proces şi anume SC N.E. SRL Focşani intrată în procedura falimentului, potrivit sentinţei civile nr.246 din 14 septembrie 2006 a Tribunalului Vrancea urmând a fi reprezentantă prin lichidator SC C. SRL Focşani pe de o parte şi de cealaltă parte primăria şi C.L.M. Focşani.

Cum acţiunea are ca obiect acordarea de despăgubiri cu o valoare mai mare de 100.000 lei decurgând dintr-un contract comercial ce implică acte şi fapte de natură comercială, astfel cum sunt definite de art.4 C. com., iar titularii dreptului pretins au înţeles să se comporte ca subiecte de drept comercial, Înalta Curte apreciază că acţiunea de faţă are caracterul unei acţiuni comerciale şi nu civile aşa încât instanţele civile greşit s-au pronunţat în cauză.

În consecinţă, Înalta Curte va admite excepţia cu consecinţa admiterii recursului în conformitate de dispoziţiile art.312 C. proc. civ., coroborat cu art.304 pct. 3 C. proc. civ. şi art.306 alin.(2) C. proc. civ., şi va casa atât decizia din apel cât şi sentinţa de fond, cauza urmând a fi trimisă spre competentă soluţionare instanţei comerciale.

Întrucât dispoziţiile art.2 C. proc. civ., reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea proceselor şi cererilor în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabile în bani, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art.313 C. proc. civ., va trimite dosarul spre competentă soluţionare Tribunalului Vrancea ca instanţă comercială competentă să judece fondul acestui litigiu.

În atare situaţie criticile invocate de recurente nu mai pot fi analizate ele urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pricinii.

  

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

D E C I D E  

Admite recursul declarat de pârâtele P.M. Focşani şi C.L.M. Focşani împotriva deciziei civile nr.313/ A din 25 septembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.

Casează decizia civilă nr.313/ A şi sentinţa civilă nr.650 din 21 decembrie 2005 a Tribunalului Vrancea.

Trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalului Vrancea, secţia comercială.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 22 mai 2008.

61

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ  

Decizia nr.2264/2008 Dosar nr.1011/1/2008  

Şedinţa publică de la 20 iunie 2008  Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 11 octombrie 2005, reclamanta SC S.C. SRL societate aflată în lichidare prin lichidatorul judiciar SC V.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B.T. SA Timişoara să-i restituie un număr de 9 utilaje proprietatea sa bunuri aflate în custodia pârâtei şi pe care aceasta refuză să i le predea.

62

Judecătoria Râmnicu Vâlcea, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, calificată de natură comercială, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Tribunalul Vâlcea, astfel investit, şi-a declinat la rândul său competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Timiş, în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei.

Tribunalul Timiş, s-a considerat necompetent teritorial în raport de dispoziţiile art.5 şi art.10 C. proc. civ. şi de faptul că reclamantul are alegerea între două instanţe deopotrivă competente teritorial şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia comercială nr.997 din 6 martie 2007 a statuat asupra regulatorului de competenţă în cauză, stabilind competenţa teritorială de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Timiş.

Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.1203 din data de 7 septembrie 2007 a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâta şi pe fond a admis acţiunea formulată de reclamanta şi a obligat-o pe pârâta să-i restituie reclamantei cele 9 utilaje proprietatea acesteia sau contravaloarea lor de 66.199,81 lei reactualizată la data plăţii.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat în ce priveşte excepţia de necompetenţă materială că, obiectul litigiului, constând într-o obligaţie de a face, determină competenţa materială a tribunalului ca primă instanţă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut din probele administrate că cele nouă utilaje sunt proprietatea reclamantei, fiind lăsate în custodia pârâtei vânzătoarea bunurilor până la îmbunătăţirea condiţiilor climaterice, la nivelul care să permită transportul lor în siguranţă, fără perceperea de taxe de depozitare.

Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia nr.284 din 10 decembrie 2007, în sensul anulării sentinţei fondului şi trimiterii cauzei spre competentă soluţionare la Judecătoria Timişoara.

Instanţa de control judiciar a constatat că soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială a tribunalului invocată de pârâtă în faţa Tribunalului Timiş, este greşită, faţă de prevederile art.1 C. proc. civ. şi obiectul cererii de chemare în judecată evaluabil în bani, respectiv restituirea bunurilor mobile identificate prin acţiune sau contravaloarea lor care se situează sub pragul de un miliard lei vechi.

Împotriva acestei decizii reclamanta prin lichidatorul judiciar desemnat, a declarat în termen legal recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate vizând încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art.304 pct. 9 C. proc. civ.) susţinând în dezvoltarea criticilor formulate că acţiunea introductivă are două capete de cerere, respectiv un capăt principal constând în obligaţia pârâtei la restituirea utilajelor şi un capăt subsidiar privind plata contravalorii utilajelor, competenţa materială de soluţionare a cauzei fiind determinată de capătul principal de cerere „neevaluabil în bani”, care impune aplicarea dispoziţiilor art.2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:1. Dispoziţiile legale care reglementează competente după materie sunt

cuprinse în cartea I, Competenţa instanţelor judecătoriei titlul I C. proc. civ.Potrivit art.2 pct. 1 din titlul sus menţionat tribunalul judecă în primă instanţă, în

materie comercială procesele şi cererile ale căror obiect are o valoare de peste un miliard lei vechi, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.

63

Prin urmare, stabilirea competenţei materiale trebuie apreciată în raport de obiectul cererii, de caracterul evaluabil sau neevaluabil şi cuantumul pretenţiilor în ipoteza cererilor evaluabile în bani.

Or, recurenta - reclamantă a solicitat prin acţiunea introductivă restituirea unor bunuri mobile a căror contravaloare a estimat-o la 66.199.881.000 lei vechi.

Rezultă aşadar, din preţuirea pe care însăşi recurenta - reclamantă a indicat-o în acţiune ca obiectul cererii este evaluabil în bani şi aceasta, distinct de capătul subsidiar prin care solicită în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtei - intimate la contravaloarea bunurilor.

Altfel spus, caracterul patrimonial al acţiunii rezultă din valoarea interesului litigios, din preţuirea pe care recurenta reclamantă o indică în cererea sa.

Cum, în cauză valoarea bunurilor a căror restituire se solicită este sub un miliard de lei vechi, rezultă că judecătoriei îi revine competenţa de atribuţiune potrivit art.1 pct. 1 C. proc. civ., respectiv Judecătoriei Timişoara, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.

Constatând aşadar, că hotărârea atacată nu este susceptibilă de critică pe aspectul invocat, Înalta Curte în temeiul art.312 alin.(1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

  

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

D E C I D E  Respinge recursul declarat de reclamanta SC SC S.C. SRL, prin lichidator

judiciar SC V.C. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva Deciziei nr.284/R din 10 decembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2008.

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ  

Decizia nr.2442/2009 Dosar nr.5955/55/2008  

Şedinţa publică de la 15 octombrie 2009 

 Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa nr.7679 din 27 octombrie 2008, Judecătoria Arad a admis excepţia

necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad.

În argumentarea soluţiei pronunţate, Judecătoria Arad a reţinut că în raport de cuantumul pretenţiilor reclamantei, respectiv 238.552,81 lei, potrivit dispoziţiilor art.2

64

pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei, revine Tribunalului Arad.

Prin sentinţa nr.21 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul Arad, secţia comercială, a declinat la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi a trimis cauza Curţii de Apel Timişoara, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că obiectul prezentei cauze este obligaţia de a face, respectiv obligaţia pârâtei de predare a unor bunuri mobile, ca efect al contractului încheiat între părţi la 6 noiembrie 2007, având ca obiect vânzarea unei cantităţi de buştean de furnir până la limita sumei de 238.552,81 lei. Faţă de împrejurarea că din creanţa trecută în contractul de vânzare-cumpărare, de 238.552,81 lei, s-a achitat suma de 150.000 lei, rămânând de achitat 88.552,81 lei, în temeiul dispoziţiilor art.1 pct. 1 C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzei revine judecătoriei.

Prin sentinţa nr.6/ COM din 12 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad, reţinând în esenţă, că litigiul este de natură comercială, evaluabil în bani, valoarea fiind sub 100.000 lei, astfel încât competenţa revine Judecătoriei Arad, potrivit dispoziţiilor art.1 pct. 1 C. proc. civ.

Împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs reclamanta SC A.F. SRL VLADIMIRESCU, arătând că în mod greşit curtea de apel a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad, având în vedere că valoarea prezentului litigiu îl constituie valoarea bunurilor, respectiv 238.552,81 lei. A mai susţinut recurenta că potrivit clauzelor contractuale, părţile au stabilit ca în cazul neexecutării chiar şi parţiale a obligaţiilor pârâtei, reclamanta urmează să devină de drept şi fără plata vreunei sume de bani, proprietara bunurilor indicate prin acţiunea introductivă de instanţă.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:Potrivit art.2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă,

procesele şi cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei. Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la predarea bunurilor mobile, trei autotractoare şi trei semiremorci, intrate în proprietatea reclamantei, ca efect al contractului încheiat la data de 6 noiembrie 2007, valoarea bunurilor fiind de 238.552,81 lei. Prin acelaşi contract, părţile au convenit ca în cazul neexecutării, chiar şi parţiale a obligaţiilor pârâtei, bunurile sus menţionate vor intra în proprietatea reclamantei.

Prin urmare, obiectul cauzei îl constituie revendicare mobiliară, valoarea obiectului prezentului litigiu îl constituie valoarea bunurilor, respectiv 238.552,81 lei, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea achitării vreunei sume de bani de către pârâtă, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art.2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Arad.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.(2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica hotărârea atacată şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad, secţia comercială.

  

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

65

  Admite recursul declarat de reclamanta SC A.F. SRL VLADIMIRESCU,

împotriva sentinţei nr.6/ COM din 12 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.

Modifică sentinţa recurată, în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad, secţia comercială.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 octombrie 2009.

2. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni

ROMÂNIAÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.2209 Dosar nr.7179/325/2008

Şedinţa publică de la 30 septembrie 2009

Completul compus din: Gheorghe Buta - Preşedinte

Daniela Elena Marta- Judecător

Maura Olaru - Judecător

66

Elena Niţă - Magistrat asistent

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda împotriva sentinţei civile nr.11 din 23 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia Comercială.

La apelul nominal nu s-au prezentat recurenta-reclamantă S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda şi intimata-pârâtă I.D.V..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent, care învederează instanţei că recursul este declarat şi motivat în termen şi legal timbrat şi că la dosar s-au depus: originalul dovezii de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei şi timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, aferente recursului, de către recurenta-reclamantă, prin poştă, înregistrate la data de 28 septembrie 2009; cerere formulată de recurenta-reclamantă S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda, prin care solicită conexarea prezentei cauze la dosarul nr.7177/30/2009, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Secţia Comercială, cu termen de judecată la data de 18 februarie 2010- prin fax, la data de 29 septembrie 2009.

Înalta Curte, deliberând asupra cererii de conexare formulată de către recurenta- reclamantă S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda, urmează a o respinge, ca nefondată, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art.164 alin.1 Cod procedură civilă, după care, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile sau alte cereri formulate, apreciază cauza în stare de judecată şi o reţine spre soluţionare.

ÎNALTA CURTE,

Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa civilă nr.14452 din 18 noiembrie 2008, pronunţată de Judecătoria

Timişoara în dosarul nr.7179/325/2008, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta S.C. E.Rom S.R.L. împotriva pârâtei I.D.V. în favoarea Tribunalului Timiş.

Iniţial, prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 6 mai 2008, sub nr.7179/325/2008, reclamanta S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda a chemat în judecată pe pârâta I.D.V., solicitând instanţei ca, în urma probatoriului administrat, să pronunţe o sentinţă civilă prin care să constate intervenirea de drept a rezoluţiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, precum şi să oblige pârâta la restituirea avansului primit ca urmare a încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, încheiată între părţi la data de 26 aprilie 2007, în cuantum de 12.500 Euro, în echivalent în lei la data plăţii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta I. V. a depus întâmpinare la dosar, la data de 23 iunie 2008, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 4 noiembrie 2008, pârâta I.D.V., prin apărător, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara

67

privind soluţionarea prezentului litigiu, având în vedere litigiul comercial şi că valoarea convenţiei părţilor depăşeşte suma de 100.000 lei.

La termenul din 18 noiembrie 2008, Judecătoria Timişoara, în baza art.137 alin.1 Cod procedură civilă, a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Timişoara, invocată de pârâtă la termenul anterior, pe care, după ce a luat concluziile de admitere ale reprezentantului pârâtei şi, respectiv, de lăsare la aprecierea instanţei, ale reprezentantului reclamantei, prin sentinţa civilă nr.14452 din 18 noiembrie 2008, a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Timiş.

În motivarea hotărârii, Judecătoria Timişoara a reţinut că terenul din convenţie urma să facă parte din fondul de comerţ al reclamantei, în vederea realizării obiectului principal de activitate al acesteia de cumpărare şi vânzare de bunuri imobiliare (fila 55), astfel încât litigiul este unul comercial patrimonial în înţelesul art.3 pct.1, art.4 şi art.56 Cod Comercial, raportat la decizia nr.32/9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

A mai apreciat instanţa că aceeaşi soluţie s-ar aplica şi în cazul în care litigiul ar fi calificat drept unul civil, deoarece valoarea de 208.800 euro a obiectului convenţiei părţilor depăşeşte şi valoarea de 500.000 lei prevăzută la dispoziţiile art.2 pct.1 lit. b Cod procedură civilă.

Primind cauza spre judecare, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr.56/PI din 30 ianuarie 2009, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş şi, în consecinţă: a declinat competenţa soluţionării cererii formulate de reclamanta S.C. E.Rom S.R.L., în contradictoriu cu pârâta I.D.V., în favoarea Judecătoriei Timişoara; a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat cauza Curţii de Apel Timişoara, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr.11 din 23 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara - Secţia Comercială, în baza art.22 Cod procedură civilă, raportat la art.1 pct.1 şi art.2 pct.1 lit. a Cod procedură civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, prin însuşi petitul doi al acţiunii reclamanta a evaluat obiectul litigiului ca fiind de 12.500 euro, contravaloarea avansului achitat la momentul încheierii convenţiei a cărei rezoluţiune se solicită.

De altfel, chiar dacă acţiunea formulată de reclamantă nu avea un petit secundar evaluabil în bani, în raport de obiectul principal al acţiunii, cauza ar fi fost tot de competenţa judecătoriei, deoarece conform deciziei nr.32 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr.830 din 10 decembrie 2008: „Dispoziţiile art.1 pct.1, art.2 pct.1 lit. a) şi b) şi art.2821 alin.1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare”.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda, solicitând admiterea recursului formulat şi, pe cale de

68

consecinţă: desfiinţarea sentinţei atacate, stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara şi stabilirea naturii litigiului ca fiind una comercială, şi nu o natură civilă; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul său, care poate fi încadrat, în drept, în prevederile pct.9 al art.304 Cod procedură civilă, reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele motive:

1. Sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât, în speţă, competenţa de soluţionare aparţine Judecătoriei Timişoara, însă, natura litigiului este una comercială, şi nu una civilă, aşa cum în mod greşit, s-a stabilit prin sentinţa atacată.

În concluzie, petitul principal privind constatarea rezoluţiunii promisiunii de vânzare-cumpărare nu intră în categoria obiectelor cererilor în materie comercială neevaluabile în bani, fiind considerat a fi evaluabil în bani.

2. Pe de altă parte, valoarea petitului secundar, valoare la care s-a raportat, de altfel, şi instanţa în vederea stabilirii taxei de timbru, nu depăşeşte valoarea de 100.000 lei pe care o prevede art.2 pct.1 lit. a Cod procedură civilă, pentru a deduce soluţionarea prezentei cauze în favoarea Tribunalului Timiş.

Din aceste considerente învederate, pe care instanţa le-a avut în vedere, anume aceea că obiectul cauzei deduse judecăţii are o valoare de până la 500.000 lei, practic se stabileşte şi natura litigiului, şi anume, ca fiind una civilă.

Însă, natura litigiului este evident una comercială, întrucât prin însuşi obiectul de activitate al societăţii reclamante-recurente, S.C. E.Rom S.R.L., se stabileşte că obiectul principal de activitate al acesteia este cumpărarea şi vânzarea de bunuri imobiliare proprii.

3. Mai mult decât atât, odată cu promovarea prezentei cauza în faţa Judecătoriei Timişoara, a mai fost promovat şi litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr.7177/325/2008.

Cauza ce a făcut obiectul dosarului nr.7177/325/2008 a parcurs aceleaşi stadii procesuale ca şi prezenta cauză, în sensul că a fost declinată de la Judecătoria Timişoara, iar Tribunalul Timiş a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr.8/COM/12 martie 2009, s-a pronunţat în sensul că a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş - Secţia Comercială.

Examinând recursul reclamantei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept, indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

1. Primul motiv de recurs nu este fondat, instanţa soluţionând în mod corect conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Timiş, prin stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Având în vedere calitatea de comerciant a reclamantei S.C. E.Rom S.R.L. Chisoda, precum şi împrejurarea că imobilul ce formează obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare urma a fi afectat activităţilor comerciale desfăşurate de aceasta, obiectul său principal de activitate reprezentându-l cumpărarea şi vânzarea de bunuri imobiliare, litigiul dedus judecăţii are natură comercială, conform art.3, raportat la art.7, cu aplicarea art.890 din Codul comercial şi, din acest punct de vedere, este supus reglementărilor speciale în materie, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa teritorială.

Mai mult, rezoluţiunea actului care face obiectul litigiului, derivă dintr-o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a unui teren afectat activităţii comerciale

69

a reclamantei, urmând a face parte din fondul de comerţ al acesteia, promisiune care este, deci, şi ea, un contract comercial; aşadar, litigiul dedus judecăţii este un litigiu comercial, aflându-ne în prezenţa unei fapte de comerţ.

2. Nu este fondat nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat, în sensul că nu ne aflăm în situaţia prevăzută de art.1 pct.1 Cod procedură civilă, raportat la art.2 pct.1 lit. a Cod procedură civilă.

Astfel, obiectul cauzei deduse judecăţii îl formează o acţiune în constatarea intervenirii de drept a rezoluţiunii privind promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată între părţi la data de 26 aprilie 2007, în cuantum de 12.500 euro, în echivalent în lei la data plăţii, iar temeiul de drept invocat este cel prevăzut de art.969, 1020 şi 1320 Cod Civil.

Aşadar, în mod corect Curtea de Apel Timişoara a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art.1 pct.1 Cod procedură civilă, potrivit cu care: „Judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date de lege în competenţa altor instanţe”, cu referire la prevederile art.2 pct.1 lit. a Cod procedură civilă, conform cărora: „Tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei ...”, prin raportare la limita valorii legale de 100.000 lei.

3. Cea de-a treia critică formulată în motivarea recursului, în sensul că a mai fost promovat şi litigiul ce a format obiectul dosarului nr.7177/325/2008, litigiu cu privire la care Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr.8/COM/12 martie 2009 s-a pronunţat în sensul că a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş - Secţia Comercială, nu poate fi primită, întrucât instanţa nu este ţinută de soluţiile pronunţate în alte cauze, ea fiind ţinută a soluţiona recursul cu care a fost învestită prin raportare strict la împrejurările de fapt şi de drept ale litigiului aflat în faţa sa.

Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, să respingă recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. E.ROM S.R.L. Chisoda împotriva sentinţei civile nr.11 din 23 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia Comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,Gh.Buta

D.E.MartaM.Olaru

MAGISTRAT ASISTENT, E.Niţă

70

Red. E.N.Dact. N.E./30.10.2009Ex. 5

Curtea de Apel Timişoara - Secţia Comercială

Judecător: Petruţa Micu

3. Rolul activ al judecătoruluiR O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIESECŢIA COMERCIALĂ

  

Decizia nr.779/2008 Dosar nr.4359/85/2006  

Şedinţa publică de la 27 februarie 2008 Deliberând asupra recursului de faţă,

Reclamanta SC M. SRL a solicitat obligarea Primăriei Cisnădie la plata sumei de 101.957,22 lei contravaloare lucrări de modernizare a drumului motivat de faptul că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile decurgând din contractul de execuţie din 2003 pentru lucrările de modernizare drum dar pârâta nu a achitat preţul nici după ce lucrările de remediere au fost recepţionate.

Tribunalul Sibiu, prin sentinţa civilă nr.948 din 3 aprilie 2007 a respins acţiunea reclamantei reţinând că, în lipsa procesului - verbal de remediere a lucrărilor

71

executate necorespunzător şi a neîndeplinirii obligaţiilor din art.13 din contract, respectiv a notificării pârâtei pentru recepţia finală nu poate fi admisă acţiunea.

În apelul reclamantei, Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr.42 din 6 iulie 2007 a respins ca nefondat acest apel.

S-a reţinut că reclamanta nu a făcut nicio dovadă că ar fi remediat deficienţele şi nici nu a notificat-o pe pârâtă pentru efectuarea recepţiei lucrărilor pretins remediate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând motivele prevăzute de art.312 alin.(5) C. proc. civ.

Se susţine că, în mod greşit instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii probei cu martori şi nu a stăruit în aflarea realităţii că lucrările necorespunzătoare au fost remediate.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:Din practicaua sentinţei civile nr.948 din 3 aprilie 2007 rezultă că reclamanta a

solicitat ca pârâta să depună procesul - verbal de recepţie finală care se află în posesia Primăriei dar instanţa de fond a respins această cerere.

În apel reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiză pentru a stabili dacă lucrările ce făceau obiectul contractului au fost executate, de ce calitate sau dacă au fost remediate cele apreciate ca necorespunzătoare.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi remediat deficienţele şi că nu a stăruit în efectuarea expertizei.

Potrivit dispoziţiilor art.129 alin.(5) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului putând ordona administrarea probelor necesare chiar dacă părţile se împotrivesc.

Reţinerea de către instanţa de apel ca fiind justificat refuzul de plată întemeiat pe excepţia neexecutării corespunzătoare a contractului nu s-a bazat pe suficiente elemente de fapt nestabilindu-se o situaţie de fapt clară care să permită aplicarea legii.

Hotărârea pronunţată astfel este nelegală şi potrivit art.314 C. proc. civ. va fi casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Urmează a se dispune efectuarea unei expertize pentru a se stabili dacă lucrările au fost executate corespunzător sau remedierile s-au făcut şi dacă s-a întocmit proces - verbal de recepţie sau s-a făcut notificarea la Primărie pentru recepţia finală.

  

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

D E C I D E  Admite recursurile declarate de reclamanta SC M. SRL Sibiu şi pârâta Primăria

Cisnădie.Casează decizia nr.42A din 6 iulie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia

comercială, şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2008.

72

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.1564 Dosar nr.1516/108/2006

Şedinţa publică de la 22 mai 2009

Completul compus din :

Adriana Chioseaua - PreşedinteIoana Dragomir - JudecătorDorica Toacă - Judecător

Ana Maria Cojocaru - Magistrat Asistent

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta S. A. S. Ş. şi pârâta SC A. A. G. SRL HORIA împotriva deciziei civile nr.172 A din 29 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara Secţia Comercială.

73

La apelul nominal au lipsit recurenta reclamantă S. A. S. Ş. şi recurenta pârâtă SC A. A. G. SRL HORIA.

Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a referit de către magistratul asistent că ambele recursuri sunt legal

timbrate, fiind motivate şi declarate în cadrul termenului procedural, şi că ambele recurente au depus la dosarul cauzei, prin serviciul registratură întâmpinare însoţită de acte, respectiv răspuns la întâmpinare , după care :

Înalta Curte, constatând dezbaterile închise, în temeiul art.150 raportat la art.297 şi 316 Cod procedură civilă Cod procedură civilă, apreciază cauza în stare de judecată şi reţine recursurile spre soluţionare, în ceea ce priveşte fondul cererilor de recurs, în condiţiile în care s-a solicitat judecarea pricinii în temeiul art.242 alin.1 pct. 2 Cod procedură civilă.

ÎNALTA CURTE

Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:I - Reclamanta S. A. S. Ş. a solicitat, prin acţiunea introductivă de instanţă,

înregistrată la data de 9 februarie 2006 pe rolul Tribunalului Arad, obligarea pârâtei SC A. A. G. SRL la plata diferenţei de arendă datorată în temeiul contractului de arendare încheiat cu pârâta la data de 3 martie 2004 precum şi rezilierea contractului urmare nerespectării obligaţiilor asumate de pârâtă.

Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca prematur introdusă prin sentinţa civilă nr.985 din 29 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Arad, sentinţa ce a fost desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare de Curtea de Apel Timişoara prin decizia nr.208 din 21 noiembrie 2006 care, a statuat că procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art.7201 Cod procedură civilă nu se impune a fi realizată, în raport de obiectul principal acţiunii introductive – rezilierea contractului de arendare.

II - În rejudecare, Tribunalul Arad – Secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa comercială nr.105 din 28 ianuarie 2008 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta, reţinând , în esenţă, că reclamanta societate agricolă constituită în baza Legii nr.36/1991, prin contractul de arendare nr.2 încheiat la data de 3 aprilie 2004 cu pârâta în calitate de arendaş a transmis acesteia spre folosinţă o suprafaţă de 98,05 ha teren agricol, pe care reclamanta, la rândul său îl avea în arendă de la Societatea A. P. Şiria, context faptic care, în raport de dispoziţiile art.22 din Legea nr.16/1994 - Legea arendei, potrivit cărora orice act de subarendare este nul, a impus, în opinia instanţei concluzia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii.

III Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe , a fost admis de Curtea de Apel Timişoara – Secţia comercială prin decizia civilă nr.172/A din data de 29 septembrie 2007, sentinţa apelată fiind schimbată în tot în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanta, rezilierii contractului nr.2 din 5 aprilie 2004 şi obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 62.000 lei cu titlu de penalităţi şi 2.331 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, analizând probele administrate în cauză, în raport de susţinerile şi apărările formulate de părţi, a constatat că, contractul încheiat la 3 aprilie 2004 prin care au fost reglementate raporturile stabilite de părţi, având ca obiect exploatarea unei suprafeţe de teren şi obţinerea de beneficii, are natura juridică a unui contract de arendă.

74

În sensul acestei dezlegări, instanţa a avut în vedere faptul că reclamanta este o societate agricolă, înfiinţată în baza Legii nr.36/1991, terenurile agricole pentru care le deţine fiind aduse numai în folosinţa societăţii de asociaţii, care şi-au păstrat dreptul de proprietate asupra acestora, fapt confirmat de înscrisurile depuse la dosar, reprezentând cererile de înscriere în societate, titlurile de proprietate ale membrilor, tabelul nominal cu membrii asociaţi.

Apărarea pârâtei, în sensul că terenul a fost obţinut de reclamantă în baza unui contract de arendă încheiat cu societatea agricolă Podgoria a fost înlăturată de instanţă, în raport de înscrisurile care atestau titlul sub care reclamanta deţine terenul agricol şi de absenţa unui contract de arendă încheiat cu Societatea A. P. Şiria, în condiţiile în care, arendarea, ca operaţiune juridică impune încheierea advaliditatem a unui contract în formă scrisă.

Constatând totodată, că terenul ce a făcut obiectul contractului de fost predat reprezentanţilor pârâtei, că aceasta a achitat reclamantei o parte din drepturile ce i se cuveneau, refuzând să achite diferenţe potrivit clauzelor contractului. Instanţa reţine neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către pârâta şi consecinţa pe plan juridic a rezilierii contractului şi obligării pârâtei la sumele solicitate.

IV Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs, în termen legal.1 - Recurenta reclamantă Societatea Agricolă Speranţa Şiria a criticat decizia

instanţei de apel sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată ce i-au fost acordate, susţinând că, urmare admiterii acţiunii introductive, nu au fost avute în vedere şi cheltuielile efectuate în prima fază procesuală, cheltuieli constând în plata taxei judiciare de timbru, respectiv 1486 lei şi onorariu de avocat 600 lei, solicitând, admiterea recursului şi obligarea pârâtei, ca parte căzută în pretenţii şi la plata sumelor arătate.

2. Recurenta pârâtă a solicitat prin cererea de recurs, casarea deciziei atacate şi rejudecarea cauzei pe fond în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:

- hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină în condiţiile în care instanţa a refuzat să cerceteze valabilitatea contractului şi să ţină seama de faptul că terenul nu a fost predat pentru a fi lucrat; concluzia instanţei este consecinţa răstălmăcirii sau interpretării greşite a probelor administrate şi lipsei de rol activ prin neadministrarea unor probe concludente pe aspectele contestate care au vizat nefolosirea terenurilor agricole ce au format obiectul contractului şi faptul că cele 50 ha lucrate în parcela A 689 nu aparţin reclamantei;

- hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea prevederilor art.129 Cod procedură civilă şi a dispoziţiilor care reglementează administrarea probelor;

V- Asupra recursurilorÎnalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în

raport de motivele de nelegalitate invocate constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

1. Critica recurentei-reclamante pe aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate nu relevă nici un aspect de nelegalitate, în raport de dispoziţiile legale prevăzute în codul de procedură civilă, art.274, care reglementează plata cheltuielilor de judecată de către partea căzută în pretenţii la cererea părţii adverse.

Or, cererea reclamantei apelante, astfel cum a fost formulată nu a vizat decât cheltuielile de judecată din faza procesuală a apelului, respectiv taxă de timbru şi onorariu de avocat, sume ce au fost acordate, potrivit dispoziţiilor procedurale susmenţionate, care au în vedere şi principiul disponibilităţii părţii, în sensul că plata

75

cheltuielilor de judecată se face în limita sumelor cerute şi în măsura în care au fost dovedite.

2. Cu privire la recursul declarat de recurenta pârâtă SC A. A. G. SRL, Înalta Curte constată sub un prim aspect că, deşi prin cererea de recurs sunt indicate motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, argumentele recurentei nu vizează ipotezele prevăzute de dispoziţiile legale pe care se întemeiază , aspectele criticate referindu-se la chestiuni de fapt şi de reapreciere a probatoriilor administrate, care nu pot face obiectul controlului de legalitate pe calea recursului, cale extraordinară de atac nedevolutivă.

Altfel spus, situaţiile evocate de recurentă nu se convertesc în motivele de nelegalitate indicate.

În acest sens Înalta Curte constată sub aspectul motivului prevăzut de art.304 pct.7 că niciuna din cele 2 teze la care se refera pct.7 din art.304, respectiv „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii de cauză” nu este demonstrată prin argumente concrete, distinct de faptul că hotărârea astfel cum este motivată îndeplineşte cerinţele prevăzute de art.281 Cod procedură civilă, motivele de fapt şi de drept care au dus la schimbarea soluţiei fondului fiind expuse clar şi explicit în considerentele hotărârii.

Pornind în analiza sa, de la stabilirea naturii juridice a contractului încheiat de părţi, hotărârea cuprinde nu numai concluzia instanţei ci şi raţionamentul logico juridic care a impus-o, cu referire la probatoriilor administrate, şi la dispoziţiile legale care definesc contractul de arendă, aspecte care nu sunt combătute în nici un mod prin motivele de recurs formulate.

Susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel a încălcat obligaţiile impuse de art.129 -130 Cod procedură civilă, care consacră principiul rolului activ al judecătorului, constituie numai opinia sa personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia din părţi.

Dispoziţiile art.129-130 astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de Urgenţă nr.138 din 14 septembrie 2000 au în vedere faptul că procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, a de a veghea la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului se circumscrie respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi a principiilor care guvernează procesul civil.

Intervenţia judecătorului de a ordona probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, sau de a cere lămuriri şi explicaţii, constituie un drept al judecătorului, atunci când consideră necesar, fără ca prin această intervenţie să se substituie părţii care este datoare să îşi dovedească susţinerile, deoarece s-ar încălca grav cerinţa de imparţialitate în raporturile cu părţile procesului.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

76

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S. A. S. Ş. şi pârâta SC A. A. G. SRL HORIA împotriva deciziei civile nr.172/A din 29 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia Comercială.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR A.Chioseaua I.Dragomir D.Toacă

MAGISTRAT ASISTENT A.M.Cojocaru

Red.AC Dact.SA/5 exp.3.06.2009Curtea de Apel Timişoara - Secţia Comercială Jud.Anca Buta Jud.Petruţa Micu

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.2235 Dosar nr.47226/3/2007

Şedinţa publică de la 1 octombrie 2009

Completul compus din:

Veronica Rădulescu - PreşedinteVeronica Popescu - Judecător

Ştefan Ciontu - JudecătorFloarea Ciocoveanu - Magistrat asistent

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul I. L. împotriva deciziei comerciale nr.531 din 5 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Comercială.

77

La apelul nominal s-au prezentat recurentul reclamant I. L. prin avocat Toia Petrică şi intimata pârâtă SC G. M. SA BUCUREŞTI prin avocat Zamfir Ştefan.

Procedură legal îndeplinită.S-a referit de către magistratul asistent ca recursul este timbrat.

Înalta Curte constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul părţilor prezente.

Avocatul recurentului reclamant a solicitat în principal admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, admiterea acţiunii sale.

Intimata pârâtă prin apărător a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat, avându-se în vedere şi notele scrise depuse la dosar, fără cheltuieli.

ÎNALTA CURTE

Asupra recursului de faţă ;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială prin sentinţa nr.8133 din 30

iunie 2008, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei interesului acţiunii şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul I. L. domiciliat în Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC G. M. SA cu sediul social în Bucureşti.

De asemenea a mai obligat reclamantul la cheltuieli de judecată.Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a respins excepţia lipsei interesului

acţiunii deoarece reclamantul a înţeles să se prevaleze de faptul că este asociat în SC M. I. G. SRL, acţionar majoritar al pârâtei, invocând un prejudiciu personal ce i s-a adus în calitate de creditor al acestui acţionar.

Acţiunea s-a formulat de reclamant în temeiul dispoziţiile art.974 din codul civil, acesta arătând expres în cuprinsul cererii că înţelege să solicite anularea hotărârii AGEA din 12 decembrie 2007, pe calea acţiunii oblice, nu în calitatea de acţionar al pârâtei, ci în calitatea de acţionar al unei alte societăţi comerciale, SC M. I. I. G. SRL, societate care la rândul ei este acţionar majoritar în SC G. M. SA.

Conform art.974 din codul civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.

Legea specială în materia societăţilor comerciale prevede în art.132 din Legea nr.31/1990, că acţiunea în anularea hotărârii adunării generale a acţionarilor nu se poate promova decât de acţionari cu excepţia cazurilor în care se invocă motive de nulitate absolută şi când poate fi promovată de orice persoană interesată.

Reclamantul nu se poate prevala de prevederile dreptului comun, respectiv art.974 din codul civil, pentru a formula în numele persoanei juridice la care este acţionar, la SC G. M. SA, o asemenea acţiune.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Comercială prin decizia nr.531 din 5 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantului I. L. împotriva sentinţei nr.8133 din 30 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială, fiind preluate în esenţă, toate argumentele primei instanţe.

78

Împotriva deciziei nr.531 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Comercială a promovat recurs reclamantul I. L., care în baza art.304 pct.5 şi 9 din codul de procedură civilă a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie această hotărâre, solicitând admiterea recursului şi în principal casarea deciziei recurate sau consecinţa trimiterii cauzei la Tribunalul Bucureşti pentru soluţionarea motivelor de anulare a hotărârii nr.116/A din 12 decembrie 2007 iar în subsidiar modificarea hotărârii date în apel, şi anularea hotărârii nr.116/A din 12 decembrie 2007, având în vedere că a fost adoptată cu încălcarea Legii nr.31/1990.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat aspectul reglementat de art.304 pct.5 din codul de procedură civilă, prin aceea că în apel s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 din acelaşi cod. A fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie şi a dreptului la un proces echitabil, întrucât s-a trecut la analizarea motivelor de anulare a hotărârii adunării generale, invocate în acţiune, fără ca prima instanţă să se fi pronunţat pe fond.

De asemenea au fost greşit aplicate sau interpretate art.132 alin.2, art.101 alin.1 şi art.70 din Legea nr.31/1990.

În ultimul motiv de recurs s-a precizat că au fost încălcate şi dispoziţiile art.274 din codul de procedură civilă, fiind acordate pârâtei cheltuieli de judecată într-un cuantum exagerat, în raport de serviciile prestate de avocatul acestei părţi.

Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile aduse de reclamant prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul L. I., în contradictoriu cu SC G. M. SA, are ca obiect anularea hotărârii AGEA din 12 decembrie 2007 a SC G. M. SA, în condiţiile calităţii de asociat al SC M. I. I. G. SRL, care este acţionar majoritar al pârâtei, pe calea acţiunii oblice, în temeiul art.974 din codul civil.

Nu poate fi acreditată teza susţinută de recurent potrivit căreia în faza procesuală a apelului s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 din codul de procedură civilă.

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art.137 din codul de procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

De remarcat că prima instanţă, atât în considerente cât şi în dispozitiv, într-o deplină concordanţă, s-a pronunţat în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepţiei lipsei interesului acţiunii şi distinct a analizat sub aspect probatoriu fondul pricinii.

Nu au fost încălcate nici dispoziţiile art.297(1) din codul de procedură civilă care reglementează cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, deoarece aşa cum s-a expus anterior cererea reclamantului a fost examinată pe fond, fiind respinsă ca neîntemeiată.

Mai mult, din această perspectivă s-a respectat principiul dublului grad de jurisdicţie şi dreptul constituţional la un proces echitabil.

Este de necontestat că art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu

79

caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, instanţele au stabilit o corectă situaţie de fapt şi de drept, în esenţă fiind evidenţiat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de art.974 din codul civil vizând admiterea acţiunii oblice şi nici celor cuprinse în art.132 alin.1.

Pentru aceste raţiuni urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I. L. împotriva deciziei nr.531 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Comercială, nefiind îndeplinită nici o cerinţă prevăzută de dispoziţiile art.304 din codul de procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul I. L. împotriva deciziei comerciale nr.531 din 5 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2009. PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,V. Rădulescu V. Popescu

Şt. Ciontu

Pentru domnul judecător Şt. Ciontu, pensionat, semnează domnul Preşedinte de secţie – G. Buta

MAGISTRAT ASISTENT,F. Ciocoveanu

Red. V.P.Dact. M.M./22.12.2009 ex. 5______________________Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a ComercialăJudecător E. RoşuJudecător G. Vinţanu

80

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.2424 Dosar nr.5776/114/2007

Şedinţa de la 15 octombrie 2009

Completul compus din :

Veronica Rădulescu - PreşedinteVeronica Popescu - Judecător

Eugenia Lohan - JudecătorRuxandra Petre - Magistrat asistent

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC S. L. SA IAŞI, împotriva deciziei nr.233 din 9 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.

81

La apelul nominal, se prezintă recurenta-reclamantă, prin avocat Elena Camelia Sava şi intimata-reclamantă SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI, prin împuternicit Radu Petru Leonard şi administrator M. C..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent, învederându-se că recursul este legal timbrat, declarat şi motivat în cadrul termenului procedural prevăzut de dispoziţiile art.301 Cod procedură civilă. Totodată, s-a mai referit că la data de 14.10.2009, s-a depus de către intimata-reclamantă, un înscris prin care învederează că renunţă la judecata capătului de cerere privind evacuarea pârâtei din imobilele proprietatea acesteia. Constatând că nu mai sunt alte cereri sau chestiuni prealabile de pus în discuţie, Înalta Curte acordă cuvântul pe fondul recursului.

Având cuvântul, reprezentantul recurentei-reclamante susţine oral motivele de recurs dezvoltate în scris şi în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.6,7,8 şi 9 Cod procedură civilă, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei şi în temeiul dispoziţiilor art.246-247 Cod procedură civilă, solicită a se lua act de cererea de renunţare la judecată formulată de reclamantă. Depune la dosarul cauzei, concluzii scrise şi nu solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Reprezentanta intimatei-reclamante, având cuvântul în continuare, arată că lasă la aprecierea instanţei soluţia ce se va pronunţa în cauză, iar mandatarul asociatului societăţii intimate arată că nu este de acord cu cererea de renunţare formulată.

ÎNALTA CURTE

Asupra recursului de faţă;Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:Judecătoria Buzău prin sentinţa civilă nr.5067 din 26 septembrie 2007 a admis

excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI şi pârâta SC S. L. SA IAŞI în favoarea Tribunalului Buzău – secţia comercială şi de contencios administrativ, cu motivarea că potrivit art.2 pct.1 lit.a din codul de procedură civilă tribunalele judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani.

Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de contencios administrativ prin decizia nr.547 din 26 iulie 2008 a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI în contradictoriu cu pârâta SC S. L. SA Iaşi şi a respins în totalitate cererea reconvenţională a pârâtei.

A fost dispusă evacuarea pârâtei reclamante din spaţiile comerciale proprietatea reclamantei pârâte, respectiv spaţiul comercial în suprafaţă de 148 mp situat în municipiul Buzău, strada Unirii bloc 01, parter şi spaţiul comercial în suprafaţă de 62,74 mp situat în municipiul Buzău str. Cuza Vodă nr.1-3 judeţul Buzău.

De asemenea a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei reclamante la daune privind lipsa de folosinţă a spaţiilor.

În final a fost obligată pârâta reclamantă la 7373 lei cheltuieli de judecată.Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut, în principal că prin contractul nr.7 din 24

octombrie 2000, încheiat între reclamanta pârâtă SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI şi

82

pârâta reclamantă SC S. L. SA IAŞI a fost închiriat acesteia din urmă spaţiul comercial situat în Buzău , strada Unirii, bloc O1, parter în suprafaţă de 148 mp, pentru o perioadă de 3 ani. Contractul a fost modificat succesiv prin acte adiţionale, iar prin actul adiţional nr.3/2006 s-a convenit ca durata contractului să fie prelungită până la 31 decembrie 2006.

De asemenea, prin contractul de închiriere nr.6329 din 20 decembrie 2005, încheiat între reclamanta-pârâtă SC L. 2000 SRL şi pârâta reclamantă SC S. L. SA Iaşi, pârâtei reclamante i s-a închiriat suprafaţa de 103,50 mp spaţiu comercial situat în Buzău, strada Cuza Vodă nr.1-3 pe o perioadă de 7 ani începând cu data de 1 ianuarie 2006, până la data de 13 decembrie 2013.

Ulterior, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr.2455 din 6 mai 2005 a Judecătoriei Buzău şi a deciziei nr.806 din 6 mai 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care o parte din spaţiul situat în Buzău, strada Cuza Vodă nr.1-3 a fost retrocedat foştilor proprietari, s-a încheiat actul adiţional nr.1/2006 prin care a fost modificat art.2 din contractul iniţial în sensul că SC L. 2000 SRL închiriază SC S. L. SA 62,84 mp din spaţiul comercial, conform schiţei anexate, precum şi art.nr.4 în sensul că termenul de închiriere este de 1 an începând de la 1 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2006 şi că acesta poate fi prelungit cu acordul ambelor părţi.

Începând cu adresa nr.23 din 12 octombrie 2006, emisă de către reclamanta pârâtă SC L. 2000 SRL Bucureşti, între părţi a fost purtată corespondenţa în vederea prelungirii celor două contracte de închiriere vizând spaţiile din Buzău, strada Cuza Vodă nr.1-3 şi respectiv Buzău, strada Unirii, bloc O1, parter, finalizată prin solicitarea reclamantei-pârâte de evacuare a pârâtei-reclamante formulată prin adresele nr.3 din 13 ianuarie 2007 şi nr.4 din 26 februarie 2007 din spaţiile ocupate ca urmare a expirării contractelor de închiriere pe anul 2006 şi a refuzului pârâtei de închiriere a unor noi contracte pentru anul 2007 la preţurile solicitate de SC L. 2000 SRL Bucureşti.

Nu a intervenit tacit relocaţiunea potrivit art.1437 din codul civil, aşa cum susţine pârâta reclamantă deoarece prin adresele nr.3 din 31 ianuarie 2007, nr.4 din 21 februarie 2007 şi nr.5 din 8 martie 2007 reclamanta pârâtă a cerut eliberarea spaţiilor, iar textul legal expus anterior precizează că atunci când s-a notificat concediul, locatarul chiar daca ar fi continuat a se servi de obiectul închiriat sau arendat nu poate opune relocaţiunea făcută.

Al doilea capăt de cerere al reclamantei pârâte nu a fost dovedit, astfel că s-a dispus respingerea lui.

Referitor la cererea reconvenţională, s-a reţinut că pârâta-reclamantă ocupă spaţiile în litigiu, începând cu 1 ianuarie 2007 fără nici un drept, ca urmare a încetării contractelor de închiriere.

Reînnoirea locaţiunii şi practicarea unui anumit nivel al chiriei nu constituie o obligaţie pentru proprietar, iar în cauză nu a intervenit tacita relocaţiune.

Nu poate fi obligată reclamanta-pârâtă la plata contravalorii actualizate a unor lucrări de îmbunătăţire deoarece în contractul de închiriere s-a menţionat că toate acestea se fac numai cu acordul SC L. 2000 SRL şi rămân bunuri câştigate spaţiului închiriat.

Curtea de Apel Ploieşti – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr.233 din 9 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC S. L. SA IAŞI împotriva sentinţei nr.547 din 26 iulie 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău – secţia comercială şi de contencios administrativ, fiind preluate în esenţă argumentele primei instanţe.

83

Împotriva deciziei nr.213 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a promovat recurs pârâta SC S. L. SA IAŞI care a criticat această hotărâre pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând în temeiul art.304 pct.6, 7, 8 şi 9 din codul de procedură civilă admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi admiterea apelului cu consecinţa modificării în parte a sentinţei fondului, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamanta pârâtă SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI. În subsidiar se solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

De asemenea s-au adus critici şi încheierii de şedinţă din 7 octombrie 2008, fiind încălcată regula repartizării aleatorie a dosarului, repartizarea iniţială fiind la un complet care soluţiona recursuri, precum şi încheierii de şedinţă din 2 decembrie 2008 prin care au fost respinse probele propuse de SC S. L. SA IAŞI, încălcându-se dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a evocat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat, în considerentele reţinute, cu privire la motivele de apel care privesc în parte soluţia dată pe cererea introductivă a reclamantei şi anume evacuarea. Greşit s-a apreciat că nu operează tacita relocaţiune, nu au fost analizate motivele de apel în legătură cu cererea reconvenţională, nu a fost suplimentat probatoriul şi nu au fost examinate condiţiile dobândirii proprietăţii celor 2 spaţii de către SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI.

De asemenea instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la valoarea cheltuielilor de judecată în raport cu pretenţiile admise, greşit fiind obligată pârâta la valoarea totală a cheltuielilor de judecată în sumă de 7.373 lei. Mai mult nu s-a pronunţat nici cu privire încheierea de şedinţă a instanţei de fond, prin care au fost respinse excepţiile invocate şi nici a încheierii prin care s-a respins suspendarea judecăţii în condiţiile art.244 alin.1 pct.1 din codul de procedură civilă.

Intimata reclamantă SC L. 2000 SRL BUCUREŞTI, a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând materialul probator administrat, în raport de criticile aduse în cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. L. SA Iaşi pentru următoarele considerente.

Printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, instanţele judecătoreşti anterioare, au stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părţi cu reala întindere a drepturilor şi obligaţiilor aşa cum se regăsesc stipulate în contractele de închiriere nr.7/2000 şi nr.6329/2000, cu modificările aduse prin actele adiţionale corespunzătoare.

În faza procesuală a apelului, dosarul a fost repartizat aleatoriu informatizat, fiind soluţionat de un complet de judecată competent, iar prin procesul verbal din 3 noiembrie 2008 a fost schimbată componenţa completului de judecată cu respectarea art.98 alin.4 din Regulamentul de Organizare a Instanţelor, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea CSM nr.614/2008 (filele 2 şi 3 Dosar nr.5776/114/2007 Curtea de Apel Ploieşti).

Astfel, prin cererea de apel motivată cât şi prin cererea de probe depusă la termenul din 14 noiembrie 2008 pârâta SC S. L. SA IAŞI a solicitat proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică în construcţii având ca obiectiv determinarea contravalorii cheltuielilor efectuate pentru realizarea lucrărilor de separare şi aducere a spaţiului comercial la stadiul propriu de utilizare şi a realizării unei căi de acces în

84

acest spaţiu. S-a mai cerut şi proba cu interogatoriu şi expertiza contabilă în scopul determinării perioadei pentru care operează dreptul de retenţie.

Corect s-a apreciat că probele descrise anterior nu sunt concludente, pertinente şi utila cauzei, ele fiind respinse cu această motivare.

De remarcat că alăturat cererii de probatorii, pârâta a depus mai mult înscrisuri, iar la termenul din 2 decembrie 2008 când s-a pus în vedere apelantei să individualizeze înscrisurile precum şi ce se dovedesc cu ele, reprezentantul legal al SC S. L. SA IAŞI a precizat că înscrisurile sunt numeroase şi nu pot fi indicate.

În principiu, admiterea sau respingerea probelor este lăsată la aprecierea instanţei şi ele pot fi încuviinţate numai dacă pot duce la dezlegarea pricinii. Ori în speţă, instanţa a dat dovadă de rol activ şi a administrat suficiente probe care au condus la stabilirea unei corecte situaţii de fapt şi de drept.

Este de necontestat că art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate cât şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Dreptul la apărare a fost respectat în egală măsură ambelor părţi, care au formulat cereri, întâmpinări, răspunsuri la acestea, amânări justificate şi acordate amânări de pronunţare pentru depunerea de note scrise.

Amplu documentat şi bine argumentat a fost respinsă teza acreditată de pârâtă vizând tacita relocaţiune, iar dispoziţiile din art.8 al contractului de închiriere au precizat că orice îmbunătăţire efectuată de locatar devine un bun câştigat spaţiului închiriat, toate aceste împrejurări conducând la respingerea cererii reconvenţionale.

Şi cuantumul cheltuielilor de judecată a fost just reţinut, prin aceea că potrivit art.274 din codul de procedură civilă partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Pentru aceste raţiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. L. SA IAŞI împotriva deciziei nr.233 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, nefiind îndeplinită nici o cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art.304 din codul de procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta SC S. L. SA IAŞI, împotriva deciziei nr.233 din 9 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

85

V.Rădulescu V.Popescu Eg.Lohan

MAGISTRAT ASISTENT

R.Petre

Red.VPDact.MM/5 exp.03.02. 2010Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscalJud. Niţu TeodorJud. Tănăsică Elena

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ 

Decizia nr.2567/2009  Dosar nr.46948/3/2007  

Şedinţa publică de la 23 octombrie 2009  

Asupra recursurilor de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Reclamanţii D.I. şi D.C. i-au chemat în judecată pe pârâţii U.A., U.C.E. şi SC

T.A.A. SA şi au solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr.346 din 18 iunie 2008 cu motivarea că acest contract a fost încheiat cu o persoană care nu avea capacitatea juridică legală de a contracta şi că se întemeiază pe o cauză falsă

86

întrucât, pe de o parte, pârâţii U.A. şi U.C.E. încheiaseră un precontract de tranzacţie judiciară prin care renunţau la recurs în favoarea intimaţilor reclamanţi P.A. şi P.M., de la care ei, reclamanţii, au dobândit drepturile litigioase, iar pe de altă parte pentru că au devenit complici la un mecanism juridic iniţiat pentru întoarcerea drepturilor litigioase anterior cesionate tot la familia R. sau la firmele acestora.

Litigiul a fost soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, care prin sentinţa nr.7498 din 17 iunie 2008, a admis excepţia lipsei de interes invocată de pârâta SC T.A.A. SA şi în consecinţă a respins, ca lipsită de interes, acţiunea formulată de reclamanţii D.I. şi D.C. precum şi cererea de intervenţie formulată în interesul reclamanţilor de intervenienţii P.A. şi P.M.

Instanţa de fond pentru a hotărî astfel, a pus în discuţie lipsa de interes a reclamanţilor de a promova şi susţine acţiunea motivat de faptul că nu au făcut dovada unui folos practic, personal şi direct născut şi actual. De asemenea, a reţinut prima instanţă că reclamanţii nu au făcut dovada prejudiciului la care s-ar expune dacă acţiunea nu ar fi admisă. În ipoteza admiterii acţiunii promovată de reclamanţi şi a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase, potrivit instanţei, efectele nulităţii s-ar produce exclusiv între părţile contractante U.A. şi U.C.E. fără ca reclamanţii să obţină un profit material sau moral.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că, în dosarul nr.22143/3/2005, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii au dobândit calitatea de intimaţi-reclamanţi ca urmare a dobândirii drepturilor litigioase de la P.M. şi P.A., iar pârâta SC T.A.A. SA a dobândit calitatea de recurentă pârâtă ca urmare a dobândirii drepturilor litigioase de la pârâţii U.A. şi U.C.E. prin contractul de vânzare de drepturi litigioase a cărui nulitate absolută se solicită a se constata. În lipsa dovezilor referitoare la interesul personal şi direct pentru promovarea acţiunii instanţa a citat art.1169 C. civ., pentru a respinge acţiunea şi art.49 – art.55 C. proc. civ., pentru respingerea cererii de intervenţie formulată de P.M. şi P.A. în interesul reclamanţilor.

Împotriva sentinţei nr.7498 pronunţată la data de 17 iunie 2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, au declarat apel reclamanţii D.I. şi D.C. şi pârâta SC T.A.A. SA.

Apelanţii reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel în partea care priveşte constatarea lipsei de interes în promovarea şi susţinerea acţiunii prin care au solicitat tribunalului să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase nr.346/2007 încheiat de pârâţii chemaţi în judecată. Au susţinut apelanţii, motivându-şi interesul, că au încheiat la rândul lor contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase cu familia P. pe baza proiectului de tranzacţie judiciară încheiat la data de 25 mai 2006 între familia U. şi familia P. şi că interesul lor rezultă din aceste convenţii.

La rândul său pârâta SC T.A.A. SA a criticat sentinţa primei instanţe pentru neacordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 79.500 lei, motivat de faptul că reclamanţii sunt părţi în proces căzute în pretenţii.

Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţa de control judiciar investită să judece apelurile declarate împotriva sentinţei fondului, a pronunţat decizia nr.589 din 8 decembrie 2008, prin care a respins apelul reclamanţilor ca nefondat şi admiţând apelul pârâtei SC T.A.A. SA a schimbat în parte sentinţa în sensul obligării reclamanţilor la plata sumei de 79.500 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă.

În privinţa apelului reclamanţilor, Curtea a apreciat că prima instanţă s-a oprit corect asupra excepţiei lipsei de interes în condiţiile în care apelanţii reclamanţi nu au făcut dovada folosului pe care l-ar obţine într-o eventuală constatare pe cale judecătorească a nulităţii acestui contract de cesiune a drepturilor litigioase. Interesul

87

ca şi condiţie pentru promovarea acţiunii, potrivit instanţei de apel, trebuie demonstrat în raport de persoana juridică sau fizică în contradictoriu cu care se poartă litigiul. A mai reţinut instanţa de apel că reclamanţii apelanţi nu au demonstrat consecinţele cesiunii drepturilor litigioase asupra modului de soluţionare a litigiului care formează obiectul dosarului nr.22143/3/2005 şi că proiectul de tranzacţie judiciară încheiat la data de 25 mai 2006 între familia U. şi familia P. poate fi analizat în dosarul nr.22143/3/2005.

Pentru admiterea celui de-al doilea apel declarat de SC T.A.A. SA, Curtea a apreciat faţă de dovezile depuse în xerocopie, contractele de asistenţă juridică, facturi fiscale şi ordin de plată, că reclamanţii sunt datori, conform art.274 C. proc. civ., să-i plătească pârâtei suma de 79.500 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr.589 pronunţată, la data de 8 decembrie 2008, de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii D.I. şi D.C., motivate separat de fiecare dintre cei doi reclamanţi.

Prin recursul său D.C. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 alin.(5) şi (9) C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare motivând că pentru termenul din data de 8 decembrie 2008 când s-au dezbătut apelurile nu a fost citată la adresa indicată fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare întrucât nu a fost reprezentată în instanţă de un apărător ales deşi i se încuviinţase o astfel de cerere la data de 10 noiembrie 2008. Pe excepţia lipsei de interes reţinută de prima instanţă şi confirmată în apel, recurenta a susţinut că s-a făcut o greşită aplicare a legii. Reclamanta recurentă a criticat şi acordarea cheltuielilor de judecată pârâtei intimate considerându-le fără justificare în fapt şi în drept.

Recurentul D.I. a invocat prin recursul său motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat Înaltei Curţi, admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

În argumentarea pct. 7 al art.304 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină că nu respectă cerinţele art.261 alin.(5) C. proc. civ., întrucât motivele de fapt şi de drept nu au fost evidenţiate în cuprinsul acesteia. A mai susţinut autorul recursului că simpla afirmaţie din cuprinsul considerentelor că un fapt nu rezultă din probele dosarului nu este suficientă dacă nu s-a arătat în concret în ce constau aceste probe prin aceasta instanţa derobându-se de obligaţia prevăzută de lege de a motiva decizia.

Cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, art.304 pct. 9 C. proc. civ., a fost argumentat invocându-se încălcarea art.129 alin.(5) C. proc. civ., care obligă instanţa să stăruie pentru aflarea adevărului pentru ca pe baza stabilirii faptelor să aplice corect legea.

Potrivit recurentului probele de la dosar erau utile, pertinente şi concludente pentru ceea ce s-a cerut prin acţiune. A mai susţinut că nulitatea absolută a contractului nr.346/2007 de vânzare a drepturilor litigioase a fost cerută pentru motivul că societatea comercială nu a fost legal reprezentată la încheierea contractului, şi-a depăşit specialitatea capacităţii de folosinţă şi a urmărit reîntoarcerea drepturilor litigioase dobândite pe două căi, la familia R. prin interpuşi sau firmele controlate de R. Şt.

În continuare, recurentul a desfăşurat etapele vânzării drepturilor litigioase cu referire la contractele care au fost încheiate, fie cu foştii proprietari care şi-au revendicat dreptul asupra apartamentului, fie cu foştii chiriaşi arătând că la rândul său a cumpărat în anul 2006 prin contractul nr.617 aceleaşi drepturi litigioase.

88

Prin ultima critică s-a invocat aplicarea greşită a legii prin faptul că s-au acordat pârâtei cheltuieli de judecată nejustificate în raport de obiectul cauzei şi de prestaţia apărătorilor, concluzionând că cheltuielile de judecată acordate depăşesc ca valoare obiectul cauzei.

Intimata, SC T.A.A. SA prin concluziile scrise a combătut ambele recursuri invocând pentru recursul formulat de reclamanta D.C. tardivitatea declarării acestuia şi încălcarea art.301 raportat la art.310 C. proc. civ., în condiţiile în care prevederile art.98 C. proc. civ., nu au fost respectate.

Pe fondul recursului declarat de reclamantul D.I., intimata a invocat lipsa de interes pe care în opinia sa instanţele au reţinut-o în mod corect. În esenţă, intimata a învederat că nu s-a dovedit de către recurenţi existenţa unei vătămări, că nu şi-au justificat folosul practic pe care l-ar obţine şi în fine că nu au în vedere ipoteza introducerii bunului în patrimoniul pârâţilor U.A. şi U.C.E. dacă reclamanţii ar obţine câştig de cauză.

În continuare s-a susţinut că scopul societăţii este de a obţine profit prin dobândirea drepturilor litigioase şi că nu s-a încălcat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Precontractul de tranzacţie invocat de recurenţi a fost considerat de intimată ca fiind întocmit procauza, apreciind totodată că la acest moment precontractul încheiat de P.M. şi P.A. cu recurenţii şi-a încetat efectele pentru că nu a fost întocmit un contract autentic de vânzare-cumpărare.

Intimata a solicitat şi respingerea criticilor vizând plata cheltuielilor de judecată argumentând că la dosar se află ordinele de plată şi împuternicirile avocaţiale. A precizat ca obiectul pricinii este de 185.000 Euro în timp ce cheltuielile de judecată acordate sunt de numai 79.500 lei. Apreciind că instanţa şi-a argumentat soluţia şi că nu au fost prezentate probe de către reclamanţi în susţinerea acţiunii, intimata a solicitat respingerea recursurilor şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte va lua în examinare recursurile reclamanţilor şi va reţine:Recursul reclamantului D.I. este fondat1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 alin.(7) C. proc. civ., potrivit căruia

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia. Pentru analiza criticilor privind acest motiv trebuie precizat că obligaţia de a arăta raţiunile pentru care s-a ajuns la soluţie motivând în fapt şi în drept hotărârea îi revine mai întâi instanţei de fond care are obligaţia să înfăţişeze considerentele de fapt şi de drept care au condus la o anumită concluzie. Cea de-a doua instanţă în faţa căreia se pot repune în discuţie faptele sau chestiunile de drept dezlegate în primă instanţă, criticate în calea de atac a apelului, este Curtea de Apel.

Revenind la speţă în raport de aceste precizări se constată că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel s-au mărginit să se pronunţe asupra excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor de a promova şi susţine acţiunea în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase nr.346/2007 intervenit între U.A., U.C.E. şi SC T.A.A. SA, fără ca soluţia să se bazeze pe analiza mijloacelor de probă, pe care reclamanţii au înţeles să-şi sprijine acţiunea. Motivarea primei instanţe preluată fără nicio analiză a contextului acţiunii, a legăturii cu celelalte contracte care s-au încheiat pentru vânzarea drepturilor litigioase şi expunerea unei concluzii ca finalitate ipotetică a unei eventuale admiteri a acţiunii echivalează cu o insuficientă motivare care are ca efect imediat imposibilitatea realizării controlului judiciar în recurs unde se reiterează chestiuni de fapt neanalizate pentru fundamentarea soluţiei. Observând considerentele deciziei pronunţată de Curtea de Apel se poate constata că instanţa s-a limitat să afirme că reclamantul recurent nu a dovedit

89

legătura şi consecinţa judecării acestui litigiu asupra litigiului din dosarul nr.22143/3/2005 în care aceştia sunt parte fără o analiză a condiţiilor de exerciţiu a acţiunii comerciale şi a interesului în promovarea acţiunii din acest dosar. În final a apreciat instanţa că încheierea unui proiect de tranzacţie la data de 25 mai 2006 poate fi analizată în dosarul nr.22143/3/2005. Se mai poate observa din considerentele deciziei, omisiunea Curţii de a examina excepţia lipsei de interes ca pe o excepţie de fond. Dacă într-adevăr, obligaţia pe care o impune art.6 paragraf 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Cauza V.H.), pentru a fi în prezenţa unui proces echitabil este necesar ca prin hotărârile pronunţate în cauză, instanţele anterioare să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză, aceasta constituind o obligaţie căreia trebuie să i se dea curs. Nerăspunzând acestor exigenţe soluţiile anterior pronunţate intră sub incidenţa art.304 alin.(7) C. proc. civ., motiv care se dovedeşte întemeiat.

2. Motivul prevăzut de art.304 alin.(9) C. proc. civ., se impune a fi examinat în raport de teza 1 care priveşte lipsa de fundament a soluţiilor prin violarea unor principii de drept. Din acest punct de vedere aşa cum s-a arătat, dreptul la un proces echitabil este la nivel de principiu şi, ca urmare, trebuia urmărit atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel. Este neîndoielnic faptul că pentru declanşarea unui proces trebuie să se formuleze, potrivit art.109 C. proc. civ., o cerere înaintea instanţei competente în scopul de a fi protejat dreptul subiectiv. Pentru aceasta, în speţă, recurentul reclamant s-a prevalat de o situaţie juridică pe care a supus-o judecăţii. În concret, a cerut nulitatea absolută a contractului de vânzare a drepturilor litigioase cu nr.346 din 18 iunie 2007 argumentând că se întemeiază pe o cauză falsă pentru motivul că U.A. şi U.C.E. care sunt parte în acest contract au încheiat un precontract de tranzacţie prin care renunţau la recurs în favoarea intervenienţilor P.M. şi P.A. în condiţiile în care aceştia din urmă încheiaseră cu D.I. şi D.C. un contract de vânzarea drepturilor litigioase autentificat sub nr.617 din 25 mai 2006.

Aceste susţineri nu puteau fi desprinse din contextul faptic din care rezultă că între chiriaşii U.A., U.C.E. şi urmaşii foştilor proprietari (P.) s-a purtat un litigiu prin care a fost anulat contractul de vânzare cumpărare al chiriaşilor în baza legii nr.112/1995 şi că acest proces face obiectul dosarului nr.22143/3/2005 (în recurs la C.A.B.). În aceste împrejurări procesuale, drepturile litigioase au fost vândute de surorile P., către R. Şt. şi R.M. prin contractul nr.3131 din 17 iunie 2004 şi în continuare cei doi R. către P.M. şi P.A. iar aceştia la rândul lor au vândut drepturile litigioase către D.I. şi D.C. Paralel cu aceste vânzări, foştii chiriaşi, recurenţi în dosarul numit mai sus au vândut drepturile litigioase societăţii de T.A.A. SA.

Faţă de rezumatul aspectelor de fapt care trebuiau analizate de instanţele anterioare se observă că excepţia lipsei de interes nu putea fi examinată ipotetic cu argumentul că o eventuală desfiinţare a contractului nr.346/2007 nu ar avea nicio eficienţă asupra reclamanţilor ci, dimpotrivă, fiind o excepţie de fond, absolută, instanţa trebuia să examineze folosul practic urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii numai după analiza actelor dosarului.

Numai răspunzând cerinţei de a verifica dacă interesul este juridiceşte proteguit, cu alte cuvinte, dacă este sau nu în conflict cu legea, ceea ce presupune şi o analiză a contextului de fond al pretenţiei, soluţia poate fi considerată fundamentată.

Cum aceste chestiuni nu au fost analizate critica întemeiată pe acest motiv este întemeiată aşa încât raportând prevederile art.304 alin.(9) la art.312 alin.(3) şi art.314 C. proc. civ., recursul se va admite, cele două hotărâri vor fi casate iar cauza trimisă pentru rejudecare, instanţei de fond.

90

Nu este lipsită de relevanţă în reanalizarea acţiunii a chestiunilor care rezultă din dosarul de fond legate de procesele care s-au derulat în legătură cu anularea sau nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare de drepturi litigioase încheiate succesiv, măsura în care acestea mai subzistă raportat la contractul nr.617/2006 în care sunt parte P.M. şi P.A. în calitate de vânzători iar D.I. şi D.C. în calitate de cumpărători, influenţa tranzacţiei aflată la dosarul de fond asupra raporturilor juridice actuale şi a interesului de a susţine şi promova acţiunea în nulitatea contractului nr.346/2007.

Cu ocazia rejudecării va fi observată şi legătura dintre contractul nr.346/2007 şi contractul nr.256/2007 prin încheierea cărora intimata SC T.A.A. SA a dobândit şi calităţile procesuale din dosarul nr.22143/3/2005 atât de la recurenţii U.A. şi U.E.C. chemaţi în judecată şi în acest proces cât şi de la intimatele proprietare P. realizând astfel o confuziune de calităţi care are ca scop stingerea obligaţiilor prin întrunire calităţilor incompatibile de recurent şi intimat, iar din punct de vedere juridic prin acest procedeu se ajunge în sfera retractului litigios.

3. Dispoziţiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurent vizează şi aplicarea greşită a legii. Din acest punct de vedere s-a criticat obligarea sa la plata unei sume cu titlu de cheltuieli de judecată care, în raport de obiectul litigiului şi de prestaţia efectuată, este nejustificat de mare.

În adevăr, dispoziţiile art.274 alin.(1) şi (3) C. proc. civ., prevăd că, partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii potrivit alin.(3) au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori vor constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Rezultă din dispoziţiile amintite că aprecierea instanţei cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată trebuie subsumată cuantumului acestora de vreme ce legiuitorul a introdus noţiunea „nepotrivit de mici sau de mari”. Această apreciere nu a fost realizată în conformitate cu cerinţele legii de vreme ce nu s-a observat evoluţia litigiului în sine, iar acordarea cheltuielilor de judecată, nu a ţinut seama de ceea ce face ca o sumă să fie rezonabilă.

În practica C.E.D.O., respectiv cazurile României aduse în faţa acestei Curţi s-a stabilit constant că „rambursarea” cheltuielilor de judecată trebuie să se facă numai în măsura în care se stabileşte realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului.

În caz contrar, s-ar admite că dreptul părţilor de a se adresa instanţelor pentru valorificarea unor pretenţii este îngrădit de conştienţa faptului că pierderea procesului poate fi mai înrobitoare decât pretenţia dedusă judecăţii, iar acest lucru poate fi cauzat de solicitarea abuzivă a unor cheltuieli de judecată nejustificat de mari care nu se înscriu în noţiunea de real şi rezonabil. Calitatea apărării trebuie integrată în cheltuieli rezonabile pe care instanţa le poate examina în temeiul art.274 alin.(3) C. proc. civ. Mai trebuie reţinut că aprecierea asupra onorariului priveşte relaţia dintre părţile în proces şi nu stânjeneşte în niciun mod executarea contractului de asistenţă juridică pe care nu îl controlează direct sau indirect şi cu atât mai puţin nu îl modifică în tot sau în parte.

În consecinţă şi această critică este fondată urmând ca în rejudecare instanţa să aibă în vedere şi acest aspect.

Recursul declarat de reclamanta D.C.Potrivit art.301 C. proc. civ., raportat la art.310 C. proc. civ., termenul de recurs

este de 15 zile şi curge de la data comunicării hotărârii dacă legea nu dispune altfel. În speţă, se constată că tardivitatea a fost invocată legal şi că în raport de data de 13

91

februarie 2008 când a fost comunicată decizia pronunţată de Curtea de Apel, recursul a fost introdus la data de 12 martie 2009 cu depăşirea termenului de 15 zile. În consecinţă, recursul reclamantei D.C. va fi respins ca tardiv declarat.

Analiza excepţiei tardivităţii recursului a avut în vedere şi susţinerea recurentei potrivit căreia şi-ar fi schimbat domiciliul, susţinere care a fost înlăturată pe considerentele că nu au fost respectate de către aceasta prevederile art.98 C. proc. civ., prin care este reglementată procedura de urmat în cazul schimbării domiciliului.

În consecinţă, faţă de ceea ce preced, conform art.312 raportat la art.301 C. proc. civ., recursul reclamantei D.C. va fi respins ca tardiv declarat.

  

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

D E C I D E 

  Respinge recursul declarat de reclamanta D.C. împotriva deciziei comerciale

nr.589 din 8 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca tardiv.

Admite recursul declarat de reclamantul D.I., împotriva deciziei comerciale nr.589 din 8 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează decizia recurată şi sentinţa comercială nr.7498 din 17 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi trimite cauza Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, pentru rejudecarea cauzei.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2009.

4. Prezumţia de comercialitate

R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.2319 Dosar nr.10397/325/2008

Şedinţa publică de la 7 octombrie 2009Completul compus din:

Aurelia Motea – PreşedinteIoana Dragomir – Judecător

92

Nela Petrişor – JudecătorMariana Lupulescu – Magistrat asistent

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII Bucureşti împotriva sentinţei civile nr.2 din Camera de Consiliu de la 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Comercială.

La apelul nominal a răspuns recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin consilier juridic Sabina Mureşan lipsind intimaţii-reclamanţi O. S. I. şi S. I. şi intimaţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Mureş şi SN Aeroportul Internaţional Traian Vuia.

Procedura legal îndeplinită.Magistratul asistent referă că recursul a fost declarat şi motivat în termen,

după care constatând că recursul este în stare de judecată acordă cuvântul părţii prezente în susţinerea recursului.

Recurenta-pârâtă prin reprezentant pune concluzii de admitere a recursului, modificarea în tot a sentinţei şi stabilirea competenţei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

ÎNALTA C U R T E

Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin cererea înregistrată iniţial

la Judecătoria Timişoara reclamanţii O. S. I. şi S. I. au chemat în judecată paraţii S.N. Aeroportul Internaţional "Traian Vuia" Timişoara, Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Timiş şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâţilor S.N. Aeroportul Internaţional "Traian Vuia" Timişoara şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului la ridicarea gardului împrejmuitor de pe proprietăţile lor, înscrise în C.F. nr.2096 şi nr.2097 Remetea Mare, de îndată şi necondiţionat, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pe perioada 26 iunie 2005 şi până la eliberarea completă a imobilelor, iar dacă din motive obiective gardul menţionat nu poate fi ridicat să se constate că reclamanţii au fost expropriaţi de facto în mod abuziv, cu obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a unei despăgubiri juste la valoarea de circulaţie a terenului, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii.

Prin sentinţa civilă nr.10945 din 16 septembrie 2008 Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cererii reclamanţilor în favoarea Tribunalului Timiş apreciind că acţiunea conţine doua petite principale: unul constând într-o obligaţie a face, iar celalalt de acordare a despăgubirilor ca urmare a constatării exproprierii.

Prima instanţă învestită a considerat ca solicitarea reclamanţilor de a obliga pârâta S.N. Aeroportul Internaţional "Traian Vuia" Timişoara de a ridica un gard amplasat pe proprietăţile lor constituie o obligaţie comercială, potrivit dispoziţiilor art.4 din Codul comercial, neevaluabila în bani, competenţa de soluţionare revenind, faţă de dispoziţiile art.2 pct.1 lit.a) teza a II-a din Codul de procedura civila, tribunalului în primă instanţă.

93

Cu privire la acordarea despăgubirilor juste la valoarea de circulaţie a imobilului ca urmare a constatării exproprierii de facto, raportat la dispoziţiile Legii nr.33/1994, judecătoria a reţinut că şi aceasta reprezintă o cerere dată spre soluţionare în primă instanţă tribunalului, instanţa care are o competenţa exclusivă, ce nu poate fi înlăturată prin voinţa părţilor. Tribunalul, fiind competent să soluţioneze petitele principale ale acţiunii, va soluţiona şi cererile accesorii, cum ar fi cea de acordare a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor, potrivit art.17 din Codul de procedura civilă.

Prin declinare s-a format la Tribunalul Timiş dosarul nr.10397/325/2008, în care, prin sentinţa civilă nr.1064 din 7 noiembrie 2008 această instanţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că judecătoria a în mod corect a constatat că obiectul acţiunii nu este evaluabil în bani, însa a considerat în mod eronat că litigiul ar avea natură comercială. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea unei societăţi comerciale şi a unui minister la ridicarea gardului împrejmuitor de pe proprietatea a doua persoane fizice. Potrivit art.4 din Codul comercial, se socotesc, în afară de cele obiective, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă din însuşi actul nu rezultă contrariul. Această normă instituie o prezumţie relativa de comercialitate tuturor actelor comerciantului, prezumţie ce poate fi răsturnată în cazurile limitativ prevăzute de acelaşi text de lege.

S-a apreciat că natura obligaţiei de a face este civilă, pentru că, deşi parata S.N. Aeroportul Internaţional "Traian Vuia" Timişoara S.A. este comerciant, prestaţia la care reclamanţii solicită a fi obligată este străină comerţului, ridicarea gardului nefiind cerută în virtutea activităţii comerciale a acesteia, neavând legătură cu fondul său de comerţ. Referitor la capătul de cerere privind constatarea exproprierii s-a reţinut că acesta este formulat ca fiind unul eventual, în situaţia în care, din motive obiective, gardul nu poate fi ridicat de pe proprietatea reclamanţilor. In consecinţa, s-a considerat de către tribunal că litigiul are natură civilă, iar cum obiectul principal al procesului este neevaluabil în bani, competenţa soluţionării cauzei în prima instanţa revine judecătoriei, conform art.1 pct.1 raportat la art.2 pct.1 lit.b) din Codul de procedură civilă.

Examinând conflictul negativ de competenţă apărut între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Timiş, Curtea de apel, prin sentinţa civilă nr.2 din camera de consiliu de la 13 ianuarie 2009, a constatat că în prezenta cauză competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Timiş, cauza fiind una comercială.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii care a susţinut caracterul civil al pricinii.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticii formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art.2 pct.1 lit.a) din Codul de procedură civilă tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste un miliard lei (ROL), precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.

Ambele instanţe aflate în conflict în mod just au reţinut că obiectul litigiul pendinte, cel puţin în aceasta faza procesuală, nu este unul evaluabil în bani. Totuşi, doar judecătoria a calificat corect natura litigiului, ca fiind una comerciala. Prin capătul de cerere principal reclamanţii au solicitat obligarea paratei S.N. Aeroportul Internaţional "Traian Vuia" Timişoara la ridicarea, de îndată şi necondiţionat, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere, a gardului

94

împrejmuitor de pe proprietatea lor, însa, desfiinţarea acestui gard a fost cerută de reclamanţi tocmai în virtutea activităţii comerciale întreprinse de pârâtă, împrejmuirea fiind realizată de societate în stricta legătură cu "comerţul" desfăşurat - prestarea de activităţi aeronautice civile, respectiv pentru asigurarea unei zone de protecţie ca urmare a aplicării normelor de siguranţă aeroportuara cuprinse în Codul aerian şi în Programul naţional de securitate aeronautică.

Pe de alta parte, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, printre altele, şi pe dispoziţiile art.998-999 din Codul civil. Or, art.4 din Codul comercial statuează ca "se socotesc ( ... ) ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul". De asemenea, potrivit art.7 din acelaşi cod, "sunt comercianţi ( ... ) societăţile comerciale", iar art.890 stabileşte fără echivoc la pct.1 că aparţin jurisdicţiei comerciale "toate contestaţiunile relative la faptele de comerţ între orice persoane".

Aşadar, legiuitorul a socotit obligaţii de natură comercială şi acele angajamente ce rezultă pentru persoana ce exercită un comerţ din săvârşirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerţului. Altfel spus, în raport de prezumţia de comercialitate instituită de art.4, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului, cum este cazul de faţă, unde, răspunderea pe care reclamanţii o atribuie societăţii pârâte are un caracter vădit comercial. Aceasta, întrucât printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligaţii, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză, se regăseşte şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsit de relevanţă împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art.3 din Codul comercial.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei civile nr.2 din Camera de Consiliu de la 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei civile nr.2 din Camera de Consiliu de la 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 7 octombrie 2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTORA. Motea I. Dragomir N. Petrişor

Pentru dna. judecător I. Dragomir, pensionată, semnează Domnul Preşedinte de Secţie Gh. Buta

95

MAGISTRAT ASISTENTM. Lupulescu

Pentru doamna magistrat asistent M. Lupulescu, pensionată, semnează doamna magistrat asistent şef M. Iliescu

Red. N.P.Dact. G.E./15.12.2009Ex. 5______________________________________ Curtea de Apel Timişoara – Secţia ComercialăJudecător: Csaba Bela Nasz

ROMÂNIAÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.2543 Dosar nr.6187/105/2007

Şedinţa publică de la 22 octombrie 2009Completul compus din:

Brânduşa Ştefănescu - PreşedinteEmilia Ezer - Judecător

Mărioara Isailă - JudecătorFloarea Mocanu - Magistrat asistent

96

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. N. C. SRL Ploieşti împotriva deciziei nr.197 din 20 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ.

La apelul nominal s-au prezentat recurenta-pârâtă S.C. N. C. SRL Ploieşti prin avocat Mihai Popa, intimaţii-pârâţi B. W.-G., D. C. şi N. R. prin avocat Plăiaşu Tănase, lipsă fiind intimata-reclamantă S.C. D. M. SRL Ploieşti.

Procedura legal îndeplinită.S-a referit de către magistratul asistent că recursul este legal timbrat, declarat

şi motivat în cadrul termenului procedural.Reprezentantul recurentei-pârâte solicită, ca o chestiune prealabilă,

aprobarea cererii în probaţiune cu înscrisuri noi.Apărătorul intimaţilor-pârâţi se opune admiterii acestei probaţiuni întrucât

aceste acte puteau fi oricând administrate în instanţă.Înalta Curte, deliberând, respinge cererea de probaţiuni formulată de

recurenta-pârâtă şi, nemaifiind alte chestiuni prealabile, apreciază cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor asupra cererii de recurs.

Reprezentantul recurentei-pârâte solicită admiterea recursului întrucât instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art.105 alin.2 Cod procedură civilă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 punctul 5 Cod procedură civilă, deoarece nu a verificat şi analizat toate motivele de apel invocate. De asemenea, arată reprezentantul recurentei-pârâte, instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia necompetenţei materiale întrucât cauza nu este o cauză comercială având în vedere izvorul obligaţional; îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Apărătorul intimaţilor-pârâţi pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat şi arată că la calificarea comercialităţii cauzei nu s-a avut în vedere calitatea părţilor ci faptul că spaţiile comerciale sunt incluse în fondul de comerţ al societăţii; cu cheltuieli de judecată conform actelor doveditoare.

ÎNALTA CURTE,

Asupra recursului de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin acţiunea înregistrată la 2 octombrie 2007 reclamanta S.C. D. M. SRL

Ploieşti cheamă în judecată pe pârâta S.C. N. C. SRL Ploieşti solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la demontarea ferestrelor termopan amplasate pe peretele din spate al imobilului reclamantei şi a materialelor de ornament amplasate pe peretele de la stradă, iar în caz de refuz abilitarea reclamantei de a efectua lucrările pe cheltuielile pârâtei, precum şi să oblige pe pârâtă să aducă pereţii la stadiul existent anterior efectuării lucrărilor menţionate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr.586 din 16 iunie 2008 Tribunalul Prahova-Secţia comercială şi de contencios administrativ respinge excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâtă, admite acţiunea reclamantei şi obligă pârâta să demonteze ferestrele termopan amplasate pe peretele din spate al imobilului în litigiu şi să aducă peretele la stadiul anterior efectuării lucrărilor, iar în caz de refuz abilitează reclamanta să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei, cu 4020,30 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei.

97

Reţine instanţa, pentru a decide astfel, că în litigiu fiind spaţii comerciale în care societăţile comerciale în cauză îşi desfăşoară activitatea şi care fac parte din fondul lor de comerţ, iar obiectul litigiului constând într-o obligaţie de a face, neevaluabilă în bani, pricina este de competenţa tribunalului conform art.2 alin.1 lit.a Cod procedură civilă. Mai reţine instanţa că ferestrele termopan au fost montate de pârâtă fără a deţine o autorizaţie de construcţie în acest sens şi fără acordul reclamantei, căreia i se produce un prejudiciu prin închiderea ferestrei de aerisire a spaţiului de depozitare alimente, fiind incidente dispoziţiile art.1075 Cod civil.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe este respins ca nefondat prin decizia nr.197 din 20 octombrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti-Secţia comercială şi de contencios administrativ,care reţine, pentru a decide astfel, că hotărârea atacată nu este lovită de nulitate, întrucât a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor procedurale ce reglementează competenţa materială a instanţelor, litigiul fiind corect calificat ca litigiu comercial neevaluabil în bani, precum şi că expertiza contestată de apelantă s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor art.208 Cod procedură civilă, expertul făcând dovada convocării părţilor care au şi fost prezente la faţa locului împreună cu consilierii desemnaţi de instanţă la cererea lor, nedepunerea de către expertul consilier, desemnat la cererea apelantei, a unui punct de vedere cu privire la raportul de expertiză, solicitat de instanţă, neputând conduce la concluzia că s-a produs apelantei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; mai reţine instanţa de apel că apelanta pârâtă a adus modificări spaţiului în litigiu fără acordul reclamantei intimate, fără autorizaţie de construcţie şi de natură a o prejudicia pe reclamantă cât priveşte ventilaţia depozitului de alimente.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art.304 pct.3,5 şi 9 Cod procedură civilă, admiterea acestuia şi, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Ploieşti şi, în subsidiar, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea analizării motivului de apel de ordine publică, ori pentru refacerea raportului de expertiză cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.208 Cod procedură civilă, sau modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul respingerii cererii introductive de instanţă ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În fundamentarea recursului său, în limitele motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, recurenta critică instanţa de apel pentru a fi pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de ordine publică privind competenţa după materie, instanţa respingând neîntemeiat motivul de apel privitor la necompetenţa materială a tribunalului în soluţionarea cauzei, reţinând eronat caracterul comercial al pricinii, în condiţiile în care, faţă de dispoziţiile art.4 Cod comercial raportat la art.3 Cod comercial, obiectul cauzei este de natură civilă, fiind de competenţa judecătoriei în primă instanţă.

Invocând prevederile art.304 pct.5 Cod procedură civilă, recurenta reproşează instanţei de apel neexaminarea motivului de apel de ordine publică, invocat la termenul de judecată din data de 13 octombrie 2008 şi privind lipsa capacităţii procesuale a intimatei reclamante S.C. Dealul Mare SRL, care fusese radiată conform încheierii nr.4936/19 mai 2008 a judecătorului delegat la ORC Prahova, decizia recurată fiind astfel pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art.295 alin.1 Cod procedură civilă.

Recurenta critică instanţa de apel şi pentru greşita apreciere a regularităţii raportului de expertiză faţă de încălcarea dispoziţiilor art.208 alin.1 Cod procedură civilă, expertul neprocedând la convocarea regulată a părţilor litigante, astfel că, prin

98

neparticiparea expertului consilier la desfăşurarea lucrărilor de expertiză, recurentei i s-a ştirbit dreptul fundamental la apărare şi prin aceasta, i s-a produs o vătămare.

Recurenta mai critică instanţa de apel şi pentru ignorarea realităţii că nu sunt întrunite condiţiile de fond ale acţiunii în răspundere civilă delictuală în raport la situaţia de fapt reţinută eronat de instanţă, imobilul în litigiu fiind construit de Municipiul Ploieşti, iar recurenta operând doar schimbarea geamurilor şi a tâmplăriei de fier, anterioară, cu geamuri termopan şi tâmplărie PVC, lucrare ce nu necesită autorizaţie de construire conform dispoziţiilor legale aplicabile în materie.

Examinând recursul recurentei pârâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta este fondat.

Între motivele invocate de recurentă urmează a se examina cu prioritate cel întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.3 Cod procedură civilă vizând necompetenţa materială a instanţelor comerciale.

Într-adevăr, obiectul litigiului este de natură civilă şi nu de natură comercială cum eronat a stabilit instanţa de fond şi a confirmat instanţa de apel.

Faţă de concepţia obiectivă reţinută de codul comercial în vigoare în calificarea actelor juridice ca fiind comerciale, considerarea unui act juridic drept comercial dacă acesta vizează un bun ce face parte din fondul de comerţ este profund eronată şi fără suport legal. Calificarea unui act juridic ca fiind comercial, chiar dacă este încheiat între doi comercianţi - ca în cauza de faţă, trebuie făcută în lumina dispoziţiilor art.4 Cod comercial, coroborat cu art.3 Cod comercial care procedează la enumerarea faptelor juridice – lato sensu – considerate a fi comerciale, enumerare în care nu se încadrează operaţii referitoare la lucrări asupra spaţiului comercial ce face parte din fondul de comerţ, cum eronat au stabilit instanţele criticate.

Conform art.4 Cod comercial au caracter comercial şi „celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”, dispoziţie legală care – raportată la pricina de faţă – nu permite calificarea litigiului dintre părţile litigante ca fiind comercial chiar dacă acestea au calitate de comercianţi, întrucât nu are legătură - prin natura sa - cu obiectul de activitate al menţionatelor societăţi comerciale, respectiv cu specialitatea capacităţii lor de folosinţă, în speţă fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru un fapt juridic de natură civilă.

Faţă de natura civilă a litigiului dedus judecăţii, neevaluabil în bani, competenţa de judecată în primă instanţă revenea judecătoriei, conform art.1 pct.1 raportat la art.2 alin.1 lit.b Cod procedură civilă, cum fondat a arătat recurenta.

Constatarea caracterului fondat al primului motiv de recurs - motiv de ordine publică, vizând necompetenţa materială a tribunalului ca instanţă de fond - şi a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei instanţei de apel, care a confirmat soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei necompetenţei materiale a instanţei comerciale, invocată de pârâtă, face inutilă examinarea celorlalte motive invocate de recurentă în recursul său.

Astfel fiind, recursul recurentei pârâte urmează a fi admis şi, cu aplicarea dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă, decizia recurată urmează a fi modificată în sensul că urmează a fi admis apelul pârâtei împotriva sentinţei primei instanţe care urmează a fi desfiinţată şi cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti ca instanţă civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

99

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta S.C. N. C. SRL Ploieşti împotriva deciziei nr.197 din 20 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de S.C. N. C. SRL Ploieşti împotriva sentinţei nr.586 din 16 iunie 2008 a Tribunalului Prahova - Secţia comercială şi de contencios administrativ pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti ca instanţă civilă.

Irevocabilă.Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,B. Ştefănescu E. Ezer M. Isailă

MAGISTRAT ASISTENT,F. Mocanu

Red. B.Ş.Dact. R.F./2.11.2009 Ex. 5

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativJudecători: Alexandrina Urleţeanu

Teodor Niţu

ROMÂNIAÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.2757 Dosar nr.1027/1371/2007

Şedinţa publică de la 5 noiembrie 2009

Completul compus din:

Mărioara Isailă - Preşedinte Brânduşa Ştefănescu - Judecător Emilia Ezer - Judecător Ruxandra Petre - Magistrat asistent

100

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S.C. M. P. SRL Târgu Mureş, împotriva deciziei nr.83/A din 20 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal, se constată lipsa părţilor, atât a recurentei-reclamante, cât şi a intimatului-pârât M. L.. Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent, învederându-se că recursul este legal timbrat, declarat şi motivat în cadrul termenului procedural prevăzut de dispoziţiile art.301 Cod procedură civilă, după care, constatând pricina în stare de judecată, Înalta Curte reţine cauza spre soluţionare.

ÎNALTA CURTE,

Asupra recursului de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa civilă nr.1490 din 26 octombrie 2007 a Tribunalului Comercial

Mureş a fost admisă în parte acţiunea reclamantului M. L. iar pârâta S.C. M. P. SRL a fost obligată ca până la 19 mai 2008 să îşi îndeplinească obligaţia asumată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1156 din 19 mai 2005 de BNP N. G., constând în asigurarea accesului separat la imobilul dobândit prin cumpărare.

Prin aceeaşi sentinţă s-au respins celelalte cereri, respectiv cererea reconvenţională a pârâtei de a fi obligată reclamanta la suportarea a ½ din cheltuielile avansate pentru separarea furnizării energiei electrice, precum şi la respectarea dreptului de servitute de trecere, reclădirea zidului şi să permită racordarea la reţeaua de canalizare.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către pârâta S.C. M. P. SRL Miercurea Nirajului a fost respins ca nefondat prin decizia nr.83/A din 20 octombrie 2008 a Curţii de Apel Tg. Mureş - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, complinind argumentarea instanţei de fond pe aspectele asupra cărora nu se pronunţase (mutarea streşinii, luarea de apă din fântâna din curtea imobilului şi racordarea la reţeaua de apă şi canalizare) în virtutea efectului devolutiv al apelului.

În urma analizei, instanţa de apel a reţinut că parte din aceste servituţi (racordarea la reţeaua de apă şi canalizare şi dreptul de a lua apă din fântână) nu au format obiectul clauzelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi iar celelalte servituţi (zidul despărţitor, picătura streşinii) au format obiectul unei cercetări locale din partea judecătorilor, iar în urma constatărilor s-a apreciat reconvenţionala formulată pe aceste aspecte ca nefondată.

În rest, s-a apreciat că instanţa de fond a interpretat corect clauzele contractului şi situaţia părţilor aşa încât toate criticile pârâtei, reclamantă în cererea reconvenţională au fost respinse.

Nemulţumită de această decizie pârâta a declarat recurs solicitând casarea ei pentru nelegalitate, iar în subsidiar, rejudecarea pricinii în fond şi respingerea cererii reclamantului.

În dezvoltarea criticilor recurenta, invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă invocă nulitatea hotărârilor pronunţate cu încălcarea normelor de competenţă materială, susţinând că obligaţiile contractuale a căror nerespectare formează obiectul litigiului sunt obligaţii civile şi nu contractuale, aşa încât competenţa soluţionării pricinii revenea în primă instanţă judecătoriei şi nu tribunalului.

101

Pe fondul litigiului apreciază că servitutea de trecere ce a format obiectul cererii principale a fost o obligaţie contractuală care însă nu era exigibilă dată fiind perioada scursă de la data încheierii vânzării-cumpărării imobilului, termenul stabilit de instanţă pentru realizarea ei fiind irealizabil datorită relaţiilor tensionate şi şicanatorii dintre părţi. Soluţia dată pe acest aspect este criticabilă şi pentru faptul că reclamantul nici măcar nu a solicitat fixarea unui termen pentru realizarea servituţii de trecere, aşa cum s-a pronunţat instanţa.

Pe aspectul reconvenţionalei recurenta critică soluţia dată în legătură cu edificarea zidului despărţitor, cercetarea locală efectuându-se în absenţa sa sau a avocatului său şi consemnând aspecte ce nu corespund realităţii.

La dosar recurenta a ataşat fotografii ale imobilului în litigiu. Prin întâmpinare intimatul reclamant M. L. a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, iar pentru termenul de astăzi recurenta, prin administratorul său a depus la dosar copia unei expertize ordonată într-o cauză penală existentă între părţi în legătură cu folosinţa imobilului.

Recursul pârâtei reclamante este întemeiat pentru următoarele considerente:Potrivit art.304 pct.3 Cod procedură civilă coroborat cu art.312 al.3 şi 6 Cod

procedură civilă se poate cere casarea unei hotărâri atunci când ea este dată cu încălcarea competenţei altei instanţe.

Critica recurentei întemeiată pe acest motiv de recurs este întemeiată deoarece litigiul de faţă are ca obiect îndeplinirea unor obligaţii asumate de părţi printr-un contract civil de vânzare-cumpărare şi vizează anumite servituţi civile ce vizează raporturile de vecinătate create urmare vânzării-cumpărării.

Chiar dacă una dintre părţile contractului de vânzare-cumpărare pe care reclamantul l-a invocat în cererea sa este un comerciant, obiectul litigiului vizează îndeplinirea unor obligaţii civile, constituirea servituţilor asumate prin contract sau cele invocate de părţi şi solicitate a fi recunoscute prin hotărârea ce se va da în cauză, neconstituind acte sau fapte de comerţ enumerate în art.3 şi 4 Cod comercial, ci vizează raporturi civile de vecinătate între proprietari.

În consecinţă Curtea apreciază că greşit tribunalul comercial a soluţionat cauza în primă instanţă, competenţa aparţinând, în temeiul art.2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă coroborat cu art.1 pct.1 Cod procedură civilă Judecătoriei Târgu Mureş, ca instanţă civilă.

Apreciind întemeiată această critică Curtea va admite recursul pârâtei şi în temeiul art.312 al.1 şi 3 Cod procedură civilă va casa decizia din apel şi sentinţa tribunalului, cauza urmând a fi trimisă, în temeiul al.6 din acelaşi text, instanţei competente, această instanţă urmând a avea în vedere şi celelalte critici invocate de recurentă pe fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. M. P. SRL Târgu Mureş, împotriva deciziei nr.83/A din 20 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia recurată şi sentinţa nr.1490 din 26 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Comercial Mureş, trimite cauza spre rejudecare în primă instanţă la Judecătoria Tg. Mureş, ca instanţă civilă.

Irevocabilă.

102

Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,M. Isailă B. Ştefănescu E. Ezer

MAGISTRAT ASISTENT,R. Petre

Red. E.E.Dact. R.F./26.11.2009 Ex. 5

Curtea de Apel Tg. Mureş - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscalJudecători: Horatius Dumbravă

Zoiţa Milăşan

ROMÂNIAÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.3194 Dosar nr.2639/118/2007

Şedinţa publică de la 3 decembrie 2009Completul compus din:

Brânduşa Ştefănescu - Preşedinte Emilia Ezer - Judecător Mărioara Isailă - Judecător Floarea Mocanu - Magistrat asistent

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanţii S. I. D., M. A. B. şi pârâta S.C. T., H., R. M. N. SA Eforie Nord împotriva deciziei civile nr.178/COM din 3

103

noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal s-au prezentat recurenţii reclamanţi S. I. D. şi M. A. B. prin avocat Maria Zaharia Prelipceanu, lipsă fiind recurenta pârâtă S.C. T. H. R. M. N. SA Eforie Nord.

Procedura de citare legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent învederând instanţei că

ambele recursuri sunt legal timbrate, declarate şi motivate în cadrul termenului procedural.

Înalta Curte, din oficiu, pune în discuţie excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale în soluţionarea cauzei.

Având cuvântul pe excepţia invocată, reprezentantul recurenţilor reclamanţi arată că obiectul litigiului este un raport juridic civil şi solicită admiterea excepţiei şi trimiterea cauzei spre soluţionare la instanţa civilă.

ÎNALTA CURTE,

Asupra recursurilor de faţă:Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Constanţa au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei S.C. T. H. R. M. N. SA la plata sumei de 150.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Eforie Sud, parcelele 31 şi 37 pentru perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii, la plata sumei de 1.200 euro/lună (echivalent în lei la data plăţii) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului începând cu data introducerii acţiunii şi până la data încetării ocupării abuzive, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta S.C. T.H.R.M. N. SA a solicitat, în contradictoriu cu reclamanţii S. I. D. şi M. A. B., constatarea existenţei unui drept de superficie gratuit asupra terenului în suprafaţă de 417 mp. proprietatea reclamanţilor, pe care este edificat, în parte, Hotelul Ancora, proprietatea S.C. T.H.R.M. N..

Prin sentinţa civilă nr.1895/COM din 1 iulie 2008 Tribunalul Constanţa - Secţia comercială a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii S. I. D. şi M. A. B., a fost obligată pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA să plătească reclamanţilor suma de 16.714 lei reprezentând daune echivalente lipsei de folosinţă a terenului în perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii, s-au respins, ca nefondate, celelalte pretenţii.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.291 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. sunt în posesia unui titlu, reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentinţa nr.5305/13 aprilie 1998 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr.4161/1998) prin care S.C. Carmen Silva SA, a cărei succesoare este pârâta, a fost obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă loturile nr.31 şi 37 situate în Eforie Sud, în suprafaţă totală de 600 mp.

104

Amplasarea Hotelului Ancora, proprietatea pârâtei, pe suprafaţa de 417 mp. din cele două loturi şi afectarea diferenţei de 183 mp. pentru folosirea aceleiaşi construcţii (terasă, trotuare şi spaţiu verde) i-a lipsit pe reclamanţi de posibilitatea de a se bucura ei înşişi de bunul proprietatea lor.

Totodată reclamanţii au fost privaţi şi de posibilitatea de a percepe o sumă echivalentă folosinţei terenului, fiind întrunite în mod cumulativ condiţiile instituite prin normele art.998-999 Cod civil pentru antrenarea răspunderii S.C. T. H. R. M. N. SA sub forma daunelor.

Instanţa a reţinut că, deşi pârâta, la rândul său, a invocat un drept de proprietate reprezentat de Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr.1114/11 noiembrie 2002, acesta este emis ulterior admiterii acţiunii în revendicare şi într-o procedură administrativă, în care reclamanţii nu au fost parte.

Daunele echivalente lipsei de folosinţă a terenului, în perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii, la primirea cărora sunt îndreptăţiţi reclamanţii, au o valoare de 16.714 lei, stabilită prin raportul de expertiză contabilă suplimentat cu răspunsul la obiecţiunile părţilor.

Faţă de absenţa caracterului cert al prejudiciului invocat de reclamanţi în cel de-al doilea capăt de cerere, atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare, văzând şi că, în mod eronat, daunele în continuare pretinse vizează lipsa folosinţei terenului şi construcţiilor, instanţa a constatat nefondate celelalte pretenţii ale reclamanţilor.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de fond a reţinut că, deşi a invocat constituirea dreptului de superficie în temeiul legii, pârâta nu a probat că, printr-un act normativ, i-a fost recunoscut atributul folosinţei terenului ai cărui proprietari sunt reclamanţii.

De altfel, în mod contradictoriu, pârâta şi-a fundamentat pretenţiile şi apărările fie pe un drept de folosinţă gratuită asupra terenului, al cărui izvor reprezentat de lege nu l-a dovedit, fie pe un drept de proprietate asupra terenului aferent hotelului.

Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de reclamanţii S. I. D., M. A. B. şi S.C. T. H. R. M. N. SA au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Constanţa prin decizia nr.178/COM din 3 noiembrie 2008.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, din probatoriul administrat în cauză - înscrisuri, expertize tehnice - că reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. au făcut dovada titlului lor de proprietate, reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care S.C. Carmen Silva SA, a cărei succesoare este pârâta, a fost obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă loturile nr.31 şi 37 situate în oraşul Eforie Sud, în suprafaţă totală de 600 mp. (teren pe care este amplasat Hotelul Ancora – 417 mp. – precum şi terasa, trotuarele, spaţiul verde aferente acestuia ce de asemenea ocupă diferenţa de 183 mp.), condiţii în care reclamanţii au fost lipsiţi de prerogativele dreptului lor de proprietate, celelalte înscrisuri obţinute într-o procedură administrativă specială nefiindu-le opozabile.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii S. I. D., M. A. B. şi pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA.

Reclamanţii S. I. D. şi M. A. B. în recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, au susţinut că deşi au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă asupra imobilului, li s-a acordat o sumă mai mică decât cea stabilită prin raportul de expertiză, iar instanţa de apel nu a motivat în fapt şi în drept soluţia la care s-a ajuns. De asemenea, susţin recurenţii, atât instanţa de fond cât şi curtea de apel au stabilit preţul de 0,208 euro/mp. în baza unui sistem stabilit pe baza

105

prevederilor Ordonanţei nr.40/1999, ordonanţă care s-a aplicat domeniului protecţiei chiriaşilor şi stabilirii chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţă, ordonanţă care nu îşi mai produce efecte din data de 8 aprilie 2004, şi în consecinţă, hotărârile care au fost date de cele două instanţe în baza argumentelor juridice prevăzute de un act normativ inexistent sunt vădit nelegale.

Pârâta S.C. T.H.R.M.N. SA, întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, a susţinut, în esenţă, că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au trecut cu uşurinţă peste faptul că pentru terenul afectat de construcţia Hotelului Ancora au titlu de proprietate valabil, ce nu a fost contestat şi că nu s-a apreciat corect situaţia juridică a terenului în sensul că atributul folosirii a fost dobândit prin efectul legii, în cadrul procesului de privatizare.

Înalta Curte a luat în examinare, în conformitate cu dispoziţiile art.137 Cod procedură civilă, excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale în soluţionarea litigiului.

Examinând recursurile în raport de motivul de ordine publică, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.3 Cod procedură civilă, invocat din oficiu, în condiţiile art.306 alin.(2) Cod procedură civilă, al necompetenţei în primă instanţă a tribunalului în soluţionarea cauzei, Înalta Curte a constatat următoarele:

Obiectul litigiului este de natură civilă şi nu de natură comercială, cum eronat a stabilit instanţa de fond şi a confirmat instanţa de apel.

Calificarea unui act juridic ca fiind comercial, chiar dacă este încheiat cu un comerciant, ca în cauza de faţă, trebuie făcută în lumina dispoziţiilor art.4 Cod comercial, coroborat cu art.3 Cod comercial care procedează la enumerarea faptelor juridice – lato sensu – considerate a fi comerciale, enumerare în care nu se încadrează pretenţiile pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care este amplasat imobilul, cum eronat au stabilit instanţele criticate.

Conform art.4 Cod comercial au caracter comercial şi „celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”, dispoziţie legală care – raportată la pricina de faţă – nu permite calificarea litigiului dintre părţile litigante ca fiind comercial.

Calitatea de comerciant a pârâtei nu schimbă natura civilă a obligaţiilor acesteia, invocate în cauză, care reprezintă temeiul chemării în judecată a pârâtei, natura civilă fiind avută în vedere, ca excepţie, şi de dispoziţiile art.4 Cod comercial.

Faţă de natura civilă a litigiului dedus judecăţii, competenţa de judecată în primă instanţă revenea judecătoriei, conform art.1 pct.1 raportat la art.2 alin.1 lit.b Cod procedură civilă.

Constatarea caracterului fondat al motivului de ordine publică, vizând necompetenţa materială a tribunalului ca instanţă de fond şi a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei instanţei de apel, face inutilă examinarea recursurilor.

Astfel fiind, urmează a fi admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale şi, în consecinţă, cu aplicarea dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă, vor fi admise recursurile, se va casa decizia recurată şi sentinţa primei instanţe şi cauza va fi trimisă spre competentă soluţionare la Judecătoria Constanţa ca instanţă civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale.

106

Admite recursurile declarate de reclamanţii S. I. D., M. A. şi pârâta S.C. T. H. R. M. N. SA Eforie Nord împotriva deciziei civile nr.178/COM din 3 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia recurată şi sentinţa civilă nr.1895/COM din 1 iulie 2008 a Tribunalului Constanţa şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Constanţa ca instanţă civilă.

Irevocabilă.Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,B. Ştefănescu E. Ezer M. Isailă

MAGISTRAT ASISTENT,F. Mocanu

Red. Fl.M.Dact. R.F./7.01.2010 Ex. 5

Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscalJudecători: Kamelia Vlad

Erol Geli

ROMÂNIAÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.213 Dosar nr.39621/3/2008

Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2010 Completul compus din :

Adriana Chioseaua - preşedinteDorica Toacă - judecătorLucia Brehar - judecător

Ana Măria Cojocaru - magistrat asistent

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE BUCUREŞTI, pârâta SC A. C. SRL BUCUREŞTI şi

107

recurentul chemat în garanţie T. S. împotriva sentinţei comerciale nr.10 din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a comercială.

La apelul nominal s-au prezentat recurentul-reclamant SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE BUCUREŞTI prin consilier juridic Bădescu Claudiu şi recurentul chemat în garanţie T. S. prin avocat Simona Bărăscu, lipsind recurenta-pârâtă SC A. C. SRL BUCUREŞTI.

Procedura legal îndeplinită.S-a referit de către magistratul asistent că recursul reclamantei este declarat

şi motivat în cadrul termenului procedural, fiind legal timbrat, recursul pârâtei este nemotivat şi netimbrat, iar recursul chematului în garanţie este netimbrat şi netimbrat, după care:

înalta Curte, constatând că părţile nu au formulat alte cereri şi chestiuni prealabile, apreciază cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor prezente asupra cererii de recurs formulată de către reclamantă şi asupra excepţiei de netimbrare a recursurilor declarate de pârâtă şi chematul în garanţie, invocate din oficiu de către instanţă.

Reprezentantul recurentei reclamantă solicită admiterea recursului, în raport de motivul de nelegalitate invocat, respectiv art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Punctează aspectul referitor la faptul că reclamanta a formulat o acţiune în grăniţuire şi nu în revendicare, competenţa de soluţionare a cauzei fiind în favoarea judecătoriei şi nu a tribunalului. În consecinţă, solicită admiterea recursului propriu, modificarea deciziei recurată, în sensul admiterii acţiunii. In ceea ce priveşte celelalte recursuri solicită anularea acestora.

Reprezentantul recurentului chemat în garanţie solicită respingerea recursului reclamantei şi anularea recursurilor declarate de pârâtă şi chematul în garanţie ca netimbrate.

ÎNALTA CURTE

Asupra recursurilor de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin acţiunea înregistrată la 16 mai 2008 în dosarul nr.7931/299/2008 al

Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti reclamantul SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE a chemat în judecată pârâta SC A. C. SRL BUCUREŞTI, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: grănituirea şi stabilirea liniei de hotar dintre cele două proprietăţi învecinate, anume terenul aflat în proprietate publică a statului şi administrarea Serviciului de Informaţii Externe, în suprafaţă de 163.288 mp situat în Bucureşti, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti nr.280-284, sector 1, nr.cadastral 4748/1/1 şi terenul proprietatea pârâtei în suprafaţă de 28.812 mp situat în Bucureşti , Şos. Bucureşti-Ploieşti nr.172-178, sector 1, nr.cadastral 6451-12921/2; urmare a grăniţuirii, pârâta să fie obligată să respecte posesia reclamantului asupra suprafeţei de teren de 1661 mp care face obiectul suprapunerii dintre cele două terenuri, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat o cerere de chemare în garanţie împotriva lui T. S. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5.979.600 lei reprezentând valoarea terenului în suprafaţă de 1661 mp, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa nr.10981 din 19 septembrie 2008 cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia comercială, reţinându-se că imobilul pârâtei face parte din fondul său de comerţ, că litigiul este unul comercial, rezultând dintr-un

108

fapt de comerţ ce poate fi calificat atât subiectiv, cât şi conex, în strânsă legătură cu activitatea comercială, cu punerea în valoare a fondului de comerţ al pârâtei.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a comercială, care a pronunţat sentinţa nr.13897 din 16 decembrie 2008 prin care, la rândul său, s-a dezinvestit cu soluţionarea acţiunii căreia i-a atribuit caracter civil, competenţa fiind declinată în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti şi constatându-se ivirea conflictului negativ de competenţă.

Prin regulator de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a comercială a pronunţat sentinţa nr.10 din 2 februarie 2009 şi, în temeiul art.22 alin.2 Cod procedură civilă a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia civilă.

în motivarea soluţiei, Curtea a reţinut că prezumţia de comercialitate dată de calitatea de comerciant a pârâtei are caracter relativ, iar aceasta este răsturnată de caracterul exclusiv civil al obligaţiei, decurgând din necesitatea grăniţuirii proprietăţilor învecinate, potrivit art.584 Cod civil, care constituie temeiul juridic al acţiunii.

Prezumţia de comercialitate este răsturnată nu numai de caracterul de bunuri imobile al celor două terenuri învecinate, dar şi de caracterul civil al acţiunii în grăniţuire, care decurge din caracterul perpetuu şi real al dreptului de proprietate imobiliară. Cum prin acţiunea în grăniţuire se apără însuşi dreptul de proprietate asupra terenurilor învecinate, rezultă că aceasta are caracter de acţiune reală privind dreptul de proprietate imobiliară.

Reţinând însă că acţiunea este patrimonială, privind două terenuri din care, numai imobilul pârâtei rezultă că ar avea o valoare situată în jurul sumei de 2.148.250 lei, competenţa în primă instanţă aparţine tribunalului, ca instanţă civilă, cu atât mai mult cu cât, este posibil ca, în cadrul operaţiunii de grăniţuire să se constate suprapuneri ale celor două terenuri, sub acest aspect acţiunea îmbrăcând parţial forma unei acţiuni în revendicare.

Împotriva acestei sentinţe părţile au declarat recurs.Reclamantul solicită prin cererea de recurs stabilirea în mod irevocabil a

competenţei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, susţinând că hotărârea atacată s-a dat cu aplicarea greşită a legii, în speţă, a art.l pct. 1 şi art.2 pct. 1 l i t .b Cod procedură civilă, precum şi Deciziei nr.32/2008 în interesul legii.

În motivare susţine că acţiunea pe care a formulat-o este în grăniţuire, întemeiată pe art.584 Cod civil, şi are natură civilă, patrimonială, fiind de competenţa în primă instanţă a judecătoriei. Prin aceasta s-a cerut instanţei de judecată să stabilească hotarul dintre două proprietăţi. Precizează că nu a formulat o acţiune în revendicare imobiliară, pentru care nici nu avea calitate procesuală activă, şi nici nu a pretins vreun drept de proprietate asupra terenului aflat în proprietatea pârâtei.

În privinţa Deciziei nr.32/2008 susţine că aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial la o dată ulterioară promovării acţiunii, motiv pentru care cererea a fost socotită, şi prin raportare la dispoziţiile cuprinse în art.3 lit.i din Legea nr.146/1997, ca o cerere neevaluabilă în bani.

Pe de altă parte, recurenta susţine că valoarea obiectului litigiului nu poate fi constituită din însumarea valorii terenurilor supuse grăniţuirii (28.812 mp proprietatea pârâtei + 168.192 mp aflaţi în administrarea reclamantei), ci doar prin raportare la valoarea suprafeţei de suprapunere de 1661 mp, ceea ce dă o valoare sub plafonul de 500.000 lei stabilit de lege.

Pârâta şi chematul în garanţie au declarat recurs, însă tară a fi depuse motivele de nelegalitate şi tară a se face dovada legalei timbrări, deşi părţile au fost

109

citate în acest sens şi cu această menţiune, motiv pentru care, în privinţa lor urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, în sensul anulării celor două recursuri, ca netimbrate.

Cât priveşte recursul declarat de reclamant se vor reţine următoarele:Acţiunea promovată de reclamant este o acţiune civilă în grăniţuire, pentru

stabilirea hotarului, a liniei despărţitoare, prin semne exterioare, între două proprietăţi învecinate, întemeiată pe art.584 Cod civil şi nu are caracterul unei acţiuni în revendicare imobiliară decât după precizarea corespunzătoare a titularului cererii, potrivit principiului disponibilităţii.

Acest tip de acţiune nu poate avea natură comercială, deoarece nu este generată nici de o faptă de comerţ obiectivă, nici de una subiectivă ori unilaterală sau mixtă.

Faptele de comerţ obiective sunt actele juridice şi operaţiunile prevăzute , în principal, în art.3 Cod comercial, considerate ca atare datorată naturii lor şi pentru motive de ordine publică, independent de calitatea persoanei care le săvârşeşte.

În temeiul art.4 Cod comercial, actele şi operaţiunile săvârşite de comerciant sunt considerate fapte de comerţ subiective. Astfel , inclusiv actele de natură civilă devin comerciale pentru că ele sunt făcute de un comerciant cu ocazia exercitării comerţului său, legea instituind o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, dacă acestea nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul. Aşadar, prezumţia are caracter relativ ea putând fi răsturnată, combătută, în condiţiile art.4 Cod comercial.

Acţiunea juridică în grăniţuire nu este generată, ea nu are la bază o faptă de comerţ subiectivă, adică un act juridic (manifestare de voinţă în scopul producerii de efecte juridice) ori o operaţiune săvârşită de comerciant (societatea pârâtă), cu ocazia exercitării comerţului său.

Nu sunt incidente nici dispoziţiile art.3, nici cele ale art.4 din Codul comercial, ori ale art.56 Cod comercial care reglementează faptele de comerţ unilaterale sau mixte, în care „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale", deoarece, aşa cum s-a reţinut mai sus, nu a avut Ioc nici un act sau operaţiune săvârşită de pârâtă, în calitate de comerciant şi în exerciţiul comerţului său.

Fiind stabilită natura civilă a acţiunii, urmează a se determina caracterul patrimonial ori neevaluabil în bani a cererii, acest lucru prezentând interes, deoarece, Codul de procedură civilă prevede reguli de competenţă diferite în funcţie de acest criteriu.

Independent de poziţia oscilantă a reclamantei din cererea de recurs, care califică acţiunea când nepatrimonială (introdusă anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr.32/2008 şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr.146/1997 referitoare la timbraj cu taxă fixă), când patrimonială (oferind şi o variantă de calcul a valorii suprafeţei de 1661 mp raportat la un preţ de 137,5 lei/mp), se va reţine că în acţiunea în grăniţuire părţile nu sunt obligate să dovedească existenţa dreptului de proprietate, obiectul cererii în speţă nefiind evaluabil în bani, iar, pe de altă parte, prin raportare la Decizia nr.32/2008 reţinută de instanţa care a pronunţat regulatorul de competenţă, urmează a se constata că acţiunea de faţă a fost promovată anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial.

Prin urmare, în raport de prevederile art.312 alin.l şi 2 precum şi art.l pct.l coroborat cu art.2 pct.l lit.b Cod procedură c iv i lă se va admite recursul reclamantului, cu consecinţa modificării sentinţei recurate şi trimiterii cauzei spre soluţionare la Judecătoria Sector 1 Bucureşti, ca instanţă civilă.

110

PENTRU ACESTE MOTIVEÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamantul SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE BUCUREŞTI, împotriva sentinţei civile nr.10 din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a comercială, modifică sentinţa recurată în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ca instanţă civilă.

Anulează recursurile declarate de pârâta SC A. C. SRL BUCUREŞTI şi chematul în garanţie T. S. împotriva aceleiaşi sentinţe ca netimbrate.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTORA. Chioseaua D. Toacă L. Brehar

MAGISTRAT ASISTENT A. M. Cojocaru

Red. L.B.Dact. SA/5 exp.16.02.2010 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia comercialăJud. Măria Speranţa Cornea

III. Drept penal

1. Aprecierea probelor, jurisprudenţa

111

2. Individualizarea pedepselor

3. Infracţiuni economice

4. Mandatul european de arestare

5. Revizuirea

1. Aprecierea probelor, jurisprudenţa

Lămurirea cauzei pe bază de probe. Aprecierea probelor. Declaraţiile investigatorului sub acoperire şi ale colaboratorului 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi

mijloacele de probă. Dispoziţii generale

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- lămurirea cauzei pe bază de probe

- aprecierea probelor

- declaraţiile investigatorului sub acoperire şi ale colaboratorului

 

112

C. proc. pen., art.62, art.63

 

În vederea aflării adevărului, instanţa de judecată este obligată, potrivit art.62

C. proc. pen., să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe,

aprecierea fiecărei probe făcându-se, conform art.63 din acelaşi cod, în urma

examinării tuturor probelor administrate.

Dacă între declaraţiile investigatorului sub acoperire şi ale colaboratorului date

în cursul urmăriri penale şi cele date de aceştia în cursul cercetării judecătoreşti

există contradicţii, care creează dubii privind situaţia de fapt cu care a fost sesizată

instanţa de judecată, iar în afara acestor declaraţii nu există nici o probă din care să

rezulte participarea inculpatului la săvârşirea infracţiunii, instanţa, achitând pe

inculpat, a răspuns exigenţelor art.62 C. proc. pen. şi a făcut o corectă aplicare a

prevederilor art.63 din acelaşi cod.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.5826 din 12 octombrie 2006

 

Prin sentinţa nr.575 din 28 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I

penală, în baza art.11 pct. 2 lit. a) raportat la art.10 alin.(1) lit. c) C. proc. pen. a fost

achitat inculpatul V.A. pentru infracţiunea prevăzută în art.9 din Legea nr.143/2000,

prin aceeaşi sentinţă fiind condamnaţi, în temeiul art.9 din Legea nr.143/2000,

inculpaţii G.B. şi M.D.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul V.A., instanţa a înlăturat susţinerile

colaboratorului şi ale investigatorului sub acoperire, a căror folosire a fost autorizată

în cauză de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit

cărora acesta ar fi adus la o masă din localul său, la 3 noiembrie 2003, un recipient

cu anhidridă acetică cu capacitatea de 0,5 l.

Instanţa a motivat că declaraţia colaboratorului nu se coroborează cu nici un

alt mijloc de probă, iar pe de altă parte există contradicţii între declaraţiile

colaboratorului şi ale investigatorului sub acoperire de la urmărirea penală şi instanţă,

precum şi în conţinutul proceselor verbale încheiate de investigatorul sub acoperire.

S-a relevat că în cursul cercetării penale colaboratorul a declarat că a discutat cu

inculpatul V.A. despre posibilitatea procurării de anhidridă acetică din străinătate, în

timp ce la cercetarea judecătorească colaboratorul şi investigatorul sub acoperire au

declarat că discuţia s-a referit numai la înstrăinarea unor autoturisme.

113

Instanţa a reţinut ca fiind cert numai faptul că recipientul din plastic de 0,5 l ce

conţinea anhidridă acetică i-a fost remis colaboratorului de inculpatul G.B., care l-a

predat investigatorului sub acoperire.

Faţă de aceste considerente instanţa a dispus achitarea inculpatului V.A.,

făcând aplicarea art.10 alin.(1) lit. c) C. proc. pen. - fapta nu a fost săvârşită de

inculpat.

Prin decizia nr.954 din 7 decembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I

penală, a admis apelul procurorului şi a desfiinţat în parte sentinţa, dispunând, între

altele, condamnarea inculpatului V.A. pentru infracţiunea prevăzută în art.9 din Legea

nr.143/2000.

Recursul declarat, între alţii, de inculpatul V.A. este fondat.

Prima instanţă a răspuns exigenţelor art.62 C. proc. pen., potrivit cărora era

obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe şi a făcut o

corectă aplicare a prevederilor art.63 din acelaşi cod referitor la aprecierea probelor.

În mod corect a relevat contradicţiile între declaraţiile colaboratorului şi

investigatorului sub acoperire de la urmărirea penală şi cercetarea judecătorească,

ceea ce creează dubii în reţinerea stării de fapt cu care a fost sesizată instanţa.

Chiar trecând peste aceste contradicţii şi reţinând ca fapt real împrejurarea că

inculpatul V.A. ar fi fost prezent la momentul în care a fost manipulat recipientul ce s-

a dovedit a conţine anhidridă acetică, aceasta nu este suficientă pentru a

concluziona că inculpatul a fost angrenat într-o acţiune de traficare de precursori în

scopul producerii sau fabricării ilegale de droguri de mare risc. Această acţiune

rămâne singulară în contextul faptelor investigate de organele de urmărire penală.

Or, aceste organe au avut autorizaţii de ascultare a convorbirilor persoanelor

implicate în operaţiile ilicite cu anhidridă acetică şi nici una dintre transcrierile aflate la

dosarul cauzei nu relevă participarea lui V.A. la procurarea şi vânzarea substanţei

menţionate. În afară de declaraţiile colaboratorului şi ale investigatorului sub

acoperire nu există nici o probă care să susţină participarea lui V.A. la

comercializarea anhidridei acetice.

Pe de altă parte, potrivit art.9 din Legea nr.143/2000, constituie infracţiune şi

se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi

producerea, fabricarea, importul, exportul, oferirea, vânzarea, transportul, livrarea cu

orice titlu, trimiterea, procurarea, cumpărarea sau deţinerea de precursori,

114

echipamente ori materiale, în scopul utilizării lor la cultivarea, producerea sau

fabricarea ilicită de droguri de mare risc.

Din examinarea textului rezultă că pentru realizarea laturii subiective a

infracţiunii, atunci când obiectul material al infracţiunii este un precursor, este

necesar ca făptuitorul să fi acţionat cu intenţie calificată - adică să fi efectuat operaţii

cu precursori în scopul producerii sau fabricării ilicite de droguri de mare risc.

Or, în cauză, chiar dacă s-ar accepta că a avut în mână recipientul cu

anhidridă acetică, din nici o probă nu rezultă că V.A. ar fi fost conştient de un astfel

de scop, care în cazul inculpatului G.B. a fost dovedit prin referire expresă în

discuţiile înregistrate.

Este acceptabil a se raţiona că un astfel de scop poate fi relevat şi prin alte

elemente de fapt care nu implică o discuţie explicită, cum ar fi clandestinitatea

operaţiei, anvergura operaţiilor, cantitatea de substanţă etc. În cauză, însă, nici un

element de fapt nu susţine participarea inculpatului V.A. la operaţiuni cu precursori în

scopul producerii sau fabricării drogurilor de mare risc.

Aşa fiind, fapta acestuia nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii

din punct de vedere al vinovăţiei, aşa cum este reglementată în art.19 C. pen. şi, prin

urmare, recursul inculpatului a fost admis, dispunându-se achitarea sa în temeiul

art.11 pct. 2 lit. a) raportat la art.10 alin.(1) lit. d) C. proc. pen.

Audierea martorilor acuzării. Dreptul la un proces echitabil 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata.

Judecata în primă instanţă

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- audierea martorilor acuzării

- dreptul la un proces echitabil

 C. proc. pen., art.327

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

art.6 paragraf 3 lit. d)

 

115

1. Potrivit dispoziţiilor art.6 paragraf 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces

echitabil, orice acuzat are dreptul, între altele, să întrebe sau să solicite audierea

martorilor acuzării. În raport cu aceste dispoziţii, dacă martorii acuzării au fost audiaţi

numai în cursul urmăririi penale, în lipsa inculpatului, iar în cursul judecăţii aceşti

martori nu au fost audiaţi, instanţa neepuizând mijloacele legale pentru aducerea lor

spre a fi audiaţi în prezenţa inculpatului, nu sunt respectate exigenţele dreptului la un

proces echitabil, prevăzute în art.6 paragraf 3 lit. d) din Convenţie.

2. Prevederile art.327 alin.(3) C. proc. pen. - conform cărora, dacă ascultarea

vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date

de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei - sunt

aplicabile, în lumina dispoziţiilor art.6 paragraf 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, numai în cazul în care, în ciuda

eforturilor rezonabile ale instanţei, martorii nu pot fi aduşi în faţa acesteia pentru a fi

audiaţi.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.5023 din 26 octombrie 2007

Prin sentinţa penală nr.413 din 22 noiembrie 2006 a Tribunalului Hunedoara

inculpatul R.I. a fost condamnat la 15 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în

art.174 raportat la art.175 alin.(1) lit. c) şi d) C. pen. şi 8 ani interzicerea drepturilor

prevăzute în art.64 alin.(1) lit. a) şi b) C. pen.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul a fost căsătorit cu victima R.D. din anul

1973 şi, în ultimii ani, între soţi au apărut neînţelegeri frecvente care degenerau în

agresiuni pe fondul obiceiului celor doi de a consuma băuturi alcoolice.

În luna august 2005, soţii R. se ocupau cu păstorirea oilor unor localnici în

zona S., locuind într-o cabană silvică abandonată, zonă frecventată şi de alţi păstori,

precum şi de muncitori forestieri, între care martorul F.D.

În hotărârea primei instanţe se motivează că persoanele din anturajul soţilor R.

se familiarizaseră cu comportamentul acestora, caracterizat de consumul frecvent de

alcool urmat de agresiuni ale inculpatului asupra victimei R.D.

Instanţa a reţinut că, în dimineaţa zilei de 14 septembrie 2005, inculpatul i-a

invitat pe martorii F.M., S.G., F.D., N.E. şi alţi muncitori forestieri să consume băuturi

alcoolice, după care, ajungând în stare de ebrietate, inculpatul le-a cerut să plece.

116

Inculpatul a continuat să consume, împreună cu soţia, băuturi alcoolice până în jurul

orei 14,45, când au fost vizitaţi de martorii B.R. şi B.V.

Instanţa a mai reţinut că cei doi martori au observat că inculpatul şi victima se

aflau într-o avansată stare de ebrietate şi că în acest timp la cabană au sosit martorii

S.G., N.E. şi S.I. care, de asemenea, au văzut că soţii R. erau în stare de ebrietate şi

că inculpatul îi cererea „nervos” soţiei să-i gătească, cerându-le martorilor să se

îndepărteze de cabană sub ameninţarea unei securi.

În continuare, instanţa motivează că inculpatul şi-a agresat soţia cu o coadă

de topor găsită la faţa locului şi că a doborât-o la podea, după care s-a urcat cu

picioarele pe ea producându-i leziuni în urma cărora aceasta a decedat. Ulterior,

pentru a disimula uciderea soţiei, inculpatul a stropit-o cu motorină şi i-a dat foc.

Când martorul F.D. a urcat în cabană, a simţit mirosul de fum şi s-a deplasat în

camera soţilor R., unde a găsit cadavrul victimei R.D., în flăcări. În momentul în care

inculpatul a sesizat prezenţa martorului s-a ascuns, iar după ce martorul a părăsit

cabana, inculpatul a prins victima de picioare şi a tras-o afară din cameră, simulând

că încearcă să o resusciteze.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul a negat constant că şi-ar fi ucis soţia,

susţinând că aceasta singură şi-a dat foc şi a motivat că apărarea inculpatului este

nesinceră, combătută de declaraţiile martorilor prezenţi la faţa locului şi de actul

medico-legal din care rezultă că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat asfixiei

mecanice prin comprimarea corpului pe un plan dur cu obstrucţionarea orificiilor

buco-nazale, urmată de incendierea ei cu lichid inflamabil.

Motivarea instanţei relevă constatările raportului medico-legal, referitoare la

leziunile găsite de medicul legist pe corpul victimei la nivelul capului, a coapsei şi

trunchiului şi extrage mecanismul producerii morţii acesteia din datele raportului

medico-legal, care a concluzionat că leziunile faciale s-au produs prin comprimarea

capului victimei pe un plan dur, leziunile craniene şi la nivelul fesei şi coapsei s-au

produs prin lovire activă cu corpuri contondente, iar cele de la nivelul trunchiului, prin

comprimarea corpului victimei între două planuri dure.

Instanţa a mai relevat concluzia din raportul medico-legal, potrivit căreia

leziunile combustionale s-au produs după moarte şi a enumerat mijloacele de probă

care au fost avute în vedere la stabilirea situaţiei de fapt, între acestea fiind şi

declaraţiile martorilor F.D., S.I., S.G., B.V., B.R., F.M., N.E., M.N. şi B.I.

117

Prin decizia penală nr.83/A din 5 iunie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia a admis

apelul procurorului, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi a majorat pedeapsa

principală aplicată inculpatului la 18 ani închisoare.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul, care, în motivele de recurs, a

susţinut că hotărârile pronunţate sunt supuse casării, întrucât martorii care au făcut

depoziţii considerate esenţiale de instanţe au fost audiaţi numai la urmărirea penală,

prin aceasta procedându-se contrar dispoziţiilor art.6 din Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi practicii Curţii Europene a

Drepturilor Omului. În acest sens, inculpatul consideră că martorii S.I., S.G. şi N.E.

trebuiau audiaţi şi la instanţă, pentru a-i da posibilitatea să le pună întrebări.

Recursul este fondat.

Potrivit art.6 paragraf 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil, orice acuzat

are, în special, dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să

obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

Din examinarea dispoziţiilor citate ale Convenţiei - la care România este parte,

astfel că, potrivit art.11 şi art.20 din Constituţie, aceste dispoziţii fac parte din dreptul

intern - rezultă că încă înainte de a stabili temeinicia demersului de tragere la

răspundere a unei persoane trimise în judecată („acuzat”) aceasta are dreptul

fundamental la un proces echitabil.

Or, în înţelesul unui proces echitabil intră, aşa cum reglementează art.6

paragraf 3 lit. d) din Convenţie şi cum relevă practica Curţii Europene a Drepturilor

Omului, asigurarea dreptului inculpatului trimis în judecată şi aflat în faţa instanţei de

a pretinde ascultarea martorilor în prezenţa lui, cu posibilitatea de a le pune întrebări.

Chiar dacă în dreptul procesual penal român situaţia prevăzută în art.6

paragraf 3 lit. d) din Convenţie nu are o consacrare expresă, cerinţa realizării

condiţiei este obligatorie sub sancţiunea nulităţii şi, deci, a casării hotărârii pronunţate

cu încălcarea acestei exigenţe.

Cazul de casare ar putea fi subsumat situaţiilor reglementate în art.3859 alin.

(1) pct. 10 C. proc. pen.

Inculpatul din cauză a invocat că martorii S.I., S.G. şi N.E. nu au fost audiaţi la

instanţă pentru a-i da posibilitatea să beneficieze de prevederile art.6 paragraf 3 lit. d)

din Convenţie, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

118

Din examinarea dosarului cauzei rezultă că, într-adevăr, martorii menţionaţi nu

au fost audiaţi decât la urmărirea penală, în absenţa inculpatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în raport cu prevederile

Convenţiei, dispoziţiile art.327 alin.(3) C. proc. pen. referitoare la citirea în instanţă a

depoziţiilor date în cursul urmăririi penale sunt aplicabile numai în situaţia în care, în

ciuda unor eforturi rezonabile ale instanţei, martorii nu pot fi aduşi spre audiere.

Or, în cauză, nu există dovada că instanţa a epuizat mijloacele pentru

aducerea martorilor spre a fi audiaţi în prezenţa inculpatului, conform exigenţelor

prevederilor art.6 paragraf 3 lit. d) din Convenţie.

Prin urmare, există îndoială că inculpatul s-a bucurat de un proces echitabil

relativ la cerinţele Convenţiei, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile cazului de

casare prevăzut în art.3859 alin.(1) pct. 10 C. proc. pen. şi art.38515 pct. 2 lit. c) din

acelaşi cod.

În consecinţă, recursul a fost admis, decizia penală atacată şi sentinţa penală

nr.413 din 22 noiembrie 2006 au fost casate şi s-a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare la Tribunalul Hunedoara.

Interceptările şi înregistrările audio sau video. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi

mijloacele de probă

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- interceptările şi înregistrările audio sau video

C. proc. pen., art.911 şi urm.

În conformitate cu prevederile art.911 alin.(1) C. proc. pen., interceptările şi

înregistrările audio sau video se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la

119

cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în

condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea

sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu,

iar interceptarea şi înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt ori

pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte

mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. În dispoziţiile alin.(2) al aceluiaşi articol

sunt enumerate infracţiunile pentru care pot fi autorizate interceptările şi înregistrările

audio sau video.

Din analiza prevederilor art.911 alin.(1) şi (2) C. proc. pen., care stabilesc în

mod strict condiţiile legale de realizare a interceptările şi înregistrările audio sau

video, rezultă că legalitatea acestora nu este condiţionată de începerea urmăririi

penale, ci interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi autorizate şi în faza

actelor premergătoare.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.10 din 7 ianuarie 2008

Prin sentinţa penală nr.377/PI din 13 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul

Timiş, s-a dispus condamnarea inculpatului B.A. pentru săvârşirea infracţiunii de

trafic de influenţă prevăzută în art.257 alin.(1) C. pen. raportat la art.6 din Legea

nr.78/2000.

Instanţa de fond a reţinut, în fapt, că inculpatul B.A. şi-a desfăşurat activitatea

în cadrul instituţiei Prefectului judeţului Timiş, având funcţia de expert-asistent, fiind

totodată şi membru în Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr.290/2003.

După apariţia Legii nr.290/2003, denunţătorul B.I. şi tatăl său, A.B., au depus

cereri la Comisia Judeţeană Timiş pentru aplicarea Legii nr.290/2003, pentru

obţinerea de compensaţii de la statul român, având în vedere proprietăţile imobiliare

pe care le-au deţinut în Basarabia înainte de anul 1947.

În cursul lunii decembrie 2006, inculpatul i-a comunicat prin telefon

denunţătorului că cererile sale au fost admise parţial prin două hotărâri, invitându-l la

sediul Prefecturii pentru ridicarea acestor hotărâri. La 21 decembrie 2006,

denunţătorul a primit de la inculpat copii xerox ale hotărârilor, din care rezulta că prin

hotărârea nr.152 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat acordarea sumei de

168.501,34 lei, iar prin hotărârea nr.155 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat

acordarea sumei de 661.97,40 lei. Denunţătorul l-a întrebat pe inculpat când îşi va

120

primi banii, iar acesta i-a comunicat că plăţile se fac de Autoritatea Naţională pentru

Restituirea Proprietăţilor pe baza unor liste întocmite de funcţionarii din cadrul

acestei instituţii şi, dacă doreşte să primească cu prioritate sumele de bani, va trebui

să-i remită 10% din valoarea sumelor totale ce i-au fost aprobate, lăsându-l pe

denunţător să înţeleagă că are influenţă asupra funcţionarilor din cadrul Autorităţii

Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti.

În cursul lunii ianuarie 2007, denunţătorul i-a comunicat inculpatului că este

de acord să plătească 10%, în cazul în care plata i se va face cu prioritate.

La 13 aprilie 2007 inculpatul l-a sunat pe denunţător, acesta deplasându-se la

biroul inculpatului, ocazie cu care inculpatul i-a adus la cunoştinţă că vor intra în

contul personal o parte din sumele de bani la care era îndreptăţit, dându-i de înţeles

că a fost informat în acest sens de funcţionarii din cadrul Autorităţii Naţionale pentru

Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, de influenţa cărora s-a prevalat. Cu aceeaşi

ocazie, inculpatul a scris pe un bileţel sumele pe care cei doi le vor primi conform

hotărârilor, iar pe verso a indicat sumele pe care urma să le dea denunţătorul.

La 16 aprilie 2007, numitul B.I. a adresat un denunţ organelor de urmărire

penală prin care l-a reclamat pe inculpat pentru comportamentul său, în sprijinul

afirmaţiilor sale depunând înregistrarea audio efectuată personal pe un reportofon şi

bileţelul cu sumele de bani consemnate de inculpat. După acest moment, pe baza

autorizaţiilor emise de Tribunalul Timiş, organele de urmărire penală au procedat la

interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpat, precum şi la

înregistrarea audio-video a acestuia în mediu ambiental.

La 22 aprilie 2007, inculpatul i-a telefonat denunţătorului, reproşându-i

acestuia că nu l-a sunat în data de 19 aprilie 2007, când i-au intrat banii în cont.

Inculpatul i-a cerut denunţătorului să se întâlnească pentru a discuta despre primirea

sumelor de bani.

La 23 aprilie 2007, inculpatul şi denunţătorul s-au întâlnit şi au discutat despre

primirea primei tranşe din sumele de bani şi remiterea a 10% din aceasta

inculpatului.

Din înregistrarea convorbirilor purtate rezultă că inculpatul i-a confirmat

denunţătorului cifrele pe care i Ie-a scris pe biletul pe care i l-a dat la 13 aprilie 2007.

Denunţătorul l-a întrebat pe inculpat despre modul în care trebuie să remită suma de

bani care i s-a cerut, iar inculpatul i-a solicitat să depună banii într-un plic, pe care l-a

121

înmânat denunţătorului. Inculpatul i-a mai comunicat denunţătorului că trebuie să

introducă în plic o sumă care să reprezinte 10% din valoarea totală a hotărârilor.

La 24 aprilie 2007, denunţătorul, din contul personal, a retras suma de 16.900

lei pentru a o înmâna inculpatului ca o primă tranşă din suma cerută de acesta, cei

doi convenind ca diferenţa să fie remisă ulterior, după primirea celei de-a doua

tranşe de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti.

Denunţătorul s-a prezentat la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie Timişoara unde,

într-un proces-verbal, au fost înregistrate seriile bancnotelor care compuneau suma

de 16.900 lei ce urma a fi remisă inculpatului. Apoi banii au fost introduşi în plicul pe

care denunţătorul l-a primit de la inculpat.

Denunţătorul i-a telefonat inculpatului, cei doi s-au întâlnit, iar denunţătorul a

scos plicul cu bani şi l-a introdus în punga pe care i-a dat-o inculpatul.

După acest moment, inculpatul a fost oprit de organele de urmărire penală. La

solicitarea acestora, inculpatul a golit conţinutul celor două pungi pe care le avea

asupra sa, constatându-se că într-una din acestea inculpatul avea plicul cu bani, plic

în care se găsea suma de 16.900 lei, compusă din bancnote ale căror serii au fost

înregistrate în procesul-verbal de organele de urmărire penală.

Prin decizia penală nr.172/A din 24 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de

Apel Timişoara, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de inculpat.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul B.A., criticându-le

pentru aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, circumscrise, între altele, cazului de

recurs prevăzut în art.3859 alin.(1) pct. 2 C. proc. pen.

În notele scrise şi în susţinerea orală, recurentul-inculpat - prin apărătorul său -

a solicitat, în principal, restituirea cauzei la procuror conform dispoziţiilor art.332 alin.

(2) C. proc. pen. în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei. Sub acest

aspect, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art.911 şi urm. C. proc. pen., dar şi art.6 C.

proc. pen., întrucât urmărirea penală faţă de inculpat a fost începută prin rezoluţia din

24 aprilie 2007 ora 12,00, în timp ce autorizaţiile pentru interceptarea convorbirilor

telefonice şi ambientale au fost date, de judecător, la 18 aprilie 2007.

Se susţine, astfel, că obţinerea autorizaţiilor de interceptare în faza actelor

premergătoare încalcă prevederile art.911 C. proc. pen., fiind necesar şi obligatoriu a

fi dispusă începerea urmăririi penale împotriva persoanei ale cărei convorbiri

urmează a fi interceptate.

122

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând ambele hotărâri, conform

prevederilor art.3859 alin.(3) C. proc. pen. combinate cu art.3856 alin.(1) şi art.3857

alin.(1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Analizând probatoriul dispus şi administrat în cauză se constată că faptele

reţinute în sarcina inculpatului B.A., constând în aceea că a pretins de la

denunţătorul B.I suma de 82.900 lei, primind efectiv suma de 16.900 lei, în scopul de

a interveni pe lângă funcţionarii din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea

Proprietăţilor pentru a-i determina să facă plata cu prioritate şi în mod preferenţial a

compensaţiilor băneşti cuvenite denunţătorului, au fost corect stabilite de prima

instanţă.

Încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în

art.257 C. pen. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 este legală, iar vinovăţia

inculpatului a fost stabilită pe baza probelor administrate în cauză.

Cu privire la motivul de recurs invocat de inculpat, în sensul restituirii cauzei la

procuror, fiind încălcate dispoziţiile art.911 C. proc. pen., întrucât autorizaţiile de

interceptare au fost date la 18 aprilie 2007, iar urmărirea penală a fost începută la 24

aprilie 2007, se constată că este nefondat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.911 alin.(1) C. proc. pen., interceptarea şi

înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc

electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la

cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în

condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea

sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu,

iar interceptarea şi înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt ori

pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte

mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Alin.(2) al aceluiaşi articol enumeră infracţiunile pentru care se poate admite

acest mijloc de probă.

Din analiza dispoziţiilor art.911 C. proc. pen., rezultă că înregistrarea

convorbirilor telefonice este subordonată unor condiţii strict determinate, şi anume:

a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei

infracţiuni.

123

Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârşirea unei

infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea oricărei

infracţiuni;

b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se

efectuează din oficiu;

c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul

de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător, a

interceptărilor convorbirilor telefonice;

d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent.

Potrivit dispoziţiilor art.913 alin.(1) C. proc. pen., convorbirile telefonice sunt

redate integral într-un proces-verbal ce constituie mijloc de probă.

  Rezultă, aşadar, că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice nu este

condiţionată de începerea urmăririi penale. Legea nu prevede, ca o garanţie

distinctă, obligativitatea înştiinţării persoanei interesate despre faptul înregistrării.

Această omisiune este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat o

asemenea măsură şi caracterul secret al acesteia. Ulterior, însă, învinuitul sau

inculpatul are dreptul de a lua cunoştinţă despre înregistrare, având totodată

posibilitatea de a contesta conţinutul înregistrărilor.

Prin urmare, împrejurarea că în cauza de faţă autorizaţiile pentru interceptarea

convorbirilor telefonice şi ambientale au fost date de judecătorul competent, la 18

aprilie 2007, iar rezoluţia de începere a urmăririi penale împotriva inculpatului

recurent a fost dată la 24 aprilie 2007 nu poate să constituie un motiv de restituire a

cauzei la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile limitativ prevăzute în

dispoziţiile art.332 alin.(2) C. proc. pen.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că denunţul a fost

făcut la 16 aprilie 2007, iar la 17 aprilie 2007 denunţătorul a fost audiat de procuror,

rezultând astfel date şi indicii temeinice privind săvârşirea uneia dintre infracţiunile

prevăzute în art.911 alin.(2) C. proc. pen.

Cât priveşte valoarea probantă a procesului-verbal ce se încheie cu ocazia

înregistrărilor, se impune a se observa că legea nu cuprinde nicio derogare de la

principiul liberei aprecieri a probelor, instanţa de judecată analizând aceste probe în

contextul celorlalte probe administrate în faza de urmărire penală şi în cursul

cercetării judecătoreşti.

124

În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în cauză nu a fost

încălcat nici dreptul la respectarea vieţii private a inculpatului B.A.

Potrivit dispoziţiilor art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice

persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său

şi a corespondenţei sale”, iar amestecul unei autorităţi publice nu este admis decât în

„măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură

care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţionale,

siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea

faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protecţia drepturilor şi

libertăţilor altora.”

Constituţia României dispune, de asemenea, că „autorităţile publice respectă

şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată” (art.26), iar în art.28 se prevede că

secretul „convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este

inviolabil.”

În acelaşi timp, însă, în art.53 se prevede că, în mod excepţional, exerciţiul

acestor drepturi „poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după

caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice,

a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale.”

Legea internă stabileşte condiţiile imperative de înregistrare a convorbirilor şi

de valorificare a acestora pe planul probaţiunii, fiind instituită, totodată, o garanţie

procesuală, constând în posibilitatea supunerii înregistrărilor unei expertizei tehnice.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul

dispoziţiilor art.38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul

declarat de inculpat.

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.1415/2009 Dosar nr.781/2/2008

Şedinţa publică din 15 aprilie 2009.

Asupra recursurilor penale de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

125

Prin sentinţa penală nr.287/F din 12 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel

Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, - în Dosarul

nr.781/2/2008 s-a dispus condamnarea inculpatului M.S. la o pedeapsă de 3 ani

închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a), b) C. pen.

Au fost interzise drepturile prevăzute de art.64 lit.a), b), c) C. pen. în condiţiile şi pe

durata prevăzută de art.71 C. pen.

În baza art.81 C. pen. şi art.71 alin. final C. pen., a dispus suspendarea condiţionată

a executării pedepsei principale şi a pedepsei accesorii pe un termen de 5 ani.

În baza art.359 C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 C.

pen.

În baza art.255 alin.(5) şi art.19 din Legea nr.78/2000 a dispus restituirea sumei de

3000 lei către martorul H.W.

A menţinut sechestrul asigurator asupra sumei de 3000 lei aflată în contul

inculpatului la I.B. şi disponibilizarea sumei de 2000 lei din acelaşi cont.

În baza art.192 alin.(1) C. pen. a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut, în fapt, următoarele:

Denunţătorul H.W. este cetăţean chinez, fiind administrator la SC I.T. SRL. Acesta a

formulat la D.N.A. un denunţ prin care sesiza săvârşirea, de către inculpatul M.S.C. a

unor infracţiuni de corupţie săvârşite în cursul lunilor iulie şi decembrie 2005 când i-a

pretins sume de bani cu ocazia unor controale economice desfăşurate la punctul de

lucru al societăţii, pentru a nu-i sigila standul în care îşi desfăşura activitatea.

Instanţa de fond reţine că, la data de 27 iulie 2005, în baza planului de acţiune

întocmit de D.G.P. a Municipiului Bucureşti – S.I.F. – au fost efectuate controale de

către ofiţerii de poliţie de la Sectorul 2 Poliţie – S.I.F. – la societăţile comerciale şi

persoane fizice care desfăşurau activităţi în cadrul complexului comercial D.R. şi

care, la punctele de lucru sau în spaţii neautorizate, efectuau acte şi fapte de comerţ

fără respectarea dispoziţiilor legale.

Inculpatul M.S.C., ofiţer de poliţie în cadrul Sectorului 2 Poliţie, S.I.F., aflat în

exercitarea atribuţiilor de serviciu, s-a deplasat la punctul de lucru al SC P.I.T. SRL,

situat în Complexul Comercial N.G., standul 417, fiind însoţit de comisarul B.I., ofiţer

de poliţie în cadrul aceluiaşi serviciu, pentru efectuarea unui control economic de

specialitate.

126

Cei doi poliţişti au intrat în standul X unde se afla H.W., H.S., soţia denunţătorului,

Z.D. şi Ş.I.

Inculpatul M.S.C., având un comportament agresiv, a luat geanta pe care H.W. o

avea asupra sa, iar apoi a pus mâna pe borseta aflată la H.S., încercând să o

desprindă din sistemul de închidere.

Comportamentul agresiv şi violent al inculpatului a fost confirmat de martorii oculari

H.W., H.S. şi Z.D. care au perceput modul de manifestare al acestuia.

La standul X se afla şi martorul Ş.I. care era angajat al societăţii, iar subcomisarul

B.I. neştiind acest lucru, i-a cerut acestuia să părăsească standul, după care a sortat

banii proveniţi din încasările acelei zile, în funcţie de valoarea bancnotelor, împreună

cu inculpatul M.S.C.

La un moment dat, după o anumită perioadă, comisarul B.I. a plecat din stand, iar

inculpatul M.S.C. i-a cerut denunţătorului H.W. să numere bancnotele de 500.000

ROL şi 1.000.000 ROL, însă acesta a refuzat, astfel că poliţistul i-a numărat personal

şi a pretins să i se dea suma de 50.000.000 ROL pentru a nu sigila standul în care

denunţătorul îşi desfăşura activitatea comercială.

Iniţial, denunţătorul nu a acceptat să dea mită inculpatului, dar apoi, la insistenţele

acestuia, a cedat.

Pretinderea şi primirea banilor de către inculpat a fost sesizată de martorii H.S. şi

Z.D.

Susţinerile inculpatului M.S.C., în sensul că nu a efectuat nici un control la standul

denunţătorului H.W. nu au fost însuşite de către instanţa de fond, aceasta apreciind

că faptele inculpatului, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de luare de

mită prevăzută de art.254 alin.(1) şi (2) raportat la art.6 şi 7 din Legea nr.78/2000.

Reţine, astfel, instanţa de fond, că inculpatul, în exercitarea atribuţiilor de serviciu a

pretins suma de 50.000.000 ROL şi a primit de la denunţător suma de 30.000.000

ROL, activitatea infracţională desfăşurându-se în cadrul unui control economic de

specialitate declanşat, în condiţiile legii, în Complexul Comercial N.G.

Au fost reţinute şi dispoziţiile art.6 şi 7 din Legea nr.78/2000 cu referire la art.254 alin.

(2) C. pen.

Împotriva hotărârii pronunţată de prima instanţă au declarat recurs Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul M.S.C.

127

Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art.3859 pct.14 C. proc. pen.

Solicitând casarea sentinţei şi, în cadrul rejudecării, redozarea pedepsei şi

executarea acesteia în regim privativ de libertate.

A arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81 C. pen., astfel încât

suspendarea executării pedepsei este nejustificată.

Recurentul inculpat M.S.C. a invocat cazul de casare prevăzut de art.3859 pct.18 C.

proc. pen., solicitând casarea hotărârii şi pronunţarea unei soluţii de achitare,

prezumţia de nevinovăţie – în opinia sa – nefiind înlăturată prin probe certe de

vinovăţie.

Probele nu sunt convingătoare, iar la incidentul din decembrie au fost implicaţi mai

mulţi poliţişti, persoanelor controlate fiindu-le uşor să denunţe o persoană căreia îi

cunoşteau numele din alte împrejurări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile formulate de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul M.S.C., în conformitate cu dispoziţiile

art.3859 alin.(3) C. proc. pen., combinat cu art.3856 alin.(1) şi art.3857 C. proc. pen.,

constată următoarele:

Aprecierea probelor, într-o cauză dedusă judecăţii, este rezultatul unui proces de

cunoaştere a realităţii obiective în cadrul căruia probele dau naştere unui sentiment

de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, existenţa sau

inexistenţa vinovăţiei persoanei trimise în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art.63 alin.(2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte

stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de

instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării

adevărului.

În virtutea acestor dispoziţii orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de

probă prevăzute de lege dacă organul judiciar şi-a format convingere că a aflat

adevărul în cauza penală.

Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată în

dispoziţiile art.6 paragraf 2 din C.E.D.O., produce, în principal, două categorii de

consecinţe;

a) în privinţa organelor judiciare care trebuie să manifeste prudenţă în examinarea

actului de trimitere în judecată şi să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în

favoarea şi în defavoarea inculpatului.

128

b) în privinţa inculpatului, prezumţia de nevinovăţie implică dreptul acestuia de a

propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi.

În sistemul nostru procesual penal, prezumţia de nevinovăţie – astfel cum este

reglementară prin dispoziţiile art.52 C. proc. pen. şi art.66 alin.(1) C. proc. pen. –

îmbracă două coordonate: administrarea probelor şi interpretarea acestora. În ceea

ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea fi înlăturată prezumţia de

nevinovăţie este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, supoziţiile,

aproximaţiile pentru că atunci când infracţiunile nu sunt stabilite cu certitudine,

prezumţia de nevinovăţie împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că prezumţia de nevinovăţie a fost

înlăturată, probele administrate de organele judiciare, demonstrând, fără echivoc,

vinovăţia inculpatului.

Rezultă că inculpatul M.S.C., în exercitarea atribuţiilor de serviciu – inspector de

poliţie din cadrul Sectorului 2 Bucureşti, S.I.F. – a pretins şi primit de la denunţătorul

H.W., - cetăţean chinez - sume de bani, prin aceasta urmărindu-se nefinalizarea

controlului economic început la punctul de lucru al SC P.I.T. SRL.

Controlul s-a efectuat la data de 27 iulie 2005 de către inculpatul M.S.C., având ca

obiectiv standul X situat în Complexul Comercial N.G., administrator fiind

denunţătorul H.W.

Din declaraţiile date de denunţător în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării

judecătoreşti – denunţătorul fiind audiat de către instanţa de fond după casarea cu

trimitere dispusă prin Decizia penală nr.5608 din 22 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie - (f. 40 dosar fond) - rezultă că inculpatul s-a manifestat violent, a

pus mâna pe borseta soţiei sale cerându-i să scoată tot ce avea în interior şi să

răstoarne banii. Denunţătorul arată că nu i-a oferit bani inculpatului din proprie

iniţiativă.

Atitudinea inculpatului este confirmată şi de martorul Z.D., denunţătorul fiind cel care

a înmânat banii pretinşi de inculpat. Acesta a pretins suma de 50.000.000 ROL,

primind efectiv suma de 30.000.000 ROL.

Banii au fost daţi inculpatului în timp ce soţia denunţătorului şi martorul Z.D., se aflau

în magazin, la aproximativ 2 metri distanţă.

După ce banii au fost număraţi de inculpat, acesta i-a introdus în mapa pe care o

avea asupra sa.

129

Modalitatea de săvârşire a infracţiunii a fost percepută şi de martora H.S. care a

arătat că, după ce inculpatul a intrat în depozit, avea asupra sa teancul de bancnote

primit de la denunţător.

După plecarea inculpatului, denunţătorul i-a spus martorei că iniţial, inculpatul i-a

pretins suma de 50.000.000 lei pentru a nu le închide ori sigila standul, primind până

la urmă, suma de 30.000.000 lei.

În atare condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut corect starea de

fapt, reţinând că fapta inculpatului realizează elementele constitutive ale infracţiunii

de luare de mită prevăzută de art.254 alin.(1) şi (2) raportat la art.6 şi 7 din Legea

nr.78/2000.

Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei - critică invocată de parchet - Înalta

Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art.72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor

se ţine seama de dispoziţiile părţii generale, de limitele de pedeapsă fixate în partea

specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi

de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Individualizarea judiciară a pedepsei trebuie să se încadreze în aria coordonatelor de

individualizare fixate de legiuitor. Raportul dintre cele două forme de individualizare

are la bază atât principiul legalităţii, cât şi principiul individualizării pedepsei.

În ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei săvârşite este necesar ca

instanţa să examineze toate împrejurările care particularizează fapta. Acest element

de individualizare rezultă nu numai din examinarea conţinutului concret al infracţiunii

dar şi din analiza şi evaluarea celorlalte situaţii care însoţesc săvârşirea faptei.

Sub aspectul persoanei inculpatului, legea impune a se ţine seama de un complex de

date relativ la starea, situaţia sau calitatea acesteia, elemente care determină

particularitatea socială a infractorului.

Este relevant sub acest aspect, situaţia personală a inculpatului, ocupaţia sa, nivelul

său de pregătire profesională.

Elementele invocate anterior trebuiesc analizate cu exigenţele ce decurg din

dispoziţiile art.52 C. pen. relativ la scopul pedepsei.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului prezintă un

grad ridicat de pericol social.

Inculpatul avea obligaţia să respecte legea, să impună şi celorlalte persoane aceeaşi

obligaţie.

130

Acesta, profitând însă de autoritatea conferită de lege, a pretins şi primit bani de la

denunţători, iar după declanşarea procedurilor a negat constant săvârşirea faptei,

fără a putea însă proba susţinerile sale.

În atare condiţii, Înalta Curte apreciază că scopul pedepsei nu poate fi atins decât

prin executarea acesteia în regim privativ de libertate.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.38515 alin.(2) lit. d) C.

proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Bucureşti, va casa hotărârea atacată şi în cadrul rejudecării cauzei va dispune

executarea pedepsei de 3 ani închisoare în regim de detenţie.

Va aplica inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art.64 alin.(1) lit. a), b) şi c)

C. proc. pen. în condiţiile şi pe durata prevăzute de art.71 C. pen.

Vor fi înlăturate din dispozitivul hotărârii prevederile art.81 C. pen., art.71 alin.(5) C.

pen. şi art.83 C. pen.

Va menţine celelalte dispoziţii.

În temeiul art.38515 alin.(1) pct.1 lit.b) C. pen. va respinge ca nefondat recursul

declarat de inculpat împotriva aceleiaşi hotărâri.

În baza art.192 alin.(2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

– D.N.A. împotriva sentinţei penale nr.287/F din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel

Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe

inculpatul M.S.C..

Casează sentinţa penală sus-menţionată, numai sub aspectul individualizării

modalităţii de executare a pedepsei şi, în rejudecare:

Înlătură din sentinţa penală recurată dispoziţiile art.81 C. pen., art.71 alin.(5) C. pen.

şi dispoziţiile art.359 C. proc. pen. raportat la art.83 C. pen. şi dispune ca inculpatul

M.S.C. să execute pedeapsa de 3 ani închisoare, în regim de detenţie.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale recurate.

131

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.S.C. împotriva aceleiaşi

sentinţe.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa

din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2009.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIECOMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

Decizia nr. 782 Dosar nr. 5456/1/2009

Şedinţa publică de la 19 octombrie 2009 [...]

132

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 1114 din 3 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 5314/1/2008 s-a dispus în temeiul art.254 alin.1

Cod penal cu referire la art.74 alin.1 din Legea 78/2000 cu aplicarea art.74 alin.1 lit.a

Cod penal şi art.76 alin.1 lit.c Cod penal, condamnarea inculpatului L. I. pentru

săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prin schimbarea încadrării juridice dată faptei

prin rechizitoriu, din luare de mită, prev. de art.254 alin.2 Cod penal cu referire la

art.7 alin.1 din Legea 78/2000, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani

interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a teza a II-a, lit.b şi c Cod penal.

A făcut aplicarea art.71 Cod penal şi art.64 lit.a teza a II-a, lit.b şi c Cod penal.

A fost menţinută starea de arest a inculpatului.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive din 30 mai

2008 la zi.

În temeiul art.26 Cod penal raportat la art.254 alin.1 Cod penal cu referire la art.7

alin.1 din Legea 78/2000 cu aplicarea art.74 alin.1 lit.c Cod penal şi art.76 alin.l lit.c

Cod penal a fost condamnat inculpatul S.T.M. pentru complicitate la luare de mită,

prin schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, din complicitate la

luare de mită prevăzută de art.26 raportat la art.254 alin.2 Cod penal cu referire la

art.7 alin.1 din Legea 78/2000, la pedeapsa de 1 an şi o lună închisoare.

S-a făcut aplicarea art.71 Cod penal şi art. 64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.

A fost menţinută starea de arest a inculpatului.

Au fost deduse din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive din 30

mai 2008, la zi.

Au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa din 04.06.2008 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională

Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timiş asupra bunurilor mobile şi imobile ale

inculpatului L.I. până la concurenţa sumei de 25.000 euro.

A fost obligat inculpatul L.I. la plata către stat, cu titlu de confiscare specială, a sumei

de 25.000 euro sau echivalentul în lei a acestei sume calculată la cursul BNR din

ziua executării.

S-a dispus restituirea celor 2 bancnote în sumă de câte 100 euro fiecare consemnată

la Bank SA - Sucursala Timiş către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul

Teritorial Timiş.

133

A fost ridicată măsura asiguratorie dispusă asupra sumei de 990 lei consemnată la

Bank SA - Sucursala Timiş şi dispusă restituirea acesteia către inculpatul S T M.

Au fost obligaţi inculpaţii la plata sumei de câte 22.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

S-a reţinut, în esenţă, că prin rechizitoriul nr.43/P/2008 din data de 12.06.2008 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională

Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, au fost trimişi în judecată, în stare de

arest, inculpaţii:

- L.I., pentru luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 2 C.pen. cu referire la

art. 7 alin. 1 din Legea nr.78/2000, şi

- S.T.M., fără antecedente penale, pentru complicitate la luare de mită,

prevăzută de art. 26 C.pen. rap. la art. 254 alin. 2 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1

din Legea nr.78/2000.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a mai dispus:

1) neînceperea urmăririi penale faţă de:

- M.Ş. sub aspectul infracţiunii de dare de mită, prev. de art. 255 C.pen. cu referire la

art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/2000, întrucât există o cauză de nepedepsire prevăzută

de lege, respectiv, de art. 255 alin. 3 Cod penal, precum şi a infracţiunii de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C.pen. cu referire la art. 17 lit.

c din Legea nr.78/2000, deoarece pentru această ultimă infracţiune lipseşte una din

condiţiile esenţiale pentru existenţa laturii obiective a acestei infracţiuni, folosirea

înscrisului sub semnătură privată falsificat, iar pe de altă parte denunţătorul a fost

determinat de către inculpatul S.T.M. să întocmească în fals înscrisurile sub

semnătură privată, în timp ce se afla în derularea activităţilor de constatare a

infracţiunii de corupţie;

- S.T. M., pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură

privată, prevăzută de art. 25 Cod penal raportat la art. 290 Cod penal cu referire la

art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, pentru aceleaşi motive, şi anume că acesta nu a

folosit înscrisurile sub semnătură privată false, lipsind astfel latura obiectivă a

infracţiunii.

2) disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe L.I.

ş.a., în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, cu privire la

săvârşirea unor posibile fapte de corupţie în zona de competenţă a acestui parchet,

în legătură cu pretinderea unor sume de bani de la studenţi, în calitatea sa de cadru

134

didactic la Facultatea de Ştiinţe Juridice din cadrul Universităţii de Vest „Vasile

Goldiş" din Arad, pentru promovarea unor examene, sens în care un exemplar al

rechizitoriului, împreună cu procesul verbal de sesizare din oficiu şi copia suportului

magnetic au fost înaintate acestei unităţi de parchet pentru continuarea cercetărilor

sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni de corupţie.

Cu privire la starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, actul de sesizare a reţinut că:

Inculpatul L.I. avea funcţia de judecător în cadrul Tribunalului Arad - Secţia penală,

cu grad profesional de judecător de curte de apel. La data de 14.05.2008, acesta,

contrar îndatoririlor sale de serviciu decurgând din calitatea sa de judecător, i-a

pretins denunţătorului M.Ş. suma de 30.000 euro, în mod indirect, prin intermediul

inculpatului S.T.M., în scopul de a-i pronunţa o soluţie favorabilă în dosarul nr.

344/108/2008, în care era parte, dosar aflat la completul de judecată al inculpatului,

transmiţându-i totodată denunţătorului, prin acelaşi inculpat S.T.M, că - în cazul în

care nu va accepta propunerea sa de a-i remite cu titlu de mită suma de 30.000 euro

- va admite plângerea părţii vătămate şi va reţine cauza spre judecare.

Pentru a-i întări convingerea că cele transmise din partea judecătorului L.I. sunt

reale, intermediarul S.T.M. l-a asigurat pe denunţător că judecătorul respectiv, la

termenul de judecată din data de 15.05.2008, va amâna pronunţarea soluţiei pentru

data de 22 mai 2008, pentru a-i permite astfel să procure suma de bani pretinsă.

Ulterior, denunţătorul i-a predat inculpatului S.T.M., în două tranşe, suma de 25.000

euro pentru a-i fi remisă judecătorului L I, pentru ca acesta, iniţial, să amâne

pronunţarea hotărârii pentru a-i oferi astfel posibilitatea să procure întreaga sumă

pretinsă, iar în final, să pronunţe o soluţie favorabilă acestuia - respingerea plângerii

formulate de partea vătămată SC R B SA împotriva rezoluţiei procurorului de

neîncepere a urmăririi penale.

Prima tranşă, în valoare de 10.000 euro, a fost dată de către denunţător inculpatului

S.T.M. în seara zilei de 22 mai 2008, iar cea de-a doua tranşă, în valoare de 15.000

euro, a fost dată aceluiaşi inculpat la data de 28 mai 2008, pentru a fi remisă

judecătorului L I, operaţiune care a avut loc în dimineaţa zilei de 29 mai 2008, când

intermediarul S.T.M. i-a lăsat-o conform unei înţelegeri anterioare, la subofiţerul de

jandarmi care efectuează serviciul la Tribunalul Arad, la poarta de acces a

magistraţilor, într-o plasă, în două cartuşe de ţigări.

De altfel, la data de 29 mai 2008, la orele 08:07, inculpatul S.T.M. i-a confirmat

telefonic inculpatului L I, folosind telefonul personal al subofiţerului de jandarmi M C,

135

că a primit suma de 15.000 euro, folosind un limbaj codificat, urmând ca diferenţa de

5.000 euro să-i fie dată ulterior de către denunţător.

În schimbul primirii sumelor de bani de la denunţător, prin mijlocirea inculpatului

S.T.M., judecătorul L.I. a amânat de mai multe ori, în mod nejustificat, pronunţarea

soluţiei în dosarul nr. 344/108/2008, privind pe denunţător, respectiv la termenul din

15.06.2008, şi la termenul din 22.05.2008, iar la termenul din 29 mai 2008 a

pronunţat o soluţie favorabilă acestuia, conform celor convenite - dispunând prin

sentinţa penală nr. 170/29 mai 2008, pronunţată în dosarul nr. 344/108/2008 al

Tribunalului Arad - respingerea plângerii formulate de petentă, partea vătămată SC R

B SA.

Pentru dovedirea acestor fapte, în rechizitoriu se menţionează că au fost avute în

vedere următoarele probe/mijloace de probă:

- denunţ formulat la data de 16 mai 2008 de către M Ş (vol. l, fila 1-4);

- declaraţiile denunţătorului;

- verificări efectuate în cauză pentru identificarea făptuitorilor şi a dosarului

344/108/2008;

- ordonanţa prin care s-a autorizat cu titlu provizoriu interceptarea şi înregistrarea

convorbirilor telefonice şi a celor purtate în mediul ambiental;

- ordonanţe de delegare a ofiţerilor de poliţie judiciară pentru efectuarea unor

verificări în cauză;

- proces verbal de predare a unui mijloc tehnic denunţătorului pentru efectuarea

înregistrării ambientale;

- procese verbale din 19 mai 2008 de redare în formă scrisă, rezumativă, a

convorbirilor telefonice purtate de denunţător şi de cei doi inculpaţi în perioada de

valabilitate a ordonanţei emise cu titlu provizoriu (vol. l, fila 42-63);

- proces verbal din 19 mai 2008 de redare în formă scrisă, rezumativă, a convorbirilor

purtate în mediul ambiental de către denunţător cu intermediarul S.T.M. (vol. l, fila

64-71);

- adresă către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 19 mai 2008, prin care s-a

solicitat confirmarea ordonanţei emise cu titlu provizoriu şi autorizarea pe mai

departe a interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi a celor purtate în

mediul ambiental de către denunţător şi cei doi inculpaţi (vol. I, fila 74-77);

- autorizaţiile nr. 21-26 emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 20 mai

136

2008 pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi a celor efectuate

în mediul ambiental (vol. l, fila 81-86);

- proces verbal din 20 mai 2008 de ridicare a sumei de 30.000 euro din fondul

destinat organizării şi constatării infracţiunilor de corupţie ( vol. I, fila 88-90);

- proces verbal de consemnare a seriilor bancnotelor ce au fost predate

denunţătorului, aferent primei tranşe de 10.000 euro (vol. l, fila 91-93);

- planşă foto cu seriile bancnotelor ce au fost predate denunţătorului în vederea

remiterii acestora inculpatului L.I. (vol. l, fila 94-103);

- proces verbal de predare a sumei de 10.000 euro aferente primei tranşe,

denunţătorului (vol. l, fila 104-105);

- proces verbal de consemnare a seriilor bancnotelor corespunzătoare a sumei de

12.000 euro şi planşă foto cuprinzând imagini de la această activitate (vol. I, fil.108-

117);

- proces verbal de predare a bancnotelor aferente celor 12.000 euro denunţătorului

(vol. l, fila 118-119);

- proces verbal de consemnare a seriilor bancnotelor pentru suma de 3.000 euro şi

proces verbal de predare a acestei sume denunţătorului, împreună cu planşa foto

întocmită în acest sens (vol. l, fila 120-127);

- proces verbal din 24 mai 2008 de efectuare a unor acte premergătoare în cauză

(vol. l, fila 128-130);

- rezoluţia de începere a urmăririi penale (vol. l, fila 131-132);

- împuterniciri avocaţiale (vol. l, fila 133);

- cerere formulată de avocatul Ioniţă M prin care solicită să fie încunoştinţat de toate

actele de urmărire penală ce urmează a fi efectuate în cauză (vol. l, fila 134);

- proces verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii inculpatului L.I. (vol. l, fila 136);

- declaraţia inculpatului L I, care se prevalează de dreptul de a nu face nici o

declaraţie (vol. l, fila 137);

- ordonanţă de reţinere a învinuitului L.I. (vol. l, fila 138-139);

- declaraţie de luare la cunoştinţă a acestei măsuri ( vol. I, fila 140);

- ordonanţe de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de L.I. şi declaraţia acestuia

de luare la cunoştinţă (vol. I, fila 141-142);

- proces verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii pentru S.T.M. şi declaraţia

acestui învinuit de a nu face nici o declaraţie în cauză (vol. l, fila 146-147);

- fişă de cazier judiciar;

137

- ordonanţă de reţinere a învinuitului S.T.M. pe o durată de 24 ore (vol. l, fila 148-

149);

- ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de S.T.M. şi declaraţia

acestuia de luare la cunoştinţă (vol. I, fila 151-152);

- verificări efectuate la condica de şedinţă, conform procesului verbal din 29.05.2008,

din care rezultă că prin Hotărârea nr. 170/29.05.2008 s-a dispus respingerea

plângerii formulate de petent (vol. l, fila 157);

- copii certificate de pe condica şedinţelor de judecată pentru termenele din

28.02,2008, 13.03.2008, 10.04.2008, 15.05.2008, 22.05.2008, 29.05.2008 (vol. I, fila

161-167);

- rezoluţia dispusă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad privind pe denunţător,

care a fost atacată cu plângere în temeiul art. 278 ind.1 C.pr.pen., de către SC R B

SA (vol. l, fila 177-184);

- copii ale încheierilor pronunţate în dos. nr. 344/108/2008 aflat la completul de

judecată al inculpatului L.I. (vol. l, fila 192-210);

- notele de şedinţă ale procurorului de şedinţă U D A (vol. I, fila 202-204);

- concluziile scrise depuse la dosar de apărătorul intimatei, av. P I (vol. I, fila 205-

208);

- minuta Sentinţei Penale nr. 170/29.05.2008 (vol. l, fila 210);

- mandate de aducere emise în cauză (vol. l, fila 219-220);

- referatul adresat Consiliului Superior al Magistraturii din 25 mai 2008, prin care s-a

solicitat încuviinţarea percheziţiei domiciliare, a reţinerii şi arestării preventive a

inculpatului L.I. (vol. I, fila 222-228);

- hotărârea nr. 170/29.05.2008 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru

Judecători, prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei domiciliare, reţinerea şi

arestarea preventivă a inculpatului L.I. (vol. I, fila 230-234);

- referat adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a solicitat autorizarea

percheziţiei domiciliare la locuinţele deţinute şi folosite de inculpatul L.I. (vol. I, fila

236-237);

- încheierea nr. 10/30 mai 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în

dosarul nr. 2/2008 de efectuare a percheziţiei domiciliare la locuinţa inculpatului L.I.

(vol. I, fila 238-240);

- autorizaţii de efectuare a percheziţii domiciliare (vol. I, fila 241);

138

- procese verbale de efectuare a percheziţiilor domiciliare la cei doi inculpaţi (vol. I,

fila 242-245);

- planşa foto (vol. l, fila 246-250);

- proces-verbal de confruntare a seriilor bancnotelor ridicate de la cei doi inculpaţi

(vol. l, fila 251);

- hotărârea nr. 9/27 mai 2008, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de autorizare a

percheziţiei domiciliare (vol. l, fila 256-258);

- Autorizaţie de percheziţie nr. 1;

- procese-verbale a percheziţiilor domiciliare (vol. I, fila 260-263);

- Proces verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor întocmite de Garda

Financiară - Secţia Arad (vol. I, fila 271-272);

- notă unilaterală întocmită de comisarii Gărzii Financiare - Secţia Arad (vol. I, fila

275-278);

- proces verbal de verificare la magazinul duty-free SC E SRL (vol. l, fila 279-280);

- proces verbal de confruntare a seriilor bancnotelor găsite la acest magazin dutty -

free şi planşa foto (vol. I, fila 281-282);

- referatul cu propunere de arestare preventivă (vol. l, fila 282-293);

- încheierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală nr.1043/31 mai 2008

prin care s-a dispus arestarea preventivă a celor doi inculpaţi pe 29 zile (vol. I, fila

291-307);

- copiile mandatelor de arestare preventivă (vol. l, fila 309-310);

- copii de pe declaraţiile date de inculpaţi în faţa instanţei de judecată, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală (vol. I, fila 311-318);

- copii a minutei încheierii nr. 353/04.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie - completul de 9 Judecători, prin care s-a respins recursul declarat de

inculpaţi împotriva încheierii nr. 1043/31 mai 2008 (vol. I, fila 320);

- comunicare adresată Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru Judecători,

prin care se aduce la cunoştinţă punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de

judecătorul L.I. (vol. I, fila 321-322);

- comunicare adresată Curţii de Apel Timişoara prin care se aduce la cunoştinţă

punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de judecătorul L.I. (vol. l, fila 323);

- declaraţiile martorilor audiaţi în cauză ( vol. l, fila 324-360);

- proces verbal de încunoştinţare a av. I.M. de efectuarea a unor acte de urmărire

penală (vol. I, fila 361-363);

139

- notă de control încheiată de comisarii Gărzii Financiare - Secţia Arad la cabinetul

notarului public „Dicu şi asociaţii" din Pecica, jud. Arad (vol. I, fila 364-370);

- ordonanţe de luare a măsurilor asigurătorii (vol. I, fila 372);

- procese verbale de aplicare a sechestrului asigurător (vol. I, fila 374-378,382-

383,390-392);

- dovadă de restituire a sumei de 3250 euro numitei S.L. (vol. I, fila 420);

- dovadă de restituire a altor bunuri ridicate cu ocazia percheziţiilor domiciliare de la

inculpatul S.T.M. - două telefoane mobile şi două calculatoare, bunuri ce nu au

legătură cu cauza (vol. l, fila 424);

- dovadă de restituire a unui telefon mobil marca “N” şi a unei chei de rezervă a

autoturismului aparţinând inculpatului L.I. (vol. I, fila 426);

- copie cereri formulate de cei doi inculpaţi prin care solicită liberarea lor provizorie

sub control judiciar, care au fost înaintate în termen legal instanţei supreme pentru a

dispune (vol. l, fila 434-436);

- ordonanţe de respingere a unor cereri formulate de inculpatul L.I. prin avocatul său

ales, av. M.G. (vol. I, fila 437);

- declaraţii ale inculpatului L.I. (vol. l, fila 441-443);

- declaraţii ale inculpatului S.T.M. (vol. I, fila 445-446);

- procese verbale de prezentare a materialului de urmărire penală (vol. I, fila 447-

448);

- procese verbale de redare a convorbirilor telefonice şi a celor purtate în mediul

ambiental de către inculpaţi şi de către denunţător, certificate de procuror în

conformitate cu dispoziţiile art. 913 alin. 2 C.pen.pen. (vol. II, fila 19-298);

- procese verbale de instalare a mijloacelor tehnice de înregistrare audio - video pe

corpul denunţătorului (vol. I, fila 40, vol. II, file 185-186, 200-201);

- proces verbal de înregistrare a dialogului purtat de inculpaţi în incinta Clubului „H"

din Arad şi planşa foto cu imagini în care sunt surprinse principalele momente ale

întâlnirii celor doi inculpaţi (vol. II, file 187-196);

- planşe fotografice ce conţin imagini foto cu seriile bancnotelor care au fost predate

denunţătorului, în vederea remiterii acestora cu titlu de mită inculpatului L.I. (vol. I, fila

93-103, 122-125);

- procese verbale de imprimare pe suport digital tip DVD-R a conţinutului

convorbirilor telefonice cu anexele reprezentând traficul convorbirilor efectuate (vol.

II, file 304-342, 344-350);

140

- ordonanţe de încetare imediată a interceptării şi înregistrării convorbirii telefonice şi

a celor purtate în mediul ambiental (vol. II, fila 351-352);

- proces verbal de instalare pe corpul denunţătorului a unor mijloace tehnice de

înregistrare video, pentru a surprinde imagini ale condicii penale din data de 29 mai

2008 (vol. II, fila 361-365);

- verificări efectuate la unităţile bancare în legătură cu împrumuturile contractate de

inculpatul L.I. (vol. III, fila 1-175);

- copii ale suporturilor magnetice care conţin înregistrările audio ale convorbirilor

telefonice, precum şi a celor efectuate în mediul ambiental, care au legătură cu

cauza, care se vor înainta împreună cu dosarul cauzei;

- recipise de consemnare la Bank - Sucursala Timişoara a sumelor de bani ridicate

de la inculpaţi cu ocazia percheziţiilor domiciliare, care se vor înainta împreună cu

dosarul cauzei (proces verbal corpuri delicte).

Cu privire la probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, prima instanţă a reţinut

că inculpatul L I, asistat de apărători, cu ocazia prezentării materialului de urmărire

penală, a menţionat: „am luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală în prezenţa

celor doi apărători ai mei …, prin citirea acestuia, audierea şi vizionarea înregistrărilor

audio, video şi a convorbirilor redate” şi, de asemenea că „nu am de formulat cereri

noi sau de propus probe în apărare în această fază a procesului penal. Nu am de

făcut declaraţii suplimentare” (vol. I, fil.447 verso, d.u.p.); aceleaşi aspecte procesual-

penale sunt menţionate şi în procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire

penală inculpatului S.T.M. şi apărătorilor acestuia (vol. I, fil.448 verso, d.u.p.).

Astfel, instanţa a reţinut că inculpaţii L.I. şi S.T.M., precum şi apărătorii acestora nu

au contestat probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, inclusiv înregistrările

audio, video şi a convorbirilor telefonice.

Inculpaţii L.I. şi S.T.M. au fost audiaţi (vol. II, fil.99-103, 104-110) şi reaudiaţi (vol. II,

fil.111, 112, 289, 290-292, 293) în instanţă.

Iniţial, inculpatul L.I. şi-a menţinut, în esenţă, apărările din ultimele declaraţii date în

cursul urmăririi penale, negând implicarea sa în activitatea infracţională a

coinculpatului S.T.M. (vol. II, fil.99-103, prima declaraţie de inculpat), pentru ca în

faza finală a cercetării judecătoreşti să accepte un anumit grad de implicare în faptele

care fac obiectul judecăţii, susţinând că inculpatul S.T.M. l-ar fi întrebat cum să-şi

recupereze o datorie veche de la denunţător şi sugerând că, ulterior, coinculpatul

S.T.M. s-ar fi folosit de numele său, precum şi de împrejurarea că dosarul

141

denunţătorului îi era repartizat spre soluţionare, pentru recuperarea datoriei (vol.II,

fil.290-292, ultima declaraţie a inculpatului).

Inculpatul S.T.M. în faţa instanţei a revenit asupra declaraţiilor date în cursul urmăririi

penale, recunoscând necondiţionat săvârşirea faptelor şi necontestând situaţia de

fapt expusă în rechizitoriu (vol. II, fil.104-110), această atitudine de asumare a

răspunderii pentru săvârşirea faptelor fiind menţinută, constant, până la sfârşitul

cercetării judecătoreşti.

La al doilea termen de judecată, când a început cercetarea judecătorească,

inculpatul S.T.M. şi-a schimbat declaraţiile din cursul urmăririi penale, depunând la

dosar mai multe înscrisuri (vol. II, fil.121-136), despre care a afirmat că i-au fost

înmânate de coinculpatul L.I. în scopul susţinerii unei anumite strategii de apărare,

înscrisuri pe care inculpatul L.I. le-a recunoscut ca fiind scrise de el (vol. II, fil.109,

fil.112).

Din verificarea acestor înscrisuri rezultă că se sugera coinculpatului S.T.M.

susţinerea în faţa instanţei a unei anumite situaţii de fapt, a unor explicaţii anume cu

privire la faptele săvârşite şi înregistrările convorbirilor telefonice, etc., aspecte ce

erau în continuitate cu apărările inculpatului L.I. expuse în timpul urmăririi penale.

Cu privire la această schimbare a atitudinii procesuale, inculpatul S.T.M. a menţionat,

pe de o parte, că nu a mai rezistat presiunilor exercitate asupra sa în penitenciar de

către inculpatul L I, iar pe de altă parte, că a fost influenţat în cursul urmăririi penale

de către apărătorul ales, acelaşi care asigura apărarea atât a sa, cât şi a inculpatului

L I, şi care i-a prezentat de o anumită manieră situaţia probatorie din dosar (vol. II,

fil.108 verso, 109, 109 verso).

Aspectul legat de apărătorul comun al inculpaţilor la urmărirea penală, apărător care,

ulterior, s-a prezentat numai la verificarea de către instanţă a legalităţii şi temeiniciei

arestării inculpatului, şi împrejurarea depunerii înscrisurilor menţionate, au fost

apreciate de prima instanţă ca elemente de natură să sugereze rezonabilitatea

schimbării conduitei procesuale a inculpatului S.T.M. în faţa instanţei, şi, pe cale de

consecinţă, să confere credibilitate declaraţiilor inculpatului date în cursul judecăţii, în

măsura în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă.

În sinteză, declaraţiile inculpatului S.T.M. date în cursul judecăţii au confirmat situaţia

de fapt menţionată în actul de sesizare a instanţei.

În final, inculpatul S.T.M. a recunoscut în totalitate acuzaţiile, nu a contestat nimic din

situaţia de fapt expusă în actul de acuzare şi nu a mai solicitat administrarea altor

142

probe, cu excepţia celor în circumstanţiere şi a înscrisurilor prin care probează

presiunile exercitate asupra lui de către coinculpatul L.I..

În cursul judecăţii în primă instanţă, inculpatul S.T.M. şi-a exercitat dreptul de a-şi

alege un apărător, a propus şi i s-au încuviinţat probe în circumstanţiere şi înscrisuri

prin care a dorit să probeze modul de influenţare a conduitei sale procesuale în faţa

organelor judiciare de către inculpatul L.I. (vol. II, fil.121-136), a formulat o plângere

penală împotriva martorei D.R.R., la dosar fiind depusă dovada înregistrării acesteia

la organele judiciare competente (vol. I fil.194), la cererea sa, sau a apărătorului, s-a

încuviinţat copierea actelor şi lucrărilor dosarului, (vol. II, fil.36, vol. III, fil.12), a

beneficiat de un termen de grefă, a formulat o cerere de probe (vol. II, fil.227), probe

la administrarea cărora, ulterior, a renunţat (vol. III, fil.2 verso).

În cursul cercetării judecătoreşti instanţa a procedat la ascultarea martorilor: M.Ş.

(vol. II, fil.113-118), S.A. (vol. II, fil.163-164), M.C. (vol. II, fil.165-166), H.L.G. (vol. II,

fil.191-192), D.S. (vol. II, fil.209), P.I. (vol. II, fil.210-211), B.N.C. (vol. II, fil.212-214),

M.C.M. (vol. II, fil.253-254) şi O.V. (vol. II, fil.255).

Martorii ascultaţi în cursul cercetării judecătoreşti şi-au menţinut declaraţiile date în

cursul urmăririi penale.

Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti,

prima instanţă a reţinut următoarele:

Denunţătorul M.Ş. a făcut obiectul unor cercetări, în cursul anului 2006, în dosarul nr.

392/P/2006, dosar instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad având ca

obiect infracţiunea de înşelăciune cu file , prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal.,

dosar care a fost soluţionat prin rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva acestei rezoluţii a formulat plângere, în temeiul art. 278 C.pr.pen., partea

vătămată SC R B SA, plângere care a fost respinsă de prim procurorul adjunct al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, ca neîntemeiată; ulterior, plângerea părţii

vătămate, adresată instanţei potrivit art.278/1 C.pr.pen., vizând, de această dată, şi

rezoluţia procurorului ierarhic superior, a fost repartizată spre soluţionare completului

de judecată din cadrul Tribunalului Arad - Secţia penală, complet format din

judecătorul L.I., cauza fiind înregistrată sub nr. 344/108/2008.

Din declaraţia denunţătorului M.Ş., din data de 16.05.2008, în susţinerea denunţului

său, a rezultat că la data de 14.05.2008, cu o zi înaintea termenului de judecată din

dosarul său, cel din data de 15.05.2008, a fost căutat la reşedinţa sa din Arad, str.

Bladuziei, de către inculpatul S.T.M., care i-a transmis că a fost trimis de judecătorul

143

L I, cunoştinţa sa apropiată, să-i pretindă cu titlu de mită suma de 30.000 euro pentru

a pronunţa o soluţie favorabilă în cauză, respectiv respingerea plângerii părţii

vătămate, iar în caz contrar, dacă nu va accepta propunerea sa, va admite plângerea

părţii vătămate, va reţine cauza spre judecare şi îi va da o pedeapsă cu închisoarea

de la 5 la 15 ani (vol. l, file 1-4, 6-10 d.u.p., vol. II, fil.113-118).

Pentru a-i întări convingerea că cele transmise din partea judecătorului L.I. sunt

reale, inculpatul S.T.M. l-a asigurat pe denunţător că, la termenul de a doua zi,

respectiv 15.05.2008, judecătorul L.I. va amâna pronunţarea sentinţei până la data

de 22 mai 2008, pentru a-i permite astfel să procure întreaga suma pretinsă.

Totodată, inculpatul S.T.M. i-a cerut denunţătorului M.Ş., să-l anunţe telefonic, la

data de 18.05.2008, dacă a făcut rost de bani şi dacă acceptă propunerea ce i-a fost

făcută.

Constatând că la termenul din 15 mai 2008 s-a amânat pronunţarea hotărârii, astfel

după cum i-a transmis intermediarul S.T.M., având în vedere şi concluziile

procurorului de şedinţă care, în concluziile sale, a solicitat admiterea plângerii părţii

vătămate şi reţinerea cauzei spre judecare, M.Ş. s-a hotărât să denunţe fapta de

corupţie organelor de urmărire penală competente, astfel că, la data de 16.05.2008,

a adresat un denunţ D.N.A. - Serviciul Teritorial Timişoara, prin care a solicitat

tragerea la răspundere penală a celor doi făptuitori pentru săvârşirea unor infracţiuni

de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000 (vol. l, fila 1-4 d.u.p., vol. II, fil.114).

Pe baza verificărilor efectuate, coroborate cu denunţul şi declaraţia denunţătorului M

Ş, din care rezultau date şi indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unor

infracţiuni de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000, pentru stabilirea concretă a

situaţiei de fapt, identificarea tuturor participanţilor la comiterea faptelor reclamate,

precum şi pentru documentarea activităţilor infracţionale, la data de 18.05.2008,

procurorul a emis ordonanţă de interceptare şi înregistrare, cu titlu provizoriu, a

convorbirilor telefonice şi a celor purtate în mediul ambiental de către denunţător şi

intermediar, precum şi a convorbirilor telefonice purtate de acesta cu judecătorul L I.

La data de 18.05.2008, orele 13:09:28, denunţătorul, urmare celor discutate anterior,

l-a apelat telefonic pe inculpatul S.T.M. şi i-a spus că suma de 30.000 euro este

foarte mare pentru el, inculpatul S.T.M. atrăgându-i atenţia să nu vorbească prin

telefon, şi cerându-i să rezolve problema în măsura în care poate astfel ca să îşi

dovedească „bunele intenţii”. Această convorbire confirma denunţul numitului M.Ş.,

denunţ în care susţine că, la data de 14.05.2008, intermediarul S.T.M., pentru a-i

144

întări convingerea că cele transmise din partea judecătorului L.I. sunt reale, l-a

asigurat că la termenul de joi, 15.05.2008, se va amâna pronunţarea hotărârii până la

data de 22.05.2008. Din discuţiile purtate de cei doi, în ziua de 18.05.2008, rezultă

pretinderea sumei de 30.000 euro.

Convorbirile telefonice purtate de denunţătorul M.Ş. cu intermediarul S.T.M., în zilele

de 18 şi 19.05.2008, au relevat că suma de bani de 30.000 euro a fost solicitată de

intermediarul S.T.M. în numele şi pentru judecătorul L.I., pentru ca acesta să

pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului. Din discuţiile purtate de cei doi, la data

de 19.05.2008, ora 13:49:08, a rezultat că pentru denunţătorul M.Ş., banii pretinşi

sunt „ultima soluţie”, şi că suma respectivă este foarte mare, inculpatul S.T.M.

asigurându-l că n-o să-l păcălească, şi chiar dacă un alt dosar de-al său va ajunge la

acelaşi judecător, îl va rezolva ( vol. II, fila 29).

Pe parcursul discuţiilor respective, la un moment dat, M.Ş. s-a referit expres la

recurentul L.I., inculpatul S.T.M. spunându-i că nu va continua convorbirea dacă

începe să pronunţe nume.

Discuţia purtată între cei doi mai relevă faptul că suma de 30.000 de euro nu este în

contul vreunei datorii pe care ar fi avut-o denunţătorul la intermediar, ci suma

respectivă a fost pretinsă de judecătorul L.I. pentru a-i da o soluţie favorabilă.

În dialogul purtat de cei doi la aceeaşi dată, în care intermediarul S.T.M. lasă să se

înţeleagă că judecătorul L.I. a venit la el şi i-a adus la cunoştinţă că M.Ş. are o cauză

la completul său de judecată, într-o primă fază, intermediarul a afirmat că i-a cerut

judecătorului să-i dea maximul de pedeapsă, la care judecătorul L.I. ar fi afirmat că

poate să-i dea doar 10 bilete (adică 10 ani închisoare), după care judecătorul L.I. s-ar

fi înţeles cu intermediarul să-i pretindă denunţătorului, în numele său, o sumă de

bani.

Astfel, din dialogul purtat de cei doi (M.Ş. şi S.T.M.), rezultă înţelegerea intervenită

între cei doi inculpaţi de a pretinde o sumă de bani în schimbul căreia să pronunţe o

soluţie favorabilă denunţătorului (vol. II, fila 35-37).

În cursul aceleiaşi discuţii, denunţătorul a comunicat inculpatului S.T.M. că a doua zi

va fi în Germania să facă rost de o parte din banii pretinşi de L.I..

O altă convorbire relevantă este cea purtată de denunţătorul M.Ş. cu inculpatul

S.T.M. la data de 18.05.2008, înregistrată ambiental conform procesului verbal din

11.06.2008 (vol. II, fila 56-72), din care rezultă că denunţătorul îi promite

intermediarului că îi va da 30.000 euro până vineri.

145

În continuare, inculpatul S.T.M., în prezenţa denunţătorului, a vorbit la telefon cu o

altă persoană despre chestiunea anterior discutată, arătând că „mai trebuie amânat o

săptămână”, obţinând o amânare până într-o zi de marţi.

După ce termină convorbirea, S.T.M. îi comunică denunţătorului că a vorbit cu

judecătorul L.I. pentru a se amâna pronunţarea soluţiei, spunând denunţătorului să îi

dea o parte din bani când îi va avea dacă vrea să-şi dovedească interesul, după care

îi spune că îi va da un număr de telefon şi o cartelă nouă de pe care să vorbească cu

el (vol. II, fila 70-71).

Din redarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul S.T.M. la data de

18.05.2008, ora 16:18:06, în timp ce se afla cu denunţătorul, rezultă că S.T.M. l-a

sunat pe judecătorul L.I. şi i-a cerut să mai amâne o săptămână, referindu-se la

amânarea pronunţării soluţiei pentru a-i asigura posibilitatea denunţătorului să

procure toată suma de 30.000 euro.

Din următoarea convorbire, purtată de cei doi inculpaţi, rezultă că cei doi au avut o

înţelegere prealabilă, să pretindă şi să primească o sumă de bani de la denunţător

pentru ca inculpatul L.I. să pronunţe o soluţie favorabilă acestuia, iar pentru ca

denunţătorul să procure întreaga sumă de bani, a amânat pronunţarea soluţiei aşa

cum i-a cerut (vol. III, fila 26-27).

La câteva minute după ce a purtat această convorbire cu judecătorul L.I., inculpatul

S.T.M. i-a cerut acestuia, la telefon, să coboare în faţa porţii casei sale, să-i spună

mai multe despre ce au discutat la telefon (nota de redare a convorbirii telefonice

purtată la ora 16:24:48 , vol. III, fila 27-28).

Inculpatul L.I. a recunoscut în cursul urmăririi penale că s-a întâlnit cu inculpatul

S.T.M., la cererea acestuia, la data respectivă, însă susţine că au discutat atât la

telefon, cât şi în faţa locuinţei sale, despre amânarea achiziţionării unor piese de

schimb pentru autoturismul său, şi nu despre suma de bani sau despre amânarea

soluţiei pentru a primi această sumă, susţinere apreciată de instanţă ca nereală

întrucât discuţiile ulterioare pe care le poartă cu inculpatul S.T.M. sunt elocvente şi

confirmă înţelegerea celor doi pentru amânarea pronunţării soluţiei în primă fază, şi -

în final - pronunţarea unei soluţii favorabile denunţătorului, în scopul primirii sumei de

bani pretinse, de 30.000 euro.

Din convorbirea telefonică purtată de inculpatul S.T.M. cu inculpatul L.I., la data de

15.05.2008, ora 19:36:52, rezultă că intermediarul l-a informat pe judecător că M.Ş. a

plecat în Germania, cu soţia, pentru a procura o parte din banii pretinşi, inculpatul L.I.

146

confirmând că a înţeles, mesajul transmis fiind unul codificat, şi întrebând pe

intermediar dacă M Ş se întoarce până la termenul la care au convenit, intermediarul

confirmând că poimâine acesta va fi acasă.

Relevantă este afirmaţia judecătorului L.I. „Dacă nu e, dacă se abate de la grafic, îmi

spui şi atunci ştiu eu ce să fac”, din care rezultă că între cei doi inculpaţi a existat o

înţelegere cu privire la modalitatea de a intra în posesia sumelor de bani de la

denunţător şi la strategia pe care au adoptat-o în acest sens (vol. II, fila 54).

S-a reţinut că, pe baza acestor date şi indicii temeinice, rezultate din notele de redare

a convorbirilor telefonice şi a celor ambientale, coroborate cu denunţul şi declaraţiile

denunţătorului M.Ş., precum şi cu verificările efectuate în cauză, la data de

19.05.2008, în termen legal, organele de urmărire penală au prezentat Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală, ordonanţa procurorului de interceptare, cu titlu

provizoriu, în vederea confirmării, însoţită de notele de redare a convorbirilor

telefonice şi de suporturile magnetice conţinând aceste convorbiri, iar instanţa

supremă, prin încheierea nr. 8/20 mai 2008, pronunţată în dosarul nr. 2/2008, a

admis cererea formulată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Timişoara şi, în consecinţă, a

confirmat ordonanţa din 18 mai 2008 emisă de procuror pentru autorizarea, cu titlu

provizoriu, pe o durată de 48 ore, şi a autorizat – în continuare – respectiv, pe o

durată de 28 zile, începând cu data de 20 mai 2008, orele 10:00, până la data de 16

iunie orele 10:00, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor

efectuate prin telefon de către inculpatul L.I. de la postul telefonic nr. 0731[…], M.Ş.

de la postul telefonic 0730[…], 0728[…] şi a inculpatului S.T.M.

Convorbirile ulterioare, atât cele telefonice, cât şi cele în mediul ambiental,

interceptate şi înregistrate în baza autorizaţiilor nr. 21-26 emise de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală, purtate de denunţător cu inculpatul S.T.M., sau de

acesta cu inculpatul L.I., până la data de 30.05.2008, când s-a dispus încetarea

acestora, au produs noi probe care, coroborate cu celelalte mijloace de probă

administrate în cauză, respectiv audieri de martori, verificări financiar - contabile,

percheziţii, verificări efectuate la Tribunalul Arad în legătură cu dosarul nr.

344/108/2008, aflat la completul de judecată al judecătorului L.I., au condus la

concluzia că suma de bani de 30.000 euro a fost pretinsă denunţătorului de

inculpatul L.I. prin intermediul inculpatului S.T.M., în scopul de a-i pronunţa o soluţie

favorabilă în dosarul aflat la completul său de judecată, iar în vederea realizării

rezoluţiei infracţionale, inculpatul L.I. a amânat de mai multe ori pronunţarea soluţiei

147

pentru a-i da posibilitatea denunţătorului să procure întreaga sumă pretinsă şi de a

exercita, în acelaşi timp, asupra acestuia presiuni de natura să-i creeze temerea că,

în caz contrar, va pronunţa o soluţie în defavoarea sa.

La data de 20.05.2008 (orele 18:56) denunţătorul M.Ş. a purtat o nouă convorbire

telefonică cu inculpatul S.T.M. (procesul verbal de redare şi certificare a convorbirilor

telefonice din 27.05.2008 vol.2, fila 74-80), arătând că va obţine banii, inculpatul

S.T.M. sugerându-i din nou că acţionează în numele şi pentru inculpatul L.I.

Cu ocazia convorbirilor telefonice din data de 21.05.2008 - orele 16:42:44, (vol. II, fila

80-82), inculpatul S.T.M. îi comunică denunţătorului că el se va întâlni cu „omu”

(adică cu L.I.) la meci şi o să vorbească cu el.

La data de 20.05.2008, având în vedere denunţul depus şi verificările efectuate de

organele de urmărire penală, din care au rezultat date şi indicii temeinice că

judecătorul L.I. i-a pretins denunţătorului suma de 30.000 euro prin intermediul

inculpatului S.T.M, pentru a-i pronunţa o soluţie favorabilă în dosar, faţă de

declaraţiile denunţătorului din care rezultă că nu posedă suma de bani pretinsă,

organele de urmărire penală au ridicat din fondul destinat constatării infracţiunilor de

corupţie suma de 30.000 euro, conform procesului verbal (vol. I, fila 88-90) pentru a fi

pusă la dispoziţia denunţătorului în scopul probării faptelor reclamate de acesta.

În rechizitoriu se arată că în planul investigaţiei penale a fost inclusă şi deplasarea

denunţătorului în Germania, şi apelarea intermediarului de la un număr de telefon

alocat în acest sens (0724[…]), pentru a-i crea convingerea acestuia că

intenţionează să coopereze şi să facă rost de o parte din suma de bani pretinsă.

Astfel, la data de 21.05.2008, organele de urmărire penală i-au pus la dispoziţie

denunţătorului M.Ş. suma de 10.000 (zece mii) euro, în bancnote cu valoare de 500,

de 200 şi de 100 euro.

Remiterea primei tranşe, de 10.000 euro, din suma pretinsă, a avut loc la data de

22.05.2008, la locaţia folosită de inculpatul S.T.M, „P.S.”, situată în Arad, (activitate

care a fost înregistrată audio şi video în mediul ambiental conform procesului verbal

de redare şi certificare a înregistrării din data de 24 mai 2008), după ce, în prealabil,

M.Ş. a purtat o discuţie telefonică în care îl anunţă pe intermediar că a fost informat

despre amânarea acordată, pentru încă trei zile, după care i-a dat de înţeles că are

cei zece mii de euro, inculpatul S.T.M. cerându-i să-i aducă lui, şi va face în acest

sens o hârtie din care să rezulte că reprezintă avans la cumpărarea unei maşini din

Germania; aceste aspecte rezultă din discuţiile purtate de cei doi.

148

În aceeaşi seară, înainte de a se întâlni cu denunţătorul pentru a primi prima tranşă

de bani, inculpatul S.T.M. a purtat o discuţie telefonică cu sora sa, S.L., ocazie cu

care îi cere acesteia consultaţii, fiind avocat de profesie, în legătură cu încheierea

unei convenţii şi a unui act adiţional la acesta pentru primirea unei sume de bani, fără

să-i precizeze numele persoanei de la care primeşte şi scopul real.

Din procesul verbal de redare a convorbirilor înregistrate audio - video în mediul

ambiental din data de 22.05.2008 (vol. II, fila 99-128) rezultă că la data de

22.05.2008 inculpatul S.T.M. a primit suma de 10.000 euro de la denunţător în

numele şi pentru judecătorul L.I.), pentru ca acesta să-i pronunţe o soluţie favorabilă

denunţătorului, iar pentru a ascunde provenienţa ilegală a acestei sume de bani,

inculpatul S.T.M. l-a determinat pe denunţător să întocmească în fals, atât o

convenţie bilaterală prin care să ateste în mod nereal că suma respectivă ar

reprezenta un avans pentru a-i aduce denunţătorului un autoturism din Germania, cât

şi un act adiţional la această convenţie, postdatat (31 mai 2008), prin care să ateste,

de asemenea în mod nereal că restituie denunţătorului suma de 30.000 euro, după

cum a rezultat de altfel şi din audierea şi vizionarea înregistrărilor în mediul

ambiental.

Conform actelor şi lucrărilor dosarului, pentru identificarea acestor înscrisuri, precum

şi a primei tranşe din suma de bani, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie – Secţia

Penală a autorizat efectuarea percheziţiilor domiciliare la imobilele deţinute sau

folosite de inculpatul S.T.M., prin încheierea nr. 9/27 mai 2008, pronunţată în dosarul

nr. 2/2008, iar pentru inculpatul L.I. s-a obţinut autorizarea efectuării percheziţiei prin

încheierea nr. 10/30 mai 2008. Percheziţia domiciliară s-a efectuat la data de 30 mai

2008, însa nici înscrisurile respective, şi nici sumele de bani primite cu titlu de mită

de cei doi inculpaţi, respectiv bancnotele cu seriile date de denunţător inculpaţilor, nu

au putut fi identificate de organele de urmărire penală, şi aceasta datorită modului de

derulare a faptelor, într-un interval mare de timp, şi a procedurilor care au fost

necesar de efectuat pentru primirea unor avize de la Consiliul Superior al

Magistraturii - Secţia pentru Judecători.

Deoarece din activităţile de urmărire penală a rezultat remiterea sumelor de bani de

către denunţător în scopul mai sus precizat, precum şi întocmirea în fals a

înscrisurilor sub semnătură privată, pentru acoperirea activităţilor infracţionale,

întrucât nu s-a putut stabili că inculpatul S.T.M. a folosit înscrisurile sub semnătură

privată întocmite în fals, respectiv, că inculpatul nu s-a prevalat de existenţa acestor

149

înscrisuri în faţa organelor de urmărire penală, şi nici nu le-a autentificat, aşa cum a

lăsat să se înţeleagă, în cauză s-a dispus, în temeiul art. 10 lit. d din C.pr.pen.,

neînceperea urmăririi penale faţă de S.T.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de

instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 25, 290 din

C.pen. rap. la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, nefiind realizată latura obiectivă a

infracţiunii, respectiv condiţia folosirii înscrisurilor false, cele sub semnătură privată,

iar faţă de denunţătorul M.Ş. s-a dispus aceeaşi soluţie de neîncepere a urmăririi

penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C.pen., pentru aceleaşi motive,

precum şi pentru faptul că denunţătorul a fost determinat de inculpatul S.T.M.,

împotriva voinţei sale, să întocmească înscrisurile în fals în timp ce se afla în

derularea activităţilor organizate de organele de urmărire penală pentru prinderea în

flagrant a inculpaţilor.

Cu ocazia predării primei tranşe de bani de 10.000 euro, din examinarea notelor de

redare a convorbirilor purtate în mediul ambiental rezultă că inculpatul S.T.M. l-a

asigurat, încă o dată, pe denunţător că judecătorul L.I. va respinge plângerea părţii

vătămate şi va menţine soluţia procurorului.

Principalele momente ale remiterii sumelor de bani şi numărarea acestora de către

intermediar sunt surprinse şi redate în planşa foto aflată la f.129-137, vol. II.

Un alt segment important în desfăşurarea activităţilor infracţionale l-a constituit

întâlnirea din seara zilei de 26 mai 2008 a inculpatului S.T.M. cu inculpatul L.I. în

incinta Clubului „H”.

Din conţinutul acestei convorbiri rezultă că inculpatul S.T.M. i-a comunicat

judecătorului L.I. că denunţătorul a procurat doar 12.000 euro, iar până miercuri nu

poate să-şi adune toată suma. Acest dialog relevă că judecătorul L.I. i-a atras atenţia

intermediarului că joi (adică în ziua de 29.05.2008, după şedinţa de judecată) el va

pleca şi se subînţelege că până joi la acea dată cere să i se remită suma de bani.

Ulterior denunţătorul a fost informat telefonic de către intermediar.

În cursul aceleiaşi zile de 26.05.2008, la orele 13:57:23 (cu câteva ore înainte de

întâlnirea celor doi inculpaţi la Clubul H, denunţătorul a purtat o discuţie telefonică,

ocazie cu care îi aduce la cunoştinţă lui S.T.M. că a obţinut 12000 euro.

Din coroborarea discuţiilor de la clubul „H”, purtate de către cei doi inculpaţi, cu

discuţiile ce au avut loc în cursul aceleiaşi zile între denunţător şi inculpatul S.T.M.,

rezultă că inculpatul L.I. a fost informat de intermediar despre suma de bani pe care

o avea până la acea dată denunţătorul, care în susţinerile sale făcute în cursul

150

urmăririi penale, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, afirmă că au

discutat în incinta Clubului „H” despre vânzarea autoturismului său, iar doisprezece

mii ar reprezenta suma care i-ar fi fost oferită de către un potenţial cumpărător,

susţineri care sunt nereale, fiind fără suport logic.

Faptul că cei doi inculpaţi au purtat discuţia respectivă în incinta clubului „H”, deşi la

aceeaşi masă mai erau şi alte persoane, rezultă atât din vizionarea şi audierea

înregistrărilor audio-video, cât şi din declaraţia inculpatului L.I., în care confirmă că, la

un moment dat, a purtat acel dialog cu inculpatul S.T.M., dar că s-ar fi referit la

altceva, şi nu la suma de bani, cea din a doua tranşă ce urma să o procure de la

denunţător (vol. II, fila 187-196).

Conform procesului verbal de redare a convorbirilor telefonice purtate de către

denunţător cu inculpatul S.T.M. rezultă că, în aceeaşi noapte, după ce inculpatul L.I.

i-a spus că joi, la orele 10, este „ultimatumul”, inculpatul S.T.M. l-a informat în acest

sens pe denunţător.

La data de 28.05.2008, orele 12.23.00, inculpatul S.T.M. a avut o nouă convorbire

telefonică cu denunţătorul M.Ş., din care rezultă că acesta din urmă îi comunică că

astăzi (adică 28.05.2008) îi are sigur, referindu-se la suma de bani, dar nu îi are pe

toţi până la ora cinci după amiaza, dar cu siguranţă a doua zi dimineaţa îi are,

intermediarul comunicându-i că până la orele cinci să-i dea cât are, deoarece el

trebuie să-i dea răspunsul, că el mâine dimineaţă intră, referindu-se la faptul că

judecătorul L.I. intră a doua zi în şedinţa de judecată, şi nu poate să mai vorbească

cu el la prima oră.

În aceeaşi zi, 28.05.2008, inculpatul S.T.M. a avut o convorbire telefonică cu

inculpatul L.I., ocazie cu care cei doi au convenit să se întâlnească la orele 16.30 la

grădiniţa de copii pentru ca judecătorul L.I. să-şi ia fetiţa.

Ulterior, în cursul aceleiaşi zile, inculpatul S.T.M. l-a apelat telefonic pe denunţător,

comunicându-i că este cu „el” la grădiniţă, după copil (cu judecătorul L.I.) şi că i-ar fi

comunicat acestuia că până joi dimineaţa îi are pe toţi (referindu-se la suma de bani),

judecătorul L.I. sugerându-i să-şi ia o măsură de siguranţă, respectiv să-i reţină

maşina în garanţie denunţătorului până îi predă pe toţi, cerându-i totodată

intermediarului ca joi dimineaţa să fie la sala de şedinţă, ceea ce însemna că toată

treaba este rezolvată.

În contextul aceleaşi convorbiri, inculpatul S.T.M. îi propune denunţătorului să

meargă cu el în sala de şedinţă: „Dacă sunt cu tine în sală înseamnă că am toţi

151

bănuţii”, la care M.Ş.: „Păi nu mai complicăm treaba M., ţi-i dau dimineaţă ţie când ne

întâlnim”, iar apoi inculpatul S.T.M. îi dă de înţeles denunţătorului că nu are încredere

în el „nu te cred că îi ai şi pe ăialalţii. Eu vorbesc cu omul imediat, dacă vrei, pun pe

display să-ţi spună ... . Două minute, s-a dus după fată ... , îţi pun pe display să-l auzi

cum vorbesc cu el şi îţi închid după aia telefonul, îi spun: uite acum am vorbit cu el la

telefon şi promite în continuare că se rezolvă tot”.

Din convorbirea respectivă rezultă că, la un moment dat, după ce inculpatul L.I. a

venit cu fiica sa la maşină, inculpatul S.T.M. îi spune acestuia: „E bine aşa?, Mâine

dimineaţă mă vezi în sală. E ok tot”, la care judecătorul L.I. îi confirmă „da”,

convorbire care a fost lăsată să fie auzită şi de către denunţător pentru a-l asigura de

înţelegerea sa cu judecătorul L.I..

Tot în aceeaşi zi, la orele 17:12:00 (procesul verbal de redare din 10.06.2008 vol. 2,

fila 266) cei doi inculpaţi au o nouă convorbire telefonică, ocazie cu care convin ca, a

doua zi, inculpatul S.T.M. să-i lase judecătorului ţigări la poliţistul de pe hol „ de

acolo", adică de la Tribunal, mai precis la un anume C, la care intermediarul afirmă la

un moment dat „ Bine. Mâine ţi le duc. Bine? Mâine, atuncea ne vedem şi îţi las şi

alea acolo. Bine” iar inculpatul L.I. îi spune: „Lasă la poliţistu de la mine de pe

palier ... . C, acolo, ştii?”, discuţie din care se deduce că inculpatul S.T.M. îi lasă şi

„alea” acolo, adică banii.

Ulterior, în cursul aceleiaşi zile, la ora 17:17:08, după cum rezultă din procesul verbal

de redare a înregistrărilor efectuate în mediul ambiental, inculpatul S.T.M. l-a căutat

pe denunţător la locuinţa acestuia, după care, în timp ce se deplasau cu autoturismul

pe străzile din apropiere, au purtat un dialog (vol. II, fila 202-204) din care rezultă că

inculpatul S.T.M. îi comunică, la un moment dat, denunţătorului că judecătorul L.I. va

respinge plângerea şi va menţine soluţia de neurmărire penală dispusă de procuror

în cursul urmăririi penale, după care îi spune denunţătorului că are trei variante. Una

dintre ele, să meargă împreună cu el la opt şi jumătate la tribunal, dacă denunţătorul

este „o.k. cu toate alea”, adică cu banii. A doua ar fi să-i lase la „poliţist” (adică la

jandarmul care efectuează paza la Tribunalul Arad în zona de acces a magistraţilor),

trei cartuşe de ţigări „din cele ce fumează el” (adică judecătorul), ceea ce „înseamnă

că-i treaba făcută”, adică a primit suma de bani.

În continuare, din cuprinsul aceleiaşi convorbiri rezultă că, la un moment dat

inculpatul S.T.M. îi cere denunţătorului să-şi deschidă cămaşa, bănuindu-l că ar avea

152

asupra sa aparatură de înregistrare, la care denunţătorul a refuzat, după care a

părăsit autoturismul inculpatului, trezindu-i astfel suspiciuni.

Conform rechizitoriului, acest incident a fost raportat de îndată de către denunţător

organelor de urmărire penală, ulterior acesta contactându-l la telefon pe inculpatul

S.T.M. pentru a-i comunica că a mai făcut rost de încă trei mii de euro şi, în acea

seară, poate să-i predea 15.000 euro, urmând ca diferenţa de 5.000 euro să i-o dea

a doua zi dimineaţa.

La data de 28.05.2008, orele 22:04:08, astfel cum rezultă din procesul verbal de

redare a convorbirilor telefonice (vol. II, fila 212), inculpatul S.T.M. a avut cu

denunţătorul o convorbire telefonică, inculpatul chemându-l pe denunţător care îi

spusese că are 15.000 euro.

Înainte de a avea această convorbire cu denunţătorul, inculpatul S.T.M., cu prilejul

unei alte convorbiri telefonice avute la aceeaşi dată, la orele 17:57:01, i-a cerut

acestuia să-i ducă toţi banii în punctul de frontieră Jimbolia, unde el efectua serviciul

la magazinul duty-free SC E.

Cea de a doua tranşă, în sumă de 15.000 euro, i-a fost predată de către denunţător

intermediarului S.M.T. pentru a fi remisă judecătorului L.I., în noaptea de 28 mai

2008, în punctul de frontieră Jimbolia, urmând ca în dimineaţa zilei de 29.05.2008,

inculpatul S.T.M. să-l anunţe telefonic pe judecătorul L.I., într-un limbaj codificat, că a

primit cei 15.000 euro şi că urmează să mai primească diferenţa de 5.000 euro de la

denunţător.

A doua zi, în jurul orei 8.00, intermediarul S.T.M. s-a deplasat, conform celor

convenite cu judecătorul L.I., la Tribunalul Arad, în zona de acces a magistraţilor, şi i-

a lăsat într-o plasă, în două cartuşe de ţigări, suma de bani primită de la denunţător,

plasă pe care i-a înmânat-o subofiţerului de jandarmi care efectua paza, martorul

M.C., pentru a-i fi transmisă judecătorului L.I., informându-l telefonic pe acesta,

utilizând telefonul personal al subofiţerului de jandarmi.

Acest fapt rezultă din procesul verbal de redare a convorbirilor telefonice purtate de

inculpatul S.M.T cu judecătorul L.I., de pe telefonul subofiţerului de jandarmi (vol. II,

fila 212-213), precum şi din declaraţia acestui subofiţer, martorul M.C., care a

confirmat că inculpatul S.T.M, un apropiat al judecătorului L.I., i-a lăsat la postul său

de serviciu din cadrul Tribunalului Arad, o plasă în care inculpatul i-a spus că sunt

doar cartuşe de ţigări, fără ca el să vadă conţinutul, pe care i-a cerut să i-o predea

judecătorului L I, ceea ce a şi făcut, după cum declară martorul, respectiv, în sensul

153

că puţin mai târziu, înainte de ora 09.00, când a venit la serviciu inculpatul L.I., i-a

predat acestuia plasa cu cartuşele de ţigări.

Faptul că inculpatul S.T.M. a primit suma de 15.000 euro de la denunţător pentru a-i

fi remisă judecătorului L.I., în timp ce se afla de serviciu în zona punctului de frontieră

Jimbolia, rezultă atât din redarea conţinutului discuţiilor purtate de cei doi în mediu

ambiental, dar şi din declaraţiile martorilor S.A. şi B.N.C..

Din procesul verbal de redare a convorbirilor în mediul ambiental (vol. 2, fila 218-247)

din data de 28.05.2008 rezultă că inculpatul S.T.M. a primit cei 15.000 euro de la

denunţător şi i-a cerut martorei S.A., angajată a magazinului duty-free la care lucra şi

el, să-i examineze bancnotele „pentru fals şi mită ", după care bancnotele mai mici să

i le schimbe în bancnote de 500 euro. Martora S.A. confirmă că în noaptea de

28.05.2008, inculpatul S.T.M. a fost vizitat în punctul de frontieră Jimbolia de un

individ care i-a adus suma de 15.000 euro, în bancnote de 100, 200 şi 500 euro, pe

care ea le-a examinat, la cererea inculpatului S.T.M., „pentru fals şi mită” după cum

s-ar fi pronunţat inculpatul, iar ulterior, aceasta, la cererea aceluiaşi inculpat, a

schimbat o parte din bancnotele de 100 euro cu bancnote mai mari existente în

gestiunea magazinului duty-free.

Cu ocazia unui control inopinat efectuat de către comisarii Gărzii Financiare Timiş la

magazinul duty-free „SC E" în data de 30 mai 2008, au fost identificate, printre

bancnotele existente în gestiunea magazinului respectiv, două bancnote cu cupiura

de 100 euro având seriile V 00521367393 şi S 09880470673, stabilindu-se că cele

două bancnote se regăsesc în procesul verbal de consemnare a seriilor bancnotelor

şi de predare a acestora denunţătorului.

Din declaraţia aceluiaşi martor şi din verificările efectuate în cursul urmăririi penale, a

rezultat că în data de 29 mai 2008, magazinul respectiv a depus la B. - Agenţia

Jimbolia, suma de 70.000 euro provenită din încasări, iar în zilele următoare a depus

şi alte încasări, tot în euro, la aceeaşi agenţie bancară, care la rândul său a vărsat

sumele de bani la Sucursala Judeţeană, fiind astfel imposibil, după cum rezultă din

adresa acestei unităţi bancare, să se identifice şi celelalte bancnote care au fost

schimbate de inculpatul S.T.M.

Faptul că inculpatul S.T.M. a primit cea de-a doua tranşă de 15.000 euro de la

denunţător rezultă şi din declaraţia martorului B.N.C., agent de poliţie în cadrul

Punctului de Frontieră Jimbolia, care l-a văzut pe denunţător când s-a întâlnit la

punctul de frontieră cu inculpatul S.T.M., aflând de la acesta din urmă că

154

denunţătorul avea să-i dea o sumă de bani, fiind relevantă şi convorbirea telefonică

purtată de martorul B.N.C. cu inculpatul S.T.M. în noaptea de 28/29 mai 2008, în

care există referiri la verificarea unor bancnote.

Inculpatul S.T.M, în cursul aceleiaşi dimineţi, 29 mai 2008, după ce l-a anunţat pe

judecătorul L.I. că a primit cei 15.000 euro, folosind telefonul martorului M.C., la

câteva minute, respectiv la orele 08:11:27, după cum rezultă din procesul verbal de

redare a convorbirilor telefonice (vol. II, fila 214), l-a anunţat telefonic pe denunţător,

folosind, de această dată, telefonul său obişnuit, că după orele 14:00 poate să

meargă să ia soluţia pronunţată, discuţia purtându-se într-un limbaj codificat.

În cursul aceleiaşi zile, 29.05.2008, orele 17:56:35, după cum rezultă din procesul

verbal de redare a convorbirii telefonice (vol. II, fila 257), judecătorul L.I. a avut o

nouă convorbire telefonică cu inculpatul S T M, ocazie cu care l-a întrebat pe acesta

din urmă dacă denunţătorul a văzut copia minutei, referindu-se la soluţia pronunţată

de el în dosarul nr. 344/108/2008, iar la răspunsul inculpatului S.T.M. că denunţătorul

a văzut deja minuta, judecătorul L.I. a afirmat „să-şi facă poză cu ea”, adică cu

minuta hotărârii.

Această ultimă convorbire, ce a avut loc între cei doi inculpaţi confirmă că inculpatul

L.I. a acţionat după o prealabilă înţelegere cu inculpatul S.T.M., în scopul de a obţine

de la denunţătorul M.Ş. suma de 30.000 euro, promiţându-i că îi va da o soluţie

favorabilă.

Acest context faptic a rezultat şi din examinarea condicii şedinţelor de judecată a

Tribunalului Arad - Secţia penală, din care s-au ataşat la dosarul cauzei (vol. II, fila

160-211) copii de pe consemnările efectuate în legătură cu circuitul dosarului nr.

344/108/2008 şi ale încheierilor pronunţate la termenele de judecată.

Din examinarea acestor documente rezultă că dosarul nr. 344/108/2008, având ca

obiect plângerea împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale, a

fost repartizat completului penal nr. 6, format din judecătorul L.I., primul termen de

judecată fiind stabilit pentru data de 13.03.2008.

La data de 15.05.2008, judecătorul L.I. a amânat pronunţarea soluţiei pentru data de

22.05.2008, pe motiv că este o cauză complexă, respectiv că avocatul intimatului

M.Ş. şi procurorul de şedinţă nu au depus concluzii scrise.

La termenul din 22.05.2008, deşi atât procurorul de şedinţă, cât şi avocatul lui M.Ş.

au depus concluzii scrise, aşa cum judecătorul solicitase la termenul anterior,

inculpatul L.I. a amânat din nou pronunţarea soluţiei până la data de 29.05.2008,

155

conform celor convenite cu inculpatul S.T.M., pentru a-i da posibilitatea astfel

denunţătorului să procure întreaga sumă de bani pretinsă, folosind ca temei al

amânării: „pentru considerentele din încheierea de şedinţă din 15 mai 2008”.

Ulterior, la termenul din 29 mai 2008, după ce denunţătorul i-a predat suma de

25.000 Euro, prin intermediul inculpatului S.T.M., inculpatul L.I. a pronunţat o soluţie

favorabilă acestuia, astfel cum conveniseră, dispunând, după cum rezultă din

examinarea minutei sentinţei penale nr.170/29.05.2008, pronunţată în dosarul

nr.344/108/2008, respingerea plângerii petentei SC R B.

Examinarea rezoluţiilor atacate, a înregistrării şedinţei de judecată din 15 mai 2008 şi

a copiei caietului grefierului de şedinţă de la termenul din 15 mai 2008, coroborate cu

celelalte probe, au relevat împrejurarea că inculpatul L.I., în scopul primirii sumei de

30.000 euro, sumă din care, până la data de 29 mai 2008 când a pronunţat soluţia în

cauză, a primit 25.000 euro în total, a amânat pronunţarea soluţiei în dosarul privind

pe numitul M Ş pentru a-i oferi acestuia posibilitatea să procure suma de bani pe

care i-a pretins-o şi, în final, conform celor convenite, a pronunţat o soluţie favorabilă

denunţătorului, după ce a intrat în posesia sumei de 25.000 Euro din suma pretinsă

iniţial, de 30.000 Euro.

Cu ocazia efectuării percheziţiilor domiciliare la locuinţele folosite ori deţinute de

inculpaţi nu s-au identificat bancnotele remise indirect de către denunţător

inculpatului L.I. (în opinia procurorului datorită efectuării percheziţiei cu întârziere din

cauza procedurii de autorizare de CSM şi derularea activităţilor într-o perioadă

îndelungată de timp), ci alte sume de bani – ridicate în interesul urmăririi penale

(13.150 euro, 863 USD, 19.300 RON), cu privire la care inculpatul L.I. a declarat că

reprezintă venituri salariale şi împrumuturi bancare, acest ultim aspect fiind confirmat

de verificările efectuate. Bancnotele ridicate nu corespundeau ca serii celor predate

de organul de urmărire denunţătorului şi au fost depuse la Bank Sucursala Timiş, pe

numele inculpatului, la dispoziţia instanţei, în vederea recuperării sumelor folosite din

fondul pentru constatarea infracţiunilor de corupţie ce nu au mai fost găsite.

Sumele de 3.250 Euro şi 990 RON ridicate de la una dintre locuinţele inculpatului

S.T.M. au fost ridicate în interesul urmăririi penale. La imobilul inculpatului S.T.M. au

fost descoperite şi mari cantităţi de ţigări fără acte de provenienţă şi netimbrate ce au

fost ridicate în vederea confiscării.

Suma de 3250 Euro a fost restituită numitei S.L. (sora inculpatului S.T.M.), seria

bancnotelor necorespunzând celor predate denunţătorului de organul de urmărire

156

penală, iar suma fiind predată organului de urmărire de către S.L. ca fiind bani

personali.

Suma de 990 RON a fost depusă la Bank pe numele inculpatului S.T.M., la dispoziţia

instanţei spre a servi la recuperarea pagubei.

Prima instanţă a reţinut că în declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti,

martorii şi-au menţinut declaraţiile din cursul urmăririi penale, confirmând situaţia de

fapt expusă, iar inculpatul S.T.M. de la prima declaraţie dată în faţa instanţei a revenit

asupra declaraţiilor anterioare, recunoscând comiterea faptei.

S-a apreciat că în aplicarea dispoziţiilor art. 62 Cod procedură penală, lipsa de

temeinicie a probelor se dovedeşte tot prin probe, iar nu prin simpla negare a

acestora, concluzionându-se în sensul că explicaţiile inculpatului L.I. cu privire la

înregistrările video şi convorbirile telefonice necontestate sub aspectul legalităţii şi

temeiniciei, sunt insuficiente.

Dreptul la apărare al inculpatului L.I. s-a exercitat în cursul cercetării judecătoreşti

prin alegerea unor apărători (ce au efectuat diferite activităţi legate de asigurarea

asistenţei juridice), formulare de memorii, plângeri penale, cereri pentru pregătirea

apărării, de probe şi extindere a procesului penal faţă de alte persoane (S.L., S.N. şi

C.G.).

Referitor la susţinerea privind inexistenţa actului de sesizare a organelor de urmărire

penală şi a procesului-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, s-a

arătat că pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost cercetat, legea nu prevede

un anumit mod de sesizare a organelor de urmărire penală, acestea putând să se

sesizeze din oficiu. Denunţul formulat privea pe ambii inculpaţi, în cauză au fost

efectuate acte premergătoare (existând proces-verbal de constatare a efectuării

acestora – f. 128-130, vol. I d.u.p.) şi la 24 mai 2008 a fost începută urmărirea penală

faţă de aceştia.

Relativ la apărarea privind imposibilitatea audierii denunţătorului – fiind persoană

interesată, ascultarea acestuia reprezentând un mijloc de probă nelegal obţinut – s-a

menţionat că legea nu a instituit o incompatibilitate de audiere a acestuia ca martor,

fiind incidente dispoziţiile art.78 Cod procedură penală, pe de altă parte, denunţătorul

fiind ascultat sub prestare de jurământ şi sub sancţiunea comiterii infracţiunii de

mărturie mincinoasă. Proba a fost apreciată în condiţiile art. 63 alin. 2 Cod procedură

penală şi nu a fost unica probă în acuzare sau cea determinantă.

157

Cu privire la pretinsa încălcare a art.261 alin.6 din Legea nr.78/2000 s-a concluzionat

în sensul că art.261 alin.1 şi 6 din Legea nr.78/2000 nu reglementează o modalitate

de investigaţie obligatorie şi limitativă, astfel că nu sunt excluse celelalte modalităţi

legale, norma indicată punând de acord legea internă cu standardele CEDO.

Declaraţia martorei apărării D.R.R. a fost apreciată ca nefiind de natură a schimba

situaţia de fapt reţinută; martora a susţinut apărarea inculpatului privind reparaţia

unui autoturism şi s-a apreciat că aceste aspecte nu sunt relevante faţă de obiectul

judecăţii, din conţinutul convorbirilor interceptate nerezultând că discuţiile inculpaţilor

au avut legătură cu acea reparaţie. Cu privire la datele privind discuţiile martorei cu

unii membri ai familiei inculpatului S.T.M. privind presupusa ardere a banilor s-a

apreciat că acestea sunt nerelevante în raport de faptele pentru care inculpatul L.I. a

fost trimis în judecată, declaraţia aparţinând de altfel unei persoane apropiate

inculpatului şi survenind la un interval îndelungat de timp faţă de data comiterii

infracţiunilor.

Cu privire la înscrisul depus de inculpatul L.I. – declaraţia extrajudiciară a deţinutului

S C, relativă la promisiunile făcute de procuror coinculpatului S.T.M. (în acest sens

inculpatul L.I. formulând cerere de recuzare, plângere penală şi diferite precizări), s-a

concluzionat în sensul că prin raportare la art.317 Cod procedură penală acest

înscris nu prezintă relevanţă probatorie, neafectând credibilitatea declaraţiilor

inculpatului S.T.M., urmând a fi avut în vedere la soluţionarea plângerii penale

formulată de inculpatul L.I..

Apărările inculpatului L.I. – privind activitatea sa profesională, volumul de activitate al

completului pe care îl prezida şi împrumuturile bancare contractate – concretizate în

înscrisurile depuse la dosar au fost apreciate ca fără relevanţă probatorie, acuzarea

nesusţinând aspecte contrare aserţiunilor inculpatului. S-a subliniat că procedura

amânării pronunţării este reglementată de art.305 alin.3 Cod procedură penală şi

art.306 Cod procedură penală, iar inculpatului nu i se impută amânarea pronunţării, ci

motivele reale ale acesteia dovedite prin probele dosarului.

Explicaţiile şi interpretarea dată de inculpatul L.I. convorbirii purtate cu coinculpatul

S.T.M. în 18 mai 2008, ora 16:18:06, în sensul că se referea la strângerea pieselor

necesare reparaţiei autoturismului inculpatului a fost apreciată ca lipsită de

consistenţă şi relevanţă probatorie; în mod similar au fost evaluate explicaţiile privind

convorbirea din 19 mai 2008, ora 19:36:12, interpretată de inculpatul L.I. ca

referindu-se la plecarea cumpărătorului autoturismului său în Germania pentru

158

obţinerea sumei reprezentând preţul bunului şi eventuala utilizare a vehiculului

ulterior.

Au fost apreciate ca neconvingătoare apărările privind discuţia inculpaţilor din clubul

„H”, replicile fiind interpretate de inculpatul L.I. în sensul că data de 28 mai 2008 – joi

– ora 10 era data limită pentru introducerea la reparat a autoturismului său.

Inculpatul L.I. a recunoscut că s-a înţeles cu inculpatul S.T.M. să-i lase cele două

cartuşe de ţigări la subofiţerul de jandarmi, în dimineaţa zilei de 29 mai 2008, dar a

susţinut că nu a avut nici o înţelegere cu acesta să primească de la el vreo sumă de

bani, că nu a pretins şi nu a primit bani sau alte foloase materiale de la denunţător, în

mod direct sau prin intermediul inculpatului S.T.M.

Cu referire la comunicarea care i-a fost făcută în cursul aceleiaşi dimineţi, din ziua de

29 mai 2008, de către inculpatul S.T.M., acesta folosind telefonul subofiţerului de

jandarmi, martorul M.C., şi anume că „referatul cu cincisprezece ... , o sută cincizeci

de pagini şi că mai adaugă încă 5 pagini", inculpatul L.I. a susţinut că inculpatul

S.T.M. se referea, în realitate, la o lucrare de masterat, iar referatul întocmit avea 15-

20 pagini, şi mai trebuiau încă 5 pagini.

Or, aşa cum rezultă din probele administrate, în noaptea respectivă, inculpatul S.T.M.

primise de la denunţător cea de-a doua tranşă de bani, de 15.000 euro, din suma

pretinsă, lipsind astfel suma de 5.000 euro.

Privitor la această discuţie, purtată cu inculpatul S.T.M., inculpatul L.I. a lăsat să se

înţeleagă că este o simplă coincidenţă discuţia sa pe tema referatului, cu suma de

bani primită de intermediar de la denunţător în numele său.

Referitor la convorbirea purtată cu inculpatul S.T.M., la data de 29 mai 2008, orele

17:56:35, despre minuta sentinţei, şi despre afirmaţia pe care a făcut-o ulterior „să-şi

facă poză cu ea”, când inculpatul S.T.M. i-a comunicat că denunţătorul a văzut deja

minuta, inculpatul L.I. a furnizat explicaţii lipsite de conţinut şi de credibilitate, în

sensul ca ar fi vorba de o altă minută, pronunţată într-o cauză civilă de un coleg de-al

său, deoarece în acea situaţie inculpatul nu putea el, ca judecător al dosarului penal,

să o comunice persoanei interesate.

De asemenea, explicaţiile inculpatului L.I., în sensul că în discuţiile purtate cu

inculpatul S.T.M. s-ar fi referit la procurarea unor piese de schimb pentru

autoturismul său, la programarea reparaţiei la un service, precum si la un potenţial

cumpărător care i-ar fi oferit suma de 12.000 euro au fost apreciate ca lipsite de

credibilitate, fiind infirmate de conţinutul convorbirii telefonice din data de 29 mai

159

2008, orele 17:56:35 (vol. 2, fila 248-258), din care rezultă că judecătorul L.I. se

plângea inculpatului S.T.M. că ar fi efectuat o reparaţie autoturismului său,

independent, fără implicarea inculpatului S.T.M..

Explicaţiile inculpatului L.I., în sensul că în discuţiile sale cu inculpatul S.T.M. despre

suma de 12.000 Euro, şi despre amânarea pronunţării soluţiei, s-ar fi referit la suma

pe care un potenţial cumpărător i l-ar fi oferit ca preţ al autoturismului, sunt

neadevărate, întrucât - din convorbirea purtată de cei doi inculpaţi, la data de 29 mai

2008, ora 17:56:35 - rezultă că, după ce se plânge de reparaţia costisitoare a

autoturismului, îi cere inculpatului S.T.M. să meargă cu autoturismul la piaţă si să îi

găsească un cumpărător.

Înscrisurile depuse de inculpatul L.I. privind programul său ca şi cadru universitar au

fost apreciate ca fără relevanţă probatorie, iar contextul prezentării apărării privind

aplicarea unei decizii a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia

soluţiilor pronunţate în plângerile întemeiate pe art. 2781 Cod procedură penală a

fost apreciat ca neîntemeiat. Denunţătorul – faţă de calitatea sa de persoană fără

studii juridice – era rezonabil să se creadă că nu cunoştea diferite aspecte

jurisprudenţiale şi a considerat că inculpatul avea posibilitatea să reţină cauza spre

rejudecare, având în vedere şi concluziile procurorului de şedinţă, dar şi împrejurarea

că decizia nr. 48/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost

publicată în Monitorul Oficial ulterior datei faptelor.

Referitor la declaraţiile extrajudiciare depuse de inculpatul L.I. – aparţinând numiţilor

Nemeş I. Gheorghe şi Nemeş Maria, relative la reparaţia autoturismului inculpatului şi

unele discuţii ulterioare arestării inculpaţilor purtate cu sora inculpatului S.T.M, s-a

arătat că acestea nu au relevanţă probatorie având în vedere art. 317 Cod procedură

penală, ci constituie doar apărări ale inculpatului în încercarea sa de explicare a

sensului unor convorbiri telefonice.

Cu privire la conţinutul înregistrărilor audio şi la semnificaţia unor fraze ori cuvinte, s-

a reţinut că, în faţa instanţei, inculpatul L.I. şi-a menţinut, în esenţă, apărările din

ultimele declaraţii date în cursul urmăririi penale. Într-o primă etapă a cercetării

judecătoreşti, a negat implicarea sa în activitatea infracţională a coinculpatului S.T.M.

(vol. II, f.99-103, prima declaraţie de inculpat), pentru ca, în faza finală a cercetării

judecătoreşti, să accepte un anumit grad de implicare în faptele care fac obiectul

judecăţii, susţinând că inculpatul S.T.M. l-ar fi întrebat cum să-şi recupereze o datorie

veche de la denunţător şi sugerând că, ulterior, coinculpatul S.T.M. s-ar fi folosit de

160

numele său şi de împrejurarea că dosarul denunţătorului îi era repartizat spre

soluţionare, pentru a-şi recupera datoria (vol. II, f.290-292, ultima declaraţie a

inculpatului).

În condiţiile în care nu a contestat conţinutul convorbirilor înregistrate, în apărarea sa

inculpatul L.I. a oferit diverse explicaţii cu privire ca unele cuvinte, expresii, contexte

diferite ale efectuării respectivelor convorbiri, astfel că aceste explicaţii ţinând de

caracterul voit echivoc, aluziv, incomplet şi codificat al limbajului folosit uneori în

conversaţiile dintre inculpaţi, sunt lipsite – în opinia primei instanţe – de valoare

probatorie; în cazul în care astfel de explicaţii, ca şi cele date cu ocazia reaudierii în

instanţă, ar fi fost cele reale, astfel cum susţine inculpatul, ele trebuiau oferite

organelor judiciare din primul moment al activităţii de urmărire penală, or inculpatul s-

a prevalat de dreptul la tăcere, nu a oferit explicaţiile date în prima instanţă şi cu

ocazia arestării a arătat că regretă că a uzat de dreptul la tăcere, crezând că „este o

glumă”.

Referitor la înscrisurile prezentate în instanţă de către inculpatul S.T.M., inculpatul

L.I. a avut explicaţii contradictorii, declarând iniţial că „reprezintă părerile mele sau

consideraţiile mele sau opiniile mele, punctul meu de vedere privind înţelesul

convorbirilor telefonice”, susţinând că i-ar fi fost luate dintr-o carte (vol. II, f. 112) iar

ulterior, cu ocazia reaudierii, a precizat că „... au fost realizate de mine, însă la

cererea inculpatului S pentru a-şi pregăti declaraţiile” (vol. II, f.291 verso).

Chiar susţinerile inculpatului L.I., în sensul indicat în declaraţia de la f.112, vol. II, pot

reprezenta, la rândul lor, explicaţii pentru demersul său de a conferi un alt sens

discuţiilor telefonice interceptate, pe fondul necontestării acestor mijloace de probă şi

importanţei lor în ansamblul materialului probator al cauzei.

Sub aspectul încadrării juridice s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării

juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii din art.254 alin.2

Cod penal raportat la art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000 şi respectiv art.26 raportat la

art.254 alin.2 Cod penal raportat la art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000, în art.254 alin. 1

Cod penal raportat la art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000 şi respectiv art.26 Cod penal

raportat la art.254 alin.1 Cod penal raportat la art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000,

având în vedere că art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000 incriminează fapta de luare de

mită în raport de anumite calităţi ale subiectului activ (în speţă cea decurgând din

activitatea de „judecare a infracţiunilor”), făcând trimitere doar la pedeapsa prevăzută

161

de art.254 alin.2 Cod penal care are însă în vedere o altă calitate a subiectului activ –

„funcţionar cu atribuţii de control” – ce nu se regăseşte în cauză.

S-a constatat îndeplinirea condiţiilor de existenţă a laturilor subiectivă şi obiectivă ale

infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.

Sub aspectul individualizării pedepselor, în favoarea inculpatului L.I. a fost reţinută

motivat circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de art.74 lit.a Cod procedură

penală şi efectul acesteia, potrivit art.76 Cod penal, iar cu privire la inculpatul S.T.M.

circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de art.74 lit.c Cod penal. S-a precizat că

scopul pedepselor, potrivit art.52 Cod penal va fi realizat prin executarea efectivă a

acestora, faţă de datele personale ale inculpaţilor, pericolul social concret al

infracţiunilor, relevat de modul concret al conceperii şi realizării faptelor şi cuantumul

sumei ce a format obiectul infracţiunii. S-a făcut aplicarea art.71 Cod penal şi art. 64

Cod penal.

Referitor la starea de arest, s-a făcut aplicarea art.350 Cod procedură penală cu

motivarea că subzistă motivele ce au impus această măsură, pronunţarea sentinţei

de condamnare reprezentând noul temei al privării de libertate (art.5 alin.1 lit.a din

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor

Fundamentale).

A fost dedusă perioada reţinerii şi arestării la zi.

Inculpatul L.I. a fost obligat la plata sumei de 25.000 euro sau echivalentul în lei de la

data executării, conform art.19 din Legea nr.78/2000.

Au fost menţinute măsurile asigurătorii luate cu privire la bunurile mobile şi imobile

ale inculpatului L.I. şi s-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii luată în timpul urmăririi

penale şi restituirea sumei de 990 lei către inculpatul S.T.M., nedovedindu-se că

aceasta provine din comiterea infracţiunii.

S-a dispus restituirea către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a celor două bancnote în sumă de

câte 100 euro.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal: - Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională

Anticorupţie - invocând greşita individualizare a pedepselor - art.3859 pct.14 Cod

procedură penală, prin greşita reţinere a circumstanţelor atenuante;

- inculpatul L.I. - invocând prin motivele de recurs formulate personal (f. 64-78 dosar

recurs) şi de către apărătorul ales (f. 104-109 dosar recurs) cazurile de casare

162

prevăzute de art.3859 pct.1, 3, 10, 17 şi 18 din Cod procedură penală privind

nelegala sesizare a primei instanţe, greşita respingere a cererilor de înlăturare din

proces a unor mijloace de probă nelegal obţinute şi greşita condamnare, astfel cum

sunt consemnate pe larg în motivele scrise de recurs şi în practicaua hotărârii. S-a

solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, restituirea cauzei la procuror,

respectiv rejudecarea de către instanţa competentă (potrivit motivelor de recurs ale

inculpatului) sau instanţa de recurs, achitarea în temeiul art.11 pct.2 lit.b Cod

procedură penală raportat la art.10 lit.c sau d Cod procedură penală (conform

solicitării cuprinse în motivele de recurs şi concluziile scrise redactate de inculpat -

f.122 dosar recurs) şi condamnarea inculpatului S.T.M. pentru comiterea infracţiunii

de înşelăciune (prin schimbarea încadrării faptei reţinută prin rechizitoriu).

- inculpatul S.T.M. - invocând greşita individualizare a pedepsei prin nereţinerea

circumstanţei atenuante prevăzute de art.74 lit.a Cod procedură penală (cazul de

casare prevăzut de art.3859 pct.14 Cod procedură penală).

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate şi sub toate aspectele, potrivit

art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, se constată că acestea sunt nefondate, astfel

că vor fi respinse pentru considerentele ce urmează:

I. Cu privire la recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – întemeiat pe

dispoziţiile art. 3859 pct. 14 Cod procedură penală – greşita individualizare a

pedepselor prin greşita reţinere a circumstanţelor atenuante se constată că acesta nu

este fondat.

Prima instanţă, astfel după cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, a dat o

justă şi riguroasă interpretare dispoziţiilor art. 52 Cod penal şi art. 72 Cod penal.

Astfel, au fost avute în vedere, în privinţa inculpatului L.I. poziţia procesuală a

acestuia, gravitatea faptei reţinută în sarcina sa, dar şi circumstanţa atenuantă

judiciară reglementată de art. 74 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, considerentele

sentinţei atacate corespunzând, ca şi conţinut, dispoziţiilor art. 356 Cod procedură

penală.

Reţinerea circumstanţei atenuante indicată a fost motivată în detaliu şi întemeiată pe

conduita socio-profesională a inculpatului anterior comiterii infracţiunii, astfel că în

mod corect s-a făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 76 Cod penal.

Într-adevăr, conduita inculpatului anterior comiterii infracţiunii constituie o

circumstanţă atenuantă judiciară, dar reţinerea acesteia – chiar dacă nu este

163

obligatorie potrivit legii – se impune în situaţia în care circumstanţele concrete ale

cauzei pledează în sensul existenţei cu privire la persoana inculpatului, a unei

atitudini pozitive şi constructive anterior comiterii infracţiunii, situaţie care se

regăseşte şi în prezenta cauză.

Rezultă, aşadar, că reducerea pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea

reţinută în sarcina inculpatului L.I. a fost corect şi complet argumentată (în fapt şi în

drept), sancţiunea aplicată fiind aptă a conduce la realizarea scopurilor acesteia,

potrivit art. 52 Cod penal, fiind legală şi temeinică atât din punctul de vedere al

cuantumului, cât şi al modalităţii de executare.

Cu aceeaşi motivare va fi respinsă şi critica parchetului privind greşita individualizare

a pedepsei aplicată inculpatului S.T.M. Inculpatul a comis o infracţiune cu un ridicat

grad de pericol social, dar a recunoscut comiterea infracţiunii şi a avut o atitudine

cooperantă în cursul judecăţii, astfel că în mod just a fost reţinută circumstanţa

atenuantă judiciară prevăzută de art. 74 lit. c Cod penal, pedeapsa aplicată fiind

corect individualizată.

II. Referitor la recursul declarat de inculpatul L.I. întemeiat pe cazurile de

casare indicate în motivele de recurs redactate personal, în cele depuse de către

apărătorul ales şi în concluziile scrise depuse la dosar se constată că acesta este

nefondat, astfel după cum se va arăta în continuare:

A. Motive de recurs formulate personal de recurentul inculpat L. I.:

1. Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 1 Cod procedură penală, motivat

prin greşita reţinere a calităţii inculpatului de judecător „de la curtea de apel” cu

consecinţa încălcării dispoziţiilor legale privind competenţa după calitatea persoanei

este nefondat.

Dispoziţiile art. 29 alin. 1 lit. f Cod procedură penală prevăd competenţa de judecată,

în primă instanţă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, între altele în situaţia în care

inculpatul are calitatea de judecător de Curte de Apel. Aşadar, norma invocată nu se

referă, limitativ, la magistratul judecător ce îşi exercită efectiv atribuţiile la o instanţă

având acest nivel ci urmează a se interpreta în sens larg, incluzându-se judecătorul

căruia i s-a recunoscut potrivit legii gRl profesional de judecător de curte de apel sau

cel care a fost promovat „pe loc”, o interpretare restrictivă nereflectând sensul real al

normei şi intenţia legiuitorului.

164

Aşadar, în cauză în mod legal urmărirea penală a fost efectuată de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, iar instanţa

sesizată a fost Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 3 Cod procedură penală –

incompatibilitatea domnului judecător Ş P şi a doamnei procuror E M – este nefondat.

Cererea de abţinere formulată de către preşedintele completului de judecată şi

întemeiată pe dispoziţiile art. 47 alin. 2 Cod procedură penală (f.14 vol. II, dosar fond)

a fost soluţionată prin încheierea definitivă din 23 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie, Secţia Penală (f.15 vol. II, dosar fond) – hotărâre ce a intrat în puterea

lucrului judecat (potrivit art. 52 alin. 6 Cod procedură penală) şi care, de altfel, a dat o

corectă interpretare dispoziţiilor art. 47 Cod procedură penală şi art. 48 Cod

procedură penală, cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit. a Cod procedură

penală neputându-se aplica prin extindere, iar cel prevăzut de art. 47 alin. 2 Cod

procedură penală nefiind incident în speţă faţă de obiectul cauzei la judecarea căreia

a participat preşedintele completului, dl. judecător Ş P şi stadiul procesual al cauzei

la acel moment de timp, care nu au presupus antamarea chestiunii vinovăţiei

inculpatului.

Cu privire la pretinsa incidenţă în cauză a cazului de incompatibilitate prevăzut de art.

48 lit. d Cod procedură penală cu privire la dna procuror E M, se reţine că aspectele

învederate în recurs au fost invocate în prima instanţă şi în faţa Completului de 9

judecători (învestit cu soluţionarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr.

1449/1/2009), fiind respinse (f.245 vol. II, dosar fond, f.14 dosar nr. 2142/1/2009 al

Completului de 9 judecători).

Soluţia dispusă este legală şi temeinică, inculpatul nedovedind temeinicia cazului de

incompatibilitate invocat.

3. Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 Cod procedură penală.

a) nesoluţionarea cererii de sesizare a organului de urmărire cu privire la infracţiunile

comise de numiţii C.G., S.N. şi S.L. cu privire la care recurentul inculpat a formulat un

denunţ, încălcându-se principiul aflării adevărului – critica este nefondată. Prima

instanţă a respins motivat cererea astfel depusă, după cum rezultă din încheierea de

amânare a pronunţării (fila 156 dosar fond, vol. III), cu motivarea neîndeplinirii

condiţiilor prevăzute de art. 337 Cod procedură penală raportat la art. 336 Cod

procedură penală. Astfel, s-a arătat că probele propuse de apărare tind la dovedirea

temeiniciei plângerilor formulate de inculpat împotriva acestor persoane, şi nu sunt

165

utile cauzei, având în vedere obiectul acesteia stabilit potrivit art. 317 Cod procedură

penală.

Aşadar, asupra cererii inculpatului, instanţa s-a pronunţat motivat, potrivit art. 302 al.

1 Cod procedură penală, reţinând întemeiat neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de

art. 337 Cod procedură penală, faptele pretins a fi fost comise de persoanele indicate

de inculpat situându-se în timp ulterior momentului epuizării infracţiunii pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată, acesta având posibilitatea de a sesiza organele de

urmărire competente, drept de care, de altfel inculpatul a făcut uz.

b) respingerea greşită a cererilor de probe (audierea martorilor N.M., N.G., N.S.,

cererea de ataşare a dosarului 103/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Arad, de obţinere a unor relaţii de la Banca T cu privire la executarea silită a

imobilului proprietatea coinculpatului, audierea deţinutului S.C.R. - pentru a se

demonstra influenţa exercitată de procuror asupra coinculpatului S.T.M.). Critica reia

susţinerile formulate la termenul la care cauza a rămas în pronunţare la instanţa de

fond (filele 155, 192 dosar fond, vol. III) şi, respectiv, cererile de la termenul din 8

aprilie 2009, fiind neîntemeiată întrucât cererile inculpatului au fost analizate de

instanţă potrivit art. 302 al. 1 Cod procedură penală, iar solicitarea de probe a fost

respinsă motivat (fila 156 vol. II, fila 3 vol. III dosar fond).

Se va aprecia că, în mod întemeiat, prima instanţă a evaluat utilitatea, pertinenţa şi

concludenţa probelor propuse în apărare, şi raportându-le la materialul probator legal

administrat anterior, în cauză, a concluzionat în mod corect că probele nu sunt utile

în raport de persoanele, faptele şi împrejurările ce constituie obiectul judecăţii. De

altfel, probaţiunea are ca scop lămurirea cauzei sub toate aspectele, dar nu are o

sferă nedeterminată ci limitată în raport de obiectul cauzei.

4. Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 Cod procedură penală -

greşita încadrare a infracţiunii comise de coinculpat – complicitate la luare de mită,

iar nu înşelăciune, după cum rezultă din dosar, comiterea infracţiunii de luare de mită

fiind înscenată inculpatului L.I.

Se va constata sub aspectul criticii invocate că prima instanţă, în mod just, a analizat

materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, reţinând, potrivit art. 63 Cod

procedură penală şi art. 356 Cod procedură penală probele care se coroborau şi

motivând în fapt şi în drept soluţia dispusă - sub aspectul încadrării juridice a faptelor

pentru care coinculpaţii au fost condamnaţi. Verificarea în această privinţă a hotărârii

primei instanţe determină concluzia că încadrarea juridică a faptelor reţinute în

166

sarcina inculpaţilor reiese din modul de comitere a acestora, care dovedeşte în mod

cert înţelegerea inculpaţilor în sensul ajutării inculpatului L.I., de către coinculpatul

S.T.M. pentru a primi suma de 25.000 Euro (din suma pretinsă iniţial de 30.000 Euro)

de la denunţătorul M.Ş. în scopul de a pronunţa o soluţie favorabilă acestuia într-o

cauză repartizată completului de judecată din care inculpatul L.I. făcea parte.

5. Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală – grava

eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de

condamnare, reluarea în sentinţa atacată a conţinutului rechizitoriului „inchizitorial”,

fără suport în realitate şi bazat pe supoziţii nedovedite.

Critica este nefondată, astfel că va fi respinsă. După cum s-a arătat şi în cele ce

preced, prima instanţă a concluzionat cu privire la comiterea infracţiunii de luare de

mită în baza analizei proprii realizată cu privire la probele administrate în cursul

urmăririi şi readministrate, în condiţiile de oralitate, contradictorialitate şi nemijlocire

în cursul cercetării judecătoreşti. Aşadar, reţinerea ca exprimând realitatea, a unor

aspecte rezultate din efectuarea urmăririi penale, nu constituie o deficienţă a unei

hotărâri judecătoreşti ci rezultatul verificărilor efectuate de instanţă în cursul judecăţii,

concluzionându-se în sensul că toate sau anumite aspecte reţinute în cursul urmăririi

penale se confirmă.

În cursul cercetării judecătoreşti au fost respectate drepturile procesuale ale

inculpatului care a avut posibilitatea reală şi efectivă de a-şi proba nevinovăţia,

instanţa, la adoptarea soluţiei criticate de către inculpat, analizând coroborat probele

şi astfel, formându-şi convingerea, potrivit art. 62 raportat la art. 63 Cod procedură

penală.

6. Critici privind motivele cuprinse în considerentele sentinţei recurate

Susţinerile recurentului inculpat sub aspectul motivării adoptate de către prima

instanţă sunt nefondate. Cererile şi apărările inculpatului au fost în mod complet

analizate de instanţă, iar aspectele reţinute de aceasta ca rezultând din actele

dosarului de urmărire penală nu se pot constitui în critici ale sentinţei atacate

deoarece reprezintă date sau împrejurări constatate prin acte oficiale.

Cu privire la schimbarea poziţiei procesuale a inculpatului S.T.M. în faţa instanţei în

sensul revenirii asupra declaraţilor anterioare, se reţine că instanţa a acceptat

această revenire asupra declaraţiilor având în vedere împrejurarea că aspectele

declarate se coroborau cu alte probe administrate în cauză. Pretinsa influenţare a

coinculpatului de către procuror şi promisiunile ce i s-au făcut acestuia în scopul

167

schimbării declaraţiilor nu au fost şi nu sunt dovedite de către inculpatul L I, din actele

dosarului nerezultând elemente care să conducă la o atare concluzie, ci, dimpotrivă,

la concluzia contrară.

Aspectele reiterate în recurs privind greşita interpretare de către procuror şi apoi de

către instanţă a convorbirilor purtate între inculpaţi nu pot fi reţinute. Apărările

inculpatului, prezentate în esenţă şi în faţa primei instanţe nu sunt susţinute de

elemente doveditoare concrete şi rămân la stadiul de interpretări personale

subiective, înlăturate motivat, de prima instanţă, având în vedere că în pofida

limbajului cifrat folosit uneori, activitatea şi scopurile inculpaţilor rezultă cu claritate.

Celelalte critici formulate de inculpat, privind măsura confiscării speciale sunt

nefondate. Potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea 78/2000 inculpatul L.I. a fost obligat,

cu titlu de confiscare specială, la plata sumei de 25000 Euro (sau echivalent lei), fiind

îndeplinite condiţiile prevăzute de norma precitată, suma fiind obţinută prin comiterea

infracţiunii de luare de mită. Totodată măsurile asigurătorii dispuse sunt legale şi

potrivit art. 20 din Legea 78/2000 erau obligatorii, astfel că menţinerea lor prin

hotărârea de condamnare apare ca întemeiată.

Cu privire la criticile indicate în cuprinsul concluziilor scrise – vizând comiterea unor

infracţiuni de procurorul de caz şi pretinse greşeli existente în considerentele

sentinţei recurate se constată că acestea exced prezentei cauze, respectiv reiau

chestiuni de fapt dezvoltate anterior.

B. Referitor la motivele de recurs formulate de către apărătorul ales al recurentului

inculpat L.I.

1. Greşita constatare, din încheierea de şedinţă din 25 septembrie 2008 a

legalei sesizări a instanţei, în condiţiile în care, cu încălcarea art. 228 Cod procedură

penală şi art. 221 Cod procedură penală, organul de urmărire nu fusese sesizat prin

denunţ cu privire la infracţiuni comise de inculpatul L I, ci doar cu privire la faptele

inculpatului S.T.M.

Critica este nefondată, având în vedere că din actele dosarului (fila 14 vol. I dosar

urmărire penală) rezultă cu evidenţă, că în denunţul formulat, martorul M Ş se referă

la ambii inculpaţi, solicitând, în final, în mod generic efectuarea de cercetări şi

dispunerea măsurilor legale, fără a se referi exclusiv la inculpatul S T M. Faţă de

conţinutul acestui act de sesizare rezultă că organul de urmărire a fost legal sesizat,

în condiţiile art. 221 Cod procedură penală raportat la art. 223 Cod procedură penală,

astfel că nu se impune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi

168

penale. De altfel, potrivit art. 223 Cod procedură penală sesizarea organului de

urmărire penală prin denunţ pune accentul pe informarea acestuia cu privire la fapta

comisă şi nu a participanţilor la comiterea acesteia. Aşadar, după cum în mod corect

a motivat şi prima instanţă, aceasta a fost legal sesizată, rechizitoriul îndeplinind

condiţiile prevăzute de art. 263 Cod procedură penală şi art. 264 Cod procedură

penală, chiar şi în ipoteza vizată de apărare, prin mărirea sferei verificărilor dispuse

sub acest aspect, organul de urmărire fiind legal sesizat, realizând potrivit normelor

procesuale în vigoare actele procesuale necesare aflării adevărului şi sesizând

instanţa competentă conform art. 29 Cod procedură penală, astfel că sancţiunea

nulităţii nu este aplicabilă.

2. Respingerea, în mod nelegal, a cererilor de înlăturare a mijloacelor de

probă obţinute contrar art. 64 al. 2 Cod procedură penală

Critica referitoare la imposibilitatea folosirii ca probe a declaraţiilor denunţătorului

este nefondată.

Noţiunea de martor – după cum în mod just a argumentat şi prima instanţă poate

avea - după cum rezultă şi din jurisprudenţa CEDO – un sens larg, iar prin raportare

la dispoziţiile art. 78 Cod procedură penală denunţătorul poate fi audiat ca martor,

având cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea

adevărului.

Relativ la caracterul acestei persoane de „persoană interesată” în cauză, apărarea

nu poate fi reţinută având în vedere că, potrivit art. 80 Cod procedură penală şi art.

82 Cod procedură penală, se prevede posibilitatea audierii şi a altor categorii de

persoane care direct sau indirect pot fi interesate în cauză, legea neprevăzând lipsa

de efecte juridice, sub aspect probator, a acestor declaraţii.

Referitor la încălcarea art. 261 din Legea 78/2000 se va constata că şi această critică

este nefondată. Modalităţile prevăzute în textul invocat nu sunt limitative, astfel că

folosirea în cauză a martorului denunţător, a fost dispusă legal; de altfel, probele

administrate în această modalitate nu au constituit unicul temei al condamnării, iar

dreptul la apărare, inclusiv prin prisma egalităţii armelor a fost respectat, inculpatul

având posibilitatea să interogheze acest martor.

3. Greşita condamnare în condiţiile în care nu existau probe suficiente şi certe

de vinovăţie a inculpatului L.I.

Critica este nefondată şi va fi respinsă având în vedere împrejurarea că prima

instanţă a realizat o amplă analiză a probelor administrate în etapa urmăririi penale,

169

administrând în condiţiile art. 289 Cod procedură penală probele utile, pertinente şi

concludente şi respingând, motivat, pe cele ce nu îndeplineau aceste condiţii.

Convorbirile interceptate, declaraţiile martorilor, ale inculpaţilor, înscrisurile depuse la

dosar, confirmă aspectele reţinute de către prima instanţă cu privire la starea de fapt

şi vinovăţia inculpatului. În mod evident, în baza înţelegerii prealabile avută cu

inculpatul S T M, acesta a pretins şi apoi primit o sumă importantă de bani, în 2

tranşe, în scopul pronunţării unei soluţii favorabile denunţătorului într-o cauză penală

cu soluţionarea căreia fusese învestit.

Eventuala neexprimare expresă a inculpatului cu privire la primirea/pretinderea unor

sume de bani nu este de natură a conduce la concluzia insuficienţei probelor,

acestea fiind îndestulătoare spre a răsturna prezumţia de nevinovăţie ce opera în

favoarea inculpatului.

Activitatea magistratului de coroborare a probelor şi formularea de concluzii logice nu

poate echivala cu judecarea cauzei pe bază de supoziţii după cum invocă apărarea,

ci constituie o modalitate legală şi firească de apreciere a complexului unei cauze

date.

III. Referitor la critica invocată în recursul declarat de inculpatul S.T.M. – cazul de

casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 Cod procedură penală – se constată că aceasta

este nefondată.

Pedeapsa aplicată inculpatului reflectă elementele şi criteriile prevăzute de art. 72

Cod penal şi, prin cuantumul şi modalitatea de executare este aptă a conduce la

realizarea scopurilor acestei sancţiuni, după cum ele sunt reglementate de art. 52

Cod penal.

Prima instanţă a dat o justă aplicare dispoziţiilor art. 74 lit. c Cod penal raportat la art.

76 lit. c Cod penal, valorificând suficient circumstanţa atenuantă indicată, astfel că

sancţiunea aplicată a fost redusă corespunzător în limitele impuse de necesitatea

atingerii scopurilor pedepsei.

Cu privire la nereţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. a Cod

penal, se constată că dispoziţiile art. 74 Cod penal prevăd, exemplificativ,

circumstanţe atenuante judiciare a căror reţinere şi aplicare este lăsată la latitudinea

instanţei, care, în speţa de faţă, a apreciat că doar circumstanţa atenuantă prevăzută

de art. 74 lit. c Cod penal îşi găseşte aplicarea, elementele ce puteau proba buna

conduită anterior săvârşirii faptei neavând relevanţă în sensul producerii efectelor

prevăzute de art. 76 Cod Penal.

170

Pentru considerentele ce preced se va reţine că, în ansamblul lor, cazurile de casare

invocate de inculpaţi şi Ministerul Public sunt nefondate.

Hotărârea recurată este legal, temeinic, riguros motivată, stabilind corect, în baza

analizei probelor legal administrate, situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, astfel că

se impune menţinerea ei, constatându-se totodată că nu există cazuri de casare ce

pot fi avute în vedere din oficiu.

Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct.1 lit. b Cod procedură penală

recursurile vor fi respinse ca nefondate.

Potrivit art. 88 Cod penal se va deduce arestarea preventivă la zi pentru inculpatul

L.I.

Vor fi obligaţi recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul

avocatului din oficiu desemnat pentru inculpatul L.I. urmând a se avansa din fondul

Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de MINISTERUL PUBLIC -

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE -

DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE şi inculpaţii L.I. şi S.T.M. împotriva sentinţei

nr.1114 din 3 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia

Penală în dosarul nr.5314/1/2008.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului L.I. reţinerea şi arestarea preventivă de la

30 mai 2008 la zi.

Obligă pe recurentul inculpat L.I. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Obligă pe inculpatul S.T.M. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2009.

171

Administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale

Asupra constituţionalităţii art.63 alin.(2) şi art.65 alin.(1) din Codul de

procedură penală s-a mai pronunţat prin Decizia nr.343 din 21 septembrie 2004,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.980 din 25 octombrie 2004.

Cu acel prilej Curtea a constatat că prerogativele încredinţate procurorului de

către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale,

reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public, stabilit de prevederile art.131 din

Constituţie, republicată, iar nu o încălcare a acestor dispoziţii constituţionale, aşa

cum neîntemeiat susţine autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit

Constituţiei României, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii

judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice. În calitatea sa de

reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina

ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care

servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea

172

persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa

soluţionare a cauzei.

Curtea a mai constatat că nu poate reţine nici critica dispoziţiilor art.63 alin.(2)

şi ale art.65 alin.(1) din Codul de procedură penală, în raport de prevederile

constituţionale care consacră dreptul părţii la un proces echitabil, întrucât dreptul

învinuitului sau inculpatului de a propune probe şi de a cere administrarea lor se

păstrează în tot cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii, când acesta

poate să solicite respingerea probelor cerute de procuror şi de părţi, ca o consecinţă

a dreptului său la apărare.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să

determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus amintite

îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Cât priveşte critica referitoare la prevederile art.262 din Codul de procedură

penală, Curtea constată că nu se poate susţine că acestea aduc atingere dreptului la

apărare, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a

pronunţat în mod discreţionar una dintre soluţiile menţionate în textul legal criticat,

aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în

ce constă nelegalitatea comisă, cât şi, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de

sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula,

potrivit art.278 şi 2781 din Codul de procedură penală, plângere contra actelor

procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz.

646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006.

173

Accesul neîngrădit al oricărei persoane la justiţie. Consemnarea şi certificarea autenticităţii convorbirilor înregistrate şi a redării integrale a acestora

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale

criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art.15 alin.(1) referitoare la

drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, ale art.16 alin.(2) referitoare la supremaţia legii, ale

art.20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art.21 alin.(1)

şi (2) privind accesul neîngrădit al oricărei persoane la justiţie, ale art.23 alin.(11)

referitoare la prezumţia de nevinovăţie, ale art.24 alin.(1) privind garantarea dreptului

la apărare, ale art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor

libertăţi, ale art.124 alin.(2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea justiţiei, precum şi

ale art.6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, ale art.17 referitoare la

interzicerea abuzului de drept şi ale art.60 din Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale.

174

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege

atacat conţine norme de procedură judiciară, pe care legiuitorul le poate adopta

potrivit competenţei sale stabilite prin art.126 alin.(2) din Constituţie.

De asemenea, asupra constituţionalităţii art.913 alin.(3) din Codul de procedură

penală, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr.539 din 7 decembrie 2004, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 18 ianuarie 2005. Cu acel prilej

Curtea a constatat că prevederile art.911 - 916 din Codul de procedură penală, deci

inclusiv articolul care constituie obiectul prezentei excepţii, sunt constituţionale,

întrucât, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi

a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a consemnării şi certificării autenticităţii

convorbirilor înregistrate şi a redării integrale a acestora, se prevăd suficiente garanţii

procesuale specifice procesului echitabil, cu respectarea dreptului la apărare şi a

prezumţiei de nevinovăţie consacrate de Constituţie şi de celelalte prevederi

convenţionale invocate.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să

determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele deciziei

mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

În plus, nu se poate susţine că dispoziţiile legale criticate aduc atingere

prevederilor art.124 alin.(2) din Legea fundamentală, deoarece judecătorul sesizat de

organul de urmărire spre a hotărî care dintre informaţiile culese prezintă interes în

cercetarea şi soluţionarea cauzei nu se antepronunţă, nefiind învestit cu judecarea

pe fond, ci cu o simplă certificare a valabilităţii unor fapte juridice.

648 din 29 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 23 ianuarie 2006

175

2. Individualizarea pedepselor

Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei. Omor calificat săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea

pedepselor. Circumstanţele agravante

Indice alfabetic: Drept penal

- circumstanţe agravante legale

- săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei

- omor calificat săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate

C. pen., art. 75 alin. (1) lit. b), art. 175 alin. (1) lit. c)

176

 

Infracţiunea de omor săvârşită asupra soţului se încadrează în prevederile art.

175 alin. (1) lit. c) C. pen. În acest caz, este nelegală reţinerea circumstanţei

agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. referitoare la săvârşirea

infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei, întrucât aceeaşi împrejurare nu

poate atrage o dublă agravare a răspunderii penale.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2992 din 11 mai 2006

 

Notă: Decizia nr. 2992 din 11 mai 2006 este în sensul Deciziei nr. IV din 26

septembrie 2005, a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în

M. Of. nr. 15 din 9 ianuarie 2006.

 

Prin sentinţa penală nr. 1 din 18 ianuarie 2006, Tribunalul Sălaj a condamnat

pe inculpatul B.I. la 7 ani şi 10 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în

art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 4 ani, pentru săvârşirea tentativei la

infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin.

(1) lit. c) şi i) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 2 septembrie 2005, inculpatul B.I. i-a aplicat

mai multe lovituri în cap soţiei sale, în timp ce se aflau în locuinţă. Aceasta a reuşit să

fugă, însă inculpatul a ajuns-o în curtea locuinţei şi a continuat să o lovească, a

legat-o cu un lanţ de picioare şi apoi de un cal, târând-o pe stradă. Ajuns la o

intersecţie, inculpatul s-a oprit, timp în care martorul M.G. a anunţat organele de

poliţie, iar partea vătămată a fost transportată la spital.

Prin decizia penală nr. 67 din 7 martie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins

apelul declarat, între alţii, de inculpat.

Recursul inculpatului este fondat cu privire la greşita reţinere a circumstanţei

agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen.

Constatându-se că inculpatul a săvârşit o tentativă la infracţiunea de omor

calificat asupra soţiei sale, fapta trebuia încadrată în prevederile art. 20 raportat la

art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen. Dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. b) din

acelaşi cod penal au fost greşit reţinute, aceasta reprezentând o dublă agravare a

răspunderii penale pentru aceeaşi faptă.

177

Împrejurarea prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. are în raport cu

circumstanţa prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. un caracter special,

astfel că ea exclude aplicarea normei cu caracter general.

Prin urmare, sub aspectul reţinerii dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen.

hotărârile date sunt nelegale şi netemeinice.

În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost admis, iar decizia atacată, precum

şi sentinţa penală nr. 1 din 18 ianuarie 2006 a Tribunalului Sălaj au fost casate numai

cu privire la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen., care a

fost înlăturată.

 

Individualizarea pedepselor. Circumstanţe atenuante judiciare Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele.

Individualizarea pedepselor. Circumstanţele atenuante

Indice alfabetic: Drept penal

- individualizarea pedepselor

- circumstanţe atenuante judiciare

C. pen., art. 74, art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c)

şi alin. (21) lit. a)

 

Dacă infracţiunea de tâlhărie a fost săvârşită asupra unui minor, într-un loc

public şi în timpul nopţii, prin agresiuni fizice şi constrângere morală, persistenţa în

178

obţinerea de bani şi bunuri de la victimă reflectând temeritatea inculpaţilor,

împrejurarea că aceştia nu au fost anterior condamnaţi şi că prejudiciul material a

fost parţial reparat nu justifică reţinerea circumstanţelor atenuante.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1015 din 16 februarie 2006

 

Prin sentinţa penală nr. 564 din 11 octombrie 2005, Tribunalul Cluj a condamnat

pe inculpatul minor S.R. la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie

prevăzută în art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., iar pe

inculpaţii minori V.A., A.V. şi P.I. la câte 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea

aceleiaşi infracţiuni.

Instanţa a reţinut că, la 4 mai 2005, în jurul orelor 22.00, în timp ce partea

vătămată L.F. se afla într-o staţie de autobuz, inculpaţii au înconjurat-o, iar inculpatul

S.R. i-a cerut suma de 10.000 de lei. Fugind către autobuz, partea vătămată a fost

ajunsă din urmă de către cei 4 inculpaţi, prinsă de haine şi împiedicată să urce în

autobuz. După plecarea autobuzului, inculpaţii au dus partea vătămată în spatele

unui magazin din apropiere, au ţinut-o de haine şi de mâini şi i-au luat din buzunarele

hainelor suma de 50.000 de lei şi telefonul mobil în valoare de 2.300.000 de lei.

Pentru a-i înapoia telefonul, inculpaţii i-au cerut părţii vătămate pantofii şi suma de

300.000 de lei, însă partea vătămată, profitând de neatenţia inculpaţilor, a fugit.

Ulterior, unul dintre inculpaţi a dat telefonul mobil martorului K.M., cerându-i să-l

predea poliţiei.

Prin decizia penală nr. 239 din 15 noiembrie 2005, Curtea de Apel Cluj a respins

apelurile inculpaţilor.

Recursurile declarate de inculpaţi, prin care au solicitat, între altele, reducerea

pedepselor aplicate de prima instanţă, sunt nefondate.

Infracţiunea de tâlhărie, în varianta agravată pentru care au fost condamnaţi

inculpaţii, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 20 de ani.

Având în vedere starea de minoritate a inculpaţilor la data săvârşirii infracţiunii,

potrivit art. 109 C. pen., limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, în cauză limitele

astfel reduse fiind de la 3 ani şi 6 luni la 10 ani închisoare.

Prima instanţă a aplicat inculpatului S.R. o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu 6

luni peste minimul special de 3 ani şi 6 luni, reţinând contribuţia mai importantă a

acestuia la săvârşire infracţiunii, iar celorlalţi inculpaţi le-a aplicat câte o pedeapsă de

179

3 ani şi 6 luni închisoare, egală cu minimul special al pedepsei reduse conform art.

109 C. pen.

Reducerea pedepsei sub aceste limite ar fi fost posibilă numai prin reţinerea în

favoarea inculpaţilor a unor circumstanţe atenuante. Or, instanţele nu au constatat

împrejurări care să justifice reţinerea acestora ca circumstanţe atenuante.

Modul concret în care au conceput şi au săvârşit infracţiunea, persistenţa în

obţinerea de bani şi bunuri de la partea vătămată, minor în vârstă de 17 ani, reflectă

temeritatea celor 4 inculpaţi, agresarea fizică, dar mai ales intensitatea constrângerii

morale exercitate asupra victimei nejustificând, cum în mod corect au constatat

instanţele, reţinerea circumstanţelor atenuante.

Simpla împrejurare că inculpaţii nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale şi că

prejudiciul material a fost parţial reparat nu justifică o soluţie contrară celor dispuse

de instanţe.

În consecinţă, recursurile inculpaţilor au fost respinse.

Circumstanţe atenuante. Indicarea circumstanţelor

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele.

Individualizarea pedepselor. Circumstanţe atenuante.

Indice alfabetic: Drept penal

- circumstanţe atenuante

- indicarea circumstanţelor

C. pen., art. 79

În cazul în care instanţa reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante,

indicarea în hotărâre a împrejurării care constituie circumstanţă atenuantă, motivarea

reţinerii acesteia prin referire la probe şi încadrarea împrejurării care constituie

circumstanţă atenuantă în prevederile art. 74 alin. (1) lit. a), b) sau c) ori ale art. 74

180

alin. (2) C. pen. sunt obligatorii, potrivit art. 79 din acelaşi cod. Prin urmare, este

nelegală hotărârea prin care instanţa nu motivează sau motivează prin exprimări

generale împrejurările reţinute ca circumstanţe atenuante şi le încadrează generic în

prevederile art. 74 C. pen.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2253 din 26 aprilie 2007

Prin sentinţa penală nr. 793 din 22 decembrie 2006 a Tribunalului Timiş,

inculpatul G.C. a fost condamnat la un an închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie

prevăzută în art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 74-76 C.

pen.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul, la 17 iunie 2006, orele 22.00, în timp ce

se deplasa pe o stradă, s-a apropiat şi a smuls de la gâtul părţii vătămate O.I.

telefonul mobil legat cu un şnur.

Săvârşirea faptei, observată de martora G. N., care îl cunoştea pe inculpat, a

fost recunoscută de către acesta în cursul urmăririi penale.

Prin decizia penală nr. 43/A din 19 februarie 2007 a Curţii de Apel Timişoara,

a fost respins ca nefondat apelul procurorului, prin care s-a solicitat înlăturarea

circumstanţelor atenuante şi majorarea pedepsei.

Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs, invocând cazul de

casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., cu motivarea că instanţele

nu au indicat concret care sunt împrejurările ce au fost reţinute ca circumstanţe

atenuante şi nici nu au motivat reţinerea acestora, precum şi că actele şi lucrările

dosarului nu justifică reţinerea tuturor circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 74

C. pen., inculpatul având antecedente penale, iar prejudiciul nefiind reparat.

Recursul este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., hotărârile

sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu

prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Circumstanţele atenuante constituie, potrivit art. 76 C. pen., împrejurări care

atenuează răspunderea penală.

Împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante sunt prevăzute în art.

74 C. pen., iar potrivit art. 79 din acelaşi cod orice împrejurare reţinută ca

circumstanţă atenuantă trebuie arătată în hotărâre.

181

Obligaţia instituită prin art. 79 C. pen. îşi are raţiunea în caracterul de excepţie

al unor astfel de împrejurări ce au ca efect reducerea obligatorie a pedepsei aplicate

sub minimul special prevăzut de textul incriminator al faptei.

În sensul art. 79 C. pen., a arăta în hotărâre împrejurările reţinute ca

circumstanţe atenuante impune instanţei atât indicarea expresă a textului legal care

prevede respectiva circumstanţă atenuantă, după caz, art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c)

C. pen. ori art. 74 alin. (2) C. pen., cât şi menţionarea expresă a împrejurării

respective şi motivarea acesteia prin trimiterea la probele, actele şi lucrările

dosarului.

Exprimările generale, nemotivarea sau motivarea generică a împrejurărilor

reţinute ca circumstanţe atenuante şi neîncadrarea acestora în textul legal în care se

regăsesc, nu sunt de natură a răspunde exigenţelor art. 79 C. pen.

În motivarea sentinţei se menţionează că inculpatul a săvârşit fapta din cauza

lipsei mijloacelor materiale, dar şi a lipsei unor preocupări utile din punct de vedere

social, că nu a beneficiat de nicio protecţie socială din partea statului şi că a

recunoscut şi regretat fapta comisă, astfel că se impune a se acorda circumstanţele

atenuante prevăzute în art. 74 C. pen.

Pretinsa lipsă a mijloacelor materiale şi a unor preocupări utile din punct de

vedere social nu sunt împrejurări care justifică săvârşirea infracţiunilor, cu atât mai

puţin a infracţiunii de tâlhărie, şi nu sunt de natură a justifica reţinerea lor ca

circumstanţe atenuante.

În lipsa unei argumentări bazată pe dispoziţii legale, care să depăşească limita

unei simple afirmaţii, este fără temei legal şi reţinerea ca circumstanţă atenuantă a

pretinsei lipsiri a inculpatului de protecţie socială din partea statului.

Prima instanţă reţine şi sinceritatea inculpatului. Recunoaşterea faptei de către

inculpat a avut loc numai în cursul urmăririi penale, însă în cursul judecăţii inculpatul

a refuzat să dea declaraţii.

Nefavorabile inculpatului sunt şi aspectele menţionate în referatul de evaluare

întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş.

Sinceritatea inculpatului în cursul procesului penal (parţială - numai în cursul

urmăririi penale), care va fi reţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în

sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu este de natură a justifica o reducere

importantă a pedepsei în condiţiile în care acesta, potrivit fişei de cazier, este

cunoscut cu antecedente penale.

182

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen., recursul declarat de procuror a fost admis, iar în rejudecare a fost majorată

pedeapsa aplicată inculpatului la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de

tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 74

alin. (1) lit. c) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen.

Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Constituirea unui grup infracţional organizat. Infracţiune continuă  

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea

pedepselor

Indice alfabetic: Drept penal

- circumstanţe agravante legale

- săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună

- constituirea unui grup infracţional organizat

- infracţiune continuă

C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a)

Legea nr. 39/2003, art. 7 alin. (1)

 

183

1. Circumstanţa agravantă legală prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.,

referitoare la săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, presupune

ca făptuitorii să acţioneze împreună în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, întrucât

numai în acest caz fapta prezintă o periculozitate sporită, pentru că făptuitorii se

ajută reciproc, iar cooperarea la săvârşirea faptei le măreşte forţa de acţiune şi le

creează condiţii de natură să îngreuneze descoperirea faptei şi identificarea lor. În

consecinţă, această circumstanţă agravantă nu poate fi reţinută în cazul în care

persoanele inculpate pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi nu au

acţionat împreună, ci separat, în locuri şi în perioade de timp diferite.

2. Infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, referitoare la

constituirea unui grup infracţional organizat, implică o acţiune de constituire a

grupului, activitatea infracţională prelungindu-se în mod natural până în momentul

intervenţiei unei acţiuni contrare care o întrerupe, fără a fi necesară o hotărâre

pentru prelungirea acţivităţii infracţionale şi, prin urmare, îmbracă forma unei

infracţiuni continue.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1981 din 3 iunie 2008

 

Prin sentinţa penală nr. 294 din 2 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul

Mehedinţi, în baza art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., au fost condamnaţi inculpaţii C.D. şi M.F.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., au fost

achitaţi inculpaţii pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr.

39/2003, cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, a

fost condamnat inculpatul M.A.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în cursul lunii

martie 2007, inculpatul M.F. a fost contactat telefonic de către cetăţeanul străin H.S.,

căruia inculpatul i-a propus să acţioneze împreună, în vederea scoaterii ilegale a

unor cetăţeni străini, din România în Ungaria.

Inculpatul M.F. a luat legătura, tot telefonic, cu coinculpatul C.D., agent de

poliţie la punctul de trecere a frontierei Cenad, care a acceptat şi el propunerea

făcută de inculpatul M.F.

184

Astfel, cei trei au stabilit ca cetăţenii străini care se aflau legal în România să fie

contactaţi de numitul H.S., pentru a li se înlesni acestora trecerea ilegală a frontierei,

urmând ca de la fiecare cetăţean străin să se primească suma de 3.000 de euro, din

care, pentru sprijinul acordat, inculpatul M.F. urma să primească suma de 500 de

euro de la fiecare migrant, iar inculpatul C.D., suma de 1.300 de euro. În acest scop,

inculpatului M.F. îi revenea sarcina de a călăuzi pe teritoriul României migranţii,

urmând ca apoi să-i predea inculpatului C.D. în apropierea punctului de trecere a

frontierei Cenad, după care, acesta din urmă, să le înlesnească trecerea frauduloasă

a graniţei până în Ungaria, cu ajutorul autoturismului său.

În concret, s-a stabilit că:

1. La 25 mai 2007, inculpatul M.F. a fost contactat telefonic de către H.S., care

i-a comunicat că, în cursul aceleiaşi zile, va trimite un cetăţean străin cu trenul de la

Bucureşti la Timişoara, urmând ca inculpatul, potrivit planului stabilit, să-i

înlesnească trecerea frauduloasă a frontierei. Inculpatul M.F. s-a deplasat cu

autoturismul la Timişoara, unde avea stabilit să se întâlnească cu inculpatul -

cetăţean străin – M.A., pe care urma să-l recunoască după semnalmentele ce i-au

fost transmise prin telefon de către numitul H.S.

Inculpatul M.F. l-a transportat pe cetăţeanul străin inculpatul M.A., în schimbul

sumei de 500 de euro, cu autoturismul său, din Timişoara până în apropiere de

localitatea Lovrin, unde urma să fie preluat de inculpatul C.D.

Pe baza acestei înţelegeri, în seara zilei de 25 mai 2007, inculpatul M.F. a

ajuns cu cetăţeanul străin în apropiere de localitatea Lovrin, unde a fost aşteptat de

inculpatul C.D., care l-a preluat pe inculpatul M.A. în autoturismul său, în apropiere

de punctul de trecere a frontierei. Inculpatul C.D. l-a introdus pe inculpatul M.A. în

portbagajul autoturismului, pentru a-i mijloci astfel trecerea frauduloasă a frontierei.

În momentul în care inculpatul C.D., fiind îmbrăcat în uniforma de agent de

poliţie de frontieră, a ajuns în punctul de trecere a frontierei, a fost prins în flagrant în

timp ce încerca să scoată ilegal din ţară pe inculpatul M.A.

De asemenea, organele de urmărire penală l-au reţinut şi pe inculpatul M.F.,

asupra căruia s-a descoperit o bancnotă de 500 de euro, bani pe care îi primise de

la cetăţeanul străin M.A.

2. Instanţa a reţinut că şi la data de 29 martie 2007, aceeaşi inculpaţi, tot prin

intermediul numitului H.S., în aceeaşi modalitate, au organizat şi reuşit scoaterea

ilegală din ţară, tot prin punctul de trecere a frontierei Cenad şi a cetăţeanului străin

185

J.A., care a fost descoperit de autorităţile ungare, având asupra sa acte de identitate

româneşti false.

Prima instanţă, stabilind această stare de fapt, a reţinut că inculpaţii M.F. şi

C.D. se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi prevăzută în art.

71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001, comisă în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen., iar

inculpatul M.A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 20 C. pen.

raportat la art. 70 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001.

Cu privire la infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu

aplicarea art. 41 - 42 C. pen., pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii M.F. şi

C.D., prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

acesteia.

Împotriva sentinţei a formulat apel, între alţii, procurorul.

În apelul procurorului, sentinţa a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie

arătându-se, în principal, că în mod greşit s-a dispus achitarea inculpaţilor M.F. şi

C.D. pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

Motivele de apel au fost suplimentate oral, procurorul de şedinţă arătând că

hotărârea primei instanţe este nelegală şi pentru faptul că nu s-a reţinut circumstanţa

agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. cu privire la infracţiunea

prevăzută în art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001.

Prin decizia nr. 38 din 4 martie 2008, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, a

admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi,

rejudecând în fond, între altele, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea

art. 41 - 42 C. pen., a condamnat pe inculpaţii C.D. şi M.F.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs, între alţii, procurorul.

Procurorul, în motivele de recurs, a solicitat, în principal, reţinerea cu privire la

infracţiunea prevăzută în art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001 a agravantei

prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi înlăturarea art. 41 - 42 C. pen. din

încadrarea juridică a infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,

întrucât această infracţiune este o infracţiune continuă, şi nu continuată.

Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv de recurs formulat de procuror, referitor la nereţinerea

circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. pentru infracţiunile

prevăzute în art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001, instanţa de recurs constată

că circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. se referă la

186

comiterea unei infracţiuni de trei sau mai multe persoane împreună. Introducerea în

lege a acestei circumstanţe agravante a fost determinată de faptul că, cooperarea

mai multor persoane la săvârşirea faptei măreşte forţa de acţiune a acestora şi le dă

mai multă îndrăzneală, le creează condiţii de natură să îngreuneze descoperirea

faptei şi identificarea lor. Pentru reţinerea circumstanţei agravante prevăzute în art.

75 alin. (1) lit. a) C. pen. este necesar ca făptuitorii să acţioneze împreună în

aceleaşi condiţii de loc şi timp, fiindcă numai astfel fapta prezintă o periculozitate

sporită, întrucât făptuitorii se ajută reciproc.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că

în cauza de faţă nu poate fi reţinută această circumstanţă agravantă, întrucât la

comiterea infracţiunii de trafic de migranţi inculpaţii nu au acţionat împreună, ci au

acţionat separat, în perioade de timp şi locuri diferite.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la greşita reţinere a

dispoziţiilor art. 41 - 42 C. pen. în încadrarea juridică a faptei prevăzute în art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 39/2003, instanţa de recurs constată că această susţinere a

procurorului este fondată, întrucât infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 39/2003 presupune o singură acţiune, care continuă în timp până când o

intervenţie a autorilor sau a făptuitorului curmă activitatea respectivă. Semnul

distinctiv al infracţiunii continue constă în aceea că acţiunea infracţională, prin natura

ei, continuă, durează în timp, fără a se cere o hotărâre pentru a prelungi această

durată.

În caza de faţă, constituirea grupului infracţional s-a realizat o singură dată şi el

şi-a continuat activitatea în timp, în mod natural, fără o hotărâre pentru a prelungi

această durată. Aceasta, spre deosebire de infracţiunea continuată care atrage

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi care presupune realizarea mai multor acţiuni

infracţionale, la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de

procuror împotriva deciziei nr. 38 din 4 martie 2008 a Curţii de Apel Craiova, Secţia

penală, pentru cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., a

casat decizia atacată şi sentinţa penală nr. 294 din 2 octombrie 2007 pronunţată de

Tribunalul Mehedinţi cu privire la inculpaţii M.F. şi C.D., numai în partea privind

greşita încadrare juridică a faptei prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,

prin reţinerea art. 41 - 42 C. pen., texte a căror aplicare a înlăturat-o.

 

187

Depăşirea limitelor legitimei apărări. Circumstanţă atenuantă legală. Legitima apărare. Cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Distincţie

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele.

Individualizarea pedepselor. Circumstanţele atenuante

Indice alfabetic: Drept penal

- depăşirea limitelor legitimei apărări

- legitima apărare

C. pen., art. 44 alin. (2) şi (3), art. 73 lit. a)

Legitima apărare propriu-zisă, reglementată în art. 44 alin. (2) C. pen., se

caracterizează prin existenţa unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu

împrejurările în care s-a produs atacul, în timp ce „excesul de apărare” sau „excesul

justificat”, prevăzut în art. 44 alin. (3) C. pen., care este asimilat cu legitima apărare,

are ca principală caracteristică depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu

gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, din cauza tulburării

188

sau temerii sub imperiul căreia s-a aflat cel ce a săvârşit fapta pentru a înlătura

atacul.

Spre deosebire de „excesul de apărare”, „excesul scuzabil” nu este asimilat cu

legitima apărare, ci constituie o circumstanţă atenuantă legală potrivit art. 73 lit. a) C.

pen., şi constă în depăşirea limitelor legitimei apărări, atunci când nu este cauzată de

tulburare sau temere.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 686 din 26 februarie 2008

Prin sentinţa nr. 189 din 30 aprilie 2007 a Tribunalului Constanţa, Secţia

penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a

fost achitat inculpatul N.C. pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C.

pen.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-au respins acţiunile exercitate de

părţile civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, R.C. şi R.M.

Prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 1565/P/2005 al Parchetului de

pe lângă Tribunalul Constanţa, a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi a fost trimis

în judecată inculpatul N.C., pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C.

pen.

Prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut, în esenţă, că în noaptea de

28/29 iulie 2005, inculpatul N.C. a acţionat cu violenţă asupra numitului R.G.,

determinând dezechilibrarea şi căderea acestuia, fapt ce a condus la lovirea cu

capul de asfalt şi producerea de leziuni cranio-cerebrale cauzatoare de moarte.

Prima instanţă, coroborând probele administrate în faza de urmărire penală şi

cele administrate în timpul cercetării judecătoreşti, a reţinut că, în noaptea de 28/29

iulie 2005, inculpatul N.C. şi prietenii săi G.G. şi G.D. au hotărât să meargă în port,

deplasarea efectuându-se cu autoturismul condus de G.G., iar când au ajuns pe

strada S., inculpatul N.C. i-a cerut prietenului său să oprească în faţa magazinului

societăţii comerciale F., care funcţiona pe timpul nopţii, coborând împreună cu

martorul G.D.

Cei doi tineri s-au îndreptat spre ghişeul magazinului, în faţă căruia stăteau

numiţii R.G. şi M.N., aflaţi în stare de ebrietate şi care doreau şi ei să facă

189

cumpărături, iar când au ajuns în dreptul geamului de la ghişeu şi inculpatul N.C. a

solicitat vânzătoarei un produs, oferindu-i banii, numitul R.G. a început să aducă

injurii celor doi tineri.

Constatând că victima şi persoana care o însoţea sunt în stare de ebrietate şi

mult mai în vârstă, inculpatul N.C. şi prietenul său nu au reacţionat, plecând din faţa

magazinului şi urcându-se în maşină pentru a-şi continua deplasarea. G.G., aflat la

volanul autoturismului, a efectuat o manevră de întoarcere în stradă, moment în care

inculpatul N.C. a observat că-i lipseşte bricheta şi a solicitat prietenului său să

oprească lângă acelaşi magazin, pentru a-şi cumpăra una.

G.G. a oprit şi din autoturism au coborât inculpatul N.C. şi martorul G.D., care

s-au reîntâlnit cu numitul R.G. şi persoana care îl însoţea. Întrucât, între timp,

inculpatul îşi găsise bricheta în buzunar, nu a mai mers la magazin.

R.G. a reluat expresiile triviale la adresa celor doi tineri şi, apropiindu-se de

inculpatul N.C., l-a lovit pe acesta cu pumnul în faţă, iar în momentul în care se

pregătea să-l lovească a doua oară, inculpatul s-a ferit şi l-a împins, provocând

dezechilibrarea victimei, căderea pe spate şi lovirea cu capul de asfalt.

După scurt timp, la faţa locului a sosit o ambulanţă care a transportat victima

la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Cu toate îngrijirile medicale

acordate pe perioada spitalizării, în dimineaţa zilei de 2 august 2005 R.G. a

decedat, moartea fiind violentă şi datorându-se contuziei meningo-cerebrale

consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu fracturi de boltă şi bază de craniu,

astfel cum s-a relevat prin raportul de constatare medico-legală.

Faţă de această situaţie de fapt, prima instanţă a concluzionat că inculpatul

N.C. a lovit partea vătămată în stare de legitimă apărare şi a făcut aplicarea art. 44

C. pen. şi, pe cale de consecinţă a soluţiei date laturii penale, a constatat că

pretenţiile solicitate de părţile civile sunt nefondate.

Prin decizia penală nr. 35/MF din 25 septembrie 2007, Curtea de Apel

Constanţa a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Constanţa şi de părţile civile R.C. şi R.M.

Împotriva acestei decizii, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen., a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Constanţa, criticând hotărârile pronunţate sub aspectul greşitei achitări a inculpatului

pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 183 C. pen., prin aplicarea dispoziţiilor

art. 44 C. pen.

190

Recursul este fondat.

Conform art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării

când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei

hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Stabilirea situaţiei de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanţelor

competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi

instanţa de apel, în cazul ambelor fiind admisibilă administrarea oricăror probe

pentru corecta şi completa stabilire a faptelor.

În mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt poate reveni instanţei de

recurs în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept

consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Din considerentele sentinţei nu rezultă clar, neechivoc, dacă achitarea

inculpatului s-a făcut prin aplicarea art. 44 alin. (2) C. pen. sau prin aplicarea art. 44

alin. (3) C. pen., ambele ipoteze fiind considerate ca incidente în cauză. Acest

aspect de echivocitate a fost menţinut şi de către instanţa de prim control judiciar.

Din examinarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi a celor din art. 44 alin. (3) C.

pen., rezultă însă că ipotezele reglementate sunt diferite şi, parţial, se exclud.

Legitima apărare propriu-zisă este reglementată în art. 44 alin. (2) C. pen. şi

are ca principală caracteristică că apărarea este proporţională cu gravitatea

pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

În art. 44 alin. (3) C. pen. este reglementat „excesul de apărare” sau „excesul

justificat”, caz frecvent de depăşire a limitelor legitimei apărări şi asimilat cu legitima

apărare, care are ca principală caracteristică depăşirea limitei unei apărări

proporţionale, pe fondul tulburării sau temerii de care a fost stăpânit cel care a

săvârşit fapta pentru a înlătura atacul.

În sfârşit, legea a ţinut seama şi de existenţa altor situaţii decât cele două

menţionate anterior, şi anume că în cazul depăşirii limitelor apărării cauza acestei

depăşiri este, de cele mai multe ori, datorată împrejurării că cel atacat nu îşi poate

da seama exact de natura atacului, de iminenţa acestuia, de gravitatea pericolului,

aşa încât, ţinând seama şi de condiţia psihică în care a acţionat, depăşirea apărării

este oarecum explicabilă, în toate cazurile vina primară a acestei depăşiri revenind

agresorului care, în mod firesc, va suferi o parte din riscurile comportării sale.

191

Legea a socotit excesul de apărare, atunci când nu este datorat tulburării sau

temerii, şi nu este deci asimilat cu legitima apărare, ca o circumstanţă atenuantă

legală, cunoscută ca „exces scuzabil”, prevăzută în art. 73 lit. a) C. pen.

Excesul scuzabil desemnează acea ripostă exagerată care nu este

determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac, ci eventual de

sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în faţa violenţei nejustificate.

Numai pornind de la aceste dispoziţii legale şi interpretări doctrinare, pe baza

probelor administrate, se poate stabili dacă în prezenta cauză inculpatul a acţionat în

condiţiile existenţei unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (după caz, art.

44 alin. 2 sau art. 44 alin. 3 C. pen.) ori, dimpotrivă, acţiunea sa s-a desfăşurat în

condiţiile existenţei circumstanţei atenuante prevăzute în art. 73 lit. a) C. pen.

O altă premisă, necesar a fi avută în vedere, este cea potrivit căreia nu se

poate face abstracţie de prima etapă a conflictului dintre victimă şi inculpat, că nu se

poate „izola” din succesiunea evenimentelor cu consecinţe letale numai cea de-a

doua etapă a conflictului dintre aceştia.

Astfel, în prima etapă a situaţiei de fapt, inculpatul a comandat vânzătoarei un

produs, în condiţiile în care, la respectivul magazin, se aflau deja două persoane

(victima şi prietenul său) care erau pe punctul de a comanda vânzătoarei. Această

atitudine a inculpatului N.C. a fost de natură a irita victima, persoană mai în vârstă,

aflată în avansată stare de ebrietate, care a început să-i adreseze injurii inculpatului.

Inculpatul menţionează că pentru a evita un conflict cu aceştia, fiind în stare

de ebrietate şi mai în vârstă decât el, nu a ripostat şi i-a tratat cu indiferenţă. Astfel,

în prima etapă a conflictului, inculpatul a constatat nemijlocit atât vârsta victimei, cât

şi starea de ebrietate în care aceasta se afla, apreciind că nu se justifică niciun fel de

ripostă faţă de conduita sa.

Inculpatul a recunoscut că a găsit deja la magazin pe cei doi (victima şi

prietenul său) şi că a dat comanda vânzătoarei în acelaşi timp cu victima, fapt ce a

intrigat-o, începând că îi adreseze injurii.

După primirea produsului, inculpatul s-a urcat în autoturism cu intenţia de a-şi

continua deplasarea şi, deşi prietenul său G.G., conducătorul autoturismului, efectua

manevra de întoarcere în stradă pentru a se deplasa către port, inculpatul - cu

motivaţia că nu îşi găseşte bricheta - a cerut acestuia să mai oprească o dată lângă

acelaşi magazin pentru a-şi cumpăra una.

192

Din acest moment s-a desfăşurat etapa a doua a conflictului dintre victimă şi

inculpat. Astfel, din autoturism au coborât inculpatul şi prietenul său G.D., iar

inculpatul recunoaşte că, îndreptându-se spre magazin, a constatat că are bricheta în

buzunar şi nu a mai mers la magazin.

Lângă magazin, încă se mai aflau victima - cu care inculpatul a avut anterior

altercaţia verbală - şi prietenul său.

În condiţiile în care inculpatul îşi găsise bricheta în buzunar, a văzut cele două

persoane - despre care ştia că erau în vârstă şi în avansată stare de ebrietate - şi cu

care avusese deja o altercaţie verbală, acesta nu a dat nicio explicaţie pentru faptul

că nu a revenit imediat în autoturism pentru a evita, aşa cum făcuse şi anterior, orice

altercaţie ori ripostă a acestora, ca o continuare sau escaladare a celei anterioare.

Cert este că, văzându-l din nou pe inculpat, victima i-a aplicat un pumn în

zona feţei şi, în aceste condiţii, inculpatul - deşi era conştient de vârsta victimei şi de

starea avansată de ebrietate în care se afla aceasta - a lovit victima cu pumnul în

zona feţei, ceea ce a cauzat căderea acesteia şi lovirea cu capul de asfalt.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în

mod greşit, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului N.C. a fost săvârşită în

condiţiile legitimei apărări - cauză care înlătură caracterul penal al faptei - eroare

gravă de fapt care a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de

achitare, caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Inculpatul, în etapa a doua, a reacţionat la atacul victimei prin lovirea acesteia

cu pumnul, deşi era conştient de vârsta şi starea avansată de ebrietate a acesteia

încă din prima etapă a conflictului, stare care presupune lipsa echilibrului fizic, aspect

de natură a constitui o evidentă vulnerabilitate a persoanei.

Riposta exagerată a inculpatului nu a fost determinată de o pretinsă stare de

tulburare sau temere provocată de atac, ci de sentimentul de indignare, de mânie,

de revoltă în faţa violenţei nejustificate.

O astfel de stare de tulburare sau temere provocată de atac este exclusă cel

puţin din două motive în cea de-a doua etapă a situaţiei de fapt: pe de o parte, în

imediata apropiere a inculpatului se afla prietenul său G.D., iar în autoturism, aflat de

asemenea în imediata apropiere, se afla un alt prieten, G.G. şi, pe de altă parte,

inculpatul cunoscuse anterior atât vârsta victimei, cât şi starea avansată de ebrietate

a acesteia.

193

În drept, fapta inculpatului N.C. care, în noaptea de 28/29 iulie 2005, prin

lovirea victimei R.G., aflată în stare de ebrietate, ca ripostă la lovirea sa, a determinat

dezechilibrarea şi căderea ce a condus la lovirea cu capul de asfalt a victimei şi

producerea unor leziuni cranio-cerebrale ce au determinat moartea acesteia,

întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. şi a art. 73 lit. a) C.

pen., vinovăţia îmbrăcând forma intenţiei depăşite (praeterintenţiei).

Inculpatul a lovit victima cu intenţie, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind

imputabil acestuia pe baza culpei: în condiţiile în care, anterior, constatase direct şi

personal vârsta victimei şi starea avansată de ebrietate a acesteia, chiar dacă nu a

prevăzut rezultatul faptei sale de lovire (dezechilibrarea şi căderea victimei cu

posibile consecinţe letale), trebuia şi putea să-l prevadă.

În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi sentinţa primei

instanţe şi, rejudecând latura penală a cauzei, a dispus condamnarea inculpatului

pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută

în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. şi a art. 73 lit. a) C. pen., la

pedeapsa închisorii de un an şi 8 luni, pentru care - în temeiul art. 81 C. pen.

raportat la art. 110 C. pen. - a dispus suspendarea condiţionată a executării.

În temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a dispus rejudecarea laturii civile de către prima instanţă, având în

vedere faptul că pentru soluţionarea laturii civile este necesară administrarea de

probe.

194

Individualizarea pedepsei. Cauză de reducere a pedepsei. Circumstanţe atenuante

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele.

Individualizarea pedepselor

Indice alfabetic: Drept penal

- cauză de reducere a pedepsei

- circumstanţe atenuante

C. pen., art. 74, art. 76

Legea nr. 143/2000, art. 16

În cauzele referitoare la infracţiunile prevăzute în art. 2 - 10 din Legea nr.

143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,

dacă instanţa reţine în favoarea inculpatului atât cauza de reducere la jumătate a

195

limitelor pedepsei prevăzute de lege reglementată în art. 16 din Legea nr. 143/2000,

cât şi circumstanţele atenuante prevăzute în art. 74 C. pen., va reduce minimul

special al pedepsei la jumătate, potrivit art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi va coborî

pedeapsa sub această limită, ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante, conform

art. 76 C. pen.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1006 din 19 martie 2008

Prin sentinţa penală nr. 1327 din 4 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul

Bucureşti, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea

nr. 522/2004, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 16 din Legea

nr. 143/2000, a fost condamnată inculpata A.I. la 4 ani închisoare, iar în baza art. 4

alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu

aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, la un an închisoare.

S-au contopit pedepsele aplicate şi s-a dispus ca inculpata să execute

pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

Pentru a pronunţa această soluţie, pe baza probelor administrate, instanţa de fond a

reţinut că, la 7 iunie 2007, inculpata a vândut martorului cu identitate protejată V.G. o

doză de heroină contra sumei de 50 RON, asupra sa fiind găsite 5 doze de heroină şi

45 comprimate de sintalgon destinate consumului propriu, precum şi mai multe

obiecte purtătoare de urme de heroină.

Prin decizia nr. 397/A din 12 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia I penală, a admis apelul declarat de inculpată, a desfiinţat în parte sentinţa şi,

în fond, a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, pe care le-a

repus în individualitatea lor, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen. şi

în ce priveşte infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi

a condamnat pe inculpată la un an închisoare.

Instanţa de apel a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani

închisoare.

În termen legal, împotriva acestei hotărâri au declarat recurs procurorul şi

inculpata.

Prin motivele scrise, procurorul a susţinut, în esenţă, că hotărârea este

nelegală sub aspectul pedepsei aplicate inculpatei pentru infracţiunea prevăzută în

art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, care în contextul reţinerii dispoziţiilor art.

196

16 din Legea nr. 143/2000 şi al dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen., se situa sub

cuantumul de un an închisoare stabilit de instanţa de apel.

Recurenta inculpată a solicitat, între altele, reducerea pedepsei aplicate, prin

acordarea unei eficienţe sporite efectelor reţinerii dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen.

În drept, în susţinerea motivelor de recurs, procurorul a invocat cazul de casare

prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., iar recurenta inculpată, între altele,

de asemenea, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Examinând legalitatea hotărârilor atacate atât în raport cu criticile formulate,

cât şi cu dispoziţiile legale invocate, se constată că recursurile declarate sunt fondate

pentru următoarele considerentele:

Într-adevăr, în mod justificat, prin decizia recurată, instanţa de apel a

considerat corectă operaţiunea de aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr.

143/2000 pentru ambele infracţiuni deduse judecăţii, atâta timp cât, în urma

denunţului făcut de inculpată, s-a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere

penală a inculpatului S.R. Tot astfel, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a

corectat omisiunea instanţei de fond, ce a constat în nereţinerea circumstanţelor

atenuante şi pentru infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr.

143/2000. Dar, deşi a reţinut aceste dispoziţii de favoare în mod corect, instanţa de

apel a operat o singură reducere a pedepsei aplicate pentru infracţiunea prevăzută în

art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, numai ca efect al reţinerii circumstanţelor

atenuante judiciare.

Prin urmare, un prim efect, al aplicării dispoziţiilor art. 16 din Legea nr.

143/2000, era reducerea la jumătate a minimului special al pedepsei stabilit de lege

pentru infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000,

devenind un an închisoare, al doilea fiind reducerea pedepsei sub această limită de

un an, ca efect al reţinerii în favoarea inculpatei a dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen.

Stabilind o pedeapsă de un an închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art.

4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii

legale, stabilind o pedeapsă în alte limite, aspect sub care sunt fondate recursurile

declarate de procuror şi inculpată.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.,

recursurile au fost admise, decizia penală atacată a fost casată cu privire la

individualizarea pedepsei, pedeapsa rezultantă a fost descontopită în pedepsele

componente, pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 4 alin.

197

(1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea

art. 74 şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 16 din Legea nr. 143/2000, a fost redusă

de la un an închisoare la 10 luni închisoare, iar în baza art. 33 şi art. 34 alin. (1) lit. b)

C. pen., pedepsele aplicate au fost contopite, inculpata urmând să execute pedeapsa

cea mai grea de 4 ani închisoare.

Omor calificat. Omor săvârşit asupra unei rude apropiate. Profanare de morminte. Concurs de infracţiuni. Circumstanţe atenuante judiciare

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei.

Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Omuciderea

Indice alfabetic: Drept penal

- omor calificat

- profanare de morminte

- circumstanţe atenuante judiciare

C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi c), art. 175 alin. (1) lit. c), art. 319

 

1. Omorul săvârşit de făptuitor asupra bunicii sale, urmat de profanarea cadavrului

victimei, în scopul de a împiedica descoperirea faptei de omor, întruneşte elementele

constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. şi

198

ale celei de profanare de morminte prevăzută în art. 319 C. pen, în concurs real de

infracţiuni, întrucât - aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 35 din 22 septembrie 2008 a

Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în cazul în care acţiunea de ucidere

este urmată de o a doua faptă, de profanare a cadavrului, aceste două fapte distincte,

succesive, au fiecare un obiect juridic diferit, deoarece lezează fiecare o altă valoare

socială, respectiv în cazul omorului viaţa persoanei, iar în cazul infracţiunii de profanare de

morminte respectul datorat morţilor, adică acele valori avute în vedere de legiuitor la

incriminarea celor două fapte în texte autonome.

2. Circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen.,

constând în conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, nu presupune

numai lipsa antecedentelor penale ale acestuia, ci şi atitudinea corectă faţă de familie,

relaţiile de muncă şi, în general, întreg contextul relaţiilor sociale.  

3. Atitudinea de recunoaştere a faptelor de către inculpatul care a realizat că nu

poate decât să întârzie descoperirea faptelor, neputându-se sustrage răspunderii penale,

întrucât urmele lăsate se constituie într-un probatoriu care exclude orice dubiu asupra

vinovăţiei sale, nu justifică reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prevăzută în art. 74

alin. (1) lit. c) C. pen.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2313 din 18 iunie 2009

 

Prin sentinţa nr. 297 din 17 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a

penală, în temeiul dispoziţiilor art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74

alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.P. la

pedeapsa de 10 ani închisoare şi interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64

alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi

c) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni

închisoare, iar în temeiul dispoziţiilor art. 319 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi

c) şi art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., la pedeapsa de 15 zile închisoare.

În temeiul dispoziţiilor art. 33 lit. a) - art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul va

executa pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.

În temeiul dispoziţiilor art. 65 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea

pedepsei principale.

199

În temeiul dispoziţiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că în ziua de

28 iunie 2008, în jurul orei 15,00, inculpatul s-a deplasat la locuinţa victimei D.I., bunica

sa, şi pe fondul unei dispute pe teme familiale a ucis-o, sugrumând-o şi sufocând-o cu

perna. Apoi, încercând să împiedice descoperirea omorului, inculpatul a aruncat cadavrul

în haznaua aflată într-una din încăperile locuinţei.

După uciderea victimei, inculpatul a sustras din locuinţa victimei 120 lei şi a doua zi,

dimineaţa, inculpatul a părăsit localitatea. În ziua următoare (30 iunie 2008) a revenit şi s-a

predat poliţiei.

Prin decizia nr. 111/A din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a

penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de procuror, s-a

desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, care au fost

repuse în individualitatea lor, şi s-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi

c) C. pen. şi art. 76 C. pen.

S-au majorat pedepsele aplicate inculpatului după cum urmează:

- pentru infracţiune prevăzută în art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., de la 10

ani închisoare la 20 ani închisoare;

- pentru infracţiune prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen., de la 6 luni închisoare la

un an închisoare;

- pentru infracţiune prevăzută în art. 319 C. pen., de la 15 zile închisoare la 2 ani

închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele

astfel stabilite, urmând ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa cea mai grea de 20 ani

închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.,

menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Pentru a decide astfel, sub aspectul individualizării pedepselor, curtea de apel a

constatat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică, în esenţă, pentru următoarele

considerente:

200

Distinct de pericolul social generic sporit, în concret, infracţiunile comise de inculpat

prezintă un pericol social deosebit de mare, date fiind împrejurările şi modul în care au fost

comise.

În acest sens este de observat că victima este bunica paternă care l-a îngrijit în

copilărie pe inculpat, iar prin modul în care a ucis-o, sugrumând-o şi asfixiind-o, şi

profanându-i apoi cadavrul şi prin modul în care a încercat să-şi disimuleze faptele printr-o

serie de minciuni spuse martorilor şi mamei sale, acesta vădeşte o neobişnuită lipsă de

compasiune, afecţiune pentru membrii apropiaţi ai familiei şi, în general, lipsa oricărui

ataşament şi respect pentru valorile sociale legale de familie şi viaţă şi, prin aceasta, un

mare potenţial criminogen.

Potrivit art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., conduita bună a infractorului înainte de

comiterea infracţiunii poate fi reţinută ca o circumstanţă atenuantă.

Sintagma conduită bună presupune nu numai lipsa antecedentelor penale, ci şi

atitudinea corectă şi firească faţă de familie, relaţii de muncă şi, în general, în raport cu

întreg contextul relaţiilor sociale.

Or, deşi corespunde realităţii faptul că nu are antecedente penale, inculpatul, în

vârstă de aproximativ 30 ani, se afla în întreţinerea părinţilor şi a victimei, cu motivarea

unei „dependenţe de jocurile de calculator, vădind egocentrism şi nepăsare pentru

greutăţile materiale ale familiei sale.”

Tot în această ordine de idei, curtea de apel a apreciat că lipsa antecedentelor

penale în sine, nefiind o „performanţă civică”, ci o stare de normalitate, în contextul

gravităţii extreme a infracţiunilor comise de inculpat cu atât mai mult nu poate primi

semnificaţia circumstanţei atenuante prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cum greşit

a reţinut instanţa de fond.

Neîntemeiată este şi reţinerea în beneficiul inculpatului a circumstanţei atenuante

prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât în condiţiile în care, cu luciditate,

inculpatul a realizat că nu poate decât să întârzie descoperirea faptelor (ceea ce a şi făcut)

dar nu se va putea sustrage răspunderii penale, iar urmele lăsate se vor constitui într-un

probatoriu ce exclude orice dubiu asupra vinovăţiei sale, atitudinea sinceră şi cooperantă

(prin recunoaşterea faptelor) nu poate constitui decât o atitudine firească, de

conştientizare a poziţiei sale procesuale şi un ultim efort de a-şi asigura un tratament

penal mai blând.

Distinct de gravitatea în sine a fiecărei infracţiuni, chiar numărul acestora şi situaţia

de concurs real în care se află impune un tratament penal mai aspru.

201

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul D.P.,

arătând, prin apărător, că prima instanţă a dat o hotărâre legală şi temeinică, luând în

calcul în momentul individualizării pedepsei dispoziţiile art. 72 şi art. 74 alin. (1) lit. a) şi c)

C. pen.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat împotriva deciziei instanţei de

apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare

prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

constată că recursul inculpatului este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în

mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe cu privire la vinovăţia

inculpatului D.P. în săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, în raport

cu situaţia de fapt reţinută.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că în cauză s-a dat eficienţă

dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că

faptele inculpatului D.P., care la data de 28 iunie 2008, în jurul orelor 15,00, a ucis-o pe

victima D.I., bunica sa, prin asfixierea mecanică a acesteia (produsă prin comprimarea

regiunii cervicale şi obturarea căilor respiratorii externe), iar ulterior uciderii a sustras suma

de 120 lei din locuinţa acesteia şi a introdus cadavrul într-o hazna, întrunesc atât obiectiv,

cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunilor prevăzute în art. 174 - art. 175 alin.

(1) lit. c) C. pen., art. 208 alin. (1) C. pen. şi art. 319 C. pen., cu aplicarea arat. 33 lit. a) din

acelaşi cod, în concurs real.

Totodată, în cauză a fost făcută o judicioasă aplicare de Deciziei nr. 35 din 22

septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, pronunţată în recurs în

interesul legii, publicată în M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009, fiind dată semnificaţia

corectă împrejurărilor faptice, din contextul cauzei, în încadrarea juridică a infracţiunii de

profanare de morminte prevăzută în art. 319 C. pen., în concret a profanării cadavrului

victimei, în sensul reţinerii acestei infracţiuni în concurs real cu aceea de omor calificat

prevăzută în art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., aşa cum s-a stabilit în considerentele

deciziei mai sus arătate, şi anume că „…nu prezintă importanţă modul în care s-a ajuns la

un cadavru care să facă obiectul profanării la care se referă textul de lege menţionat. De

aceea, în cazul în care acţiunea de ucidere este urmată de o a doua faptă, de profanare a

cadavrului, aceste două fapte distincte, succesive, trebuie că primească haina juridică

firească fiecăreia, corespunzătoare infracţiunii de omor în forma în care a fost săvârşită,

precum şi infracţiunii de profanare de morminte, aflate în concurs real.”

202

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel a făcut un examen propriu, în raport şi cu

criticile formulate de apelanţi, asupra modului în care prima instanţă a individualizat

pedepsele aplicate inculpatului, constatând în mod temeinic motivat că procesului de

evaluare concretă a criteriilor specifice individualizării şi mai ales a aplicării distincte a

circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. nu li s-a

dat o relevanţă corectă.

Instanţa de apel, în mod punctual, a examinat aplicarea criteriilor obiective ce

caracterizează procesul de individualizare judiciară, în modul de stabilire efectivă a

pedepselor inculpatului D.P. de către prima instanţă, evidenţiind faptul că dincolo de

pericolul social generic sporit al infracţiunilor comise de inculpat, în mod concret acesta s-

a accentuat, ca urmare a împrejurărilor şi modalităţii în care au fost săvârşite, subliniind

calitatea victimei, natura relaţiilor cu aceasta în raport „cu modus-ul operandi” al faptelor,

în sensul că aceasta era bunica paternă care îl îngrijise în copilărie pe inculpat, fiind ucisă

prin sugrumare şi asfixiere, iar ulterior i-a profanat cadavrul, aruncându-l într-o hazna,

încercând să disimuleze faptele printr-o serie de afirmaţii neadevărate spuse martorilor şi

mamei sale, vădind lipsă de compasiune, afecţiune pentru membrii apropiaţi ai familiei,

lipsă de ataşament şi respect pentru valorile sociale legate de familie şi viaţă, ceea ce

dovedeşte un ridicat potenţial criminogen.

Totodată, instanţa de apel a relevat semnificaţia conţinutului circumstanţelor

judiciare atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., apreciind just că

acestea nu-şi găseau aplicabilitatea, în raport cu persoana inculpatului, deoarece conduita

bună a infractorului nu constă numai în lipsa antecedentelor penale, ce constituie o stare

de normalitate, ci o atitudine corectă faţă de familie, relaţii de muncă şi întreg contextul

relaţiilor sociale, pe care inculpatul nu a dovedit-o. Acesta, dimpotrivă, la vârsta de 30 de

ani se afla în întreţinerea părinţilor şi a victimei, era dependent de jocurile de calculator,

vădind egocentrism şi nepăsare pentru greutăţile materiale ale familiei sale, iar întrucât a

realizat că nu poate decât să întârzie descoperirea faptelor, neputându-se sustrage

răspunderii penale, atitudinea de recunoaştere nu poate constitui decât o atitudine de

conştientizare a poziţiei sale procesuale, fiind un ultim efort de a-şi asigura un tratament

penal mai blând.

De asemenea, s-a apreciat distinct de gravitatea fiecărei infracţiuni săvârşite, că

numărul acestora şi situaţia de concurs real impune un tratament sancţionator mai aspru.

203

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la rândul său, atât în baza propriei evaluări

asupra individualizării pedepselor aplicate inculpatului pentru fiecare faptă comisă, cât şi a

pedepsei rezultante, cu executare în regim privativ de libertate, faţă şi de criticile formulate

în recurs, consideră că în contextul cauzei nu se justifică diminuarea pedepselor,

deoarece examinarea criteriilor obiective prevăzute în art. 72 C. pen. se efectuează în

mod plural, fără preeminenţa vreunuia din acestea, ceea ce conduce la concluzia că

circumstanţele personale ale inculpatului nu pot fi avute în vedere în mod prioritar, în

raport cu gradul de pericol social concret al faptelor, agravat prin modul de comitere,

numărul acestora, valorile sociale atinse, precum şi consecinţele pe care le-au produs,

sub aspectul unei puternice repulsii a comunităţii faţă de un comportament dezumanizat,

faţă de valorile sociale.

Pedepsele principale aplicate inculpatului, al căror cuantum este orientat către

maxim în ceea ce priveşte infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 174 - art. 175

alin. (1) lit. c) C. pen., de 20 ani închisoare şi pentru infracţiunea de profanare de

morminte prevăzută în art. 319 C. pen., de 2 ani închisoare şi în cuantumul minim legal

pentru infracţiunea de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen., de un an închisoare, au

fost just individualizate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai

grea de 20 ani închisoare, în regim de detenţie, aceasta fiind singura în măsură să asigure

realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate al pedepselor.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate avea în

vedere criticile formulate în recurs de către recurentul inculpat, întrucât în cauză

pedepsele aplicate, atât pentru fiecare faptă comisă, cât şi cea rezultantă, reflectă

respectarea principiului proporţionalităţii între gravitatea faptelor comise şi profilul socio-

moral şi de personalitate al inculpatului, nejustificându-se aplicarea distinctă a

circumstanţelor judiciare atenuante prevăzute în art. 74 C. pen. şi a regimului sancţionator

reglementat în art. 76 din acelaşi cod, aşa încât nu este incident cazul de casare prevăzut

în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat de recurentul inculpat D.P. împotriva deciziei nr. 111/A din 27 aprilie

2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de

familie, a fost respins, ca nefondat.

204

Circumstanţe atenuante legale. Provocare. Cazul de casare prevăzut în art. 3859

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele.

Individualizarea pedepselor

Indice alfabetic: Drept penal

- provocare

- cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

C. pen., art. 73 lit. b)

C. proc. pen., art. 3859 alin. (1) pct. 10

205

1. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă legală

săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată

de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o

atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Atitudinea

victimei infracţiunii de omor deosebit de grav, de a solicita acordarea unui nou

termen pentru restituirea unei datorii, nu constituie un act de provocare, în sensul art.

73 lit. b) C. pen.

2. Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. -

cunoscut în jurisprudenţă şi în doctrină sub noţiunea de „omisiune esenţială” -

presupune fie ignorarea unei cereri esenţiale pentru parte, de natură să garanteze

drepturile acesteia, fie respingerea cererii fără o motivare a cauzei de respingere, iar

omisiunea instanţei trebuie să fie de natură să influenţeze soluţia procesului, în

sensul că în loc de condamnare, prin evaluarea cererii, să se fi putut ajunge la

achitare sau la încetarea procesului penal, la aplicarea altei pedepse sau la o soluţie

esenţial diferită faţă de cea atacată în recurs.

Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. nu este

incident, dacă instanţa a respins cererea inculpatului condamnat pentru săvârşirea

infracţiunii de omor deosebit de grav, de efectuare a unui supliment de expertiză sau

a unei noi expertize medico-legale psihiatrice, cu motivarea că, în cauză, s-a efectuat

o nouă expertiză medico-legală psihiatrică, de către Institutul Naţional de Medicină

Legală „Mina Minovici” Bucureşti, iar raportul de nouă expertiză medico-legală

psihiatrică a fost avizat de Comisia superioară medico-legală.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2342 din 22 iunie 2009

Prin sentinţa penală nr. 98 din 23 aprilie 2003, Tribunalul Hunedoara l-a

condamnat pe inculpatul Ş.I. la pedeapsa de 20 de ani închisoare şi 5 ani

interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pentru

infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi

art. 176 alin. (1) lit. c), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

Sentinţa penală nr. 98 din 23 aprilie 2003 a Tribunalului Hunedoara a rămas

definitivă ca urmare a respingerii apelului declarat de inculpat, prin decizia penală nr.

296/A/2003 a Curţii de Apel Alba Iulia şi a respingerii recursului declarat de acelaşi

206

inculpat, prin decizia penală nr. 5652 din 3 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie.

Inculpatul nu a fost prezent la niciun termen de judecată la fond, apel sau

recurs.

La data de 9 iunie 2006 inculpatul a fost reţinut de autorităţile spaniole în

vederea extrădării şi la 30 ianuarie 2007 a fost predat autorităţilor române.

Ulterior acestei date, condamnatul Ş.I. a solicitat, în temeiul art. 5221 C. proc.

pen., rejudecarea după extrădare a dosarului nr. 625/2003 al Tribunalului Hunedoara

în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 98 din 23 aprilie 2003.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 aprilie 2008, Tribunalul Hunedoara a

admis în principiu cererea de rejudecare, constatând că sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute în art. 5221 C. proc. pen. cu privire la existenţa extrădării şi a lipsei

condamnatului de la judecată.

În conformitate cu prevederile art. 405 C. proc. pen. s-a procedat la

rejudecarea cauzei, respectiv la audierea condamnatului, a martorilor B.M., D.G. şi

B.F., s-a întocmit un referat de evaluare şi s-a dispus efectuarea unei expertize

medico-legale psihiatrice, obligatorii conform art. 117 C. proc. pen. în cazul

infracţiunii de omor deosebit de grav.

Prin sentinţa penală nr. 46 din 11 februarie 2009, Tribunalul Hunedoara, în

baza art. 5221 şi art. 406 C. proc. pen., a anulat sentinţa penală nr. 98 din 23 aprilie

2003 pronunţată de aceeaşi instanţă şi, în baza art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art.

176 alin. (1) lit. c) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul Ş.I. la pedeapsa de 17 ani

închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-

a şi lit. b) C. pen, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 113 C. pen. inculpatul a fost obligat să urmeze tratament medical până la

însănătoşire, a fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 121/2003

emis de Tribunalul Hunedoara şi s-a dispus emiterea unui nou mandat, conform

dispoziţiilor acestei din urmă sentinţe.

Probele administrate în rejudecare nu au conturat o altă stare de fapt decât

cea reţinută prin sentinţa penală nr. 98 din 23 aprilie 2003 a Tribunalului Hunedoara.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

Inculpatul Ş.I. era cunoscut în municipiul Hunedoara ca o persoană violentă,

răzbunătoare şi care se ocupa cu camăta.

207

La data de 4 decembrie 2001 inculpatul l-a abordat pe martorul F.I. căruia i-a

cerut relaţii despre N.I., cu motivarea că îl caută de mai mult timp întrucât îi

datorează nişte bani.

În aceeaşi seară, F.I. s-a întâlnit cu martorul B.F. şi l-a întrebat despre N.I.,

martorul confirmându-i că acesta se află la locuinţa lui, comunicându-i inculpatului

această împrejurare.

La scurt timp, inculpatul a sosit cu un taxi şi, însoţit de cei doi martori, B.F. şi

F.I., s-a deplasat la locuinţa familiei B., unde victima N.I. se afla într-o cameră la

parter cu martora B.M.

Victima a fost chemată afară, aceasta ieşind de bună voie, moment în care

inculpatul a început să ţipe la ea, să-i ceară banii pe care-i datora, după care a

început să o lovească cu pumnii şi picioarele până când aceasta a căzut la pământ.

Deşi victima era căzută, inculpatul a continuat să o lovească cu picioarele în cap,

torace şi abdomen. Datorită gălăgiei, la locul faptei s-a adunat mai multă lume, iar

inculpatul a cerut martorilor B.F. şi F.I. să cheme salvarea, că are impresia că N.I. a

murit şi i-a atenţionat să nu spună ce s-a întâmplat.

Fiind anunţată salvarea, medicul a constatat decesul lui N.I.

Imediat după comiterea faptei inculpatul s-a confesat familiei cu privire la

incidentul care a avut loc şi a dispărut de la domiciliu, sustrăgându-se de la urmărirea

penală şi de la judecată.

Raportul de autopsie medico-legală a menţionat că moartea lui N.I. a fost

violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio acute, urmare a rupturii ventriculului drept.

Acelaşi raport medico-legal a scos în evidenţă o multitudine de semne de violenţă

exterioară şi multiple fracturi costale, care s-au datorat loviturilor cu piciorul, în

torace.

Situaţia de fapt expusă a fost stabilită pe baza procesului-verbal de cercetare

la faţa locului, raportului de autopsie medico-legală, declaraţiei părţii vătămate N.C.,

depoziţiilor martorilor B.F., B.M., D.G., C.T., F.I. şi C.A., probe coroborate cu

declaraţia dată de inculpat cu prilejul rejudecării cauzei, declaraţie în care recunoaşte

incidentul avut cu victima N.I. la data de 4 decembrie 2001.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 25 A din 7 aprilie 2009, a

respins apelul formulat de inculpat.

Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs, reiterând motivele invocate şi în

calea de atac a apelului, şi anume:

208

1. casarea hotărârilor pronunţate cu trimitere spre rejudecare, întrucât atât

instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au ignorat o cerere esenţială în legătură cu

expertiza medico-legală psihiatrică (art. 3859 alin. 1 pct. 10 C. proc. pen.);

2. schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte

prevăzută în art. 183 C. pen. (art. 3859 alin. 1 pct. 17 C. proc. pen.);

3. aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. şi reducerea corespunzătoare a

pedepsei.

Recursul nu este fondat.

Instanţele de fond şi de apel, pe baza probelor administrate în cauză, au

reţinut o situaţie de fapt corectă şi au încadrat corespunzător din punct de vedere

juridic fapta comisă de inculpat în textele de lege menţionate.

Cu privire la primul motiv de recurs invocat (art. 3859 alin. 1 pct. 10 C. proc.

pen.), în sensul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la o cerere esenţială pentru

inculpat (obiectivele la raportul de expertiză psihiatrică) se impun a fi făcute

următoarele precizări:

Acest motiv de recurs, cunoscut în jurisprudenţă şi în doctrină sub noţiunea de

„omisiune esenţială”, se referă la cereri de probaţiune esenţiale pentru părţi, de

natură să garanteze drepturile lor şi presupune fie ignorarea unei atari cereri, fie

respingerea ei fără o motivare a cauzei respingerii.

Într-o asemenea situaţie se cere ca omisiunea instanţei să fie de natură să

influenţeze soluţia procesului, în sensul că în loc de condamnare, prin evaluarea

cererii ignorate, să se fi putut ajunge la achitare sau la încetarea procesului penal, la

aplicarea altei pedepse; în orice caz, soluţia posibilă trebuie să fie esenţial diferită

faţă de cea atacată în recurs.

În speţă, condiţiile impuse de acest motiv de casare nu sunt îndeplinite.

Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 23 aprilie 2008 a Tribunalului

Hunedoara, inculpatul a fost asistat de doi avocaţi aleşi şi au fost încuviinţate toate

probele solicitate de acesta, respectiv reaudierea martorilor B.F., B.M., D.G., C.T.,

F.I. şi C.A. şi s-au efectuat demersuri în vederea ataşării casetei video solicitate.

La data de 8 octombrie 2008 s-a încuviinţat efectuarea unei noi expertize medico-

legale psihiatrice cu privire la discernământul inculpatului, expertiza efectuată de

Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, care a concluzionat

că Ş.I., la data de 4 decembrie 2001, avea capacitatea psihică de apreciere critică

209

asupra conţinutului şi consecinţelor social negative ale faptei pentru care a fost

condamnat şi faţă de care a acţionat cu discernământ (discernământ păstrat).

Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică nu a fost contestat de

inculpat după ce a fost depus la dosar la termenul din 3 decembrie 2008, însă la data

de 14 ianuarie 2009 inculpatul a solicitat efectuarea unui supliment de expertiză

psihiatrică sau o altă expertiză, întrucât prima expertiză psihiatrică din 6 iunie 2000

efectuată de Serviciul de Medicină Legală Judeţean Hunedoara a confirmat că are

discernământul diminuat.

Asupra acestei cereri instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea din

aceeaşi dată şi a fost respinsă justificat.

Atâta vreme cât în cauză s-a efectuat un Raport de nouă expertiză medico-

legală de către Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti,

avizat de Comisia superioară medico-legală, un alt raport de expertiză psihiatrică,

conform normelor metodologice în vigoare, este exclus.

Rezultă, aşadar, că instanţa de fond nu a ignorat o cerere esenţială pentru

inculpat, ci dimpotrivă a analizat-o şi justificat a respins-o.

Nici criticile referitoare la încadrarea juridică a faptei nu sunt fondate.

Inculpatul a solicitat să se reţină săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de

moarte, prevăzută în art. 183 C. pen. Pentru a se reţine existenţa acestei infracţiuni

este necesar ca fapta să fie comisă cu praeterintenţie, respectiv lovirea se realizează

cu intenţie, iar rezultatul mai grav, moartea victimei se produce din culpa agresorului,

acesta neurmărind şi neacceptând posibilitatea producerii morţii.

Din modul în care inculpatul a acţionat rezultă că inculpatul a acceptat

posibilitatea rezultatului letal, fapta sa încadrându-se în dispoziţiile art. 174, art. 175

alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen.

Perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri, cu

picioarele şi pumnii, inclusiv după ce N.I. căzuse la pământ, fiind lipsit de orice

posibilitate de a se apăra şi intensitatea acestor lovituri, care au cauzat leziuni grave

la nivelul capului şi toracelui, demonstrează că inculpatul a avut reprezentarea

rezultatului acţiunii sale, moartea victimei.

Într-adevăr, din constatarea medico-legală rezultă că moartea victimei s-a

datorat insuficienţei cardiace acute urmare a rupturii ventriculului drept, leziunile fiind

produse prin loviri repetate cu un corp dur şi prin comprimarea toracelui între corp

dur şi plan dur cu suprafaţă neregulată.

210

Distinct de această leziune tanatogeneratoare, raportul de autopsie medico-

legal a evidenţiat leziuni la nivelul craniului, infiltrat sanghin în regiunea occipitală

dreapta, precum şi numeroase leziuni la nivelul toracelui: fractură completă

transversală a sternului, fracturi ale coastelor IV, VI, VII dreapta, fractură completă a

coastelor III, IV, V, VI, VII, VIII stânga.

Aceste leziuni evidenţiază faptul că violenţele inculpatului au vizat organele

vitale ale victimei (inimă, plămâni, corp) şi au avut o intensitate deosebită - aspecte

care exclud lipsa intenţiei de a ucide, motiv pentru care şi cel de-al doilea motiv de

recurs invocat este nefondat.

Referitor la circumstanţa atenuantă prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen.:

Potrivit acestui text, constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii

sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din

partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii

persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Din împrejurările comiterii faptei şi din modul de a acţiona al inculpatului nu se

poate desprinde concluzia că, în momentul săvârşirii faptei, acesta se afla într-o

puternică stare de tulburare, victima neexercitând asupra sa niciuna din acţiunile

arătate în textul de lege citat.

Dimpotrivă, probele administrate în cauză relevă că inculpatul a fost acela

care a căutat-o pe victimă, a aflat unde locuia, s-a dus la domiciliul acesteia, a atras-

o afară din casă şi, prin surprindere, după o discuţie de scurtă durată, a atacat-o şi

lovit-o, inclusiv după ce căzuse la pământ.

Atitudinea victimei de a solicita acordarea unui nou termen pentru restituirea

unei datorii nu poate constitui act de provocare, de natură să-i producă inculpatului o

puternică tulburare sau emoţie, în sensul art. 73 lit. b) C. pen.

În raport cu considerentele arătate, recursul formulat de inculpat a fost respins, ca

nefondat, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

211

Circumstanţe atenuante legale. Provocare 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea pedepselor

Indice alfabetic: Drept penal- provocare  

C. pen., art. 73 lit. b)

 

Circumstanţa atenuantă legală a provocării, prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen.,

constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,

determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,

printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Un

conflict vechi între inculpat şi persoana vătămată, în legătură cu o suprafaţă de teren

212

pentru care între inculpat şi persoana vătămată a avut loc un proces, nu poate avea

semnificaţia unei provocări, întrucât, pe de o parte, provocarea presupune o anumită

spontaneitate, o surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acţioneze sub

stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, iar pe de altă parte, provocarea trebuie

să fie produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin

altă acţiune ilicită gravă.

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2678 din 22 iulie 2009

 

Prin sentinţa nr. 60 din 3 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia

penală, s-au dispus următoarele:

În baza art. 20 raportat la art. 174 C. pen. a fost condamnat inculpatul A.R. la

o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru tentativă la omor şi s-a aplicat, în baza art. 65

C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a Il-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, pedeapsă ce urmează a fi

executată, potrivit art. 66 C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o

pedeapsă de 3 ani închisoare pentru violare de domiciliu.

În baza art. 33 - 34 C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite, fiind aplicată

pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare sporită cu 6 luni, urmând ca inculpatul să

execute în final pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o

durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

A fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a şi b), în condiţiile prevăzute în art. 71 C. pen.

În baza art. 346 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea

vătămată-parte civilă P.F. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 20.000 lei

despăgubiri pentru daune morale.

A fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile în sumă de 2.555,85 lei,

cu dobânzile legale aferente până la data achitării, către partea civilă Spitalul

Judeţean Gorj.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:

213

Inculpatul A.R. şi partea vătămată-parte civilă P.F. sunt vecini în satul P., fiind în

relaţii conflictuale de mai mult timp, datorită unei grădini pentru care aceştia s-au

judecat la Judecătoria Tîrgu-Cărbuneşti.

Pe fondul acestui conflict mai vechi, în data de 17 octombrie 2008, în jurul

orelor 1100 - 1130, inculpatul a pătruns pe nedrept în curtea locuinţei părţii civile P.F.,

având asupra sa un ciomag cu lungimea de 140 cm şi două cuţite dintre care unul de

tip briceag.

În aceste împrejurări, inculpatul a lovit partea civilă cu ciomagul în zona

capului, după care a părăsit curtea acesteia, întâlnindu-se cu martorul V.I., care se

deplasa cu căruţa spre locuinţa sa. Întrucât martorul amintit a văzut atât partea civilă

plină de sânge în zona capului, aceasta fiind căzută pe o grămadă de gunoi în

spatele casei, cât şi pe inculpat părăsind curtea locuinţei acesteia, V.I. i-a reproşat

inculpatului faptul că lovise partea vătămată.

În această situaţie, inculpatul a scos din buzunar cuţitul tip briceag şi a

ameninţat martorul, determinându-l să se deplaseze cu căruţa pe o distanţă de

aproximativ 100 m.

Inculpatul, observând că partea civilă trăieşte, a pătruns din nou în curtea

locuinţei acesteia şi a înjunghiat-o în regiunea toracică, după care a părăsit curtea

locuinţei, deplasându-se la domiciliul său.

Alertaţi de martorul V.I., martorii N.V., B.I. şi F.I. s-au deplasat la locuinţa părţii

vătămate pe care au găsit-o căzută, pe o grămadă de gunoi, sângerând puternic în

zona capului şi a toracelui, unde fusese lovită şi înjunghiată.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a avut intenţia de a ucide victima, acţionând

sub forma intenţiei indirecte, iar aceste aspecte sunt demonstrate în cauză de

următoarele:

1. inculpatul a pătruns pe nedrept în curtea părţii vătămate, urmărind să fie

singur cu aceasta şi să obţină reuşita acţiunii sale, profitând şi de faptul că partea

vătămată are vârsta înaintată;

2. inculpatul a folosit obiecte apte de a produce moartea, un cuţit şi un ciomag,

iar acestea, după forma şi dimensiunile lor, puteau să conducă la rezultatul dorit de

către acesta;

3. zona vizată şi lezată prin acţiunea sa de către inculpat a fost zona

interparietală, latero-toracică şi intercostală, fiind zone puternic vascularizate,

interesând vase de sânge esenţiale pentru susţinerea vieţii;

214

4. inculpatul a acţionat prin mai multe lovituri cu cele două obiecte pe care le

avea asupra sa, acţiunea sa fiind oprită prin prezenţa martorului V.I., iar adâncimea

tăieturilor în corpul victimei a fost diminuată mult de îmbrăcămintea groasă a părţii

vătămate, îmbrăcăminte purtată în momentul incidentului.

Prima instanţă a arătat că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost

dovedite cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului încheiat de organele de

poliţie, procesul-verbal de efectuare a percheziţiei corporale, certificatul medico-legal,

raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, declaraţiile părţii civile P.F.,

declaraţiile martorilor V.I., F.I., B.I., D.L., H.E., F.E., E.P. şi B.M., care se coroborează

cu declaraţiile de recunoaştere parţială a faptei ale inculpatului A.R.

Prin decizia nr. 117 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, a

respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A.R.

Împotriva deciziei, inculpatul A.R. a declarat prezentul recurs.

Recursul a fost întemeiat pe cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C.

proc. pen., solicitându-se casarea hotărârilor atacate şi reducerea pedepsei sub

minimul special al textului incriminator, prin reţinerea circumstanţei atenuante a

provocării în favoarea inculpatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru motivele ce se vor arăta, apreciază

ca neîntemeiată critica inculpatului referitoare la greşita nereţinere în favoarea sa a

circumstanţei atenuante a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen.

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă „săvârşirea

infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o

provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere

gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.”

Existenţa tulburării sau emoţiei, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. şi intensitatea

acestora nu se pot reţine de organul judiciar pe baza unei prezumţii legale, ci trebuie

stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii

subiective, însă fără absolutizarea acestora şi fără a exclude total ipoteza utilizării

unor criterii obiective.

Astfel, întrucât dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. presupun atât examinarea unor

împrejurări exterioare care influenţează starea psihică a făptuitorului, cât şi

examinarea semnificaţiei acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul

inexistenţei unor criterii cu valoare absolută (şi, totodată, nesusceptibile de

relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o

215

anumită tulburare şi-a avut sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu

se poate renunţa total la criteriile obiective în aprecierea existenţei sau inexistenţei

„stării de provocare.”

Pentru reţinerea „stării de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nu se

poate face abstracţie de unele criterii obiective, cum ar fi compararea reacţiei

făptuitorului cu reacţia „omului mediu” supus unei provocări similare, cerinţa unei

anumite proporţii între actul provocator şi reacţia făptuitorului, inclusiv prin

observarea consecinţelor faptei săvârşite ca urmare a actului provocator etc.

În prezenta cauză, însă, nu se poate reţine „starea de provocare”, în sensul

art. 73 lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, şi nici a celor obiective,

deoarece:

- între inculpat şi partea vătămată exista un conflict anterior, de mai mult timp,

pe fondul litigiului privind o grădină;

- pe fondul acestui conflict vechi, inculpatul este cel care a pătruns pe nedrept

în curtea locuinţei părţii vătămate, înarmat fiind cu un ciomag şi cu două cuţite, unul

de tip briceag;

- cel care a acţionat a fost inculpatul, care a lovit iniţial partea vătămată cu

ciomagul în zona capului;

- după ameninţarea martorului V.I. cu briceagul (care i-a reproşat lovirea părţii

vătămate, acesta părăsind locul respectiv de teamă), inculpatul - văzând că partea

vătămată trăieşte - a pătruns din nou în curtea locuinţei acesteia şi a înjunghiat-o în

regiunea toracică;

- victima a fost găsită de persoanele alertate de martorul V.I., aceasta

sângerând puternic în zona capului şi a toracelui.

Inculpatul a negat înjunghierea părţii vătămate, susţinând că a lovit-o doar cu

ciomagul în scop de a se apăra întrucât, în aceea zi, în jurul orelor 1100, i-a reproşat

„faptul că-şi ţine porcii liberi”, iar aceasta i-a adresat cuvinte jignitoare, spunându-i că

este beţiv, a aruncat cu bolovani către el şi chiar a încercat să îl lovească cu sapa în

cap.

Această apărare a inculpatului a rămas doar o alegaţie, fiind lipsită de suport

probator şi, în consecinţă, nu poate fi examinată ca o situaţie ori o împrejurare faptică

concretă în sensul art. 73 lit. b) C. pen.

Conflictul preexistent între inculpat şi victimă nu poate avea semnificaţia unei

provocări care, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., presupune o anumită spontaneitate, o

216

surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acţioneze sub stăpânirea unei

puternice tulburări sau emoţii; de asemenea, acest conflict vechi (datând, conform

declaraţiilor inculpatului, de circa 20 de ani) nu constituie „o provocare din partea

persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii

persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.”

Sunt însă probe care dovedesc comportamentul violent al inculpatului, mai

ales pe fondul consumului de alcool (martorii E.P., N.V., D.L., V.I. şi B.I., fişa de

cazier din care rezultă o condamnare pentru infracţiunile prevăzute în art. 192 alin. 1,

art. 181 a l in . 1 ş i art. 193 C. pen.).

Inculpatul a fost, cu acordul său, ascultat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în

cursul judecăţii în primă instanţă şi în recurs, recunoscând că poartă în permanenţă

cuţit asupra sa, deoarece are duşmani.

În recurs, inculpatul a susţinut că a lovit victima, însă aceasta a căzut „în

utilaje agricole înţepătoare.”

Această apărare este categoric infirmată de certificatul medico-legal, în care

se menţionează că „P.F. prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce prin

lovire cu corp dur şi corp tăietor înţepător (cuţit).” Cu ocazia controlului corporal al

inculpatului au fost găsite asupra sa cele două cuţite, din care unul de tip briceag.

Examinând din oficiu hotărârile atacate, prin intermediul cazului de casare

prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

mai constată că individualizarea pedepselor aplicate inculpatului a fost corect

realizată.

Tentativa la omor, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen., este

pedepsită cu închisoare de la 5 la 10 ani, iar violarea de domiciliu, prevăzută în art.

192 alin. (1) şi (2) C. pen., este pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Pentru cele două infracţiuni, inculpatului i s-au aplicat pedepse de 6 ani

închisoare şi, respectiv, de 3 ani închisoare, acestea fiind, după caz, prima orientată

spre media limitelor de pedeapsă, iar a doua egală cu minimul special al pedepsei

prevăzute de textul incriminator, la stabilirea ambelor pedepse instanţa de fond

aplicând corect criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen.

(limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul concret al pericolului social,

împrejurările săvârşirii faptei, datele personale ale inculpatului).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca fiind întemeiate concluziile

reprezentantului Ministerului Public, în sensul că nu se justifică reducerea pedepsei,

217

fie şi prin observarea datelor personale ale inculpatului: fişa de cazier şi, de

asemenea, portul permanent al cuţitului ce devenise, conform propriilor declaraţii, un

obicei al inculpatului, indiferentă fiind motivaţia invocată.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pedeapsa

rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsă pe care inculpatul o va executa,

răspunde atât scopului prevăzut în art. 52 C. pen. - fiind corect individualizată prin

aplicarea criteriilor generale prevăzute în art. 72 C. pen., cât şi principiului

proporţionalităţii între gravitatea concretă a pericolului social al faptei şi datele

personale ale acuzatului, pe de o parte, şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIESECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2003/2009 Dosar nr. 637/122/2007

Şedinţa publică din 28 mai 2009

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 181 din 3 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în

baza art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu

aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) şi c) C. pen. - art. 76 lit. c) C. pen., a fost

condamnat inculpatul G.N. la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea

218

infracţiunii de luare de mită şi 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a)

şi b) C. pen.

În baza art. 256 alin. (1) C. pen., rap.la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. şi aplic art. 74 lit. a) şi c) C. pen. - art. 76 lit. e) C. pen. a fost

condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 5 (cinci) luni închisoare pentru

săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen., s-a stabilit că inculpatul are de executat

pedeapsa cea mai grea de 2 (doi) ani închisoare cu aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) şi

b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de

la 17 martie 2007 la 06 iunie 2007.

S-a dispus încetarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatului G.N.,

măsură dispusă prin încheierea din data de 06 iunie 2007 a Tribunalului Giurgiu.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa din 27 martie

2007 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie asupra sumei de 400 Euro şi a sumei de

577,50 Ron.

S-a dispus confiscarea de la inculpatul G.N. a sumei de 400 Euro şi a sumei de

577,50 Ron, sume ce au fost consemnate în sub-conturile Direcţiei Naţionale

Anticorupţie şi la dispoziţia acesteia pe numele inculpatului, conform extraselor de

cont din 30 martie 2007 (pentru suma de 400 Euro) şi nr. 7 din 30 martie 2007

(pentru suma de 577,50 Ron).

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa din 27 martie

2007 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie asupra unui aparat de aer condiţionat marca

TOYO având seria TA-09CHSC403611 01 FC, ce se află instalat la locuinţa

inculpatului G.N. din municipiul Giurgiu, judeţul Giurgiu, bun lăsat în custodia numitei

G.N., conform procesului verbal de aplicare a sechestrului din 29 martie 2007

încheiat de Direcţia Naţională Anticorupţie.

S-a dispus confiscarea de la inculpatul G.N. a 1(un) aparat de aer condiţionat marca

TOYO având seria TA-09CHSC403611 01 FC, instalat la locuinţa inculpatului G.N.

din municipiul Giurgiu, judeţul Giurgiu.

A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 10300 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de

fapt:

219

Inculpatul G.N. a avut calitatea de ofiţer de poliţie şi a fost şeful Biroului pentru Străini

Giurgiu.

În această calitate, inculpatul a primit de la martora denunţătoare P.M. suma de 200

Euro, la data de 15 decembrie 2007, pentru derularea cu uşurinţă a procedurilor

privind eliberarea unui permis de şedere temporară în România pentru numita B.D.

La data de 20 decembrie 2006, inculpatul a primit tot de la martora denunţătoare

P.M. suma de 200 Euro pentru efectuarea formalităţilor privind prelungirea vizei de

şedinţă temporară în România a numitului B.M.

La data de 16 martie 2007, inculpatul a primit suma de 1.000 Euro tot de la martora

denunţătoare P.M. pentru ca cetăţenii turci O.H. şi B.M. să primească viză de şedere

temporară în România, ocazie cu care s-a procedat la constatarea infracţiunii

flagrante.

Cu privire la aceste fapte, prima instanţă a reţinut că vinovăţia inculpatului a fost

dovedită cu declaraţia martorei P.M. şi înregistrarea audio - video a dialogului purtat

în mediul ambiental între martoră şi inculpat.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că la sfârşitul lunii noiembrie 2006 -

începutul lunii decembrie 2006, inculpatul G.N. a primit foloase necuvenite de la

martorul B.E.M.A. constând în achitarea consumaţiei făcută de inculpat şi numitul

U.M.A. la restaurantul „P.” din municipiul Giurgiu, primirea unui aparat de aer

condiţionat marca „Toyo” şi a unor pachete de produse alimentare (conţinând carne

de porc şi produse lactate) în valoare de 210 Euro, pachete primite de inculpat prin

intermediul martorului M.T.

În cursul anului 2007, inculpatul G.N. a primit de la cetăţeanul străin J.N., prin

intermediul martorului M.G. un miel, iar în primăvara anului 2006 a primit de la

acelaşi cetăţean un miel prin intermediul martorului B.S.C.

Aceste bunuri au fost oferite inculpatului ca o consecinţă a îndeplinirii îndatoririlor de

serviciu referitoare la derularea formalităţilor privind acordarea dreptului de şedere în

România pentru cetăţeanul străin.

Instanţa de fond a reţinut că , în drept, faptele inculpatului, aşa cum au fost expuse,

întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 254 alin. (1) C. pen.,

respectiv luare de mită şi art. 256 alin. (1) C. pen., respectiv primire de foloase

necuvenite, ambele texte fiind raportate la dispoziţiile Legii nr. 78/2000.

Fiind săvârşite mai multe acte materiale, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale,

s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen., iar faţă de împrejurarea că

220

inculpatul a săvârşit două infracţiuni înainte de a fi condamnat pentru vreuna din ele,

s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen.

Individualizarea pedepselor s-a făcut în raport de criteriile generale prev. de art. 72

C. pen., reţinându-se circumstanţele atenuante în favoarea inculpatului cu consecinţa

reducerii pedepselor sub limita minimului special.

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi

inculpatul G.N..

Parchetul a criticat hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte:

- greşita individualizare a pedepselor aplicate, în sensul să acestea sunt prea blânde

în raport de faptele comise;

- omisiunea de a se aplica dispoziţiile art. 35 C. pen.;

- omisiunea de a se aplica dispoziţiile art. 64 lit. c) C. pen.;

- greşita ridicare a sechestrului asigurător.

Inculpatul a criticat sentinţa cu privire la individualizarea pedepsei, în sensul că

pedepsele aplicate sunt greşit individualizate sub aspectul modalităţii de executare,

solicitând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, întrucât nu are

antecedente penale, a avut o conduită ireproşabilă în societate, a recunoscut şi

regretat faptele pe tot parcursul procesului penal.

Prin decizia penală nr. 5 din 14 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I

penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie şi de inculpatul G.N. împotriva sentinţei penale nr. 181 din 03 aprilie 2008,

pronunţată de Tribunalul Giurgiu.

S-a desfiinţat în parte sentinţa şi rejudecând în fond s-a dispus ca inculpatul să

execute alături de pedeapsa de 2 ani închisoare şi pedeapsa complimentară a

interzicerii drepturilor prev. de art. 64 teza a ll-a lit. b) şi c) C. pen. pe o durată de 2

ani.

În baza art. 81 C. pen. şi art. 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a

executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii.

S-a mai dispus înlăturarea dispoziţiei referitoare la ridicarea sechestrului asigurător

instituit prin ordonanţa din 27 martie 2007 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie asupra

unui aparat de aer condiţionat marca „Toyo”, seria TA-09CHSC403611 01 FC,

asupra sumei de 400 Euro şi a sumei de 577,50 Ron.

221

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel, examinând cauza în limitele şi în

conformitate cu dispoziţiile art. 371, art. 372 şi art. 378 C. proc. pen., a constatat că

ambele apeluri sunt fondate.

S-a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod corect, pe baza probelor administrate,

situaţia de fapt, făcând şi o încadrare juridică corespunzătoare a faptelor săvârşite de

inculpat.

S-a constatat că, fapta inculpatului care, în calitatea sa de ofiţer de poliţie, şef al

Biroului pentru Străini Giurgiu a primit în mod repetat bani de la martora

denunţătoare P.M. în scopul de a facilita derularea unor proceduri privind prelungirea

vizei de şedere temporară în România pentru cetăţeni străini, întruneşte elementele

constitutive ale infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat care a primit bani sau alte foloase materiale, în mod repetat,

după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul

acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 356 alin. (1)

rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului,

instanţa de control judiciar a reţinut că nu s-au avut în vedere toate criteriile generale

prev. de art. 72 C. pen., referitoare la limitele sancţiunii, gradul de pericol social al

faptelor, împrejurările în care au fost săvârşite faptele şi datele personale ale

inculpatului.

S-a constatat că prima instanţă a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţe

atenuante prev. de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., întrucât inculpatul a avut o bună

conduită înainte de săvârşirea faptelor, neavând antecedente penale, iar după

săvârşirea infracţiunilor a avut o atitudine corectă, prezentându-se în faţa autorităţilor

după punerea sa în libertate, ori de câte ori a fost necesar, recunoscând şi regretând

faptele, însă a apreciat că se impune o analiză mai atentă asupra modalităţii de

executare a pedepsei.

S-a reţinut că, o pedeapsă poate fi corectivă numai dacă ţine seama de persoana

căreia i se aplică, de capacitatea sa de a-şi analiza faptele şi de a se hotărî pentru o

conduită compatibilă cu interesele societăţii, fiind necesar să existe o proporţie între

pedeapsă, infracţiunea comisă şi persoana inculpatului.

222

S-a constatat că inculpatul este în vârstă de 52 ani, este absolvent al facultăţii de

Tehnologie Chimică din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, din anul 1990

lucrează în poliţie, are în întreţinere un copil în vârstă de 20 ani, care este student şi

are probleme de sănătate, fiind diagnosticat cu tulburare depresiv anxioasă şi

hemangion hepatic, aşa cum rezultă din certificatul medical eliberat de Spitalul de

Urgenţă „Profesor Doctor D. Gerota” Bucureşti.

În completarea profilului inculpatului, s-au analizat concluziile referatului de evaluare

întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Giurgiu, din care rezultă

că perspectivele de reintegrare în societate ale inculpatului sunt mari.

Instanţa de apel a concluzionat că este în afară de orice dubiu că inculpatul a

săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată, dar în raport de cele arătate,

scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins chiar şi fără executarea

acesteia, pronunţarea condamnării constituind un avertisment pentru inculpat.

Pentru aceste considerente, în baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea

condiţionată a executării pedepsei inculpatului, apreciindu-se că nu este fondată

susţinerea parchetului, referitoare la greşita individualizare a pedepselor aplicate

inculpatului, în sensul că sunt prea blânde.

S-a constatat, însă, că prima instanţă a omis să aplice dispoziţiile art. 35 C. pen.,

acest text de lege fiind incident, deoarece instanţa de fond a aplicat inculpatului şi

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C.

pen. pe o perioadă de 2 ani, alături de pedeapsa principală aplicată pentru săvârşirea

infracţiunii de luare de mită. în această situaţie, făcând aplicarea dispoziţiilor

referitoare la concursul de infracţiuni, instanţa de fond ar fi trebuit să dispună ca

inculpatul să execute alături de pedeapsa principală cea mai grea şi pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o

perioadă de 2 ani.

S-a mai reţinut că este întemeiat şi motivul de apel, referitor la omisiunea de a se

aplica dispoziţiile art. 35 C. pen., întrucât, în cauză, se impunea să se interzică

inculpatului şi exercitarea dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., având în vedere

că acesta avea la momentul săvârşirii faptelor calitatea de funcţionar public.

Totodată, s-a apreciat că este întemeiată şi critica referitoare la greşita ridicare a

sechestrului asigurător instituit în cauză, întrucât această măsură a fost dispusă în

faza urmăririi penale, în vederea confiscării speciale a bunurilor primite de inculpat

223

prin săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa şi trebuie să dureze până la

momentul în care se confiscă în mod efectiv bunurile primite de inculpat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, solicitând

admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în baza art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

şi pe fond reidividualizarea pedepsei inculpatului, în sensul majorării cuantumului şi

dispunerii executării acesteia în regim de detenţie, întrucât nu au fost respectate

criteriile de individualizare prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen.

Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu,

potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este

nefondat.

Conform art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au

aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în

alte limite decât cele prevăzute de lege.

Potrivit art. 72 C. pen., care reglementează criteriile generale de individualizare, la

stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a

Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate de partea specială, de gradul de pericol

social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează

sau agravează răspunderea penală.

Atingerea dublului scop, preventiv şi educativ al pedepsei, este condiţionată de

caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea

faptei, periculozitatea socială a autorului, pe de o parte, şi durata sancţiunii şi natura

sa, pe de altă parte.

Înalta Curte constată că, la stabilirea pedepsei aplicate inculpatului G.N., instanţa de

apel a realizat o justă apreciere a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., prin

luarea în considerare atât a circumstanţelor reale de comitere a infracţiunilor, cât şi a

datelor favorabile ce caracterizează persoana inculpatului, care evidenţiază

posibilitatea reală a reeducării acestuia, chiar şi fără executarea pedepsei,

pronunţarea hotărârii de condamnare constituind un avertisment suficient pentru

acest inculpat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva deciziei penale

224

nr. 5 din 14 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe

inculpatul G.N.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva deciziei penale nr. 5 din

14 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul G.N.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 mai 2009.

Legitimă apărare. Atac imediat. Circumstanţe atenuante legale. Provocare

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracţiunea. Cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei

Indice alfabetic: Drept penal

- legitimă apărare

- provocare

C. pen., art. 44, art. 73 lit. b)

225

1. Legitima apărare presupune ca atacul material, direct şi injust pentru

înlăturarea căruia persoana săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală să fie

imediat - iminent sau actual. Nu se află în stare de legitimă apărare, în sensul art. 44

C. pen., persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală după scurgerea

unui interval de timp de la consumarea atacului, în timp ce victima se retrăgea în

fugă, întrucât atacul nu era nici iminent şi nici actual.

2. Circumstanţa atenuantă legală a provocării, prevăzută în art. 73 lit. b) C.

pen., presupune săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau

emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, iar nu a altei

persoane, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii sau prin altă

acţiune ilicită gravă. Prin urmare, circumstanţa atenuantă legală a provocării nu

poate fi reţinută, dacă făptuitorul nu a avut certitudinea că violenţa a fost exercitată

de persoana vătămată.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 945 din 17 martie 2009

Prin sentinţa nr. 674 din 5 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a

penală, în baza art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm.

C. pen. şi art. 33 C. pen., a condamnat pe inculpatul G.V. la o pedeapsă de 8 ani

închisoare, iar în baza art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu

aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. şi art. 33 C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la

o pedeapsă de 5 ani închisoare.

În baza art. 33 - art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele

aplicate, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare.

În baza art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., s-a interzis

inculpatului dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi

dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, ca pedepse

accesorii.

Examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a constatat că între martorul

Ţ.D. şi inculpatul G.V. a izbucnit un conflict privitor la martora A.V. (fosta prietenă a

lui Ţ.D. şi actuala prietenă a inculpatului), iar în dimineaţa zilei de 15 aprilie 2007,

Ţ.D. l-a sunat de mai multe ori pe inculpat, între cei doi existând discuţii în cursul

226

cărora şi-au adresat reciproc injurii şi ameninţări, discuţii care s-au terminat cu

concluzia că trebuie să se întâlnească seara în parc la Obor.

În jurul orelor 2300, Ţ.D. împreună cu alţi nouă prieteni au venit în parc, loc în

care s-au întâlnit cu rudele şi prietenii inculpatului, între cele două grupuri având loc

o încăierare în urma căreia numitul G.A. (unchiul inculpatului) a fost înjunghiat în

fesa dreaptă. Datorită faptului că grupul inculpatului era format din persoane mai în

vârstă şi mai puternice, Ţ.D. împreună cu grupul său, după înjunghierea numitului

G.A., au fugit spre un magazin, fiind urmăriţi de cei din grupul advers. Ţ.D. împreună

cu alte patru persoane din grupul său au fugit spre piaţă, iar celelalte cinci persoane

din grupul său printre care şi cele două victime (P.M. şi T.A.) au fugit spre Şoseaua

Colentina. În dreptul colţului unui magazin, în timp ce fugeau, cei cinci au fost ajunşi

de inculpat şi o parte din grupul lui, loc în care inculpatul i-a aplicat victimei P.M. o

lovitură de cuţit în spate. Profitând de faptul că în acelaşi timp T.A., care se îndrepta

spre o staţie de tramvai, s-a împiedicat, inculpatul şi cei care-l însoţeau s-au

îndreptat spre cel căzut. În apropierea gardului staţiei de tramvai, pe carosabil, T.A.

a fost ajuns de inculpat, care i-a aplicat o lovitură de cuţit în partea stângă a toracelui

şi alte lovituri cu pumnul şi mânerul cuţitului în cap. P.M. a mai alergat până la staţia

de tramvai, loc din care a fost ridicat de salvare, decedând la scurt timp. T.A., după

ce a plecat inculpatul, a sunat pe alţi membrii ai grupului său, care au venit cu un

autoturism şi l-au transportat la spital.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală, moartea numitului P.M. a fost

violentă, s-a datorat şocului hemoragic, consecinţa unei plăgi înjunghiate toracice

penetrante cu intersectarea pleurei, pulmonului şi pericardului, cu hemotorax masiv

şi hemopericard consecutiv. Leziunile traumatice tanatogeneratoare au putut fi

produse prin lovire cu corp tăietor-înţepător (tip cuţit) care a acţionat pe o lungime de

cca. 12 cm şi o lăţime maximă de 1,2 cm. La examenul extern s-au mai constatat

leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu şi de corp/plan dur, în

acelaşi context traumatic, iar între leziunile toracice descrise şi cauza medicală a

decesului există legătură de cauzalitate directă, necondiţionată, moartea putând

data din 15 aprilie 2007.

Referitor la leziunile suferite de T.A., raportul de expertiză medico-legală a

conchis că numitul T.A. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin

lovire cu un corp tăietor-înţepător (posibil cuţit/briceag sau similar) şi prin lovire cu şi

de corp/plan dur, leziunile traumatice pot data din 15 aprilie 2007 şi au necesitat 16 -

227

18 zile de îngrijiri medicale; plaga penetrantă toracică a pus în primejdie viaţa

victimei şi leziunile expertizate nu constituie infirmitate.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de

familie, prin decizia nr. 222/A din 9 octombrie 2008, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul,

reiterând motivele susţinute în faţa instanţei de apel referitoare la legitima apărare,

depăşirea limitelor legitimei apărări, scuza provocării şi reţinerea circumstanţelor

atenuante.

În drept, inculpatul şi-a întemeiat recursul formulat pe dispoziţiile art. 3859

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. referitor la comiterea unei grave erori de fapt cu

consecinţa greşitei condamnări a inculpatului şi, respectiv, art. 3859 alin. (1) pct. 14

C. proc. pen. referitor la greşita individualizare a pedepsei.

Examinând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectele invocate de inculpat

şi prin prisma cazurilor de casare menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

constată că recursul formulat nu este fondat, soluţiile instanţei de fond şi a celei de

apel fiind legale şi temeinice.

Astfel, există o eroare gravă de fapt, în sensul art. 3859 alin. (1) pct. 18 C.

proc. pen., atunci când situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea

atacată, este contrară actelor şi probelor dosarului.

Rezultă că pentru a fi reţinută „eroarea gravă de fapt” trebuie să se constate

că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire

a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea

sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, cu toate consecinţele care

decurg din aceasta pentru inculpat şi pentru celelalte părţi din proces, inclusiv cu

privire la soluţionarea laturii civile.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu a fost comisă o

gravă eroare de fapt.

Astfel, pe baza probelor administrate în cauză (probe care au fost analizate

pe larg de către prima instanţă) a fost reţinută situaţia de fapt expusă anterior,

însuşită şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, situaţie de fapt care a fost

încadrată corespunzător şi în drept.

228

Fapta inculpatului G.V. care la data de 15 aprilie 2007, în public, l-a înjunghiat

mortal pe numitul P.M. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor

calificat prevăzută în art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Fapta inculpatului care, la aceeaşi dată, în public, l-a înjunghiat pe numitul

T.A., provocându-i leziuni care i-au pus viaţa în pericol, întruneşte elementele

constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20

raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

1. Referitor la motivul de recurs privind legitima apărare:

Potrivit art. 44 C. pen., legitima apărare este apărarea pe care o persoană o

realizează prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura un

atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva

unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat

ori interesul obştesc.

De esenţa legitimei apărări este existenţa unei agresiuni, a unui atac care

pune în pericol grav persoana sau drepturile acesteia ori un interes obştesc şi care

creează necesitatea unei acţiuni de apărare imediată, adică de înlăturare a atacului

înainte ca acesta să vatăme valorile ameninţate.

Potrivit legii, pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de apărare, acesta

trebuie să fie un atac material, direct, imediat şi injust, să fie îndreptat împotriva unei

persoane ori unui interes obştesc şi să le pună în pericol grav.

De asemenea, şi fapta săvârşită în stare de legitimă apărare trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii, respectiv să fi fost necesară pentru înlăturarea

atacului şi să fie proporţională cu gravitatea atacului.

Ori, în cauză, se constată că nu sunt îndeplinite nici condiţiile referitoare la

atac şi nici cele referitoare la apărare.

Astfel, după cum rezultă din situaţia de fapt reţinută pe baza probelor

administrate, la momentul la care inculpatul a început să exercite acţiuni violente cu

cuţitul asupra victimelor, nu exista un atac actual sau iminent din partea vreunei

persoane din grupul advers asupra sa sau asupra vreunei alte persoane din grupul

care îl însoţea, iar între vătămarea martorului G.A. şi violenţele exercitate de inculpat

229

s-a scurs un interval de timp, existând posibilitatea înlăturării atacului prin alte

mijloace, nu prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală.

În momentele în care inculpatul a aplicat loviturile cu cuţitul asupra celor două

victime, atacul nu era în curs de executare şi nici pe punctul de a se declanşa.

Împrejurarea că atacul nu era imediat rezultă şi din desfăşurarea acţiunilor,

astfel cum a fost relatată constant şi de către inculpat în declaraţiile date.

Astfel, infracţiunile au fost comise după ce grupul din care făceau parte

victimele încerca să părăsească în fugă zona, fiind urmărit de grupul inculpatului.

În aceste momente, în care victima P.M. fugea, inculpatul i-a aplicat acestuia

o lovitură de cuţit în spate, după care l-a abandonat, întrucât observase că victima

T.A. se împiedicase şi căzuse, momente în care, profitând de imposibilitatea

acesteia de a se apăra, i-a aplicat o lovitură de cuţit în partea stângă a toracelui,

urmată şi de alte violenţe cu pumnul şi mânerul cuţitului în cap.

În aceste condiţii, susţinerea inculpatului că apărarea sa a fost necesară

pentru înlăturarea atacului, care, de altfel, la momentul exercitării violenţelor, după

cum s-a menţionat, nu exista, întrucât victimele infracţiunilor s-au retras în faţa

ripostei agresive a grupului inculpatului, nu este fondată.

Acţiunile vătămătoare ale inculpatului au fost plasate în timp şi în afara

intervalului în care atacul putea fi iminent şi a momentului în care acesta putea fi

consumat, astfel că cerinţa necesităţii nu a fost îndeplinită, întrucât actul pe care l-a

invocat recurentul inculpat nu era nici iminent şi nici nu mai era actual.

Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar considera că erau îndeplinite condiţiile

atacului, iar apărarea inculpatului era necesară pentru înlăturarea atacului, în cauză

nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie a apărării referitoare la proporţionalitatea

acesteia cu gravitatea atacului.

Astfel, faptele săvârşite de inculpat nu au corespuns nevoii de apărare pe

care a creat-o atacul, întrucât inculpatul, în primul caz, a lovit-o pe victimă cu cuţitul

în timp ce aceasta fugea şi se afla cu spatele la el, iar în al doilea caz, victima era

căzută la pământ, având posibilităţi minime de ripostă.

Rezultă, din considerentele expuse, că inculpatul nu a acţionat în legitimă

apărare atunci când a săvârşit faptele prevăzute de legea penală, întrucât nu a

230

recurs la violenţe pentru a înlătura un pericol creat de un atac al victimelor, victime

care încercau să fugă de grupul format din mai multe persoane, din care făcea parte

şi inculpatul.

În aprecierea inexistenţei legitimei apărări nu trebuie omisă nici împrejurarea

că inculpatul era înarmat cu un cuţit, iar victimele nu.

2. Referitor la motivul de recurs privind excesul scuzabil:

Art. 73 lit. a) C. pen. reglementează circumstanţa atenuantă a depăşirii

limitelor legitimei apărări, iar pentru existenţa acesteia este necesar ca făptuitorul să

se fi aflat, la începutul acţiunii sale, în legitimă apărare, să fi depăşit limitele acestei

apărări, însă această depăşire să nu fie determinată de starea de tulburare sau

temere provocată de atac.

Ori, în cauză, se constată că inculpatul nu avea cum să depăşească limitele

legitimei apărări, legitimă apărare care, după cum s-a menţionat, nu există în cauză,

nefiind îndeplinite condiţiile acesteia privind atacul şi apărarea.

3. Referitor la motivul privind reţinerea circumstanţei atenuante a scuzei

provocării:

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., scuza provocării există atunci când infracţiunea a

fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, produsă prin

violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită

gravă.

Rezultă că pentru reţinerea scuzei provocării trebuie îndeplinite mai multe

condiţii, respectiv: infracţiunea să fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice

tulburări sau emoţii, stare care să fi avut drept cauză o provocare din partea

persoanei vătămate.

De asemenea, este necesar ca provocarea să fi fost produsă de victimă prin

violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită

gravă, iar riposta infractorului la acţiunea provocatoare a victimei trebuie să fie

îndreptată împotriva acesteia, iar nu împotriva altei persoane.

În cauză se poate reţine că inculpatul a săvârşit infracţiunile într-o stare de

încărcare nervoasă, însă din probele administrate în cauză nu rezultă că această

stare de tulburare a fost determinată de faptele provocatoare ale victimelor.

231

În declaraţiile sale, inculpatul a arătat că, după înfruntarea celor două grupuri,

s-a înarmat cu un cuţit pe care l-a găsit pe jos, după care a început să lovească cu

acesta haotic, pentru a se apăra.

Apărarea inculpatului este infirmată de celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, inculpatul, însoţit de alte persoane, pornise în urmărirea mai multor persoane,

între care se aflau şi victimele, după ce a avut loc confruntarea între cele două

grupuri, moment în care a lovit victimele în modalitatea arătată.

Probele administrate în cauză nu au făcut dovada că inculpatul a fost

provocat de cele două victime, mai ales că iniţiativa confruntării între cele două

grupuri a aparţinut inculpatului şi martorului Ţ.D., în vederea soluţionării unui conflict

determinat de disputa cu privire la o fată.

După încăierarea care a avut loc între cele două grupuri, riposta inculpatului a

fost îndreptată împotriva celor două victime, fără ca acesta să fi avut certitudinea că

victimele erau autoarele violenţelor exercitate asupra sa sau asupra unchiului său,

împrejurare care determină ca inculpatul să nu beneficieze de circumstanţa

atenuantă a provocării.

4. Referitor la reţinerea circumstanţelor atenuante:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în raport cu natura infracţiunilor

săvârşite, cu gradul de pericol social sporit al acestora, determinat şi de urmările

socialmente periculoase ale faptelor (în cazul victimei P.M. urmarea fiind

ireversibilă), cu împrejurările în care acestea au fost săvârşite şi modul extrem de

violent în care a acţionat inculpatul, care nu a ezitat să folosească cuţitul cu care se

înarmase, nu pot fi reţinute circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului.

La individualizarea pedepselor aplicate, pe lângă circumstanţele reale arătate,

au fost avute în vedere şi circumstanţele personale pozitive ale inculpatului,

respectiv era minor la data săvârşirii faptelor, a regretat şi recunoscut comiterea

faptelor, cu nuanţările menţionate, s-a predat organelor de poliţie, iar anterior

săvârşirii infracţiunilor a avut un comportament corespunzător în familie şi societate.

Circumstanţele personale ale inculpatului au stat la baza aplicării pedepselor

într-un cuantum orientat spre minimul special prevăzut de lege, pedepse care

corespund, atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, dublului scop

educativ şi coercitiv, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen.

232

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există motive pentru

reducerea pedepselor aplicate recurentului G.V.

În consecinţa, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca

nefondat, recursul declarat de inculpat.

Minor. Individualizarea pedepselor. Nedenunţarea unor infracţiuni. Elemente constitutive

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Minoritatea

Indice alfabetic: Drept penal

- minor

- individualizarea pedepselor

- nedenunţarea unor infracţiuni

C. pen., art. 100, art. 262

1. În conformitate cu prevederile art. 100 C. pen., la alegerea sancţiunii -

măsură educativă sau pedeapsă - care se aplică infractorului minor se ţine seama de

233

gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea

intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în

care a trăit şi de alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Prin

urmare, la alegerea sancţiunii care se aplică infractorului minor instanţa trebuie să

ţină seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, iar nu numai de elementele

de natură să caracterizeze persoana minorului.

Aplicarea unei pedepse este justificată, în cazul în care infractorul minor a

săvârşit infracţiunile de omor calificat şi deosebit de grav şi de tâlhărie, aflate în

concurs, aducând atingere atât vieţii, cât şi patrimoniului victimei, iar modalitatea

de comitere a faptei dovedeşte un comportament de o extremă violenţă şi

indiferenţă faţă de viaţa victimei, pe care, după ce a lovit-o în cap, cu putere, cu

o piatră, pentru a-i sustrage un bun pe care victima îl avea asupra sa, a lăsat-o

în stare de inconştienţă în stradă.

2. Potrivit art. 262 alin. (1) C. pen., infracţiunea de nedenunţare a unor

infracţiuni constă în omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre

infracţiunile prevăzute în art. 174, art. 175, art. 176, art. 211, art. 212, art. 2151, art.

217 alin. (2) - (4), art. 218 alin. (1) şi art. 276 alin. (3) C. pen. Sub aspectul laturii

obiective, infracţiunea prevăzută în art. 262 C. pen. constă în inacţiunea aceluia

care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni grave, la care se referă

acest text de lege, omite să o denunţe de îndată.

Verificarea măsurii în care obligaţia de denunţare a fost îndeplinită de

îndată se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze, întrucât,

numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care

făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 96 din 19 ianuarie 2009

Prin sentinţa nr. 197 din 10 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul

Sibiu, Secţia penală, s-a dispus, în baza art. 104 alin. (1) C. pen., internarea

inculpatului S.P. într-un centru de reeducare, pentru săvârşirea infracţiunilor de

omor calificat şi deosebit de grav, prevăzute în art. 174 alin. (1) coroborat cu art.

175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. şi tâlhărie, prevăzută în art.

211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 99 C. pen.

234

În baza art. 221 alin. (1) C. pen., a fost condamnată inculpata D.A. pentru

săvârşirea infracţiunii de tăinuire, la o pedeapsă de 6 luni închisoare.

Potrivit art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatei, cu titlul de

pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b)

şi c) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării

pedepsei aplicate inculpatei, pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 6 luni,

conform art. 82 C. pen.

Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei

accesorii, pe durata suspendării executării pedepsei închisorii.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,

au fost achitaţi inculpaţii M.A. şi M.L. sub aspectul infracţiunii prevăzute în art.

262 alin. (1) C. pen. (nedenunţarea unor infracţiuni).

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în seara

zilei de 21 iunie 2006, inculpaţii S.P., M.A., M.L. şi D.A., intenţionând să facă

unele cumpărături, au ajuns în apropierea hotelului C., unde au întâlnit-o pe

victima G.V.

În intenţia de a-l deposeda pe G.V. de bunurile pe care le avea asupra sa,

inculpatul S.P. a lovit victima cu o piatră în cap, aceasta căzând la pământ, în

urma loviturii primite.

Imediat, inculpatul i-a sustras victimei punga pe care aceasta o avea

asupra sa, după care s-a alăturat celorlalţi inculpaţi, care se aflau în apropierea

locului faptei. Cu toţii s-au deplasat apoi la locuinţa inculpaţilor M., unde

verificând conţinutul pungii au constatat că aceasta conţinea un pachet de

pampers pentru copii.

A doua zi, inculpata M.L. i-a dat punga cu pampers inculpatei D.A., care

avea un copil mic.

La puţin timp după incident, victima a fost descoperită în stare de

inconştienţă, la locul faptei, de către martorii C.E. şi S.R., fiind transportată la

Spitalul Municipal M. Ulterior, victima a fost dusă la Spitalul Clinic Judeţean S.,

unde a încetat din viaţă la data de 25 iunie 2006. Din concluziile raportului de

autopsie a rezultat că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei

meningo-cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral, cu fractură de

235

boltă şi bază craniană. S-a stabilit, totodată, că leziunile pot data din 21 iunie

2006 şi s-au putut produce prin lovire cu un corp dur şi cădere pe un plan dur.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul minor S.P. se face vinovat de

săvârşirea infracţiunilor de omor calificat şi deosebit de grav, prevăzută în art.

174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.

şi tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., în concurs real.

În raport cu prevederile art. 100 C. pen., prima instanţă a apreciat că, faţă

de inculpatul minor, se impune luarea unei măsuri educative, respectiv cea a

internării într-un centru de reeducare, considerată ca fiind suficientă pentru

îndreptarea acestuia. Astfel, s-a reţinut că minorul avea cu puţin peste vârsta de

14 ani la data comiterii infracţiunilor, s-a născut şi a trăit într-un mediu sărac, iar

din raportul de evaluare a rezultat că în ultimul timp a suferit influenţa negativă a

inculpaţilor M.A. şi M.L.

Referitor la inculpata D.A., prima instanţă a reţinut că din declaraţiile date

de aceasta în timpul urmăririi penale, menţinute în cursul cercetării judecătoreşti,

coroborate cu declaraţiile celorlalţi inculpaţi şi cu cele ale martorei R.C., a

rezultat că primind punga cu pampers a ştiut că aceasta provine din săvârşirea

unei fapte prevăzute de legea penală. Drept urmare, s-a reţinut că inculpata a

săvârşit, în modalitatea arătată mai sus, infracţiunea de tăinuire prevăzută în art.

221 alin. (1) C. pen.

În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii M.A. şi M.L., prima instanţă a dispus

achitarea acestora, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen., constatând lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de

nedenunţare a unor infracţiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen. S-a

apreciat că, în cauză, nu s-a putut demonstra că a existat intenţia acestora de a

omite denunţarea infracţiunilor comise de inculpatul S.P., atâta timp cât ambii

inculpaţi au fost audiaţi în ziua imediat următoare săvârşirii faptelor, relatând

despre acestea tot ce ştiau.

Prin decizia nr. 24/A din 5 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel

Alba Iulia, Secţia pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul

declarat de procuror împotriva sentinţei penale nr. 197 din 10 octombrie 2007

pronunţată de Tribunalul Sibiu şi, în consecinţă:

A fost desfiinţată sentinţa penală atacată, numai sub aspectul soluţionării

laturii penale privind pe inculpaţii M.A. şi M.L., al individualizării sancţiunii penale

236

aplicate inculpatului minor S.P. şi al aplicării pedepsei accesorii, prevăzută în

art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. în ce o priveşte pe inculpata D.A. şi, procedându-se

la o nouă judecată în fond a cauzei, în aceste limite:

I. A fost condamnat inculpatul M.A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare

pentru săvârşirea infracţiunii de nedenunţarea unor infracţiuni, prevăzută în art.

262 alin. (1) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 99 şi art. 109 C. pen.,

dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui

termen de încercare de un an şi 6 luni, format din durata pedepsei aplicate, la

care s-a adăugat un interval de timp de un an.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile şi pe

durata prevăzută în art. 71 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 71 alin. ultim C. pen., pe durata suspendării

condiţionate a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatului, a fost

suspendată şi executarea pedepsei accesorii.

II. A fost condamnată inculpata M.L. la o pedeapsă de 2 ani închisoare

pentru săvârşirea infracţiunii de nedenunţarea unor infracţiuni, prevăzută în art.

262 alin. (1) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

S-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile şi pe

durata prevăzută în art. 71 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 61 alin. (1) C. pen. a fost menţinut beneficiul

liberării condiţionate, privind restul de pedeapsă de 559 zile, rămas neexecutat

din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatei prin sentinţa penală nr.

177/2002 a Tribunalului Sibiu, modificată prin decizia penală nr. 319/A/2002 a

Curţii de Apel Alba Iulia.

III. A fost condamnat inculpatul minor S.P. la pedepsele de:

- 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi

deosebit de grav, prevăzută în art. 174 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 175

alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 99 şi

art. 109 C. pen;

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în

art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 99 şi art.

109 C. pen.

237

În baza dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost

contopite pedepsele aplicate inculpatului minor, în pedeapsa cea mai grea de 8

ani închisoare.

S-a aplicat inculpatului S.P. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile şi pe

durata prevăzută în art. 71 alin. (1) C. pen., după împlinirea vârstei de 18 ani.

IV. A fost înlăturată pedeapsa accesorie prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. c)

C. pen. aplicată inculpatei D.A., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei

penale atacate.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că

inculpaţii M.A. şi M.L. se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de nedenunţarea

unor infracţiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., atâta vreme cât au avut

posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile, lucru pe care însă nu l-au făcut.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul minor S.P., s-a reţinut că prima instanţă

nu a avut în vedere toate criteriile menţionate în textul art. 100 C. pen., ci numai

pe cele legate strict de persoana inculpatului minor, lăsând la o parte, în mod

nejustificat, gradul de pericol social al faptelor săvârşite, precum şi urmarea

produsă, astfel că s-a apreciat că numai o pedeapsă cu privare de libertate este

de natură să asigure îndreptarea minorului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.P.

care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat cazul de casare prevăzut în

art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., susţinând că instanţa de apel a greşit,

aplicându-i inculpatului pedepse pentru faptele săvârşite, cu executare prin

privare de libertate şi că sancţiunea stabilită de prima instanţă, respectiv

internarea într-un centru de reeducare, era cea corectă, temeinică,

corespunzătoare datelor care caracterizează persoana inculpatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând atât motivele de recurs

invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3)

C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 C. proc. pen., constată

că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia

inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând

faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanţa de apel a efectuat o justă individualizare a

pedepselor aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului

238

acestora, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale

prevăzute în art. 72 C. pen.

Deşi instanţa de fond a luat faţă de inculpatul S.P. măsura educativă a

internării într-un centru de reeducare pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie

şi de omor calificat şi deosebit de grav, considerând că luarea măsurii este

suficientă pentru îndreptarea minorului, cu toate acestea, în alegerea sancţiunii,

s-a argumentat doar că inculpatul avea puţin peste vârsta de 14 ani la data

săvârşirii faptelor, provine dintr-o familie numeroasă care îşi asigură cu greu

traiul, prezintă tulburări de conduită şi că a abandonat şcoala, absolvind trei

clase, până la vârsta de 16 ani.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că alegerea sancţiunii de către

instanţa de fond nu s-a făcut conform art. 100 C. pen., fiind exclus criteriul

gradului de pericol social al faptelor comise şi urmărilor pe care acestea le-au

produs.

Prin săvârşirea celor două infracţiuni s-a adus atingere nu doar

patrimoniului persoanei atacate, dar şi vieţii acesteia, fiind în mod direct afectată

şi familia victimei.

Relevantă este şi modalitatea de comitere a faptelor, care dovedeşte nu

doar un comportament de o extremă violenţă, dar şi indiferenţă faţă de viaţa

victimei. Astfel, nu poate fi ignorat faptul că, după ce inculpatul a lovit victima în

cap, cu putere, cu o piatră, pentru a-i sustrage punga de pampers pe care

aceasta o avea asupra sa, a lăsat-o în stare de inconştienţă în stradă.

Alegerea unei măsuri educative pentru inculpatul minor era cu atât mai

puţin indicată cu cât după punerea sa în libertate în prezenta cauză, a săvârşit

alte infracţiuni - furt calificat şi tâlhărie - pentru care s-a luat din nou măsura

arestării preventive a acestuia.

Toate aceste aspecte, combinate cu atitudinea oscilantă adoptată de

inculpat pe parcursul cercetărilor, prin prezentarea mai multor variante ale

săvârşirii faptelor, din care ultima exclude orice participare a sa şi a inculpatei

M.L., incriminându-l doar pe inculpatul M.A., în pofida probelor administrate în

cauză, demonstrează că inculpatul prezintă un real pericol pentru ordinea

publică şi că este predispus să comită şi alte fapte antisociale. De aceea, o

măsură educativă, care durează până la împlinirea vârstei de 18 ani şi care ar

239

putea fi prelungită pe o durată de cel mult doi ani, după împlinirea acestei vârste,

nu este de natură să asigure îndreptarea minorului.

Având în vedere şi faptul că partea civilă G.I. a suferit o severă traumă

psihică prin pierderea soţului său şi, respectiv, a tatălui minorului rezultat din

căsătoria sa, precum şi faptul că inculpatul S.P. a comis o infracţiune de o

gravitate deosebită, sancţionată în toate timpurile şi tipurile de societate sub

forma paricidului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel

a efectuat o corectă individualizare în cauză, atât sub aspectul naturii sancţiunii

aplicate inculpatului, cât şi a modalităţii de executare a acesteia.

Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată,

de asemenea, că instanţa de apel, în mod legal, a dispus condamnarea

inculpaţilor M.A. şi M.L.

Cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de

nedenunţare a unor infracţiuni prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., constând în

aceea că, deşi au fost de faţă când inculpatul S.P. a comis faptele, au omis să le

denunţe de îndată.

Obligaţia de a denunţa de îndată săvârşirea unei infracţiuni apare ca o

excepţie de la regula potrivit căreia, în legislaţia penală, nu este stabilită

obligaţia generală de denunţare a infracţiunilor.

În raport cu infracţiunile ce trebuiau denunţate, fapta de nedenunţare

apare ca o infracţiune subsecventă, dar autonomă.

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea cuprinde, ca element material, o

inacţiune ce se înfăţişează sub forma unei atitudini pasive a celui care, luând

cunoştinţă de săvârşirea unor infracţiuni grave, omite a le denunţa de îndată.

Nedenunţarea unor infracţiuni implică aşadar săvârşirea, în prealabil, de

către o anumită persoană a uneia dintre infracţiunile expres prevăzute în art. 262

alin. (1) C. pen.

Pentru realizarea laturii obiective este suficient ca subiectul activ să fi

omis a denunţa una dintre infracţiunile enumerate de textul legal.

Verificarea măsurii în care obligaţia de denunţare a fost îndeplinită, de

îndată, se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze, deoarece,

numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care

făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile.

240

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că probele administrate în

cauză au relevat faptul că despre săvârşirea de către inculpatul S.P. a

infracţiunii de tâlhărie au avut cunoştinţă, din momentul comiterii ei, atât

inculpatul M.A., cât şi inculpata M.L., aceştia fiind de faţă atunci când inculpatul

a luat victimei, căzută la pământ, punga pe care aceasta o avea asupra sa şi

care conţinea mai multe bucăţi de pampers.

Cu toate acestea, inculpaţii nu au încunoştinţat organele de poliţie, nici în

noaptea săvârşirii faptei şi nici a doua zi dimineaţa, când - conform declaraţiei

date de inculpata M.L. în faţa instanţei de fond - au fost opriţi de doi poliţişti în

târgul de animale şi întrebaţi unde se află inculpatul S.P.

Primele declaraţii au fost date de către inculpaţi abia în după amiaza zilei

de 22 iunie 2006, când au fost convocaţi la poliţie.

În raport cu aceste circumstanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că obligaţia denunţării

de îndată a infracţiunii de tâlhărie nu a fost îndeplinită de către cei doi inculpaţi,

deşi aceştia aveau posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile în acea

noapte sau în dimineaţa zilei următoare. Sub aspectul laturii subiective, forma de

vinovăţie cu care inculpaţii au săvârşit infracţiunea este intenţia.

În acest sens se poate observa că inculpaţii nu numai că nu au anunţat

organele de poliţie despre comiterea faptei de tâlhărie de către inculpatul S.P.,

dar au şi lăsat victima căzută la pământ.

Ca atare, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut lipsa intenţiei de a omite

denunţarea infracţiunii de tâlhărie, atâta vreme cât inculpaţii au avut posibilitatea

reală de a încunoştinţa autorităţile, lucru pe care nu l-au făcut, implicarea lor în

procesul penal, într-un interval relativ scurt de timp, datorându-se doar diligenţei

organelor de urmărire penală.

Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în

conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.

241

Individualizarea pedepselor. Detenţiunea pe viaţă. Contopirea pedepsei cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru care există o condamnare definitivă 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele.

Individualizarea pedepselor   

Indice alfabetic: Drept penal

- individualizarea pedepselor

           

               C. pen., art. 72, art. 85

 1. În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe

viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii, cum este infracţiunea de omor deosebit de

grav prevăzută în art. 176 C. pen., dacă prima instanţă a aplicat pedeapsa închisorii,

instanţa de apel care apreciază că se impune aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă

trebuie să motiveze alegerea pedepsei alternative a detenţiunii pe viaţă în raport cu

criteriile prevăzute în art. 72 C. pen.

242

2. În conformitate cu Decizia nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007 a Secţiilor

Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de control judiciar nu pot

dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care

a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care

există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către

prima instanţă. Din considerentele deciziei rezultă că, prin excepţie de la regula

instituită prin dispozitiv, instanţa de control judiciar poate dispune direct în calea de

atac contopirea pedepselor, dacă prima instanţă, fiind legal învestită, a omis să se

pronunţe în această privinţă.

Prin urmare, dacă necontopirea pedepselor nu reprezintă o omisiune a primei

instanţe, instanţa de apel nu poate dispune direct în calea de atac a apelului

anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei conform art. 85 C. pen. şi

contopirea pedepselor aplicate pentru infracţiunile care au făcut obiectul judecăţii cu

pedepsele aplicate infracţiunilor concurente pentru care există o condamnare

definitivă cu suspendarea condiţionată a executării.

 

  I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 487 din 10 februarie 2010

 

A. Prin sentinţa penală nr. 182 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Mureş au fost

condamnaţi inculpaţii:

1. M.A. la pedepsele de:

- 18 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav,

prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., cu

aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. c) şi cu

aplicarea art. 80 C. pen.;

            - în baza art. 65 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (1) teza finală şi art. 176 alin.

(1) teza finală C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii

exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pe o

perioadă de 4 ani;

- 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197 alin.

(1) şi (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., cu reţinerea art. 74

alin. (1) lit. c) şi cu aplicarea art. 80 C. pen.;

243

- în baza art. 65 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (2) teza a ll-a C. pen., s-a

aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pe o perioadă de 4 ani;

- 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu,

prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C. pen., s-au contopit

pedepsele principale stabilite, aplicându-se inculpatului pedeapsa cea mai grea de 18

ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare, urmând ca acesta să

execute pedeapsa rezultantă de 21 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei

închisorii, exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen., alături de pedeapsa rezultantă de 21 ani

închisoare, s-a aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pe o perioadă de 4 ani.

2. T.V. la pedepsele de:

- 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav,

prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., cu

aplicarea art. 99 şi urm. şi art. 109 alin. (1) C. pen., cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. c)

şi cu aplicarea art. 80 C. pen.;

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197

alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., cu reţinerea art. 74

alin. (1) lit. c) şi cu aplicarea art. 80 C. pen.;

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu,

prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C. pen., s-au contopit

pedepsele principale stabilite, aplicându-se inculpatului pedeapsa cea mai grea de 8

ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani închisoare, urmând ca acesta să

execute pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. şi a Decizie nr. LI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei închisorii, exerciţiul

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen.

În baza mijloacelor de probă instrumentate în cauză, prima instanţa a reţinut că

inculpaţii au consumat băuturi alcoolice la bufetul din comuna S., începând cu după

amiaza zilei de 14 martie 2008. Seara, s-a aşezat cu ei la masă şi victima K.Z., la

244

invitaţia inculpatului M.A., după ce victima i s-a plâns că o persoană vrea să-l bată.

Înainte de ora închiderii, victima a plecat înspre casă, apoi şi inculpaţii. Ajungând-o pe

drum, inculpatul M.A. a lovit victima, fiind oprit de inculpatul T.V., care l-a prins de

haină. Victima a reuşit să ajungă şi să intre în curtea locuinţei sale, însă a fost urmată

de cei doi inculpaţi. Aceştia au început să o lovească cu pumnii şi picioarele, în

reprize, timp de aproximativ 30 de minute. Au călcat-o în picioare, apăsând-o

puternic în zona gâtului.

În aceeaşi seară, la bufetul din sat a fost şi cea de-a doua victimă, V.M.

Victima V.M., trecând prin dreptul curţii numitului K.Z., a auzit gălăgie şi a

intrat să vadă ce se întâmplă. În acel moment, tot inculpatul M.A. a fost primul care a

lovit-o cu pumnul peste faţă, iar femeia s-a dezechilibrat şi a căzut, lovindu-se cu

capul de zidul casei. A fost luată de inculpatul M.A. şi aşezată pe scări, a fost

dezbrăcată, după care acesta a întreţinut cu ea raport sexual. Femeia era conştientă,

însă, din cauza loviturilor şi de frică, nu s-a putut opune. La propunerea lui M.A., şi

inculpatul T.V. a întreţinut raport sexual cu victima V.M. În momentul în care cel de-al

doilea inculpat s-a ridicat de pe femeie, aceasta nu mai mişca.

În acest timp, victima K.Z. nu mai reacţiona, iar inculpaţii au sesizat că nu mai

putea vorbi, ci doar horcăia.

La propunerea lui M.A., cei doi inculpaţi au luat mai întâi victima K.Z. de mâini şi

picioare, au scos-o din curte, au traversat drumul şi au aruncat-o peste digul de piatră

de la marginea şoselei, în râul Mureş. Victima a fost aruncată de la o înălţime de

aproximativ 2,60 m, căzând pe malul apei. Inculpaţii au coborât pe o scară de lemn

improvizată, au apucat din nou victima de mâini şi de picioare şi au aruncat-o în apă,

inculpatul M.A. urmărind să vadă dacă o duce apa. S-au întors în curte, au lovit-o din

nou pe victima V.M. şi, fără să ştie dacă aceasta mai era sau nu în viaţă, au procedat

la fel ca prima dată, aruncând-o peste parapet de la 2,60 m înălţime, coborând pe

malul Mureşului şi aruncând-o în apele râului, după care au plecat acasă.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpaţilor M.A. şi T.V. de a aplica multiple lovituri

cu pumnii şi picioarele victimelor K.Z. şi V.M. (în curtea victimei K.Z.), iar apoi de a le

arunca de pe şosea, de la înălţime de peste 2 m, peste un parapet până la malul

Mureşului, iar de acolo în apele râului, cu intenţia de a le suprima viaţa, urmare care

s-a şi produs, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de

grav, faptă prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C.

pen.;

245

- fapta aceloraşi inculpaţi de a întreţine (cu aceeaşi ocazie) raport sexual cu

victima V.M., profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra şi de a-şi exprima

voinţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, faptă prevăzută în art.

197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen.;

- fapta aceloraşi inculpaţi de a pătrunde fără drept - împreună şi pe timp de

noapte - în curtea victimei K.Z., fără consimţământul acesteia, întruneşte elementele

constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. (1) şi (2)

C. pen.

B. Prin decizia nr. 82/A din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş,

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de

procuror împotriva sentinţei penale nr. 182 din 22 iunie 2009, care a fost desfiinţată în

parte şi, rejudecând cauza, a dispus următoarele:

I. A descontopit pedeapsa rezultantă de 21 ani închisoare şi 4 ani interzicerea

exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen. aplicată

inculpatului M.A. în pedepsele componente şi a dispus înlăturarea faţă de acesta a

aplicării circumstanţelor atenuante reţinute şi prevăzute în dispoziţiile art. 74 alin. (1)

lit. c) C. pen. şi, implicit, a dispoziţiilor art. 80 C. pen. şi, pe cale de consecinţă, a

majorat pedepsele aplicate acestui inculpat la:

-    detenţiunea pe viaţă şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pentru

comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de

dispoziţiile art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., cu

aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.;

-  10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pentru săvârşirea

infracţiunii de viol, faptă incriminată în dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen.,

cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.;

            - 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, faptă

prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art.

75 alin. (1) lit. c) C. pen.

Conform dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. a) raportat la art. 33 lit. a) C. pen., a

contopit pedepsele aplicate, stabilind ca, în final, inculpatul M.A. să execute

pedeapsa cea mai grea - a detenţiunii pe viată şi pedeapsa complementară a

246

interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen. pe o

perioadă de 4 ani.

II. A descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare aplicată

inculpatului T.V. în pedepsele componente şi a dispus înlăturarea faţă de acesta a

aplicării circumstanţelor atenuante reţinute şi prevăzute în dispoziţiile art. 74 alin. (1)

lit. c) C. pen. şi, implicit, a dispoziţiilor art. 80 C. pen. şi, pe cale de consecinţă, a

majorat pedepsele aplicate acestui inculpat la:

- 15 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav,

faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176

alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.;

- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, incriminată în

dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.;

- 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, faptă

prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art.

99 şi urm. C. pen.

Conform dispoziţiilor art. 85 C. pen., a anulat suspendarea condiţionată a

pedepsei rezultante de 5 luni închisoare aplicată inculpatului minor T.V., prin sentinţa

penală nr. 435 din 24 septembrie 2008 a Judecătoriei Reghin, definitivă prin

neapelare, pedeapsă pe care a descontopit-o în pedepsele componente - 3 pedepse

de câte 5 luni închisoare, aplicate pentru comiterea a trei infracţiuni de furt calificat şi

3 pedepse de câte 200 lei amendă penală, aplicate aceluiaşi inculpat minor pentru

săvârşirea a trei infracţiuni de distrugere.

Conform dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C. pen., a

contopit pedepsele stabilite inculpatului minor T.V. prin prezenta decizie cu cele

stabilite prin sentinţa penală nr. 435 din 24 septembrie 2008 a Judecătoriei Reghin, în

pedeapsa cea mai grea, cea de 15 ani închisoare.

A menţinut toate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale criticate.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpaţii M.A. şi T.V.

împotriva aceleaşi sentinţei penale.

C. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs procurorul,

criticând-o pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 85 C.

pen. faţă de inculpatul minor T.V., precum şi pentru greşita obligare a acestui

inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în solidar cu părţile responsabile

civilmente.

247

Împotriva aceleiaşi decizii, în termen legal, au declarat recurs şi inculpaţii M.A.

şi T.V., criticând-o, primul, pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei condamnări

pentru infracţiunea de viol ce a fost comisă asupra victimei V.M. doar de către

coinculpatul T.V., care a exercitat şi violenţele asupra acestei victimei; pe cale de

consecinţă, inculpatul M.A. a solicitat achitarea pentru infracţiunea prevăzută în art.

197 alin. (1) şi (2) C. pen. şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută

în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. în cea prevăzută în

art. 174 şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Totodată, a solicitat menţinerea pedepsei de

18 ani aplicate de instanţa de fond.

Cel de-al doilea inculpat, T.V., a criticat decizia instanţei pentru netemeinicie,

solicitând reducerea pedepsei.

Examinând hotărârile recurate prin prisma cazurilor de casare prevăzute în art.

3859 alin. (1) pct. 17, 171, 18 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

constată că recursurile sunt întemeiate pentru următoarele motive:

1. Referitor la grava eroare de fapt ce ar fi avut drept consecinţă pronunţarea

unei hotărâri greşite de condamnare a inculpatului M.A. pentru infracţiunile de viol şi

omor deosebit de grav, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această critică

este nefondată, activitatea infracţională a inculpatului, sub aceste aspecte,

stabilindu-se pe baza autodenunţului formulat la data de 6 mai 2008 şi a declaraţiilor

de recunoaştere date la urmărirea penală, ce se coroborează cu autodenunţul

formulat de celălalt inculpat la aceeaşi dată şi cu declaraţia de recunoaştere dată de

acesta în aceeaşi fază. În acest fel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond,

recunoaşterile referitoare la agresiunea sexuală se coroborează reciproc, inclusiv cu

relatările făcute lucrătorilor serviciului de probaţiune care au efectuat evaluarea

dispusă de instanţă, căpătând astfel veridicitate şi constituindu-se în probe certe ale

comiterii respectivelor infracţiuni. De altfel, inculpatul M.A. a revenit asupra

declaraţiei date la urmărirea penală abia în faza de recurs, după ce a fost condamnat

de instanţa de apel la detenţiune pe viaţă. Cum potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C.

proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar în speţă instanţele

anterioare au făcut o examinare complexă a tuturor probelor administrate în cauză,

reţinându-le pe cele care concordă şi care, în concret, sunt în sensul existenţei

faptelor şi a săvârşirii lor cu vinovăţie de către inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie constată că simplele susţineri ale inculpatului, M.A. în sensul că nu a violat-o

pe victima V.M. şi nici nu a exercitat violenţe asupra acesteia, nu sunt de natură să

248

probeze lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie expuse mai sus, analizate

detaliat de instanţa de fond, aceasta evaluând corespunzător materialul probator

administrat în cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C. proc.

pen., pe baza căruia a stabilit fără echivoc împrejurările comiterii faptelor, încadrarea

juridică dată acestora şi vinovăţia inculpatului, soluţia fiind menţinută sub aceste

aspecte şi de instanţa de apel.

Totodată, în raport cu aceste considerente, cererea subsidiară de schimbare a

încadrării juridice dată faptei de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174, art. 175

alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., în infracţiunea de omor calificat

prevăzută în art. 174 şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., nu este întemeiată, întrucât

inculpatul a săvârşit uciderea a două persoane în aceeaşi împrejurare.

2. Critica formulată de inculpatul M.A., în ceea ce priveşte greşita

individualizare a pedepsei aplicată de către instanţa de apel, este întemeiată, pentru

următoarele considerente:

În primul rând, instanţa de apel a încălcat tehnica de individualizare, deoarece,

cum pentru infracţiunea prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1)

lit. b) C. pen. pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, alternativ cu

închisoarea de la 15 la 25 de ani, instanţa de apel trebuia să argumenteze alegerea

pedepsei alternative a detenţiunii pe viaţă, iar nu să motiveze simplist că, în raport cu

criteriile expuse în considerente, se impune majorarea pedepsei, întrucât în speţă nu

este vorba de o majorare a pedepsei de 18 ani închisoare aplicată de instanţa de

fond, ce putea atinge maxim 25 de ani, ci de alegerea altei pedepse alternative

prevăzute de lege.

În al doilea rând, indiferent de modalitatea în care a ajuns să aplice pedeapsa

respectivă - a detenţiunii pe viaţă -, instanţa de fond a făcut o individualizare greşită,

întrucât, deşi circumstanţele de fapt sunt corect reţinute, iar gravitatea faptelor este

de necontestat, în raport cu circumstanţele personale ale inculpatului - care a

recunoscut, nu neapărat formal, faptele şi este la prima încălcare a legii penale -

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu se justifică aplicarea pedepsei

detenţiunii pe viaţă, aceasta nefiind în măsură să asigure reeducarea inculpatului, în

vârstă de doar 22 de ani la momentul comiterii faptei, practic acesta nemaiîntrevăzând

nicio perspectivă socială.

Ca atare, considerând critica întemeiată pentru motivele mai sus arătate, după

descontopirea pedepsei rezultante aplicate de instanţa de apel şi repunerea

249

pedepselor componente în individualitatea lor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va

schimba pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată pentru comiterea infracţiunii de omor

deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 174, art. 175 alin.

(1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., în

pedeapsa închisorii în cuantumul maxim, de 25 ani închisoare, menţinând pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a),

b) şi e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

3. Referitor la motivul de critică al procurorului ce vizează greşita aplicare a

dispoziţiilor art. 85 C. pen. faţă de inculpatul minor T.V., direct de către instanţa de

apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este întemeiat, cu

următoarele precizări:

În motivarea recursului procurorului s-au invocat dispoziţiile Deciziei nr. LXX

din 15 octombrie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit

căreia instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea

pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse

aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul

în care contopirea nu a fost dispusă de prima instanţă. Examinând considerentele

acestei decizii se poate observa că există şi excepţii de la regula instituită prin

dispozitiv, respectiv în cazul în care prima instanţă a omis să se pronunţe cu privire la

contopire, în condiţiile în care a fost legal sesizată. În speţă, instanţa de apel a aplicat

în mod greşit dispoziţiile art. 85 C. pen. faţă de inculpatul minor T.V. - dispunând

anularea suspendării condiţionate a pedepsei rezultante de 5 luni închisoare aplicată

inculpatului minor T.V. prin sentinţa penală nr. 435 din 24 septembrie 2008 a

Judecătoriei Reghin, definitivă prin neapelare, pedeapsă pe care, după descontopire,

a contopit-o conform dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. b) raportat la dispoziţiile art. 33 lit.

a) C. pen. cu pedepsele stabilite inculpatului minor T.V. prin prezenta decizie -

întrucât la momentul sesizării instanţei - 4 septembrie 2008 - condamnarea pentru

fapta concurentă încă nu fusese dispusă. De altfel, copia sentinţei penale  nr. 435 din

24 septembrie 2008 a Judecătoriei Reghin a fost depusă la dosar pentru prima oară

la instanţa de apel, odată cu motivele de apel.

Ca atare, constatând că nepronunţarea cu privire la anularea pedepsei 5 luni

închisoare aplicată inculpatului minor T.V. prin sentinţa penală nr. 435 din 24

septembrie 2008 a Judecătoriei Reghin şi necontopirea cu pedeapsa din prezenta

cauză nu reprezintă o omisiune a instanţei de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

250

după descontopirea pedepsei rezultante aplicate de instanţa de apel şi repunerea

pedepselor componente în individualitatea lor, va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 85

C. pen.

4. Recursul procurorului este întemeiat şi sub aspectul criticii vizând greşita

obligare a inculpatul minor T.V. la plata cheltuielilor judiciare către stat, în solidar cu

părţile responsabile civilmente, în condiţiile în care nu a existat şi o obligare a

aceloraşi părţi la repararea pagubei.

Potrivit dispoziţiilor art. 191 alin. (3) C. proc. pen., partea responsabilă

civilmente, în măsura în care este obligată în solidar cu inculpatul la repararea

pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare

avansate de stat. În cauză, niciunul dintre inculpaţi nu a fost obligat la despăgubiri

civile, întrucât singura parte civilă - K.M., a renunţat la pretenţiile civile, poziţie de

care instanţa de fond a luat act.

Ca atare, obligarea inculpatului minor T.V. la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în solidar cu părţile responsabile civilmente, de către instanţa de fond şi de către

cea de apel, în temeiul art. 191 alin. (3) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., este greşită

şi urmează a fi înlăturată, menţinându-se doar obligarea inculpatului la plata acestor

cheltuieli.

5. Sub un ultim aspect, recursul inculpatului T.V., ce a criticat decizia instanţei

pentru netemeinicie, solicitând reducerea pedepsei, este neîntemeiat, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie apreciind că instanţa de apel a făcut o justă individualizare, în

conformitate cu criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen. şi cu

scopul pedepsei, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 52 C. pen.

Aceasta, întrucât, pe de o parte, pedeapsa nu trebuie să constituie doar un

mijloc de reeducare al condamnatului, ci şi o măsură de constrângere

corespunzătoare valorii sociale încălcate prin săvârşirea infracţiunii. În concret, la

individualizarea judiciară a pedepsei s-a ţinut cont de gradul de pericol social concret

ridicat al faptei, relevat de modalitatea de săvârşire a faptei, de împrejurările acesteia,

precum şi de persoana inculpatului, care nu este la prima confruntare cu legea penală

şi prezintă perspective medii de reintegrare în societate, astfel că modalitatea de

executare stabilită şi cuantumul pedepsei corespund scopului acesteia. Totodată,

circumstanţele personale ale inculpatului şi atitudinea lui procesuală nu justifică

reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., în

251

sensul solicitării inculpatului, pentru considerentele deja expuse şi, pe cale de

consecinţă, nici reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis

recursurile declarate de procuror şi inculpaţii T.V. şi M.A. împotriva deciziei nr. 82/A

din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu

minori şi de familie, a casat decizia atacată numai în ceea ce priveşte pedepsele

principale aplicate inculpaţilor T.V. şi M.A., precum şi cheltuielile judiciare către stat la

care a fost obligat inculpatul T.V., sub acest ultim aspect casându-se şi sentinţa

penală nr. 182 din 22 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Mureş.

Rejudecând, în fond:

I. A descontopit pedeapsa rezultantă a detenţiunii pe viaţă şi pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a),

b) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani, aplicate inculpatului M.A. în pedepsele

componente, a schimbat pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată pentru comiterea

infracţiunii de omor deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art.

174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin.

(1) lit. c) C. pen., în pedeapsa de 25 ani închisoare, menţinând pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a),

b) şi e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit

pedepsele stabilite prin prezenta decizie, dispunând ca, în final, inculpatul M.A. să

execute pedeapsa cea mai grea, de 25 ani închisoare şi pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen. pe

o perioadă de 4 ani.

II. A descontopit pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare aplicată inculpatului

T.V. în pedepsele componente şi a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 85 C. pen.

privind anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei rezultante de 5 luni

închisoare aplicată inculpatului minor T.V. prin sentinţa penală nr. 435 din 24

septembrie 2008 a Judecătoriei Reghin, definitivă prin neapelare.

Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit

pedepsele aplicate inculpatului minor T.V. în prezenta cauză, în pedeapsa cea mai

grea, cea de 15 ani închisoare.

252

A înlăturat obligarea părţilor responsabile civilmente la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în solidar cu inculpatul minor T.V., menţinând obligarea la sumele

ocazionate de soluţionarea fondului şi apelului doar a acestui din urmă inculpat.

A menţinut restul dispoziţiilor hotărârilor atacate.

Luare de mită. Funcţionar cu atribuţii de control. Elemente constitutive. Individualizarea pedepsei  

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc

atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege.

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

Indice alfabetic: Drept penal

- luare de mită

                                 C. pen., art. 254

Legea nr. 78/2000, art. 6, art. 7 alin. (1)

 

Faptele persoanei, care are calitatea de comisar al Gărzii Financiare, de a

pretinde şi primi o sumă de bani de la administratorul unei societăţi comerciale,

precum şi de a pretinde şi primi foloase care nu i se cuvin de la administratorul unei

253

alte societăţi comerciale, în scopul de a nu efectua controale la aceste societăţi, de a

anunţa controalele şi de a nu aplica sau de a aplica la limita minimă legală sancţiuni

contravenţionale, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de luare de

mită, în forma agravată referitoare la săvârşirea faptei de către un funcţionar cu

atribuţii de control, prevăzute în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art.

7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, aflate în concurs real de infracţiuni. În acest caz,

executarea pedepsei rezultante prin privare de libertate şi înlăturarea dispoziţiilor

privind suspendarea acesteia sub supraveghere este justificată, în raport cu gradul

de pericol social ridicat al faptelor, relevat în special de folosirea funcţiei în scopuri

ilicite.

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 148 din 19 ianuarie 2010

           

1. Tribunalul Brăila, Secţia penală, prin sentinţa nr. 131 din 20 mai 2008, a

condamnat pe inculpatul D.V. pentru săvârşirea a două infracţiuni concurente de

luare de mită în forma agravată prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. („de un

funcţionar cu atribuţii de control”) raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr.

78/2000, cu aplicarea art. 74, art. 76 C. pen., la pedepsele de câte un an şi 6 luni

închisoare, aplicându-i-se în final prin contopire, în baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1)

lit. b) C. pen. şi stabilirea unui spor de 6 luni închisoare, pedeapsa rezultantă

principală de 2 ani închisoare (a cărei executare a fost suspendată condiţionat pe un

termen de încercare de 4 ani, în conformitate cu dispoziţiile art. 81 şi urm. C. pen. şi

art. 359 C. proc. pen.).

Potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa

accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C.

pen., a cărei executare a fost, de asemenea, suspendată în baza art. 71 alin. (5) C.

pen.  

În temeiul art. 254 alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul către stat, cu titlu

de confiscarea specială, la suma totală de 6.500 lei, reprezentând bani ori alte

foloase ce au făcut obiectul luării de mită.

Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul nr. 7/P/2007 din 28 mai 2007 al

Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi, consecutiv căruia, potrivit

art. 300 C. proc. pen., s-a şi învestit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la

răspundere penală a inculpatului D.V. pentru săvârşirea a două infracţiuni de luare

254

de mită prevăzute în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000 - urmare a denunţurilor formulate de martorii P.A. şi T.C. -

prin aceea că în calitatea sa de comisar în cadrul Gărzii Financiare - Secţia Brăila:

(i) în  luna  noiembrie  2005  a  solicitat  martorei - denunţătoare P.A. să-i

achiziţioneze, în leasing, prin firmele sale, un autoturism S. - la care inculpatul a

achitat avansul şi ratele ulterioare - pretinzând însă în schimbul „protecţiei” acordate

activităţilor comerciale desfăşurate de denunţătoare (prin neefectuarea de controale,

anunţarea controalelor altor colegi, neaplicarea/aplicarea la limita minimă legală de

sancţiuni contravenţionale) restituirea TVA-ului aferent în sumă de 13.400 lei şi

încasând în luna ianuarie 2006, corespunzător avansului şi primei rate achitate,

suma de 3.000 lei şi respectiv;

(ii) în perioada august - septembrie 2006 a pretins şi beneficiat de la celălalt

martor - denunţător T.C., în aceleaşi condiţii, de servicii gratuite în valoare de 3.500

lei, constând în montare tâmplărie PVC şi geam termopan la locuinţa proprietate

personală a inculpatului.

Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare în

conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării

judecătoreşti în condiţiile art. 288 - 291, procedură penală în cursul căreia au fost

administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe noi în apărare -

instanţa a examinat şi apreciat materialul amintit, confirmând existenţa faptelor ilicite

deduse judecăţii şi vinovăţia penală a autorului acestora, în care sens a reţinut că

inculpatul D.V. a îndeplinit funcţia de comisar în cadrul Gării Financiare - Secţia

Brăila având ca atribuţii principale de serviciu, în conformitate cu O. U. G. nr. 91/2003

privind organizarea Gărzii Financiare astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

132/2004 (publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2004), exercitarea controlului

operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi

fapte care au ca efect evaziunea şi frauda fiscală (art. 1 alin. 3), în care scop încheia

acte de control prin care constata contravenţiile săvârşite şi aplica sancţiunile

prevăzute de lege (art. 5 alin. 1).

În competenţa funcţionarului public amintit, apreciată din punct de vedere

material, teritorial şi personal - cu referire specială la prevederile privind efectuarea în

mod permanent de controale operative şi inopinate pentru respectarea normelor de

comerţ, prevenirea, depistarea şi înlăturarea operaţiunilor ilicite - s-au aflat şi

societăţile având ca administrator şi director general pe martora - denunţătoare P.A.:

255

societatea comercială N., societatea comercială U. şi societatea comercială S., dar şi

societatea având ca administrator pe celălalt martor - denunţător T.C.: societatea

comercială B., având ca obiect de activitate montarea de tâmplărie PVC şi geam

termopan.

În legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu anterior arătate, sub

promisiunea că va acorda „protecţie firmelor respective prin neefectuarea de

controale, anunţarea controalelor altor colegi, neaplicarea/aplicarea la limita minimă

legală de sancţiuni contravenţionale”, inculpatul D.V. a pretins necuvenit bani şi alte

foloase, de la reprezentanţii legali ai celor două societăţi comerciale, astfel:

a) în luna noiembrie 2005 a solicitat martorei denunţătoare P.A. să-i

achiziţioneze în leasing prin firma sa, societatea comercială U., un autoturism S. -

avansul şi ratele fiind achitate de inculpat - pretinzând ca aceasta să-i restituie TVA

aferent în sumă de 13.400 lei din care a şi încasat în luna ianuarie 2006 suma de

3.000 lei, corespondentul TVA-ului deductibil pentru avans şi prima rată achitată

(contractul de leasing financiar a fost încheiat la 9 noiembrie 2005 între societatea

comercială U. - reprezentată de martora denunţătoare P.A. - şi societatea comercială

P. prin dealer-ul autorizat societatea comercială I., valoarea totală a autoturismului

fiind de 31.019,48 euro, iar TVA aferent de 3920,81 euro; avansul în sumă de

153.350.000 lei (rol) a fost achitat de inculpat prin firma contractantă care a întocmit

ordinul de plată respectiv; ratele lunare au fost achitate în acelaşi condiţii, sumele de

bani respective fiind remise denunţătoarei de către inculpat prin intermediul

martorului A.C.; restituirea TVA deductibil în suma 3.000 lei în luna ianuarie 2006 s-a

făcut de denunţătoare în prezenţa martorului T.C.; autoturismul achiziţionat în

condiţiile amintite a intrat imediat în posesia inculpatului fără a se încheia vreo

procură în acest sens, fiind folosit neîntrerupt de acesta până la 15 ianuarie 2007,

când a fost indisponibilizate de poliţie).

            b) în perioada august - septembrie 2006, în aceleaşi condiţii iniţial arătate,

inculpatul a pretins şi primit de la martorul denunţător T.C., ca administrator al

societăţii comerciale B., servicii gratuite în valoare de 3.500 lei constând în montare

tâmplărie PVC la locuinţa proprietate personală (lucrarea a fost executată în

integralitate în perioada arătată de societatea denunţătorului cu angajaţii acesteia,

martorii B.I., T.V. şi E.M., iar inculpatul nu a prezentat deviz ori factură fiscală pentru

lucrarea amintită; în perioada ianuarie 2005 şi până la formularea denunţului, Garda

Financiară Brăila nu a efectuat controale la societatea comercială B.).

256

            La individualizarea sancţiunii penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 72 şi

urm. C. pen., instanţa a avut în vedere cu precădere datele ce au caracterizat

persoana inculpatului - lipsa de antecedente penale, vârsta tânără a acestuia, buna

pregătire profesională şi situaţia sa familială - ce au fost reţinute şi valorificate ca

circumstanţe atenuante judiciare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu

consecinţa coborârii pedepselor individuale sub minimul legal special de 3 ani

închisoare până la un an şi 6 luni închisoare şi a suspendării pedepsei rezultante de

2 ani închisoare.

2. Împotriva hotărârii amintite au declarat apeluri Direcţia Naţională

Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi pentru netemeinicie - pedepsele aplicate fiind

greşit individualizate sub aspectul cuantumului acestora prin reţinerea nejustificată de

circumstanţe atenuante judiciare, dar şi a modalităţii de executare neprivativă de

libertate în condiţiile art. 81 şi urm. C. pen., considerată inadecvată pentru realizarea

finalităţii preventive din art. 52 C. pen. - şi inculpatul în cauză D.V. pentru

netemeinicie şi nelegalitate, cu motivarea că probele administrate au fost eronat

interpretate, impunându-se schimbarea soluţiei actuale de condamnare cu aceea de

achitare, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 10 alin. (1) lit.

a) şi respectiv b) C. proc. pen.

Curtea de apel, verificând sentinţa atacată pe baza materialului probator aflat

la dosar şi a probelor noi în apel, în raport cu motivele de netemeinicie şi nelegalitate

invocate de procuror şi inculpat, dar şi din oficiu cu privire la toate celelalte aspecte

de fapt şi de drept deduse judecăţii - în conformitate cu dispoziţiile art. 371 alin. (2) C.

proc. pen. - a constatat că schimbarea soluţiei de condamnare în achitare - cerere

formulată de inculpat - este nefondată, întrucât faptele sesizate există, au fost

săvârşite cu vinovăţie şi constituie infracţiuni, şi anume acelea de luare de mită în

formă agravată prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, impunându-se menţinerea sentinţei atacate cu privire

la rezolvarea dată acţiunii penale în temeiul art. 345 alin. (2) C. proc. pen.

Individualizare pedepselor principale în raport cu dispoziţiile art. 72 şi urm. C.

pen. - faţă de criticile de netemeinicie invocate de procuror - a fost modificată în

sensul majorării cuantumului acestora la 2 ani închisoare, prin menţinerea

circumstanţelor atenuante judiciare, cu consecinţa modificării şi a pedepsei principale

rezultante, menţinându-se modalitatea de executare neprivativă de libertate, în

condiţiile noi ale suspendării sub supraveghere potrivit  art. 861 şi urm. C. pen.

257

În consecinţă, prin decizia nr. 29/A din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Galaţi,

Secţia penală, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională

Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi, desfiinţându-se în parte sentinţa atacată, iar

în rejudecare au fost majorate de la un an şi 6 luni închisoare la 2 ani închisoare

pedepsele stabilite iniţial pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 254 alin. (1)

şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 74 alin.

(1) lit. a) şi alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., aplicându-se alăturat acestora şi

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pe durata de 2 ani, astfel încât în final, prin contopire

potrivit art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., s-a aplicat pedeapsa

principală de 2 ani şi 6 luni închisoare - prin sporirea în acest sens a pedepsei de

bază - şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi

c) C. pen. pe durata de 2 ani (a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere

pe un termen de încercare de 5 ani, în condiţiile art. 861, art. 863, art. 864 arătate în

decizie, interval de timp în care aceeaşi măsură a fost dispusă şi cu privire la

pedeapsa accesorie prevăzută în art. 71, art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi c C.

pen., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei  atacate).

Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C.

proc. pen.

            3. Împotriva deciziei au declarat în termen recursuri Parchetul de pe lângă

Înalta Curţii de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial

Galaţi pentru netemeinicie, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1)

pct. 14 C. proc. pen. - în considerarea cererilor respinse în apel de înlăturare ca

nejustificate a circumstanţelor atenuante judiciare, majorare a pedepselor principale

aplicate peste limita minimă legală de 3 ani închisoare şi executare a pedepsei

principale rezultante, prin privare de libertate într-un loc de deţinere - şi inculpatul

D.V., cu solicitarea în principal pentru achitare în totalitate, în temeiul art. 345 alin. (3)

raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen.

            A. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând în prealabil motivele de

achitare invocate de inculpat, circumscrise cazurilor prevăzute în art. 3859 alin. (1)

pct. 10 şi 18 C. proc. pen. - pe baza materialului probator aflat în dosarul cauzei şi a

înscrisului nou depus în recurs - constată următoarele:

258

            Prima faptă de luare de mită, reţinută în sarcina recurentului inculpat D.V. în

legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu de comisar financiar, comisă în luna

noiembrie 2005, constând în pretinderea restituirii TVA deductibil în suma totală de

13.400 lei - aferent achiziţionării în leasing prin firma martorei denunţătoare P.A.,

societatea comercială U., pentru inculpatul amintit a unui autoturism S. - din care s-a

şi încasat în luna ianuarie 2006 suma de 3.000 lei, corespunzătoare TVA inclus în

avans şi prima rată, este dovedită în cauză, astfel cum s-a stabilit prin sentinţă şi

decizia atacată - contrar susţinerilor inculpatului - cu: (i) contractul de leasing

financiar încheiat la 9 noiembrie 2005 de societatea comercială U. - reprezentată de

martora denunţătoare, condiţii în care, imediat după achiziţionare, fără a se încheia

vreo procură, autoturismul a intrat în posesia inculpatului; (ii) conduita anterioară

necorespunzătoare a inculpatului constând în protecţia acordată firmelor martorei -

denunţătoare, inclusiv prin încălcarea obligaţiei păstrării secretului de serviciu,

atestată de declaraţiile martorei - denunţătoare în coroborare cu acelea ale martorilor

P.C., adresa nr. 48031/2003 din 14 martie 2003 a Inspectoratului de Poliţie al Judeţului

Brăila, procesul-verbal de control din 30 mai 2005 al Secţiei Brăila a Gărzii Financiare

şi nota de redare a convorbirii ambientale din 10 aprilie 2003; (iii) declaraţiile repetate

în acuzare, în confirmarea denunţului iniţial, făcute în cadrul şi pe parcursul

procesului penal şi de martorul T.C., în raport cu care declaraţia ultimă din recurs, cu

caracter extrajudiciar - nesusţinută prin cererea de audiere specială atât de titularul

acesteia cât şi de inculpatul în cauză - urmează a fi înlăturată ca nesinceră şi făcută

pro causa şi (iv) contrar celor susţinute de inculpat, existenţa infracţiunii de luare de

mită din luna noiembrie 2005 - şi implicit netemeinicia motivului de achitare în baza

art. 345 alin. (3) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - este probată în cauză

şi de împrejurarea că inculpatul avea competenţă materială, teritorială şi personală în

conformitate cu prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (1) din O. U. G. nr. 91/2003

privind organizarea Gărzii Financiare astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

132/2004, în vigoare la momentul respectiv, să efectueze alături de controale

operative tematice în calitate de comisar şef şi controale inopinate privind

respectarea normelor de comerţ, operarea, depistarea şi înlăturarea operaţiunilor

ilicite la firmele denunţătorilor, cu consecinţa aplicării de sancţiuni contravenţionale şi

alte măsuri administrative coercitive, în acest mod explicându-se şi acceptarea de

către denunţători a acţiunilor necuvenite de pretindere bani ori alte foloase,

întreprinse de inculpat.

259

            Lucrarea de montare ferestre termopan şi tâmplărie PVC la locuinţa

proprietate personală a fost comisă în acelaşi context al asigurării de către inculpat a

protecţiei financiare a societăţii comerciale B. administrată de martorul - denunţător

T.C., în schimbul dobândirii folosului material arătat în cuantum de 3.500 lei.

            Conform situaţiei anexate adresei din 29 august 2007 emisă de Garda

Financiară - Secţia Judeţeană Brăila, inculpatul a făcut parte din toate cele 6 echipe

ce au efectuat controale la societatea comercială B. în perioada 2002 - 2005,

lucrarea a fost efectuată în perioada august - septembrie 2005, potrivit declaraţiilor

martorilor B.I., K.C. şi E.M., iar ulterior nu a mai fost realizat niciun control la această

societate; lipsa unei chitanţe ori facturi doveditoare a efectuării plăţii şi conduita

nesinceră a inculpatului la explicaţiile ulterioare solicitate de Comisarul general - că a

efectuat lucrarea prin altă societate ori ar fi achitat un preţ mai mare de 40.000.000

lei (rol) - justifică înlăturarea de către procuror şi instanţe a apărării acestuia făcută cu

ajutorul martorilor F.C. şi D.V., soţia sa, şi în recurs chiar cu martorul denunţător T.C.

prin declaraţia extrajudiciară privind caracterul legal al lucrării amintite şi plata

preţului acesteia şi, implicit, constatarea în cursul judecăţii în fond şi apel că această

faptă are caracter ilicit, realizând elementele unei alte infracţiuni de luare de mită în

varianta agravată, prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 6 şi

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

            În consecinţă, probele administrate pe parcursul procesului penal, necesare

şi suficiente pentru aflarea adevărului în cauză cu privire la faptele denunţate şi

încadrarea acestora ca infracţiuni de luare de mită, atestă netemeinicia motivelor de

casare invocate de inculpat şi impun respingerea ca nefondat a recursului său în

baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

            B. Referitor la critica de netemeinicie circumscrisă art. 3859 alin. (1) pct. 14 C.

proc. pen. privind greşita individualizare a pedepselor sub aspectul cuantumului

acestora stabilit sub minimul legal special de 3 ani închisoare, prin reţinerea

nejustificată de circumstanţe atenuante judiciare prevăzute în art. 74 C. pen. şi a

modalităţii inadecvate neprivative de libertate în condiţiile art. 861 şi urm. C. pen. în

raport cu finalitatea preventivă a sancţiunii penale indicată de legiuitor prin art. 52 C.

pen., invocat de procuror, se constată următoarele:

            Relaţiile sociale protejate de lege prin incriminarea faptelor reţinute în sarcina

inculpatului sunt cele referitoare la buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu,

activitate incompatibilă cu suspiciunea uzitării funcţiei în scopuri ilicite.

260

            Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în considerarea

pericolului concret ridicat al faptelor de corupţie, în speţă constând în comiterea

repetată a unor infracţiuni de luare de mită şi a finalităţii preventive a sancţiunii

penale stabilite prin art. 52 C. pen., pedeapsa actuală de 2 ani şi 6 luni închisoare - al

cărei cuantum a fost stabilit prin reţinere justificată de circumstanţe atenuante

judiciare prevăzute în art. 74 C. pen., faţă de celelalte criterii de individualizare din

art. 72 şi urm. C. pen. se impune a fi executată prin privare de libertate în condiţiile

art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., înlăturându-se

suspendarea sub supraveghere potrivit art. 861 şi urm. C. pen., în care sens va fi

admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia

Naţională Anticorupţie - Serviciu Teritorial Galaţi, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d)

raportat la art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

            Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -

Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi împotriva deciziei nr. 29/A

din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală, a casat decizia penală

menţionată numai cu privire la modalitatea de executare a pedepsei rezultante de 2

ani şi 6 luni închisoare, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 861 şi urm. C. pen. şi a

dispus executarea pedepsei principale rezultante în regim de detenţie, menţinând

restul dispoziţiilor deciziei atacate, şi a respins, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul D.V. împotriva aceleiaşi decizii penale. 

 

261

3. Infracţiuni economice

Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată. Punerea în mişcare a acţiunii penale

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi

speciale. Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată

Indice alfabetic: Drept penal

- infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată

- punerea în mişcare a acţiunii penale

Legea nr. 31/1990, republicată, art. 155, art. 2821

262

În cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată, acţiunea

penală se exercită din oficiu, potrivit art. 2821 din aceeaşi lege, iar nu la plângere

prealabilă. Prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată - conform

cărora acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor sau a

membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau

auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea

îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale - nu sunt aplicabile în

cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată, ci numai în cazul

infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3332 din 20 iunie 2007

Notă: Art. 2821, potrivit căruia, pentru infracţiunile prevăzute în Titlul VIII, acţiunea

penală se exercită din oficiu, a fost introdus în Legea nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale prin Legea nr. 441/2006, publicată în M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie

2006.

Prin contestaţia în anulare formulată la 4 aprilie 2007, condamnatul M.S. a

atacat decizia penală nr. 1462 din 15 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

solicitând desfiinţarea hotărârii atacate, rejudecarea recursului şi, în final, încetarea

procesului penal pentru infracţiunea prevăzută în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.

31/1990, republicată.

Motivând în fapt cererea, contestatorul a susţinut, în esenţă, că în cauză

punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea prevăzută în art. 272 din

Legea nr. 31/1990 impunea o condiţie de sesizare specială, la cererea organului

competent - adunarea generală a acţionarilor - şi cum aceasta nu a fost realizată, în

cauză trebuia pronunţată o soluţie de încetare a procesului penal pentru infracţiunea

prevăzută în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

În drept au fost invocate în susţinerea contestaţiei în anulare prevederile art.

386 lit. c) C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând cererea condamnatului în raport

cu prevederile art. 391 C. proc. pen., prin încheierea din 9 mai 2007 a admis în

principiu contestaţia în anulare formulată şi a fixat termen la 20 iunie 2007 pentru

judecarea în fond a contestaţiei în anulare.

263

Procedând la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare, aceasta se constată

a fi nefondată, pentru considerentele ce urmează:

Este adevărat că termenii generali în care este redactat art. 155 din Legea nr.

31/1990 proclamă că acţiunea în răspundere contra administratorilor aparţine

adunării generale. Dar, dispoziţia amintită nu poate avea în vedere acţiunea penală

care se exercită din oficiu, şi aceasta din considerente de raţiune şi de text.

Astfel, procesul penal are la bază, între alte principii, şi principiul oficialităţii

înscris în art. 2 C. proc. pen.

În acest sens, art. 2 alin. (2) C. proc. pen. prevede că actele necesare

desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege

se dispune altfel. Cu alte cuvinte, acţiunea penală va putea fi exercitată întotdeauna

de Ministerul Public, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede că ea se pune în

mişcare la plângerea prealabilă.

Infracţiunile reglementate în Legea nr. 31/1990 şi care se referă la

administratori (între care şi cea în discuţie) nu fac parte din categoria celor pentru

care acţiunea penală se porneşte la plângerea prealabilă şi când adunarea generală

este în măsură să decidă promovarea plângerii împotriva administratorilor, situaţie în

care numai aceasta poate aprecia dacă este cazul să se tulbure activitatea socială

prin urmărirea administratorilor sau este de preferat ca problemele să fie soluţionate

în cadrul intern.

Cât priveşte infracţiunea în discuţie, acţiunea penală se porneşte şi se exercită

din oficiu de Ministerul Public, fără a avea nevoie de autorizarea adunării generale.

Prin prisma prevederilor art. 223 C. proc. pen., adunarea generală poate

sesiza organul de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, dar

această posibilitate legală nu echivalează cu o condiţie de sesizare sau de autorizare

obligatorie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi în lipsa căreia urmărirea

penală să nu poată începe.

De altfel, prin dispoziţiile ulterioare ale art. 2821 din Legea nr. 31/1990 (text

introdus prin art. I pct. 189 din Legea nr. 441/2006) se precizează expres că pentru

infracţiunile cuprinse în Titlul VIII acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

În consecinţă, nefiind încălcate dispoziţii imperative privind sesizarea,

autorizarea organului competent ori alte condiţii necesare pentru punerea în mişcare

a acţiunii penale, nu se poate discuta despre un caz de împiedicare a exercitării

264

acţiunii penale, care să conducă la o soluţie de încetare a procesului penal în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. b) combinat cu art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Prin urmare, instanţei de recurs nu i se poate imputa omisiunea pronunţării

asupra unei cauze de încetare a procesului penal şi, în consecinţă, contestaţia în

anulare a fost respinsă ca nefondată.

Folosirea, cu rea-credinţă, a creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia. Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Elemente constitutive

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi

speciale. Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată

Indice alfabetic: Drept penal

- folosirea, cu rea-credinţă, a creditului de care se bucură societatea, într-un

scop contrar intereselor acesteia

- fals în înscrisuri sub semnătură privată

Legea nr. 31/1990, republicată, art. 272 alin. (1) pct. 2

C. pen., art. 290

265

1. Fapta administratorului unei societăţi comerciale, de a folosi creditul bancar

acordat societăţii pentru realizarea unui contract comercial, în scopul achitării unor

datorii proprii şi al unor datorii ale societăţii - unele dintre acestea către o altă

societate comercială în care îndeplinea tot funcţia de administrator - punând astfel

societatea în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin contract şi de a

funcţiona, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 272 alin.

(1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, constând în folosirea, cu rea-credinţă,

de către fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii, a

creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau

în folosul propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau

indirect.

2. În conformitate cu prevederile art. 290 raportat la art. 288 C. pen., falsificarea

unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau

prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl

încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe

juridice, constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Prin

urmare, întocmirea de facturi proformă în care sunt consemnate operaţiuni

comerciale fictive, fără ca facturile să fie falsificate prin contrafacerea scrierii ori a

subscrierii sau prin alterarea lor în orice mod, nu întruneşte elementele constitutive

ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C.

pen.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 564 din 18 februarie 2008

Prin sentinţa penală nr. 121/P din 5 iunie 2006, Tribunalul Neamţ a dispus, între

altele, condamnarea inculpatului H.I. la o pedeapsă de un an închisoare pentru

săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990,

republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru

săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art.

290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prima instanţă a reţinut că partea vătămată C.P., unchiul lui C.D., fiind

interesată de importarea unei cantităţi mari de cherestea, prin intermediul acestuia, a

266

cunoscut pe inculpatul H.I., administrator la societăţile comerciale H. şi Y., având ca

obiect de activitate exploatarea şi prelucrarea lemnului, respectiv fabricarea de

cherestea.

La 2 iulie 2003, partea vătămată, în calitate de persoană fizică şi societatea

comercială H., prin administrator H.I., au încheiat un contract de vânzare-cumpărare

a unei cantităţi de 25.000 mc cherestea la preţul de 112 euro/mc, contract în care se

insera, între altele, faptul că înainte de prima livrare se va emite o scrisoare de

garanţie conform cerinţelor bancare, în valoare de 100.000 de euro, din partea

băncii cumpărătorului în favoarea băncii vânzătorului, durata contractului fiind de 12

luni cu posibilitatea de prelungire.

De asemenea, părţile au încheiat o convenţie care stipula ca partea vătămată

să emită pe termen de un an o scrisoare de garanţie bancară de 100.000 de euro

către banca R., pentru ca, în baza acestei garanţii, banca să acorde un credit

corespunzător pentru societatea comercială H., în vederea realizării contractului

comercial încheiat.

La 8 iulie 2003, Banca Landului Bayern - Sucursala Nurenberg a emis o

scrisoare de garanţie în valoare de 100.000 de euro către banca română, comitent

fiind C.D. pentru asigurarea creditului ce urma a fi contractat de inculpatul H.I., care,

în calitate de administrator al societăţii ce încheiase contractul de vânzare-

cumpărare, a încheiat un contract de facilitate de credit pe termen scurt cu banca R.

Facilitatea a fost acordată pentru suma de 98.000 de euro, pe 12 luni, scadenţa fiind

la 15 iulie 2004.

După încheierea contractului, inculpatul a emis, în perioada 1 august 2003 - 21

august 2003, note de tragere cu diferite sume de bani, până la concurenţa sumei de

84.004,68 de euro, în baza mai multor facturi fiscale, în care inculpatul a înscris că

societatea comercială H. a cumpărat material lemnos pentru fabricarea de

cherestea, însumând 3.149 mc, când, în realitate, cu creditul obţinut, inculpatul a

achitat contravaloarea unor facturi către furnizorii săi.

Contractul comercial cu partea vătămată nu s-a realizat, iar inculpatul nu a

achitat conform graficului de rambursare prima rată a creditului, motiv pentru care

banca l-a somat şi a trecut la executarea scrisorii de garanţie emisă de banca

germană.

Tribunalul a reţinut în sarcina inculpatului H.I. săvârşirea infracţiunii prevăzute

în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu aplicarea art. 41 alin.

267

(2) C. pen., dat fiind că a folosit cu rea-credinţă creditul societăţii la bancă, într-un

scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu al administratorului societăţii,

adică nu a respectat destinaţia creditului declarată băncii, societatea transformând

valuta în lei şi achitând o datorie către societatea comercială Y., societate

administrată de inculpat.

La rândul său, C.D. a extras din suma totală transformată în lei, suma de

47.690 de lei, în baza împuternicirii date de inculpatul H.I., în contul unei datorii

personale.

În lunile august şi septembrie 2003, din suma de bani plătită către societatea

comercială Y., inculpatul H.I. a făcut alte plăţi cu ordine de plată, facturi şi bilete la

ordin, care nu făceau obiectul creditului.

De asemenea, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive

ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât nu rezultă din

probele administrate existenţa vreunei modalităţi de săvârşire a faptei, aşa cum ea

este reglementată de art. 288 coroborat cu art. 290 C. pen., facturile emise de

inculpatul H.I. pentru societatea comercială H. nefiind falsificate în modalităţile

prevăzute în art. 288 C. pen. pentru obţinerea creditului şi neinfluenţând veniturile

datorate bugetului de stat de inculpat, ele fiind întocmite proforma, pentru că în lipsa

acestor documente nu se putea deschide creditarea.

Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul şi inculpatul H.I.

În apelul procurorului, se critică, între altele, greşita achitare a inculpatului H.I.

pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Inculpatul H.I. a criticat sentinţa pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie

vizând greşita condamnare a sa pentru infracţiunea prevăzută în art. 272 alin. (1)

pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

arătând că nu a folosit creditul cu rea-credinţă sau în scop personal ori al altor

societăţi comerciale şi solicitând achitarea.

Prin decizia penală nr. 373 din 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bacău a

respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva deciziei au declarat recurs procurorul şi inculpatul H.I., criticând-o

pentru aceleaşi motive de nelegalitate şi netemeinicie ca şi cele invocate în apel,

procurorul pentru greşita achitare a inculpatului H.I. pentru săvârşirea infracţiunii de

fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar inculpatul H.I. pentru greşita sa

268

condamnare pentru infracţiunea prevăzută în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.

31/1990, republicată.

Examinând hotărârile, prin prisma criticilor recurenţilor, care se circumscriu

cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., ca şi, din oficiu,

pentru cazurile enunţate de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Menţiunile din facturile proformă întocmite de inculpatul H.I. nu au fost realizate

prin acţiuni care să constituie unul din elementele materiale ale infracţiunii prevăzute

în art. 290 C. pen.

Potrivit acestui text de lege, este sancţionată falsificarea unui înscris sub

semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în

orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei

persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Actele materiale infracţionale ce reprezintă elementul material al infracţiunii de

fals în înscrisuri sub semnătură privată sunt contrafacerea scrierii ori a subscrierii

sau alterarea înscrisului în orice mod.

Alterarea adevărului în cazul infracţiunilor de fals material în înscrisuri, deci şi în

cazul înscrisurilor sub semnătură privată, se realizează asupra materialităţii

înscrisului însuşi, a formei materiale, a scrierii (instrumentum), şi nu a asupra

conţinutului, substanţei sale, a împrejurărilor şi faptelor despre care trebuie să facă

probă (negotium).

A contraface înseamnă a imita, a plăsmui, a reproduce ceva în mod fraudulos,

atribuindu-i caracter de autenticitate. A contraface o scriere înseamnă a reproduce

fraudulos scrierea unei persoane pentru a face să se creadă că scrierea este cea

originală şi exprimă voinţa persoanei la care face referire actul.

Alterarea înseamnă modificarea materială a redactării textului înscrisului prin

adăugiri, înlocuiri, ştergeri de cuvinte, cifre.

În cauză, inculpatul H.I. a întocmit facturi proformă cerute de sistemul bancar,

la cererea băncii, cu caracter comercial de ofertare, în lipsa lor neputându-se încasa

suma depusă de beneficiar drept garanţie. În materialitatea lor, aceste facturi nu au

fost alterate sau contrafăcute. Numai operaţiunile comerciale consemnate sunt

fictive, simulate sau, poate, numai viitoare, dar acest procedeu, care ar putea fi

caracterizat ca nepermis, nu se înscrie între actele materiale interzise de art. 290 C.

pen.

269

Instanţele anterioare au reţinut, în mod justificat, în sarcina inculpatului H.I.

săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990,

republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Potrivit art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie

infracţiune fapta fondatorului, administratorului, directorului sau reprezentantul legal

al societăţii, care foloseşte, cu rea-credinţă, bunurile sau creditul de care se bucură

societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori

pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.

Este de observat că răspunderea penală este condiţionată de existenţa relei-

credinţe în utilizarea bunurilor sau creditelor societăţii.

Chiar şi în situaţia în care asociatul unic este şi administratorul societăţii şi

există premisele unei confuziuni a patrimoniilor, deturnarea bunurilor şi creditelor

afectează finalitatea constituirii societăţii ca entitate juridică de natură comercială,

acela al obţinerii de profit.

Nu se poate apăra de răspundere penală acela care afectează funcţionalitatea

societăţii pe care o administrează dacă foloseşte bunurile şi creditele în scopul

acoperirii unor datorii proprii, pentru că rolul administratorului este de a eficientiza

activitatea societăţii, şi nu de a acoperi datorii proprii sau ale altor persoane fizice ori

juridice.

Din probele administrate în cauză rezultă fără echivoc faptul că inculpatul a

folosit cu rea-credinţă creditul societăţii la bancă, într-un scop contrar intereselor

acesteia şi în folosul propriu.

După ce, pe baza scrisorii de garanţie bancară, inculpatul H.I., în calitate de

reprezentant al societăţii comerciale H., folosindu-se de facturi proformă emise de o

societate pe care o reprezenta, a obţinut creditul pentru suma de 98.000 de euro,

acesta nu a respectat destinaţia creditului. Inculpatul a transformat suma

împrumutată în lei şi a achitat sume de bani către asociaţia familială F., societatea

comercială Y., al cărei asociat şi administrator era tot inculpatul, societatea

comercială F. şi Ocolul Silvic M.

Din acelaşi credit s-a retras şi suma de 47.690 de lei de către C.D., în baza

împuternicirii date de inculpatul H.I., în contul unei datorii personale.

Observăm, deci, că prin diferite operaţiuni inculpatul a lipsit societatea pe care

o administra şi care era parte contractantă în relaţia cu partea vătămată, dar care

270

era şi beneficiara creditului bancar acordat, de orice posibilitate de a mai funcţiona,

nemaivorbind de posibilitatea îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract.

În consecinţă, apreciind ca legale şi temeinice hotărârile pronunţate, în baza

art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca

nefondate, recursurile declarate în cauză.

4. Mandatul european de arestare

Extrădare activă. Computarea arestării 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Extrădarea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - extrădare

- computarea arestării

                         

Legea nr. 302/2004, art. 18 alin. (1)

 

271

            În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, durata

arestului executat în străinătate în îndeplinirea unei cereri de extrădare formulate de

autorităţile române se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române. În

raport cu aceste prevederi, numai durata măsurilor preventive privative de libertate

dispuse de autorităţile judiciare străine se compută din durata pedepsei aplicate de

instanţele române, iar nu şi durata măsurilor preventive neprivative de liberate

dispuse de aceste autorităţi, cum este măsura de obligare a persoanei extrădate de

a-şi stabili locuinţa într-o localitate, cu interzicerea îndepărtării din locuinţă într-un

anumit interval orar.        

             

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4990 din 4 septembrie 2006

           

            Prin sentinţa penală nr. 77 din 8 februarie 2006, Tribunalul Braşov a admis

contestaţia la executare împotriva sentinţei penale nr. 291 din 24 mai 2001 a

Tribunalului Iaşi, formulată de condamnatul H.M. şi, în baza art. 461 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen. raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a computat din

pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului, durata arestării

provizorii în vederea extrădării, de la 13 aprilie 2004 până la 11 iulie 2005 inclusiv.

            Instanţa a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 291 din 24 mai 2001, rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 48 din 14 februarie 2002 a Curţii de Apel Iaşi,

condamnatului H.M. i s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, iar la   8

martie 2002 Tribunalul Braşov a emis mandatul de executare nr. 372/2001,

condamnatul fiind dat în urmărire naţională şi internaţională. La 13 aprilie 2004,

condamnatul a fost localizat în Italia şi arestat provizoriu în vederea extrădării către

România.

            Prima instanţă a reţinut că, potrivit adresei nr. 69212/AD/BCR din 17 ianuarie

2006 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Centrul de Cooperare

Poliţienească Internaţională, Biroul Naţional Interpol, condamnatul a fost arestat

provizoriu în vederea extrădării către România, de la 13 aprilie 2004 până la 11 iulie

2005, când a fost predat autorităţilor române.

            În raport cu această situaţie, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea nr.

302/2004, prima instanţă a admis contestaţia la executare formulată de condamnat şi

a computat durata arestării provizorii pe care acesta a executat-o în străinătate.

272

            Prin decizia nr. 139/AP din 10 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov, Secţia

penală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de procuror.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs procurorul, care a

invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. şi a

criticat decizia sub aspectul greşitei computări din pedeapsa ce urmează a fi

executată de condamnat a perioadei cuprinse în intervalul 29 iulie 2004 - 11 iulie

2005.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând atât motivele de recurs

invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3)

combinate cu art. 3856 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de

procuror este fondat.

            Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal, puse la dispoziţia

organelor judiciare şi constau în anumite privaţiuni sau constrângeri, personale sau

reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.

            Potrivit legislaţiei române, măsurile preventive sunt reglementate în Titlul IV

din Partea generală a Codului de procedură penală, Capitolul I, şi constau în reţinere,

obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea

preventivă.

            Deşi, în ansamblu, grupul măsurilor preventive prezintă, sub anumite

aspecte, omogenitate, analitic apar însă unele deosebiri care impun o subdivizare a

grupului în măsuri preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă)

şi măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi

obligarea de a nu părăsi ţara). Spre deosebire de reţinere şi arestare preventivă,

obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara sunt măsuri

preventive restrictive de libertate care constau în îndatorirea impusă învinuitului sau

inculpatului de a nu părăsi localitatea sau ţara în care locuieşte, fără încuviinţarea

organului care a dispus această măsură. Rezultă că, în cazul acestor din urmă

măsuri preventive, restricţionarea este susceptibilă de atenuări prin acordarea de

încuviinţări.

            În esenţă, se poate observa că măsurile preventive restrictive de libertate

prevăzute în legislaţia română au un efect direct asupra stării de libertate a

persoanei, aceasta fiind împiedicată să-şi manifeste liber capacitatea de circulaţie.

            Pe de altă parte, legislaţia română nu cunoaşte o măsură mai laxă de limitare

a libertăţii de mişcare, cum ar fi cea impusă condamnatului prin ordonanţa din 29 iulie

273

2004 a Curţii de Apel din Torino. Se poate vorbi, însă, de o similitudine între măsura

dispusă de autorităţile judiciare italiene (măsura coercitivă de obligare a stabilirii

locuinţei în localitatea R., cu interzicerea îndepărtării din locuinţa proprie în intervalul

orar 2230-700) şi măsurile preventive prevăzute în art. 145 şi art. 1451 C. proc. pen.

(obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara).

            Dacă există această similitudine în materia consecinţelor faţă de persoana

condamnatului, şi anume limitarea libertăţii de mişcare, pe cale de consecinţă trebuie

recunoscută şi similitudinea privind introducerea ori neintroducerea duratei acestei

măsuri în calculul executării efective a unei părţi din pedeapsă, cu ocazia deducerii

operate potrivit art. 88 C. pen.

            Această dispoziţie din legislaţia penală română, conform căreia timpul reţinerii

şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate, are

corespondent în conţinutul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind computarea

arestării, care se referă la durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei

cereri formulate de autorităţile române.

            Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să se deducă din pedeapsa de executat şi

alte perioade privind măsuri preventive neprivative de libertate luate faţă de

condamnat, ar fi arătat-o în mod explicit.

            Interpretarea dată în cauză de instanţa de apel noţiunii de arest la care face

referire Legea nr. 302/2004 constituie o adăugare la lege, deoarece nici din textul art.

88 C. pen. şi nici din textul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 nu rezultă că s-ar

putea admite şi alte interpretări, care să asimileze lipsirea efectivă de libertate prin

deţinerea într-un loc special celor privaţi de libertate, cu măsurile ce limitează ori

restrâng libertatea de mişcare.

            Interzicerea îndepărtării de locuinţa proprie între anumite ore, dispusă de

Curtea de Apel din Torino, nu poate echivala cu instituirea unui arest, deoarece

condamnatul rămâne în continuare în sfera socială a familiei ori a apropiaţilor săi,

fapt care dimpotrivă, în situaţia arestului preventiv, este unul din obiectivele

interdicţiei, şi anume ruperea relaţiilor sociale pentru prevenirea unor activităţi de

natură a periclita ancheta.

            Pe de altă parte, deducerea sau computarea se referă la termene calculabile

în zile, măsurile preventive privative de libertate fiind stabilite pe zile întregi.

274

            Măsura coercitivă dispusă de Curtea de Apel din Torino se referă la o

perioadă orară din zi (între orele 2230 - 700) ce nu poate fi dedusă (computată) după

regulile stabilite de legislaţia română.

            Mai mult, între orele 700 - 2230 ale fiecărei zile, din perioada 29 iulie 2004 - 11

iulie 2005, condamnatul a avut deplină libertate de mişcare, aşa-zisul arest la

domiciliu neincluzând şi acest interval orar, conform ordonanţei Curţii de Apel din

Torino.

            Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în

conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul

declarat de procuror, a casat decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr.

77 din 8 februarie 2006, iar în rejudecare a modificat dispoziţia privind durata arestării

provizorii în vederea extrădării ce urmează a fi computată, în sensul că această

perioadă este cuprinsă între 13 aprilie 2004 şi 29 iulie 2004, iar nu între 13 aprilie

2004 şi 11 iulie 2005, computând această ultimă perioadă din pedeapsa de 2 ani şi 6

luni închisoare aplicată condamnatului.

 

Mandat european de arestare. Arestarea persoanei solicitate  

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare

- arestarea persoanei solicitate

                         

                                             Legea nr. 302/2004, art. 89

 

275

În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis de autoritatea

judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene în cursul urmăririi

penale, arestarea persoanei solicitate se dispune, potrivit art. 89 alin. (3) din Legea

nr. 302/2004, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, prevederile art. 146 alin.

(4) şi art. 1491 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la arestarea învinuitului sau a

inculpatului în cursul urmăririi penale fiind aplicabile în temeiul art. 7 din Legea nr.

302/2004.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 855 din 15 februarie 2007

 

            Prin încheierea din 7 februarie 2007, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală,

în baza art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a dispus în Camera de Consiliu, cu

pronunţare în şedinţă publică, arestarea numitului C.S. pe o perioadă de 29 de zile,

începând cu data de 7 februarie 2007, până la 7 martie 2007 inclusiv.

            Recursurile declarate de procuror şi de persoana solicitată C.S., prin care s-a

susţinut, între altele, că încheierea este nelegală, întrucât judecarea cauzei nu s-a

făcut în şedinţă publică, sunt nefondate.

            În legea specială - Legea nr. 302/2004 - nu sunt prevăzute dispoziţii exprese

privind procedura în şedinţele de judecată, în cauzele având ca obiect emiterea sau

punerea în executare a mandatului european de arestare, caz în care, potrivit

dispoziţiilor art. 7 din aceeaşi lege, se aplică regulile de procedură penală înscrise în

Codul de procedură penală român.

            Cum mandatul european de arestare a fost dispus, în speţă, în cursul

urmăririi penale, măsura arestării potrivit art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004

trebuie dispusă prin încheiere motivată dată în Camera de Consiliu, astfel cum

prevăd dispoziţiile art. 146 alin. (4) şi art. 1491 alin. (4) C. proc. pen.

            În consecinţă, recursurile declarate de procuror şi de persoana solicitată au

fost respinse.

276

Mandat european de arestare. Hotărâre prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei solicitate la predare. Recurs. Inadmisibilitate 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare

- hotărâre prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei solicitate la

predare

- recurs

- inadmisibilitate

277

                         

                                             Legea nr. 302/2004, art. 93

 

Potrivit art. 93 din Legea nr. 302/2004, hotărârea prin care instanţa ia act de

consimţământul persoanei solicitate la predare este definitivă. Prin urmare, recursul

declarat împotriva hotărârii prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei

solicitate la predare este inadmisibil, inclusiv în cazul în care prin această hotărâre se

dispune şi arestarea persoanei solicitate în temeiul art. 89 din Legea nr. 302/2004. 

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1275 din 7 martie 2007

 

            Prin sentinţa penală nr. 19/PI din 16 februarie 2007, Curtea de Apel

Timişoara, în temeiul prevederilor art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, în baza mandatului european de arestare

emis de judecătorul pentru investigaţii preliminare de pe lângă Tribunalul din Reggio

Calabria pe numele urmăritului internaţional cetăţean român C.C., a dispus arestarea

acestuia pe o durată de 29 de zile, începând cu 16 februarie 2007.

            Totodată, instanţa a constatat, în temeiul prevederilor art. 90 alin. (2) din

Legea nr. 302/2004, că cetăţeanul român urmărit internaţional C.C. a consimţit la

predarea sa către autorităţile judiciare din Republica Italia şi a constatat că acesta a

renunţat la drepturile conferite de regula specialităţii.

Recursul declarat de C.C. este inadmisibil.

            Potrivit dispoziţiilor art. 93 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care

persoana solicitată consimte la predare, hotărârea instanţei prin care se ia act de

consimţământul acesteia este definitivă.

            Examinându-se actele şi lucrările dosarului se constată că, între acestea, se

află procesul-verbal întocmit la 16 februarie 2007 prin care C.C. a consimţit să fie

predat către autorităţile judiciare din Republica Italia, renunţând totodată la drepturile

conferite de regula specialităţii.

            Aşa fiind, sentinţa penală nr. 19/PI din 16 februarie 2007 pronunţată de

Curtea de Apel Timişoara, este definitivă, iar recursul declarat împotriva unei astfel

de hotărâri este inadmisibil.

            Faţă de considerentele ce preced, recursul a fost respins ca inadmisibil.

 

278

Mandat european de arestare. Compunerea completului. Complet de divergenţă. Arestarea persoanei solicitate  

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- compunerea completului

- complet de divergenţă

- arestarea persoanei solicitate

                                                 

C. proc. pen., art. 308 alin. (5)   

279

Legea nr. 302/2004, art. 881, art. 89  

 

1. În procedura de executare a unui mandat european de arestare, completul

de judecată este format, potrivit art. 881 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, din doi

judecători. Dacă, în cadrul procedurilor prealabile reglementate în art. 881 din Legea

nr. 302/2004, unanimitatea nu poate fi întrunită cu privire la solicitarea de informaţii

suplimentare autorităţii judiciare emitente a mandatului european de arestare,

această chestiune se soluţionează în complet de divergenţă, potrivit art. 308 alin. (5)

C. proc. pen., format din trei judecători. În acest caz, după soluţionarea divergenţei

din cadrul procedurilor prealabile, cauza privind executarea mandatului european de

arestare se soluţionează pe fond în complet format din doi judecători, iar nu în

complet de divergenţă.   

2. Instanţa română dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere

motivată, în temeiul art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, fără a emite un mandat

de arestare, întrucât arestarea se dispune în procedura de executare a unui mandat

european de arestare emis de autoritatea judiciară din statul solicitant.  

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1451 din 14 martie 2007

           

Prin sentinţa nr. 22 din 2 martie 2007, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală,

a dispus executarea mandatelor europene de arestare emise de Curtea de Apel Lyon

- Tribunalul de Mare Instanţă Lyon pe numele persoanelor solicitate I.S. şi P.A. şi

predarea acestora către statul solicitant sub condiţia prevăzută în art. 87 alin. (2) din

Legea nr. 302/2004, menţinând starea de arest în vederea predării.

Recursurile declarate de persoanele solicitate, prin care s-a susţinut, între

altele, că hotărârea este lovită de nulitate absolută deoarece completul de divergenţă

format din trei judecători care s-a pronunţat cu privire la procedurile prealabile trebuia

să se regăsească şi la judecata pe fond a cauzei, iar judecătorul care a emis

mandatul de arestare este incompatibil să judece cauza pe fond, sunt nefondate.

Prin încheierea din 22 februarie 2007, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală,

având pe rol soluţionarea cererii de executare a mandatelor europene de arestare

emise pe numele persoanelor solicitate I.S. şi P.A., cu ocazia deliberărilor, a

constatat existenţa unei divergenţe referitoare la completarea informaţiilor cu date

suplimentare de la Tribunalul de Mare Instanţă Lyon şi a procedat conform

280

dispoziţiilor art. 308 alin. (5) C. proc. pen., în sensul că a repus cauza pe rol pentru

soluţionarea în complet de divergenţă.

După repunerea pe rol a cauzei, la 22 februarie 2007, în complet de

divergenţă, s-a amânat cauza la 26 februarie 2007, pentru studierea dosarului.

La 26 februarie 2007, în urma deliberărilor, efectuate în completul de

divergenţă, s-a decis că se impun relaţii suplimentare de la autorităţile franceze

privind împrejurările în care au fost săvârşite infracţiunile, cu indicarea momentului,

locului, rolului concret şi a gradului de participare a fiecăruia, motiv pentru care s-a

repus cauza pe rol.

La 27 februarie 2007, Tribunalul de Mare Instanţă Lyon a transmis informaţiile

solicitate. Ca urmare, cauza s-a reluat la 2 martie 2007, dată la care completul de

judecată, format din doi judecători, s-a pronunţat.

Încheierea nu este lovită de nulitate absolută, aşa cum susţin apărătorii

recurenţilor, deoarece completul a fost format din trei judecători numai datorită stării

de divergenţă. Or, fiind depăşită această stare, s-a revenit la componenţa

completului de judecată îndrituit cu soluţionarea cauzei pe fond.

Referitor la susţinerea că judecătorul care a emis mandatul de arestare este

incompatibil, se constată că aceasta este nefondată, deoarece mandatul de arestare

a fost emis de autorităţile judiciare din Lyon, iar nu de un judecător român.

Instanţa română este investită numai cu cererea de executare a mandatelor

europene de arestare emise pe numele persoanelor solicitate. În acest sens, instanţa

a verificat conţinutul mandatelor europene de arestare emise pe numele recurenţilor

şi a constatat că acesta corespunde cerinţelor art. 79 alin. (1) din Legea nr.

302/2004.

Faţă de aceste considerente, recursurile persoanelor solicitate au fost

respinse.

 

281

Mandat european de arestare. Mandat emis de un stat membru al Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie 2007 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- mandat emis de un stat membru al Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie

2007

                                                 

                                                        Legea nr. 302/2004, Titlul III  

 

282

            Mandatele europene de arestare emise de autorităţile judiciare competente

din statele membre ale Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie 2007 se execută de

către autorităţile judiciare române ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute

de lege, întrucât dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 108 alin. (1) din Legea nr.

302/2004, potrivit cărora prevederile Titlului III se aplică mandatelor europene de

arestare şi predare care se emit ulterior datei de 1 ianuarie 2007, chiar dacă se

referă la fapte anterioare acestei date, nu privesc mandatele europene de arestare şi

predare emise de autorităţile judiciare competente din alte state membre ale Uniunii

Europene, ci mandatele europene de arestare şi predare emise de autorităţile

judiciare române.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1517 din 19 martie 2007

                       

            Prin sentinţa nr. 24 din 5 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova,

secţia penală, s-a dispus executarea mandatului european de arestare emis de

autorităţile judiciare italiene privind persoana solicitată C.S. şi predarea acesteia

către autorităţile solicitante, menţinându-se starea de arest în vederea predării.

            Prima instanţă a reţinut că, la 19 ianuarie 2007, Biroul Naţional Interpol a

solicitat să se dispună asupra arestării preventive a cetăţeanului român C.S., faţă de

care Interpol Roma, Italia a dispus la 15 decembrie 2006 urmărirea internaţională, pe

numele său fiind emis un mandat de arestarea preventivă şi un mandat european de

arestare.

            Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a înaintat Curţii de Apel

Craiova, la 7 februarie 2007, conform dispoziţiilor art. 881 alin. (5) din Legea nr.

302/2004, mandatul european de arestare emis împotriva  numitului C.S., faţă de

care, la aceeaşi dată, procurorul a dispus prin  ordonanţa nr. 3 reţinerea pe timp de

24 de ore.

            Prin încheierea din 7 februarie 2007, Curtea de Apel Craiova a dispus, în

temeiul art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, arestarea persoanei solicitate C.S.,

pe o perioadă de 29 de zile, începând cu 7 februarie 2007. Instanţa a constatat că

împotriva acesteia s-a emis, la 3 noiembrie 2006, de către Tribunalul  din Udine -

Biroul judecătorului pentru Cercetări Preliminare, un mandat european de arestare

pentru săvârşirea a trei infracţiuni prevăzute în art. 416 C. pen. italian, întrucât s-a

asociat cu alte persoane cu scopul de a săvârşi o serie nedeterminată de infracţiuni

283

materializate în instalarea de aparatură destinată a intercepta comunicări de tip

informatic şi telematic şi în falsificarea şi utilizarea fără drept de cărţi de credit

electronic, fapte pedepsite de legea penală italiană cu închisoarea de la 1 an şi 6 luni

la 6 ani şi 8 luni, aceste fapte fiind incriminate şi în legea penală română.

            Prin decizia nr. 855 din 15 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

Secţia penală, a respins recursurile declarate de  procuror şi persoana solicitată

împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea.

            Sentinţa a fost atacată cu recurs de persoana solicitată. În motivarea

recursului, s-a susţinut, între altele, că hotărârea este nelegală, întrucât mandatul

european de arestare a fost emis la 3 noiembrie 2006, moment la care România nu

era membră a Uniunii Europene, iar prevederile Legii nr. 302/2004 referitoare la

mandatul european de arestare nu au intrat în vigoare decât la 1 ianuarie 2007.

            Recursul nu este fondat.

            Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, este lipsit de relevanţă că mandatul

european de arestare a fost emis, de autorităţile competente din statul solicitant, la o

dată la care România nu era membră a Uniunii Europene. Esenţial este faptul că

mandatul a fost transmis spre executare după data de 1 ianuarie 2007, când a fost

dobândit acest statut şi au intrat în vigoare, între altele, prevederile Titlului III din

Legea nr. 302/2004.

            Prevederile din Legea nr. 302/2004, Titlul III, Capitolul II reglementează

exclusiv emiterea mandatului european de arestare de către autorităţile române

competente.

            Aşa fiind, dispoziţiile tranzitorii prevăzute în art. 108 alin. (1) din Legea nr.

302/2004, potrivit cărora prevederile din acest titlu se aplică mandatelor europene de

arestare şi predare care se emit ulterior intrării sale în vigoare, chiar dacă se referă la

fapte anterioare acestei date, nu au în vedere mandatele europene de arestare

emise de un alt stat membru al Uniunii Europene.

            De altfel, aceste dispoziţii tranzitorii reglementează situaţia  faptelor comise

anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor din Titlul III al Legii nr. 302/2004, în sensul că

şi pentru acestea poate fi emis sau executat un mandat european de arestare.

            În consecinţă, recursul declarat de persoana solicitată a fost respins.

 

284

Mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale. Conţinutul hotărârii privind executarea mandatului european de arestare 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale

- conţinutul hotărârii privind executarea mandatului european de arestare

                         

                                             Legea nr. 302/2004, art. 87 alin. (2)

 

285

            Potrivit art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările

ulterioare, dacă mandatul european de arestare a fost emis de autoritatea judiciară

competentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene în vederea efectuării urmăririi

penale, cetăţeanul român poate fi predat în baza unui astfel de mandat cu condiţia

ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana

predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei. Prin urmare,

hotărârea privind executarea unui mandat european de arestare emis în vederea

efectuării urmăririi penale, prin care instanţa a dispus predarea cetăţeanului român,

fără a cere autorităţii judiciare emitente îndeplinirea condiţiei ca, în cazul în care se

va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în

România pentru executarea pedepsei, este nelegală.   

     I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2492 din 8 mai 2007

 

            Prin sentinţa nr. 45/PI din 24 aprilie 2007, Curtea de Apel Timişoara, Secţia

penală, în temeiul art. 89 şi urm. din Legea nr. 302/2004, a admis sesizarea

Tribunalului Penal şi Civil din Teramo, Biroul Judecătorului de Investigaţii înainte de

Proces, a dispus predarea cetăţeanului român urmărit internaţional D.C. către

autorităţile judiciare din Republica Italia şi a menţinut măsura arestării acestuia pe o

perioadă de 30 zile, începând cu data de 24 aprilie 2007, ora 11,00.

Prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată la Curtea de Apel

Timişoara sub nr. 754/59/2007, Ministerul de Justiţie din Republica Italia, Tribunalul

Penal şi Civil din Teramo, Biroul Judecătorului de Investigaţii înainte de Proces, a

transmis mandatul european de arestare şi a solicitat arestarea în vederea predării

cetăţeanului român urmărit internaţional D.C. La dosar a fost depus mandatul

european de arestare din care rezultă că cetăţeanul român D.C. este urmărit

internaţional şi că acesta a săvârşit infracţiunea de extorcare prevăzută în art. 110 şi

art. 629 C. pen. italian, infracţiune care are corespondent în dispoziţiile art. 194 C.

pen. român.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs procurorul. Prin

motivele de recurs, procurorul a criticat hotărârea pronunţată pentru nelegalitate sub

aspectul neaplicării condiţiei imperative prevăzute în art. 87 alin. (2) din Legea nr.

302/2004 referitoare la transferarea în România a persoanei urmărite pentru

286

executarea pedepsei, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de

libertate.

Recursul este fondat.

Biroul Judecătorului de Investigaţii înainte de Proces de pe lângă Tribunalul

Penal şi Civil din Teramo a transmis spre executare autorităţii române mandatul

european de arestare nr. 7773/05 RGNR din 3 aprilie 2007 privind pe D.C., cetăţean

român, solicitând arestarea şi predarea acestuia în vederea efectuării urmăririi

penale pentru săvârşirea în Italia, în luna iulie 2005, a infracţiunii de extorcare

prevăzută în Codul penal italian, infracţiune ce are corespondent infracţiunea de

şantaj în Codul penal al României.

În procedurile de la Curtea de Apel Timişoara şi de la Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timişoara persoana solicitată a fost identificată, reţinută şi arestată.

D.C. nu a consimţit la predare şi, fiind audiat, nu a recunoscut imputările penale din

mandatul european de arestare, susţinând că nu ar fi săvârşit nicio infracţiune pe

teritoriul Italiei.

Prin sentinţa penală atacată, Curtea de Apel Timişoara a hotărât executarea

mandatului european de arestare şi predarea persoanei solicitate autorităţii judiciare

emitente a mandatului.

Hotărârea a fost pronunţată cu neobservarea dispoziţiilor normative care

reglementează soluţionarea mandatelor europene de arestare în ipoteza în care

persoana solicitată este cetăţean român şi în raport cu faza procesului penal în statul

membru emitent al mandatului european de arestare.

D.C. este cetăţean român, iar mandatul european de arestare a fost emis în

vederea efectuării urmăririi penale de către autoritatea judiciară competentă din Italia.

Potrivit art. 5 (Garanţii oferite de statul membru emitent în cazuri particulare)

paragraf 3 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene (2002/584/JAI) din 13

iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al Comunităţilor Europene din 18 iulie 2002,

„executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de

executare poate fi subordonată conform legislaţiei statului membru următoarele

condiţii: (...) când persoana pe numele căreia s-a emis mandatul european de

arestare în scopul urmăririi este cetăţean sau rezident al statului membru de

executare, predarea poate fi supusă condiţiei conform căreia persoana, după ce a

fost audiată, să fie predată statului membru de executare pentru a-şi executa

287

pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate pronunţată împotriva sa în

statul membru emitent.”

Parlamentul României, adoptând Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr.

224/2006, valorificând textul normativ comunitar  precitat, a prevăzut în art. 87

(Condiţii speciale) alin. (2) din această lege că „cetăţenii români sunt predaţi în baza

unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a

judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de

libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea

pedepsei.”

Condiţia este, deci, specială şi imperativă.

Or, hotărârea de executare a mandatului european de arestare şi de predare a

cetăţeanului român D.C. a fost pronunţată fără ca această condiţie să fi fost avută în

vedere la adoptarea soluţiei, omiţându-se ca autorităţii judiciare emitente a

mandatului european de arestare să i se ceară îndeplinirea condiţiei arătate, deşi art.

881 alin. (3) şi art. 95 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 oferă cadrul legal pentru

asigurarea respectării acestei condiţii.

            În consecinţă, recursul procurorului a fost admis, hotărârea atacată a fost

casată în parte şi s-a făcut aplicarea art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cu

modificările şi completările ulterioare, în sensul că în cazul în care se va pronunţa o

pedeapsă privativă de libertate,  persoana predată să fie transferată pentru

executarea acesteia în România, menţinându-se celelalte dispoziţii ale hotărârii

atacate.

 

Rejudecare în caz de extrădare. Persoană judecată şi condamnată în lipsă  Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

speciale. Asistenţa judiciară internaţională. Rejudecarea în caz de extrădare

  Indice alfabetic: Drept procesual penal

- rejudecare în caz de extrădare

                                                                                                                           C. proc. pen., art. 5221

288

 

Prevederile art. 5221 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cazul în care persoana

condamnată a fost prezentă la judecata în primă instanţă şi, la primele termene, la

judecata în apel, chiar dacă a lipsit la termenele ulterioare de judecată în apel şi la

toate termenele de judecată în recurs, întrucât a fost arestată în străinătate. Într-un

astfel de caz, dreptul la apărare al persoanei condamnate este asigurat, dacă

aceasta a fost asistată sau, după caz, reprezentată prin apărător pe parcursul

întregului proces penal.  

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2517 din 9 mai 2007

 

Prin sentinţa nr. 557/D din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Bacău, Secţia penală,

a respins ca nefondată cererea formulată de condamnatul D.S. privind rejudecarea

după extrădarea de către autorităţile judiciare germane, în temeiul art. 5221 C. proc.

pen., a cauzei penale ce a format obiectul dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului

Bacău în care i-a fost aplicată în mod definitiv pedeapsa de 12 ani închisoare.

Instanţa a reţinut că petiţionarul condamnat a invocat în cerere dispoziţiile art.

5221 C. proc. pen., care statuează că „în cazul în care se cere extrădarea unei

persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către

instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.”

Sintagma „judecate şi condamnate în lipsă” se referă exclusiv la persoanele

care au lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare, pe întreaga

durată a procedurii penale în faţa instanţelor judecătoreşti (judecata în primă

instanţă, în apel şi în recurs).

Din verificarea dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău s-a constatat că

situaţia petiţionarului-condamnat excede câmpului de aplicare a dispoziţiilor art. 5221

C. proc. pen., întrucât acesta a fost prezent personal la judecata în primă instanţă şi

în apel, după cum urmează:

Inculpatul D.S. a fost prezent pe tot parcursul cercetării judecătoreşti în primă

instanţă - cu excepţia unui singur termen - asistat de apărător ales, şi a fost prezent

la pronunţarea sentinţei, luând cunoştinţă de pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată

pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe

deosebit de grave.

289

Inculpatul a declarat apel în cauză, fiind prezent în faţa instanţei de control

judiciar la primele termene, asistat de apărător ales, după care a plecat din proprie

iniţiativă în Germania, ţară pe teritoriul căreia a comis fapte penale. Apelul a fost

soluţionat în lipsă - susţinut oral prin apărătorul ales, fiind respins ca nefondat prin

decizia nr. 446 din 19 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală.

Recursul declarat în termen în numele inculpatului de apărătorul ales în apel a

fost susţinut oral în faţa instanţei supreme în lipsa inculpatului de alţi doi apărători

aleşi, fiind respins ca nefondat prin decizia nr.1889 din 18 martie 2005 a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

Procedura în recurs a cuprins o perioadă de 2 ani, respectiv 7 martie 2003 -

18 martie 2005, întrucât din verificările întreprinse de instanţa supremă pe relaţia

Biroul Naţional Interpol România - Interpol Wiesbaden din Germania s-a stabilit că

inculpatul se afla în detenţie cu începere de la 10 octombrie 2002 în închisoarea

judiciară Oldenburg. Instanţa română a formulat cerere de acordare a asistenţei

juridice, în baza Convenţiei Europene de Asistenţă Juridică în materie penală -

Strasbourg 1959, privind înmânarea către inculpat a citaţiilor în dosarul de recurs nr.

861/2003 pentru termenele de judecată din 10 septembrie 2004 şi 18 martie 2005 la

închisoarea judiciară Oldenburg. Ca răspuns la cererea amintită prin comunicarea

Ministerului de Justiţie al Landului Niedersachen s-a atras atenţia că inculpatul este

arestat în Germania şi din acest motiv participarea sa la dezbateri se poate asigura

numai prin procedura extrădării. Scrisoarea expediată de apărătorul din Germania al

inculpatului către omologul acestuia din România - în faza de recurs - a comunicat

faptul că inculpatul a fost condamnat în Germania, avansându-se data probabilă a

întoarcerii în România pentru 29 iulie 2005. Ca atare, instanţa supremă a procedat la

judecarea recursului.

Apelul declarat în cauză de petiţionarul condamnat, cu motivarea că în

procedura penală ce a format obiectul dosarului nr. 6355/2001 a fost judecat şi

condamnat în lipsă la pedeapsa de 12 ani închisoare, fiindu-i încălcat dreptul de a fi

prezent în propriul proces, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 34 din 13

februarie 2007 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală.

Recursul declarat de petiţionarul condamnat, prin care a reiterat  motivele de

nelegalitate din apel, este nefondat.

Soluţia privind respingerea cererii de rejudecare a cauzei ce a format obiectul

dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău este legală şi temeinică.

290

În conformitate cu dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., a căror aplicare este

solicitată de petiţionarul condamnat, rejudecarea după extrădare, la cererea

condamnatului, are loc numai în cazul persoanelor judecate şi condamnate în lipsă.

Pentru a fi respectată voinţa legiuitorului, interpretarea corectă din punct de

vedere gramatical şi sistematic a sintagmei amintite nu poate fi decât aceea ce

include în sfera de aplicare exclusiv pe inculpaţii condamnaţi ce au lipsit pe întreaga

durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii (atât la

judecata şi pronunţarea în primă instanţă, cât şi la judecata în apel şi recurs, în

măsura în care au fost exercitate în cauză aceste căi ordinare de atac).

Din examinarea lucrărilor dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău se

constată, astfel cum în mod corect au reţinut şi instanţele anterioare, că inculpatul

D.S. a fost prezent pe tot parcursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, asistat

de apărător ales, inclusiv la pronunţare.

Inculpatul a luat cunoştinţă de condamnare şi a declarat apel, fiind prezent

personal în faţa instanţei de control judiciar la primele termene de judecată, ocazie cu

care a luat termen în cunoştinţă pentru celelalte amânări ulterioare până la

soluţionarea cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 291 alin. (3) C. proc. pen.

Lipsa ulterioară a acestuia din motive particulare nu a împiedicat soluţionarea în

condiţii legale a apelului, prin reprezentarea sa de apărătorul ales.

La judecarea recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inculpatul a

lipsit, fiind arestat în Germania din motive imputabile acestuia, astfel încât s-a dispus

citarea sa la locul de deţinere în străinătate, soluţionarea căii de atac având loc

numai după ce s-a constatat imposibilitatea aducerii sale în România, în prezenţa

apărătorilor aleşi.

Ca atare, dreptul la apărare al inculpatului a fost asigurat în cauză prin

audierea şi prezenţa sa nemijlocită în cursul urmăririi penale, în faza de judecată în

primă instanţă, precum şi parţial în cadrul judecăţii în apel şi, în permanenţă, prin

apărători aleşi, pe parcursul întregii proceduri penale până la definitivarea acesteia,

fiindu-i inaplicabile dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen.

Luând în calcul faptul că dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este

recunoscut în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi că art. 6

paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale recunoaşte celui acuzat „dreptul de a se apăra el însuşi” şi „dreptul de

a interoga martorii”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezenţa

291

inculpatului este în principiu obligatorie la soluţionarea cauzei. Curtea este constantă

în a afirma că în cazul procedurii în apel sau în recurs art. 6 din Convenţie se aplică

cu mai puţină stricteţe, admiţându-se chiar regularitatea unor asemenea proceduri în

care audienţa se desfăşoară fără prezenţa celui acuzat (Hotărârea Ekbatani). Se

admit excepţii de la regula prezenţei inculpatului atunci când asigurarea acestei

condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă această

situaţie a fost verificată şi constatată şi dacă inculpatul are o culpă în absenţa sa,

astfel cum s-a întâmplat şi în cauza privind pe petiţionarul condamnat D.S. la

judecata în recurs (Hotărârea Colozza şi Rubinat).

Ca atare, soluţia adoptată în cauză este în concordanţă şi cu jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În consecinţă, recursul a fost respins, ca nefondat, potrivit art. 38515 pct. 1 lit.

b) C. proc. pen.

 

 

Mandat european de arestare. Amânarea predării. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- amânarea predării

                         

Legea nr. 302/2004, art. 97

292

Conform art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, numai când persoana

solicitate este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o

faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, instanţa de

judecată, ca autoritate judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus

executarea mandatului, poate amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până

la executarea pedepsei. Prin urmare, în cazul în care împotriva persoanei solicitate

autorităţile judiciare române nu au dispus începerea urmăririi penale, instanţa de

judecată nu poate dispune amânarea predării.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2904 din 30 mai 2007

Prin sentinţa penală nr. 38 din 15 mai 2007, Curtea de Apel Bacău a respins

ca nefondată cererea de predare amânată formulată de persoana solicitată L.C.

În motivarea cererii, L.C. a precizat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art.

97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, deoarece este urmărit penal în dosarul nr.

2359/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău pentru infracţiunea de

lovire.

Analizând cererea formulată, instanţa de fond a constatat că, prin sentinţa

penală nr. 31 din 27 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, rămasă

definitivă la 2 mai 2007, s-a dispus în temeiul art. 94 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,

admiterea cererii pentru executarea mandatului european de arestare emis la 5

martie 2007 de Procuratura Kaiserlautern, privindu-l pe L.C.

Prin încheierea nr. 24 din 3 aprilie 2007, Curtea de Apel Bacău a dispus,

potrivit art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, arestarea persoanei solicitate pentru o

perioadă de 29 de zile.

În ceea ce priveşte cererea ce face obiectul prezentei cauze, s-a reţinut că art.

97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 prevede că atunci când persoana urmărită este

urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de

cea care motivează mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de

executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna

predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei.

Analizând actele efectuate în cadrul dosarului nr. 2359/P/2007 al Parchetului

de pe lângă Judecătoria Bacău, instanţa de fond a constatat că la 4 mai 2007 numitul

B.A. a formulat plângere penală împotriva numiţilor L.S. şi L.C. sub aspectul comiterii

293

infracţiunii de lovire, în prezent efectuându-se acte de cercetare penală, fără să se fi

dispus începerea urmăririi penale faţă de persoana solicitată L.C.

Or, în aceste condiţii nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 97 alin. (1)

din Legea nr. 302/2004, care foloseşte noţiunea de persoană urmărită penal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana solicitată, care a criticat-

o pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei respingeri a cererii sale de predare

amânată, în condiţiile în care în România are un dosar penal în care este acuzat de

lovire şi în care trebuie să-şi facă apărările pe care le va considera necesare.

Recursul nu este întemeiat.

Instanţa de fond a constatat în mod corect că plângerea penală împotriva

persoanei solicitate a fost formulată la 4 mai 2007, după pronunţarea hotărârii de

executare a mandatului european de arestare şi predare a acesteia, iar până la data

judecării cererii de predare amânată nu a fost începută urmărirea penală împotriva

persoanei solicitate, pentru ca aceasta să fie o persoană urmărită penal, în sensul

art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, se constată că dispoziţiile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 nu

au caracter imperativ, lăsând la latitudinea instanţei aprecierea oportunităţii amânării

predării. În raport cu datele concrete ale cauzei - obiectul şi momentul formulării

plângerii penale împotriva persoanei solicitate - instanţa de fond a apreciat în mod

corect că nu se impune amânarea predării persoanei solicitate.

Pentru aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Mandat european de arestare. Motive de refuz al executării. Prescripţia răspunderii penale. Încadrare juridică 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare

- motive de refuz al executării

- prescripţia răspunderii penale

- încadrare juridică

                         

294

                                        Legea nr. 302/2004, art. 88 alin. (2) lit. g)

 

1. În temeiul art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi

completările ulterioare, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară română de

executare, poate refuza executarea mandatului european de arestare când, conform

legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul

european de arestare s-a prescris. Refuzul executării mandatului european de

arestare constituie o facultate a instanţei de judecată şi, prin urmare, aceasta poate

dispune executarea mandatului european de arestare chiar dacă termenul de

prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea pe care se întemeiază s-a împlinit

potrivit legii penale române.

2. În procedura de executare a mandatului european de arestare, instanţa de

judecată, ca autoritate judiciară română de executare, are competenţa de a stabili

prevederile din legea penală română în care se încadrează fapta descrisă în mandat

şi de a constata, în raport cu această încadrare, dacă termenul de prescripţie a

răspunderii penale pentru fapta pe care se întemeiază mandatul european de

arestare s-a împlinit conform legii penale române.  

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3141 din 12 iunie 2007

           

Prin sentinţa penală nr. 56/PI/18 mai 2007, Curtea de Apel Timişoara  a

dispus, în baza art. 94 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006,

predarea cetăţeanului român M.A. autorităţilor judiciare germane competente, în

baza mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof la 23 aprilie 2007

în dosarul nr. 292 Js 543/99.

 

            În baza art. 89 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, a

dispus arestarea preventivă a susnumitului, pe o durată de 29 zile, începând cu 18

mai 2007 până la 15 iunie 2007 inclusiv.

            În baza art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr.

224/2006, a dispus ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de

libertate, persoana urmărită să fie transferată pentru executarea acesteia în

România.

295

            Prima instanţă a reţinut că, sub nr. 867/59/2007, a fost înregistrată pe rolul

Curţii de Apel Timişoara sesizarea Autorităţii Federale de Criminalistică din Germania

referitoare la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura din

Hof pe numele cetăţeanului român M.A.

            Potrivit mandatului european de arestare, persoana solicitată a comis 6 fapte

penale în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane în perioada

1997 - 1998, facilitând intrarea ilegală a unor persoane de cetăţenie română în

Franţa şi Belgia, prin Germania. Aceste fapte  se sancţionează în legislaţia germană

cu pedeapsa închisorii de 10 ani pentru fiecare infracţiune, pedeapsa totală putând

atinge 15 ani închisoare.

            Persoana solicitată a arătat, între altele că, potrivit legii române, a intervenit

prescripţia răspunderii penale, faptele reţinute încadrându-se în dispoziţiile art. 67

alin. (2) din Legea nr. 56/1992, în prezent abrogată.

            Instanţa a avut în vedere împrejurarea că, şi în situaţia invocată de persoana

solicitată, respectiv aceea a prescripţiei răspunderii penale, care reprezintă un motiv

al refuzului predării persoanei solicitate, aceasta este o opţiune a instanţei de

judecată.

            Argumentându-şi opţiunea acordului la executarea mandatului european de

arestare, curtea de apel a reţinut că faptele ce se impută persoanei solicitate prin

mandatul european de arestare sunt fapte grave potrivit legislaţiei germane, iar

această legislaţie nu reglementează instituţia prescripţiei răspunderii penale, invocată

de persoana solicitată. Totodată s-a apreciat şi că legislaţia din ţara noastră a devenit

mai aspră în ceea ce priveşte regimul sancţionator al unor astfel de fapte, ele

pedepsindu-se cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

În concluzie, curtea de apel a apreciat că se impune  predarea persoanei

solicitate către autorităţile germane  ca modalitate eficientă de  realizare a unei

cooperări judiciare transfrontaliere în materie penală.

            Recursul declarat de M.A., prin care a arătat, între altele, că prima instanţă

avea posibilitatea refuzului executării mandatului european de arestare, având în

vedere că, potrivit legii române aplicabilă faptelor reţinute în sarcina sa, a intervenit

prescripţia, este nefondat.

            Potrivit art. 77 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, mandatul

european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară

296

competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării

către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi

penale, a judecaţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative

de libertate.

            Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii

şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr.

2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor

Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Art. 90 alin. (6) din aceeaşi lege prevede că persoana solicitată poate formula

opoziţie la predare numai pentru existenta unei erori cu privire la identitatea acesteia

sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, în

dovedirea cărora trebuie să existe probe concludente.

Definiţia dată acestui act procesual şi normele care conturează instituţia

mandatului european de arestare degajă un principiu fundamental pentru cooperarea

judiciară între  statele membre ale Uniunii Europene care au formulat declaraţii în

sensul aplicării deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul

european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii

Europene, acela al obligativităţii punerii în executare a mandatelor europene de

arestare

            Numai în situaţiile expres prevăzute de lege  autoritatea judiciară de

executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare.

            Pornind de la aceste reguli de bază, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

constată că în mod justificat prima instanţă a dispus predarea persoanei solicitate

către autorităţile judiciare germane.

Cu privire la critica recurentului în legătură cu intervenţia prescripţiei

răspunderii penale potrivit legii penale române, este de constatat că art. 67 alin. (2)

din Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sancţionează fapta

persoanei care racolează, îndrumă sau călăuzeşte o altă persoană în scopul trecerii

frauduloase a frontierei de stat cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta

săvârşită priveşte un grup de persoane ori a urmărit obţinerea de foloase materiale

sau de alta natură, pedeapsa este închisoare de la un an la 5 ani. Aceasta ar

reprezenta încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina persoanei solicitate, potrivit

legii penale române, dacă acuzarea s-ar rezuma numai la activitatea de racolare,

297

îndrumare sau călăuzire a unui grup de persoane în scopul trecerii frauduloase a

frontierei de stat a României.

Mandatul european de arestare face, însă, referire la calitatea persoanei

solicitate, de conducător de bandă de trafic de persoane, împrejurare caracteristică

infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 323 C. pen.

român, text de lege în vigoare la data la care se reţin a fi săvârşite infracţiunile şi  

care prevede o pedeapsă de la 3 la 15 ani închisoare. 

În raport cu această încadrare juridică şi cu data săvârşirii infracţiunii nu se

poate reţine împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale

prevăzută în art. 124 C. pen. român.

Constatările de mai sus nu reprezintă o agravare a situaţiei recurentului în

propria cale de atac, ci o fundamentare mai exactă a soluţiei juste de punere în

executare a mandatului european de arestare cu privire la persoana solicitată.

Dacă s-ar fi reţinut în cuprinsul mandatului european de arestare că persoana

solicitată ar fi acţionat singură sau nu ar fi constituit un grup organizat în vederea

trecerii frauduloase a frontierei de stat, încadrarea juridică ar fi fost cea oferită de art.

67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 şi termenul de prescripţie specială a răspunderii

penale s-ar fi împlinit, situaţie în care, potrivit art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr.

302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, instanţa ar fi putut refuza executarea

mandatului european.

Refuzul executării mandatului ar fi fost, însă, nejustificat şi din perspectiva

celorlalte prevederi ale legii privind cooperarea judiciară internaţională în materie

penală, dar şi a raţiunii recurgerii la instituţia mandatului european de arestare.

Astfel Capitolul III1 intitulat “Dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor

instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene”,

introdus în sistemul Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 224/2006 urmăreşte

simplificarea procedurii de extrădare în relaţia cu acele state membre ale Uniunii

Europene care au formulat declaraţii în sensul neaplicarii deciziei-cadru a Consiliului

din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare

între statele membre ale Uniunii Europene.

În acest capitol în cuprinsul art. 763 alin. (1) se arată că în ceea ce priveşte

prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt aplicabile numai

dispoziţiile din legislaţia statului solicitant, neinteresând, deci prevederile  în materie

ale legislaţiei statului solicitat.

298

În raport cu extrădarea, procedura mandatului european de arestare simplifică

şi mai mult modalitatea de urmărire internaţională a unor persoane care au săvârşit

fapte penale şi obligă la celeritate,  astfel că                                                            

pentru se a da eficienţă cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii

Europene şi a se asigura o ripostă rapidă  infracţionalităţii transfrontaliere, instanţele

de judecată trebuie să manifeste prudenţă în a refuza executarea mandatului

european de arestare.

În cauză, se reţin a fi săvârşite infracţiuni deosebit de grave de către M.A.,

acesta fiind acuzat că este conducătorul unei bande de trafic de persoane şi că a fost

implicat în calitate de organizator în 6 operaţiuni de trecerea ilegală a numeroşi

cetăţeni români în Franţa, Belgia prin Germania.

Faptele imputate, regimul sancţionator al acestora şi amploarea fenomenului

criminalităţii transfrontaliere impun cooperarea judiciară a autorităţilor tuturor statelor

implicate.

Din aceste considerente, şi în situaţia în care fapta persoanei solicitate s-ar

circumscrie dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 şi ar fi intervenit

prescripţia specială potrivit legii penale române, refuzul executării mandatului

european de arestare ar fi fost nejustificat, aşa cum a apreciat şi prima instanţă. 

În consecinţă, recursul declarat de persoana solicitată a fost respins.

 

Mandat european de arestare. Amânarea predării. Competenţa instanţei. Respingerea cererii de amânare a predării

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- amânarea predării

                         

Legea nr. 302/2004, art. 97

299

Potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, când persoana solicitată este

urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de

cea care motivează mandatul european de arestare, instanţa de judecată, ca

autoritate judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea

mandatului, poate amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la

executarea pedepsei. În consecinţă, amânarea predării constituie o facultate, iar nu o

obligaţie, a instanţei de judecată, care poate să respingă cererea de amânare a

predării, chiar dacă persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de

autorităţile judiciare române, ţinând seama de gravitatea faptelor care motivează

mandatul european de arestare în raport cu gravitatea faptelor pentru care se

efectuează urmărirea penală sau judecata de autorităţile judiciare române, precum şi

de efectele pe care le are amânarea predării asupra cauzelor în care este implicată

persoana solicitată.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3611 din 5 iulie 2007

Prin sentinţa penală nr. 68 din 18 iunie 2007, Curtea de Apel Timişoara, în

baza art. 97 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, a respins

cererea de amânare a predării către autorităţile judiciare din Italia a persoanei

urmărite M.B., cetăţean italian, formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timişoara.

În temeiul art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr.

224/2006, s-a dispus menţinerea stării de arest a persoanei urmărite pe o durată de

30 zile, începând cu 18 iunie 2007.

Instanţa de fond a stabilit că, prin sentinţa penală nr. 57 din 21 mai 2007 a

Curţii de Apel Timişoara, în baza art. 93 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată

prin Legea nr. 224/2006, s-a luat act de consimţământul persoanei urmărite

internaţional M.B. de a fi predată autorităţilor judiciare italiene, în baza mandatului

european de arestare emis de Tribunalul din Napoli la 3 mai 2007. În baza art. 89 din

aceeaşi lege, s-a dispus arestarea preventivă a cetăţeanului italian pe o perioadă de

30 zile.

Tribunalul din Napoli a emis mandatul de arestare pe numele lui M.B. pentru

două capete de acuzare, şi anume trafic de mari cantităţi de substanţe stupefiante de

tipul cocaină şi participarea la o organizaţie criminală.

300

Înainte de a fi dispusă predarea efectivă a persoanei urmărite către autorităţile

judiciare italiene, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a formulat o cerere

de amânare a predării acesteia, cu motivarea că M.B. este urmărit penal de

Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad.

Instanţa de fond a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea nr.

302/2004, amânarea predării persoanei urmărite poate fi dispusă de autorităţile

judiciare de executare române până la terminarea judecăţii sau până la executarea

pedepsei, în cazul în care se instrumentează în România o cauză pentru o faptă

diferită de cea care motivează mandatul european de arestare.

Numai că, neexecutarea imediată şi promptă a mandatului european de

arestare, din care rezultă că persoana urmărită M.B. este acuzată de săvârşirea unor

fapte grave, nu a fost considerată ca oportună de către instanţa de fond, în raport şi

cu infracţiunea imputată acesteia de autorităţile române, de o gravitate redusă şi

pentru care nu s-a dispus luarea vreunei măsuri preventive.

În consecinţă, cererea de amânare a predării către autorităţile judiciare italiene

a persoanei urmărite a fost respinsă.

Împotriva acestei hotărâri, procurorul a declarat recurs.

Procurorul a arătat că, pe numele cetăţeanului italian, s-a emis de Tribunalul

din Pavia un alt mandat european de arestare, pentru săvârşirea infracţiunii de jaf

armat asupra unei bănci, prin sentinţa penală nr. 47 din 26 aprilie 2007 Curtea de

Apel Timişoara dispunând predarea acestuia autorităţilor judiciare din Italia.

La 3 mai 2007, prin sentinţa penală nr. 51, Curtea de Apel Timişoara a admis

cererea formulată de parchet şi, în temeiul dispoziţiilor art. 97 alin. (1) din Legea nr.

302/2004, a dispus amânarea predării persoanei urmărite M.B. până la finalizarea

cercetărilor ce se efectuează de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, iar în

cazul în care va fi trimisă în judecată, până la judecarea definitivă, respectiv până la

executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

În aceste împrejurări, respingerea cererii de amânare a predării cetăţeanului

italian, dispusă prin sentinţa penală nr. 68 din 18 iunie 2007, de către aceeaşi

instanţă, cu privire la mandatul european de arestare emis de Tribunalul din Napoli

apare ca fiind în contradicţie cu sentinţa menţionată, executarea celor două hotărâri

judecătoreşti devenind astfel imposibilă.

301

Verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, potrivit

dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată

că recursul este nefondat din următoarele considerente:

Art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 prevede posibilitatea pentru autoritatea

judiciară de executare română să amâne predarea persoanei urmărite, atunci când

aceasta este urmărită sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o cauză

diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, până la terminarea

judecăţii sau până la executarea pedepsei.

Nefiind o obligaţie, ci doar o facultate pentru autoritatea judiciară română,

aceasta are posibilitatea de a refuza amânarea predării, chiar dacă se constată

existenţa situaţiei menţionate, care implică persoana urmărită într-un proces penal pe

teritoriul României, în condiţiile în care intervenţia altor împrejurări impun efectuarea

predării.

Astfel, instanţa de fond a constatat că împotriva persoanei urmărite s-a emis

un mandat european de arestare de către Tribunalul din Napoli, Secţiunea

judecătorilor pentru cercetări preliminare, aceasta fiind învinuită de săvârşirea

infracţiunilor de trafic de mari cantităţi de cocaină şi participarea la o organizaţie

criminală.

Întârzierea în predarea persoanei urmărite către autorităţile judiciare italiene

poate periclita iremediabil efectuarea urmăririi penale, afectând stabilirea cu

celeritate şi completă a adevărului în cauză, inclusiv a situaţiei juridice a persoanei

urmărite.

Pe de altă parte, cauza aflată în curs pe rolul autorităţii judiciare române se

referă la săvârşirea unei infracţiuni de fals privind identitatea prevăzută în art. 293

alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi tentativă de trecere ilegală a frontierei

de stat prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din O. U. G. nr.

105/2001, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., fapte care prezintă un pericol social mai

redus în comparaţie cu cele instrumentate de autorităţile italiene şi în legătură cu

care s-a şi încheiat faza urmăririi penale, fiind sesizată instanţa de judecată la 21

iunie 2007.

Aşa fiind, instanţa de fond a apreciat în mod just asupra necesităţii predării

neîntârziate a persoanei urmărite către autoritatea judiciară emitentă a mandatului

european de arestare, întârzierea acestei operaţiuni nefiind nici oportună, nici

302

benefică rezolvării niciuneia din cauzele penale în care este implicat M.B. pe teritoriul

ambelor state membre.

Între sentinţele penale nr. 51 din 3 mai 2007 şi nr. 68 din 18 iunie 2007 ale

Curţii de Apel Timişoara nu există nicio stare de contrarietate, fiecare dintre ele

referindu-se la un alt mandat european de arestare şi la o altă situaţie a persoanei

urmărite, iar executarea lor nu este imposibilă, prin prisma posibilităţilor pe care

legea specială le prevede.

În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost respins ca nefondat.

Mandat european de arestare. Opoziţia persoanei solicitate

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- opoziţia persoanei solicitate

                         

Legea nr. 302/2004, art. 77 alin. (2)

art. 90 alin. (6)

303

În procedura de executare a mandatului european de arestare, opoziţia

persoanei solicitate la predare se poate baza numai pe existenţa unei erori cu privire

la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de

arestare, potrivit art. 90 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, întrucât mandatul european

de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce,

conform art. 77 alin. (2) din aceeaşi lege, neintrând în competenţa instanţei învestite

cu soluţionarea cererii de executare a mandatului european de arestare să constate

existenţa faptelor imputate şi temeinicia acuzaţiilor.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4045 din 30 august 2007

Prin încheierea din 23 august 2007, Curtea de Apel Piteşti, în baza art. 89 alin.

(3) din Legea nr. 302/2004, a dispus arestarea pe o durată de 30 de zile a persoanei

solicitate M.C., începând cu 23 august 2007 şi până la 21 septembrie 2007, inclusiv.

Instanţa a stabilit în cauză termen de soluţionare la 13 septembrie 2007,

pentru transmiterea unor informaţii suplimentare referitoare la garanţiile judiciare şi la

respectarea dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Instanţa a reţinut că Biroul Naţional Interpol a transmis spre executare

mandatul european de arestare emis la 1 decembrie 2005 de către magistratul

Tribunalului din Westminster, pe numele cetăţeanului român M.C., menţionându-se

că, potrivit informaţiilor deţinute, acesta se află la domiciliu, în România.

Din conţinutul mandatului european de arestare, tradus în limba română,

rezultă că la 1 decembrie 2005 M.C. l-a ucis pe M.L., în Anglia.

Constatând că mandatul european de arestare conţine elementele cerute de

art. 79 şi anexa Legii nr. 302/2004, după îndeplinirea procedurii prevăzute în art. 88 1

- art. 89 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, Curtea de Apel Piteşti a dispus, prin

încheierea din 23 august 2007, arestarea persoanei solicitate M.C.

Împotriva dispoziţiei de arestare din încheierea menţionată, persoana solicitată

a declarat recurs, solicitând revocarea arestării, întrucât nu sunt suficiente informaţii,

iar persoana solicitată se opune la predare.

Recursul declarat de persoana solicitată nu este fondat.

Din conţinutul mandatului european de arestare rezultă că acesta a fost emis

de către o autoritate judiciară competentă în scopul anchetării persoanei solicitate

304

pentru asasinat, care, potrivit dreptului cutumiar, se pedepseşte cu închisoare pe

viaţă.

Dat fiind caracterul special al procedurii în această materie, potrivit art. 90 alin.

(6) din Legea nr. 302/2004, opoziţia persoanei solicitate la predare nu se poate baza

decât pe invocarea existenţei unei erori cu privire identitatea acesteia sau a unui

motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.

După cum rezultă din partea introductivă a hotărârii atacate, nici persoana

solicitată, nici apărătorul ales al acesteia nu au invocat vreunul din aceste motive,

după cum nici în judecata în recursul de faţă nu s-a făcut o astfel de opoziţie.

Nu este în competenţa instanţei învestită cu soluţionarea cererii de executare

a mandatului european de arestare să constate existenţa faptelor imputate şi

temeinicia acuzaţiilor, operând principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, aşa

cum este stabilit în art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Faţă de considerentele ce preced, recursul persoanei solicitate a fost respins,

ca nefondat.

Mandat european de arestare. Amânarea predării. Competenţa instanţei

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- amânarea predării

                         

Legea nr. 302/2004, art. 97

305

Conform prevederilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care

persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române

pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare,

instanţa de judecată, ca autoritate judiciară de executare română, chiar dacă a

dispus executarea mandatului, poate amâna predarea până la terminarea judecăţii

sau până la executarea pedepsei. Prin urmare, hotărârea prin care instanţa,

dispunând executarea mandatului european de arestare, amână predarea persoanei

solicitate, până la executarea pedepsei aplicate de autorităţile judiciare române, este

legală, conformându-se prevederilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4147 din 7 septembrie 2007

Prin sentinţa nr. 88/PI din 20 august 2007, Curtea de Apel Timişoara, Secţia

penală, în baza art. 89 şi urm. din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, a admis sesizarea formulată de Biroul Naţional

Interpol - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională şi a dispus predarea

către autorităţile judiciare ungare a cetăţeanului român A.D., în baza mandatului

european de arestare emis la 4 iunie 2007 de Judecătoria Centrală a Sectoarelor din

Buda, după executarea pedepsei, dispunând şi arestarea preventivă a persoanei

urmărite A.D. pe o durată de 30 de zile, începând cu data încetării stării de detenţie

în care se află în prezent.

Curtea de Apel a reţinut că, în prezent, persoana urmărită se află încarcerată

în Penitenciarul Arad, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.

2881/2004 emis de Judecătoria Oradea în temeiul condamnării la pedeapsa de 3 ani

şi 8 luni închisoare, prin sentinţa penală nr. 1531/2004.

Instanţa a constatat că este întemeiată sesizarea formulată de Biroul Naţional

Interpol - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, dispunând predarea

persoanei solicitate către autorităţile judiciare ungare, dar a amânat predarea, în

baza art. 97 din Legea nr. 302/2004, după executarea pedepsei de 3 ani şi 8 luni

închisoare aplicată de autorităţile judiciare române.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs procurorul, susţinând că nu s-au

avut în vedere dispoziţiile art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în sensul că nu s-a

dispus ca predarea persoanei urmărite să se facă cu condiţia ca, în cazul în care se

306

va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în

România pentru executarea pedepsei.

În şedinţa din 7 septembrie 2007, procurorul a reformulat motivul de recurs,

solicitând numai înlăturarea dispoziţiei de predare după executarea pedepsei

aplicate de instanţele româneşti.

Recursul nu este fondat, pentru motivele ce urmează:

Potrivit alin. (1) al art. 97 din Legea nr. 302/2004, referitor la predarea

amânată sau condiţionată, când persoana urmărită este urmărită penal sau judecată

de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează

mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de executare română, chiar

dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la

terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei.

Or, Curtea de Apel Timişoara, prin hotărârea atacată, a aplicat corect aceste

prevederi, dispunând amânarea predării persoanei urmărite de autorităţile judiciare

ungare, până la executarea pedepsei de 3 ani şi 8 luni, aplicată de autorităţile

judiciare române, executare începută la 20 aprilie 2006.

Având această posibilitate conferită de lege, Curtea de Apel Timişoara a

amânat predarea apreciind că persoana urmărită trebuie să execute cu prioritate

pedeapsa aplicată de instanţele române. Totodată, a dispus arestarea acesteia

pentru o perioadă de 30 de zile, începând de la data încetării stării de detenţie.

Dispoziţia este conformă textului menţionat, astfel încât nu există temei pentru

înlăturarea ei şi, în consecinţă, recursul procurorului a fost respins

Mandat european de arestare. Informaţii suplimentare 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare

- informaţii suplimentare

                                              Legea nr. 302/2004, art. 94 alin. (2)

 

307

În cazul în care, din informaţiile comunicate de statul membru emitent, nu

rezultă cu certitudine dacă hotărârea - prin care pedeapsa privativă de libertate

pronunţată pentru fapta ce motivează mandatul european de arestare a fost

transformată într-o pedeapsă pecuniară - a rămas definitivă şi dacă pedeapsa astfel

transformată a fost executată, instanţa nu poate respinge cererea de executare a

mandatului european de arestare, ci are obligaţia de a solicita statului membru

emitent, în temeiul art. 94 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, informaţii suplimentare,

necesare pentru a permite luarea unei hotărâri privind predarea.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4595 din 5 octombrie 2007

Prin sentinţa nr. 83/P din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa,

Secţia penală, fost respinsă cererea Procuraturii Curţii de Apel din Atena, privind

mandatul de arestare emis împotriva cetăţeanului grec M.N., ca nefondată.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că la 6 februarie 2007 Ministerul Justiţiei -

Direcţia Drept Internaţional şi Tratate a solicitat Curţii de Apel Constanţa ca, în

conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Decizia Cadru a Consiliului Uniunii Europene

nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, să dispună punerea în executare a mandatului

european de arestare emis împotriva cetăţeanului grec M.N., în baza hotărârilor

judecătoreşti nr. 17179 din 12 februarie 1996, nr. 58686 din 21 mai 1996, nr. 38132

din 21 martie 1997, nr. 56908 din 25 mai 1998, nr. 14920 din 13 februarie 2001, nr.

2948 din 15 ianuarie 1999, nr. 58695 din 2 octombrie 1998, nr. 70210 din 25

noiembrie 1998 şi nr. 4092 din 19 ianuarie 1999, prezenţa acestuia fiind solicitată

pentru executarea pedepsei totale.

 

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că mandatul

european de arestare emis îndeplineşte toate cerinţele impuse de Legea nr.

302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, precum şi faptul că

persoana solicitată a formulat cerere de anulare a tuturor pedepselor la care a fost

condamnat, acestea fiind înlocuite cu o pedeapsă bănească.

Prin urmare, văzând dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 304/2004, instanţa de

fond a constatat că a intervenit o cauză care împiedică executarea.

308

Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Constanţa, care a criticat hotărârea pentru netemeinicie şi

nelegalitate.

Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, conform dispoziţiilor art.

3856 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este

fondat.

Astfel, în conformitate cu art. 1 al Deciziei Cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie

2002 şi art. 77 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie

judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii

Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane

solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării

unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, din

documentele anexate dosarului cauzei, rezultă că autorităţile elene au transmis iniţial

Curţii de Apel Constanţa mandatul european de arestare nr. 5632 din 2 februarie

2007, pentru executarea a 9 pedepse cu închisoarea între 4 luni şi 3 ani, aplicate prin

hotărârile judecătoreşti pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă din Atena.

Totodată, autorităţile elene au transmis autorităţilor statului roman un mandat

european de arestare suplimentar, având acelaşi număr, emis la 27 martie 2007.

În urma corespondenţei purtate între autorităţile celor două state, Procuratura

Curţii de Apel din Atena a depus la dosarul cauzei adresa din 16 august 2007, din

care rezultă că hotărârile de condamnare la care se referă cele două mandate

europene de arestare sunt valabile, persoana solicitată înaintând, prin avocatul său,

o cerere de contopire a acestora, prin hotărârea nr. 74180 din 10 august 2000 fiind

stabilită pedeapsa de 97 de luni. Persoana solicitată a depus cereri de anulare a

pedepsei şi de transformare a acesteia în bani, cerere aprobata de statul elen, care a

dispus obligarea persoanei solicitate la plata sumei de 7.269, 41 Euro.

De asemenea, în cuprinsul adresei menţionate, s-a arătat că, întrucât

persoana solicitată nu a plătit suma de bani stabilită de statul elen, se solicită

predarea acesteia în virtutea mandatelor europene de arestare.

Prin urmare, faţă de cele învederate, având în vedere şi dispoziţiile art. 94 din

Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006 - care în alin. (2) stabilesc că

dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a

permite luarea unei hotărâri privind predarea, informaţiile suplimentare necesare vor

309

fi solicitate de urgenţă şi se va fixa un termen pentru primirea acestora - Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond avea obligaţia de a solicita relaţii

referitoare la împrejurarea dacă hotărârea de anulare şi de transformare a pedepsei

închisori într-o pedeapsă pecuniară a rămas definitivă şi dacă a fost sau nu

executată, în sensul achitării sumei de bani datorate, precum şi pentru clarificarea

noţiunii de „anulare a hotărârii” conform legislaţiei statului elen.

În lipsa acestor relaţii, instanţa de fond nu putea constata că a intervenit o

cauză care împiedică executarea pedepsei, cu atât mai mult cu cât, prin adresa

comunicată de statul elen, se arată că pedeapsa, astfel cum a fost transformată, nu a

fost executată, predarea fiind în continuare solicitată pentru executarea acesteia.

În consecinţă, în cauză fiind necesară solicitarea de informaţii suplimentare,

recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.

Rejudecare în caz de extrădare. Procedură              Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

speciale. Asistenţa judiciară internaţională. Rejudecarea în caz de extrădare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- rejudecare în caz de extrădare

                                                                                                                        C. proc. pen., art. 5221

 

310

Potrivit prevederilor art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., în procedura de rejudecare

a cauzei după extrădare, dispoziţiile art. 405-408 C. proc. pen. se aplică în mod

corespunzător.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 405 alin. (1) C. proc. pen., care fac referire la

rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire, dispoziţii care

se aplică în mod corespunzător în procedura rejudecării cauzei după extrădare,

rezultă existenţa unei faze de admitere în principiu şi în cazul acestei proceduri. În

faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, instanţa

este obligată să efectueze verificări prealabile referitoare la caracterul definitiv al

hotărârii pronunţate în cauză, la scopul extrădării persoanei condamnate, la modul în

care a avut loc judecata iniţială, în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, în prezenţa

acestuia. Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei,

instanţa fixează şi limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod

obligatoriu la audierea condamnatului şi examinând probele propuse de condamnat.

          În urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat, dacă

instanţa constată că acesta nu are nicio influenţă asupra hotărârii pronunţate în

cursul primei judecăţi, va respinge cererea de rejudecare şi va menţine hotărârile

pronunţate, această soluţie rezultând din aplicarea corespunzătoare a prevederilor

art. 406 alin. (4) C. proc. pen. Dacă din probele administrate rezultă, dimpotrivă, că

hotărârea pronunţată în primă judecată este netemeinică şi nelegală, instanţa,

rejudecând cauza, anulează hotărârile pronunţate în prima judecată şi pronunţă o

nouă hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 345-353 C. proc. pen., iar sub aspectul

felului soluţiilor, va putea dispune oricare dintre soluţiile prevăzute în art. 345 C. proc.

pen., ca urmare a aplicării corespunzătoare a prevederilor art. 406 din acelaşi cod.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5173 din 1 noiembrie 2007

 

Prin sentinţa penală nr. 268 din 8 decembrie 2006, Tribunalul Mureş, reînvestit

cu judecarea cauzei prin decizia nr. 2369 din 8 aprilie 2005 a Secţiei penale a Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 5221 alin. (2) raportat la art. 406 alin. (4) C.

proc. pen., a respins ca neîntemeiată cererea de rejudecare formulată de

condamnatul N.V. cu privire la sentinţa penală nr. 1732/2001 a Judecătoriei Târgu

Mureş.

311

În considerentele sentinţei, instanţa de fond a menţionat, în mod expres, că a

fost reînvestită de instanţa supremă, prin decizia nr. 2369 din 8 aprilie 2005 a Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, şi a rejudecat în limita stabilită de aceasta,

în sensul că prin încheierea din 17 iunie 2005 a dispus admiterea în principiu şi a

stabilit limitele de rejudecare. Instanţa a ascultat condamnatul N.V., precum şi

martorii M.A. şi S.A. Totodată, au fost depuse şi acte în susţinerea cererii de

rejudecare. 

Prin decizia nr. 48/A din 28 mai 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, Secţia

penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de condamnatul N.V. împotriva sentinţei penale nr. 268 din 8 decembrie

2006 pronunţată de Tribunalul Mureş.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs condamnatul N.V.,

criticând-o în sensul că instanţa de rejudecare nu s-a pronunţat asupra unor probe

concludente, solicitând audierea martorilor M.A. şi C.J., deoarece condamnatul nu a

fost prezent la ascultarea acestora, fiind încălcat dreptul la apărare. Un alt motiv de

recurs, în cazul în care se trece peste primul invocat, s-a concretizat în solicitarea

achitării condamnatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C.

proc. pen., iar în subsidiar s-a solicitat reducerea pedepsei aplicate condamnatului.

          Examinând recursul declarat de recurentul condamnat N.V. împotriva deciziei

instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma

cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 10, 14 şi 18 C. proc. pen.,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază recursul condamnatului ca fiind fondat

pentru considerentele ce se vor arăta.

          Prin Legea nr. 281/2003, legiuitorul a introdus în dispoziţiile Codului de

procedură penală, în Capitolul IV referitor la asistenţa judiciară internaţională, o nouă

secţiune, a IV-a, intitulată „Rejudecarea în caz de extrădare” ce cuprinde un singur

articol, respectiv art. 5221, care prevede că:

          „(1) În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate

în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă

instanţă, la cererea condamnatului.

(2) Dispoziţiile art. 405-408 se aplică în mod corespunzător.”

Astfel, din conţinutul acestor prevederi rezultă că a fost instituită o procedură

nouă, specială, de judecată, ce are ca scop asigurarea dreptului la apărare al

condamnatului, prin contradictorialitate, principiu care nu s-a putut aplica la judecarea

312

în lipsă a inculpatului, rejudecarea cauzei după extrădare putând fi solicitată exclusiv

de către condamnatul extrădat.

Sub aspectul procedurii propriu-zise, legiuitorul a făcut trimitere la dispoziţiile

privind rejudecarea, soluţiile după rejudecare, calea de atac şi revizuirea dispoziţiilor

civile de la calea extraordinară de atac a revizuirii.

Altfel spus, legiuitorul a voit, din perspectiva tehnicii de reglementare folosite,

ca în procedura rejudecării după extrădare, care constituie o nouă procedură de

judecată, să fie puse în aplicare de către instanţa de judecată competentă regulile

impuse în conţinutul dispoziţiilor art. 405-408 C. proc. pen.

Procedura rejudecării după extrădare nu constituie nicidecum un nou caz de

revizuire, deşi se poate ajunge ca prima instanţă să-şi retracteze propria hotărâre, la

desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive sau la modificarea hotărârii de

condamnare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă.

Cu toate acestea, există distincţii semnificative între procedura rejudecării

cauzei după extrădare şi revizuire sub aspectul obiectului, limitelor de judecată,

titularilor, efectelor.

Din interpretarea conţinutul dispoziţiei art. 405 alin. (1) C. proc. pen., respectiv

„rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit

regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă”, prevedere ce se aplică

corespunzător în procedura rejudecării cauzei după extrădare, rezultă existenţa unei

faze de admitere în principiu şi în cazul acestei noi proceduri instituite.

Deşi nu a fost reglementată distinct şi concret faza de admitere în principiu în

procedura rejudecării cauzei după extrădare, a cărei existenţă rezultă, însă, din

conţinutul art. 405 alin. (1) C. proc. pen. ce se aplică corespunzător, judecătorul este

ţinut, totuşi, a face anumite verificări prealabile privind obiectul acestei proceduri, şi

anume dacă hotărârea dată în cauză este definitivă, asupra scopului extrădării

persoanei condamnate - respectiv dacă s-a făcut în vederea executării pedepsei sau

în baza unui mandat de arestare preventivă, ceea ce are drept consecinţă verificarea

competenţei de judecată şi dispunerea în consecinţă -, asupra modului în care a avut

loc judecata iniţială, în sensul dacă judecata a avut loc în lipsa condamnatului sau,

dimpotrivă, acesta a fost prezent la judecarea cauzei.

Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei,

instanţa fixează şi limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod

obligatoriu la audierea condamnatului, urmând a examina probele propuse de

313

condamnat, iar probele noi cerute de condamnat vor fi analizate prin prisma

caracterului pertinent şi concludent al acestora, instanţa pronunţându-se asupra

tuturor probelor solicitate, fie în sensul admiterii lor, în integralitate sau parţial,

motivând respingerea celor pe care nu le găseşte pertinente şi concludente, fie, dacă

găseşte că este necesar, readministrează din nou  probele care au fost efectuate în

cursul primei judecăţi.

Admiterea în principiu a cererii de rejudecare nu are efect asupra hotărârii de

condamnare.

          În urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat, dacă

instanţa constată că acesta nu are nicio influenţă asupra hotărârii pronunţate în

cursul primei judecăţi, va respinge cererea de rejudecare şi va menţine hotărârile

pronunţate, această soluţie rezultând din aplicarea corespunzătoare a prevederilor

art. 406 alin. (4) C. proc. pen.

          Dacă din probele administrate rezultă, dimpotrivă, că hotărârea pronunţată în

primă judecată este netemeinică şi nelegală, instanţa, rejudecând cauza, anulează

hotărârile pronunţate în prima judecată, chiar dacă hotărârea de condamnare a fost

pronunţată de instanţa de apel sau de recurs, şi pronunţă o nouă hotărâre cu

respectarea dispoziţiilor art. 345-353 C. proc. pen., iar sub aspectul felului soluţiilor,

va putea dispune asupra oricărora din cele prevăzute în art. 345 C. proc. pen., ca

urmare a aplicării corespunzătoare a prevederilor art. 406 din acelaşi cod.

          Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în contextul cauzei, atât instanţa

de apel, cât şi instanţa de fond nu au dat eficienţă în integralitate procedurii de

rejudecare a cauzei după extrădare privind pe condamnatul N.V., şi anume, în

concret, condiţiilor prevăzute în art. 405 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la

administrarea probelor, ce se aplică corespunzător şi în noua procedură de judecată

instituită.

          Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că ambele instanţe nu au asigurat

respectarea în integralitate a garanţiei procesuale referitoare la dreptul la apărare al

condamnatului, ce caracterizează această procedură nouă de judecată, instituită de

legiuitor prin dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., limitând aplicarea principiului

contradictorialităţii în administrarea numai a unor mijloace de probă, care anterior, cu

ocazia judecării iniţiale, au fost administrate, însă în lipsa inculpatului.

          Deşi dispoziţiile art. 405 alin. (2) C. proc. pen. nu au un caracter imperativ cu

privire la administrarea din nou a probelor, lăsând la apreciere oportunitatea

314

administrării lor, prin folosirea sintagmei „dacă găseşte necesar”, totuşi, în contextul

concret al cauzei, se impunea readministrarea probelor solicitate, respectiv

reaudierea martorilor C.J. şi M.A., pentru acesta din urmă fiind necesară mai întâi

lămurirea împrejurării invocate, respectiv a decesului, în condiţiile în care exista un

înscris prin care se atesta contrariul, iar, ulterior, fie ascultarea martorului, fie

aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. prin consemnarea expresă a

poziţiei condamnatului şi/sau a apărătorului cu privire la conţinutul declaraţiilor citite,

în vederea asigurării contradictorialităţii, dar şi reascultarea celorlalţi martori care au

fost iniţial audiaţi.

          Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că respingerea de către tribunal, în

rejudecarea cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., a reascultării

martorilor C.J. şi M.A., cu motivarea că aceşti doi martori au fost ascultaţi la

Judecătoria Târgu Mureş, instanţă competentă la acel moment procesual, a afectat

dreptul la apărare al condamnatului, atâta timp cât acesta, la momentul ascultării lor,

nu a fost prezent.

          Altfel spus, chiar dacă au fost respectate garanţiile procesuale referitoare la

organul judiciar, aşa cum sunt instituite atât de dispoziţiile Codului de procedură

penală, cât şi de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în

sensul că martorii au fost ascultaţi la judecătorie, instanţă competentă la acel

moment, instituită de lege, independentă şi imparţială, nu a fost asigurat dreptul

complet la apărare al inculpatului N.V., acesta lipsind şi neputând să-şi exercite în

mod contradictoriu şi nemijlocit dreptul de a pune întrebări, de a solicita a fi efectuate

eventuale confruntări cu martorii.

          Inculpatul N.V. a fost judecat şi condamnat în lipsă, atât la instanţa de fond

competentă, cât şi în apel, iar în rejudecarea cauzei după extrădare, în condiţiile art.

5221 C. proc. pen., după casarea de către instanţa supremă şi reînvestirea

tribunalului, după admiterea în principiu, cu ocazia rejudecării, a fost afectat dreptul la

apărare al condamnatului prin readministrarea numai a unora din mijloacele de

probă.

          Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind întemeiată critica

invocată de către apărătorul condamnatului N.V., privind neadministrarea unora din

probele solicitate, cu ocazia rejudecării după extrădare, de către instanţa de fond,

reînvestită de către instanţa supremă, în limitele casării dispuse, dar şi prin

neascultarea celorlalţi martori, audiaţi la judecătorie, deoarece, atât prin motivarea

315

respingerii cererii de probatorii solicitate, cât şi prin omisiunea readministrării probelor

care au fost efectuate de o instanţă competentă iniţial, dar care ulterior a devenit

necompetentă, a fost afectat dreptul la apărare, prin nerespectarea principiilor

contradictorialităţii şi nemijlocirii, fiind de natură să influenţeze realizarea unui proces

echitabil, chiar în această procedură nouă instituită de legiuitor, aşa încât este

incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că motivul de recurs mai sus

menţionat prevalează în raport cu celelalte critici invocate de apărare, prin prisma

cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen., ce au ca

finalitate, fie achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

alin. (1) lit. c) C. proc. pen., fie, în subsidiar, redozarea pedepsei, acestea vizând

fondul cauzei, care însă urmează a fi examinate sub aspectul incidenţei numai după

administrarea probelor şi coroborării acestora.

          Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art.

38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursul declarat de condamnatul N.V., a

casat decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 268 din 8 decembrie 2006 a

Tribunalului Mureş şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii, întemeiată pe

dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., la Tribunalul Mureş, care va ţine cont de limitele

impuse, atât prin decizia anterioară de casare, respectiv decizia penală nr. 2369 din

8 aprilie 2005, cât şi prin prezenta decizie, urmând ca după examinarea admisibilităţii

în principiu, în sensul verificării prealabile a obiectului acestei proceduri, şi anume

dacă hotărârea dată în cauza iniţială este definitivă, asupra scopului extrădării

persoane condamnate, respectiv dacă s-a făcut în vederea executării pedepsei sau

în baza unui mandat de arestare preventivă, ceea ce are drept consecinţă verificarea

competenţei de judecată, asupra modului în care a avut loc judecata iniţială, în

sensul dacă judecata a avut loc în lipsa condamnatului, să se pronunţe asupra

admisibilităţii în principiu.

După pronunţarea asupra admisibilităţii în principiu, prin aceeaşi încheiere,

tribunalul va fixa şi limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod

obligatoriu la reaudierea condamnatului N.V., urmând a examina şi administra

probele propuse de condamnat, respectiv reascultarea martorilor C.J. şi M.A., în

situaţia acestuia din urmă impunându-se mai întâi a clarifica împrejurarea dacă a

decedat sau nu, prin întocmirea unei adrese la Serviciul de Stare Civilă din cadrul

Primăriei Municipiului Târgu Mureş şi numai după primirea răspunsului şi anexarea

316

unui înscris cert cu privire la starea civilă a acestuia, fie va audia martorul, fie va da

citire declaraţiilor acestuia în condiţiile prevăzute în art. 327 alin. (3) C. proc. pen.,

consemnând poziţia recurentului condamnat şi/sau a apărătorului acestuia, cu privire

la conţinutul declaraţiilor, în vederea asigurării respectării principiului

contradictorialităţii.

Totodată, în limitele impuse prin prezenta decizie, cu ocazia rejudecării, prin

încheierea mai sus arătată, tribunalul va examina şi va dispune reascultarea

martorilor D.M., T.G., P.M., P.G., P.C. şi Y.I., urmând ca în situaţia martorei P.M.,

faţă de conţinutul declaraţiilor anterioare, să se aprecieze asupra oportunităţii

declarării şedinţei secrete, potrivit art. 290 C. proc. pen., însă cu respectarea

dreptului la apărare al condamnatului.

Tribunalul va aprecia şi asupra oportunităţii reascultării martorilor M.V. şi S.A.,

ce au fost ascultaţi cu ocazia rejudecării după casare, împrejurare în care va pune în

discuţie necesitatea acestei măsurii, urmând a se pronunţa, motivat, prin încheiere.

De asemenea, cu ocazia reascultării martorilor, tribunalul va da eficienţă

dispoziţiilor art. 327 şi art. 3271 C. proc. pen., urmând să asigure în mod concret

respectarea principiilor contradictorialităţii şi nemijlocirii, prin punerea de întrebări,

atât de condamnat personal, cât şi de apărătorul său, consemnându-se poziţiile

acestora în limitele prevăzute de normele mai sus arătate, în vederea asigurării

complete a dreptului la apărare.

În situaţia în care apărătorul condamnatului va solicita probe noi, tribunalul le

va analiza prin prisma caracterului pertinent şi concludent al acestora, pronunţându-

se fie în sensul admiterii lor, în integralitate sau parţial, fie motivând respingerea celor

pe care nu le găseşte pertinente şi concludente, în condiţiile art. 67 C. proc. pen.

          Tribunalul, în urma rejudecării cererii, după administrarea probatoriului solicitat

şi dispus, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi nemijlocirii, în vederea

asigurării complete a dreptului la apărare al condamnatului, în conformitate cu

dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., a celorlalte norme care garantează realizarea

dreptului la apărare şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în

vederea asigurării unui proces echitabil, precum şi coroborării mijloacelor de probă,

în ansamblul lor, va face aplicarea în contextul cauzei a dispoziţiilor pe care le

constată ca fiind incidente, prevăzute în art. 406 C. proc. pen, referitoare la soluţiile

după rejudecare.

317

Mandat european de arestare. Menţinerea arestării persoanei solicitate. Durata maximă a arestării în cursul urmăririi penale. Termene  

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- menţinerea arestării persoanei solicitate

- durata maximă a arestării în cursul urmăririi penale

- termene

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 7, art. 90 alin. (9) şi (10), art. 95

318

C. proc. pen., art. 159 alin. (13)

 

1. În conformitate cu prevederile art. 90 alin. (9) şi (10) din Legea nr.

302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în cursul procedurii de executare

a mandatului european de arestare, instanţa dispune, la fiecare 30 de zile, prin

încheiere, asupra menţinerii măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei

solicitate, ţinând seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea asigurării

executării mandatului european de arestare. Legea privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală nu stabileşte durata maximă până la care poate fi

menţinută arestarea persoanei solicitate. În temeiul art. 7 din această lege - conform

căruia cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de prezenta

lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin

prezenta lege nu se prevede altfel -, raportat la art. 159 alin. (13) C. proc. pen.,

numai în cursul urmăririi penale durata maximă a arestării persoanei solicitate nu

poate depăşi 180 de zile.      

2. Termenul de 60 de zile de la arestare, prevăzut în art. 95 alin. (3) din Legea

nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu priveşte durata maximă a

arestării persoanei solicitate, ci pronunţarea hotărârii privind executarea mandatului

european de arestare, în cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare.

Dacă termenul de 60 de zile nu poate fi respectat din motive excepţionale, cum este

suspendarea judecăţii cauzei ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale, instanţa

română are obligaţia de a informa Eurojust cu privire la imposibilitatea respectării

termenului, precizând motivele întârzierii, fără a avea obligaţia de a pune în libertate

persoana solicitată.     

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5264 din 5 noiembrie 2007

 

Prin încheierea penală nr. 62 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj s-a

dispus, în baza art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin

Legea nr. 224/2006, arestarea preventivă a persoanei solicitate P.V., pe o perioadă

de 30 de zile, începând cu 11 septembrie 2007, până la 10 octombrie 2007.

Instanţa a reţinut că, prin sesizarea Centrului de Cooperare Poliţienească

Internaţională - Biroul Naţional Interpol, s-a transmis mandatul european de arestare

emis pe numele cetăţeanului român P.V. la 20 iunie 2007 de către Parchetul

319

Karlsruhe - sediul secundar Pforzheim - Republica Federală Germania, în dosarul nr.

92 Js 8158/2007.

La dosarul cauzei a fost ataşat mandatul european de arestare, constatându-

se prin încheierea din şedinţa publică din 14 august 2007 a Curţii de Apel Cluj că

acesta conţine toate informaţiile prevăzute în art. 79 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,

modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, din cuprinsul său rezultând că

persoana solicitată este membru al unei organizaţii criminale din România, al cărei

scop este procurarea de valori materiale foarte mari prin activităţi criminale. În cadrul

acestei organizaţii, persoana solicitată a dispus ca numitul C.S., care este deja

condamnat prin decizie rămasă definitivă, să activeze ca „locţiitor” în Pforzheim şi,

pentru organizaţie, să comită, de fiecare dată împreună cu mai mulţi membri, un

număr încă nestabilit de furturi prin efracţie, pentru a obţine din acestea o sursă de

venituri permanentă. De aceea, în perioada 19 iulie 2001 - 14 noiembrie 2002 au fost

comise de membrii bandei, care se aflau în Germania, 31 de furturi prin efracţie la

diferite locaţii, iar din lucrurile furate s-au trimis în România sume de bani foarte mari.

Potrivit Codului penal german, aceste fapte constituie instigare la infracţiunea

de furt grav în bandă, iar pedepsele prevăzute de legea străină pentru comiterea

acestor fapte sunt de până la 10 ani închisoare.

În urma procedurii prealabile prevăzute în art. 881 din Legea nr. 302/2004, s-a

solicitat procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel să ia măsurile

necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia

în faţa instanţei.

Apreciindu-se că nu este incident niciunul din motivele prevăzute în art. 88 din

Legea nr. 302/2004, iar persoana solicitată nu a consimţit la predare, constatând

îndeplinite cerinţele art. 89 din aceeaşi lege, s-a dispus arestarea pe o perioadă de

30 zile a numitului P.V., începând cu data de 11 septembrie 2007 şi până la 10

octombrie 2007, în vederea executării mandatului european de arestare emis de

Parchetul Karlsruhe - sediul secundar Pforzheim - Republica Federală Germania.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 21 septembrie 2007 de

Curtea de Apel Cluj s-a dispus, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,

republicată, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor Titlului III din Legea nr. 302/2004 (art. 77 şi urm.), excepţie invocată de

persoana solicitată prin apărătorul său ales, iar în baza art. 29 alin. (5) din acelaşi act

normativ, a fost suspendată judecarea solicitării de predare pe perioada soluţionării

320

excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, în cauză a fost fixat termen pentru a

se discuta cu privire la măsura arestării, în baza dispoziţiilor art. 90 alin. (9) din Legea

nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, la 2 octombrie 2007,

înainte de expirarea măsurii arestării dispuse prin încheierea nr. 62 din 11

septembrie 2007.

Prin încheierea din 2 octombrie 2007 s-a dispus, în baza art. 90 alin. (9) din

Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, menţinerea

măsurii arestării începând cu 10 octombrie 2007 până la 8 noiembrie 2007.

Ulterior, prin încheierea din 30 octombrie 2007, Curtea de Apel Cluj a dispus,

în temeiul art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin

Legea nr. 224/2006, menţinerea măsurii arestării dispusă faţă de persoana solicitată

P.V. prin încheierea nr. 62 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, începând cu

8 noiembrie 2007 până la 7 decembrie 2007.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pentru asigurarea

executării mandatului european de arestare nu se impune punerea în libertate a

persoanei solicitate.

Împotriva acestei din urmă încheieri P.V. a declarat recurs, solicitând prin

apărătorul ales, în principal, punerea în libertate, întrucât a fost depăşit termenul de

60 de zile prevăzut în art. 95 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, modificată şi

completată prin Legea nr. 224/2006, care constituie termenul maxim pentru care

instanţa ar putea menţine arestarea preventivă în baza art. 90 alin. (9) din aceeaşi

lege.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 90 alin. (9) şi (10) din Legea nr.

302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, instanţa are obligaţia să

dispună, la fiecare 30 de zile, prin încheiere, asupra menţinerii măsurii arestării sau

punerii în libertate a persoanei solicitate, ţinând seama de toate împrejurările cauzei

şi de necesitatea asigurării executării mandatului european de arestare.

În ipoteza în care persoana solicitată nu consimte la predare, potrivit art. 95

alin. (3) din Legea nr. 302/2004, hotărârea se pronunţă în termen de 60 de zile de la

arestare. Când, pentru motive justificate, nu se poate pronunţa o hotărâre în termenul

menţionat, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile, comunicând

autorităţii judiciare emitente, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi articol, această

321

împrejurare, precum şi motivele amânării, menţinând măsurile necesare în vederea

predării.

Consecinţa nerespectării acestor termene o constituie obligaţia impusă

autorităţii judiciare române de a informa Eurojust cu privire la motivele întârzierii,

nicidecum punerea în libertate a persoanei solicitate, întrucât termenele arătate mai

sus nu se referă la durata măsurii arestării.

Suspendarea judecării cauzei dispusă prin încheierea din 21 septembrie 2007

a Curţii de Apel Cluj, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, ca

urmare a sesizării Curţii Constituţionale, reprezintă un motiv excepţional care

împiedică instanţa să respecte termenele sus-arătate.

Aşa fiind, câtă vreme termenele prevăzute în art. 95 din Legea nr. 302/2004,

modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, privesc numai durata judecăţii şi

procedura de urmat în vederea pronunţării unei hotărâri asupra mandatului european

de arestare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, instanţa a

dispus menţinerea măsurii arestării preventive a persoanei solicitate, în temeiul art.

90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004.

Dacă se poate vorbi de o limitare a duratei arestării preventive, aceasta este

cea prevăzută de Constituţia României şi de art. 159 alin. (13) C. proc. pen. şi este

de 180 de zile, având în vedere că, potrivit art. 7 din Legea nr. 302/2004, cererile

adresate autorităţilor române în domeniile reglementate în actul normativ respectiv se

îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă în legea de

cooperare judiciară internaţională în materie penală nu se prevede altfel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana

solicitată.

322

Rejudecare în caz de extrădare. Persoană judecată şi condamnată în lipsă               Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

speciale. Asistenţa judiciară internaţională. Rejudecarea în caz de extrădare

  Indice alfabetic: Drept procesual penal

- rejudecare în caz de extrădare

                                                                                                                                        C. proc. pen., art. 5221

 

Persoana condamnată care a lipsit pe întreaga durată a judecăţii - fiind plecată

în străinătate chiar înainte de începerea urmăririi penale - beneficiază de prevederile

art. 5221 C. proc. pen. referitoare la rejudecarea cauzei în caz de extrădare,

323

constituind persoană judecată şi condamnată în lipsă, în sensul acestor prevederi.

Sub aspectul aplicării prevederilor art. 5221 C. proc. pen. în cazul persoanei judecate

şi condamnate în lipsă, împrejurarea că aceasta a avut cunoştinţă despre efectuarea

unor acte premergătoare începerii urmăririi penale nu prezintă relevanţă.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5424 din 13 noiembrie 2007

 

Prin sentinţa penală nr. 310 din 12 iunie 2007, Tribunalul Argeş a respins

cererea de rejudecare a cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. 1037/2003 al acestei

instanţe, cerere formulată de condamnatul S.I., în prezent deţinut în Penitenciarul

Colibaşi.

Prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 426/2003, Tribunalul

Argeş a dispus condamnarea inculpatului S.l. la o pedeapsă rezultantă de 13 ani

închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C.

pen.

Instanţa a apreciat că, în conformitate cu art. 5221 C. proc. pen., nu este

obligatorie rejudecarea cauzei, pentru că judecarea în lipsă a inculpatului s-a datorat

propriei sale culpe, acesta plecând în Spania, de unde a fost extrădat, situaţie care

echivalează cu o sustragere de la judecată.

Împotriva sentinţei condamnatul a formulat apel, invocând motive de

netemeinicie, dat fiind că în perioada în care s-a desfăşurat cercetarea sa penală a

fost plecat în Spania, plecarea lui în străinătate fiind anterioară începerii cercetărilor

penale.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor apelantului, Curtea de Apel

Craiova a apreciat că apelul este fondat pentru că, într-adevăr, conform art. 5221 C.

proc. pen., rejudecarea cauzei după extrădarea unei persoane judecate şi

condamnate în lipsă nu este obligatorie, dar în cauză urmărirea penală a fost

începută împotriva inculpatului la 27 februarie 2003, iar plecarea sa în Spania s-a

realizat în luna septembrie 2002.

Aşadar, în toate gradele de jurisdicţie, citarea apelantului la adresa din ţară s-

a făcut prin afişare sau prin semnarea citaţiei de alte persoane găsite la aceeaşi

adresă, apelantul neavând posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere cu privire la

actul de trimitere în judecată şi la faptele reţinute în sarcina sa, cu atât mai mult cu

324

cât în prezentul apel inculpatul a negat săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în

judecată şi, ulterior, condamnat.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Craiova a apreciat că se impune

rejudecarea cauzei de către prima instanţă, în prezenţa apelantului, astfel că, prin

decizia penală nr. 94/A din 14 septembrie 2007, a admis apelul formulat, a desfiinţat

sentinţa şi a trimis la Tribunalul Argeş pentru a fi rejudecată în fond cauza ce a făcut

obiectul dosarului nr. 1037/2003, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 426/2003.

Împotriva deciziei a formulat recurs, între alţii, procurorul, care a criticat

hotărârea pentru nelegalitate, arătând că în cursul anului 2002 intimatul condamnat

a fost audiat de mai multe ori în calitate de făptuitor şi ulterior a părăsit ţara, fără a

mai putea fi identificat locul în care se afla, motiv pentru care urmărirea penală şi

judecata s-au efectuat în lipsa intimatului.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Potrivit art. 5221 C. proc. pen., în cazul în care faţă de o persoană judecată şi

condamnată în lipsă s-a derulat procedura de extrădare în România, această

persoană va putea fi rejudecată, la cererea sa, de către instanţa care a judecat

cauza în primul grad de jurisdicţie.

Acelaşi text de lege, în alin. (2), face trimitere la procedura de rejudecare

înscrisă în art. 405 - 408 C. proc. pen., procedură care este valabilă pentru

rejudecarea cauzelor după admiterea în principiu a cererilor de revizuire.

Aceste norme procedurale trimit la regulile de procedură privind judecata în

primă instanţă, înscrise în art. 345 - 353 şi art. 373 C. proc. pen.

Din economia dispoziţiilor legale amintite mai sus, rezultă că atunci când o

persoană a fost extrădată după ce a fost judecată şi condamnată în lipsă, se va

trece la rejudecarea cauzei de către prima instanţă, la cererea condamnatului.

Rejudecarea nu este o facultate a instanţei, ci este un drept al persoanei

judecate şi condamnate în lipsă, exercitabil după derularea procedurii de extrădare.

Dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea unei cauze poate fi

restricţionat numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul

din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor ori a avut cunoştinţă despre

desfăşurarea judecăţii. Numai în aceste cazuri se poate vorbi de o conduită

procesuală culpabilă a persoanei extrădate, care nu poate fi invocată în susţinerea

cererii de rejudecare, conduită neprotejată de prevederile art. 34 din Legea nr.

325

302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi Convenţia

pentru extrădare.

Nu interesează dacă persoana extrădată a cunoscut sau a participat la

desfăşurarea urmăririi penale şi, cu atât mai mult, dacă avea cunoştinţă despre

derularea unor acte premergătoare începerii urmăririi penale în cauza în care s-a

pronunţat condamnarea sa definitivă, pentru că aceste împrejurări nu înlătură

obligaţia instanţelor de judecată de a cita părţile şi de a se asigura că acestea au

cunoştinţă despre judecată.

În cauză, se constată că întreaga procedură judiciară, respectiv atât urmărirea

penală, cât şi judecata s-au desfăşurat în absenţa inculpatului, acesta părăsind ţara

anterior începerii urmăririi penale, fiind apoi extrădat după rămânerea definitivă a

condamnării. Citarea condamnatului pe durata judecăţii s-a efectuat la adresa din

ţară şi s-a îndeplinit prin afişare sau prin semnarea citaţiei de alte persoane găsite la

aceeaşi adresă, împrejurări care nu oferă certitudinea că a avut cunoştinţă despre

derularea procedurii în faţa instanţelor. La data părăsirii României, faţă de persoana

extrădată nu se începuse urmărirea penală, astfel că, în aprecierea conduitei sale

procesuale, nu se poate face referire la neîndeplinirea obligaţiei prevăzute în art. 177

alin. (3) C. proc. pen., privind comunicarea schimbării domiciliului.

Plecarea din ţară pe timpul efectuării unor acte premergătoare nu poate fi

interpretată ca sustragere de la judecată, atâta timp cât în această etapă nu poate fi

vorba de raporturi juridice de drept procesual penal şi, deci, nici de obligaţii

procesuale, în funcţie de care să se aprecieze asupra bunei sau relei credinţe.

În această situaţie, în mod justificat instanţa de apel a apreciat că se impune

rejudecarea cauzei de către prima instanţă şi a procedat la desfiinţarea sentinţei, cu

trimiterea cauzei la prima instanţă pentru a se conforma dispoziţiilor art. 5221, art.

405 - 408, respectiv art. 345 - 353 şi art. 373 C. proc. pen.

Drept urmare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a respins recursul procurorului ca nefondat.

326

Mandat european de arestare. Executare. Predare. Menţinerea măsurii arestării persoanei solicitate 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare

- executare

- predare

- menţinerea măsurii arestării persoanei solicitate

 Legea nr. 302/2004, art. 90 alin. (9), art. 94 alin. (2)

327

 

          1. Conform prevederilor art. 94 din Legea nr. 302/2004, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 224/2006, hotărârea pronunţată în temeiul acestor

prevederi trebuie să cuprindă atât dispoziţia privind executarea mandatului european

de arestare, cât şi dispoziţia privind predarea persoanei solicitate, această din urmă

dispoziţie constituind o condiţie pentru executarea efectivă a mandatului european de

arestare.    

          2. În cazul în care instanţa dispune executarea mandatului european de

arestare şi predarea persoanei solicitate, aceasta este obligată ca, prin aceeaşi

hotărâre, să se pronunţe, în temeiul prevederilor art. 90 alin. (9) din Legea nr.

302/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 224/2006, şi asupra menţinerii

măsurii arestării persoanei solicitate, întrucât instanţa se află în cursul procedurii, în

sensul prevederilor menţionate, când se pronunţă cu privire la executarea mandatului

european de arestare şi la predarea persoanei solicitate, hotărârea neavând caracter

definitiv şi fiind, prin urmare, supusă controlului judiciar.    

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5731 din 29 noiembrie 2007

 

Prin sentinţa nr. 254 din 28 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia

a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus punerea în executare

a mandatului european de arestare emis la 28 august 2007 de Curtea de Apel din

Nimes, Tribunalul de Mare Instanţă din Avignon (Republica Franceză), cu

respectarea regulii specialităţii, mandat emis împotriva cetăţeanului român I.F., şi a

computat durata reţinerii şi arestării preventive de la 31 octombrie 2007 la zi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la 10

octombrie 2007, prin intermediul Biroului Naţional Interpol, instanţa a fost sesizată cu

punerea în executare a mandatului european de arestare emis la 28 august 2007 de

Curtea de Apel Nimes, Tribunalul de Mare Instanţă din Avignon împotriva

cetăţeanului român I.F., condamnat de autorităţile franceze pentru comiterea

infracţiunii de proxenetism.

Procedura prealabilă prevăzută în art. 881 din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost îndeplinită, astfel încât, la

solicitarea curţii de apel, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de

328

Apel Bucureşti a procedat la reţinerea susnumitului în baza ordonanţei nr. 31 din 31

octombrie 2007 şi la prezentarea acestuia în faţa instanţei.

Prin încheierea de şedinţă din 31 octombrie 2007 s-a dispus, după audierea

sa, arestarea persoanei indicate în mandat, pe o durată de 30 zile, de la 31

octombrie 2007 la 29 noiembrie 2007 inclusiv, fixându-se termen la 7 noiembrie

2007 pentru discutarea punerii în executare a mandatului european de arestare.

La acelaşi termen, instanţa a dispus înaintarea unei adrese la autoritatea care

a emis mandatul european de arestare pentru a lămuri dacă autorităţile franceze

doresc într-adevăr predarea persoanei indicate în mandat din moment ce s-a

pronunţat deja o hotărâre de condamnare în Franţa sau dacă nu ar fi mai oportună,

având în vedere şi dorinţa condamnatului, executarea restului de pedeapsă în

România.

De asemenea, s-a solicitat autorităţilor franceze să prezinte garanţiile

procesuale, în sensul rejudecării cauzei în Franţa în situaţia în care doreşte punerea

în executare a mandatului, având în vedere că persoana indicată a fost judecată în

lipsă.

La 26 noiembrie 2007 autorităţile franceze au răspuns acestei solicitări, în

sensul că insistă în predarea numitului I.F., cu precizarea că acesta va putea ataca

hotărârea 03/519 pronunţată la 19 februarie 2003, întrucât a fost judecat în lipsă.

Din probele administrate în cauză, curtea de apel a reţinut că, prin sentinţa

03/519 din 19 februarie 2003 a Tribunalului de Mare Instanţă din Avignon, I.F. a fost

condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism în formă

agravată, constând în aceea că în cursul anului 2002 a îndemnat, determinat şi

ademenit pe D.I., I.M., G.M., D.N., D.S., N.Ş., M.S., C.A., L.R. şi V.I. să practice

prostituţia.

În baza acestei hotărâri s-a emis mandatul european de arestare ce formează

obiectul prezentei cauze.

Cu prilejul audierii, persoana solicitată a menţionat că recunoaşte faptele

despre care se face vorbire în mandatul european de arestare, că a fost arestată 7

luni în Franţa şi a fost pusă în libertate şi că nu este de acord să fie predată

autorităţilor franceze.

Curtea de apel a constatat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 302/2004,

persoana solicitată poate consimţi la predare sau poate face opoziţie, însă numai

329

invocând motivele expres şi limitativ prevăzute în lege, în art. 90 (existenţa unei erori

cu privire la identitate sau un motiv de refuz al executării mandatului european).

Curtea de apel a constatat, de asemenea, că în cauză nu este incident niciun

motiv de refuz sau de condiţionare a executării mandatului european de arestare,

dintre cele prevăzute în art. 87 şi art. 88 din Legea nr. 302/2004.

În ceea ce priveşte motivele de condiţionare, în urma demersurilor făcute de

curte, statul francez a garantat posibilitatea rejudecării cauzei în prezenţa persoanei

solicitate.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în Legea nr. 302/2004,

curtea de apel a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare

emis la 28 august 2007 de Curtea de Apel din Nimes împotriva cetăţeanului român

I.F., cu respectarea regulii specialităţii, în sensul că persoana predată nu va putea fi

privată de libertate decât pentru faptele ce fac obiectul prezentului mandat.

Curtea de apel a constatat că legea nu prevede, după momentul punerii în

executare a mandatului european, posibilitatea analizării stării de arest, ci conform art.

90 alin. (9) numai în cursul procedurii şi, în consecinţă, nu s-a pronunţat cu privire la

aceasta, persoana urmând a rămâne în stare de arest până la soluţionarea definitivă

a prezentei cauze în baza hotărârii prin care s-a pus în executare mandatul european.

Împotriva sentinţei procurorul a declarat, în termenul legal, recurs, criticând-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie sub două motive.

Astfel, un prim motiv de recurs constă în faptul că instanţa a omis să se

pronunţe cu privire la menţinerea măsurii arestului persoanei solicitate prin hotărârea

pronunţată.

Un al doilea motiv de recurs invocat de către procuror se referă la faptul că,

prin aceeaşi hotărâre, instanţa a omis să se pronunţe cu privire la predarea

persoanei solicitate către autorităţile franceze.

Recursul procurorului este fondat pentru următoarele considerentele:

Legiuitorul român a reglementat în mod expres în conţinutul Legii nr. 302/2004,

ce a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, mandatul european de arestare,

statuând procedura referitoare la acesta.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 224/2006, „(1) Mandatul european de arestare

este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru

al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei

persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul

330

executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. (2) Mandatul

european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii

reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI

din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1

din 18 iulie 2002.”

Dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 224/2006 cuprind condiţiile referitoare la

hotărârea privind executarea unui mandat european de arestare, în sensul că „(1)

Instanţa se pronunţă prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de

arestare în cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei solicitate.

(2) Dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a

permite luarea unei hotărâri privind predarea, informaţiile suplimentare necesare vor

fi solicitate de urgenţă şi se va fixa un termen pentru primirea acestora, ţinându-se

cont de termenele maxime prevăzute la art. 95.”

Din analiza cauzei rezultă că instanţa de fond, în mod judicios şi motivat, a

constatat ca fiind îndeplinite condiţiile legale privind mandatul european de arestare

emis la 28 august 2007 de Curtea de Apel din Nimes, Tribunalul de Mare Instanţă

din Avignon (Republica Franceză), emis împotriva cetăţeanului român I.F., precum şi

faptul că nu este incident niciun motiv de refuz sau de condiţionare a executării

mandatului din cele prevăzute în art. 87 şi art. 88 din actul normativ menţionat, aşa

încât a dispus punerea în executare a mandatului, cu respectarea regulii specialităţii,

în sensul că persoana predată nu va putea fi privată de libertate decât pentru faptele

ce fac obiectul prezentului mandat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră, însă, că instanţa de fond, deşi a

dispus punerea în executare a mandatului european de arestare mai sus menţionat,

a omis să se pronunţe în mod expres cu privire la predarea persoanei solicitate I.F.,

această măsură reprezentând o condiţie efectivă a executării mandatului european

de arestare, ce decurge chiar din definiţia acestuia prevăzută în art. 77 alin. (1) din

Legea nr. 224/2006, respectiv „Mandatul european de arestare este o decizie

judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii

Europene în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane

solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării

unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.”

Aşadar, din perspectiva tehnicii legislative, pe calea interpretării gramaticale a

conţinutului normei invocate, rezultă că prin folosirea de către legiuitor a conjuncţiei

331

„şi", mandatul european de arestare este condiţionat de îndeplinirea cumulativă a

celor două condiţii, respectiv, atât de arestarea, cât şi de predarea persoanei

solicitate.

Mai mult, în condiţiile în care instanţa de fond a dispus înaintarea unei adrese

la autoritatea emitentă a mandatului european de arestare, în scopul lămuririi dacă

autorităţile franceze doresc într-adevăr predarea persoanei indicate în mandat, din

moment ce s-a pronunţat deja o hotărâre de condamnare în Franţa - fiind primit

răspuns în sensul că se insistă în predarea persoanei solicitate, precizându-se că

aceasta va putea ataca hotărârea, întrucât a fost judecată în lipsă - prima instanţă

avea obligaţia ca odată cu dispunerea punerii în executare a mandatului european

de arestare emis împotriva persoanei solicitate să dispună, în temeiul art. 94 alin. (2)

din Legea nr. 224/2006, şi predarea acesteia către autorităţile franceze, în scopul

aducerii efective la îndeplinirea a mandatului european de arestare.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că instanţa de fond în

mod greşit s-a pronunţat în  sensul că a computat durata reţinerii şi arestării

preventive de la 31 octombrie 2007 la zi, deoarece această dispoziţie nu este

prevăzută de lege.

În conţinutul art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr.

224/2006, legiuitorul a prevăzut expres că „în cursul procedurii, instanţa, ascultând şi

concluziile procurorului, dispune, la fiecare 30 zile, prin încheiere, asupra menţinerii

măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei solicitate, în acest din urmă caz

luând toate măsurile necesare pentru a evita fuga persoanei solicitate, inclusiv a

măsurilor preventive prevăzute de lege.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate avea în vedere argumentele primei

instanţe asupra imposibilităţii analizării stării de arest, după momentul punerii în

executare a mandatului european, urmând ca persoana solicitată să rămână în stare

de arest până la soluţionarea definitivă a cauzei în baza hotărârii pronunţate,

deoarece punerea în executare a mandatului european de arestare se dispune în

cursul procedurii, care este supusă controlului judiciar, hotărârea la momentul

pronunţării neavând caracter definitiv.

Mai mult, măsurile punerii în executare a mandatului european de arestare şi

predare a persoanei solicitate şi a menţinerii arestării acesteia până la predarea către

autoritatea solicitantă nu au caracter executoriu la momentul pronunţării sentinţei,

chiar nedefinitive, ci numai la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs,

332

potrivit art. 417 lit. b) C. proc. pen. corelat cu art. 7 din Legea nr. 224/2006 referitor la

aplicabilitatea normelor române de drept procesual penal dacă prin legea arătată nu

se prevede altfel.

Altfel spus, instanţa de fond se află în cursul procedurii prevăzute în art. 90 din

Legea nr. 302/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, atunci când

persoana solicitată se opune la predare şi se pronunţă cu privire la executarea

mandatului european de arestare, fiind obligată să se pronunţe cu privire la predarea

acesteia, precum şi cu privire la menţinerea arestării sau punerea sa în libertate,

măsuri ce nu au un caracter executoriu la momentul pronunţării, ci numai la

rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs.

În condiţiile concrete ale cauzei, faţă de persoana solicitată I.F. s-a luat mai

întâi măsura reţinerii, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Bucureşti din 31 octombrie 2007, iar prin încheierea din aceeaşi dată a Curţii de Apel

Bucureşti, Secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus

arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile, de la 31 octombrie 2007 la

29 noiembrie 2007.

Prin sentinţa pronunţată la 28 noiembrie 2007, s-a dispus punerea în

executare a mandatului european de arestare a persoanei solicitate, fără a se

menţine măsura arestării acesteia, ci s-a computat numai durata reţinerii şi arestării

de la 31 octombrie 2007 la zi, respectiv la 28 noiembrie 2007, aşa încât la împlinirea

celor 30 de zile, şi anume la sfârşitul zilei de 29 noiembrie 2007, persoana solicitată

urma să fie pusă în libertate, la expirarea termenului arătat, în condiţiile art. 140 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen.

Or, în condiţiile în care hotărârea pronunţată de instanţa de fond în temeiul

art. 94 din Legea nr. 224/2006 este supusă unui termen de recurs de 5 zile de la

pronunţare, care depăşea momentul expirării duratei arestării - deci sentinţa nu avea

caracter definitiv şi nici executoriu - măsura punerii în executare a mandatului

european de arestare a persoanei solicitate, fără menţiunea predării acesteia,

precum şi a celei de menţinere a arestării până la predare, făcea ineficientă

dispoziţia de executare a mandatului către autorităţile franceze.

Faţă de considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.,

recursul a fost admis, sentinţa penală atacată a fost casată numai sub aspectul

omisiunii pronunţării cu privire la menţinerea măsurii arestării persoanei solicitate şi la

predarea acesteia, dispunându-se predarea persoanei solicitate către autorităţile

333

franceze şi, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr.

224/2006, menţinerea măsurii arestării persoanei solicitate până la predarea acesteia

către statul francez.

Mandat european de arestare. Măsuri preventive  

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- măsuri preventive

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 90 alin. (9)

C. proc. pen., art. 137

 

În cazul în care dispune executarea mandatului european de arestare şi ia

faţă de persoana solicitată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, instanţa

334

are obligaţia că, prin hotărâre, să arate atât motivele pentru care nu a admis cererea

procurorului de luare a măsurii arestării preventive, cât şi - potrivit art. 137 alin. (3) C.

proc. pen. - temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive a obligării de a

nu părăsi ţara.     

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6083 din 27 decembrie 2007

 

Prin sentinţa nr. 118/P din 11 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa,

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 94 din Legea nr.

302/2004, modificată, a admis executarea mandatului european de arestare privind

persoana solicitată M.E., emis de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din

Barcelona - Spania.

În baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată, s-a aplicat faţă de

persoana solicitată M.E. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

Conform art. 1451 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (11) C. proc. pen., pe

durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, persoana solicitată a fost obligată să

respecte următoarele obligaţii:

a)               să se prezinte la organul judiciar ori de câte ori este chemată;

b)               să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea -

Poliţia oraşului Mangalia, conform programului întocmit de aceasta sau de câte ori

este chemat;

c)               să nu îşi schimbe locuinţa (pe care o indică în prealabil poliţiei şi

procurorului), fără încunoştinţarea organului judiciar.

Prima instanţă a reţinut că la 15 noiembrie 2007 s-a înregistrat pe rolul

instanţei cererea de predare a cetăţeanului român M.E., către autorităţile judiciare

spaniole, în baza mandatului european de arestare emis de judecătorul Judecătoriei

de Instrucţie nr. 2 din Barcelona, cererea fiind transmisă prin intermediul Centrului de

Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol.

Prima instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite exigenţele Legii nr.

302/2004, mandatul înaintat spre executare conţinând datele şi informaţiile

obligatorii, iar din examinarea coroborată a acestora nu rezultă incidenţa vreunui

motiv de refuz, din cele menţionate de legea română.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, între alţii, procurorul. În motivarea

recursului, procurorul a criticat hotărârea primei instanţe în sensul că aceasta nu a

335

dat curs solicitării de luare a măsurii arestării preventive, deşi pe numele persoanei

solicitate a fost emis la 12 septembrie 2007 mandatul de arestare de către

judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona.

Procurorul a mai susţinut în motivele de recurs că, prin aplicarea unei alte

măsuri preventive, respectiv cea prevăzută în art. 1451 C. proc. pen., se înţelege că

cererea a fost respinsă conform alin. (111) al art. 146 C. proc. pen., iar în aceste

condiţii instanţa avea obligaţia ca, în temeiul art. 137 alin. (3) C. proc. pen., să indice

temeiurile concrete care au determinat luarea unei alte măsuri preventive, însă în

considerentele hotărârii nu s-a făcut nicio referire la motivele pentru care instanţa de

fond a constatat că în cauză se impune aplicarea dispoziţiilor art. 1451 C. proc. pen.

Examinând recursul declarat în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 9 C.

proc. pen., se constată că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează:

Verificând actele dosarului se reţine că, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, a

fost înregistrată cererea de predare a cetăţeanului român M.E. către autorităţile

judiciare spaniole, în baza mandatului european de arestare emis de judecătorul

Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona, cererea fiind transmisă prin intermediul

Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol.

La 16 noiembrie 2007, instanţa de fond a luat în examinare sesizarea

judecătorului Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona privind persoana solicitată

M.E.

Prin încheierea din aceeaşi dată s-a constatat că mandatul de arestare din 12

septembrie 2007 emis de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr. 2 din Barcelona

îndeplineşte condiţiile impuse de Decizia-cadru nr. 2002/584/J.A.I. din 13 iunie 2002

a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare şi procedurile de predare

între statele membre ale Uniunii Europene.

Prin aceeaşi încheiere s-a dispus, în baza art. 881 alin. (5) din Legea nr.

302/2004, înaintarea mandatului de arestare menţionat Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Constanţa pentru identificarea persoanei solicitate.

La termenul de judecată din 11 decembrie 2007, reprezentantul Ministerului

Public a solicitat admiterea sesizării formulate de judecătorul Judecătoriei de

Instrucţie nr. 2 din Barcelona şi, pe fondul cauzei, să se dispună executarea

mandatului european de arestare, fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege. De

asemenea, a mai solicitat ca până la executarea mandatului să se aplice măsura

arestării preventive pentru 30 de zile.

336

Deşi prin hotărârea pronunţată s-a admis executarea mandatului european de

arestare privind persoana solicitată, emis de judecătorul Judecătoriei de Instrucţie nr.

2 din Barcelona şi, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, modificată, s-a

aplicat acesteia măsura obligării de a nu părăsi tara, în considerentele hotărârii

instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care nu s-a dat curs solicitării

procurorului de luare a măsurii arestării preventive faţă de persoana solicitată.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. pen., actul prin care se ia măsura

preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de

lege în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea săvârşită.

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul obligării de a nu părăsi localitatea

sau ţara, actul prin care se ia această măsură trebuie să indice temeiurile care au

determinat luarea măsurii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză există neconcordanţă

între considerentele hotărârii atacate şi dispozitivul acesteia, întrucât instanţa de fond

nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii procurorului de a se lua

faţă de persoana solicitată măsura arestării preventive şi, de asemenea, nu a făcut

vreo referire la motivele care i-au format convingerea că se impune aplicarea măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de aceeaşi persoană.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., recursul a

fost admis, hotărârea atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru

rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.

337

Mandat european de arestare. Arestarea persoanei solicitate 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- arestarea persoanei solicitate

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 77 alin. (2), art. 89

 1. Potrivit art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de

arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în

conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie

2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie

2002. În raport cu textul de lege menţionat, precum şi cu celelalte prevederi din

338

Legea nr. 302/2004 care reglementează mandatul european de arestare, instanţa

română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competenţa de a verifica

temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-

un stat membru al Uniunii Europene şi nu poate constata că arestarea persoanei

solicitate este dispusă de către autorităţile competente din statul membru al Uniunii

Europene emitent cu încălcarea art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, cu consecinţa luării faţă de persoana solicitată,

prin încheiere motivată, a unei măsuri preventive neprivative de libertate.

2. În cazul în care informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt

insuficiente, instanţa are obligaţia de a solicita acestuia informaţii suplimentare,

necesare pentru a permite luarea unei hotărâri privind predarea. Necesitatea

comunicării informaţiilor suplimentare nu împiedică, însă, punerea în executare a

mandatului european de arestare în condiţiile prevăzute în art. 89 din Legea nr.

302/2004.  

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 581 din 18 februarie 2008

         

          Prin încheierea din Camera de Consiliu din 24 ianuarie 2008 a Curţii de Apel

Braşov s-a dispus, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004 raportat la art. 145

C. proc. pen., luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea faţă de persoana

solicitată K.Z., fără încuviinţarea acestei instanţe.

Prin aceeaşi încheiere, s-a dispus a se solicita Judecătoriei oraşului Dabas

informaţii cu privire la stadiul procesului, dacă persoana solicitată a mai fost arestată

preventiv în această cauză, respectiv pentru aceleaşi fapte şi pentru ce durată şi să

comunice actele de procedură întocmite în acest sens, inclusiv hotărâri judecătoreşti.

          Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (3) din

Decizia-cadru (2002/584/JAI) a Consiliului din 13 iunie 2002, raportat la art. 77 alin.

(2) din Legea nr. 302/2004, dispoziţiile privitoare la emiterea şi executarea

mandatului european de arestare nu pot avea ca efect modificarea obligaţiei de

respectare a drepturilor fundamentale şi a principiilor juridice fundamentale, astfel

cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

          Art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că Uniunea va

respecta drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de Convenţia Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului semnată la Roma la 5.11.1950 şi cum ele rezultă

339

din tradiţiile constituţionale ale statelor membre, ca principii generale ale legii

comunitare.

 

 

          Faţă de aceste prevederi, curtea este datoare să verifice, întotdeauna, dacă

punerea în executare a unui mandat european de arestare este în conformitate cu

garanţiile cerute de prevederile art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului, atât cu privire la arestarea preventivă, cât şi cu privire la

garantarea unui proces corect şi echitabil pentru cetăţeanul român.

          Din informaţiile aflate la dosar, respectiv declaraţiile persoanei cercetate şi

unele acte pe care le-a depus aceasta, rezultă că persoana solicitată a fost arestată

preventiv în acest dosar pe o durată de 3 ani şi 4 luni, respectiv de la 31 iulie 2003 la

14 decembrie 2006 şi a fost pusă în libertate de sub puterea mandatului de arestare

înainte de soluţionarea cauzei, în faza de judecată.

          Persoana solicitată a depus acte în sensul că după eliberare, în anul 2006,

fiind pe teritoriul Ungariei, s-a prezentat, periodic, la poliţie pentru a fi verificată, iar în

ianuarie 2007 a fost expulzată din Ungaria. În prezent are domiciliul în locuinţa

proprietate personală, este căsătorită, are un copil minor şi nu există niciun fel de

indicii în sensul că nu ar putea fi solicitată de către autorităţile judiciare maghiare

pentru a se prezenta la proces.

          Din hotărârea pronunţată de către Judecătoria oraşului Dabas şi mandatul

european de arestare eliberat de această instanţă rezultă că, în prezent, arestarea şi

predarea persoanei solicitate se cere numai cu motivarea că există suspiciuni vădite

că, în calitate de coautor, ar fi săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, aceleaşi fapte

pentru care persoana solicitată mai fusese arestată preventiv pe o durată de 3 ani şi

4 luni. Nu sunt arătate alte date sau motive, apărute ulterior, pe care să se

întemeieze o astfel de cerere. Persoana cercetată a depus şi un act care pare a fi o

hotărâre de casare a hotărârii primei instanţe şi rejudecare a cauzei, rejudecare

aflată în curs de desfăşurare.

          Faţă de o asemenea situaţie, curtea este datoare să constate că arestarea

persoanei solicitate este cerută cu încălcarea exigenţelor art. 5 din Convenţia

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care reprezintă o protecţie împotriva

atingerilor arbitrare aduse libertăţii, în scopul reducerii riscului arbitrariului şi al

340

preeminenţei dreptului, nefiind îndeplinite cerinţele art. 5 paragraf 1 lit. c) şi paragraf

3.

 

 

          Curtea de Strasbourg a subliniat că existenţa şi persistenţa unor indicii

serioase cu privire la vinovăţia persoanei acuzate, precum şi gravitatea infracţiunii

săvârşite nu justifică, în sine, o detenţie îndelungată (Cauza Tomasi contra Franţei,

1992). Or, din datele aflate la dosar rezultă că persoana solicitată a fost pusă în

libertate de sub puterea măsurii arestării preventive în cursul procedurii, ceea ce

înseamnă că s-a apreciat că judecata poate fi continuată cu inculpatul în stare de

libertate.

          Rearestarea unui inculpat, la 5 ani de la data săvârşirii faptelor, după ce a fost

arestat preventiv şi pus în libertate, după o durată de 3 ani şi 4 luni de arestare

preventivă, iar maximum special al pedepsei prevăzute de legea maghiară este de 8

ani, este în flagrantă contradicţie cu cerinţele art. 5 din Convenţia Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului, atât sub aspectul necesităţii sale, cât şi al respectării

principiului proporţionalităţii. Aşa cum s-a arătat în Cauza Neumeister contra Austriei,

arestarea persoanei acuzate încetează să mai fie rezonabilă din moment ce s-a

impus punerea în libertate.

          De asemenea, trebuie examinate şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât un proces corect şi echitabil presupune

şi judecarea sa într-o anumită durată rezonabilă, cu limitarea perioadei privării de

libertate.

          Din datele puse la dispoziţie de autorităţile judiciare maghiare, din actele şi din

declaraţia dată de către persoana solicitată, rezultă că pentru faptele care fac

obiectul mandatului (săvârşite la 5/6 septembrie 2002 şi 27 iulie 2003) cel în cauză

se află în curs de cercetare şi de judecată de circa 5 ani de zile, iar procesul nu este

încă finalizat.

          Casarea hotărârii în recurs şi reluarea procedurii de judecare în primă instanţă

reprezintă o prelungire a procedurilor care nu este imputabilă celui în cauză,

arestarea nemafiind în acord cu cerinţele art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului (Cauza Wemhoff contra Germaniei).

          Curtea are obligaţia să se conformeze atât cerinţelor Deciziei-cadru, cât şi

celor impuse de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului pentru a

341

garanta respectarea drepturilor fundamentale ale omului cu ocazia punerii în

executare a mandatului european de arestare. Din această perspectivă, arestarea

persoanei solicitate, la acest moment, nu asigură respectarea obligaţiilor prevăzute în

art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru (2002/584/JAI).

          Pe de altă parte, dat fiind că autoritatea judiciară din Ungaria nu a comunicat

toate actele care să confirme cu exactitate informaţiile privitoare la arestarea

preventivă a persoanei solicitate, durata acestei măsuri, motivele rearestării şi durata

procesului penal, văzând prevederile art. 881 alin. (3) din Legea nr.302/2004, curtea

constată că informaţiile comunicate de autorităţile judiciare maghiare sunt insuficiente

pentru a se putea dispune în legătură cu arestarea şi predarea persoanei solicitate şi

se impune completarea lor urgentă.

          De asemenea, trebuie efectuată traducerea din limba maghiară a actelor

prezentate de persoana solicitată.

          Pentru a se preveni sustragerea persoanei solicitate, în raport cu prevederile

art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 143 şi art. 145 C. proc. pen.,

până la obţinerea informaţiilor suplimentare, curtea va dispune faţă de aceasta

măsura obligării de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea instanţei, neexistând în

prezent suficiente date pentru a se putea dispune cu privire la arestare.

          Împotriva acestei încheieri a declarat recurs procurorul, solicitând casarea

încheierii pronunţate de instanţa de fond şi, în cadrul rejudecării, luarea măsurii

arestării preventive a persoanei solicitate K.Z. În motivele scrise procurorul a arătat,

între altele, că dispoziţiile art. 89 alin. (3) din legea specială sunt imperative şi nu

permit o interpretare disjunctivă cu privire la măsurile ce se pot lua.

          Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul formulat prin prisma

criticilor invocate, dar şi din oficiu potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că

acesta este fondat pentru următoarele considerente:

          Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor Legii nr.

302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 224/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că

persoana solicitată K.Z. este urmărită internaţional în baza mandatului european de

arestare emis de Judecătoria oraşului Dabas - Ungaria, pentru comiterea a două

infracţiuni de tâlhărie şi o faptă de vătămare corporală gravă, în calitate de autor,

prevăzute în art. 321 alin. (1), art. 170 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) C. pen. al Republicii

Ungaria, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 2 la 8 ani.

342

          Prin rechizitoriul Parchetului Dabas s-a dispus trimiterea în judecată a

persoanei solicitate, cauza aflându-se pe rolul instanţei, fiind incidente dispoziţiile art.

32 alin. (1) din Legea nr. XXXVIII/96 a Republicii Ungaria.

          La data de 17 ianuarie 2008, pe rolul Curţii de Apel Braşov a fost înregistrată

sesizarea nr. 1797674/BEL din 16 ianuarie 2008, formulată de Ministerul

Administraţiei şi Internelor - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională -

Biroul Naţional Interpol, privind punerea în executare a mandatului european de

arestare, emis la data de 8 octombrie 2007 de către Judecătoria oraşului Dabas.

          Curtea de Apel Braşov, prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2008, a

solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, în temeiul dispoziţiilor art.

881 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, identificarea persoanei solicitate, în vederea

reţinerii sale şi prezentarea în faţa instanţei pentru punerea în executare a

mandatului european de arestare.

          Potrivit dispoziţiilor art. 881 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, instanţa are

obligaţia să verifice dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile

prevăzute în art. 79 alin. (1), şi anume:

a) identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;

          b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail

ale autorităţii judiciare emitente;

c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de

arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi

efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 81 şi art. 85 din prezenta lege;

           d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de

prevederile art. 85;

          e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv

momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;

           f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa

prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;

          g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.

          Alin. (3) al art. 881 statuează că, dacă informaţiile comunicate de statul

membru emitent sunt insuficiente pentru luarea unei hotărâri privind predarea,

instanţa solicită de urgenţă autorităţii judiciare emitente informaţiile suplimentare

necesare şi fixează un termen limită pentru primirea acestora, ţinând cont de

termenele maxime prevăzute la art. 95.

343

          Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior, precum şi din economia

celorlalte dispoziţii din legea specială care reglementează executarea unui mandat

european de arestare, rezultă că rolul instanţei române, în această procedură, se

rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului - aspectele legate de

existenţa faptelor imputate, respectiv temeinicia măsurii deţinerii provizorii exced

analizei impuse de dispoziţiile Legii nr. 302/2004 -, la soluţionarea eventualelor

obiecţiuni privind identitatea ridicate de persoana solicitată şi a motivelor de refuz al

predării pe care aceasta le poate invoca.

          Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se

asigura că infractorii nu se pot sustrage justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene,

el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului

emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că mandatul european

de arestare se execută, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Legea nr.

302/2004, pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu

dispoziţiile Decizie-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată

în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

          Cât priveşte respectarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

reţine că, potrivit textului, privarea de libertate a unei persoane este considerată ca

fiind legitimă dacă a fost arestată sau deţinută în vederea aducerii sale în faţa

autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a

săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de

a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

          Prin dispoziţiile anterior invocate, se recunoaşte dreptul de a reţine o persoană

pe baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis o infracţiune recunoscută ca atare

de legea internă.

          Nu există, însă, o definiţie a noţiunii de motive verosimile sau motive plauzibile,

Curtea statuând că acestea urmează a fi examinate de statele naţionale în raport cu

circumstanţele fiecărui caz în parte.

          În atare condiţii, existând un mandat european de arestare, se impunea ca

instanţa de fond să se conformeze dispoziţiilor art. 89 şi următoarele din Legea nr.

302/2004 şi să fixeze un termen în condiţiile în care aprecia că informaţiile sunt

insuficiente pentru luarea unei hotărâri privind predarea persoanei solicitate.

344

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul

dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., a admis recursul declarat de

procuror, a casat încheierea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeaşi instanţă, respectiv la Curtea de Apel Braşov.

Mandat european de arestare. Dreptul la apărare 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- dreptul la apărare

                                                  

C. proc. pen., art. 6

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6

 

În procedura de executare a mandatului european de arestare, dacă instanţa

a respins cererea apărătorului ales de amânare a judecării cauzei şi a desemnat un

apărător din oficiu, procedând la judecarea cauzei şi pronunţarea hotărârii cu privire

la executarea mandatului european de arestare, instanţa a încălcat dreptul la apărare

al persoanei solicitate, garantat de art. 24 din Constituţie, art. 6 din Codul de

procedură penală şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

345

libertăţilor fundamentale, întrucât simpla desemnare a unui apărător din oficiu, fără a-

i da acestuia posibilitatea efectivă de a studia actele dosarului, nu conduce la

îndeplinirea obligaţiei de asigurare a asistenţei juridice şi constituie o lipsire a

persoanei solicitate de o apărare efectivă, de natură a încălca dreptul la apărare al

acesteia.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 945 din 14 martie 2008

 

Prin sentinţa nr. 6 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală, a fost

admisă cererea formulată de autorităţile judiciare italiene cu privire la executarea

mandatului european de arestare emis la 11 octombrie 2007 de către Biroul

Procurorului Republicii de pe lângă Tribunalul din Milano sub nr. EA/652/99/ST pe

numele cetăţeanului român P.L., în vederea executării pedepsei de 7 ani şi 5 luni

închisoare aplicată prin sentinţa nr. 2827 din 15 martie 2002 a Tribunalului din

Milano, sentinţă rămasă definitivă la 1 octombrie 2002. Totodată, s-a constatat că

prin încheierea penală nr. 93 din 6 noiembrie 2007 s-a dispus arestarea preventivă a

persoanei solicitate P.L. pe o perioadă de 30 de zile, începând cu 6 noiembrie 2007,

şi a fost menţinută starea de arest a acesteia.

În partea introductivă a acestei hotărâri s-a dispus amendarea apărătorului

ales, avocat N.M., cu suma de 5.000 de lei, în baza art. 198 alin. (3) C. proc. pen.,

constatând că nu se dovedeşte motivul obiectiv al lipsei apărătorului ales şi că acesta

nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a asigura substituirea.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs persoana

solicitată P.L., care a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând

admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare

pe considerentul încălcării dreptului la apărare al acesteia.

Recurentul avocat N.M. a criticat hotărârea sub aspectul dispoziţiei referitoare

la amendarea sa, precizând că la 3 martie 2008 a absentat în mod justificat, cererea

sa de amânare neavând un caracter abuziv, fiind determinată de motive obiective

precizate instanţei de fond.

Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, conform dispoziţiilor art.

3856 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile

declarate în cauză sunt fondate, urmând a fi admise pentru considerentele care

urmează:

346

Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de

fond a procedat în mod corect dispunând arestarea persoanei solicitate P.L., reţinând

că, din documentele anexate dosarului cauzei, rezultă că persoana solicitată a fost

condamnată la pedeapsa de 7 ani şi 5 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 2827

din 15 martie 2002 a Tribunalului din Milano, sentinţă rămasă definitivă la 1

octombrie 2002.

Judecând cauza în fond, instanţa a respins cererea apărătorului angajat, de

amânare a cauzei pe considerentul că are de susţinut o cauză la Tribunalul Mureş,

cu motivarea că cererea nu este justificată. În această situaţie, instanţa a desemnat

un apărător din oficiu şi a procedat la judecarea cauzei.

Procedând astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor

legale privind garantarea dreptului la apărare, consfinţit şi garantat de art. 24 din

Constituţie, de art. 6 din Codul de procedură penală şi de art. 6 din Convenţia pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum a fost amendată

prin Protocolul nr. 11 din 1 noiembrie 1998.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere dispoziţiile art. 171 alin.

(41) C. proc. pen., care prevăd: “Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă

apărătorul ales nu se prezintă nejustificat (…) la termenul de judecată fixat şi nici nu

asigură substituirea (…) instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din

oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea

apărării.”

Simpla desemnare a unui apărător din oficiu, fără a-i da acestuia posibilitatea

efectivă de a studia actele dosarului, nu duce la îndeplinirea obligaţiei de asigurare a

asistenţei juridice. Numirea unui apărător din oficiu, în modalitatea arătată, nu

asigură nici necesitatea respectării dispoziţiilor art. 6 paragraf 3 lit. c) din Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Potrivit art. 6 paragraf 3 lit. b) din Convenţie, orice acuzat are dreptul să

dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, iar conform art. 6 alin.

(4) C. proc. pen., orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul

procesului penal. Corelativ acestui drept, alin. (5) al art. 6 stabileşte obligaţia

organelor judiciare de a lua măsurile necesare pentru asigurarea asistenţei juridice a

inculpatului sau învinuitului, numai dacă acesta nu are apărător ales.

          Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere în acelaşi sens şi Hotărârea

Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Criossant c. Germaniei (25

347

septembrie 1992), în considerentele căreia s-a reţinut că relaţia confidenţială client -

avocat nu poate fi considerată una absolută, fiind supusă anumitor limite, în cazul în

care instanţa trebuie să decidă dacă interesele justiţiei impun ca acuzatul să fie

apărat sau nu de avocatul ales de el. Instanţa trebuie să ţină cont de intenţia

acuzatului, dar poate şi trece peste această intenţie, dacă există motive relevante şi

suficiente pentru a considera că aceasta este în interesul justiţiei.

În speţă, măsura dispusă, de natură a încălca dreptul la apărare al persoanei

solicitate, prin lipsirea acesteia de o apărare efectivă, este departe de a fi în interesul

bunei soluţionări a cauzei.

Apreciind că măsura arestării preventive luată faţă de persoana solicitată P.L.

se impune a fi menţinută, pentru a preveni orice impediment de natură a aduce

atingere soluţionării cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 90 alin.

(9) din Legea nr. 302/2004, va menţine măsura arestării persoanei solicitate pe o

perioadă de 30 de zile.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că lipsa apărătorului ales

al persoanei solicitate, avocat N.M., la termenul din 3 martie 2008 a fost justificată 

pe considerentul că are de susţinut o cauză la Tribunalul Mureş, motiv pentru care a

arătat că este în imposibilitate de prezentare, dispoziţia instanţei de fond de

amendare fiind nefondată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, calificând cererea

acestuia de scutire de plata amenzii ca recurs împotriva hotărârii prin care s-a dispus

amendarea, va înlătura dispoziţia de amendare a apărătorului ales N.M., ca urmare a

admiterii recursului declarat de acesta.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de persoana solicitată P.L. şi de avocat N.M., în nume propriu, împotriva sentinţei nr. 6 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală, a casat sentinţa penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Curtea de Apel Cluj, în ceea ce priveşte persoana solicitată P.L., a înlăturat dispoziţia de amendare a apărătorului ales N.M. şi a menţinut starea de arest a persoanei solicitate.

348

Emiterea mandatului european de arestare. Instanţa competentă

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare Indice alfabetic: Drept procesual penal

- emiterea mandatului european de arestare

- instanţa competentă

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 81 alin. (1)

În conformitate cu prevederile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, instanţa

română competentă să emită mandatul european de arestare este instanţa care a

emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dacă

mandatul european de arestare se emite în vederea efectuării urmăririi penale ori a

judecăţii, sau instanţa de executare, dacă mandatul european de arestare se emite în

vederea executării pedepsei. În consecinţă, în cazul în care mandatul de arestare

preventivă a fost emis în cursul urmăririi penale de către instanţa competentă să

judece cauza în primă instanţă, care ulterior l-a condamnat pe inculpat, această

instanţă este competentă să emită mandatul european de arestare, chiar dacă la

momentul emiterii unui astfel de mandat cauza se află în cursul judecăţii în apel.

349

I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 1054 din 2 iunie 2008

Prin încheierea din 10 martie 2004 a Tribunalului Buzău, pronunţată în dosarul

nr. 428/2004, s-a admis propunerea parchetului şi s-a dispus arestarea preventivă în

lipsă a inculpatului R.D., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane

prevăzută în art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, pe o durată de 30 zile,

începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare.

Inculpatul a fost trimis în judecată, iar prin sentinţa penală nr. 7 din 29 ianuarie

2008 a Tribunalului Buzău a fost condamnat la 5 ani şi 4 luni închisoare şi 3 ani

interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.,

pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr.

678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, cauza fiind trimisă spre

competentă soluţionare la Curtea de Apel Ploieşti, la data de 10 martie 2008.

La 6 martie 2008, Tribunalul Buzău a fost sesizat prin adresa Centrului de

Cooperare Poliţienească - Biroul Naţional Interpol, solicitându-se examinarea

oportunităţii emiterii unui mandat european de arestare, întrucât inculpatul a fost

localizat pe teritoriul Spaniei.

Prin încheierea din 7 martie 2008, Tribunalul Buzău şi-a declinat competenţa

în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, apreciind că această instanţă, având de soluţionat

apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii de condamnare, are competenţa să se

pronunţe şi asupra solicitării de emitere a mandatului european de arestare.

La rândul său, Curtea de Apel Ploieşti, prin încheierea din 21 mai 2008, şi-a

declinat competenţa în favoarea Tribunalului Buzău şi a sesizat instanţa supremă

pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a considerat că, potrivit art. 81 din

Legea nr. 302/2004, competenţa revine tribunalului.

În soluţionarea conflictului de competenţă se constată următoarele:

Potrivit art. 81 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, instanţa care a emis mandatul de arestare

preventivă în cursul urmăririi penale ori al judecăţii sau instanţa de executare emite,

din oficiu sau la cererea procurorului, un mandat european de arestare în vederea

efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală

350

română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an ori în vederea

executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.

Pe de altă parte, conform art. 108 din aceeaşi lege, dispoziţiile acestui act

normativ se aplică mandatelor europene de arestare şi predare care se emit ulterior

intrării sale în vigoare, chiar atunci când se referă la faptele anterioare acestei date.

Faţă de aceste dispoziţii imperative se constată că instanţa care a emis

mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, respectiv Tribunalul

Buzău, are competenţa de a aprecia asupra oportunităţii emiterii unui mandat

european de arestare.

Împrejurarea că între timp, în cauză, soluţia primei instanţe de condamnare a

persoanei împotriva căreia s-a emis mandat de arestare preventivă a fost atacată cu

apel, nu poate atrage competenţa instanţei de control judiciar, întrucât s-ar înfrânge

regula de competenţă statornicită de legea specială evocată.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 43 alin. (7) C.

proc. pen., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului

Buzău.

351

Executarea mandatului european de arestare. Persoană condamnată în lipsă. Garanţii

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- executarea mandatului european de arestare

- persoană condamnată în lipsă

- garanţii

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 87 alin. (1) lit. a)

În procedura de executare a mandatului european de arestare de către

instanţele de judecată române, în conformitate cu prevederile art. 87 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 302/2004, dacă mandatul european de arestare a fost emis în scopul

executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă

persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată

care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o

asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul

mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea

cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa.

352

Aplicarea principiului „ne bis in idem”, potrivit căruia nicio persoană nu poate

să fie judecată de două ori pentru aceeaşi faptă, nu exclude rejudecarea cauzei

privitoare la persoana condamnată în lipsă şi, prin urmare, în cazul în care

autoritatea judiciară emitentă comunică instanţei de judecată române atât informaţii

referitoare la reglementarea principiului „ne bis in idem”, cât şi la reglementarea

posibilităţii persoanei condamnate în lipsă de a obţine rejudecarea cauzei în statul

membru emitent, cerinţa prevăzută în art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004

este îndeplinită.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1118 din 26 martie 2008

Prin sentinţa nr. 16/P din 31 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel

Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a fost

respinsă cererea privind mandatul european de arestare emis la 23 aprilie 2007 de

către Biroul procurorului din cadrul Tribunalului Padova, privind persoana solicitată

l.C.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Constanţa a arătat că a

fost sesizată cu cererea privind executarea mandatului european de arestare emis pe

numele lui l.C., de autoritatea judiciară Tribunalul din Padova.

La dosarul cauzei, a fost depusă hotărârea judecătorească a Tribunalului din

Padova, emisă la 9 iunie 2005, confirmată de către Curtea de Apel din Veneţia la 24

februarie 2006, definitivă la 21 octombrie 2006.

Din conţinutul hotărârii judecătoreşti pronunţată de Tribunalul Padova, curtea

de apel a reţinut că, la dezbaterile cauzei în care persoana solicitată a figurat ca

inculpat, aceasta nu a fost prezentă, procedura de citare fiind realizată la domiciliul

apărătorului său din oficiu.

Calea de atac împotriva sentinţei penale a fost exercitată tot de apărătorul din

oficiu, în lipsa numitului l.C., care a fost citat tot la domiciliul avocatului.

Instanţa de fond a mai reţinut, pe baza comunicării Procurorului Curţii din

Padova - Biroul executări penale, în urma solicitărilor făcute, că sentinţa penală de

condamnare a persoanei solicitate este definitivă din 21 octombrie 2006 şi că, potrivit

procedurii naţionale, nu se mai permite o a doua judecare a cauzei pe marginea

aceloraşi fapte şi împotriva aceleiaşi persoane.

353

Având în vedere faptul că persoana solicitată a fost judecată de autorităţile

judiciare în lipsă şi că, urmare a necitării la localitatea de domiciliu sau reşedinţă, nu

beneficiază de nicio cale de atac extraordinară (prevăzută de legislaţia română) în

care poate invoca procedura de citare, precum şi declaraţia persoanei solicitate prin

care arată că nu a luat cunoştinţă de procesul penal, în care a figurat în calitate de

inculpat, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că persoanei solicitate nu i-a fost

respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, ca atare, a respins

cererea de executare a mandatului european de arestare privind persoana solicitată

l.C.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Constanţa, care a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul

legalităţii şi temeiniciei, arătând în motivarea recursului că au fost încălcate

dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 302/2004 privind cazurile în care poate fi refuzată

executarea unui mandat european de arestare. Parchetul a mai susţinut că prima

instanţă a dat o interpretare greşită a actelor dosarului, atunci când a apreciat că nu

au fost date suficiente garanţii că un proces judecat în lipsă poate să fie rejudecat.

Examinând sentinţa recurată, în raport cu motivele de recurs formulate şi cu

dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată

că recursul parchetului este fondat.

Tribunalul Padova a emis la 23 aprilie 2007 un mandat european de arestare

pe numele intimatului l.C., în baza hotărârii judecătoreşti a Tribunalului din Padova

din 9 iunie 2005, confirmată de hotărârea Curţii de Apel din Veneţia la 24 februarie

2006, definitivă la 21 octombrie 2006, prin care intimatul a fost condamnat la

pedeapsa de 10 ani şi 7 luni închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunilor de

tentativă la omor şi trafic de persoane.

Rezultă, astfel, că mandatul european de arestare conţine toate informaţiile

prevăzute în art. 8 din Decizia - cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie

2002 şi cele cuprinse în art. 79 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi că pedeapsa

pentru care mandatul european s-a emis şi pentru care se solicită predarea

cetăţeanului român a fost aplicată pentru fapte incriminate şi de legislaţia română,

iar în cauză nu este incident niciunul din temeiurile de refuz a executării mandatului

european de arestare prevăzute în art. 88 din Legea nr. 302/2004.

354

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată că au fost îndeplinite şi

condiţiile prevăzute în art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, în sensul că

persoana solicitată, fiind condamnată în lipsă, are posibilitatea potrivit art. 175 C.

proc. pen. italian „să ceară respingerea sentinţei”, respectiv să ceară rejudecarea

cauzei, fiind asigurate astfel garanţiile la care se face referire în art. 87 alin. (1) lit. a).

Instanţa de fond, referindu-se la această împrejurare, a dat o interpretare

greşită celor comunicate de Procurorul Curţii din Padova - Biroul executări penale,

care se referă la principiul „ne bis in idem” prevăzut în art. 649 C. proc. pen. italian,

dar şi de Codul de procedură penală român, potrivit căruia „nicio persoană nu poate

să fie judecată de două ori pentru aceeaşi faptă.” Aplicarea acestui principiu nu

exclude posibilitatea reluării judecăţii unei cauze, atunci când aceasta a avut loc cu

încălcarea normelor de procedură privind prezenţa părţilor la proces, aşa cum este

şi cazul intimatului l.C., care a fost condamnat şi judecat în lipsa sa.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că

sentinţa primei instanţa este nelegală, întrucât a respins cererea de executare a

mandatului european, în condiţiile în care nu există niciun motiv de refuz al executării

mandatului european de faţă şi întrucât, prin punerea lui în executare, nu se aduce

nicio atingere dreptului la un proces echitabil al persoanei solicitate, aceasta având,

potrivit legislaţiei italiene, posibilitatea să ceară respingerea sentinţei de condamnare

şi rejudecarea sa.

În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursul a fost

admis, sentinţa recurată a fost casată şi, rejudecând, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, în baza art. 94 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, a admis cererea de executare a mandatului

european de arestare din 23 aprilie 2007 emis de Biroul procurorului din cadrul

Tribunalului Padova privind persoana solicitată l.C., a dispus punerea în executare a

mandatului european de arestare menţionat şi predarea persoanei solicitate către

autorităţile judiciare italiene.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus faţă de persoana

solicitată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, pe o durată de 30 zile,

începând cu 26 martie 2008, în vederea predării.

355

Transferarea persoanelor condamnate. Condiţiile transferării. Art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Transferarea persoanei condamnate

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- transferarea persoanei condamnate

- condiţiile transferării

                     

Legea nr. 302/2004, art. 129 lit. c)

În conformitate cu art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004, transferarea unei

persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc, dacă la data

primirii cererii de transferare condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din

durata pedepsei. În cazul în care persoana condamnată are de executat mai multe

pedepse cu închisoarea, aplicate prin hotărâri de condamnare diferite, care se

execută succesiv, îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 129 lit. c) din Legea nr.

302/2004 se examinează în raport cu durata totală a pedepselor, iar condiţia

menţionată se consideră îndeplinită, dacă la data primirii cererii de transferare

356

persoana condamnată mai are de executat cel puţin 6 luni din durata totală a

acestora, chiar dacă pentru una dintre pedepse condamnatul are de executat mai

puţin de 6 luni.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3470 din 30 octombrie 2008

La data de 19 martie 2007, la Ministerul Justiţiei din România a fost primită

cererea formulată de Ministerul Justiţiei al Regatului Spaniei, prin care se solicită

transferarea persoanei condamnate S.G. într-un penitenciar din România pentru

executarea pedepsei aplicate de instanţele judecătoreşti spaniole.

Cererea a fost însoţită de hotărârile străine de condamnare, respectiv sentinţa

penală pronunţată în cauza nr. 310/2001 de Judecătoria Penală nr. 3 Malaga,

sentinţa penală nr. 503/2004 a Judecătoriei Penale nr. 5 Malaga şi sentinţa penală

nr. 350/2004 a Judecătoriei Penale nr. 9 Malaga.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat instanţei cererea

formulată, împreună cu documentele anexate şi rezultatul verificărilor efectuate.

Prin sentinţa nr. 212 din 11 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia

a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis sesizarea, a recunoscut

hotărârile judecătoreşti străine şi a dispus transferarea persoanei condamnate

pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România.

Împotriva hotărârii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Bucureşti.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin decizia nr. 854 din 7

martie 2008, a admis recursul, a casat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare la

aceeaşi instanţă, constatând că în mod nelegal instanţa de fond nu a menţionat în

dispozitiv durata pedepsei închisorii ce urmează a fi executată, împrejurare care

conduce la imposibilitatea punerii sale în executare, în contextul în care mandatul

de executare ce se va emite în cauză, potrivit art. 149 alin. (6) din Legea nr.

302/2004, trebuie să respecte dispoziţiile art. 420 C. proc. pen.

Rejudecând, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu

minori şi de familie, prin sentinţa nr. 101 din 15 aprilie 2008, a admis sesizarea, a

recunoscut hotărârile judecătoreşti pronunţate în statul de condamnare, respectiv

sentinţa penală pronunţată în cauza nr. 310/2001 de Judecătoria Penală nr. 3

Malaga, sentinţa penală nr. 503/2004 a Judecătoriei Penale nr. 5 Malaga şi sentinţa

357

penală nr. 350/2004 a Judecătoriei Penale nr. 9 Malaga şi a dispus transferarea

persoanei condamnate S.G. într-un penitenciar din România, în vederea executării

pedepsei de 2 ani, 4 luni şi 15 zile închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.

350/2004 a Judecătoriei Penale nr. 9 Malaga, după executarea pedepsei stabilite

prin sentinţa penală nr. 503/2004 a Judecătoriei Penale nr. 5 Malaga.

În ceea ce priveşte transferarea, s-a apreciat că numai în cazul sentinţei

penale nr. 350/2004 a Judecătoriei penale nr. 9 Malaga sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute în art. 129 din Legea nr. 302/2004, dispunând transferarea pentru

executarea numai a pedepsei aplicate prin această hotărâre.

În cauză, instanţa a reţinut că nu se poate dispune transferarea pentru

executarea pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 310/2001 a Judecătoriei

penale nr. 3 Malaga, întrucât aceasta a fost executată în totalitate în perioada 19

februarie 2005 - 5 iulie 2006, iar pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 503/2004

a Judecătoriei Penale nr. 5 Malaga se află în curs de executare şi până la momentul

expirării - 15 august 2008, există un interval de timp mai mic de 6 luni, astfel încât nu

este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât instanţa trebuia să dispună

transferarea persoanei în vederea continuării executării întregii pedepse rezultante

date spre executare de statul de condamnare.

Recursul este fondat.

În cazul transferării unei persoane condamnate spre România, Convenţia

europeană asupra transferarii persoanelor condamnate şi legea internă au urmat

două proceduri alternative de executare, între care statul de executare va trebui să

aleagă: continuarea executării imediat sau în baza unei hotărâri judiciare şi

conversiunea (schimbarea) condamnării, printr-o hotărâre judecătorească.

În procedura de continuare a executării reglementată în art. 10 din Convenţie

şi în art. 145 din lege, statul de executare continuă pur şi simplu activitatea începută

de statul de condamnare, succedându-i în totalitate.

Principiul este acela potrivit căruia statul de executare este continuatorul

statului de condamnare. Acesta rezultă mai întâi din art. 10 paragraf 1 din

Convenţie, care prevede că în caz de continuare a executării, statul de executare

este legat de natura juridică şi durata sancţiunii aşa cum rezultă ele din condamnare.

358

Aceeaşi dispoziţie este reluată şi în art. 145 din lege, care stabileşte că în

cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate

în statul de condamnare, el trebuie să respecte natura juridică şi durata pedepsei

prevăzute în hotărârea de condamnare.

Natura juridică a sancţiunii evocă natura pedepsei impuse atunci când dreptul

statului de condamnare se întemeiază pe o diversitate de pedepse.

Durata sancţiunii înseamnă că hotărârea de condamnare ce urmează a fi

executată în statul de executare are durata condamnării, aşa cum a fost fixată de

statul de condamnare.

Faţă de aceste dispoziţii legale, în examinarea îndeplinirii condiţiei transferării

prevăzută în art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004, instanţa de fond trebuie să se

raporteze la întreaga durată a pedepsei ce se execută în prezent în Regatul Spaniei,

astfel cum rezultă aceasta din documentele furnizate de autorităţile judiciare străine,

respectiv pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 2 luni închisoare, în raport cu care trebuie

să constate că este îndeplinită condiţia legală sus-menţionată.

Cererea formulată de autoritatea competentă străină, primită la Ministerul

Justiţiei din România la data de 19 martie 2007, prin care se solicită transferarea

condamnatului cetăţean român pentru executarea pedepsei aplicate de autorităţile

judiciare spaniole, este însoţită de copii certificate traduse ale hotărârilor

judecătoreşti definitive de condamnare, dovezi ale perioadelor de privaţiune de

libertate deja executate, dispoziţiile legale aplicabile şi dovada exprimării

consimţământului condamnatului.

În înscrisul intitulat „transfer de persoană condamnată - date referitoare la

condamnat” sunt menţionate data liberării definitive (25 decembrie 2010) şi datele la

care se împlinesc 2/3, respectiv 3/4 din pedeapsă - 8 decembrie 2008 şi 13 iunie

2009.

Pentru fiecare dintre cele trei hotărâri definitive există fişa de lichidare,

întocmită în mod separat.

Din fişele de lichidare a pedepselor, rezultă că pedepsele cu închisoarea se

execută succesiv, în perioadele: 19 februarie 2005 - 5 iulie 2006, 6 iulie 2006 - 15

august 2008 şi 16 august 2008 - 25 decembrie 2010.

Perioadele de timp menţionate în fişele de lichidare au fost stabilite prin

deducerea duratei arestării preventive aferente fiecărei cauze.

359

Potrivit dispoziţiilor art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004, una dintre condiţiile

pentru transferare este ca, la data primirii cererii, condamnatul să mai aibă de

executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei.

Această dispoziţie legală face referire la ceea ce condamnatul mai are de

executat, ceea ce atrage concluzia că în examinarea îndeplinirii acestei condiţii

trebuie avut în vedere cuantumul pedepsei rezultante stabilită de statul de

condamnare, aceasta fiind cea care se execută efectiv.

În raport cu pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 2 luni, a cărei executare a început

la 19 februarie 2005, în cauză este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 129 lit. c) din

Legea nr. 302/2004.

Este corectă susţinerea recurentului că în raport cu menţiunile celor trei

hotărâri judecătoreşti, prin admiterea cererii de transferarea în vederea executării

pedepsei aplicate numai pentru una dintre acestea (a cărei executare nici nu a

început) s-a creat o situaţie defavorabilă persoanei condamnate, fapt ce contravine

principiilor instituite în legislaţia în materie.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva

sentinţei penale nr. 101 din 15 aprilie 2008 a fost admis, sentinţa atacată a fost

casată şi, rejudecând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut sentinţa penală

pronunţată în cauza nr. 310/2001 de Judecătoria Penală nr. 3 Malaga, sentinţa

penală nr. 503/2004 a Judecătoriei Penale nr. 5 din Malaga şi sentinţa penală nr.

350/2001 a Judecătoriei Penale nr. 9 din Malaga - Spania.

În baza art. 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, a dispus transferarea

condamnatului S.G. într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării

pedepsei rezultante de 6 ani şi 2 luni închisoare, dată spre executare acestuia de

autorităţile judiciare competente ale statului solicitant, prin hotărârile penale definitive

recunoscute.

360

Mandat european de arestare. Semnalare transmisă prin Interpol. Arestarea persoanei solicitate

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri

prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- semnalare transmisă prin Interpol

- arestarea persoanei solicitate

                                                  

Legea nr. 302/2004, art. 883, art. 90 alin. (2)

În conformitate cu prevederile art. 883 şi art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,

astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008, în cazul în care

reţinerea persoanei solicitate a fost dispusă pe baza semnalării transmise prin

Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), judecătorul poate dispune,

prin încheiere motivată, pe baza aceleiaşi semnalări, arestarea persoanei solicitate

pe o durată de 5 zile, fixând un termen de 5 zile pentru prezentarea de către

procuror a mandatului european de arestare, însoţit de traducerea în limba română.

361

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4025 din 4 decembrie 2008

Prin încheierea nr. 19 din 27 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel

Iaşi, Secţia penală, s-a dispus arestarea persoanei solicitate B.C., pe baza

semnalării emise de Interpol Wiesbaden - Germania, la data de 21 noiembrie 2008,

conform dispoziţiilor art. 883 raportat la art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi

completată prin Legea nr. 222/2008, pe o durată de 5 zile, cu începere de la 27

noiembrie 2008 la 2 decembrie 2008 inclusiv. S-a fixat termen la 2 decembrie 2008,

în temeiul art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin

Legea nr. 222/2008, punându-se în vedere procurorului să depună mandatul

european de arestare, însoţit de traducerea în limba română.

S-a reţinut că, prin sesizarea nr. 2061124/AS din 26 noiembrie 2008 formulată

de Biroul Naţional Interpol, s-a solicitat, urmare a mandatului european de arestare

emis de autorităţile germane (Curtea Locală din Traunstein - Germania) nr.

220js20981/08 din 30 octombrie 2008, identificarea şi reţinerea numitului B.C.,

cercetat sub aspectul infracţiunii de fraudă, în scopul prezentării autorităţilor

germane.

S-a constatat că fapta este descrisă numai în semnalarea trimisă de Interpol

autorităţilor române şi care nu este tradusă în română, durata maximă a pedepsei ce

se poate aplica fiind de 10 ani, actul pe care se întemeiază solicitarea autorităţilor

germane fiind mandatul european de arestare nr. 220js20981/08 din 30 octombrie

2008 emis de Curtea Locală din Traunstein - procuror H.V., care nu se află la dosar.

Persoana solicitată a fost reţinută pentru 24 de ore cu începere din 27

noiembrie 2008, ora 11,00, în 10 ore de la dispunerea măsurii (la 27 noiembrie

2008, ora 17,30) persoana solicitată fiind prezentată Curţii de Apel Iaşi şi audiată,

aducându-i-se la cunoştinţă conţinutul semnalării trimise de Interpol, poziţia sa fiind

de nerecunoaştere a faptelor.

S-a constatat că dispoziţiile art. 90 alin. (2) şi cele ale art. 883 din Legea nr.

302/2004, modificată, dovedesc caracterul urgent al procedurii, permiţând luarea

măsurii preventive numai în baza unor acte preliminare, în speţă fiind îndeplinite

condiţiile legale pentru arestarea persoanei solicitate (în vederea asigurării

362

prezentării acesteia în faţa autorităţii germane), pentru o perioadă de 5 zile, conform

art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs persoana solicitată, arătând că nu i

s-a adus la cunoştinţă învinuirea, încălcându-se art. 5 din Convenţia europeană

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că există

posibilitatea dispunerii unei măsuri neprivative de libertate, solicitând probe pentru a

se dispune reţinerea şi că mandatul de arestare nu a fost tradus.

Analizând recursul atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu şi sub

toate aspectele în temeiul dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat, pentru următoarele motive:

Cu privire la neaducerea la cunoştinţă a învinuirii se constată că această

obligaţie a fost îndeplinită de instanţa care a procedat la audierea persoanei

solicitate, aducându-i la cunoştinţă fapta ce formează obiectul cauzei, persoana

solicitată, în declaraţia sa, arătând inclusiv că a fost informată despre motivul

reţinerii de către procuror, fiind astfel îndeplinite prevederile art. 90 alin. (1) teza a II-

a din Legea nr. 302/2004, modificată.

Cu privire la individualizarea măsurii necesare asigurării existenţei posibilităţii

predării persoanei solicitate, se constată că instanţa de judecată, potrivit art. 90 alin.

(2) din Legea nr. 302/2004, modificată, are posibilitatea de a dispune fie arestarea,

fie măsura obligării de a nu părăsi localitatea faţă de persoana solicitată, instanţa

optând pentru una dintre cele două măsuri, alegând pe cea aptă a asigura atingerea

scopului derulării în bune condiţii a procedurii reglementate de Legea nr. 302/2004.

Se reţine că, în speţă, instanţa a dispus arestarea persoanei solicitate

constatând, în mod corect, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dispoziţiile art.

136 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsura privativă de libertate fiind

singura aptă a asigura atingerea finalităţii acestei proceduri.

Referitor la inexistenţa, în această etapă a procedurii, a traducerii mandatului

emis de autorităţile germane, se constată că instanţa a apreciat just că sunt

îndeplinite dispoziţiile art. 90 alin. (2) şi art. 883, procedura având caracter urgent şi

permiţând luarea măsurii preventive chiar şi exclusiv în baza unor acte preliminare,

reprezentate de semnalarea transmisă de Interpol (conform art. 883 alin. 1 din Legea

nr. 302/2004), prin acordarea unui nou termen de judecată şi punerea în vederea

procurorului să depună mandatul european de arestare însoţit de traducerea în

363

limba română respectându-se dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,

modificată.

Pentru considerentele ce preced, s-a constatat că în speţă instanţa de fond a

pronunţat o soluţie legală şi temeinică, cu respectarea dispoziţiilor art. 883 şi art. 90

din Legea nr. 302/2004, a dispoziţiilor dreptului comun în materie (art. 136, art. 137 1,

art. 146 şi art. 148 C. proc. pen.) şi a art. 5 din Convenţia europeană pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel că, în temeiul

dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de persoana

solicitată a fost respins ca nefondat.

Mandat european de arestare. Măsuri preventive  

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- măsuri preventive

                         

                                 Legea nr. 302/2004, art. 90

 

1. Potrivit art. 90 alin. (8) din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată

şi completată prin Legea nr. 222/2008, în procedura de executare a mandatului

european de arestare, dacă persoana solicitată nu consimte la predare, iar

judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu

privire la predare, arestarea persoanei solicitate se dispune prin încheiere motivată.

În raport cu termenii imperativi folosiţi de legiuitor, judecătorul nu poate opta între

măsura arestării şi o măsură preventivă neprivativă de libertate, arestarea persoanei

364

solicitate impunându-se, dacă se constată că mandatul european de arestare

întruneşte formal condiţiile prevăzute de lege pentru a fi executat.

Art. 90 alin. (11) din aceeaşi lege reglementează posibilitatea luării faţă de

persoana solicitată a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, potrivit art. 145 C.

proc. pen., însă numai în cazul în care persoana solicitată este pusă în libertate,

ulterior privării iniţiale de libertate, pe parcursul procedurii de executare a mandatului

european de arestare.

2. Dacă persoana solicitată nu consimte la predare şi invocă o împrejurare

care constituie motiv de refuz al executării - cum este cercetarea sa în stare de arest

în România pentru faptele menţionate în mandatul european de arestare -, iar la

dosar există date care confirmă cu un grad ridicat de probabilitate existenţa motivului

de refuz, întrunirea condiţiilor de formă ale mandatului european de arestare nu este

suficientă pentru arestarea persoanei solicitate, chiar dacă stabilirea cu certitudine a

incidenţei motivului de refuz necesită demersuri suplimentare. În acest caz,

judecătorul nu va putea lua nicio măsură preventivă, privativă sau neprivativă de

libertate, urmând ca prin hotărârea cu privire la fondul cauzei, dacă va dispune

executarea mandatului european de arestare, să se pronunţe şi cu privire la

arestarea persoanei solicitate în vederea predării sale către autoritatea judiciară

emitentă.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4214 din 22 decembrie 2008

Prin încheierea din 12 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I

penală, în temeiul art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus luarea măsurii

obligării de a nu părăsi localitatea faţă de persoana solicitată B.A.

În temeiul art. 145 alin. (11) C. proc. pen., s-a dispus ca, pe durata măsurii

obligării de a nu părăsi localitatea, persoana solicitată să respecte următoarele

obligaţii:

- să se prezinte la instanţa de judecată atunci când este chemată;

- să se prezinte la Poliţia municipiului Craiova, conform programului de

supraveghere întocmit de aceasta sau atunci când este chemat;

- să nu-şi schimbe locuinţa, fără încuviinţarea instanţei de judecată;

- să nu deţină, folosească sau poarte vreo categorie de arme.

365

În temeiul art. 145 alin. (12) C. proc. pen., s-a dispus ca pe durata măsurii

obligării de a nu părăsi localitatea persoana solicitată să nu se apropie şi să nu

comunice, direct sau indirect, cu partea vătămată I.L. ori cu membrii familiei acesteia,

precum şi cu făptuitorul L.I.

S-au pus în vedere persoanei solicitată dispoziţiile art. 145 alin. (3) C. proc.

pen.

S-a reţinut că în faţa judecătorului a fost prezentată, în stare de arest preventiv

în altă cauză, persoana solicitată B.A., faţă de care a fost emis mandatul european

de arestare din 26 iunie 2008, de către Tribunalul Penal din Roma, Secţia

Judecătorilor pentru Cercetările Preliminare.

A fost înaintat dosarul nr. 6.540/ll-5/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Bucureşti, care conţine fotocopia mandatului european de arestare din 26 iunie

2008, emis de Tribunalul Penal din Roma, Secţia Judecătorilor pentru Cercetările

Preliminare, tradus în limba română, procesul-verbal din 12 decembrie 2008, întocmit

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, potrivit căruia persoanei

solicitate i-a fost comunicată copia mandatului european de arestare, tradus în limba

română, fotocopia cărţii de identitate, precum şi fotocopia referatului nr. 10.380/5/11

decembrie 2008, întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, privind

stadiul procesual al cauzei în care persoana solicitată este arestată preventiv.

Judecătorul a verificat identitatea persoanei solicitate, care a arătat că nu este

de acord cu predarea sa către autorităţile judiciare italiene, întrucât în prezent este

cercetată judecătoreşte în recurs, în stare de arest preventiv, de către autorităţile

judiciare române pentru comiterea aceleiaşi infracţiuni, împotriva aceleiaşi părţi

vătămate.

Judecătorul a procedat la ascultarea persoanei solicitate, a cărei declaraţie a

fost consemnată şi ataşată la dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarelor, curtea de apel a constatat că la data de

24 august 2007 autorităţile judiciare române au dispus arestarea preventivă a

persoanei solicitate, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, fiind

condamnată în fond la pedeapsa de 10 ani închisoare, însă sentinţa penală nu a

rămas definitivă, recursul aflându-se în curs de cercetare judecătorească la Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, a reţinut că persoana solicitată nu a

consimţit la predare, învederând faptul că mandatul european de arestare priveşte

aceeaşi infracţiune pentru care s-a dispus arestarea sa preventivă în România.

366

Ca atare, având în vedere faptul că faţă de persoana solicitată a fost luată

deja, într-o altă cauză, măsura arestului preventiv, astfel că arestarea în această

cauză ar fi lipsită de eficienţă, instanţa de fond a dispus, în temeiul art. 90 alin. (11)

din Legea nr. 302/2004, modificată, măsura obligării de a nu părăsi localitatea, care

este obligatoriu a fi luată în situaţia în care nu se dispune măsura mai aspră a

arestării.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Bucureşti, susţinând, în principal, că dispoziţiile art. 90 alin. (8) din Legea nr.

302/2004 sunt neechivoce obligând instanţa să dispună arestarea preventivă a

persoanei solicitate, raţiunea textului fiind aceea că până la verificarea tuturor

condiţiilor necesare predării persoanei solicitate, ceea ce trebuia să primeze este

principiul executării imediate a mandatului emis de autorităţile judiciare străine şi, prin

urmare, instanţa nu avea de distins sau de ales între mai multe măsuri preventive,

textul stabilindu-i obligaţia de a dispune executarea arestării preventive a persoanei

solicitate, astfel că încheierea prin care a dispus luarea unei alte măsuri preventive

este nelegală faţă de textul menţionat.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu

sub toate aspectele conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie constată că recursul este fondat, însă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 90 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008, în

situaţia în care, în cadrul procedurii judiciare de executare a mandatului european de

arestare, persoana solicitată nu consimte la predare, iar judecătorul apreciază

necesar să acorde un termen pentru luarea unei măsuri în acest sens, arestarea

persoanei solicitate se dispune prin încheiere motivată.

Termenii imperativi folosiţi de legiuitor conduc la concluzia că într-o asemenea

ipoteză judecătorul nu poate opta între măsura arestării şi o măsură preventivă

neprivativă de libertate, privarea de libertate a persoanei solicitate impunându-se

dacă se constată că mandatul european de arestare întruneşte formal condiţiile

prevăzute de lege pentru a fi executat.

Este adevărat că art. 90 alin. (11) din aceeaşi lege reglementează posibilitatea

luării faţă de persoana solicitată a unei măsuri preventive neprivative de libertate, însă

aceasta poate avea loc numai ulterior privării iniţiale de libertate, pe parcursul

procedurii judiciare de executare a mandatului european de arestare.

367

Această interpretare se deduce din succesiunea textelor legale, în condiţiile în

care, pe de o parte, luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea este prevăzută

într-un alineat ulterior celui referitor la arestarea persoanei solicitate, iar pe de altă

parte, ea este legată de „punerea în libertate” a acesteia, ceea ce presupune cu

necesitate o stare privativă de libertate iniţială, preexistentă. De asemenea, despre

luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea se vorbeşte după ce în art. 90 alin.

(10) este reglementată durata maximă a arestării persoanei solicitate, punerea în

libertate fiind o consecinţă obligatorie în situaţia în care această durată a fost

depăşită.

Cu alte cuvinte, măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă, ca

o alternativă la măsura arestării, însă numai pe parcursul procedurii judiciare de

executare a mandatului european de arestare, în funcţie de durata şi rezultatele

verificărilor pe care judecătorul este obligat să le întreprindă cu privire la eventuala

incidenţă în cauză a unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare a

mandatului ori referitor la obiecţiile privind identitatea pe care le poate ridica persoana

solicitată.

Pe de altă parte, în măsura în care persoana indicată în mandat nu consimte

la predare, invocând o împrejurare ce se regăseşte între motivele de neexecutare

prevăzute de lege, iar la dosar există date care confirmă cu un grad ridicat de

probabilitate apărările persoanei solicitate, întrunirea condiţiilor de formă ale

mandatului european de arestare nu mai este suficientă pentru privarea de libertate a

persoanei solicitate, chiar dacă stabilirea cu certitudine a incidenţei respectivului motiv

necesită unele demersuri suplimentare.

Într-o asemenea ipoteză, având în vedere şi cele expuse anterior, judecătorul

nu va putea lua nicio măsură preventivă, privativă sau neprivativă de libertate,

urmând ca prin hotărârea ce o va da pe fondul cauzei, în măsura în care totuşi va

dispune executarea mandatului, să se pronunţe şi cu privire la arestarea persoanei

solicitate în vederea predării sale către autoritatea judiciară emitentă.

În speţă, fiind audiată de către prima instanţă, persoana solicitată B.A. a

refuzat predarea sa către autoritatea judiciară străină emitentă, susţinând că este

cercetată în stare de arest în România pentru aceleaşi fapte cu cele menţionate în

mandat (fiind condamnat deja, însă nu definitiv, cauza aflându-se în recurs la Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie), aspecte confirmate în mod indirect de înscrisurile aflate

368

la dosar, lipsind la acel moment o copie a rechizitoriului emis de parchetul român

competent.

Aceste împrejurări au fost reţinute, de altfel, chiar şi de instanţa de fond în

considerentele încheierii recurate, care a dispus totuşi luarea măsurii obligării de a nu

părăsi localitatea, deşi aceasta nu era posibilă şi nici nu avea vreo finalitate imediată

(persoana în cauză fiind arestată preventiv în cauza aflată pe rolul instanţelor

române).

În consecinţă, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Bucureşti împotriva încheierii din 12 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti,

Secţia I penală, a fost admis, încheierea atacată a fost casată şi, rejudecând, Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus respingerea cererii de arestare a persoanei

solicitate B.A.

Mandat european de arestare. Semnalare transmisă prin Interpol. Obligarea de a nu părăsi localitatea 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- semnalare transmisă prin Interpol

- obligarea de a nu părăsi localitatea

                                              

Legea nr. 302/2004, art. 883, art. 90 alin. (2)

Conform dispoziţiilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost

modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008, în cazul în care persoana solicitată

a fost reţinută potrivit art. 883, judecătorul poate dispune faţă de aceasta, prin

încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a

Poliţiei Criminale (Interpol), obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile.

369

La stabilirea duratei măsurii preventive privind obligarea de a nu părăsi

localitatea, dispusă conform art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, se ia în calcul

atât ziua de la care începe, cât şi cea la care se sfârşeşte, fiind aplicabile dispoziţiile

art. 188 C. proc. pen.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 517 din 15 februarie 2009

Prin încheierea de şedinţă penală nr. 1/ME din 11 februarie 2009 a Curţii de

Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art.

90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 raportat la art. 145 C. proc. pen., s-a dispus

luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu faţă de persoana

urmărită P.O. în baza semnalării emiterii unui mandat european de arestare de către

Biroul Central Naţional Interpol Wiesbaden - Germania, pentru o perioadă de 5 zile,

respectiv de la 11 februarie 2009 orele 16,30 până la 16 februarie 2009 orele 16,30.

În baza art. 145 alin. (11) C. proc. pen., s-a stabilit ca pe durata măsurii

persoana urmărită să respecte următoarele obligaţii:

- să se prezinte la organele de urmărire penală sau instanţa de judecată ori de

câte ori este chemat;

- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea conform

programului de supraveghere sau ori de câte ori este chemat;

- să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

- să nu exercite activitatea de conducere a vreunui autovehicul.

S-a stabilit termen pentru continuarea judecării cauzei la 16 februarie 2009.

S-a reţinut că prin cererea înregistrată la 11 februarie 2009, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a solicitat luarea măsurii arestării preventive pe o

perioadă de 5 zile faţă de persoana urmărită P.O., în temeiul art. 90 alin. (2) din

Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008.

S-a arătat că pe seama persoanei urmărite s-a emis un mandat european de

arestare, existând la momentul sesizării doar semnalarea Biroului Naţional Interpol,

care a arătat că persoana urmărită a săvârşit în Germania infracţiunea de furt, că

face parte dintr-o grupare infracţională de crimă organizată şi că se impune aplicarea

procedurii de urgenţă prevăzută în art. 883 din Legea nr. 302/2004.

370

S-au depus la dosar: sesizarea Parchetului; sesizarea Biroului Naţional

Interpol; sesizarea Biroului Naţional Interpol Wiesbaden; proces-verbal de

identificare, declaraţiile luate persoanei urmărite la Parchet; ordonanţa de reţinere;

copia actului de identitate.

Persoana urmărită a fost identificată şi audiată de instanţa de fond, care a

reţinut că aceasta a săvârşit într-adevăr două infracţiuni de furt, dar din declaraţiile

sale rezultă că pentru aceste fapte a fost judecată şi condamnată de autorităţile

germane şi că a executat o parte din pedeapsă, fiind liberată condiţionat.

Cum din actele depuse la dosar nu rezultă că persoana urmărită ar prezenta

pericol pentru ordinea publică (locuind cu mama sa chiar la adresa comunicată

autorităţilor germane), că nu a săvârşit infracţiuni de pericol deosebit sau infracţiuni

cu violenţă şi că nu există indicii că ar avea intenţia de a se sustrage, instanţa de

fond a dispus, în baza art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, luarea măsurii obligării

de a nu părăsi localitatea de domiciliu faţă de persoana urmărită pe o perioadă de 5

zile, de la 11 februarie 2009 la 16 februarie 2009.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Târgu Mureş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că prin

măsura luată se lasă posibilitatea de neexecutare pe viitor a mandatului, neexistând

certitudinea că persoana urmărită se va prezenta la termenul fixat de instanţă. Se

apreciază că luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă numai

în situaţia existenţei unui dubiu asupra mandatului european, ceea ce nu e cazul în

speţă.

În plus, hotărârea este criticată pentru modul de calcul al termenului de 5 zile

prevăzut în art. 90 alin. (2) din lege.

Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu sub

toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, dacă persoana solicitată a fost

reţinută potrivit art. 883, judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza

semnalării transmise prin Interpol, arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a

nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile. În acest caz, instanţa amână cauza şi

fixează un termen de 5 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului

european de arestare, însoţit de traducerea în limba română.

371

Este vorba, aşadar, de o excepţie de la procedura standard prevăzută de lege

pentru executarea unui mandat european de arestare, care permite ca în caz de

urgenţă să se dispună faţă de persoana solicitată o măsură preventivă (mai întâi

reţinerea, iar apoi arestarea sau obligarea de a nu părăsi localitatea) doar în baza

semnalării transmise prin Interpol, până la prezentarea mandatului european de

arestare.

În tăcerea legii, fiind sesizat într-o asemenea ipoteză, judecătorul va aprecia în

funcţie de particularităţile cauzei dacă se impune arestarea persoanei urmărite sau

este suficientă luarea faţă de aceasta a unei măsuri preventive neprivative de

libertate, cum este obligarea de a nu părăsi localitatea.

Din datele aflate la dosarul cauzei rezultă că persoana urmărită P.O. a fost

condamnată în Germania, la 19 noiembrie 2008, la o pedeapsă de un an şi 6 luni

pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt, fiind arestată preventiv 86 de zile.

În cursul aceluiaşi an, la data de 14 februarie 2008, persoana solicitată ar fi

comis o altă infracţiune de furt, pentru care la data de 21 ianuarie 2009 a fost emis

mandatul european de arestare a cărui punere în executare urmează a se discuta în

prezenta cauză.

Rezultă, aşadar, că deşi fapta a fost comisă în februarie 2008, iar în acelaşi an

persoana urmărită a mai fost privată de libertate tot în Germania pentru o infracţiune

similară (fiind ulterior eliberată), autorităţile judiciare din acest stat au emis un mandat

european de arestare la circa un an de la data comiterii faptei.

Având în vedere aceste considerente şi ţinând seama că persoana în cauză a

fost depistată chiar la adresa unde îşi are domiciliul legal, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect că în cauză nu se

impune privarea de libertate a persoanei urmărite, fiind suficientă instituirea unei

măsuri restrictive de drepturi, cum este obligarea de a nu părăsi localitatea.

Pe de altă parte, având în vedere că această din urmă măsură şi-a produs

aproape în totalitate efectele de la data luării ei (11 februarie 2009) şi până la

soluţionarea prezentului recurs (15 februarie 2009), arestarea persoanei solicitate nu

ar mai fi oportună (termenul stabilit pentru continuarea procedurii de executare a

mandatului european fiind pe 16 februarie 2009) şi nici posibilă (în condiţiile în care

s-ar ajunge astfel la cumularea unor măsuri preventive pe care legea le prevede

alternativ).

372

Recursul este, însă, fondat sub aspectul modului de calculare a termenului de

5 zile prevăzut în art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Fiind vorba de o măsură preventivă pe zile, în stabilirea duratei pentru care a

fost dispusă se iau în calcul atât ziua de la care începe, cât şi cea la care se

sfârşeşte, potrivit art. 188 C. proc. pen. În consecinţă, cum măsura a fost dispusă pe

11 februarie 2009, cele 5 zile prevăzute de lege se împlinesc pe 15 februarie, iar nu

pe 16 februarie 2009, aşa cum greşit a stabilit prima instanţă.

Faţă de considerentele ce preced, recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva încheierii penale nr. 1/ME din 11 februarie

2009 a fost admis, încheierea atacată a fost casată în parte şi, rejudecând, s-a

dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea faţă de persoana urmărită

P.O. pe o durată de 5 zile, de la 11 februarie 2009 la 15 februarie 2009 inclusiv,

menţinându-se celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

Mandat european de arestare. Publicitatea şedinţei de judecată

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- publicitatea şedinţei de judecată

                                            

Legea nr. 302/2004, art. 90

În conformitate cu dispoziţiile art. 90 alin. (14) din Legea nr. 302/2004, astfel

cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008, în procedura de

executare a mandatului european de arestare, şedinţa de judecată este publică,

afară de cazul în care, la cererea procurorului, a persoanei solicitate sau din oficiu,

373

judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în şedinţă secretă. Dispoziţiile

art. 90 alin. (14) din legea menţionată sunt aplicabile atât în cazul în care mandatul

european de arestare este emis în scopul efectuării urmăririi penale, cât şi în cazul în

care acesta este emis în scopul judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei

măsuri de siguranţă privative de libertate.

Prevederile art. 146 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la soluţionarea propunerii

de arestare preventivă în camera de consiliu, în cursul urmăririi penale, nu sunt

aplicabile în temeiul art. 7 din Legea nr. 302/2004 în cazul mandatului european de

arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale, întrucât, conform art. 7 din Legea

nr. 302/2004, cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de

această lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal,

numai dacă prin legea specială privind cooperarea judiciară internaţională în materie

penală nu se prevede altfel, iar art. 90 alin. (14) din Legea nr. 302/2004 prevede

explicit că şedinţa de judecată este publică.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 586 din 18 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr. 2 din 13 februarie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş

a admis cererea de executare a mandatului european de arestare nr. 1 Bk 90/2009,

emis de Judecătoria Capitalei Budapesta la 22 ianuarie 2009, privind pe cetăţeanul

S.E.

A constatat legalitatea şi temeinicia mandatului european de arestare

menţionat şi a dispus arestarea preventivă a lui S.E. pe o perioadă de 29 de zile,

începând cu 13 februarie 2009 şi până la 13 martie 2009, inclusiv.

S-a dispus emiterea mandatului de arestare în conformitate cu art. 90 alin.

(13) din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008.

S-a dispus predarea persoanei urmărite S.E. autorităţilor judiciare maghiare

sub condiţia îndeplinirii cerinţei prevăzute în art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,

modificată şi completată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, la 13 februarie

2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a solicitat executarea

mandatului european de arestare emis, la 22 ianuarie 2009, de Judecătoria Capitalei

Budapesta pe numele cetăţeanului român S.E., cercetat de autorităţile judiciare

374

maghiare pentru infracţiunea de omor, prevăzută în C. pen. maghiar, paragraful 166

alin. (1) şi (2) pct. a), b), d) şi f).

În termen legal, împotriva acestei soluţii a declarat recurs persoana solicitată

S.E., care, atât personal, cât şi prin apărător a formulat critici de nelegalitate şi

netemeinicie, în esenţă, sub următoarele aspecte:

- încălcarea normelor imperative privind şedinţa de judecată care impuneau în

materia mandatului european de arestare derularea procedurii în camera de consiliu,

conform dispoziţiilor art. 146 alin. (4) şi art. 1491 alin. (4) C. proc. pen., şi nu în

şedinţă publică, aşa cum s-a procedat în speţă;

- nu s-a făcut o corectă traducere a mandatului din limba maghiară, în

traducerea corectă fiind un mandat de aducere şi nu unul de arestare, aşa cum greşit

a interpretat prima instanţă; aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul, pe parcursul

judecării cauzei, a încercat să lămurească, prin producerea unor acte, că nu este

vinovat şi la momentul când se pretinde săvârşirea faptelor se afla în Germania;

- şi, în fine, s-a criticat hotărârea atacată pentru că nu cuprinde referiri şi

menţiuni cu privire la regula specialităţii.

Examinând criticile formulate în raport cu prevederile art. 3856 C. proc. pen.

combinate cu art. 7 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, se constată că

recursul persoanei solicitate este nefondat pentru următoarele considerente de fapt şi

de drept:

Prima instanţă a pronunţat o hotărâre care respectă condiţiile şi cerinţele

stabilite printr-o procedură specială care priveşte cooperarea judiciară internaţională

în materie penală, cu referire în cauză la instituţia mandatului european de arestare.

Cât priveşte critica vizând încălcarea unor dispoziţii procesuale privind

publicitatea şedinţei de judecată se impun anumite precizări.

Este adevărat că potrivit art. 146 alin. (4) C. proc. pen., propunerea de arestare

preventivă se soluţionează în camera de consiliu.

Dar, art. 7 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, referindu-se la

norma de drept procesual aplicabilă, menţionează imperativ că cererile adresate

autorităţilor judiciare române în domeniile reglementate de prezenta lege se

îndeplinesc potrivit normelor de drept procesual român, numai în măsura în care prin

legea specială nu se prevede altfel.

Ori, art. 90 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, stabileşte

procedura de executare a mandatului european de arestare, arătând la alin. (14) că

375

şedinţa de judecată este publică, afară de cazul în care, la cererea procurorului, a

persoanei solicitate sau din oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea în

şedinţă secretă, ceea ce nu a fost însă cazul în speţă.

Şi având în vedere atât dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 302/2004, modificată şi

completată, cât şi prevalenţa normei procesuale din legea specială, faţă de cea

generală, se constată că prima instanţă a procedat corect la soluţionarea cauzei în

şedinţă publică, aspect sub care critica formulată de persoana solicitată este

nefondată.

Tot nefondată este şi critica referitoare la traducerea mandatului european de

arestare.

Pe lângă faptul că traducerea mandatului european de arestare s-a făcut, în

condiţiile legii, de către un traducător autorizat, prima instanţă a elucidat această

chestiune contestată de avocaţii persoanei solicitate prin audierea traducătorului de

limbă maghiară, în şedinţa din 13 februarie 2009.

În raport cu conţinutul acestei declaraţii, prima instanţă a clarificat aspectele

contestate şi a dispus continuarea judecăţii.

De altfel, declanşarea procedurii speciale în baza Legii nr. 302/2004 nu se

poate, printre altele, decât pentru executarea unui mandat european de arestare,

nicidecum pentru un mandat de aducere, instituţie care nu este reglementată în

cadrul cooperării judiciare internaţionale.

Pe de altă parte, în cadrul acestei proceduri reglementată printr-o lege specială,

instanţa de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice

apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu

vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competenţa să se

pronunţe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară

emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte

prin prisma dispoziţiilor art. 77, art. 88, art. 89, art. 90 şi art. 94 din Legea nr.

302/2004, modificată şi completată, asupra arestării şi predării persoanei solicitate,

după ce în prealabil a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, la

identificarea persoanei solicitate, a dublei incriminări a faptelor penale ce se impută

acesteia sau dacă există situaţii ce se constituie în motive de refuz, făcând incidente

dispoziţiile art. 88 din lege.

376

A proceda altfel, ar însemna să se încalce principiul recunoaşterii şi încrederii

reciproce, ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o

autoritate judiciară competentă, de către instanţa română, în temeiul art. 77 alin. (2)

din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată.

Şi în fine, în soluţionarea unei cereri de executare a unui mandat european de

arestare, instanţa s-a conformat şi dispoziţiilor art. 90 alin. (3) din Legea nr.

302/2004, modificată şi completată, în sensul că, procedând la ascultarea persoanei

solicitate, în prealabil s-a asigurat că acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului

de arestare şi i s-au adus la cunoştinţă drepturile prevăzute în art. 91, i s-a prezentat

conţinutul mandatului european de arestare, i s-au adus la cunoştinţă efectele regulii

specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predare şi la care persoana

solicitată a refuzat.

Faţă de considerentele ce preced, recursul declarat de persoana solicitată a fost

respins, ca nefondat.

Mandat european de arestare. Obligarea de a nu părăsi localitatea  

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- obligarea de a nu părăsi localitatea

                         

                                 Legea nr. 302/2004, art. 90 alin. (11)

În conformitate cu dispoziţiile art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, în cazul

în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de aceasta

măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziţiile art. 145 C. proc. pen.

aplicându-se în mod corespunzător. Prin urmare, în procedura de executare a

377

mandatului european de arestare, în cazul în care persoana solicitată este pusă în

libertate, instanţa poate dispune numai măsura obligării de a nu părăsi localitatea,

prevăzută în art. 145 C. proc. pen., iar nu şi măsura obligării de a nu părăsi ţara,

prevăzută în art. 1451 din acelaşi cod, şi nici nu poate înlocui măsura obligării de a nu

părăsi localitatea dispusă în condiţiile art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 cu

măsura obligării de a nu părăsi ţara.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1358 din 10 aprilie 2009

Prin încheierea nr. 8 din 1 aprilie 2009 a Curţii de Apel Suceava, Secţia

penală, s-a dispus, în baza art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, prelungirea

măsurii obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută în art. 145 C. proc. pen. faţă de

persoana solicitată C.M. pe o durată de 30 zile începând cu data de 9 aprilie 2009

până la data de 8 mai 2009, măsură dispusă prin încheierea din 10 decembrie 2008

a aceleiaşi instanţe.

Totodată, s-a stabilit ca persoana solicitată să respecte obligaţiile prevăzute

de art. 145 alin. (11) C. proc. pen. şi s-a dispus respingerea cererii de revocare a

aceleiaşi măsuri.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că anterior a fost învestită

cu o cerere de predare a persoanei solicitate către autorităţile judiciare germane în

vederea efectuării urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la

crimă, jaf şi rănire gravă, că pe parcursul procedurii s-a invocat o excepţie de

neconstituţionalitate, fiind sesizată Curtea Constituţională a României, că în lipsa

deciziei acestei curţi cauza nu poate fi soluţionată şi că pentru a asigura predarea în

bune condiţii a persoanei arătate, în cazul în care se va hotărî astfel, se justifică

prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea. Pe cale de consecinţă, s-a

apreciat ca nefondată cererea de revocare a aceleiaşi măsuri.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs persoana solicitată C.M., care a

solicitat casarea încheierii şi înlăturarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea,

deoarece această măsură o împiedică să desfăşoare activitatea comercială în care

sunt angrenate firmele sale, precum şi înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi

ţara.

A mai susţinut că în cauză operează prescripţia răspunderii penale.

Recursul declarat nu este întemeiat.

378

În conformitate cu dispoziţiile art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, în cazul

în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de aceasta

măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziţiile art. 145 C. proc. pen.

aplicându-se în mod corespunzător.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că instanţa de fond a

fost sesizată cu o cerere de predare către autorităţile germane în vederea efectuării

urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la crimă, jaf şi rănire

gravă, că în baza mandatului european de arestare emis la 12 noiembrie 2008 s-a

dispus iniţial arestarea pe timp de 5 zile şi că prin încheierea Curţii de Apel Suceava

din 10 decembrie 2008 această măsură a fost înlocuită cu cea a obligării de a nu

părăsi localitatea, stabilindu-se ca respectiva persoană să respecte dispoziţiile art.

145 alin. (11) C. proc. pen.

Prin aceeaşi încheiere a fost admisă cererea de sesizare a Curţii

Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77

- 100, art. 102, art. 105 şi art. 106 din Legea nr. 302/2004.

Întrucât această excepţie nu a fost soluţionată, măsura obligării de a nu părăsi

localitatea a fost prelungită succesiv, inclusiv prin încheierea atacată cu prezentul

recurs.

Rezultă deci, în raport cu dispoziţiile legale evocate, că măsura prelungirii

obligării de a nu părăsi localitatea este pe deplin justificată şi de natură a asigura

predarea în bune condiţii a persoanei solicitate, în cazul în care se va dispune astfel.

Privitor la solicitarea din recurs de înlocuire a măsurii luate cu cea a obligării

de a nu părăsi ţara, se constată că această cerere nu este admisibilă, textul arătat

prevăzând o unică măsură alternativă arestării, aceea a obligării de a nu părăsi

localitatea, corect dispusă în cauză.

În legătură cu susţinerea din recurs a persoanei solicitate în sensul că potrivit

legii române răspunderea penală s-ar fi prescris, această chestiune ţine de fondul

procedurii speciale de executare a mandatului european şi nu poate fi examinată în

această fază procesuală.

Faţă de considerentele ce preced, constatând nefondate criticile formulate,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a

respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată C.M. împotriva

încheierii nr. 8 din 1 aprilie 2009.

379

Mandat european de arestare. Motiv de refuz al executării prevăzut în art. 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr. 302/2004. Termenul de transmitere a unei copii certificate a hotărârii de condamnare şi a oricăror alte informaţii necesare

 Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- motiv de refuz al executării prevăzut în art. 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr.

302/2004

- termenul de transmitere a unei copii certificate a hotărârii de condamnare şi

a oricăror alte informaţii necesare

                         

C. proc. pen., art. 186 alin. (2) şi (4)

 Legea nr. 302/2004, art. 88

 

380

În conformitate cu art. 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr. 302/2004, modificată

prin Legea nr. 222/2008, autoritatea judiciară română de executare poate refuza

executarea mandatului european de arestare, în cazul în care acesta a fost emis în

scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă

privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi declară că

refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent. În

acest caz, potrivit art. 88 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară

română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii

certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, în

vederea recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare pe cale incidentală.

Dacă autoritatea judiciară de emitere nu transmite o copie certificată a

hotărârii de condamnare şi orice alte informaţii necesare, solicitate în vederea

recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare pe cale incidentală, în termenul

de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară

română de executare refuză executarea mandatului european de arestare.   

Termenul de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004,

fiind un termen procedural, se calculează conform dispoziţiilor art. 186 alin. (2) C.

proc. pen. şi, prin urmare, la calcularea sa nu se socoteşte ziua de la care începe să

curgă termenul şi nici ziua în care acesta se împlineşte. Aşa cum rezultă din

dispoziţiile art. 186 alin. (4) C. proc. pen., termenul pe zile expiră la sfârşitul zilei în

care se împlineşte.

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3436 din 26 octombrie 2009

 

Prin încheierea din 8 septembrie 2009, Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală,

a admis cererea autorităţii judiciare italiene şi a dispus punerea în executare a

mandatului european de arestare emis la data de 22 iulie 2009 în dosarul de

referinţă nr. 655/2008 Registru executări P de către Procuratura Republicii de pe

lângă Tribunalul din Roma - Italia, pe numele persoanei solicitate D.C.

În baza art. 12 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a

Consiliului Uniunii Europene şi art. 90 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 222/2008, a

dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate pe o durată de 29 de zile, cu

începere de la data de 8 septembrie 2009 până la 6 octombrie 2009.

381

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că mandatul european de

arestare sus-arătat a fost emis de autorităţile judiciare italiene în vederea executării

restului de pedeapsă de 4 ani, 5 luni şi 20 de zile închisoare, din pedeapsa de 10 ani

închisoare aplicată prin decizia nr. 655/2008 a Curţii de Apel din Roma, rămasă

definitivă prin decizia din 7 februarie 2008 a Curţii de Casaţie, pentru săvârşirea de

către persoana solicitată a infracţiunilor de furt organizat şi armat şi viol, fapte

prevăzute în art. 609 bis, art. 626, art. 582-585 şi art. 81 C. pen. italian.

Constatând că faptele săvârşite fac parte din categoria celor care, potrivit art.

85 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008, dau loc la predare,

fiind, de altfel, prevăzute ca infracţiuni şi de legea română, prima instanţă a apreciat

că se impune arestarea provizorie a persoanei solicitate.

Totodată, având în vedere declaraţia persoanei solicitate, care a refuzat să

execute pedeapsa în statul membru emitent, instanţa de fond a apreciat că în cauză

sunt aplicabile dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr. 302/2004 şi, în

conformitate cu prevederile  art. 88 alin. (3) din acelaşi act normativ, a solicitat

autorităţii judiciare italiene transmiterea unei copii certificate a hotărârii de

condamnare, precum şi alte informaţii în vederea recunoaşterii hotărârii penale

străine de condamnare pe cale incidentală, precizând ca actele solicitate să-i fie

remise în termen de 20 de zile de la data  primirii adresei.

Ulterior, prin sentinţa nr. 158/F din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi,

Secţia penală, judecătorul fondului a respins cererea autorităţii judiciare italiene de

punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 22 iulie

2009 în dosarul de referinţă nr. 655/2008 Registru executări P pe numele persoanei

solicitate D.C. şi a dispus punerea de îndată în libertate de sub puterea mandatului

de arestare provizorie nr. 31/E din  8 septembrie 2009 emis de Curtea de Apel

Galaţi, dacă nu este arestat în altă cauză.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că autorităţile judiciare

emitente, respectiv Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul din Roma - Italia,

nu au răspuns cererii formulate de către instanţă, depăşind termenul de 20 de zile

acordat, impunându-se astfel aplicarea sancţiunii prevăzute în art. 88 alin. (4) din

Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008, şi anume refuzul executării

mandatului european de arestare.

Totodată, prima instanţă a apreciat că în momentul în care se hotărăşte că

într-o cauză pot fi aplicate dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr. 302/2004,

382

declanşându-se procedura recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare, nu

se mai poate reveni asupra acestei hotărâri şi să se dispună punerea în executare a

mandatului european de arestare.

Împotriva sentinţei penale sus-arătate a declarat recurs Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Galaţi, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, în sensul că

termenul de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 nu era

împlinit, ultima zi fiind chiar data de 30 septembrie 2009, iar autorităţile judiciare

emitente au transmis, prin fax, actele solicitate, în data de 29 septembrie 2009 orele

18,54 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi care, la data de 1 octombrie

2009, le-a înaintat Curţii de Apel Galaţi, astfel că în cauză se impunea acordarea

unui nou termen de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs, precum şi

întreaga cauză conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că

recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Opinia instanţei de fond, conform căreia odată aleasă varianta recunoaşterii

hotărârii penale străine de condamnare pe cale incidentală, nu se mai poate reveni

asupra ei, iar în cazul în care autoritatea judiciară de emitere nu transmite

documentele solicitate în termenul de 20 de zile singura soluţie posibilă este cea de

refuzare a punerii în executare a mandatului european de arestare este una corectă,

fiind în deplină concordanţă cu voinţa legiuitorului care decurge din textul de lege.

Numai că în prezenta cauză nu ne aflăm într-o astfel de situaţie, nefiind

incidente dispoziţiile art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea

nr. 222/2008, instanţa considerând, în mod eronat, că termenul prevăzut de lege a

fost depăşit la data judecăţii.

Astfel, termenul de 20 de zile, fiind un termen procedural, se calculează

conform dispoziţiilor cuprinse în art. 186 alin. (2) C. proc. pen., nesocotindu-se ziua

de la care începe să curgă termenul şi nici ziua în care acesta se împlineşte.

De asemenea, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 186 alin. (4) C. proc. pen.,

termenul pe zile expiră la sfârşitul zilei în care se împlineşte.

În speţa de faţă, adresele către Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul

din Roma - Italia şi către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul

Naţional Interpol Bucureşti, prin care au fost solicitate informaţii conform art. 88 alin.

(3) din Legea nr. 302/2004, au fost expediate prin fax la data de 9 septembrie 2009,

la orele 7,57 şi respectiv 7,54.

383

În aceste condiţii, termenul de 20 de zile se împlinea la data  de 30

septembrie 2009, la sfârşitul zilei, şi nu cu o zi înainte, cum, în mod greşit, a reţinut

instanţa de fond.

În plus, autoritatea judiciară emitentă a respectat solicitarea instanţei de fond

de a remite documentele în termen de 20 de zile de la data primirii adresei,

transmiţându-le prin fax, la data de 29 septembrie 2009, Parchetului  de pe lângă

Curtea de Apel Galaţi.

Aşa fiind, instanţa de fond avea obligaţia de a amâna judecarea cauzei până

după împlinirea termenului de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr.

302/2004, urmând a hotărî în funcţie de răspunsul autorităţii judiciare emitente.

Având în vedere cele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în

temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursul declarat de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei nr. 158/F din 30 septembrie 2009

a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală, privind pe persoana solicitată D.C., a casat

sentinţa penală menţionată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi

instanţe, menţinând actele procedurale îndeplinite în faţa instanţei până la data de 30

septembrie 2009.

Curtea Constituţionala

Decizia 443 din 10 mai 2007 (Decizia 443/2007)

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4), art. 88 alin. (2) lit. a), art. 881 alin. (1) şi art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internaţionala în materie penală

Publicat în Monitorul Oficial 318 din 11 mai 2007 (M. Of. 318/2007)

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.

79 alin. (4), art. 88 alin. (2) lit. a), art. 881 alin. (1) şi art. 89 din Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de

Andrei Sever Mureşean în Dosarul nr. 3.245/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie - Completul de 9 judecători.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, apărătorul ales, cu

delegaţie la dosar. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

384

Apărătorul ales al autorului excepţiei solicită acordarea unui nou termen de judecată

în vederea pregătirii apărării.

Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.

Curtea, deliberând asupra cererii formulate, în temeiul art. 14 din Legea nr.

47/1992 şi al art. 156 din Codul de procedura civilă, dispune respingerea acesteia.

Cauza se află în stare de judecată.

Apărătorul autorului excepţiei pune concluzii de admitere, invocând argumente

similare cu cele din notele scrise, cu menţiunea că susţine doar neconstituţionalitatea

art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr.

224/2006. în final solicita amânarea pronunţării, cu scopul de a depune concluzii

scrise.

Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.

Curtea, deliberând asupra acestei noi cereri, în temeiul art. 14 din Legea nr.

47/1992 şi al art. 156 din Codul de procedura civilă, dispune respingerea ei.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de

neconstituţionalitate ca neîntemeiata, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii

Constituţionale în materie.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 232 din 2 aprilie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 3.245/1/2007,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători a admis recursul

declarat împotriva încheierii din 30 martie 2007, pronunţata de Secţia penală a

aceleiaşi instanţe în Dosarul nr. 1.937/2/2007 prin care s-a respins ca inadmisibila

excepţia de neconstituţionalitate invocată, şi a sesizat Curtea Constituţionala cu

excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 79 alin. (4), art. 88 alin. (2) lit. a),

art. 881 alin. (1) şi ale art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

224/2006, excepţie ridicată de Andrei Sever Mureşean în dosarul de mai sus.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că

prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 13 referitoare

la limba oficială, ale art. 23 referitoare la libertatea individuală, ale art. 16 referitoare

385

la egalitatea în drepturi, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, ale art. 21 alin.

(1)-(3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (3) referitoare la

independenţa judecătorului, ale art. 128 referitoare la folosirea limbii materne şi a

interpretului în justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces

echitabil.

Astfel, art. 89 din Legea nr. 302/2004 încalcă prevederile constituţionale

referitoare la libertatea individuală şi la egalitatea în drepturi, deoarece se creează

două categorii de persoane arestate după două proceduri, una potrivit dreptului intern

şi alta potrivit Deciziei-cadru a Consiliului Europei. De asemenea, este afectată şi

independenţa judecătorului român, întrucât acesta hotărăşte asupra arestării, în mod

mecanic, fără să cenzureze fondul.

Articolul 88 alin. (2) lit. a) din lege încalcă art. 124 alin. (3) şi art. 16 din

Constituţie, sens în care sunt valabile aceleaşi raţiuni invocate pentru susţinerea

neconstituţionalităţii art. 89 din lege.

Articolul 881 alin. (1) referitor la repartizarea cauzei este, potrivit criticilor

formulate, neconstituţional, deoarece exclude repartizarea aleatorie, dând în

competenţa exclusivă a preşedintelui de secţie această posibilitate. Aşa fiind, sunt

ignorate dispoziţiile Regulamentului din 12 mai 2004 privind repartizarea aleatorie a

dosarelor în cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel şi, prin urmare, sunt

afectate prevederile constituţionale ale art. 16 şi 21, precum şi ale art. 6 din

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cât priveşte art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, autorul excepţiei a

susţinut oral că limba oficială este limbă română şi o prezentare a mandatului în

limba franceză fără a fi tradus aduce atingere art. 24, 13, 128, 16 şi 21 din

Constituţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători opinează că

excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiata, deoarece niciunul din textele de

lege enunţate nu afectează în vreun fel accesul liber la justiţie, dreptul la libertate,

principiul egalitarii în drepturi ori al independentei justiţiei, avându-se în vedere că se

asigură verificarea condiţiilor concretizate în legea specială pe calea controlului

judecătoresc exercitat de instanţele de judecată române sub aspectul respectării

drepturilor şi garanţiilor procesuale ale persoanei solicitate.

386

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost

comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi

Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de

neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 79 alin. (4), ale art. 88 alin. (2)

lit. a), ale art. 881 alin. (1) şi ale art. 89 din Legea nr. 302/2004 sunt constituţionale,

deoarece nu poate fi invocată încălcarea art. 16 din Constituţie, prevederile legale

criticate aplicându-se tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. De asemenea,

regula art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căreia nicio lege nu poate

îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de

la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup

social. Avocatul Poporului mai arată că nici celelalte texte constituţionale invocate în

susţinerea excepţiei nu sunt încălcate de prevederile legale criticate de autor.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat

punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului,

raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului,

dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.

47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţionala constată că a fost legal sesizată şi este competenţa,

potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi

29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 79 alin.

(4) cu titlul „Conţinutul mandatului european de arestare”, ale art. 88 alin. (2) lit. a) cu

titlul „Motive de refuz al executării”, ale art. 881 alin. (1) cu titlul „Proceduri prealabile”

şi ale art. 89 cu titlul „Arestarea persoanei solicitate”, toate din Legea nr. 302/2004,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 534 din 21 iunie 2006, care au următorul conţinut:

387

- Art. 79 alin. (4): "Mandatul european de arestare transmis spre executare

autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi

franceză.";

- Art. 88 alin. (2) lit. a): "(2) Autoritatea judiciară română de executare poate

refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: a) în

situaţia prevăzuta la art. 85 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepţional, în materie

de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european

nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de

taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi

impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;";

- Art. 881 alin. (1): "De îndată ce curtea de apel primeşte un mandat european

de arestare sau o semnalare în sistemul informatic Schengen, preşedintele secţiei

penale repartizează cauza, în condiţiile prevăzute de lege, unui complet format din

doi judecători."

- Art. 89: "(1) în termen de cel mult 24 de ore de la reţinere, persoana solicitată

este prezentată instanţei competente.

(2) Instanţa informează persoana solicitată asupra existentei unui mandat european

de arestare împotriva sa, asupra conţinutului acestuia, asupra posibilităţii de a

consimţi la predarea către statul membru emitent, precum şi cu privire la drepturile

sale procesuale.

(3) Instanţa dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată.

(4) Persoana arestată este depusă în arest.

(5) Instanţa comunica autorităţii judiciare emitente arestarea persoanei solicitate."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile

art. 89 au mai fost examinate sub aspectul compatibilităţii lor cu aceleaşi prevederi

invocate şi în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 400 din 24 aprilie 2007,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 4 mai 2007, Curtea a

respins ca neîntemeiata o excepţie similară invocată de acelaşi autor. Deoarece

dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. a) sunt criticate dintr-o perspectiva identică, Curtea

constată că şi pentru acest articol considerentele Deciziei nr. 400/2007 îşi păstrează

valabilitatea şi în prezenta cauză.

În ce priveşte art. 881 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, Curtea constată că

prevederea nu conţine niciun fel de reglementare care să anihileze modalitatea de

388

repartizare aleatorie a cauzelor şi, ca o consecinţa directă, să afecteze dispoziţiilor

constituţionale şi convenţionale invocate. Astfel, în acord cu art. 3 alin. (1) lit. b) din

Regulamentul din 12 mai 2004 invocat de autor, preşedintele de secţie repartizează

cauza „în condiţiile prevăzute de lege”. Aşa fiind, de vreme ce premisa de la care a

pornit autorul excepţiei în formularea criticii este eronată, nici concluzia nu mai poate

fi validă.

Referitor la critica ce vizează art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, potrivit

căruia mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române

trebuie tradus în limba romană sau în una din limbile engleză sau franceză, Curtea

constată că, potrivit art. 8 pct. 2 din Decizia-cadru a Consiliului Europei din 13 iunie

2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele

membre, „Mandatul de arestare european trebuie tradus în limba oficială sau în una

din limbile oficiale ale Statului Membru executor”. De asemenea, potrivit art. 189 alin.

(2) din Legea nr. 302/2004, dispoziţiile referitoare la mandatul european de arestare

sunt aplicabile de la data de 1 ianuarie 2007. Or, art. 79 alin. (4) din Legea nr.

302/2004 vizează nu procedura propriu-zisă de soluţionare a cauzei ce priveşte

punerea în executare a mandatului, ci o etapa preliminara referitoare la

corespondenta intre state, în concret modalitatea de transmitere către autoritatea

română a mandatului european. De asemenea, această cerere se aduce la

îndeplinire, potrivit art. 7 din Legea nr. 302/2004, în acord cu dispoziţiile din Codul de

procedură penală, care, în art. 128 alin. 2, instituie obligativitatea instanţei de a folosi

interpret atunci când sunt prezentate înscrisuri redactate într-o altă limbă. Aşa fiind,

dispoziţiile constituţionale ale art. 13 şi 128 nu sunt afectate de prevederile legale

criticate şi, de asemenea, modalitatea de reglementare nu ştirbeşte preeminenţa

dreptului internaţional, recunoscut în materie chiar de Constituţia României în art.

148 alin. (2).

   Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4)

din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea

nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

389

în numele legii

D E C I D E:

   Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4), art.

88 alin. (2) lit. a), art. 881 alin. (1) şi ale art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de Andrei

Sever Mureşean în Dosarul nr. 3.245/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Completul de 9 judecători.

Definitiva şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţă publică din data de 10 mai 2007.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

   Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.

79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în

materie penală, excepţie ridicată de C.V.R. în Dosarul nr. 262/45/2007 al Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, aparitorul ales, cu

împuternicire la dosar.

Cauza se află în stare de judecată.

Apărătorul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia, pentru argumentele

invocate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de

neconstituţionalitate, ca neîntemeiata, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în

materie a Curţii Constituţionale.

C U R T E A,

390

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 15 august 2007, pronunţată în Dosarul nr. 262/45/2007,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţionala cu

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Excepţia a fost ridicata de C.V.R. cu ocazia soluţionării recursului formulat

împotriva unei sentinţe pronunţate de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală într-o cauză

având ca obiect executarea unui mandat european de arestare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că

textul de lege criticat încalcă dispoziţiile art. 13, 16, 21, 24 şi 128 din Constituţie.

Autorul excepţiei arată că art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, prin faptul că

prevede posibilitatea redactării mandatului european de arestare transmis spre

executare autoritarilor române în una din limbile engleză şi franceză, încalcă

prevederile constituţionale ale art. 13, potrivit cărora „în România, limba oficială este

limba română”, precum şi dispoziţiile art. 128 alin. (1) din Constituţie, conform cărora

„procedura judiciara se desfăşoară în limba română”. Consideră că, astfel, se

instituie posibilitatea desfăşurării procedurii judiciare, cel puţin parţial, în altă limbă

decât limba română, fără ca aceasta situaţie să fie prevăzută cu titlu de excepţie de

către art. 128 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

De asemenea, autorul exceptiei de neconstituţionalitate susţine că, prin

utilizarea unei limbi străine în redactarea mandatului european de arestare, se

creează un dezechilibru între persoanele solicitate care cunosc limba respectivă şi

cele care nu o cunosc, fiind îngrădit accesul la justiţie al acestora din urmă. Autorul

exceptiei invocă şi încălcarea dreptului la apărare, având în vedere imposibilitatea de

a depista eventualele vicii de fond sau de formă ale documentului întocmit în limba

străina. „Nici chiar în cazul în care documentul redactat în limba engleză sau

franceză este tradus de către un traducător autorizat în limba română, posibilitatea

de a verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor de fond şi de formă nu este satisfăcătoare,

având în vedere că, prin traducere, foarte multe cuvinte sau expresii îşi pierd din

interesul avut în limba în care documentul a fost redactat.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de

neconstituţionalitate este neîntemeiata, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu

contravin prevederilor constituţionale invocate.

391

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost

comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi

Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de

neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului considera că excepţia de neconstituţionalitate este

neîntemeiata. Referitor la critica prevederilor art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004,

în raport cu dispoziţiile art. 13 şi ale art. 128 din Constituţie, Avocatul Poporului face

trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 443/2007. De asemenea, consideră că

nici celelalte prevederi constituţionale invocate în susţinerea excepţiei nu sunt

încălcate de textul de lege criticat.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat

punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului,

raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile

procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum

şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit

dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din

Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstitutionalitate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie prevederile art. 79 alin.

(4), cu titlul „Conţinutul mandatului european de arestare”, din Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004, care au următorul conţinut: „(4)

Mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie

tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei

invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 13 privind „Limba oficială”, ale

art. 16 referitoare la „Egalitatea în drepturi”, ale art. 21 cu privire la „Accesul liber la

justiţie”, ale art. 24 referitoare la „Dreptul la apărare”, precum şi ale art. 128 privind

„Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie”.

392

Examinând excepţia de neconstitutionalitate, Curtea constată că dispoziţiile

art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 au mai fost supuse controlului instanţei de

contencios constituţional, prin raportare la aceleaşi prevederi din Legea

fundamentală invocate şi în prezenta cauză şi cu motivări similare. Astfel, prin

Decizia nr. 443 din 10 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 318 din 11 mai 2007, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile constituţionale

ale art. 13 şi ale art. 128 nu sunt afectate de textul de lege criticat şi, de asemenea,

modalitatea de reglementare nu ştirbeşte preeminenţa dreptului internaţional,

recunoscut în materie chiar de Constituţia României în art. 148 alin. (2). Au fost avute

în vedere, în acest sens, prevederile art. 8 pct. 2 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI

a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de

arestare şi procedurile de predare între statele membre, potrivit cărora: „Mandatul de

arestare european trebuie tradus în limba oficială sau în una din limbile oficiale ale

Statului Membru executor. Orice Stat Membru poate specifica, la adoptarea prezentei

Decizii-cadru sau la o dată ulterioară, într-o declaraţie depusă la Secretariatul

General al Consiliului, că va accepta o traducere în una sau mai multe alte limbi

oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene.” În baza prevederilor art. 189 alin. (1)

din Legea nr. 302/2004, dispoziţiile referitoare la mandatul european de arestare au

intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv la data de

1 ianuarie 2007.

Prin decizia menţionată, Curtea a mai reţinut că art. 79 alin. (4) din Legea nr.

302/2004 vizează nu procedura propriu-zisă de soluţionare a cauzei ce priveşte

punerea în executare a mandatului, ci o etapă preliminară referitoare la

corespondenţa între state, în concret modalitatea de transmitere către autoritatea

română a mandatului european. De asemenea, această cerere se aduce la

îndeplinire, potrivit art. 7 din Legea nr. 302/2004, în acord cu prevederile din Codul

de procedură penală, care, în art. 128 alin. 2, instituie obligativitatea instanţei de a

folosi interpret atunci când sunt prezentate înscrisuri redactate într-o altă limbă.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea

jurisprudenţei Curţii, considerentele deciziei menţionate, în ceea ce priveşte critica de

neconstitutionalitate a prevederilor art. 79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 în raport

cu dispoziţiile art. 13 şi ale art. 128 din Constituţie, îşi păstrează valabilitatea şi în

prezenta cauză.

393

Pentru considerentele arătate anterior, dispoziţiile art. 79 alin. (4) din Legea nr.

302/2004 sunt în concordanţă şi cu prevederile constituţionale ale art. 24 privind

garantarea dreptului la apărare.

De asemenea, textul de lege criticat nu încalcă nici dispoziţiile art. 21 din

Legea fundamentala, având în vedere că legiuitorul nu îngrădeşte dreptul

persoanelor interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor

şi intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate

garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4)

din Legea nr. 302/2004 prin raportare la prevederile art. 16 din Constituţie, textul de

lege supus controlului de constituţionalitate nu instituie discriminări pe considerente

arbitrare şi se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei

juridice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4)

din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea

nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUTIONALA

în numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4) din

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penala,

excepţie ridicata de C.V.R. în Dosarul nr. 262/45/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2008.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

   Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puica

394

 

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

 

    DECIZIA Nr. 23

din 12 octombrie 2009

 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 850 din 08/12/2009

 

 

Dosar nr. 13/2009

 

395

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu

dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

privind interpretarea dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din cei 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului

general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia în sensul că, la soluţionarea unei cereri având ca obiect

conversiunea condamnării, instanţa nu poate înlocui modalitatea de stabilire a

pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de

condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de Codul penal român.

Conversiunea nu trebuie să reprezinte aplicarea unei alte pedepse de către

judecătorii români.

 

SECŢIILE UNITE,

 

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu

privire la interpretarea dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, examenul jurisprudenţei evidenţiind două

orientări.

Astfel, unele instanţe, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.

146 din Legea nr. 302/2004, au înlocuit pedeapsa rezultantă stabilită prin cumul

aritmetic de statul de condamnare cu o pedeapsă rezultantă ca urmare a cumulului

juridic.

396

Alte instanţe, dimpotrivă, au respins conversiunea condamnării, reţinând că

aplicarea cumulului aritmetic de către instanţa statului de condamnare se încadrează

în limitele generale ale pedepsei prevăzute în art. 53 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au procedat în mod corect.

Transferarea persoanelor condamnate în vederea executării pedepselor

privative de libertate reprezintă o formă a cooperării judiciare internaţionale în

materie penală, care are ca obiectiv favorizarea reintegrării sociale a persoanelor

condamnate prin executarea pedepselor privative de libertate în ţara de origine,

reglementată pe plan european în Convenţia europeană asupra transferării

persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la din 21 martie 1983, ratificată de

România prin Legea nr. 76/1996, iar pe plan intern, în titlul VI din Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi

completările ulterioare.

În relaţiile dintre statele membre ale Uniunii Europene, începând cu data de 5

decembrie 2011, dispoziţiile Convenţiei europene asupra transferării persoanelor

condamnate din 21 martie 1983 vor fi înlocuite cu prevederile Deciziei-cadru

2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea

principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală

care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în

Uniunea Europeană.

Diversitatea pedepselor privative de libertate reglementate în legislaţiile

statelor, precum şi diferenţele care pot exista între limitele pedepselor privative de

libertate prevăzute în aceste legislaţii au impus reglementarea competenţei instanţei

din statul de executare de a adapta pedeapsa privativă de libertate aplicată prin

hotărârea de condamnare, în scopul de a face posibilă executarea acesteia, în cazul

în care o incompatibilitate între felul sau durata pedepsei aplicate prin hotărârea de

condamnare şi legislaţia statului de executare s-ar opune executării pedepsei.

Înlăturarea incompatibilităţii între felul sau durata pedepsei privative de

libertate aplicate prin hotărârea de condamnare şi legislaţia statului de executare,

prin adaptarea pedepsei, este prevăzută atât în Convenţia europeană asupra

transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, cât şi

în Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008

privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti

397

în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul

executării lor în Uniunea Europeană.

Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală -

în concordanţă cu actele europene evocate - permite adaptarea pedepsei în vederea

executării acesteia în România, prin hotărâre judecătorească, ori de câte ori instanţa

constată că felul pedepsei privative de libertate aplicate în statul de condamnare sau

durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia română.

În dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, sub denumirea „Conversiunea condamnării”, se

prevede, în alin. (1), că: „Dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este

incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească,

să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele

care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este

posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de

condamnare şi, în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului.”

Aplicarea dispoziţiilor citate - dispoziţii integrate în reglementarea transferării

persoanei condamnate în vederea executării pedepsei în România - este limitată, în

mod exclusiv, la două situaţii, care s-ar opune executării în România a pedepsei

privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare: felul pedepsei aplicate

este incompatibil cu legislaţia română şi durata pedepsei aplicate este incompatibilă

cu legislaţia română.

Referindu-se la „felul” pedepsei, dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 au

în vedere diversitatea pedepselor privative de libertate prevăzute în legislaţiile

statelor de condamnare (de exemplu, recluziune, detenţiune sau închisoare), situaţie

întâlnită în special în sistemele penale care împart infracţiunile în crime şi delicte,

utilizând denumiri diferite şi reglementând regimuri diferite pentru pedepsele privative

de libertate aplicabile în cazul crimelor şi pentru cele aplicabile în cazul delictelor.

Incompatibilitatea între felul pedepsei aplicate şi legislaţia română există în

cazul în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare

nu corespunde exact, sub aspectul denumirii şi al regimului, cu pedepsele privative

de libertate reglementate în legea penală română. Astfel, dacă pedeapsa privativă de

libertate aplicată prin hotărârea de condamnare nu este reglementată în legea penală

română (de exemplu, legea penală română nu prevede recluziunea sau detenţiunea

pe timp limitat), există o incompatibilitate între felul pedepsei aplicate şi legislaţia

398

română şi, în consecinţă, instanţa trebuie să adapteze pedeapsa aplicată în statul de

condamnare la pedeapsa prevăzută în propria sa legislaţie, care corespunde sub

aspectul felului, atât cât este posibil, cu pedeapsa aplicată prin hotărârea de

condamnare (de exemplu, instanţa română nu va dispune executarea pedepsei

recluziunii sau detenţiunii pe timp limitat, ci executarea pedepsei închisorii).

Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română - la care

se referă prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004 - priveşte diferenţele care pot

exista între limitele maxime ale pedepselor privative de libertate stabilite în legislaţiile

statelor de condamnare şi cele stabilite în legea penală română.

Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română există în

cazul în care durata pedepsei privative de libertate aplicată prin hotărârea de

condamnare depăşeşte limitele maxime ale pedepselor reglementate în legea penală

română.

O primă situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu

legislaţia română este aceea în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin

hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă generală a pedepsei închisorii

prevăzută în legea penală română. Prin urmare, ori de câte ori pedeapsa aplicată

prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă generală a pedepsei

închisorii de 30 de ani, prevăzută la art. 53 pct. 1 lit. b) din Codul penal, durata

pedepsei este incompatibilă cu legislaţia română, fiind aplicabile dispoziţiile art. 146

din Legea nr. 302/2004.

A doua situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu

legislaţia română poate exista atunci când pedeapsa privativă de libertate aplicată

prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă specială prevăzută în legea

penală română pentru faptele care au atras condamnarea. Astfel, dacă pedeapsa

aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă specială prevăzută

în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea, durata pedepsei

ar fi incompatibilă cu legislaţia română, ceea ce face posibilă aplicarea art. 146 din

Legea nr. 302/2004.

A treia situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia

română este situaţia în care pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de

condamnare pentru un concurs de infracţiuni depăşeşte limita maximă a pedepsei

rezultante admisă în legea penală română.

399

Legea penală română prevede în art. 34 alin. 2 din Codul penal că pedeapsa

rezultantă nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile

concurente, pedeapsa rezultantă neputând depăşi nici limita maximă generală a

pedepsei închisorii de 30 de ani, prevăzută la art. 53 pct. 1 lit. b) din Codul penal.

Aşadar, dacă pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte

totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a

pedepsei închisorii, durata pedepsei rezultante este incompatibilă cu legislaţia

română, devenind aplicabile prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Cu privire la concursul de infracţiuni, se impune concluzia că prevederile

referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 alin. (1) din legea

română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se referă

explicit şi exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia

română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea

unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracţiuni, fie sistemul cumulului

aritmetic, fie sistemul cumulului juridic. Prevederile menţionate, a căror incidenţă este

condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între durata pedepsei aplicate şi

legislaţia română, nu pot constitui deci temeiul legal pentru înlocuirea modalităţii prin

care se ajunge la stabilirea pedepsei rezultante, în conformitate cu legislaţia statului

de condamnare.

Prin urmare, dacă pedeapsa rezultantă a fost aplicată prin cumul aritmetic, în

conformitate cu legislaţia statului de condamnare, instanţa nu poate înlocui cumulul

aritmetic cu regulile cumulului juridic stabilite în Codul penal român.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili - în interpretarea

art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie

penală - că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea

condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de

infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea

înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic,

dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic

prevăzută de Codul penal român.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

400

În numele legii

D E C I D:

 

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, se stabileşte că:

Instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea

condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de

infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea

înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic,

dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic

prevăzută de Codul penal român.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,

Adriana Daniela White

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 22

din 12 octombrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 290 din 04/05/2010

401

Dosar nr. 12/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu

dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

privind stabilirea soluţiei ce trebuie dată de către instanţă în cazul solicitării deducerii

arestului la domiciliu executat în străinătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din

Legea nr. 302/2004.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului

general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 18 alin. 1 din Legea nr.

302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se

interpretează în sensul deducerii duratei arestului la domiciliu, executat în străinătate,

din pedeapsa închisorii aplicată de instanţele române.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în cazul solicitării de a se

deduce, din pedeapsa aplicată de instanţă, durata arestului la domiciliu efectuat în

străinătate de persoana condamnată.

Astfel, unele instanţe au respins contestaţiile la executare întemeiate pe acest

motiv, considerând că arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă restrictivă

de libertate ce nu intră sub incidenţa prevederilor art. 18 din Legea nr. 302/2004. S-a

motivat, în acest sens, că arestarea preventivă şi arestul la domiciliu sunt două

402

măsuri distincte, care restrâng în mod diferit drepturile persoanei, astfel încât, în

accepţiunea reglementării date în art. 357 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură

penală, ar putea fi deduse din pedeapsă doar duratele reţinerii şi arestării preventive,

deoarece numai prin luarea lor se restrâng atât libertatea de mişcare a persoanei

vizate, cât şi exercitarea de către ea a anumitor drepturi.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că, faţă de prevederile art. 5 din

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, care au prioritate de aplicare în raport cu legea internă, precum şi faţă

de dispoziţiile cuprinse în art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie

2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi

procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, arestul la

domiciliu constituie măsură privativă de libertate în sensul reglementat în art. 18 din

Legea nr. 302/2004, astfel că trebuie computat din durata pedepsei aplicate de

instanţele române.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 18 alin. (1) din Legea nr.

302/2004 privind cooperarea juridică internaţională în materie penală că „durata

arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile

române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale

române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române”.

Dispoziţiile art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din

13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între

statele membre stipulează că statul membru emitent compută din durata totală a

privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele

de detenţie (fără a se distinge între diferitele tipuri de detenţie) ce au rezultat din

executarea unui mandat european de arestare.

România a ratificat prin Legea nr. 30/1994 Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la această

convenţie, care împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au

devenit drept intern, formând un bloc de convenţionalitate cu aplicabilitate directă în

sistemul de drept român, potrivit art. 20 din Constituţia României.

Art. 5 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale reglementează dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei. Nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor limitativ prevăzute la lit. a)-f).

403

Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate fizică al

persoanei, ce constă în posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în mod

liber.

În jurisprudenţa Curţii Europene nu rezultă o definiţie a noţiunii de „privare de

libertate”, analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcţie de particularităţile

fiecărei cauze, avându-se în vedere natura şi durata măsurii, efectele acesteia sau

modalităţile de executare.

Astfel, incidenţa noţiunii de „privare de libertate” a fost analizată de Curtea

Europeană, prin raportare la spaţiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică

sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităţilor (cauzele De

Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul în

care nu a putut fi părăsit în mod liber un spaţiu (Cauza Amuur contra Franţei), în

cazuri vizând: arestul preventiv, detenţia ca urmare a condamnării la executarea unei

pedepse (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele

Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents

contra Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică (cauzele

Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul

poliţiei în vederea audierii (Cauza X şi Y contra Germaniei).

Totodată este de evidenţiat faptul că în conţinutul art. 5 din Convenţie se

utilizează atât termenul de „arestare”, cât şi acela de „deţinere”, acestea fiind

concepte care au un caracter autonom, ce pot dobândi un înţeles compatibil cu

scopurile Convenţiei, faţă de sensurile lor din dreptul intern al statelor contractante.

Curtea Europeană, chiar dacă analizează sensurile şi domeniul de aplicare a

celor două noţiuni prin raportare la sistemele naţionale, nu este ţinută de o asemenea

calificare, ea urmând să aibă în vedere ca obiectiv principal ca lipsirea de libertate a

unei persoane să nu fie arbitrară.

În unele legislaţii europene este prevăzută ca măsură preventivă arestul la

domiciliu şi în acest sens cu titlu exemplificativ este şi legislaţia italiană.

Astfel, dispoziţiile art. 284 din Codul de procedură penală italian prevăd că,

„prin prevederea care dispune arestul la domiciliu, judecătorul ordonă inculpatului să

nu se îndepărteze de propria locuinţă sau de o altă locuinţă privată sau de un loc

public de îngrijiri sau de asistenţă. Când este necesar, judecătorul impune limite ori

interdicţii dreptului inculpatului de a comunica cu alte persoane decât cele care

convieţuiesc cu el sau care îl asistă. Dacă inculpatul nu se poate ocupa altfel de

404

cerinţele sale de viaţă indispensabile sau dacă are o situaţie materială extrem de

precară, judecătorul îl poate autoriza să lipsească în cursul zilei de la arest pentru

perioada strict necesară pentru a se ocupa de cerinţele de mai sus, pentru a munci.

Procurorul sau poliţia judiciară, chiar şi din proprie iniţiativă, pot controla în orice

moment respectarea ordinelor impuse inculpatului. Inculpatul aflat în arest la

domiciliu se consideră a fi în stare de arest preventiv”.

De asemenea, prevederile art. 384 alin. 5 din Codul de procedură penală

italian statuează că persoana care se află în arest la domiciliu este considerată a fi în

stare de arest preventiv.

În cauzele Giulia Manzoni contra Italiei, Hotărârea din 1 iulie 1997, §22,

Mancini contra Italiei, Hotărârea din 2 august 2001, § 17, Vachev contra Bulgariei,

Hotărârea din 8 iulie 2004, § 64, Lavents contra Letoniei, Hotărârea din 28 februarie,

§ 63, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că gradul de constrângere

impus de o asemenea măsură a arestului la domiciliu este suficient pentru ca

aceasta să fie considerată „o privare de libertate” în sensul art. 5 din Convenţia

europeană a drepturilor omului.

În actualul Cod de procedură penală român sunt reglementate în mod concret

măsurile preventive în partea generală, titlul IV cap. I, acestea fiind reţinerea,

obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea

preventivă, iar doctrina a evidenţiat o clasificare a acestora în două subdiviziuni, şi

anume măsuri preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi

măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi

obligarea de a nu părăsi ţara).

Aşadar, în legislaţia procesual penală română nu este reglementată măsura

preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu, care însă se regăseşte în

mod expres prevăzută în proiectul Codului de procedură penală în dispoziţiile art.

218-222.

Mai mult, în mod accesibil şi previzibil se prevede în proiectul Codului de

procedură penală român, în conţinutul art. 222 alin. 9 teza I, că un inculpat aflat în

stare de arest la domiciliu este considerat în stare de arest preventiv.

Totodată, conform art. 72 alin. 1 teza I din noul Cod penal se prevede că

perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri privative de libertate se scade

din durata pedepsei închisorii pronunţate.

405

Astfel, cu ocazia judecării cauzelor de către instanţele române privind

persoane care au fost cercetate în străinătate şi cărora le-a fost aplicată măsura

preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu ce corespunde accepţiunii art.

5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, aceasta trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi în

mod concret dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele române, în condiţiile

art. 18 din Legea nr. 302/2004, chiar dacă această măsură nu este reglementată de

actualul Cod de procedură penală român, având însă în vedere incidenţa Convenţiei

şi a jurisprudenţei Curţii Europene, prin procesul de ratificare, acestea constituind

drept intern, precum şi dispoziţiile Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a

Consiliului Uniunii Europene.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr.

302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se stabileşte

că:

Durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură preventivă

privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie luată în calcul în cadrul

procedurii penale române şi dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele

române.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

406

5. Revizuirea

Revizuire. Art. 394 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen. Dovedirea cazului de revizuire 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Căile extraordinare de atac. Revizuirea

Indice alfabetic: Drept procesual penal- revizuire- art. 394 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen.

407

- dovedirea cazului de revizuire 

C. proc. pen., art. 394 alin. (1) lit. b) şi lit. d), art. 395 alin. (2)

             Situaţiile care constituie cazuri de revizuire potrivit art. 394 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen., cum sunt săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către martorii audiaţi în cauza a cărei revizuire se cere şi a celei de neglijenţă în serviciu de către persoana care a efectuate cercetarea penală, dacă nu pot fi dovedite prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, se constată în procedura de revizuire. Situaţiile menţionate constituie cazuri de revizuire, atunci când nu au fost cunoscute de instanţa de judecată la soluţionarea cauzei a cărei revizuire se cere, nefiind invocate cu ocazia soluţionării acesteia.  

 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 128 din 11 ianuarie 2006

             Prin sentinţa penală nr. 29 din 9 februarie 2005, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a respins cererea de revizuire formulată de condamnatul O.I. împotriva sentinţei penale nr. 33 din 6 martie 1997 a aceleiaşi instanţe, rămasă definitivă prin decizia nr. 1475 din 20 aprilie 1999 a Secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie, prin care O.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 174 C. pen.            Prin decizia penală nr. 26 din 15 iunie 2005, Curtea Militară de Apel a respins apelul condamnatului.            Recursul declarat de condamnat este fondat.            În cererea formulată, condamnatul a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 33 din 6 martie 1997 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 1475 din 20 aprilie 1999 a Secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie, cu motivarea că aceste hotărâri s-au bazat pe declaraţiile mincinoase ale martorilor audiaţi în cauză, iar organele de cercetare penală nu au respectat dispoziţiile procedurale cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului. Revizuientul a ataşat cererii plângerea penală îndreptată împotriva martorilor N.O., V.M., S.L., H.C., B.A. şi V.V. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 260 C. pen. şi împotriva lucrătorului de poliţie S.C. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 249 din acelaşi cod, precum şi copia adresei Parchetului de

408

pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin care i s-a comunicat petentului că s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale, întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.            Constatarea primei instanţe şi a instanţei de apel, în sensul că motivele de revizuire au fost cunoscute în timpul judecăţii, nefiind descoperite ulterior acesteia şi că au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei a cărei revizuire se cere nu este reală, întrucât cu ocazia soluţionării cauzei nu s-a invocat în mod expres faptul că martorii audiaţi în cauză au dat declaraţii mincinoase sau că un lucrător de poliţie care a efectuat acte de cercetare penală ar fi comis infracţiunea de neglijenţă în serviciu, astfel că instanţa investită cu judecarea cererii de revizuire trebuia să cerceteze aceste cazuri de revizuire în cadrul procedurii în faţa instanţei, conform art. 395 alin. (2) C. proc. pen., întrucât răspunderea penală pentru infracţiunile prevăzute în art. 249 şi art. 260 C. pen. s-a prescris şi, ca atare, procurorul nu s-a putut pronunţa pe fond asupra plângerilor penale formulate de petent.            În consecinţă, recursul a fost admis, sentinţa penală nr. 29 din 9 februarie 2005 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi decizia penală nr. 26 din 15 iunie 2005 a Curţii Militare de Apel au fost casate şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.    

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

    DECIZIA Nr. XVII

din 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 542 din 17/07/2008

409

    Dosar nr. 35/2006

    Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie,

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu

dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu

privire la admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva hotărârilor

judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de

procedură penală.

    Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr.

304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 aflaţi în

funcţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia în sensul de a se stabili că cererile de revizuire îndreptate

împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit.

a) şi b) din Codul de procedură penală, sunt inadmisibile.

    SECŢIILE UNITE,

    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În legătură cu admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva

hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din

Codul de procedură penală, instanţele nu au un punct de vedere unitar.

    Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri cererile de revizuire sunt

admisibile, pronunţându-se, atunci când nu sunt întemeiate, în sensul respingerii

acestora ca nefondate.

    Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asemenea cereri de revizuire

nu sunt admisibile, deoarece revizuirea este o cale de atac extraordinară ce priveşte

exclusiv hotărârile prevăzute în art. 393 din Codul de procedură penală, care conţin o

410

rezolvare a fondului procesului şi se referă la cazurile arătate limitativ în art. 394 din

Codul de procedură penală.

    Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

    Potrivit art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală, "hotărârile judecătoreşti

definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la

latura civilă".

    În art. 394 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt reglementate cazurile de

exercitare a acestei căi de atac, prevăzându-se că "revizuirea poate fi cerută când:

    a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la

soluţionarea cauzei;

    b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie

mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

    c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost

declarat fals;

    d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat

acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire

se cere;

    e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia".

    Atât din conţinutul prevederilor menţionate, cât şi din precizările făcute în alin. 2-4

ale aceluiaşi articol cu privire la condiţiile în care cazurile reglementate la art. 394

alin. 1 din Codul de procedură penală constituie motive de revizuire, rezultă că sunt

supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei,

adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial,

pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului

penal.

    În acest sens, este de observat că prin art. 394 alin. 2 din Codul de procedură

penală se limitează invocarea primului caz de revizuire numai la situaţia când "pe

baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de

achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare".

    Tot astfel, prin art. 394 alin. 3 din Codul de procedură penală, făcându-se referire

la următoarele două cazuri, se prevede că acestea "constituie motive de revizuire,

dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice".

411

    În fine, pentru cazul "când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu

se pot concilia", s-a prevăzut, în art. 394 alin. 4 din Codul de procedură penală, că

"toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii".

    Din aceste reglementări de ansamblu ale cazurilor de revizuire şi ale condiţiilor pe

care fiecare dintre acestea trebuie să le îndeplinească pentru a constitui motive de

revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive rezultă, deci, că hotărârile

judecătoreşti prin care nu se rezolvă fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii.

    Or, în raport cu soluţiile ce pot fi pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b)

din Codul de procedură penală de către judecătorul care examinează plângerea

împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se

poate considera că într-o astfel de etapă procesuală s-ar rezolva fondul cauzei,

deoarece niciuna dintre aceste soluţii nu implică stabilirea existenţei faptei şi a

vinovăţiei în accepţiunea prevederilor art. 345 din Codul de procedură penală,

respectiv prin condamnarea, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.

    Pe de altă parte, cât timp prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii

exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii şi împotriva hotărârilor judecătoreşti

pronunţate în soluţionarea plângerilor formulate în temeiul art. 2781 din Codul de

procedură penală, o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât în situaţia contrară

s-ar contraveni principiului instituit prin art. 129 din Constituţia României, potrivit

căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile [...] pot exercita căile de atac, în

condiţiile legii".

    În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se

admite recursul în interesul legii şi a se stabili că este inadmisibilă cererea de

revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor

art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală.

    PENTRU ACESTE MOTIVE

    În numele legii

    D E C I D:

    Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

412

    Stabilesc că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti

definitive, pronunţată în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură

penală, este inadmisibilă.

    Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

Revizuire. Hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia  

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile

extraordinare de atac. Revizuirea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia

  

413

C. proc. pen., art. 394 alin. (1) lit. e)

Revizuirea întemeiată pe prevederile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.,

referitoare la existenţa a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care nu

se pot concilia, poate fi exercitată numai împotriva a două sau mai multe hotărâri

penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Prin urmare, revizuirea pentru

cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu poate fi exercitată împotriva

unei hotărâri prin care instanţa s-a desesizat şi a restituit cauza procurorului pentru

refacerea urmăririi penale şi a unei hotărâri prin care s-a soluţionat fondul cauzei,

pentru inconciliabilitate între acestea. 

  I.C.C.J., secţia penală, sentinţa nr. 40 din 15 ianuarie 2007 

            Prin referatul nr. 812/III/13/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Braşov s-a solicitat admiterea cererii de revizuire privind pe condamnaţii V.P. şi I.G.

şi anularea deciziei nr. 2011 din 15 aprilie 2004 pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri în

recursul declarat de inculpaţi şi părţile civile împotriva deciziei de restituire nr. 292/Ap

din 17 octombrie 2003 a Curţii de Apel Braşov.

            În drept au fost invocate dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., în

cauză pronunţându-se două hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia.

            În motivarea referatului s-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 161/S din 4

aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Braşov, s-a dispus condamnarea inculpaţilor

V.P. şi I.G. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi a celei de

tâlhărie.

            Prin aceeaşi hotărâre s-au admis, în parte, acţiunile civile formulate de părţile

civile C.M., M.C., C.E., I.V. şi T.A., inculpaţii fiind obligaţi în solidar la despăgubiri.

            Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii şi părţile civile, cauza

fiind înregistrată la Curtea de Apel Braşov. Prin decizia penală nr. 292/Ap din 17

octombrie 2003 s-au admis apelurile declarate de inculpaţi şi de părţile civile,

dispunându-se restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, conform

art. 333 C. proc. pen., în vederea completării urmăririi penale.

            Această decizie a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Braşov şi părţile civile.

            Prin decizia nr. 2011 din 15 aprilie 2004 pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, s-a dispus admiterea recursurilor declarate de

414

parchet şi părţile civile, casarea deciziei penale nr. 292/Ap din 17 octombrie 2003 a

Curţii de Apel Braşov şi menţinerea sentinţei penale nr. 161/S/2003 a Tribunalului

Braşov.

            În opinia parchetului, decizia nr. 2011 din 15 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, este nelegală, întrucât admiţând recursurile, trebuia

să caseze decizia pronunţată de instanţa de apel în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct.

2 lit. c) C. proc. pen. şi să dispună trimiterea cauzei la instanţa de apel, respectiv

Curtea de Apel Braşov, pentru continuarea judecăţii. Această soluţie se impunea,

întrucât apelul soluţionat de instanţa de control judiciar a vizat incidente de procedură

şi nu a rezolvat fondul cauzei.

            În raport cu aceste elemente, parchetul a apreciat că decizia penală nr.

292/Ap din 17 octombrie 2003 a Curţii de Apel Braşov şi decizia nr. 2011/2004 a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, nu se pot concilia, întrucât prima nu

evocă fondul cauzei, iar cea de-a doua a atribuit caracter definitiv unei hotărâri care

nu a fost examinată în apel.

            Cererea de revizuire este nefondată.

            Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea are ca obiect numai hotărârile

penale definitive, trecute în puterea lucrului judecat, scopul ei fiind acela de reparare

a erorilor judiciare, de anulare a hotărârilor care au consacrat eroarea judiciară şi

pronunţarea unei noi hotărâri care să reflecte adevărul.

            Cum revizuirea este un remediu procesual menit să înlăture erorile de fapt pe

care le conţin hotărârile judecătoreşti, nu pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin

care s-a rezolvat fondul cauzei, instanţa soluţionând atât acţiunea penală -

pronunţând o hotărâre de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului

penal - cât şi acţiunea civilă alăturată raportului juridic de drept penal.

            Per a contrario, nu conţin o rezolvare a fondului cauzei şi deci nu sunt

susceptibile de revizuire hotărârile pronunţate în materia conflictelor  de competenţă,

încheierile prin care se admite sau se respinge o cererea de abţinere ori de recuzare,

hotărârile de dezinvestire - în rândul acestora intrând hotărârile prin care instanţa

restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale ori pentru completarea

urmăririi penale (dispoziţiile art. 333 C. proc. pen. fiind abrogate prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 356/2006) - hotărârile pronunţate în faza de executare, hotărârile

pronunţate în căile extraordinare de atac şi care nu implică o rezolvare a fondului.

415

            În ceea ce priveşte revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e)

C. proc. pen. - când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia -

trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: să existe două sau mai multe hotărâri

definitive şi hotărârile să nu se poată concilia.

            Cu privire la prima condiţie, aceasta se consideră realizată numai dacă este

vorba de două sau mai multe hotărâri penale definitive care conţin o rezolvare a

fondului cauzei.

            Pe cale de consecinţă, nu pot forma obiectul unei cereri de revizuire, pentru

caz de inconciliabilitate, o hotărâre de desesizare prin restituirea cauzei procurorului

şi o hotărâre care a rezolvat fondul cauzei.

            Cât priveşte cea de-a doua condiţie, starea de inconciliabilitate poate exista

în următoarele ipoteze: hotărârile se referă la  aceeaşi faptă şi la făptuitori diferiţi,

hotărârile se referă la acelaşi făptuitor şi la fapte diferite sau hotărârile se referă la

fapte şi făptuitori diferiţi.

            În cauza de faţă, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile expuse anterior.

            Astfel, prin decizia penală nr. 292/Ap din 17 martie 2003 pronunţată de

Curtea de Apel Braşov s-a dispus admiterea apelurilor  declarate de inculpaţi şi de

părţile civile, desfiinţarea sentinţei şi, în temeiul art. 333 C. proc. pen., restituirea

cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, întrucât din administrarea probelor

şi din dezbateri a rezultat că urmărirea  penală nu este completă.

            Această hotărâre nu a rezolvat fondul cauzei, fiind o hotărâre de desesizare

care nu poate forma - aşa cum s-a arătat - obiectul unei cereri de revizuire întemeiată

pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

            Pe cale de consecinţă, cum în speţă nu au fost pronunţate două hotărâri

judecătoreşti definitive care să rezolve fondul unei cauze - nefiind astfel îndeplinite

cele două condiţii cerute de legea procesual penală - cererea de revizuire a fost

respinsă ca nefondată.

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

    DECIZIA Nr. LX (60)

din 24 septembrie 2007

416

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 574 din 30/07/2008

    Dosar nr. 31/2007

    Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie,

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu

dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu

privire la modul de soluţionare a cererii de revizuire în cazul în care motivul invocat

nu se încadrează în cazurile prevăzute expres şi limitativ de art. 394 din Codul de

procedură penală.

    Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr.

304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în

funcţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul

de a se stabili că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât

cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

    SECŢIILE UNITE,

    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În legătură cu modul de soluţionare a cererilor de revizuire în cazul în care motivul

invocat nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură

penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în

mod diferit.

    Astfel, unele instanţe au respins cererea de revizuire ca fiind nefondată, apreciind

că absenţa cazurilor prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală

caracterizează ca neîntemeiată critica ce se tinde a fi adusă hotărârilor judecătoreşti

definitive pe calea acestei acţiuni în justiţie, iar alte instanţe au respins cererea de

417

revizuire ca inadmisibilă atunci când cazul invocat de revizuient nu se regăseşte în

cele prevăzute expres şi limitativ de art. 394 din Codul de procedură penală.

    Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

    Potrivit art. 393 din Codul de procedură penală, hotărârile judecătoreşti definitive

pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.

    Din prevederile art. 394 din Codul de procedură penală rezultă că "revizuirea poate

fi cerută când:

    a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la

soluţionarea cauzei;

    b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie

mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

    c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost

declarat fals;

    d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat

acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire

se cere;

    e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia".

    Din conţinutul prevederilor menţionate rezultă caracterul de cale extraordinară de

atac al revizuirii, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare comise cu privire

la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii

de către instanţă a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri

conforme cu legea şi adevărul.

    Cererea de revizuire se soluţionează în mai multe etape, prima dintre acestea

fiind, conform art. 403 din Codul de procedură penală, admiterea în principiu, etapă

în care instanţa verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale, respectiv

al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi

atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere.

    Această fază a admiterii în principiu priveşte examinarea admisibilităţii exercitării

unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării

acelui drept.

    Cum în etapa admiterii în principiu instanţa nu se implică în niciun fel în verificarea

fondului cauzei deduse judecăţii, soluţia dată de aceasta nu poate fi decât de

respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire în cazul în care ea nu se întemeiază

pe vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 394 din Codul de procedură penală.

418

    Din reglementările de ansamblu cuprinse în art. 393-406 din Codul de procedură

penală rezultă că soluţionarea cererii de revizuire parcurge două etape, respectiv cea

a admiterii în principiu, atunci când aceasta îndeplineşte condiţiile cerute de lege, şi

aceea a rejudecării cauzei după admiterea în principiu.

    De aceea, a considera că în procedura admiterii în principiu, prevăzută în art. 403

din Codul de procedură penală, în ipoteza absenţei cazurilor prevăzute de art. 394

din acelaşi cod, ar trebui pronunţată o soluţie de respingere a cererii ca nefondată ar

echivala cu crearea unui paralelism nepermis cu soluţiile ce se pot pronunţa după

rejudecare potrivit art. 406 alin. 4 din Codul de procedură penală.

    Or, soluţia de respingere a cererii de revizuire ca nefondată nu ar putea fi adoptată

decât în etapa a doua, aceea a rejudecării după admiterea în principiu, întrucât altfel

ne-am afla în faţa unei contradicţii lipsite de sens între cele două etape ale revizuirii,

care s-ar reduce astfel la una singură.

    De altfel, din întreaga reglementare privind soluţionarea cererii de revizuire în faţa

instanţei rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de a contopi cele două faze

menţionate.

    Prin urmare, în etapa admiterii în principiu ca judecată de admisibilitate, soluţiile ce

pot fi pronunţate sunt fie admiterea în principiu a cererii de revizuire, prin încheiere,

conform art. 403 alin. 3 teza I din Codul de procedură penală fie respingerea cererii

ca inadmisibilă, prin sentinţă, conform art. 403 alin. 3 teza a II-a din acelaşi cod.

    În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează

a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că este inadmisibilă cererea de

revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute în art. 394 din

Codul de procedură penală.

    PENTRU ACESTE MOTIVE

    În numele legii

   D E C I D:

    Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

419

    Stabilesc că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile

prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

    Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.

    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

Revizuire. Cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile

extraordinare de atac. Revizuirea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- revizuire

420

- cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

C. proc. pen., art. 394 alin. (1) lit. e)

Revizuirea pentru cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.,

referitor la existenţa a două sau mai multor hotărâri judecătoreşti definitive care nu

se pot concilia, poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin

care s-a rezolvat fondul cauzei. În consecinţă, revizuirea întemeiată pe dispoziţiile

art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu poate fi exercitată împotriva unei hotărâri

penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei şi a unei rezoluţii de neîncepere

a urmăririi penale, întrucât rezoluţiile procurorului de neîncepere a urmăririi penale

nu constituie hotărâri penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3835 din 21 noiembrie 2008

Prin sentinţa penală nr. 212 din 19 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a

respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de condamnatul D.I.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, prin cererea sa,

condamnatul a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 24/2006 a Tribunalului Dolj,

definitivă prin decizia penală nr. 5631/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, invocând că prin rezoluţia nr. 129/P/2005, Direcţia Naţională Anticorupţie a

dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D.I., V.M. şi T.I., această soluţie vizând

aceleaşi fapte pentru care s-a dispus condamnarea sa prin sentinţa a cărei revizuire

o solicită. De asemenea, a invocat că în cauză este vorba de fapte şi împrejurări noi,

potrivit cazului de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece

martora R.A. a dat o declaraţie notarială din care rezultă că s-a împăcat cu

revizuientul, iar acesta nu-i datorează nicio sumă de bani.

Instanţa de fond a reţinut că cererea de revizuire nu este fondată, rezoluţia

Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizând alte fapte, iar declaraţia notarială a martorei

fiind irelevantă.

Prin decizia nr. 99 din 11 iulie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova,

Secţia penală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de revizuientul condamnat.

Recursul declarat de revizuientul condamnat este neîntemeiat.

421

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând actele şi lucrările dosarului, reţine

că în mod corect ambele instanţe au respins ca nefondată cererea de revizuire

formulată.

În ceea ce priveşte incidenţa cazului prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., s-a constatat, corect, că în cauză nu poate fi vorba de descoperirea unor fapte

sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţe la soluţionarea cauzei, care să

poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.

Declaraţia notarială a numitei R.A. nu conduce la concluzia că revizuientul nu a

solicitat şi nu a primit de la această denunţătoare suma de 20.000 de euro, aspect

pe deplin dovedit de probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării

judecătoreşti, ci atestă numai împrejurarea că în momentul autentificării actului

notarial, respectiv la 13 decembrie 2006, acesta nu datora nicio sumă de bani

numitei R.A.

Nici motivul de revizuire vizând cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc.

pen. nu este fondat, cum corect au apreciat şi argumentat instanţele de fond şi apel.

Astfel, s-a reţinut că revizuirea este un remediu procesual menit să înlăture

erorile de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti. Prin urmare, nu pot fi supuse

revizuirii decât hotărârile prin care s-a rezolvat fondul cauzei, instanţa soluţionând

atât acţiunea penală, pronunţând o hotărâre de condamnare, de achitare sau de

încetare a procesului penal, cât şi acţiunea civilă alăturată acesteia.

Nu conţin o rezolvare a fondului cauzei şi, deci, nu sunt susceptibile de

revizuire, rezoluţiile procurorului prin care se dispune neînceperea urmăririi penale,

acestea nefiind „hotărâri penale definitive” în sensul prevederilor art. 394 C. proc.

pen.

În ceea ce priveşte revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C.

proc. pen. - când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot

concilia - trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: să existe două sau mai multe

hotărâri definitive şi hotărârile să nu se poată concilia.

Cu privire la prima condiţie, aceasta se consideră realizată numai dacă este

vorba de două sau mai multe hotărâri penale definitive care conţin o rezolvare a

fondului cauzei.

Revizuientul a invocat neconcilierea dintre sentinţa penală nr. 24/2006 a

Tribunalului Dolj, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru

săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi

422

penale din 29 mai 2007 dată în dosarul nr. 129/P/2005 al Direcţiei Naţionale

Anticorupţie, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acesta pentru

infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000.

Soluţia adoptată prin rezoluţia menţionată vizează, însă, alte fapte de corupţie,

pentru care s-a dispus disjungerea prin rechizitoriul întocmit la data de 7 iulie 2005,

iar această rezoluţie nici nu îndeplineşte condiţiile unei hotărâri penale definitive,

care să conţină o rezolvare a fondului cauzei.

În mod corect, s-a apreciat că nu pot forma obiectul unei cereri de revizuire,

pentru cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., o hotărâre prin care a

fost soluţionat fondul cauzei şi o rezoluţie a procurorului prin care s-a dispus

neînceperea urmăririi penale.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul condamnat.

Revizuire. Hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia. Condiţii 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile

extraordinare de atac. Revizuirea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- revizuire

423

- hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia

 

C. proc. pen., art. 394 alin. (1) lit. e)

 

Cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., referitor la

existenţa a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot

concilia, presupune pronunţarea a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti

definitive care se exclud. Nu este incident cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin.

(1) lit. e) C. proc. pen., în situaţia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de

achitare şi a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, pentru infracţiuni

de luare de mită, săvârşite de aceeaşi persoană, la aceeaşi dată, dar în exercitarea

atribuţiilor de control la persoane juridice diferite, întrucât hotărârile judecătoreşti

definitive - de achitare şi de condamnare - nu se exclud,  nereferindu-se la aceeaşi

faptă, ci la fapte diferite.  

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4043 din 3 decembrie 2009

 

Prin sentinţa penală nr. 153 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul

Olt au fost respinse cererile de revizuire formulate de revizuientul condamnat M.I., ca

neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Tribunalul Olt, prin sentinţa penală nr. 66 din 26 martie 2007, în baza art. 10

alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului M.I. şi aplicarea unei

amenzi administrative în cuantum de 1.000 lei pentru infracţiunea de luare de mită

prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Curtea de apel Craiova, prin decizia nr. 201 din 1 noiembrie 2007, a admis

apelul declarat de procuror, a desfiinţat în parte sentinţa atacată cu privire la

revizuientul M.I. şi, în baza art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.,

l-a condamnat pe inculpat la un an închisoare.

În baza art. 864 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a

pedepsei de un an aplicată prin sentinţa penală nr. 1053 din 9 septembrie 2003 a

Judecătoriei Slatina, urmând ca revizuientul să execute şi această pedeapsă prin

privare de libertate.

424

În total, s-a dispus ca revizuientul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr. 1459 din 21 aprilie

2008, a respins, ca nefondat, recursul declarat, între alţii, de revizuientul M.I.

Condamnatul M.I. a formulat 5 cereri de revizuire penală.

În cererea de revizuire din 6 noiembrie 2008, a fost invocat, în sensul

dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., motivul de revizuire că prin două

hotărâri judecătoreşti definitive s-au pronunţat soluţii contradictorii, respectiv s-a

dispus achitarea inculpatului, iar prin alta condamnarea acestuia.

Examinând cererile de revizuire prin prisma sentinţei instanţei de fond şi în baza

dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., instanţa a apreciat că motivele invocate de

revizuient nu se regăsesc în motivele strict prevăzute în art. 394 C. proc. pen. şi, în

consecinţă, au fost respinse.

Sub aspectul motivului de revizuire invocat de condamnat în sensul că există

două hotărâri judecătoreşti definitive unde s-au pronunţat soluţii contradictorii,

instanţa a reţinut că, prin decizia penală nr. 203 din 6 noiembrie 2007, Curtea de

Apel Craiova a admis apelul declarat de revizuientul M.I. şi a dispus achitarea

acestuia în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea unei alte

infracţiuni de luare de mită, respectiv la data de 30 iunie 2006 - denunţător F.M.

Neexistând identitate între infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea şi

fapta pentru care s-a dispus achitarea, nu s-a putut reţine existenţa motivului de

revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., astfel că cererile de

revizuire formulate de inculpat au fost respinse.

Prin decizia nr. 99 din 8 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru

cauze cu minori, a fost respins apelul declarat de revizuientul M.I. împotriva sentinţei

penale nr. 153 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Olt, ca nefondat.

În privinţa cazului de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.,

invocat de revizuient, instanţa de apel a constatat că, prin decizia penală nr. 35 din

29 februarie 2008 pronunţată în dosarul nr.  6072/104/2006 al Curţii de Apel Craiova,

definitivă prin decizia penală nr. 3331 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie şi decizia penală nr. 203 din 6 noiembrie 2007 pronunţată în

dosarul nr. 6071/104/2006 al Curţii de Apel Craiova, definitivă prin decizia penală nr.

2638 din 5 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuientul a fost

achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi,

425

respectiv, art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru

infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000.

Cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu este

incident în cauză, întrucât nu s-a constatat existenţa mai multor hotărâri judecătoreşti

definitive care nu se pot concilia.

Cele două decizii penale menţionate, precum şi decizia penală prin care

revizuientul a fost condamnat, nu au privit aceeaşi faptă care să fi fost eventual

săvârşită de revizuient, ci fapte diferite, aşa cum a rezultat din motivarea deciziilor

penale.

Având în vedere considerentele de mai sus, curtea de apel, în temeiul art. 379

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins apelul formulat, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs revizuientul

condamnat M.I.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul revizuient condamnat a solicitat,

în esenţă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) raportat la art. 407 C. proc. pen., admiterea

recursului, casarea sentinţei penale nr. 153 din 9 decembrie 2008 pronunţată de

Tribunalul Olt şi a deciziei penale nr. 99 din 8 mai 2009 pronunţată de Curtea de

Apel Craiova şi a se dispune rejudecarea de către instanţa de fond, Tribunalul Olt, a

cererii de revizuire.

Potrivit prevederilor art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., revizuirea poate fi

cerută când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.

Până în prezent nici legiuitorul şi nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au

definit noţiunea de hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia.

Dreptul de a cere revizuirea hotărârii definitive este exercitat în condiţiile dispoziţiilor

prevăzute în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., pentru asigurarea pronunţării unor

hotărâri legale, care să certifice interpretarea unitară, stabilă a legii. Faţă de această

împrejurare, a solicitat să se constate că există două hotărâri judecătoreşti definitive,

contradictorii, cu privire la situaţii de fapt identice, care au fost rezolvate în mod

diferit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin interpretarea diametral opusă a

textelor legale în vigoare, ceea ce nu este permis de logica juridică şi de principiile

procedurale.

426

 Examinând recursul declarat de recurentul revizuient condamnat M.I. împotriva

deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie apreciază recursul ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la

soluţionarea cauzei;

b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie

mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost

declarat fals;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a

efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei

revizuire se cere;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.

Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi motivat instanţa de apel şi-a

însuşit, la rândul ei, argumentele primei instanţe, constatând că motivul referitor la

existenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive unde s-au pronunţat soluţii

contradictorii nu a putut fi reţinut, întrucât nu există identitate între infracţiunea pentru

care s-a dispus condamnarea şi fapta pentru care s-a dispus achitarea inculpatului

M.I., aşa încât nu s-a putut reţine cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e)

C. proc. pen., astfel că cererile de revizuire formulate de revizuient au fost respinse.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că instanţa de apel a făcut un

examen propriu asupra cererilor revizuientului şi a motivelor invocate de acesta în

apel, constatând, în privinţa cazului de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C.

proc. pen., că prin decizia penală nr. 35 din 29 februarie 2008 pronunţată în dosar nr.

6072/104/2006 al Curţii de Apel Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 3331 din

21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia penală nr. 203 din 6

noiembrie 2007 pronunţată în dosar nr. 6071/104/2006 al Curţii de Apel Craiova,

definitivă prin decizia penală nr. 2638 din 5 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, revizuientul a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi, respectiv, art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C.

pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

427

În raport cu cele arătate, prima instanţă de control judiciar a stabilit că

dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză, întrucât nu

a constatat existenţa mai multor hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot

concilia, precum şi faptul că cele două decizii penale şi decizia penală prin care

revizuientul a fost condamnat nu au privit aceeaşi faptă care să fi fost eventual

săvârşită de revizuient, ci fapte diferite, aşa cum a rezultat din motivarea deciziilor

penale.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza propriului examen

asupra motivelor invocate, în recurs, de către recurentul revizuient condamnat M.I.,

constată nu pot fi avute în vedere apărările invocate de acesta, referitoare la cazul

de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. privind inconciliabilitatea

a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive, în contextul cauzei, deoarece

nu sunt îndeplinite condiţiile pentru incidenţa acestui caz de revizuire.

Potrivit cazului de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.,

acesta vizează hotărâri definitive ale instanţelor penale privind fondul cauzei, în

sensul unor pronunţări diferite asupra existenţei faptei, a săvârşirii ei de către

inculpat şi a vinovăţiei acestuia, iar inconciliabilitatea hotărârilor definitive înseamnă

că se exclud una pe alta.

Altfel spus, inconciliabilitatea unor hotărâri definitive se referă la faptul că printr-o

hotărâre se constată existenţa unei fapte, iar printr-o altă hotărâre se neagă expres

existenţa acesteia, deci aceeaşi faptă cu inculpaţi diferiţi sau într-o cauză este

condamnat ca autor unic al faptei un inculpat, iar în altă cauză este condamnat tot ca

unic autor un alt inculpat pentru aceeaşi faptă, ori chiar şi în cazul unui singur

inculpat, dar cu privire la fapte diferite, în sensul condamnării inculpatului pentru o

faptă săvârşită într-o anumită zi şi la o anumită oră, care face inconciliabilă

condamnarea sa pentru o altă faptă, săvârşită într-o altă localitate, în aceeaşi zi şi

oră, deoarece nu este posibilă prezenţa aceleiaşi persoane în acelaşi moment în

localităţi aflate la distanţe apreciabile.

Din examinarea cauzei rezultă că prin sentinţa nr. 66 din 26 martie 2007 a

Tribunalului Olt, Secţia penală, ce a fost modificată prin decizia nr. 201 din 1

noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală, prin această din urmă

decizie inculpatul M.I. a fost condamnat la o pedeapsă principală de un an

închisoare, pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (faptă comisă la 30 iunie 2006 ca

428

urmare a unui control la societatea comercială C.), fiind revocată suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere de un an închisoare aplicată prin sentinţa

penală nr. 1053 din 9 septembrie 2003 a Judecătoriei Slatina - hotărâre rămasă

definitivă prin decizia nr. 1459 din 21 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţia penală, prin respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate în cauză.

Prin sentinţa nr. 65 din 26 martie 2007 a Tribunalului Olt, Secţia penală,

pronunţată în dosarul nr. 6071/104/2006, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen., a fost achitat inculpatul M.I. pentru

infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000 (fapta pretins a fi comisă la data de 3 iulie 2006 ca urmare a controlului

efectuat la magazinul societăţii comerciale M.), sentinţă ce a fost modificată prin

decizia nr. 203 din 6 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală, în

sensul admiterii apelului declarat de inculpatul M.I., al desfiinţării sentinţei şi, în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., al achitării

inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - hotărâre rămasă definitivă prin decizia nr. 2638 din 5

septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în sensul

respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de procuror.

Prin sentinţa nr. 176 din 26 octombrie 2007 a Tribunalului Olt, Secţia penală,

pronunţată în dosarul nr. 6072/104/2006, inculpatul M.I. a fost condamnat pentru

infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare

(fapta comisă la 3 iulie 2006 de inculpat ca urmare a controlului efectuat la

magazinul societăţii comerciale B.) şi în condiţiile art. 864 raportat la art. 83 C. pen. a

fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de un an

închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1053 din 9 septembrie 2003 a

Judecătoriei Slatina, inculpatul având de executat 4 ani închisoare ca pedeapsă

principală, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., a fost achitat inculpatul M.I. pentru fapta prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (faptă pretins comisă de inculpat la

30 iunie 2006 ca urmare a controlului efectuat la societatea comercială E.), sentinţă

ce a fost modificată prin decizia nr. 35 din 29 februarie 2008 a Curţii de Apel Craiova,

Secţia penală, în sensul admiterii apelului inculpatului M.I., al desfiinţării în parte a

sentinţei şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,

429

al achitării inculpatului M.I. pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C.

pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - hotărâre rămasă definitivă prin

decizia nr. 3331 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia

penală, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de procuror.

Or, aşa cum rezultă din considerentele celor trei sentinţe pronunţate, rămase

definitive, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie pentru existenţa cazului de

revizuire, prevăzută în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., şi anume aceea

referitoare la inconciliabilitatea hotărârilor rămase definitive, întrucât inculpatul M.I. a

fost condamnat şi, respectiv, achitat pentru fapte diferite, fie că aceea care a fost

comisă, fie că acelea care au fost pretins a fi săvârşite - aşa cum s-a evidenţiat mai

sus - s-au realizat ca urmare a unor controale efectuate la magazine aparţinând unor

societăţi diferite, ceea ce conferă unicitate fiecărei fapte; chiar dacă aceste controale

au fost efectuate în aceeaşi zi, ele s-au realizat succesiv la firme diferite, şi nu în

acelaşi timp, aşa încât nu se pot exclude unele pe altele.

Mai mult, controlul judiciar efectuat de către instanţe, ca urmare a exercitării

căilor ordinare de atac, a constatat în mod concret, potrivit considerentelor reţinute în

hotărârile pronunţate, fapta comisă sau faptele pretins a fi comise, în mod efectiv, de

către inculpat, arătând detaliat data fiecărei fapte şi societăţile comerciale la care s-

au efectuat controale, iar soluţiile adoptate, în fiecare din hotărârile pronunţate, s-au

circumscris limitelor învestirii instanţelor, aşa încât analiza mijloacelor de probă

administrate, faţă de criticile invocate, s-au referit strict la faptele cu care au fost

învestite, ceea ce înlătură susţinerea că prin hotărârile pronunţate au fost examinate

aceleaşi fapte, iar soluţiile au fost diferite, întrucât - aşa cum s-a precizat - faptele au

fost diferite şi succesive, neexistând inconciliabilitatea între hotărârile pronunţate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art.

38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de

recurentul revizuient condamnat M.I. împotriva deciziei nr. 99 din 8 mai 2009 a Curţii

de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

430

IV. Drept administrativ

1. Actul administrativ

2. Exercitarea dreptului de apreciere de către autoritatea administrativă şi controlul judiciar al acesteia

3. Limitele controlului judiciar asupra exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea publică

4. Impactul dreptului european asupra dreptului administrativ naţional şi asupra procedurii judiciare în domeniu

1. Actul administrativ

431

I. Act administrativ. Capacitatea administrativă a autorităţii emitente. Irelevanţa personalităţii juridice

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.3092 /15 iunie 2007 Dosar nr.2692/1/2007

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. 1063/Com /2006, reclamanta S.C. „Transbus” S.A. a formulat plângere împotriva deciziilor nr. 2154; 2155; 2156; 2158; 2159/20.032006 şi Decizia nr.2157/20.03.2006 emise de pârâta Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Braşov.

În motivare reclamanta a arătat că prin deciziile sus menţionate, Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Braşov a hotărât suspendarea unei copii conforme a licenţei de transport pentru o perioadă de 30 de zile.

Reclamanta a mai arătat că fiecare copie conformă a licenţei de transport este asociată unui anumit vehicul şi că acel vehicul este asociat unui traseu, iar vehiculul nu poate circula fără copia conformă a licenţei de transport, astfel că pârâta Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Braşov, considerând că nu mai sunt îndeplinite condiţiile legale, a dispus suspendarea licenţei de transport potrivit art. 11 şi art.20 din Ordinul nr. 1987/2005.

Reclamanta, prin acţiunea formulată, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Ordinul 1987/2005 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi activităţilor conexe acestora raportat la art. 20 alin.2 din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere.

Prin sentinţa civilă nr.868/15 mai 2006 Tribunalul Braşov a admis excepţia competenţei materiale a acestei instanţe, şi pe cale de consecinţă s-a înaintat dosarul la Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Curtea de Apel, fiind sesizată cu soluţionarea cauzei după declinare, a pus în discuţia părţilor admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate şi prin încheierea de şedinţă din 22 august 2006, instanţa a sesizat Curtea Constituţională în vederea soluţionării acestei excepţii.

Prin decizia nr.912/5 decembrie 2006, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2007, instanţa de fond a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale a A.R. R. - Agenţia Braşov şi a lipsei calităţii procesuale pasive, acestea rămânând fără obiect, faţă de introducerea în cauză şi a pârâtei Autoritatea Rutieră Română .

Prin sentinţa nr. 11/F din 29 ianuarie 2007, Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâta A.R.R. Bucureşti şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. „Transbus” S.A. Braşov.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că din actele dosarului, rezultă că nu s-a efectuat acest demers necesar şi obligatoriu conform prevederilor art.7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

S-a reţinut că nu există niciun înscris şi nicio dovadă privind efectuarea plângerii prealabile de către reclamantă către Autoritatea Rutieră Română Bucureşti

432

sau către A.R.R.- Agenţia Braşov, cu privire la cele 8 decizii atacate, emise de pârâtă în 20 martie 2006, aspect recunoscut de apărătorul reclamantei în şedinţa publică la data de 23 octombrie 2006.

S-a apreciat că înserarea în alin.5 din decizia atacată a menţiunii că reclamanta „se poate adresa instanţei de contencios administrativ conform Legii nr. 554/2004”, conduce fără dubii la concluzia că se impune respectarea procedurii prevăzute de Legea specială 554/2004, cu privire la obiectul cererii, termenul de formulare, plângerea prealabilă, modalitatea de soluţionare, executarea hotărârilor etc.

A concluzionat Curtea de Apel Braşov, că obiectul cererii îl constituie anularea unor acte administrative, respectiv deciziile emise de A.R.R.-Agenţia Braşov, iar reclamanta nu a precizat expres nici un articol din legea nr. 554/2004 , ca temei de drept, ci legea în întregul său, ceea ce înseamnă că, inclusiv dispoziţiile art. 7 sunt aplicabile în speţă, în acest sens fiind şi practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C.”Transbus” S.R.L., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, fără a încadra în drept criticile formulate.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, în raport cu prevederile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, întrucât actul atacat a fost emis de o autoritate publică judeţeană.

Recurenta- reclamantă a criticat sentinţa şi în ceea ce priveşte admiterea excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile, arătând, în esenţă, că în materia contenciosului administrativ există şi reglementări speciale care derogă de la cadrul general instituit prin Legea nr.554/2004.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 3 mai 2007, intimata-pârâtă Autoritatea Rutieră Română a arătat că recurenta-reclamantă şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat lărgirea cadrului procesual, înţelegând să se judece şi cu Autoritatea Rutieră Română - autoritate centrală cu personalitate juridică, atrăgând incidenţa art.3 pct.1 Cod procedură civilă.

A mai arătat că sentinţa civilă nr.868 din 15 mai 2006, prin care Tribunalul Braşov şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Braşov, nu a fost atacată cu recurs în condiţiile art.158 alin.3 Cod procedură civilă, astfel încât a rămas irevocabilă.

Totodată, a arătat că potrivit H.G.nr.625/1998 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Rutiere Române, aceasta este o instituţie publică, având personalitate juridică, organism tehnic specializat al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în domeniul transportului rutier. Agenţiile teritoriale sunt structuri fără personalitate juridică, organizate pentru îndeplinirea atribuţiilor în teritoriu, prin efectuarea de formalităţi administrative, dar aceasta nu înseamnă că le-au fost transferate responsabilităţile şi atribuţiile instituţiei centrale cu personalitate juridică, menţionate expres în H. G.nr.625/1998.

În susţinerea apărărilor sale, intimata-pârâtă a invocat, ca practică judiciară, Decizia nr.130 din 11 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care, într-un litigiu similar, s-a stabilit competenţa curţii de apel, în considerarea calităţii Autorităţii Rutiere Române de autoritate publică centrală.

Referindu-se la soluţia pronunţată de instanţa de fond, intimata-pârâtă a arătat că reflectă aplicarea corectă a art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, în condiţiile

433

în care art.64 din O.U.G.-nr.109/2005 privind transporturile rutiere face trimitere expresă la prevederile Legii contenciosului administrativ.

Examinând cu prioritate motivul de ordine publică al necompetenţei materiale a instanţei de fond, ce poate fi încadrat în prevederile art.304 pct.3 Cod procedură civilă, Înalta Curte îl consideră întemeiat, examinarea celeilalte critici devenind astfel inutilă.

Actele administrative supuse controlului de legalitate sunt decizii prin care Agenţia A.R.R.- Braşov a suspendat copiile conforme ale licenţei de transport Seria LP nr.0001912, în temeiul art.20 alin.2 din O.U.G.nr.109/2005 privind transporturile rutiere , coroborat cu prevederile art.11 din Normele privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora, aprobate prin OMTCT nr.1987/2005.

Potrivit art.11 alin.1 din Normele menţionate mai sus, sancţiunea suspendării copiei conforme a licenţei de transport se aplică de către agenţia teritorială a Autorităţii Rutiere Române.

Prin urmare, agenţiei teritoriale, structură deconcentrată a Autorităţii Rutiere Române, organizată conform art.7 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Autorităţii Rutiere Române, aprobat prin H.G.nr.625/1998, i-a fost conferită printr-un act normativ atribuţia de a aplica sancţiuni pentru abaterile grave de la reglementările în vigoare privind transportul rutier şi/sau protecţia mediului, enumerate în art.11 alin.2 din Normele aprobate prin OMTCT nr.1987/2005.

Autoritatea publică este definită de art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.554/2004 ca fiind orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. În materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorităţii publice astfel definite, ci capacitatea ei de drept administrativ, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, asigurând organizarea executării şi executarea în concret a legii.

Transpusă în plan procesual, capacitatea administrativă conferă capacitatea autorităţii publice de a sta în proces, indiferent dacă are sau nu personalitate juridică şi deci capacitate juridică în sensul civil al noţiunii, fapt ce produce efecte asupra modului de aplicare a criteriului rangului autorităţii emitente în determinarea instanţei competente.

Faptul că sentinţa prin care tribunalul a declinat competenţa către curtea de apel nu a fost recurată nu exclude incidenţa, în prezenta fază procesuală, a motivului de ordine publică prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, aşa cum de altfel nu excludea nici admiterea, de către curtea de apel, a excepţiei de necompetenţă invocate de reclamantă şi declanşarea procedurii conflictului de competenţă.

Totodată, Curtea constată că existenţa unor decizii de speţă, în sens contrar, care produc efecte doar între părţile litigiului, nu constituie un argument consistent pentru respingerea recursului de faţă. În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă, concretizat în divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp, din cauza lipsei unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare (cauza Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii împotriva Franţei, nr.24846/1994, citată în hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în cauza Păduraru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr.514 din 14 iunie 2006).

434

În materia supusă analizei, decizia invocată în întâmpinare a fost urmată de o practică judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că agenţiile teritoriale ale A.R.R. sunt autorităţi publice potrivit art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.554/2004 şi au capacitatea de a sta în nume propriu în instanţă în calitate de autorităţi emitente ale actelor contestate, în virtutea capacităţii lor de drept administrativ.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul şi în temeiul art.312 alin.6 Cod procedură civilă, va casa sentinţa, cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Braşov , care urmează să analizeze toate celelalte susţineri şi apărări ale părţilor.

II. Emiterea actului administrativ. Durata procedurii administrative. Termenul rezonabil. Criterii

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.939/19 februarie 2010 Dosar nr.4032/2/2009

A. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea primei instanţePrin sentinţa civilă nr. 3264 din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti -

Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul..., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, pe cale de consecinţă , a obligat pârâţii să procedeze la desemnarea evaluatorului conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, aşa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acestora din urmă la desemnarea unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare.

În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că, deşi Legea nr. 247/2005 nu stabileşte un termen pentru finalizarea procedurii administrative, acest fapt nu poate constitui un impediment în nesoluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererii sale privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în ... şi transmiterea dosarului la un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive iar pârâta, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

435

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prima instanţă a constatat că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, această excepţie va fi analizată ca o apărare de fond întrucât, cererea reclamantului a fost adresată acestei autorităţi având astfel legitimitate procesuală în cauză.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că autorităţile pârâte au primit din luna aprilie 2009 dispoziţia însoţită de întreaga documentaţie , în vederea evaluării şi acordării titlului de despăgubire.

A mai reţinut instanţa că de la data înregistrării dosarului şi până la data soluţionării prezentei cauze a trecut un interval de 6 luni în care autorităţile pârâte nu au repartizat dosarul unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, potrivit procedurii premergătoare acordării de despăgubiri, reglementată de Legea nr.247/2005.

2. Recursurile pârâţilorÎmpotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, pârâţii

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

2.1. Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat sentinţa în temeiul art.3041 Cod procedură civilă, solicitând modificarea ei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În dezvoltarea motivului invocat, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a arătat că în cadrul procedurii administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr.247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, competenţa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi a efectuării operaţiunilor administrative prealabile – printre care se numără şi desemnarea evaluatorului – revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

2.2. Recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii formulate împotriva sa ca neîntemeiată, pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.

În esenţă, recurenta-pârâtă a făcut o expunere rezumativă a principalelor etape care trebuie parcurse în cadrul procedurii administrative prevăzute de titlul VII al Legii nr.247/2005 şi a arătat că în cauza supusă judecăţii, cu ocazia analizării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului s-a constatat că dosarul trebuie completat cu un act de proprietate al autorilor reclamantului, în lipsa căruia nu se poate trece la etapa evaluării.

Recurenta-pârâtă a făcut referire şi la prevederile Deciziei nr.2815 din 16 septembrie 2009, conform cărora dosarele privind acordarea de despăgubiri, în măsura în care se constată că sunt complete, vor fi transmise spre evaluare în ordinea înregistrării acestora la Secretariatul Comisiei Centrale şi a arătat că în speţă nu a fost încălcat termenul rezonabil calculat în funcţie de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente ori importanţa litigiului pentru reclamant.

436

B. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilorExaminând cauza prin prisma motivelor invocate în cele două cereri de recurs

şi a prevederilor art.3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că numai recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor este fondat, aşa cum rezultă din considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante.

1.1. În ceea ce priveşte recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Acţiunea reclamantului are ca temei refuzul nejustificat de efectuare a unei operaţiuni administrative premergătoare deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în cadrul procedurii administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr.247/2005.

Potrivit art.13 alin.(1) din acest act normativ, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit legii se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are ca principale atribuţii, pe acelea de a dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire şi de a lua măsurile legale necesare în acest sens.

Totodată, art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 prevede, în alineatele (4)-(6), că pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale verifică legalitatea respingerii cererii de restituire în natură şi trimite dosarele la evaluatorul sau la societatea de evaluatori desemnată, în vederea întocmirii raportului de evaluare care va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire şi în baza căruia Comisia Centrală va emite titlu de despăgubire, conform alineatului (7) al aceluiaşi articol.

Rezultă de aici că entitatea titulară de drepturi şi obligaţii în raportul de drept administrativ dedus judecăţii este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor iar nu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care are atribuţii distincte, de coordonare a procesului de acordare a despăgubirilor şi de emitere a titlurilor de plată şi titlurilor de converse în etapa valorificării titlurilor de despăgubire, potrivit art.131 şi art.181- 189 din actul normativ menţionat mai sus.

Prin urmare, motivul de recurs privind lipsa calităţii procesuale pasive a Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este fondat.

1.2. În ceea ce priveşte recursul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Calitatea intimatului-reclamant de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin dispoziţia nr.9228 din 11 decembrie 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, care a fost înaintată, împreună cu documentaţia aferentă, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, primind numărul de înregistrare 43603/CC . Cu toate acestea, până la data sesizării instanţei dosarul nu fusese trimis încă unui evaluator, conform art.16 alin.(5) din Titlul VII al Legii nr.247/2005.

Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv conferă consistenţă soluţiei pronunţate de instanţa de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art.6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

437

Împrejurarea că Legea nr.247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidenţa acestui principiu, pentru că, având în vedere dispoziţiile art.20 din Constituţia României , normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanţie a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât şi în cadrul procedurii administrative.

Apărarea recurentei-pârâte, în sensul că dosarul cu propunere de despăgubiri era incomplet, nu poate fi reţinută, pentru că nu se bazează pe argumente solide, adresa nr.43603/CC din 15 iulie 2009, prin care Primarul Municipiului Bucureşti i-au fost solicitate unele înscrisuri în completare, fiind întocmită după înregistrarea acţiunii la instanţa de fond şi după primirea citaţiei pentru primul termen de judecată (dovada de îndeplinire a procedurii de citare poartă data de 10 iunie 2009, fila 21 dosar fond), având deci un evident caracter pro causa.

Mai mult, din conţinutul adresei respective rezultă că neclarităţile identificate de Comisie vizau, pe de o parte, o suprafaţă de numai 11,67 mp teren (diferenţa dintre cei 61.67 mp prevăzută în dispoziţia nr.9228 din 11 decembrie 2007 a Primarului Municipiului Bucureşti şi cei 50 mp menţionaţi într-o adresă cu nr.2904 din 27 iunie 2006 a S.C.”Titan AL” SA) şi, pe de altă parte, o pretinsă inadvertenţă între despăgubirile stabilite pentru apartamentul demolat prin procesul verbal de evaluare nr.599 din 8 iulie 1985, în cuantum de 79.975 lei (vechi) şi suma de 8 RON (exprimată în lei noi) menţionată în aceeaşi adresă nr.2904/2006 a S.C.”Titan AL” SA. În vederea eliminării neclarităţilor, prin declaraţie autentificată cu nr.601 din 28 iulie 2009 la BNPA Talomir Cristina şi Drăguţ Reli şi prin adresa înregistrată cu nr.220571 din 30 iulie 2009, intimatul-reclamant a precizat că a încasat despăgubirea de 79.975 lei vechi (aproximativ 8 RON) la data de 30 august 1985 şi că, din dorinţa de a nu mai întârzia finalizarea dosarului, renunţă la despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit pentru cei 11,67 mp teren în discuţie.

Aceste elemente, la care se adaugă vârsta înaintată a intimatului – reclamant, sunt relevante în analiza îndeplinirii criteriilor cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care tocmai autoritatea pârâtă le invocă în recurs - complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamant – şi constituie argumente pentru păstrarea sentinţei fondului sub aspectul obligării Comisiei la desemnarea evaluatorului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recursAvând în vedere toate considerentele menţionate, în temeiul art.20 alin.(3) din

Legea nr.554/2004 şi al art.312 alin.(1) şi (3) Cod procedură civilă, Înalta Curte va admite recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii în contradictoriu cu aceasta pentru lipsa calităţii procesuale pasive, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei şi respingând totodată, ca nefondat, recursul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

3. a. Act administrativ emis de o persoană juridică de drept privat autorizată să presteze un serviciu public. Autoritate publică asimilată. b. Revocarea actului administrativ de către autoritatea emitentă. Limitele marjei de apreciere.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

438

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.3319/29 iunie 2007 Dosar nr.6586/2/2006

Asupra recursului de faţă;Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin sentinţa civilă nr.178 din 22 ianuarie 2007 Curtea de Apel Bucureşti –

Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C.”Băneasa Developments”, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA , a anulat adresa nr.93/5688 din 19 aprilie 2006, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, prin intrarea în vigoare a autorizaţiei nr.178 din 5 aprilie 2006.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că actul administrativ examinat a fost emis de pârâtă cu depăşirea limitelor puterilor sale discreţionare, ignorând dispoziţiile art.10 din autorizaţia nr.178/2006 emisă, de asemenea, de pârâtă, precum şi cele cuprinse în art.47 alin.5 şi 6 din O.G.nr.43/1997.

Chiar dacă legiuitorul a conferit expres un caracter revocabil actelor prin care se acceptă edificarea unei construcţii în zona drumului public, justificat prin interesul public major legat de exploatarea acestuia, totuşi, conchide judecătorul fondului, autoritatea pârâtă nu poate dispune intempestiv demolarea construcţiilor autorizate şi amenajarea de către reclamantă într-un timp foarte scurt (o zi), la standarde legale, a unui nou drum pentru accesul publicului. De altfel, se mai arată în sentinţă, pârâta nu a dovedit că măsura dispusă era necesară pentru finalizarea traficului pe DN.1 şi, în lipsa unei documentaţii corespunzătoare, invocarea nemulţumirii populaţiei nu poate constitui o justificare legală.

Anterior, prin încheierea din data de 20 noiembrie 2006, instanţa de fond a respins cele două excepţii invocate de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA prin întâmpinare, referitoare la inadmisibilitatea acţiunii şi la necompetenţa materială a curţii de apel.

Referitor la prima excepţie, instanţa de fond a considerat că este irelevantă calitatea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA de societate comercială pe acţiuni, atâta timp cât îi este îngăduit potrivit O.U.G. nr.84/2003 să emită acte în regim de drept public. Adresa nr.93/2006 reprezintă tocmai o manifestare de voinţă a pârâtei în vederea executării atribuţiilor ce-i revin ca administrator al drumurilor naţionale şi emitent, prin D.R.D.P. Bucureşti, al autorizaţiei nr.178 din 5 aprilie 2006.

Cât priveşte excepţia de necompetenţă materială, curtea de apel a respins-o indicând prevederile art.10 alin.1 teza a 2-a din Legea nr.554/2004.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs în termen legal pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA , invocând prevederile art.304 pct.4, 8 şi 9 Cod procedură civilă, precum şi art.3041 Cod procedură civilă.

Recurenta critică atât modul în care au fost soluţionate cele două excepţii invocate, cât şi fondul cauzei.

Arată că este o societate comercială cu capital de stat, potrivit O.U.G.nr.84/2003, neputând fi asimilată unei autorităţi publice, conform art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004. În aceste condiţii adresa atacată nu poate fi calificată ca fiind act administrativ.

439

Susţine că este o instituţie aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, şi de aceea nu poate fi considerată ca fiind o autoritate publică centrală, prevederile art.10 din Legea nr.554/2004 nefiind aplicabile.

Pe fondul cauzei, recurenta invocă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond, prin aceea că statuând asupra măsurii dispuse iar nu asupra legalităţii actului, s-a subrogat în drepturile administratorului drumurilor naţionale, luând o serie de măsuri fără a avea atribuţii în domeniu.

Într-o critică distinctă recurenta arată că instanţa de fond a dat mai mult decât s-a cerut, analizând şi autorizaţia nr.178/2006 deşi aceasta nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

În fine, într-un ultim motiv de recurs se invocă ignorarea principiului simetriei actelor juridice, în sensul că la momentul emiterii autorizaţiei nr.178/2006, intimata-reclamantă nu a cerut instanţei emiterea unei hotărâri judecătoreşti prin care acordarea autorizaţiei să-i fie justificată de emitent, cu atât mai mult cu cât nici nu avea calitatea de solicitant.

Or, la momentul revocării, în opinia recurentei, nu i se mai acceptă marja de apreciere şi i se impută nejustificat nemotivarea actului nr.93/5688 din 19 aprilie 2006, deşi acesta nu are altă menire decât să aducă la cunoştinţă o situaţie prevăzută în autorizaţie, în acord cu dispoziţiile art.52 din O.G.nr.43/1997.

În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi şi nu s-a formulat întâmpinare de către intimata S.C.”Băneasa Developments”.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin autorizaţia nr.178 din 5 aprilie 2006 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA – Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, intimata-reclamantă S.C.”Băneasa Developments” a fost îndrituită să efectueze lucrarea „amplasarea şi/sau executarea lucrării Acces temporar din DN.1 spre incinta Centrului Comercial Băneasa în zona DN.1 Km.8+928 dreapta şi Km.9+285 dreapta”, aferentă Soluţiei de acces temporar la Centrul Comercial Băneasa (care includea şi accesul de ieşire în dispută).

Necontestat, având şi toate celelalte avize şi autorizaţii cerute de lege (între care acordul prealabil comun al C.N.A.D.N.R. şi al Direcţiei Poliţiei Rutiere din cadrul I.G.P., exprimat prin adresa nr.92/7504/2006, respectiv nr.16925/3/2006 şi acordul de principiu al D.G.P.M.B.- Brigada de Poliţie Rutieră dat prin adresa nr.633044 din 7 aprilie 2006), începând cu data de 11 aprilie 2006 a fost pusă în funcţiune instalaţia de semaforizare prevăzută în soluţia de acces temporar, fiind deschis accesul de intrare dinspre DN.1 către Centrul Comercial Băneasa şi de ieşire dinspre Centrul Comercial Băneasa în DN.1 înspre Bucureşti şi înspre Ploieşti.

După numai 8 zile, la data de 19 aprilie 2006 este emis de către recurentă actul atacat, adresa nr.93/5688/2006 prin care intimata este somată ca începând din aceeaşi zi: 19 aprilie 2006, să desfiinţeze instalaţia automată de semaforizare şi să dirijeze circulaţia, prin indicatoare rutiere, spre drumul existent în spatele centrului comercial, care debuşează în Aleea Privighetorilor.

Analizând cu prioritate, potrivit art.316 raportat la art.298, cu referire la art.137 alin.(1) – toate din Codul de procedură civilă – motivul de recurs referitor la soluţionarea excepţiilor invocate prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, astfel cum a fost concepută de recurentă, este motivată pe ideea că actul atacat nu este act administrativ, nefiind emis de o autoritate publică. Soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei, cu

440

motivarea că pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, este asimilată unei autorităţi publice, întrucât a fost autorizată să presteze un serviciu public, este corectă.

Într-adevăr, potrivit art.2 alin.(1) lit.b) teza a 2-a din Legea nr.554/2004 „sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.

Or, potrivit art.1 alin.6 din O.U.G.nr.84/2003 privind reorganizarea Administraţiei Naţionale a Drumurilor, „C.N.A.D.N.R. desfăşoară în principal activităţi de interes public naţional în domeniul administrării drumurilor naţionale”, respectiv este, potrivit art.9 din aceeaşi ordonanţă „administratorul drumurilor de interes naţional”.

De asemenea, potrivit art.6(3) din Statutul C.N.A.D.N.R., prevăzut în Anexa nr.1 a ordonanţei, în scopul realizării obiectului său de activitate, C.N.A.D.N.R. desfăşoară, între altele, următoarele activităţii: „pct.3.13. emite acorduri şi autorizaţii pentru instalaţiile, construcţiile şi panourile care se execută în zona drumurilor de interes naţional, în condiţiile legii”.

Coroborând toate aceste prevederi din O.U.G.- nr.84/2003 se poate concluziona, după cum a făcut-o şi judecătorul fondului, că recurenta este o persoană juridică de drept privat (societate pe acţiuni) autorizată să presteze serviciul public al administrării drumurilor naţionale, serviciu de interes naţional, fiind-i conferită prin lege puterea de a emite acte în regim de drept public, adică acte administrative.

Şi în ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă materială a curţii de apel, soluţia adoptată de instanţa de fond este legală.

Teza potrivit căreia aflându-se sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, recurenta nu poate fi considerată o „autoritate centrală” şi prin urmare nu poate fi atrasă competenţa curţii de apel, potrivit art.3 pct.1, Cod procedură civilă şi art.10 alin.(1) din Legea nr.554/2004, este lipsită de orice fundament.

Serviciul public de interes naţional al administrării drumurilor este prestat de recurentă pe întreg teritoriul ţării, iar Statutul acesteia, în art.1 alin.2, califică C.N.A.D.N.R. drept „persoană juridică română de interes strategic naţional”. Din perspectiva examinată este irelevantă împrejurarea că recurenta îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministerului de resort, ceea ce interesează fiind întinderea competenţelor sale de nivel naţional, după cum arată chiar denumirea sa: „companie naţională”.

Referitor la motivele ce vizează fondul cauzei, se constată că şi acesta sunt vădit nefondate.

În concepţia autorului motivelor de recurs, statuând asupra măsurii comunicate prin actul administrativ atacat instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă.

Instanţa de fond nu s-a „subrogat” în drepturile recurentei şi nu a dispus măsuri care intră în competenţa acesteia, ci, verificând legalitatea actului administrativ, potrivit art.18 alin.(1) şi (2) din Legea nr.554/2004 a constatat că este nelegal pentru motivele expuse, în principal pentru încălcarea art.47 alin.(5) şi (6) din O.G.nr.43/1997, privind regimul drumurilor, republicată, şi pentru exercitarea abuzivă a dreptului de apreciere, conferit prin art.10 din autorizaţia nr.178/2006.

De altfel, recurenta nu indică măsurile luate de instanţă, ci doar le afirmă generic. În condiţiile în care dispozitivul sentinţei se referă doar la anularea actului

441

administrativ şi la repunerea în situaţia anterioară, Înalta Curte consideră că acest motiv este străin de pricina examinată.

La fel, şi în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, referitor la faptul că, analizând şi autorizaţia nr.178/2006 instanţa a dat mai mult decât a cerut reclamanta, se constată că nu are suport în soluţia pronunţată de instanţa de fond.

După cum s-a arătat deja în analiza motivului precedent instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii sale, fixate prin cererea de chemare în judecată.

Analizând probele administrate, inclusiv autorizaţia în discuţie – care, de fapt, a creat situaţia premisă, modificată prin actul administrativ atacat – instanţa de fond nu a făcut altceva decât să verifice condiţiile emiterii adresei nr.93/5688 din 19 aprilie 2006.

După raţionamentul recurentei, practic, orice act administrativ ar trebui examinat ut singuli, fără nici o corelaţie cu contextul legal şi faptic în care a fost emis ori adoptat, ceea ce este în mod evident contrar atât dispoziţiilor cuprinse în art.13 din Legea nr.554/2004 dar şi regulilor generale care guvernează administrarea probelor în procesul civil, prevăzut de art.167-171 Cod procedură civilă, aplicabile, în baza art.28 din Legea nr.554/2004 şi în materia contenciosului administrativ.

În fine, în cadrul ultimului motiv de recurs este greu de decelat o critică propriu-zisă. Consideraţia referitoare la principiul simetriei actelor juridice, cu trimitere directă la motivarea („justificarea” emiterii) autorizaţiei nr.178/2006 excede cauzei de faţă.

Cât priveşte susţinerea referitoare la ignorarea dreptului de apreciere al recurentei se constată că instanţa de fond a reţinut explicit în considerentele sentinţei existenţa acestui drept, numai că a considerat în mod just că prin emiterea actului administrativ examinat s-au depăşit limitele prevăzute de lege, intrându-se în sfera excesului de putere, astfel cum este acesta definit prin art.2 alin.(1) lit.m) din Legea nr.554/2004.

Este de necontestat că recurenta are dreptul de a modifica sau chiar revoca autorizaţia nr.178/2006, dar aşa cum se indică în chiar art.10 invocat, acest drept trebuie exercitat „în condiţiile legii”. Legea, în speţă, este art.47 alin.5 şi 6 din O.G.nr.43/1997, potrivit cu care administratorul drumului poate să ceară deţinătorului unei construcţii autorizate în zona drumurilor publice să o demoleze dacă măsura este impusă de „construirea, modernizarea, modificarea, întreţinerea sau exploatarea drumului public, precum şi de asigurarea condiţiilor pentru siguranţa circulaţiei” dar este obligat să-l înştiinţeze „cu cel puţin 3 luni înainte de începerea lucrărilor la drum, în cazul construcţiilor şi instalaţiilor acceptate cu caracter provizoriu”.

Este greu de conceput şi, în orice caz, nu a fost probat că într-un interval de timp foarte scurt (14 zile de la emiterea autorizaţiei şi 8 zile de la realizarea efectivă a accesului temporar) s-au schimbat datele tehnice şi faptice care au impus acordarea autorizaţiei nr.178/2006. Sintagma utilizată de recurent, „nemulţumirea populaţiei” faţă de valorile de trafic de pe DN.1, nu poate, în sine, să justifice emiterea actului administrativ în discuţie, întrucât nefiind însoţită de o documentaţie adecvată, studii specifice etc., este imposibil de verificat de instanţa de contencios administrativ.

În plus, şi recurenta nu a criticat acest considerent al instanţei de fond, nu a existat temei pentru desfiinţarea intempestivă (a doua zi de la comunicarea adresei nr.93/2006) a lucrărilor provizorii efectuate, deşi legea impunea înştiinţarea deţinătorului lucrării cu trei luni înainte.

442

Pentru aceste considerente, constatând că nu există motive pentru admiterea recursului de faţă, în temeiul art.312 alin.(1) va fi respins ca nefondat.

4. Motivarea actului administrativ. Rolul motivării. Coordonatele motivării. Repere ale jurisprudenţei comunitare.

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.1580/11 aprilie 2008 Dosar nr.7070.3/42/2006

Prin acţiunea înregistrată la data de 9 iunie 2006, reclamantul..., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat a se anula actul numit „Fişa de evaluare a activităţii profesionale pe anul 2005” şi a se dispune acordarea calificativului „Foarte bine” în conformitate cu performanţele profesionale obţinute în anul 2005.

În motivarea acţiunii sale reclamantul a arătat că, prin actul atacat, emis de Curtea de Conturi – Camera de Conturi Buzău, a primit calificativul „satisfăcător”, la aprecierea subiectivă a directorului , calificativ care nu corespunde realităţii, fiind acordat netemeinic şi nelegal.

Reclamantul a susţinut că, începând cu anul 1993, a fost angajat de pârâtă, a primit numai calificative „F.B.”, iar ca urmare a actelor de control pe care le-a întocmit au fost recuperate la bugetul statului sau la bugetele locale sume importante.

A mai arătat reclamantul că toate actele de control întocmite în cursul anului 2005 au fost apreciate tot cu acelaşi calificativ, cu excepţia actului de control de la Primăria Buzău care a fost notat cu „nesatisfăcător” precum şi a altor două acte care au fost apreciate cu calificativul „bun” (la Primăria Municipiului Râmnicu Sărat şi Primăria Buda). A mai arătat că a fost şi sancţionat disciplinar cu avertisment, dar Tribunalul Buzău s-a pronunţat în sensul anulării deciziei de sancţionare, în consecinţă aceasta neputând fi luată în considerare.

În opinia reclamantului, notarea sa cu calificativul „satisfăcător” este nelegală în condiţiile în care colegi ai său au fost apreciaţi cu calificativul „foarte bine” deşi în anul 2005 nu au constatat nici un prejudiciu.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.Tribunalul Buzău- Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin

sentinţa nr.17209 din 2 octombrie 2006, în temeiul art.20 alin.(1) teza a II-a din Legea nr.554/2004 coroborat cu dispoziţiile art.3 pct.1 şi art.158 alin.(1) şi (3) din Codul de procedură civilă, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, reţinând, în esenţă, că reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că înţelege să conteste şi Hotărârea nr.66 din 3 mai 2005 prin care Curtea de Conturi a României a menţinut calificativul acordat de Camera de Conturi Buzău (instituţie fără personalitate juridică conform dispoziţiilor Legii nr.94/1992).

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.19 din 8 februarie 2007, a admis în parte acţiunea reclamantului, a anulat fişa de evaluare a acestuia precum şi Hotărârea nr.66/2006 şi a respins ca

443

inadmisibil capătul de cerere privind acordarea calificativului „foarte bine” pentru anul 2005.

Ulterior, prin decizia nr.2826 din 31 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr.19 din 8 februarie 2007, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că este necesară administrarea unor noi probe, instanţa de fond pronunţându-se asupra acţiunii în lipsa unor înscrisuri esenţiale.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că deşi s-a invocat împrejurarea participării reclamantului la 13 acţiuni de control în cursul anului 2005, la dosar nu s-au depus acte doveditoare în acest sens. Nu au fost depuse constatările acestor controale şi evaluarea lor. De asemenea, aprecierile asupra contribuţiei sau lipsei de contribuţie a reclamantului la efectuarea controalelor nu au fost susţinute de probe, nu s-au depus la dosar constatările scrise ale celor care aveau obligaţia de a le efectua. S-a omis a se descrie în concret, pentru fiecare act în parte concluzia legată de nivelul cunoştinţelor profesionale ale reclamantului. S-a mai reţinut că, în speţă, nu s-a depus întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii actului atacat, urmând ca la rejudecarea cauzei, instanţa de fond să o aibă în vedere.

Rejudecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr.134 din 18 septembrie 2007, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nici în raport cu probatoriul suplimentar prezentat, reclamantul nu a reuşit să dovedească că pentru anul 2005 calificativul obţinut nu corespunde activităţii desfăşurate.

Instanţa de fond a mai reţinut că evaluarea activităţii reclamantului în anul 2005, controlor financiar la Camera de Conturi Buzău, a avut la bază atât Normele metodologice de evaluare emise sub nr. 15539/2005 cât şi evaluarea constatărilor echipelor de control din care făcea parte şi reclamantul, acte noi depuse la dosarul cauzei, după casare. Până în luna august 2005 inclusiv, rapoartele de control ale reclamantului au primit aviz favorabil din partea fostei conduceri a Camerei de Conturi Buzău, care, de fiecare dată, a dispus descărcarea de gestiune, situaţie confirmată atât prin actele depuse la dosar cât şi prin depoziţia martorului Popescu Marian, fost coleg de serviciu cu reclamantul. Martorul însă, şi-a încetat activitatea la Camera de Conturi Buzău în luna septembrie 2005, dată de la care nu mai avea cunoştinţă de calitatea activităţii profesionale desfăşurate de reclamant.

Din cuprinsul notelor cuprinzând aprecierea calităţii actului de control, întocmite la rapoartele de control începând cu luna septembrie 2005, rezultă însă o serie de deficienţe în ceea ce priveşte activitatea profesională a reclamantului, consemnându-se la 04.10.2005 de către directorul adjunct faptul că controlorii financiari nu au precizat legea sau altă reglementare legală încălcată pentru abaterea constatată în raportul de control întocmit la 16.09.2005, pentru Primăria municipiului Râmnicu Sărat, privind cheltuielile de aprovizionare în sumă de 31.524,14 RON, achitate nelegal către diverşi prestatori de servicii, fapt ce contravine normelor de control financiar ulterior şi de valorificare a constatărilor aprobate de plenul Curţii de Conturi prin hotărârea nr. 33/2003, pct. 48.1 lit.b.

Instanţa de fond a mai constatat că în aceeaşi notă, al doilea punct, se reţine că raportul anual privind finanţele publice pe 2004, nu respectă cadrul de raportare cu privire la finanţele publice transmis de S.C.F.U. cu adresa nr. 14224/31.05.2004. De asemenea, nota de apreciere din 23.11.2005, întocmită la raportul de control

444

din 31.10.2005 al echipei de control din cadrul căreia făcea parte şi reclamantul, consemnează 4 deficienţe majore în derularea controlului, incluzând încălcări de acte normative, stabilirea unui prejudiciu nereal, fără corespondent în actele existente la instituţia controlată, stabilirea răspunderii materiale în sarcina altor persoane fizice decât cele culpabile, încălcări de reglementări în vigoare la data efectuării plăţilor, evidenţierea existenţei unor pagube majore în patrimoniul instituţiei controlate, deşi era vorba doar de o reglare de sume interbugetare. Echipa de control constituită pentru verificarea activităţii Regiei Autonome Municipale Buzău, care-1 include şi pe reclamant întocmeşte la 21.12.2005 un raport care primeşte un calificativ foarte bun în nota de apreciere, dar cu două critici: prima, vizând neurmărirea tematicii specifice de control stabilită prin art. 27 din Legea nr. 94/1992, modificată şi completată, iar cea de a doua, privind neexaminarea ultimului act de control încheiat de entitatea verificată, precum şi neconsemnarea despre aceasta de către controlorii financiari.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa a solicitat ca probatoriu suplimentar copiile actelor de control întocmite de recurentul-reclamant în anul 2005 din care, în sine, nu rezultă nimic suplimentar faţă de probele administrate anterior, rezultatele acţiunilor de control precum şi modul de apreciere al acestora de către conducerea Camerei de Conturi fiind deja cunoscute de către instanţă.

Se mai susţine că motivaţiile invocate de instanţă în susţinerea sentinţei nr.134/18.09.2007 fac referire la aprecierile actelor de control formulate de directorul adjunct al Camerei de Conturi Buzău (care au făcut parte din probatoriul iniţial asupra căruia instanţa se pronunţase corect prin sentinţa nr. 19/08.02.2007) şi nu la probatoriul solicitat suplimentar, aşa cum ar fi fost legal.

În opinia recurentului, instanţa a reţinut în mod superficial că martorul audiat, „fost coleg cu reclamantul”, neglijând faptul ca acesta a fost directorul Camerei Conturi Buzău de la înfiinţarea instituţiei (mai 1993) şi până în luna decembrie 2005, calitate care îi conferă dreptul să emită o părere mult mai autorizată asupra activităţii profesionale a recurentului, decât a directorului adjunct care a întocmit aprecierea şi care a fost numit în această funcţie în luna octombrie 2005; deşi, în declaraţia sa, martorul a avut numai aprecieri pozitive la adresa recurentului, subliniind faptul că se clasează printre cei mai buni controlori financiari, instanţa nu a reţinut niciunul din aceste aspecte.

Se mai arată că instanţa a avut în vedere în expunerea de motive numai actele de control incriminate de pârâtă (care au fost întocmite în perioada septembrie - decembrie 2005, după schimbarea conducerii Camerei de Conturi Buzău) neglijând faptul că actele de control întocmite de recurent în perioada ianuarie - septembrie 2005 au fost toate apreciate cu calificativul F.B.; se consideră că un calificativ anual trebuie sa reflecte activitatea desfăşurată pe întregul an şi nu cea desfăşurata pe o perioada de trei luni.

Printr-un alt motiv de recurs se susţine că instanţa a reţinut în mod eronat faptul că recurentul-reclamant a încălcat Normele de control cu ocazia întocmirii actelor de control la Primăria Rm.Sarat, Primăria Buzău şi R.A.M.Buzau, întrucât:

- niciunul din cele trei acte de control nominalizate mai sus nu a fost restituit pentru refacere sau completare, aşa cum prevăd Normele de control în cazul când actele de control sunt întocmite în mod defectuos. Acest aspect este confirmat prin

445

conţinutul încheierilor pronunţate de completele care au analizat şi valorificat aceste acte de control şi care se găsesc anexate la dosarul cauzei;

- din cele trei acte de control, două au fost apreciate cu calificativul „F.B.” respectiv cele întocmite la Primăria Rm. Sarat şi R.A.M. Buzau;

- ca urmare a acestor trei controale, au fost recuperate efectiv importante sume bani reprezentând prejudicii, astfel: la Primăria Rm. Sarat peste 40.000 RON recuperaţi, în timpul controlului, la Primăria Buzău peste 180.000 RON recuperaţi în lunile decembrie 2005 şi ianuarie 2006, la R.A.M. Buzău peste 40.000 Ron recuperaţi în urma controlului, iar prejudiciul de peste 2.200.000 RON (constatat de recurent şi un alt coleg , din echipa de 4 controlori) face şi în prezent obiectul unei cercetări penale aflate pe rolul D.N.A. Ploieşti;

- deşi cele trei controale au fost efectuate în echipă (la Primăria Rm. Sarat -2 controlori, la Primăria Buzău - 3 controlori şi la R.A.M. Buzau - 4 controlori), numai recurentul-reclamant şi controlorul G. F. care a făcut parte din echipa de la Primăria Buzău au fost sancţionaţi disciplinar şi apreciaţi cu calificativul „satisfăcător”, ceilalţi controlori fiind apreciaţi cu calificativul „F.B.”; de altfel, instanţa nu a avut în vedere faptul că sancţiunea de „avertisment scris” pe care au primit-o recurentul-reclamant şi controlorul financiar G. F. pentru actul întocmit la Primăria Buzău, a fost anulată definitiv şi irevocabil de instanţa de judecată, hotărârile judecătoreşti doveditoare fiind anexate la dosarul cauzei;

- calificativele parţiale şi calificativul general acordate prin Fişa de evaluare, cât şi Hotărârea nr. 66/03.05.2006 a Comitetului de Conducere a Curţii de Conturi a României nu sunt motivate în vreun fel, deşi motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind o dubla funcţie - o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarului actului, care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, şi a instanţei pentru a realiza controlul său jurisdicţional verificând elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului. Pe cale de consecinţă, aşa cum corect a reţinut instanţa Î.C.C.J.- Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr.2454/11.05.2007 pronunţată în dosarul nr.7069/42/2006 (prin care s-a anulat Fişa de evaluare a activităţii profesionale pe anul 2005 a controlorului financiar..), sancţiunea pentru nemotivarea actului administrativ nu poate fi decât anularea lui.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, apreciind că acordarea calificativului „satisfăcător” este corectă şi legală, fiind în exclusivitate o prerogativă a angajatorului, singurul în măsură să aprecieze activitatea profesională a salariatului său, cu respectarea normelor legale aplicabile în domeniu şi a regulamentului intern.

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art.3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Într-adevăr, Înalta Curte constată că, astfel cum intimata-pârâtă a arătat în întâmpinare, acordarea calificativelor este o prerogativă a angajatorului, motiv pentru care instanţa nu are competenţa de a acorda ea însăşi vreun calificativ. Prin urmare capătul de cerere prin care se solicită acordarea acestuia de către instanţă este inadmisibil.

Numai că procedura de acordare a calificativului, este supusă controlului judiciar, puterea discreţionară a angajatorului neputând depăşi limitele legalităţii, acest ultim aspect fiind de altfel recunoscut şi de intimata-pârâtă în întâmpinarea sa (fila 19 dosar recurs).

446

În cauză, Înalta Curte constată că nici în fişa de evaluare (filele 6-7 dosar nr.1619/2006) şi nici în Hotărârea nr.66 din 03 mai 2006 nu se motivează în detaliu calificativul acordat în baza criteriilor de evaluare din Normele Metodologice de evaluare a activităţii profesionale a salariaţilor Curţii de Conturi (nr.15539 din 27 octombrie 2000) . De asemenea, Înalta Curte constată că, în ipoteza în care se hotărăşte a se utiliza şi criterii suplimentare, acestea trebuie, pe de o parte, să fie clar precizate şi folosite în evaluarea activităţii tuturor angajaţilor pentru a înlătura orice posibilitate de discriminare, iar, pe de altă parte, să fie aduse la cunoştinţa angajaţilor la începutul perioadei evaluate.

Se mai constată că motivările concrete privind evaluările s-au formulat doar ulterior, în faţa instanţelor, în întâmpinările depuse la dosarele cauzei, dar iniţial, la emiterea actelor atacate nu s-a procedat la o descriere a constatărilor care au determinat calificativele pentru criteriile din fişă.

Aceasta în condiţiile în care este cunoscut că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută şi fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie sau de lege constituie exces de putere conform dispoziţiilor art.2 lit.m din Legea nr.554/2004.

Aşadar, Înalta Curte reţine că orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenţei de a emite acel act administrativ, ci şi din perspectiva posibilităţii persoanei şi a societăţii de a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării graniţelor dintre puterea discreţionară şi arbitrariu. A accepta teza potrivit căreia angajatorul nu trebuie să-şi motiveze deciziile, echivalează cu golirea de conţinut a esenţei democraţiei, a statului de drept bazat pe principiul legalităţii.

De altfel, şi în jurisprudenţa comunitară se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competenţa să efectueze revizuirea actului (cazul C -367/1995).

Astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. Mai mult, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrag nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (C-41/1969).

O detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi, în acelaşi timp, permite exercitarea de către Curte a controlului jurisdicţional (C-509/1993).

Postura participativă a cetăţeanului este astfel obligatoriu legată de principiile generale comunitare printre care şi cel al transparenţei, or, cea mai importantă cale de a conferi viabilitate acestor principii, inclusiv cel al justiţiei, este tocmai instituirea obligativităţii motivării actelor autorităţilor publice.

Şi Constituţia României prevede, în art.31 alin.(2), obligaţia autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţeanului asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

447

Aceasta cu atât mai mult cu cât în speţă, astfel cum s-a arătat, efectele actului administrativ privesc dreptul la muncă, drept ce nu poate fi vătămat printr-un act nemotivat în sensul celor mai sus arătate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond trebuia să reţină aspectul nemotivării actelor atacate, motivarea, reprezentând, astfel cum s-a arătat în cele ce preced o obligaţie generală a autorităţii publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparenţă în profitul beneficiarului actului care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Cum în cauză instanţa de fond nu a avut în vedere aceste aspecte esenţiale, deşi este cunoscut că sancţiunea pentru nemotivarea actului administrativ nu poate fi decât anularea acestuia, Înalta Curte, în urma admiterii recursului, în baza prevederilor art.312 şi 314 Cod procedură civilă coroborate cu cele ale art.20 şi 28 din Legea nr.554/2004, rejudecând pricina va modifica sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantului, a anulării actelor atacate şi a obligării pârâtei să întocmească o nouă fişă de evaluare a activităţii reclamantului pentru anul 2005, având în vedere considerentele mai sus arătate. Se va respinge capătul de cerere privind acordarea calificativului anual ca inadmisibil.

5. Motivarea actului administrativ. Rolul motivării. Coordonatele motivării.

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.1553/ 9 aprilie 2008 Dosar nr.10926/1/2007

Prin cererea adresată Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantul ...a formulat cerere de numire în funcţia de judecător la Judecătoria Slatina, iar ulterior a revenit asupra cererii solicitând numirea în funcţia de judecător la Judecătoria Constanţa .

Prin Hotărârea nr.748 din 7 noiembrie 2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii cererea de numire în funcţia de judecător a fost respinsă.

Pentru a hotărî în sensul arătat, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avut în vedere înscrisurile prezentate, avizele instanţelor implicate, dispoziţiile legale în materie şi prestaţia la interviu a reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs .....criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală, netemeinică şi discriminatorie.

Recurentul susţine că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul nerespectării procedurii prevăzute de legislaţia incidentă în cauză.

Din analiza prevederilor art.61 din Legea nr.303/2004 republicată şi a art.23 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.193/2006 rezultă că, în vederea soluţionării unei cereri de tipul celei pe care a formulat-o recurentul, se susţine un singur interviu în faţa Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

448

În cauză susţine recurentul, pentru soluţionarea cererii de numire în funcţia de judecător a fost impus un al doilea interviu, în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii , procedură neprevăzută de lege şi în consecinţă nelegală.

Hotărârea atacată este nelegală sub aspectul nemotivării sale, conform art.29 alin.4 din Legea nr.317/2004.

Recurentul apreciază că sub aspectul raportării la un criteriu de apreciere neprevăzut de lege, respectiv prestaţia la interviul susţinut în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a greşitei aprecieri a criteriilor prevăzute de lege pentru soluţionarea unei cereri de numire în funcţia de judecător, hotărârea este netemeinică.

În motivarea cererii, recurentul arată că Hotărârea nr.748/2007, este discriminatorie, la situaţii identice fiind adoptate soluţii diferite, nejustificate de un interes legitim.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. A arătat că la adoptarea hotărârii s-au avut în vedere atât interesul procurorului solicitant, cât şi interesul instanţei la care se propune numirea, iar prevederile art.61 alin.1 din Legea nr.303/2004, nu exclud posibilitatea susţinerii unui alt interviu în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Aceste prevederi legale sunt supletive în sensul că recomandarea dată de Secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu implică automat numirea în funcţia de judecător, fiind necesară întrunirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art.23 din Regulament.

Examinând cauza în raport cu motivele de recurs formulate şi sub toate aspectele, conform art.3041 Cod procedură civil, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.748 din 7 mai 2007 au fost respinse cererile de numire în funcţia de judecător formulată de un număr de 54 procurori, printre care şi recurentul, în baza dispoziţiilor art.61 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată, art.22 – 23 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procurori şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.193/2006 şi a art.35 lit.a din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii republicată şi modificată.

În partea expozitivă a actului s-a făcut trimitere la Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.738 din 1 mai 2007 prin care a fost aprobată lista posturilor vacante de judecători destinate procedurii de soluţionare a cererilor formulate de procurori pentru numirea în funcţia de judecător.

Prin Hotărârea nr.448 din data de 7 mai 2007- Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a constatat că un număr de 62 procurori îndeplinesc condiţiile de numire în funcţia de judecători, printre care şi recurentul.

Pentru a examina modul în care Consiliul Superior al Magistraturii îşi exercita dreptul de apreciere în privinţa îndeplinirii cerinţelor legale pentru numirea în funcţia de judecător, este obligatoriu potrivit art.29 alin.(4) din Legea nr.317/2004, republicată, modificată şi completată ca hotărârea atacată să fie motivată. Motivarea conferă actului administrativ, transparenţa, fiind importantă atât pentru cel vizat cât şi pentru instanţa de judecată care înfăptuieşte controlul de legalitate.

Din perspectiva instanţei de judecată, motivarea este decisivă pentru a face demarcaţia dintre actul administrativ adoptat în cadrul marjei de apreciere conferite de lege autorităţii publice şi cel adoptat prin exces de putere, astfel cum

449

este definit acest termen în art.2 alin.1 lit.n) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, modificată şi completată.

Deşi Hotărârea nr.748 din 8 mai 2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii este succint şi generic motivată, totuşi raţiunea pentru care cererea formulată de un număr de 54 procurori pentru care şi recurentul, a fost respinsă, poate fi uşor decelată, fiind menţionate criteriile avute în vedere la adoptarea acesteia respectiv avizele date de conducerile parchetelor şi instanţelor în cazurile prezentate privind traseul profesional precum şi prestaţia avută în cadrul interviului în faţa Plenului.

Se constată astfel ca nefondată critica recurentului privind nemotivarea hotărârii atacate.

În privinţa procedurii prevăzută de legislaţia în materie, se constată că formal recurentul îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru a fi numit în funcţia de judecător, însă dispoziţiile art.61 alin.1 din Legea nr.303/2004 republicată şi modificată prevăd şi obligativitatea susţinerii unui interviu în faţa Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii în cazul procurorilor care solicită numirea ca judecător.

În cadrul marjei de apreciere pentru verificarea condiţiilor de numire în funcţia de judecător, nu se poate reţine că susţinerea unui interviu în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, reprezintă un abuz de drept, în condiţiile în care interviul susţinut în faţa Secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu exclude posibilitatea susţinerii interviului şi în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii care are atribuţia de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor conform art.61 alin.1 din Legea nr.303/2004.

De altfel, recurentul nu critică hotărârea atacată ca fiind arbitrară ori adoptată cu exces de putere sub aspectul prestaţiei avute la interviul din faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii astfel că intervievarea acestuia alături de ceilalţi procurori care au solicitat numirea în funcţia de judecător, apare ca fiind legitimă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate, apreciată ca fiind discriminatorie, se constată ca fiind nefondat întrucât principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitate de soluţii pentru situaţii identice, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

Mai mult, referirea la situaţii similare de numire a unor procurori în funcţia de judecători, Înalta Curte constată că o practică administrativă nelegală, nu poate constitui fundamentul juridic al unei soluţii pronunţate în cadrul controlului de legalitate exercitat în temeiul art.29 alin.7 din Legea nr.317/2004.

Totodată, Curtea constată că nu s-a dovedit o situaţie asemănătoare cu cazul procurorilor ce au fost numiţi ca judecători în raport de cerinţele prevăzute de art.23 din Regulament printre care şi de interviul susţinut separat de către candidaţi în faţa autorităţii competente să le evalueze în concret şi să facă propunerea către Preşedintele României.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând legalitatea hotărârii atacate.2. Exercitarea dreptului de apreciere de către autoritatea administrativă şi controlul judiciar al acesteia

I. Marja de apreciere. Limite. Aplicarea unei sancţiuni în sarcina unui operator de telefonie mobilă. Principiul proporţionalităţii

450

R O M A N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.335/22 ianuarie 2009 Dosar nr.4595/1/2008

Prin sentinţa civilă nr.400 din 6 februarie 2008 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate acţiunile conexe formulate de S.C. „..” SA (fostă S.C. „..” SA) în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei, având ca obiect anularea deciziei nr.1194 din 14 septembrie 2004 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr.1194 din 14 septembrie 2004 a Preşedintelui A.N.R.C., a fost aplicată reclamantei, începând cu data de 15.09.2004, sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 15.000.000 lei/ zi de întârziere, până la data executării obligaţiei de a transmite în mod complet şi corect documentaţia solicitată prin notificarea prevăzută la art.1. Dispoziţiile art.1 din decizie se referă la documentaţia aferentă modelului de tip „top down” de calculaţie a costurilor medii incrementale pe termen lung solicitată prin notificarea transmisă de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei cu nr.16529 din 12 iulie 2004.

Instanţa de fond a constatat că decizia a fost emisă în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr.79/ 2002, O.G. nr.34/2002 şi a Regulamentului privind realizarea modelului de tip „top down” de calculaţie a costurilor medii incrementale pe termen lung de către reclamantă.

Potrivit art.12.1 din Regulamentul privind realizarea modelului de tip „top down” de calculaţie a costurilor incrementale pe termen lung de către S.C. „Mobifon” SA aprobat prin Decizia preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei nr.1382/EI din 18.12.2003, până la data de 31.02.2004, operatorul va pune a dispoziţia acestei autorităţi documentaţia modelului de calculaţie a costurilor care va conţine cel puţin elementele prevăzute în prezentul regulament.

S-a mai reţinut că, urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii, a fost emisă decizia contestată, în conformitate cu dispoziţiile art.19 alin.1 lit.a) din O.G. nr.34/2002 potrivit cărora autoritatea de reglementare poate obliga operatorii la plata unor amenzi administrative în sumă de până la 300.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculată de la data stabilită prin decizie, pentru a-i determina să furnizeze, în mod complet şi corect, în conformitate cu solicitarea scrisă a autorităţii de reglementare, informaţiile care le-au fost cerute în conformitate cu prevederile art.11 alin.3, art.13 alin.3 sau de art.17 alin.1, precum şi orice informaţii cerute în mod neechivoc de autoritatea de reglementare, în aplicarea prevederilor ordonanţei.

Instanţa de fond a reţinut că sancţiunea aplicată prin decizia contestată nu este una contravenţională, ci una administrativă aplicată pentru netransmiterea documentaţiei solicitate prin notificarea nr.16529/2004, această obligaţie încadrându-se, contrar opiniei reclamantei, în ipotezele precizate de art.19 din O.G. nr.34/2002.

Astfel, netransmiterea în mod complet şi corect a acestei documentaţii a determinat aplicarea sancţiunii administrative contestate.

451

Instanţa a mai reţinut că neîndeplinirea de către Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei a obligaţiei privind realizarea sistemului contabil de tip „bottom up” la care face referire reclamanta, nu constituie o împrejurare de natură să înlăture vinovăţia reclamantei, în condiţiile în care îndeplinirea obligaţiei de transmitere a documentaţiei nu este condiţionată de îndeplinirea de către A.N.R.C. a obligaţiei anterior menţionate.

Mai mult, reclamanta nu precizează în mod concret care au fost demersurile pe care le-a făcut în vederea îndeplinirii obligaţiei de transmitere a documentaţiei, care au fost eforturile depuse pentru dezvoltarea modelului, conform cerinţelor Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei. la care face referire în adresa nr.11655 din 14.05.2004.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. „..” SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 şi 3041 Cod procedură civilă, după cum urmează:

1. Sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii (art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta – reclamantă a arătat că instanţa de fond a ignorat principiul dreptului la apărare şi rolul activ, respingând în mod greşit o probă utilă, pertinentă şi concludentă în soluţionarea cauzei – proba cu expertiză tehnică de specialitate, solicitată la termenul din 30 ianuarie 2008.

În opinia recurentei – reclamante, în raport cu specificul cauzei şi în considerarea prevederilor art. 13 şi 28 din Legea contenciosului administrativ, pe de o parte, administrarea probei era esenţială pentru legala soluţionare a pricinii şi pe de altă parte, instanţa de contencios administrativ era obligată să-şi manifeste rolul activ şi să dispună administrarea probelor necesare în verificarea legalităţii actului administrativ dedus judecăţii.

2. Netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei de fond (art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă.

Recurenta – reclamantă a subsumat acestui motiv de recurs următoarele argumente:

2.1. Lipsa menţiunilor privind informaţiile netransmise sau a celor menite a modifica în mod cert în ce constă executarea necorespunzătoare a obligaţiei de a depune documentaţia încalcă principiul motivării a actului administrativ – condiţie de legalitate consacrată în doctrină şi rezultată din interpretarea art. 31 din Constituţie, a cărei neîndeplinire nu a fost sancţionată de către instanţa de fond.

2.2. Lipsa menţiunilor indicate mai sus nu permite verificarea respectării principiului proporţionalităţii – condiţie de legalitate a actului administrativ care impune echilibrul între faptă şi măsura administrativă aplicată, neregularitate a cărei nesancţionare atrage nelegalitatea sentinţei.

2.3. Instanţa de fond a ignorat modificarea legislativă survenită cu privire la conţinutul art. 19 din O.G. nr. 34/2002, care la data soluţionării cauzei făcea referire la informaţiile cerute conform prevederilor art. 11 alin. (3) sau ale art. 13 alin. (3) – înregistrări contabile, inclusiv date provenind de la terţi privitoare la venituri şi informaţii care stau la baza determinării unor tarife.

Informaţiile contabile nu se confundă însă cu documentaţia însăşi, care impune crearea unui program contabil de determinare a costurilor, iar comunicarea

452

lor nu poate fi asimilată unei obligaţii de construire a unui model matematic de calculaţie a costurilor – obligaţie pe care recurenta – reclamantă susţine că îi este imposibil să o îndeplinească, din cauza standardelor diferite de contabilitate utilizate anterior promovării actului normativ în discuţie.

2.4. Instanţa de fond a răsturnat sarcina probei şi a pretins dovada unui fapt negativ nedefinit, constând în incapacitatea fizică de realizare a obligaţiei impuse de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii, în condiţiile în care autorităţii publice îi revenea obligaţia de a face dovada că imposibilitatea realizării modelului este culpabilă şi exclusiv subiectivă.

În concluzie, recurenta – reclamantă a solicitat, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii, anularea deciziei contestate şi exonerarea de plata amenzii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar , intimata – pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând amplu şi detaliat fiecăreia dintre criticile aduse hotărârii instanţei de fond.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurenta – reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ decizia nr. 1194/14 septembrie 2004 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii, prin care a fost sancţionată cu o amendă administrativă de 15.000.000 lei vechi pe zi de întârziere începând cu data de 15 septembrie 2004 şi până la data executării obligaţiei de a transmite în mod complet şi corect documentaţia aferentă modelului de tip „top-down” de calculaţie a costurilor medii incrementale pe termen lung, solicitată prin notificarea nr. 16529/12 iulie 2004.

Decizia a fost emisă în temeiul art. 38 alin. (1), (3) şi (5) din O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 591/2002 şi al art. 19 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 34/2002 privind accesul la reţelele publice de comunicaţii electronice şi la infrastructura asociată, precum şi interconectarea acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 527/2002.

De asemenea, au fost avute în vedere dispoziţiile pct. 12.1 din Regulamentul privind realizarea modelului de tip „top – down” de calculaţie a costurilor medii incrementate pe termen lung de către S.C. ..S.A. aprobat prin decizia nr. 1382/EI din 18 decembrie 2003 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii, care fixa data limită de 31 martie 2004 până la care operatorul urma să depună documentaţia modelului de calculaţie a costurilor, care să conţină cel puţin elementele prevăzute în regulament.

Sancţiunea administrativă aplicată recurentei – reclamante este reglementată de art. 19 alin. 1 lit. a) din O.G. nr. 34/2002, aprobată prin Legea nr. 527/2002, având următorul conţinut:

„(1) Autoritatea de reglementare poate obliga, prin decizie, operatorii la plata unor amenzi administrative în sumă de până la 30.000.00 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculată de la data stabilită prin decizie, pentru a-i determina:

a) să furnizeze în mod complet şi corect, în conformitate cu solicitarea scrisă a autorităţii de reglementare, informaţiile care le-au fost cerute conform prevederilor art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (3) sau ale art. 17 alin. (1), precum şi orice alte informaţii

453

cerute în mod neechivoc de autoritatea de reglementare în aplicarea prevederilor prezentei ordonanţe”.

Această prevedere legală a fost supusă controlului de constituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 24 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, dar excepţia de neconstituţionalitate invocată în acest sens de recurenta – reclamantă în faţa instanţei de fond, a fost respinsă prin Decizia nr. 160/28 februarie 2006. Curtea Constituţională a reţinut că posibilitatea unei autorităţi publice de a aplica sancţiuni administrative nu contravine dispoziţiilor constituţionale, reprezentând o manifestare firească a autorităţii de care dispune aceasta, iar sancţionarea cu amendă pentru neîndeplinirea unor obligaţii de către operatorii de reţele de comunicaţii electronice dă expresie preocupării statului de a proteja interesele naţionale şi de a descuraja comportamentul contrar acestora, fără a aduce atingere principiilor proclamate de Legea fundamentală.

O a doua excepţie de neconstituţionalitate a aceleiaşi prevederi legale, invocată de recurenta – reclamantă cu referire la normele constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1) şi (2), 23 alin. (11) şi 136 alin. (5) din Legea fundamentală a fost respinsă prin decizia nr. 789/27 septembrie 2007.

Sentinţa pronunţată de instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului normativ astfel configurat, iar amploarea şi detalierea motivării constituie expresia analizei aprofundate a tuturor probelor administrate în cauză, această concluzie a instanţei de recurs fiind fondată pe considerentele ce vor vi expuse în continuare:

1. Prima critică adusă hotărârii recurate vizează o încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, încălcarea constând, în opinia recurentei - reclamante, în ignorarea principiului dreptului la apărare şi rolului activ al instanţei, prin respingerea unei probe utile, pertinente şi concludente în soluţionarea cauzei.

Într-adevăr, nesocotirea unor principii fundamentale, în măsura în care nu se încadrează în alte motive de recurs, ar putea fi subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, dar nu se poate vorbi despre o ignorare a principiului dreptului la apărare în condiţiile în care pe tot parcursul procesual derulat în faţa instanţei de fond pe o durată de mai mult de 3 ani partea a beneficiat de asistenţă calificată, care a făcut uz de instrumentele procedurale pe care le-a considerat adecvate apărării intereselor sale. Procesul judiciar este supus însă unor forme şi termene procedurale, reglementate prin norme care au tocmai rolul de a organiza exercitarea actului de justiţie şi de a garanta părţilor caracterul echitabil al procedurii şi derularea ei într-un termen rezonabil.

În speţă, acţiunile conexe au fost înregistrate în cursul lunii octombrie 2004, probele au fost încuviinţate de instanţa competentă la data de 17 ianuarie 2005, când reclamanta a solicitat numai înscrisuri şi interogatoriu, iar proba cu expertiză contabilă a fost solicitată abia la termenul din 30 ianuarie 2008.

Partea a susţinut, în faţa instanţei de fond, că nevoia dovezii ar fi reieşit din dezbateri, fiind revelată prin răspunsurile date de pârâtă la unele întrebări din interogatoriu, dar răspunsul la interogatoriu fusese depus la dosar încă din data de 14 martie 2005, dată de la care se scurseseră aproape trei ani, timp în care au fost invocate şi cele două excepţii de neconstituţionalitate succesive.

În aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu sunt întrunite condiţiile art. 138 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă, făcând, totodată, şi o analiză adecvată a utilităţii, pertinenţei şi concludentei probe prin prisma obiectului şi

454

specificului cauzei cu care a fost învestită şi considerând suficiente probele cu înscrisuri şi interogatorii, deja administrate.

Rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă nu poate fi exercitat altfel încât că creeze un dezechilibru între părţi în folosirea drepturilor procedurale, iar împrejurarea că instanţa nu a încuviinţat o probă în afara cadrului legal instituit prin art. 112, 115 şi 138 Cod procedură civilă ori că nu a dispus-o din oficiu nu poate constitui prin ea însăşi un temei al reformării sentinţei.

2. Cu privire la netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă.

2.1. Motivarea actului administrativ constituie, într-adevăr, o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice. Standardele privind amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului şi de circumstanţele cauzei, scopul obligaţiei de motivare fiind acela de a evita abuzurile administraţiei, prin indicarea transparentă a mecanismului emiterii sau adoptării deciziei administrative, de a permite destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile şi efectele deciziei şi de a face posibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate.

Decizia de sancţionare a recurentei – reclamante face trimitere la Regulamentul privind realizarea modelului de tip top-down de calculaţie a costurilor incrementale pe termen lung de către S.C. ...S.A., aprobat prin decizia nr. 1382/EI/ 18 decembrie 2003. Acest regulament cuprinde prevederi privind scopul, definiţiile termenilor relevanţi, descrierea modelului de calculaţie a costurilor, serviciile şi incrementele modelate, costul activelor imobilizate, structura şi optimizarea pieţei, tratamentul cheltuielilor operaţionale, procesul de alocare şi determinare a costurilor, transparenţa şi rezultatele modelului de calculaţie – elemente expuse într-o manieră clară şi detaliată, de natură a face posibilă, într-un mod rezonabil, orientarea conduitei destinatarului, fie şi prin recurgerea la consultanţă de specialitate. De asemenea emiterea deciziei a fost precedată de o amplă corespondenţă purtată între părţi cu privire la modelul de calculaţie a costurilor.

În aceste condiţii, împrejurarea că emitentul deciziei de sancţionare nu a reluat in extenso elementele prevăzute în regulament nu poate justifica sancţiunea extremă a anulării actului administrativ.

2.2. În dezvoltarea criticilor referitoare la nerespectarea principiului proporţionalităţii şi nesancţionarea de către instanţa de fond a acestei neregularităţi, recurenta – reclamantă a invocat în principal tot argumente legate de fundamentarea şi motivarea deciziei de sancţionare, analizate pe larg în considerentele privind punctul 2.1.

În plus, se impune menţiunea că sancţiunea aplicată S.C. ... S.A. este una administrativă, iar nu contravenţională, astfel că nu este supusă condiţiilor prevăzute în art. 16 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Raportul de drept administrativ este şi el guvernat de principiul proporţionalităţii între măsura dispusă în fiecare caz individual şi interesul public ocrotit, impunând ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate.

În speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, din corespondenţa purtată între părţi rezultă că autoritatea emitentă şi-a manifestat disponibilitatea de a prelungi termenele de elaborare a modelului de tip „top – down”, dar recurenta – reclamantă nu a menţionat o altă dată la care ar fi urmat să depună documentaţia, ea pledând în fapt pentru un alt model de calculaţie, cel de tip „bottom up”. De asemenea, este de reţinut că amenda aplicată se situează la jumătatea limitei

455

maxime prevăzute de lege, astfel încât, pe baza elementelor expuse mai sus, nu se poate vorbi despre o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere al autorităţii emitente.

2.3. Nici motivul privind ignorarea, de către instanţa de fond, a modificării legislative survenite cu privire la conţinutul art. 19 din O.G. nr. 34/2002 nu este fondat, pentru că invocata modificare legislativă nu este de natură să atragă concluzia nelegalităţii deciziei de sancţionare.

De regulă, motivele de nulitate a actului administrativ se analizează în raport cu situaţia existentă în momentul emiterii lui, ceea ce nu exclude însă în totalitate evaluarea unor împrejurări intervenite ulterior, pentru a se verifica dacă actul administrativ îşi menţine aptitudinea de a răspunde scopului pentru care a fost emis, cu păstrarea echilibrului între interesul public şi drepturile şi interesele legitime ale destinatarului actului.

Dar nici privită din această perspectivă, evoluţia legislativă invocată de recurenta – reclamantă nu-i susţine punctul de vedere, pentru că documentaţia privind modelul de calculaţie a costurilor poate fi încadrată în categoria informaţiilor, care stau la baza determinării unor tarife, „informaţia” fiind legată de suportul prin care este transmisă.

2.4. În fine, sentinţa a fost criticată pentru răsturnarea sarcinii probei şi impunerea obligaţiei de dovedire a unui fapt negativ nedefinit, susţineri care nu pot fi însă acceptate.

Actul administrativ se bucură de prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate, iar în speţă autoritatea emitentă a prezentat temeiurile care au fundamentat măsura dispusă şi a depus la dosar documentaţia care a stat la baza acesteia, revenind recurentei – reclamante sarcina de a face dovada contrară, pentru a răsturna acele prezumţii.

Incidenţa în răspunderea administrativă a prezumţiei de nevinovăţie, invocată în dezvoltarea acestui motiv de recurs, a fost analizată şi de Curtea Constituţională în decizia nr. 789/27 septembrie 2007, prin care a soluţionat cea de-a doua excepţie de neconstituţionalitate a art. 19 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 34/2002 invocată de recurenta – reclamantă.

În considerentele deciziei s-a reţinut că principiul prezumţiei de nevinovăţie nu poate fi desprins de contextul său constituţional, care îl leagă de libertatea individuală a persoanei şi de soluţionarea procesului penal până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Or, articolul 19 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 34/2002 nu vizează situaţii care să aducă atingere libertăţii individuale şi nu reglementează un raport de drept penal, ci instituie o sancţiune de drept administrativ, care are deschisă calea accesului la justiţie în cadrul procedurii specifice contenciosului administrativ.

Scopul probei cu expertiză contabilă solicitate de recurenta – reclamantă şi respinse de instanţa de fond conform celor expuse mai sus (punctul 1) consta în verificarea existenţei informaţiilor în contabilitatea proprie, în condiţiile în care principiile şi obligaţia de organizare a contabilităţii financiare şi de gestiune erau reglementate încă din anul 1991, prin Legea contabilităţii nr. 82/1991.

În notele scrise, recurenta – reclamantă a făcut referire şi la caracterul nedefinit şi nelimitat în timp al amenzii, ce îi conferă, în opinia sa, un caracter perpetuu, continuu, invocând hotărârea CJCE din 21 septembrie 1989 (Hoechst AGc. Comisia CE, cauzele conexe C – 46/87 şi C-227/88).

Între aceste cauze nu se poate face însă o analogie în sensul către care tinde recurenta – reclamantă, pentru că jurisdicţia comunitară a avut de verificat condiţiile

456

de legalitate ale aplicării unei sancţiuni, reglementate de un anumit regulament comunitar, făcând distincţie între o primă decizie de sancţionare a unei întreprinderi care s-a opus efectuării unei verificări la sediul său, cu o amendă exprimată într-un număr de unităţi de cont pe zi de întârziere, până la efectuarea verificării şi decizia finală de fixare definitivă a amenzii, CJCE reţinând că aceasta din urmă este supusă obligaţiei de audiere a părţii interesate şi de consultare a organismului consultativ în materia supusă analizei.

Contrar susţinerilor recurentei – reclamante, CJCE nu a declarat nelegală impunerea unui mijloc de constrângere a întreprinderii în vederea conformării acesteia faţă de obligaţiile legale, mijloc de constrângere constând în amenda stabilită într-o sumă pe zi de întârziere, ci dimpotrivă, a respins acţiunile şi a afirmat că refuzul reclamantei de a pune în aplicare şi de a recunoaşte deplina eficacitate a unor acte valide ale instituţiilor comunitare este incompatibil cu obligaţia de respectare a forţei executorii a acestora şi nu poate fi justificat prin invocarea unor interese juridice pretins a fi superioare, corespunzătoare garantării unei proceduri de instrumentare legale şi constituţionale.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, menţinând sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.

2. Principiile conduitei fiscale. Marja de apreciere de care dispune autoritatea fiscală. Principiul proporţionalităţii

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.5680/10 decembrie 2009 Dosar nr.909/43/2007

A. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul acţiuniiReclamanta S.C. „...” SA a chemat în judecată Agenţia Naţională de

Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta să dispună anularea deciziei nr.232 din 15 august 2007 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea parţială a Deciziei de impunere nr.22 din 5 mai 2007 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi exonerarea societăţii de la plata sumei de 742.007 lei, prevăzută în Raportul de inspecţie fiscală, compusă din 525.104, impozit pe profit; 214.966 lei majorări şi 2.007 lei penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamata a arătat că la soluţionarea contestaţiei nu au fost avute în vedere efectele juridice ale contractului de prestări servicii încheiat de reclamantă la 24 august 2000, cu Societe ... , în virtutea căruia reclamantei trebuia să i se asigure asistenţă şi experienţă tehnică necesară îmbunătăţirii gestiunii sale, şi că aceste efecte au fost prorogate anual, ca urmare a nedenunţării contractului de către părţi.

457

S-a mai susţinut şi că potrivit motivării deciziei de soluţionare a contestaţiei, contractul nu ar conţine elementele prevăzute de H.G.nr.859/2002 şi H.G. nr.44/2004, deşi acesta cuprinde atât obligaţiile asumate de societatea străină cât şi modalitatea de plată a serviciilor de consultanţă.

Reclamanta a solicitat suspendarea actului administrativ (Decizia nr.22/2007) a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mureş, până la soluţionarea pe fond a acţiunii, justificând urgenţa cauzei şi prejudicierea intereselor societăţii: creanţa pretinsă nu este certă, executarea silită a acesteia îi poate bloca activitatea, datorită lipsei de lichidităţi, precum şi disponibilizarea angajaţilor, astfel că s-ar anula efectele privatizării. În plus, deşi instanţa s-a pronunţat deja pe o asemenea cerere, prin sentinţa nr.69 din 31 iulie 2007, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a început o nouă executare silită, ceea ce contravine legii.

Repusă pe rol cauza în vederea clarificării acestui petit, reclamanta a susţinut că renunţă la soluţionarea lui, instanţa fiind chemată să se pronunţe doar cu privire la nelegalitatea actelor administrative atacate.

2. Hotărârea primei instanţeCurtea de Apel Târgu Mureş - Secţia comercială, de contencios administrativ

şi fiscal, prin sentinţa nr.50 din 17 martie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, dispunând anularea în parte a deciziei nr.232 din 15 august 2007 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor precum şi a deciziei de impunere nr.22 din 5 mai 2007 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mureş, în sensul exonerării reclamantei de plata impozitului pe profit suplimentar aferent perioadei 1 iulie 2002 – 31 decembrie 2006.

De asemenea, a luat act de renunţarea reclamantei la soluţionarea petitului privind suspendarea efectelor actelor atacate şi a obligat pârâta la cheltuieli de judecată, în cuantum de 49.624 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut privitor la fondul pricinii că deductibilitatea cheltuielilor cu servicii de natura celor în litigiu este reglementată de mai multe acte normative în vigoare de-a lungul întregii perioade supuse controlului, dar condiţiile care se regăsesc în toate reglementările aplicabile în speţă sunt:

a) cheltuielile cu servicii (inclusiv consultanţă sau management) să fie justificate de un contract scris;

b) posibilitatea verificării prestatorilor, în legătură cu natura serviciilor şi verificarea prestaţiei prin analiza documentelor justificative;

c) contribuabilii să poată justifica necesitatea prestării serviciilor în scopul desfăşurării activităţii proprii;

d) contractul trebuie să cuprindă suficiente elemente necesare verificării modului de executare a contractului: date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate şi a tarifelor percepute, valoarea totală a contractului, defalcarea cheltuielilor să se facă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului, şi

e) pentru perioada 01.01.2002 - 30.06.2002, plata acestor servicii să nu determine pierderi la nivelul unui exerciţiu financiar.

Având în vedere aceste condiţii, pentru a beneficia de deductibilitatea cheltuielilor aferente serviciilor, instanţa a reţinut că, pentru perioada 01.01.2002 - 30.06.2002, era necesar ca plata serviciilor să nu determine pierderi la nivelul unui exerciţiu financiar; or, în prezenta cauză, pentru anul 2002, societatea a înregistrat,

458

potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, pierderi, astfel că, pentru primul semestru, cheltuielile aferente serviciilor nu pot fi deduse, întrucât deducerea ar contribui la mărirea pierderii pentru acest an.

Concluzionând, instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată pentru restul perioadei, iar decizia atacată şi actele subsecvente sunt întocmite cu încălcarea legii, urmând ca prin admiterea acţiunii, acestea să fie anulate.

3. Recursul autorităţii fiscaleÎmpotriva acestei sentinţe a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare

Fiscală prin reprezentat Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Mureş, criticând sentinţa pentru nelegalitatea şi netemeinicie în baza art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond s-a prevalat, în adoptarea soluţiei date, doar de susţinerile reclamantei, ignorând apărările fundamentate ale autorităţii fiscale şi actele depuse la dosar şi că societatea nu a prezentat documente din care să rezulte prestarea efectivă a serviciilor de asistenţă tehnică, în baza unui contract care să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege şi a cărui durată de valabilitate să se încadreze în perioada supusă verificărilor.

A mai arătat că soluţia dispusă de autorităţile fiscale prin decizia de impunere şi prin decizia de soluţionare a contestaţiei este în deplină concordanţă cu prevederile succesive ale art.9 alin.(7) din Legea nr.414/2002 privind impozitul pe profit şi art.21 alin.(4) din Codul fiscal, care impun anumite condiţii cumulative pentru deductibilitatea cheltuielilor:

- serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum şi tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare;

- contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.

În plus, a arătat că pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 30 iunie 2002, O.G.nr.70/1994, atunci în vigoare, prevedea explicit nedeductibilitatea cheltuielilor cu serviciile facturate de persoane fizice şi juridice nerezidente, dacă plata acestora determina pierderi la nivelul unui exerciţiu financiar sau mărea pierderea deja înregistrată.

Un alt aspect pe care – în opinia recurentei-pârâte – instanţa de fond nu l-a analizat suficient a fost cel referitor la forma contractului încheiat cu Societe ... (Franţa) la data de 24 august 2000, contract care nu conţine elementele expres prevăzute de H.G. nr.859/2002 şi H.G.nr.44/2004: termenul de execuţie, tarifele percepute, valoarea totală a contractului şi modul de defalcare a cheltuielilor.

În concluzie, a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

B. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

459

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art.3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1.Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocatePrin actele administrativ - fiscale deduse judecăţii potrivit art.218 alin.(2) Cod

procedură fiscală s-a reţinut în sarcina intimatei-pârâte un debit fiscal în cuantum de 742.077 lei, reprezentând impozit pe profit aferent perioadei 1 ianuarie 2002 – 31 decembrie 2006, în sumă de 525.104 lei şi majorări de întârziere accesorii în sumă de 216.973 lei.

Izvorul obligaţiilor fiscale suplimentare a constat în stabilirea nedeductibilităţii unor cheltuieli cu prestări servicii de management şi asistenţă tehnică, în privinţa cărora autorităţile fiscale au reţinut că nu au fost efectuate în temeiul unui contract întrunind toate cerinţele legii, nu s-a făcut dovada caracterului lor necesar şi nu au fost însoţite de documente justificative care să dovedească realizarea efectivă a prestaţiilor.

În perioada supusă inspecţiei fiscale, deductibilitatea cheltuielilor de natura celor deduse judecăţii a fost reglementată, succesiv, de următoarele prevederi legale:

Pentru perioada 01.01.2002 - 30.06.2002, art.4 alin.(6) dinOrdonanţa Guvernului nr.70/1994:

„în înţelesul alin. (1) cheltuielile nedeductibile sunt:[...] r) cheltuielile cu serviciile, inclusiv de management sau consultantă(în situaţia în care nu sunt justificate de un contract scris şi pentru care nu pot fi verificaţi prestatorii în legătură cu natura acestora). Nu sunt deductibile serviciile facturate de persoane fizice şi juridice nerezidente, în situaţia în care plata acestora determină pierdere la nivelul unui exerciţiu financiar sau în situaţia în care aceste servicii nu sunt aferente activităţii entităţii din România”, şi următoarele prevederi din Hotărârea Guvernului nr.402/2000 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe profit:

„în baza acestor prevederi este necesar ca serviciile prestate să se facă în baza unui contract scris să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate şi a tarifelor percepute, respectiv valoarea totală a contractului.”

Pentru perioada 01.07.2002 - 31.12.2003, art.9 alin.(7) din Legea nr.414/2002:

„Potrivit prezentei legi, cheltuielile nedeductibile sunt:[...] s) cheltuielile cu serviciile de management, consultantă, prestări de servicii sau asistentă, în situaţia în care nu sunt încheiate contracte în formă scrisă şi pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată”, şi pct.9.14 din Hotărârea Guvernului nr.859/2002 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe profit:

„în baza acestor prevederi este necesar ca serviciile să fieefectiv prestate, să fie executate în baza unui contract scris care săcuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizareaserviciilor prestate, precum şi a tarifelor percepute, respectiv valoareatotală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să sefacă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe duratarealizării obiectului contractului.

460

Verificarea prestaţiei se realizează prin analiza documentelor justificative care atestă efectuarea serviciilor - situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare”.

Pentru perioada 01.01.2004 - 31.12.2006,art.21 alin.(4) din Legea nr.571/2003:

„Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:[…] m) cheltuielile cu serviciile de management, consultantă, asistentă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii si pentru care nu sunt încheiate contracte” si pct.48 din Normele de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004:

„Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- serviciile trebuie sa fie efectiv prestate, sa fie executate în baza unui contract care sa cuprindă date referitoare la prestatori,termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum si tarifele percepute, respectiv valoarea totala a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de aceasta natura sa se facă pe întreaga durata de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectiva a serviciilor se justifica prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare;

- contribuabilul trebuie sa dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.”

Cheltuielile a căror deductibilitate este supusă analizei au fost efectuate în temeiul unui contract de prestări servicii încheiat la data de 24 august 2000 între Societe ... (Franţa) şi S.C. „...” SA Luduş, prin care societatea franceză, „în calitate de acţionar indirect la S.C. „...” SA Luduş … este dispusă să aducă acestei societăţi asistenţa şi experienţa tehnică de care ar putea avea nevoie pentru îmbunătăţirea gestiunii sale”, scop în care urma să pună la dispoziţia partenerului român „proprii săi ingineri, cadrele de conducere şi experţii săi pentru a o asista la sarcinile sale de conducere, îndeosebi în următoarele domenii: strategie, chimie, sfeclă de zahăr, financiar, fabricarea zahărului”. În concret, activitatea preconizată constă în vizite periodice a acestor persoane la S.C. „...” SA Luduş, „pentru a se întâlni cu responsabili locali şi pentru a examina cu ei problemele legate de activitatea întreprinderii”.

Durata de valabilitate a contractului a fost stabilită până la data de 31 decembrie 2000, cu posibilitatea reînnoirii de comun acord pe perioade de câte un an, cu excepţia cazului când una dintre părţi renunţa cu cel puţin trei luni înainte.

Pentru perioada 01 ianuarie 2002 – 30 iunie 2002 instanţa de fond a reţinut corect nedeductibilitatea cheltuielilor în raport cu prevederile art.4 alin.(6) din O.G.nr.70/1994, nefiind îndeplinită condiţia ca plata serviciilor să nu determine pierderi la nivelul exerciţiului financiar.

În ceea ce priveşte perioada ulterioară, deşi a reţinut că din contractul de prestări servicii lipsesc unele dintre elementele impuse de prevederile art.9 alin.(7) din Legea nr.214/2002 şi apoi ale art.21 alin.(4) din Codul fiscal, cu detalierile cuprinse în normele de aplicare ale acestora, curtea de apel a considerat că neregularităţile nu sunt de natură să lipsească de efecte contractul analizat şi să ducă în mod automat la sancţiunea legală a imposibilităţii deducerii cheltuielilor.

461

Este adevărat că, în virtutea principiilor generale de conduită în administrarea creanţelor fiscale, prevăzute de Capitolul II din Codul de procedură fiscală, autorităţile competente au dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia pe care o presupune o bună administrare, de a aprecia în ansamblu relevanţa stărilor de fapt fiscale şi de a analiza în profunzime, iar nu în mod formal, toate circumstanţele edificatoare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului.

La rândul său, în cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, instanţa de contencios administrativ şi fiscal, are de analizat conţinutul şi obiectul juridic fiscal prin prisma unui just echilibru între interesul public pe care îl are de îndeplinit autoritatea fiscală şi drepturile subiective ori interesele legitime private cu care acesta poate veni în concurs, întrucât măsurile dispuse prin actele administrativ-fiscale nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil pentru atingerea obiectivelor propuse.

Documentele pe care contribuabilul îşi fundamentează susţinerile trebuie să fie însă de natură să ofere elemente consistente şi credibile în conturarea necesităţii reale a operaţiunilor şi a unui conţinut economic efectiv, care să poată constitui temei al instituirii unui anumit regim fiscal.

Expertiza contabilă dispusă potrivit art.201 alin.(1) Cod procedură civilă are rolul de a oferi instanţei o opinie de specialitate asupra documentaţiei financiar-contabile supuse analizei, dar concluziile ei pot fi înlăturate, motivat, întrucât în aprecierea probelor intervine raţionamentul judecătorului, care o poate corela cu toate celelalte probe administrate şi o analizează prin prisma normelor juridice aplicabile în materie.

Or, în speţă, conţinutul sumar al contractului de prestări servicii, lipsa unor documente specifice din care să rezulte efectiv aportul societăţii franceze la retehnologizarea societăţii şi la îmbunătăţirea calităţii managementului, termene de execuţie, tarife, defalcarea cheltuielilor pe operaţiuni prestate în concret şi a celorlalte elemente datorate în motivele de recurs conferă consistenţă soluţiei adoptate de autorităţile fiscale în raport cu cerinţele impuse de prevederile legale enunţate mai sus.

2.Soluţia pronunţată în recursAvând în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul şi

în temeiul art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004 şi al art.312 alin.(3) Cod procedură civilă, va modifica sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca nefondată.

462

3. Limitele controlului judiciar asupra exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea publică

I. Separaţia puterilor statului. Obiectul şi limitele contenciosului administrativ

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIESECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.1257/28 februarie 2007 Dosar nr.48001/3/2005

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 9223/LM/2005 pe rolul Tribunalului

Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios

administrativ şi fiscal, reclamantul Ministerul Educaţiei şi Cercetării a solicitat, în

contradictoriu cu Sindicatele din Învăţământ încetarea grevei declanşate la 7

noiembrie 2005 de către sindicate ca fiind ilegală.

Prin încheierea din data de 2 decembrie 2005, Tribunalul a luat act de renunţarea la judecata solicitată de reclamant şi a disjuns cererea reconvenţională care face obiectul prezentei cauze.

Prin această cerere, Federaţia Educaţiei Naţionale a chemat în judecată Administraţia Prezidenţială, prin Preşedintele României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca Preşedintele României în baza art.20 din Constituţia României şi art.32 din acelaşi act normativ să ceară Guvernului României să respecte dispoziţiile art.102 alin.1 din Constituţia României, iar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să respecte art.47 din Constituţia României. A mai solicitat ca autorităţile pârâte cu care înţelege să se judece să fie obligate să elaboreze măsurile necesare identificării surselor de finanţare în vederea asigurării 6 % din PIB pentru educaţie conform programului politic adoptat.

Tribunalul Bucureşti a constatat caracterul administrativ al cererii reconvenţionale şi prin sentinţa civilă nr. 631/6 februarie 2006 a declinat soluţionarea cererii reconvenţionale în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată sub nr. 48001/3/2005 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti –Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În această fază procesuală reclamanta – Federaţia Educaţiei Naţionale a declarat că înţelege să renunţe la judecata faţă de pârâţi Instituţia Prezidenţială şi Ministerul Educaţiei Naţionale.

Prin sentinţa civilă nr. 1845 din 14 septembrie 2006 , Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale şi a respins cererea reconvenţională formulată de reclamanta – Federaţia Educaţiei Naţionale, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în fapt, ceea ce se solicită prin formularea cererii reconvenţionale este obligarea autorităţilor pârâte de a

463

îndeplini anumite promisiuni electorale, neputându-se reţine existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege în favoarea reclamantei.

A concluzionat prima instanţă că cererea reconvenţională este inadmisibilă şi în raport de dispoziţiile art.1 alin.4 din Constituţia României, care garantează principiul separaţiei puterilor în stat, fiind inadmisibil a solicita ca în baza Legii nr.554/2004, instanţa de contencios administrativ să oblige autoritatea executivă să-şi îndeplinească o promisiune politică cuprinsă în programul de guvernare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Federaţia Educaţiei Naţionale invocând prevederile art. 304 pct.7, 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă respectiv hotărârea cuprinde elemente contradictorii sub aspectul lămuririi admisibilităţii acţiunii şi competenţei instanţei în contencios administrativ şi reprezintă o denegare de dreptate întrucât nu s-a cerut respectarea unor promisiuni electorale, ci materializarea unor dispoziţii obligatorii din lege care prevăd că pentru învăţământ se va aloca un minim 6% din PIB.

Recurenta arată în esenţă că s-au încălcat prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 respectiv dreptul persoanelor de a se adresa instanţelor de judecată în situaţia în care sunt lezate de o autoritate publică prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri şi respectiv a dispoziţiilor constituţionale referitoare la rolul şi modalitatea de exercitare a puterii executive de către Guvern.

Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de Federaţia Educaţiei Naţionale, se constată că recursul este nefondat şi a fost respins pentru următoarele considerente:

Conform art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ ori prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Recurenta a formulat în cauză cerere reconvenţională prin care a investit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de a obliga Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze măsurile necesare identificării surselor de finanţare în vederea asigurării a 6%din PIB, procent la care sau obligat în programul politic adoptat şi în acest sens s-au invocat prevederile art. 102 alin.1 şi 2 din Constituţia României şi art. 1 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.

Instanţa de fond în mod corect sesizată în contencios administrativ a constatat că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004 întrucât invocarea unor principii constituţionale şi a prevederilor Constituţiei României, nu pot suplini obligaţia legală a reclamantului de a se conforma dispoziţiilor art. 1 din Legea contenciosului administrativ, respectiv ca în cauză să existe un act administrativ vătămător pentru reclamant sau un refuz de soluţionare a unei cereri în termenul legal.

De asemenea, corect s-a reţinut pe baza prevederilor constituţionale ce consacră principiul separării puterilor în stat că este inadmisibilă cererea de obligare a autorităţii executive să îndeplinească promisiunile electorale din programul politic adoptat.

Cererea este inadmisibilă şi sub aspectul obligării autorităţii administrative, în speţă Guvernul României, să emită un act normativ cu conţinut special de identificare a surselor de finanţare, pe baza aceluiaşi principiu constituţional întrucât

464

competenţa de legiferare revine exclusiv Parlamentului. Sub acest aspect rezultă că sunt nefondate criticile de nelegalitate ale hotărârii instanţei de fond conform art. 304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă.

Constatând că cererea este inadmisibilă în contencios administrativ conform Legii nr. 554/2004, raportat la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 115/1999 respectiv a respectării programului de guvernare sau emiterea unor acte normative cu caracter special, competenţa de legiferare revenind Parlamentului, recursul declarat în cauză este nefondat şi în baza art. 312 Cod procedură civilă a fost respins.

II. Procedură de selecţie a practicienilor în insolvenţă. Contestarea punctajului acordat unui candidat. Limitele controlului judiciar

R O M A N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.3294/7 octombrie 2007 Dosar nr.6347/2/2007

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta „...” S.P.R.L. Bacău a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze în parte Ordinul nr. 1022/5.12.2006 privitor la neagreearea societăţii reclamante, să se constate îndeplinirea criteriilor de determinare corectă a punctajului obţinut de societatea reclamantă şi înscrierea pe lista practicienilor agreaţi de M.F.P.

S-a mai solicitat obligarea în solidar a M.E.F. şi persoanelor fizice care se fac vinovate de repararea pagubei cauzate societăţii în sumă de 44400 lei şi daune morale de 10500 lei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a depus oferta nr.697/29.08.2006, la sediul pârâtei, fiind înregistrată sub nr. 78379/14.09.2006, învederând că societatea a efectuat peste 100 de lucrări de lichidare judiciară şi voluntară şi are în derulare peste 60 de proceduri cu diverşi debitori pe raza Tribunalelor Bacău, Braşov, Vaslui si Botoşani. S-a mai arătat că oferta sa a îndeplinit condiţiile art. 3 din Ordinul nr. 697/2006, fiind calificată conform prevederilor procesului verbal al şedinţei din 20.09.2006, dar, în final, i-au fost acordate 16 puncte, fiind descalificată deoarece au fost scăzute 20 de puncte, din care 10 considera ca-i puteau fi acordate.

Susţine că depunctarea nu este corectă, deoarece în cadrul procedurii de insolvenţă a S.C. „...” S.A. Bacău, reclamanta, în calitate de administrator judiciar, a îndeplinit legal procedurile şi a distribuit în avans sumele datorate bugetului de stat, in special D.G.A.M.C.

A formulat contestaţie împotriva ordinului contestat, însă i s-a răspuns peste termenul legal. Astfel, reclamanta nu a mai putut participa la licitaţii, selecţii de oferte şi alte proceduri, pentru contractarea de noi lucrări de lichidare.

Prin sentinţa civilă nr. 250 din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta „...” S.P.R.L. Bacău, a anulat parţial Ordinul A.N.A.F. nr. 1022 din 5 decembrie 2006, în ceea ce priveşte neagrearea reclamantei, a constatat îndeplinirea de către reclamantă a punctajului minim pentru selecţia ca practician în

465

insolvenţă agreat de MEF-ANAF şi a obligat pârâta să procedeze la înscrierea reclamantei în Lista practicienilor agreaţi de MEF-ANAF.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin ordinul contestat nr. 1022/5.12.2006 s-a aprobat lista cu practicienii în insolvenţă agreaţi de MFP-ANAF între care nu a figurat şi reclamanta. Ulterior ordinul a fost completat prin ordinul nr. 1365/12.09.2007 în sensul adăugării unor poziţii, iar la poziţia nr. 328 apare reclamanta ca fiind descalificată.

S-a mai reţinut că din adresa de răspuns la contestaţia reclamantei nr. 555944/21.05.2007 reiese că societăţii reclamante i-au fost scăzute 20 de puncte, deoarece a avut o colaborare defectuoasă cu organele fiscale în dosarul de insolvenţă cu S.C. „...” S.A..

A constatat prima instanţă că punctajul a fost calculat potrivit Ordinului nr. 799/2006 al Ministrului Finanţelor, însă problema care se pune în speţă este dacă reclamantei i-au fost aplicate, în mod corect, criteriile de selecţie.

In acest sens, a reţinut Curtea de Apel că din actele depuse de reclamantă, privind dosarul de faliment al S.C. „...” S.A., reiese că reclamanta nu are nici o culpă privind încasarea la bugetul de stat a sumelor, abia în octombrie 2005.

Astfel a constatat că din tabelul de la fila 74 rezultă că în sarcina reclamantei s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 121 din Legea nr. 85/2006, precum şi existenţa unor probleme în colaborarea cu organele fiscale, deşi contractul de vânzare cumpărare, în urma căruia au fost obţinute sume ce urmau a fi distribuite creditorilor şi implicit şi statului, prin organele fiscale competente, a fost încheiat în iulie 2005 şi a fost autentificat de judecătorul sindic abia la 29.09.2005, conform încheierii din acea dată, depusă la dosar.

Prin urmare, a apreciat instanţa de fond, anterior acestei date reclamanta în calitate de administrator judiciar nu putea efectua nici o distribuire de sumă, astfel încât, în mod netemeinic i s-a scăzut reclamantei din punctajul obţinut, 20 de puncte pentru motivul că a avut o colaborare defectuoasă cu organele fiscale in ceea ce priveşte dosarul de insolvenţă al S.C. „...” S.A..

A concluzionat instanţa că punctajul minim de calificare este de 25 de puncte potrivit alin. 2 al art. 1 din Ordinul nr. 799/2006 şi adunând cele 16 puncte acordate de pârâtă cu cele 20 scăzute nejustificat reclamantei, se constată că reclamanta a realizat, potrivit criteriilor de selecţie un număr de 36 de puncte, care-i conferă dreptul de înscriere pe lista practicienilor de insolvenţă agreaţi de A.N.A.F..

Referitor la daunele materiale si morale s-a reţinut că reclamanta nu a avut dovada nici a întinderii prejudiciului material şi nici a existenţei raportului de cauzalitate între fapta pârâtei şi scăderea veniturilor sale şi nici existenţa unei situaţii care să fi relevat un prejudiciu moral nu poate fi reţinută.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs A.N.A.F. şi S.C. „...” S.P.R.L. Bacău.

Recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia a susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 era abilitată doar să oblige autoritatea să reanalizeze cererea sub aspectul punctajului acordat.

În speţă, susţine recurenta, instanţa de fond s-a substituit Comisiei constituită la nivelul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală potrivit Ordinului nr. 697/2006 şi s-a pronunţat cu privire la punctarea ofertei.

S-a susţinut, de asemenea, că atât în cadrul primei selecţii, cât şi pentru soluţionarea contestaţiei au fost avute în vedere datele comunicate de Direcţia

466

Generală a Finanţelor Publice Bacău din care a rezultat derularea cu probleme a colaborării reclamantei cu organele fiscale, aceasta fiind depunctată în mod corect cu cele 20 puncte la criteriul nr. 4 de evaluare.

În ceea ce priveşte cazul concret la care s-a făcut referire în justificarea acestei colaborări defectuoase, s-a apreciat că prima instanţă a concluzionat în mod greşit că nu poate fi reţinută culpa lichidatorului judiciar în distribuirea cu întârziere a sumelor obţinute ca urmare a vânzării bunurilor, întrucât, în considerarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 64/1995, în vigoare la acea dată, acestuia îi revenea obligaţia de a se solicita autentificarea contractului de vânzare-cumpărare imediat ce acestea a fost încheiat şi nu cu o întârziere de cca 2 luni, registratura instanţei funcţionând şi pe perioada vacanţei judecătoreşti.

Pentru aceste considerente, această recurentă a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă.

Recurenta a criticat hotărârea atacată pentru netemeinicie, sub aspectul soluţionării capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la repararea pagubei cauzate în cuantum de 54.900 lei, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acestuia.

În motivarea recursului, această recurentă a susţinut că neagrearea reclamantei de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a avut o mare influenţă negativă asupra societăţii şi salariaţilor săi, întrucât acesteia nu i-au mai fost repartizate dosare, fiind exclusă din procesul de selecţie prin licitaţie, pe bază de ofertă, realizat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin direcţiile judeţene ale finanţelor publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, pentru desemnarea practicianului care va fi propus de organul fiscal în cazul unor debite de peste 3.000.000 lei.

Pentru a proba prejudiciile societăţii, a anexat recursului situaţia economică din care rezultă scăderea veniturilor, comparativ cu cele realizate anterior emiterii actului contestat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct.8,9,art. 305 şi următoarele Cod procedură civilă şi dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispoziţiilor legale invocate de acesta şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, impunându-se adoptarea soluţiei de admitere a recursului declarat de pârâta-recurentă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu consecinţa modificării hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată şi, respectiv, de respingere a recursului declarat de reclamantă, pentru considerentele în continuare arătate.

Prin Ordinul nr. 697/29 august 2006, emis de Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală , s-a stabilit procedura de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreaţi de MEF – A.N.A.F..

Prin art. 1 din acest ordin s-a aprobat anunţul prevăzut la art. 10 din OMFP nr. 1186/2006 privind deschiderea procedurii insolvenţei de către organele fiscale competente şi propunerilor de numire a lichidatorilor, prevăzut în anexa nr. 1.

Potrivit art. 5 al aceluiaşi Ordin, ori de câte ori se pune problema propunerii sau agreării numirii unui administrator judiciar sau a unui lichidator de către organele fiscale, în cazul în care debitorul are o obligaţie fiscală mai mare de 3.000.000 lei, Comisia din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală , la solicitarea scrisă a

467

organului fiscal care are calitatea de creditor fiscal, va efectua o selecţie pentru desemnarea practicianului care va fi propus de organul fiscal, pe bază de cerere de ofertă adresată practicienilor înscrişi în lista practicienilor în insolvenţă agreaţi de MEF Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru zona respectivă, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 7, procedura generală se repetă trimestrial sau semestrial, după caz.

Procedura de selecţie în discuţie se desfăşoară în două etape, conform art. 3 şi 4 din acest ordin, respectiv cea de selecţie şi calificare a ofertelor şi cea de punctare a acestora.

Modalitatea de acordare a punctajelor în cadrul procedurii de selecţie a practicienilor de insolvenţă agreaţi de Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a practicienilor ce urmează a fi propuşi de către organele fiscale a fost stabilită prin Ordinul nr. 749/26 septembrie 2006.

Criteriul nr.4 stabilit prin art. 1 al acestui ordin vizează experienţa în colaborarea cu organele fiscale, în zona pentru care a depus documentaţia , stabilindu-se un punctaj de 10 în cazul în care colaborarea a decurs fără probleme, depunctarea cu 20 pct. în ipoteza înregistrării unor probleme în colaborarea cu organele fiscale într-un dosar şi, respectiv, cu încă maxim 5 pct. pentru fiecare dosar suplimentar.

Spre deosebire de toate celelalte criterii strict obiective, a căror verificare implică doar examinarea documentaţiei depusă de solicitant, acest criteriu implică şi o componenţă subiectivă, organul fiscal având o anumită marjă de apreciere asupra experienţei acumulate în colaborarea cu acesta, respectiv a problemelor ivite în această colaborare, circumscrisă scopului instituirii unei astfel de proceduri - acela de a fi agreaţi acei practicieni care, din punctul de vedere al organelor fiscale, pot asigura un grad cât mai mare de acoperire a creanţelor înregistrate.

Prin Ordinul nr. 1022/5 decembrie 2006 a fost aprobată lista cu practicienii în insolvenţă agreaţi de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală printre care nu a figurat şi reclamanta.

Ulterior, ordinul contestat a fost completat prin Ordinul nr. 1365/12 septembrie 2007, în sensul adăugării unor poziţii, dar la poziţia nr. 328 reclamanta apare ca fiind descalificată.

Reclamanta a contestat, în principal, punctajul criteriului 4, susţinând că în mod tendenţios a fost depunctată cu 20 puncte, fiind îndreptăţită a i se acorda cele 10 puncte, întrucât distribuirea cu întârziere a sumelor obţinute din vânzarea unor active în dosarul indicat nu este imputabilă.

Or, în exercitarea controlului de legalitate a acestui ordin, raportat la specificul lui şi circumstanţele speţei, prima instanţă era abilitată să verifice doar respectarea procedurii de selecţie, fără a se putea substitui Comisiei constituite la nivelul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în acordarea celor 20 puncte (ordinul 799/2006 stabilind, de altfel, pentru criteriul contestat, un punctaj de maxim 10 puncte), ca urmare a examinării activităţii desfăşurate de solicitantă într-un dosar instrumentat de un judecător sindic.

Prin urmare, criticile aduse hotărârii, sub acest aspect, de recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sunt justificate, prima instanţă putând dispune, cel mult, obligarea acesteia să reanalizeze cererea reclamantei ce vizează greşita acordare a punctajului.

Raportat la caracterul criteriului nr. 4, anterior arătat, şi având în vedere faptul că oferta reclamantei a fost reanalizată în procedura de soluţionare a contestaţiei sale, prin prisma informaţiilor suplimentare transmise de Direcţia

468

Generală a Finanţelor Publice Bacău, Înalta Curte constată că nu se impunea însă adoptarea unei astfel de soluţii, ci aceea de respingere a acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, Înalta Curte va admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală , modificând hotărârea atacată în această modalitate şi va respinge recursul ca fiind nefondat.

III. Concurs organizat pentru numirea în funcţia de judecător sau de procuror. Contestarea baremului de punctare. Limitele controlului judiciar.

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.1086/ 25 februarie 2010 Dosar nr.6129/1/2009

A. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea Plenului Consiliul Superior al MagistraturiiPrin Hotărârea nr. 1231 din 9 iulie 2009, Plenul Consiliului Superior al

Magistraturii a validat rezultatele obţinute de candidaţii care au participat la concursul pentru promovarea pe loc la Curtea de Apel Bucureşti, conform anexei, parte integrantă din hotărâre; a suplimentat cu un post numărul de posturi scoase la concurs pentru promovarea pe loc la Curtea de Apel Bucureşti şi a promovat pe loc la Curtea de Apel Bucureşti pe judecătorii expres menţionaţi în articolul 3 al hotărârii.

Pentru a adopta această hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut ,în ceea ce priveşte validarea rezultatelor concursului şi promovarea în funcţii de execuţie a candidaţilor declaraţi admişi la concurs, în raport de numărul posturilor vacante la Curtea de Apel Bucureşti scoase la concurs pentru promovare pe loc, următoarele:

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 546/26.03.2009, în temeiul art. 43 alin. (1) şi (2) şi art. 45 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi în baza Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 621/21.09.2006, cu modificările şi completările ulterioare, a fost aprobată organizarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie efectivă şi pe loc, la data de 31 mai 2009.

S-a mai reţinut că la Curtea de Apel Bucureşti au fost scoase la concurs pentru promovare pe loc nouă posturi de judecător, la examen prezentându-se 65 candidaţi, în privinţa cărora comisia de organizare a concursului a constatat îndeplinirea condiţiilor de participare la concurs, prevăzute la art. 44 din legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

469

Conform art. 16 şi 17 alin. 1 din Regulament, concursul constă în susţinerea unei probe scrise tip grilă pentru verificarea cunoştinţelor teoretice şi a unei probe scrise tip grila pentru verificarea cunoştinţelor practice.

Baremele definitive stabilite în urma soluţionării contestaţiilor la baremele de evaluare şi notare au fost publicate la data de 3 iunie 2009, pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii.

Pe baza baremelor de evaluare şi notare definitive, în conformitate cu art. 23 din Regulament, rezultatele obţinute de candidaţi la probele scrise au fost publicate pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii şi transmise în vederea afişării la sediile curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor la data de 9 iunie 2009.

În conformitate cu dispoziţiile art.24 din Regulament, împotriva rezultatelor obţinute la proba scrisă au fost formulate contestaţii la punctaj, de către candidaţii judecători şi procurori, toate fiind respinse ca neîntemeiate, întrucât nu au existat diferenţe faţă de punctajul iniţial, cu excepţia contestaţiei formulate de un candidat, care din eroare a completat grila nr. 2 la disciplina drept penal, Proba practică - Tribunal, pe grila nr.2 la disciplina dreptul familiei, Proba practică - Tribunal.

S-a mai reţinut că unele contestaţii formulate de către candidaţi au fost respinse ca inadmisibile deoarece vizau aspecte legate de baremul de evaluare şi notare, în legătură cu care comisiile de soluţionare a contestaţiilor se pronunţaseră anterior.

Rezultatele finale ale concursului de promovare, după soluţionarea contestaţiilor la punctaj, au fost publicate pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii şi au fost transmise spre afişare la sediile instanţelor şi parchetelor, în conformitate cu dispoziţiile art.26 alin, (2) din Regulament, la data de 16 iunie 2009.

Plenul a reţinut că aspectele referitoare la modul de soluţionare a contestaţiilor la barem evidenţiate în memoriile formulate de unii candidaţi au fost avute în vedere cu ocazia soluţionării contestaţiilor la baremele de evaluare şi notare, în regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor nefiind prevăzută posibilitatea reexaminării contestaţiilor la baremul de evaluare şi notare de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii sau o altă comisie, decât comisia de soluţionare a contestaţiilor.

Conform dispoziţiilor art. 27 din Regulament, pentru a fi declarat admis la concurs, candidatul trebuie sa obţină cel puţin media generală 7 şi nu mai puţin de 5 la fiecare dintre probele de concurs menţionate la art. 17 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) - d), iar potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (3) şi (4) din Regulament promovarea în funcţii de execuţie vacante a candidaţilor declaraţi admişi la concurs se face în ordinea mediilor obţinute, în limita numărului de posturi aprobate, în raport de opţiunea candidaţilor.

Potrivit art. 29 din Regulamentul privind organizare şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor: „La medii egale au prioritate, în următoarea ordine: candidaţii care au gradul ştiinţific de doctor în drept, cei care au calitatea de doctorand, cei care au vechime mai mare în funcţia de judecător sau de procuror, candidaţii care au absolvit cursuri de masterat sau care au absolvit cursuri postuniversitare ori candidaţii care au activitate publicistică în specialitate.”

Pe baza tuturor acestor considerente, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a dispus validarea rezultatelor finale ale concursului pentru promovarea pe loc la Curtea de Apel Bucureşti.

470

2.Recursul formulat împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Împotriva acestei hotărâri, în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, au declarat recurs ..şi..., judecători în cadrul Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penală.

În motivarea cererii lor, recurenţii au arătat că au participat la concursul de promovare desfăşurat la data de 31 mai 2009, optând pentru promovarea pe loc la Curtea de Apel Bucureşti, specializarea drept penal.

În urma publicării baremului de notare au formulat contestaţii cu privire la mai multe subiecte, atât în cadrul probei teoretice, cât şi în cadrul celei practice, dar contestaţiile privind întrebarea nr.24 (G.1)- proba teoretică şi întrebarea nr.3 (G.1) – proba practică au fost respinse de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, contrar practicii şi doctrinei juridice profund înrădăcinate, dând unor chestiuni de drept un sens vădit contrar unor noţiuni juridice fundamentale.

Recurenţii au mai arătat că prin validarea rezultatelor concursului, Consiliul Superior al Magistraturii ar efectua o omologare a unor erori vădite ale Comisiei de elaborare a subiectelor şi Comisiei de soluţionare a contestaţiilor, soluţie profund inechitabilă care ar avea ca efect transformarea criteriilor pe baza cărora este apreciată cariera magistraţilor în elemente pur aleatorii, inapte să asigure o departajare obiectivă a candidaţilor şi sustrase oricărei cenzuri.

În dovedirea susţinerilor lor, recurenţii au anexat înscrisuri constând în: contestaţia la barem formulată de..., decizia nr.2336 din 26 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală pe baza căreia a fost elaborată întrebarea contestată din cadrul probei practice, procesul-verbal de motivare a respingerii contestaţiilor şi tabelul privind propunerile de validare a rezultatelor concursului pentru candidaţii judecători – promovare pe loc.

3.Apărările intimatuluiPrin întâmpinarea depusă la dosar, Consiliul Superior al Magistraturii a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând criticilor formulate de cei doi recurenţi.

În esenţă, a făcut referire la normele regulamentare privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare şi a arătat că demersul judiciar al recurenţilor tinde către o reanalizare a contestaţiilor la barem, ceea ce ar echivala cu o substituire nepermisă a instanţei în atribuţiile comisiilor de soluţionare a contestaţiilor.

B. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursuluiEvaluând legalitatea hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii

prim prisma criticilor formulate de recurenţi şi a normelor juridice aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Hotărârea nr.1231 din 9 iulie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost adoptată în cadrul procedurii de promovare a judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie, reglementată prin art.43 – 47 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi prin Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.621 din 21 septembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare la data respectivă.

471

Având natura juridică a unei hotărâri privind cariera judecătorilor şi procurorilor, ea este supusă controlului judecătoresc pe calea prevăzută de art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

În cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, instanţa de contencios administrativ nu poate verifica însă decât respectarea prevederilor legale referitoare la procedura de concurs şi la atribuţiile comisiilor de elaborare a subiectelor şi de soluţionare a contestaţiilor, iar nu înseşi aspectele privind conţinutul subiectelor de concurs şi al baremelor de notare, punctajele acordate candidaţilor şi soluţiile date contestaţiilor la barem sau la punctaj.

În exercitarea atribuţiilor lor, entităţile administrative dispun de o marjă de apreciere, astfel că, în situaţia în care nu pot fi identificate motive de nelegalitate formală ori elemente din care să rezulte că emitentul actului administrativ, prin conduita lui, s-a îndepărtat de la scopul legii ori a încălcat principiul proporţionalităţii între interesul public şi cel privat, o evaluare a substanţei măsurilor dispuse, făcută de instanţa de contencios administrativ însăşi, ar constitui o ingerinţă nepermisă în atribuţiile administraţiei publice.

O atare abordare se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a decis că atunci când litigiul priveşte verificarea legalităţii procedurii în faţa unei comisii de admitere şi reexaminarea îndeplinirii de către candidaţi a condiţiilor prevăzute de lege pentru o activitate profesională, aspectele care pot fi cenzurate pe cale jurisdicţională sunt arbitrariul, deturnarea de putere şi viciile de procedură. Evaluarea cunoştinţelor şi a experienţei profesionale sunt însă elemente similare unui examen de tip şcolar sau universitar şi se îndepărtează atât de mult de la sarcina normală a judecătorului, încât garanţiile prevăzute de art.6 din Convenţie nu ar putea viza litigii într-o asemenea materie (cazul Van Marle şi alţii contra Olandei, hotărârea Plenului Curţii din 26 iunie 1986, în Vincent Berger, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a 6-a în limba română, pag.204 – 205).

Analizând conţinutul actului administrativ atacat în cadrul coordonatelor astfel configurate, Înalta Curte constată că hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii respectă limitele şi scopul prevederilor legale în executarea cărora a fost adoptată, iar măsurile dispuse sunt amplu şi adecvat motivate, neexistând elemente pe baza cărora să poată fi decelată o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere în sensul art.2 alin.(1) lit.n) din Legea nr.554/2004.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recursAvând în vedere toate considerentele expuse, precum şi dispoziţiile art.52 din

Constituţia României şi ale art.1 alin.(1) din Legea nr.554/2004, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, ca nefondat.

4. Mijloace de probă în contenciosul administrativ. Forţa probantă a dovezilor administrate în faţa instanţei.

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.5559/4 decembrie 2009 Dosar nr. 3634/85/2006

472

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 noiembrie 2006, pe rolul Tribunalului Sibiu – Secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamantul Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr.70 din 6 octombrie 2006 emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, Piaţa Mică nr.12, înscris în CF Sibiu nr.562 nr. top 578, iar, în caz de refuz, hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată să ţină loc de decizie.

În motivarea cererii, organizaţia reclamantă arată că imobilul în litigiu a aparţinut Grupului Etnic German, ultima organizaţie reprezentativă a minorităţii germane din România înainte de instaurarea puterii comuniste, iar Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu este succesorul în drepturi al Grupului Etnic German, aşa cum rezultă din Statutul aprobat de instanţa judecătorească, conform prevederilor art.6 alin.(3) din O.U.G. nr.83/1999, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr.66/2004, şi ale art.6 alin.(1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă în forma modificată prin Legea nr.247/2005.

Reclamantul susţine că în mod nelegal pârâta a respins cererea sa de restituire a imobilului în litigiu pentru motivul că nu s-a făcut dovada faptului că Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul recunoaşterii de către instanţa judecătorească în condiţiile art.3 alin.(1) din Legea nr.10/2001, a continuităţii entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea în drepturi a fostului titular al dreptului de proprietate asupra bunului.

Mai susţine reclamantul că, în cursul procesului, urmează a demonstra, prin hotărâre judecătorească, faptul că are calitatea de succesor al Grupului Etnic German.

Prin sentinţa civilă nr.347/CA din 27 mai 2008, Tribunalul Sibiu – Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că în cauză este contestat un act emis de o autoritate publică centrală, astfel că aparţine Curţii de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul revendicat competenţa materială şi teritorială de soluţionare, conform art.2 alin.(2) din O.U.G. nr.83/1999, republicată în 2005, cu referire la art.10 alin.(1) din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Hotărârea Curţii de apelÎnvestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Curtea de Apel

Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr.76/CA/2009 din 24 martie 2009, a respins acţiunea formulată de Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, din probatoriul administrat rezultă că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul Grupului Etnic German cu titlu de donaţie în baza încheierii nr.1817 din 01.05.1942 şi, ulterior, în baza Decretului-lege nr.1836/1944 a fost trecut în proprietatea Statului Român prin Comisariatul general pentru administrarea şi lichidarea patrimoniului Grupului Etnic German, fiind înscris în cartea funciară prin încheierea nr.804/20.03.1945.

473

Cererea de restituire în natură a imobilului, formulată la 29.09.2004 de către Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu, a fost respinsă prin Decizia nr.70 din 06.10.2006 pentru motivul că petentul nu a făcut dovada, în condiţiile legii, că are calitatea de continuator, succesor al Grupului Etnic German.

A constatat Curtea de apel că, prin sentinţa civilă nr.2790 din 28 mai 2007 a Judecătoriei Sibiu, rămasă irevocabilă la data de 20 iulie 2007, s-a reţinut, în contradictoriu cu Municipiul Sibiu, că Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu este succesor în drepturi al Grupului Etnic German (Deutsche Volksgruppe).

Faţă de prevederile art.1 alin.(3) din O.U.G. nr.88/1999 şi ale art.3 alin.(1) lit.c) din Legea nr.10/2001, Curtea de apel a reţinut că reclamantul, cu ocazia soluţionării cererii sale de restituire în natură a imobilului, nu a făcut dovada în faţa Comisiei pârâte a calităţii sale de continuator al Grupului Etnic German, ci a făcut această dovadă abia la data de 12 august 2008, la aproximativ 4 ani de la data formulării cererii de retrocedare şi la 1 an şi jumătate de la data emiterii deciziei contestate.

În concluzie, Curtea de apel a reţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii la momentul emiterii sale, iar complinirea lipsurilor constatate de Comisia pârâtă, ulterior emiterii deciziei contestate, nu este de natură a atrage nulitatea acesteia, întrucât validitatea actului administrativ se apreciază la data emiterii.

Sub un al doilea aspect, Curtea de apel a reţinut că O.U.G. nr.88/1999 se referă la imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 12.03.1945 – 22.12.1989, pe când imobilul ce formează obiectul litigiului a fost preluat la data de 8 octombrie 1944, data publicării în Monitorul Oficial a Decretului-Lege nr.1836/1944, astfel că situaţia juridică dedusă judecăţii nu se încadrează în ipoteza legii. A mai reţinut instanţa că, în stabilirea momentului preluării imobilului, nu prezintă relevanţă împrejurarea că operaţiunea juridică de preluare a fost intabulată în cartea funciară la data de 20.03.1945.

3. Recursul declarat de Forumul Democrat al Germanilor din SibiuÎmpotriva sentinţei civile nr.76/CA/2009 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel

Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

Recurentul a combătut soluţia fondului prin formularea a două motive, corespunzătoare celor două considerente care au determinat soluţia de respingere a acţiunii, după cum urmează.

1) Prima instanţă nu a avut în vedere faptul că legea nu stabileşte un termen limită pentru depunerea actelor în probaţiune.

În esenţă, recurentul susţine că cererea de retrocedare a fost formulată în termen dar, din motive obiective, hotărârea judecătorească prin care se face dovada continuităţii nu a putut fi prezentată decât în faza judecăţii.

Această împrejurare nu putea atrage respingerea acţiunii, câtă vreme legea nu stabileşte un termen de decădere. În plus, învederează jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în materia Legii nr. 10/2001 a statuat că termenul pentru depunerea actelor doveditoare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu este unul de decădere iar principiul realizării dreptului prevalează în raport cu cel al respectării procedurii.

2) Instanţa a ignorat modificarea adusă O.U.G. nr. 88/1999 prin Titlul III al Legii nr. 247/2005.

474

Dezvoltând acest motiv, recurentul arată că legiuitorul a extins sfera de aplicare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, începând cu data de 6 septembrie 1940, adică începând cu data venirii la putere, în calitate de prim-ministru a generalului Ion Antonescu.

4. Apărările formulate de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 1 octombrie 2009 intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a formulat apărări numai în privinţa primului motiv de recurs, arătând că recurentul a avut suficient timp pentru obţinerea hotărârii judecătoreşti de dovedire a calităţii sale de continuator, în intervalul cuprins între data înregistrării cererii de retrocedare: 29 septembrie 2004 şi data emiterii deciziei: 6 octombrie 2006.

A mai arătat că nu i se poate reţine nicio culpă în privinţa modului în care a soluţionat cererea de retrocedare, cu atât mai mult cu cât a acordat recurentului un termen de 6 luni pentru completarea documentaţiei.

B. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Argumente de fapt şi de drept relevanteRecurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de

contencios administrativ Decizia nr. 70 din 6 octombrie 2006 prin care intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România i-a respins cererea de retrocedare a imobilului compus din construcţii şi terenul aferent situat în municipiul Sibiu, str. Piaţa Mică nr. 12, judeţul Sibiu, nr. top 578.

Motivul pentru care s-a adoptat această soluţie, indicat în cuprinsul art. 1 al deciziei, se referă la faptul că recurentul-reclamant nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită printr-o hotărâre judecătorească.

În drept, s-au indicat dispoziţiile art. 1 alin.(3) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată.

Curtea de apel, pentru considerentele expuse la pct.I.2 a considerat că actul administrativ atacat este legal.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în întâmpinare cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed.

1) Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin.(3) din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România:

„Prin comunitatea minorităţilor naţionale se înţelege entitatea juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către

475

stat. Recunoaşterea continuităţii entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea acesteia, în condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare”.

Într-adevăr, la data emiterii Deciziei nr. 70 din 6 octombrie 2006, la dosarul Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România întocmit în baza cererii de retrocedare nr. 1852 din 29 septembrie 2004, nu exista dovada că Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu este continuatorul Grupului Etnic German de la care s-a preluat imobilul vizat de cerere.

Această dovadă s-a făcut în cadrul probei prin înscrisuri administrată în faţa instanţei de fond, fiind depusă la dosar sentinţa civilă nr. 2790/28 mai 2007 a Judecătoriei Sibiu, irevocabilă la data de 20 septembrie 2007 prin care se admite cererea formulată de petentul Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu şi se constată calitatea acestuia de succesor în drepturi al Grupului Etnic German (Deutsche Volksgruppe).

Contrar opiniei instanţei de fond, Înalta Curte consideră că neluarea în considerare a unei probe administrate în etapa judiciară a unui litigiu ar însemna o lipsire de conţinut a controlului judecătoresc, îngrădindu-se astfel nejustificat dreptul constituţional de liber acces la justiţie, ca şi dreptul la un proces echitabil. Controlul legalităţii unui act administrativ nu se poate limita numai la aspectele formale, anterioare judecăţii şi, în orice caz, nu poate face abstracţie de probatoriul administrat în condiţii procedurale, care relevă o situaţie de fapt diferită de cea reţinută de organul administrativ.

De altfel, în cauza de faţă, prin încheierea pronunţată la data de 27 martie 2007 s-a dispus suspendarea soluţionării pricinii în temeiul art. 244 alin.(1) pct.1 Cod procedură civilă, tocmai în vederea soluţionării dosarului având ca obiect constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a recurentului, apreciindu-se asupra raportului de dependenţă dintre soluţiile din cele două dosare.

S-a creat astfel recurentului o aşteptare legitimă asupra finalităţii demersului său judiciar care nu poate fi ignorată.

În plus, după cum arată şi recurentul în cuprinsul primului motiv de recurs, nu există argumente consistente pentru a accepta o diferenţă de tratament, sub aspectul termenului de depunere a actelor doveditoare pentru cereri de retrocedare formulate în termen legal, între persoanele care se prevalează de dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi cele care invocă O.U.G. nr. 83/1999, ambele acte normative fiind de natură reparatorie.

2) Motivul al doilea de recurs este vădit fondat.Din chiar art. 1 alin.(1) al O.U.G. nr. 83/1999 rezultă că: „ Imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România

şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă”.

Prin urmare, spre deosebire de alte acte normative reparatorii, O.U.G. nr. 83/1999, în considerarea unor evenimente istorice, are în vedere şi imobilele preluate abuziv anterior datei reper de 6 martie 1945, respectiv de la 6 septembrie 1940.

476

2. Temeiul legal al soluţiei adoptatePentru toate considerentele expuse la pct.II.1, în temeiul art. 312 alin.(1) – (3)

Cod procedură civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/204 va admite recursul şi va modifica sentinţa în sensul admiterii acţiunii şi anulării actului administrativ atacat urmând ca pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România să emită o nouă decizie prin care să soluţioneze cererea de retrocedare formulată de Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu.

4. Impactul dreptului european asupra dreptului administrativ naţional şi asupra procedurii judiciare în domeniu

I. Principiul priorităţii dreptului comunitar. Cerere de adresare a unei întrebări preliminare către CJCE. Cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Netemeinicie

R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.4722/12 decembrie 2008 Dosar nr.2889/1/2008

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. „P..” S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale anularea Adresei nr. 3545 emisă de A.N.R.G.N. la 1 august 2006, anularea Ordinului nr. 102136/25 mai 2006 privind valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale.

477

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de A.N.R.G.N., a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că adresa nr.3545/1 august 2006 reprezintă un act administrativ, întrucât emiterea acesteia a produs efecte juridice.

S-a mai reţinut că au fost respectate dispoziţiile art.100 alin.5 din Legea nr.351/2004, iar obiectul de reglementare al ordinului nu vizează instituirea unor forme de control al preţurilor la gazele naturale, ci respectarea de către toţi consumatorii de gaze naturale a regulilor privind obligativitatea consumului de gaze naturale în amestec.

Nu a fost reţinută susţinerea reclamantei conform căreia, prin adoptarea Ordinului s-au încălcat principiile libertăţii comerţului şi al accesului liber al persoanei la o activitate economică, întrucât exercitarea acestor drepturi constituţionale este garantată numai în condiţiile respectării dispoziţiilor legale.

Prin instituirea obligativităţii titularilor de acorduri petroliere de a disponibiliza întreaga producţie de gaze naturale pentru asigurarea componentelor din producţia internă în structura gazelor naturale nu a fost împiedicată în niciun fel formarea liberă a preţurilor, pe baza cererii şi a ofertei, în acest sens s-a considerat că nu era necesar avizul conform prealabil din partea Consiliului Concurenţei.

Nu a fost reţinută nici susţinerea potrivit căreia, emiterea Ordinului, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr.52/2003, având în vedere că la solicitarea pârâtei ANRGN, prin adresa nr.3549/2005, reclamanta şi-a desemnat un candidat pentru poziţia de membru în Consiliul Consultativ al ANRGN, iar în şedinţa din 16 mai 2006 proiectul actului normativ a fost dezbătut şi în prezenţa unui reprezentant al societăţilor de producţie şi înmagazinarea gazelor naturale.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat de către S.C. „P...” S.A. Bucureşti fiind invocate motivele prevăzute de art. 304 pct.9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, recurs care a fost respins prin Decizia n. 452/7 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea soluţiei de respingere a recursului, Înalta Curte a reţinut că prin ordinul contestat nu sunt lezate drepturile recurentei izvorând din acordul petrolier şi din Legea gazelor pentru că scopul legii gazelor, din perspectiva dispoziţiilor art. 100 alin.5 a fost acela de a asigura cadrul legal pentru ca toţi furnizorii licenţiaţi să beneficieze de un tratament nediscriminatoriu cu privire la accesul la sursele interne de gaze naturale, iar acordul petrolier, aşa cum este definit de art. 2 alin.1 pct.2 din legea petrolului, este un contract de concesiune şi se referă la producţie, ori ordinul atacat priveşte comercializarea gazelor naturale, sau o operaţiune comercială.

Nu s-a reţinut nici încălcarea principiilor constituţionale privind libertatea comerţului şi a accesului liber al unei persoane la o activitate economică pentru că limitarea exerciţiului drepturilor este permisă.

Împotriva acestei decizii s-a declarat revizuire de către S.C. „Petrom” S.A. solicitându-se modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii recursului, admiterea acţiunii şi anularea ordinului atacat.

Este criticată soluţia instanţei de recurs pentru că nu se poate considera că transpunerea Directivei nr. 2003/35/CE în legislaţia internă ar exonera statul de obligaţia de a respecta dispoziţiile comunitare diferite faţă de cele pe care se fundamentează, iar revizuenta apreciază că efectele produse de ordinul comun contravin prevederilor art. 28-30 din TCE.

S-a invocat faptul că ordinul atacat este incompatibil cu prevederile art. 28-30 din TCE, norme comunitare care reglementează libera circulaţie a bunurilor,

478

respectiv interdicţia statelor membre de a institui limitări sau restricţii cantitative la import şi la export şi pentru că România este stat membru al Uniunii Europene, judecătorul naţional este judecătorul comunitar de drept comun, el trebuie să garanteze şi să asigure aplicarea dreptului comunitar, prioritatea acestuia faţă de normele interne contrare. Judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor comunitare lăsând la nevoie neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale.

Este criticată şi soluţia instanţei de recurs prin care s-a refuzat cererea de trimitere a cauzei la CEJ pentru pronunţarea unei întrebări preliminare deşi erau îndeplinite toate condiţiile: cererile de adresare a întrebărilor preliminare se referă la un litigiu real, cererile de adresare a unor întrebări preliminare au fost pertinente, cererile au fost motivate şi oferă informaţiile necesare cu privire la situaţia de fapt care a determinat promovarea lor.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin.2 din Legea nr. 554/2004.

Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Şi Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de revizuire.

S-a formulat o cerere de adresare a unor întrebări preliminare către Curtea Europeană de Justiţie iar prin Încheierea din 30 octombrie 2008 a fost respinsă această cerere cu motivarea că posibilitatea ca instanţele naţionale să adreseze întrebări Curţii de Justiţie privind interpretarea sau validitatea unei norme comunitare este dată de art. 234 TCE.

Paragraful 2 al art. 234 TCE stabileşte că instanţa naţională, în faţa căreia se cere adresarea unei întrebări preliminare, poate să ceară Curţii să se pronunţe numai dacă apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.

Chiar şi instanţele naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Având în vedere particularităţile cauzei, respectiv faptul că cererea de adresare a întrebărilor preliminare se face în cadrul unei căi extraordinare de atac, chiar dacă hotărârea dată nu mai este supusă niciunei căi de atac, Înalta Curte a respins cererea pentru că întrebările preliminare nu prezintă relevanţă în cauză şi nu pot duce la soluţionarea litigiului, respectiv a cererii de revizuire formulată.

479

În privinţa cererii de revizuire formulată, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit art.21 alin.2 din Legea nr. 554/2004, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin.2, coroborat cu art. 20 alin.2 din Constituţia României, republicată.

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin.2 din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 Cod procedură civilă, numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de Codul de procedură civilă şi are menirea de a asigura respectarea principiului priorităţii normelor dreptului comunitar, faţă de norma internă, principiul care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin.2 din Constituţia României, republicată, de către instanţele de contencios administrativ.

Prioritatea normelor comunitare faţă de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar şi are o consacrare legală dar şi jurisprudenţială comunitară. Ea s-a dezvoltat şi a fost afirmată constant de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).

Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate şi ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre şi vor fi aplicabile de autorităţile şi instanţele naţionale.

Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin.2 din Legea n. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin2 din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs.

După analizarea modului în care instanţa de recurs a interpretat normele dreptului comunitar, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar şi nici ale jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.

Aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de recurs, problema ce a trebuit să fie dezlegată este dacă pentru anularea Ordinului atacat şi care se referă la valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale sunt aplicabile dispoziţiilor art. 29-30 TCE care se referă la libera circulaţie a mărfurilor şi de interzicere a restricţiilor cantitative în operaţiunile comerciale sau incidente ar fi prevederile ar. 47, 55 TCE care se referă la libera circulaţie a serviciilor.

Înalta Curte consideră că, într-adevăr dispoziţiile art. 29-30 TCE, invocate de revizuentă nu au incidenţă în cauză, având în vedere că domeniul în discuţie este un serviciu.

Nu pot fi reţinute susţinerile revizuentei potrivit cărora menţionarea art. 47 alin.3, art. 55 şi art. 95 din TCE în preambulul Directivei 2003/55/CE nu a fi avut ca scop înlăturarea de la aplicare a celorlalte prevederi comunitare.

Prin această susţinere se neagă faptul că reglementările, chiar dacă principiile sunt aceleaşi, sunt totuşi diferite. Astfel, în cadrul Tratatului şi, ulterior, în cadrul

480

legislaţiei secundare, este reglementată, în capitole separate, libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor.

În cadrul liberei circulaţii a serviciilor, un stat membru poate impune restricţii libertăţii de circulaţie a serviciilor fie în temeiul art. 45 TCE (autoritatea publică), fie în cel al art. 46 TCE (politici publice, ordine publică, sănătate publică).

Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut şi ea limitarea libertăţilor de furnizare a serviciilor dar numai justificată de cerinţe imperative privind interesul public, care poate fi legat şi de protecţia consumatorilor [Cauza Comisia c Franţa (1986, ECR – 3663), Comisia c Danemarca (1986, ECR 31713)].

În cauză, nu pot fi invocate prevederile art. 28-30 TCE pentru că nu este în discuţie o „marfă”, ci un „serviciu”, iar prin emiterea ordinului atacat s-a avut în vedere tocmai dreptul consumatorilor de a fi alimentaţi cu gaze naturale în aceeaşi structură internă/import a surselor, corelativ cu obligaţia furnizorilor licenţiaţi de a asigura cantităţile de gaze naturale în aceeaşi structură intern/import, asigurându-se accesul nediscriminatoriu la sursele interne de gaze naturale.

Prin ordinul atacat s-a pus în executare o dispoziţie din legea gazelor, lege care a fost emisă prin transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2003/55/CE privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale. La rândul său, Directiva nr. 2003/55/CE are ca temei art. 47 alin.2 TCE, art. 55 şi art. 95 TCE.

Cum şi art. 47 şi art. 55 TCE se referă la circulaţia serviciilor nu se pot invoca încălcări ale art. 29-30 TCE care reglementează circulaţia bunurilor.

Apreciind că instanţa de recurs nu a pronunţat o soluţie care să fie dată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, cererea de revizuire va fi respinsă.

II. Principiul priorităţii dreptului comunitar. Cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în dreptul comunitar

R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.2615/14 mai 2009 Dosar nr.10392/1/2008

Prin decizia nr. 3820 din 30 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de S.C. „...” S.A. împotriva sentinţei civile nr. 167 din 11 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal. Prin aceeaşi decizie a fost admis recursul declarat împotriva hotărârii menţionate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj şi de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Cluj, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi, în fond, respingerea acţiunii societăţii reclamante, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamanta S.C. „...” S.A., că reclamanta nu s-a achitat de obligaţie, nici anticipat, nici în urma citării cu menţiunea timbrării, astfel că au devenit incidente dispoziţiile art. 20 alin.(3) din Legea nr. 146/1997, cu consecinţa anulării recursului.

481

Referitor la recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj şi de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii Cluj.

S-a reţinut că recursul este fondat, toate părţile fiind de acord că principala problemă controversată este aceea de a se stabili în ce măsură s-au respectat obligaţiile de plată a TVA-ului scadent după data de 1 septembrie 2006, atât intimata-reclamantă, cât şi instanţa de fond neavând în vedere dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul APAPS şi consolidarea unor privatizări.

Înalta Curte a constatat că textele legale invocate în legătură cu regularizarea şi rambursarea TVA şi evidenţa operaţiunilor impozabile şi depunerea decontului nu sunt relevante în cauză, prin Ordinul comun nr. 12/836 din 24 mai 2006 al Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi Ministerului Finanţelor Publice nefăcându-se distincţie între categoriile de obligaţii bugetare, semnificative în această privinţă fiind dispoziţiile art. 6 din ordinul menţionat.

S-a reţinut în acest sens că intimata-reclamantă a înţeles să procedeze la stingerea sumei de 117.509 lei reprezentând TVA prin compensare din suma negativă a TVA cumulată prin decontul nr. 77122 din 22 decembrie 2006, însă depunerea acestui decont în vederea stingerii obligaţiei de plată curente putea fi făcută, potrivit ordinului comun menţionat, până la 20 decembrie 2006, iar nu până la 25 decembrie 2006, sancţiunea nerespectării termenului de plată fiind prevăzută de art. 4 din ordinul menţionat.

Instanţa de recurs a mai avut în vedere poziţia oscilantă manifestată de intimata-reclamantă, legat şi de împrejurarea internării în spital a directorului economic al societăţii, în sarcina căruia cădeau obligaţiile fiscale (ale societăţii).

Totodată, s-a reţinut că demersurile făcute a Oficiul Poştal Cluj-Napoca nu au primit un răspuns concludent în raport cu prevederile legale incidente şi cu data înregistrării decontului TVA pentru luna noiembrie 2006.

Faţă de susţinerile intimatei – reclamante, potrivit cărora sancţiunea aleasă de organul fiscal este neproporţională, argumentându-se cu hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în „afacerea Albert Collée contra Finanzant Limburg an der Lahn” s-a mai reţinut că situaţiile vizate sunt diferite, iar în cauză nu se pune problema deductibilităţii TVA, ci a respectării unei legalităţi speciale şi a unor reguli specifice, limitative şi riguroase.

Aceeaşi instanţă se recurs a concluzionat că normele speciale aplicate în cauză nu sunt contrare normelor comunitare şi că dispoziţiile art. 148 alin.(2) şi (3) din Constituţia României nu determină aplicarea automată a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a actelor comunitare în alte cauze şi chestiuni juridice decât cele cărora le sunt destinate.

Împotriva deciziei nr. 3820 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de revizuire în termen legal reclamanta S.C. ..S.A. Cluj-Napoca, prin care s-a solicitat admiterea cererii de revizuire şi modificarea hotărârii atacate în sensul menţinerii sentinţei de fond de admitere a acţiunii în contencios administrativ.

A învederat revizuenta reclamantă S.C. ..S.A. Cluj-Napoca, prin motivele cererii de revizuire, că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, prevăzut de art. 148 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României. Mai precis, s-a arătat, prin admiterea recursului şi respingerea cererii reclamantei de constatare a nulităţii Deciziei nr. 1/11.06.2007 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, de constatare a nelegalităţii adresei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj nr.

482

22/I/G/20.02.2007 şi, drept consecinţă, a somaţiei nr. 12/35/1/2007/2962 şi de obligare a pârâtei la eliberarea Certificatului de obligaţii bugetare pentru S.C. „..” S.A., s-a încălcat principiul eficienţei stării de fapt reale, consacrat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene şi de către Directiva 2006/112/CE în materie de T.V.A. (art. 167 şi urm., 178 şi urm., 250 şi urm.).

Conform dreptului comunitar (hotărârea din 27 septembrie 2007, cauza C-146/05, Albert Collee c. Finanzamt Limburg an der Lahn) organul fiscal are obligaţia de a da eficienţă stării de fapt reale, adică în speţă faptului că T.V.A.-ul datorat aferent lunii octombrie a fost compensat la data de 30 noiembrie cu T.V.A.-ul de rambursat aferent acestei luni datoria fiind astfel stinsă anterior datei de 20 decembrie 2006. De asemenea prin modul de interpretare al regulilor de colectare a T.V.A. s-au încălcat regulile şi principiile stabilite în materie prin Regulamentul Consiliului din 17 octombrie 2005, de stabilire a măsurilor de punere în vigoare a Directivei 77/388/CEE, privind sistemul comun de T.V.A., intrat în vigoare la 1 iulie 2006. norme cuprinse în prezent de către Directiva 2006/112/CE.

Nu în ultimul rând, s-a precizat, decizia încalcă principiul respectării dreptului la apărare: potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sancţiunile fiscale (pierderea facilităţilor acordate prin Ordinul Comun nr. 12/836/24.05.2006, în cazul revizuentei) reprezintă „acuzaţii în materie penală” şi intră în sfera de aplicabilitate a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Cauzele Bendedoun c. Franţa, hotărârea din 24 februarie 1994; Miailhe c. Franţa, hotărârea din 26 septembrie 1996; Le Meignen c. Franţa, hotărârea din 11 ianuarie 2000).

Pe cale de consecinţă, contribuabilul trebuie să beneficieze, inclusiv în procedura administrativă, de două garanţii fundamentale; respectarea principiului contradictorialităţii şi respectarea garanţiei speciale conferite de art. 6 pentru materia penală, dreptul la apărare. în cauză, s-a arătat, organul fiscal care a emis actul administrativ fiscal atacat nu a solicitat niciodată punctul de vedere al reclamantei încălcând principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare: de altfel, menţiunea privind audierea contribuabilului lipseşte şi din cuprinsul actelor administrative atacate, aspecte care ar fi trebuit să atragă nulitatea acestora.

În drept s-a invocat art. 322 şi următoarele din Codul de procedură civilă raportat la art.21 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, art. 148 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Ulterior revizuenta a procedat la dezvoltarea motivelor de revizuire, în sensul precizării următoarelor împrejurări:

Decizia atacată evocă fondul cauzei şi respinge acţiunea reclamantei, pe motiv că în speţă ar fi incidente dispoziţiile speciale cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004, iar aplicarea acestor norme la starea de fapt din speţă ar atrage retragerea înlesnirilor acordate prin intermediul Ordinului Comun. De asemenea se reţine că aplicarea acestor norme speciale nu este influenţată de dispoziţiile legale incidente în materie de T.V.A..

Însă, din punct de vedere logico-juridic, aplicarea normei speciale, reţinute ca incidenţă în cuprinsul deciziei atacate, presupune existenţa unei obligaţii de plată de T.V.A. a reclamantei la data de 20 decembrie 2006 care să nu fi fost executată. Chestiunea dezbătută în speţă este una privitoare la existenţa şi îndeplinirea obligaţiei de plată a T.V.A., care fără îndoială intră sub incidenţa reglementărilor comunitare.

Sub acest aspect, s-a menţionat, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, prevăzut de art. 148 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României. Prin modul de

483

interpretare al regulilor de colectare a T.V.A. s-au încălcat regulile şi principiile stabilite în materie prin Directiva 77/388/CEE (art. 19 alin. (4) şi 22 alin. (4) în speţă) - în vigoare în anul 2006, norme cuprinse în prezent de către Directiva 2006/112/CE (art. 183 şi 252). Aceste norme, au fost transpuse în dreptul intern prin dispoziţiile Codului Fiscal anterior anului 2006 şi implică obligativitatea pentru Statul membru de a rambursa T.V.A. deductibilă care depăşeşte suma datorată şi de a respecta termenul de depunere a decontului stabilit prin actul normativ fiscal, adică în speţă termenul de 25 decembrie 2006. Greşit s-a reţinut în motivarea deciziei faptul că aceste norme comunitare prioritare nu ar fi în vigoare şi nu ar fi transpuse în dreptul intern, fapt şi mai straniu pentru că această chestiune nu a făcut obiectul recursului sau a concluziilor părţilor.

Respectarea priorităţii dreptului comunitar nu reprezintă doar aplicarea unor norme şi respectarea modalităţilor de interpretare a acestora stabilit de către instanţele comunitare strict pe domeniul asupra cărora acestea s-au pronunţat, ci preluarea acestor principii în interpretarea textelor legale interne care aplică dreptul comunitar, pentru că formează un tot unic, fără de care sistemul nu poate avea coerenţă. în acest sens, refuzul de a ţine seama de principiul respectării stării de fapt reale, pe motiv că instanţele comunitare nu s-au pronunţat pe o stare de fapt identică, ci doar pe una similară (condiţii de fond şi formă referitoare la deductibilitatea T.V.A. respectiv condiţii de fond şi formă referitoare la stingerea obligaţiei de plată a T.V.A.), constituie o încălcare a dreptului comunitar.

S-a relevat că principiul prevalentei stării de fapt reale poate fi aplicat în speţă întrucât, în concret, prin admiterea recursului şi respingerea cererii reclamantei de constatare a nulităţii Deciziei nr. 1/11.06.2007 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, de constatare a nelegalităţii adresei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj nr. 22/1/G/20.022007 şi, drept consecinţă, a somaţiei nr. 12/35/1/2007/2962 şi de obligare a pârâtei la eliberarea Certificatului de obligaţii bugetare pentru S.C. „UNIREA” S.A., s-a încălcat principiul eficienţei stării de fapt reale, consacrat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene şi de către Directiva 2006/112/CE în materie de T.V.A. (art. 167 şi urm., 178 şi urm., 250 şi urm.).

Conform dreptului comunitar (hotărârea din 27 septembrie 2007, cauza C-146/05, Albert Collée c. Finanzamt Limburg an der Lahn) organul fiscal are obligaţia de a da eficienţă stării de fapt reale, adică în speţă faptului că T.V.A.-ul datorat aferent lunii octombrie a fost compensat la data de 30 noiembrie cu T.V.A.-ul de rambursat aferent acestei luni datoria fiind astfel stinsă anterior datei de 20 decembrie 2006. În consecinţă, chiar ipoteza de aplicare a art. 3 lit. b) din Ordinul Comun, nu este îndeplinită în speţă.

Potrivit interpretării Înaltei Curţi, „în cauză nu ne aflăm în prezenţa unei chestiuni de deductibilitate TVA, ci a unei chestiuni de respectare a unei legislaţii speciale şi a unor specifice, limitative şi riguroase, iar nu rigide ale unor înlesniri la plată acordate într-o situaţie de excepţie”. Pentru acest motiv, instanţa a apreciat că jurisprudenţa Collée nu ar putea fi aplicată. Insă aplicarea normei speciale presupune existenta unei obligaţii de plată de T.V.A. a reclamantei la data de 20 decembrie 2006 care să nu fi fost executată.

În opinia revizuentei, soluţia Curţii sub acest aspect este pronunţată cu încălcarea dreptului comunitar şi are ca punct de plecare interpretarea eronată a jurisprudenţei Collée. Astfel, prin hotărârea pronunţată la 27 septembrie 2007 în cauza C-l46/05. „Curtea de Justiţie Europeană a decis că „art. 28c(A) lit. (a) primul paragraf din Directiva a şasea trebuie interpretat în sensul că nu permite ca

484

administraţia fiscală a unui stat membru să refuze scutirea de taxa pe valoarea adăugată a unei livrări intracomunitare, care a avut loc în mod efectiv, numai pentru motivul că proba unei astfel de livrări nu a fost făcută în timp util”.

Hotărârea menţionată reprezintă practic o consacrare a faptului că înalta instanţă comunitară înţelege să dea substanţă unui principiu: prevalenta fondului asupra formei. Curtea a arătat astfel că din moment ce este incontestabil faptul că a fost efectuată o livrare intracomunitară, principiul neutralităţii fiscale impune ca scutirea de TVA să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile.

În mod cu totul evident, s-a arătat, acest principiu poate fi aplicat şi în speţă, a cărei ipoteză de lucru este următoarea:

Potrivit art. 26 alin. (9) din O.U.G. nr. 26/2004, pentru a beneficia în continuare de înlesnirile la plată acordate, contribuabilul trebuie să stingă datoriile curente, scadente după data de 1 septembrie a anului fiscal în curs, până la data de 20 decembrie.

Comparând decontul de TVA aferent lunii octombrie 2006 şi decontul de TVA aferent lunii noiembrie 2006, se poate constata că la data de 20.12.2006 contribuabilul nu datora în mod obiectiv nimic bugetului de stat (nu avea nicio datorie neachitată), ci dimpotrivă putea să-şi exercite dreptul de deducere ai unei sume consistente reprezentând TVA, aspect care rezultă cu certitudine din Raportul de inspecţie fiscală întocmit de către recurentă (depus la dosar fond), în baza căreia a fost emisă Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. 119/25.01.2007.

Raportat la această ipoteză, aplicarea corectă a principiului prevalentei fondului asupra formei în speţă duce la următorul raţionament; din moment ce la data de 20.12.2006 contribuabilul nu avea în mod real vreo obligaţie scadentă neachitată, nu i se poate refuza acestuia un drept (păstrarea înlesnirilor la plată) pentru simplul motiv că nu a reuşit să facă în timp util proba acestei realităţi.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la apărare, s-au învederat următoarele:

Prin decizia atacată Înalta Curte se pronunţă şi asupra faptului că dreptul la apărare al societăţii reclamante nu ar fi fost încălcat, deşi cu ocazia retragerii înlesnirilor de plată nu a fost cerut punctul de vedere al contribuabilului, întrucât: - dreptul la un proces echitabil se aplică numai în cazul procedurilor administrativ-jurisdicţionale; - Curtea Constituţională a decis că procedura contestaţiei din Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă; - oricum, este aplicabil art. 9 alin. 2 lit d) din Codul de procedură fiscală, organul fiscal urmând să ia măsuri de executare silită.

Cu privire la primele două chestiuni, s-a observat faptul că în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se face o asemenea distincţie între procedurile administrative şi procedurile administrativ-jurisdicţionale, cu consecinţa că art. 6 din Convenţie s-ar aplica doar în procedurile administrativ-jurisdicţionale.

Relevante în speţă sunt prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia normele interne mai favorabile se aplică cu prioritate faţă de prevederile convenţionale. Cu alte cuvinte, chiar dacă art. 6 din Convenţie nu ar fi aplicabil, pentru că nu s-ar referi la proceduri administrative ci doar la proceduri administrativ-jurisdicţionale, art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală trebuie considerat o ,norma internă mai favorabilă, astfel încât contribuabilului trebuie să-i fie recunoscut în tot procedurii fiscale dreptul la apărare şi implicit componenta acestuia în discuţie, dreptul de a fi ascultat.

485

Interpretarea oferită de Înalta Curte cu privire la respectarea dreptului la apărare s-a considerat a fi fundamental greşită: astfel, instanţa apreciază că pierderea înlesnirilor la plată echivala automat în speţă cu luarea unor măsuri de executare silită. Or, acest lucru este nereal, neexistând un asemenea mecanism de trecere automată în faza executării silite. S-a invocat nerespectarea dreptului la apărare, protejată de sistemul juridic european, cu privire la emiterea adresei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj nr. 22/I/G/20.02.2007, prin care au fost retrase înlesnirile la plată, şi nu cu privire la somaţia nr. 12/35/1/2007/2962 prin care au fost luate măsuri de executare silită.

Înalta Curte a ignorat faptul că a fost nevoie de emiterea unui nou act administrativ pentru executarea silită şi că, odată pierdute înlesnirile la plată, cel puţin teoretic s-ar fi putut produce două evenimente: i) contribuabilul să achite benevol sumele datorate; ii) organul fiscal să nu ia măsuri de executare silită. Interpretarea înaltei Curţi, s-a mai precizat, goleşte practic de conţinut dreptul contribuabilului de a fi ascultat, protejat de către dreptul comunitar. Sub protecţia Înaltei Curţi, orice organ fiscal poate pretinde de acum încolo că nu a respectat dreptul la apărare şi că şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, urmând ca la un moment dat, în cursul procedurii fiscale, să ia măsuri de executare silită.

În opinia revizuentei, în măsura în care normele convenţionale în materia drepturilor omului sunt receptate la nivel comunitar ca principii generale ale dreptului comunitar, aplicabile cu prevalenţă, decizia Înaltei Curţi a fost pronunţată cu încălcarea dreptului comunitar, prin încălcarea dreptului la apărare.

Cu privire la încălcarea de către decizia atacată a principiului securităţii juridice, consacrat pe cale jurisprudenţială la nivel european, s-au relevat cele ce urmează:

Curtea de Justiţie Europeană a indicat faptul că principiul securităţii juridice face parte din ordinea juridică comunitară şi trebuie respectat atât de instituţiile comunitare, cât şi de statele membre, atunci când acestea exercită prerogativele conferite de directivele comunitare: Curtea a indicat faptul că o măsură comunitară trebuie să fie certă, neechivocă, iar aplicarea ei trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. Pentru materia fiscală prezintă o importanţă deosebită o constatare a Curţii de Justiţie Europene: asigurarea securităţii juridice trebuie observată cu mai mare stricteţe în cazul regulilor susceptibile să producă consecinţe financiare, astfel încât cei vizaţi de aceste reguli să cunoască precis întinderea obligaţiilor impuse de asemenea reguli.

În materia drepturilor omului, principiul securităţii juridice este analizat, de obicei, în contextul dreptului de acces la o instanţă şi este considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului.

În speţa, soluţionând problema centrală a litigiului, Înalta Curte a apreciat că prevederile O.U.G. nr. 26/2004 au caracterul unor dispoziţii speciale care prevalează faţă de dispoziţiile conţinute în Codul fiscal. Astfel, termenul de depunere al decontului TVA ar fi termenul prevăzut de art. 26 alin. (9) din O.U.G. nr. 26/2004 pentru stingerea obligaţiilor fiscale scadente după data de 1 septembrie (20 decembrie), iar nu termenul prevăzut de art. 156 alin. (2) din Codul fiscal (forma în vigoare la data de 20.12.2006) pentru depunerea decontului TVA, adică data de 25 decembrie pentru decontul aferent lunii noiembrie 2006.

În opinia reclamantei revizuente, o asemenea interpretare încalcă flagrant principiul securităţii juridice. Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, „în materie

486

fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal. în consecinţă, lecturând atât dispoziţiile art. 26 alin. (9) din O.U.G. nr. 26/2004, cât şi dispoziţiile art. 156 alin. (2) şi art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, orice contribuabil nu putea ajunge decât la o singură concluzie în speţă: decontul TVA pentru luna noiembrie 2006 trebuia depus până la data de 25.12.2006, iar ca efect al depunerii în termen a decontului suma datorată cu titlu de T.V.A. este compensată cu T.V.A. de restituit aferentă lunii noiembrie.

Încălcarea în mod grav a principiului securităţii juridice s-a realizat, în cauză, întrucât; interpretarea legii făcută de organul fiscal şi de înalta Curte nu era previzibilă, ea reprezentând o derogare clară de la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Codul fiscal; în aceste condiţii, încrederea legitimă a contribuabilului în dispoziţiile legii este serios zdruncinată şi nu se mai poate vorbi practic despre securitate juridică; mai ales în materie fiscală, acolo unde asigurarea securităţii juridice trebuie observată cu mai mare stricteţe tocmai datorită consecinţelor importante ce se pot produce (în speţă, pierderea unor facilităţi fiscale de 134 miliarde lei vechi, cu consecinţa garantării falimentului societăţii şi a concedierii angajaţilor), analiza Înaltei Curţi trebuia să ţină cont şi de predictibilitatea unei astfel de interpretări; situaţia de fapt nu a fost analizată prin prisma regulilor de drept aplicabile conform art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, organul fiscal şi înalta Curte aplicând, în mod greşit, dispoziţiile art.26 alin. (9) din O.U.G. 26/2004 şi în chestiunea existenţei unei datorii de T.V.A. şi a modului de îndeplinire a plăţii T.V.A.- ului, deşi acel text nu se referă evident la aşa ceva.

Cererea de revizuire este întemeiată şi va fi admisă, cu consecinţa schimbării în parte a deciziei nr. 3820 din 30 octombrie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii recursului declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 167 din 11 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal şi a menţinerii celorlalte dispoziţii ale hotărârii atacate, pentru considerentele ce urmează.

Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, se reţine că sunt întrunite cerinţele legii pentru introducerea acestei căi extraordinare de atac, întrucât decizia atacată este o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin care s-a evocat fondul cauzei (în condiţiile în care prin ea s-a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj şi de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii Cluj, s-a casat sentinţa atacată şi rejudecând cauza în fond s-a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată), iar prin cererea de revizuire se invocă încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată, ca urmare a aderării României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. De asemenea, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

487

şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Cât priveşte examinarea, în concret, a motivelor de revizuire invocate de reclamanta SC „...” SA Cluj-Napoca, se constată că, instanţa de recurs s-a pronunţat, prin decizia sa, cu putere de lucru judecat, asupra chestiunii inaplicabilităţii în cauză a principiului comunitar al prevalentei stării de fapt reale, întemeiat pe dispoziţiile Directivei 77/388/CEE, ale Regulamentului CE nr. 1777/2005 al Consiliului din 17 octombrie 2005 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a Directivei 77/388/CEE privind sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată şi pe hotărârea din 27 septembrie 2007 în cauza C-146/05, Albert Collée c. Finanzamt Limburg an der Lahn. În aceste condiţii, motivul de revizuire prin care se reiterează, practic, în calea extraordinară de atac a revizuirii, acelaşi principiu al prevalentei stării de fapt reale nu poate fi primit, pe de o parte întrucât acest lucru este incompatibil cu natura căii extraordinare de atac în discuţie, de retractare şi nu de reformare, şi pe de altă parte pentru că s-ar încălca principiul autorităţii lucrului judecat şi cel al securităţii juridice.

În schimb, prin raportare la circumstanţele cauzei, poate fi invocat, în calea extraordinară de atac a revizuirii, motivul constând în încălcarea principiului comunitar al respectării dreptului la apărare, instanţa de recurs a cărei decizie este atacată în condiţiile art. 21 alin (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, examinând temeinicia acestui motiv numai prin prisma dreptului convenţional, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu şi prin prisma dreptului comunitar, a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene (care constituie un izvor semnificativ de drept comunitar).

Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene recunoaşte ca principii generale ale dreptului comunitar, printre altele, principiul proporţionalităţii, principiul nediscriminării, principiul certitudinii (siguranţei) raporturilor juridice, principiul protecţiei aşteptărilor legitime, principiul protejării drepturilor fundamentale ale omului, principiul dreptului la apărare. De aceea, regula potrivit căreia dreptul naţional trebuie interpretat în lumina dreptului comunitar este unul larg. ea aplicându-se nu numai directivelor, ci şi prevederilor Tratatului CE, principiilor generale ale dreptului comunitar, acordurilor internaţionale încheiate de CE şi altor forme de drept comunitar neobligatorii.

Instanţa comunitară a precizat, referitor la respectarea dreptului la apărare, că acest principiu reprezintă o regulă fundamentală a dreptului comunitar, care trebuie să fie asigurat în cadrul oricărei proceduri introduse împotriva unei persoane şi care poate conduce la un act de sesizare, chiar în absenţa unei reglementări specifice (CJCE, hotărârea din 14 februarie 1990, Franţa c. Comisia, cauza C-301/87; CJCE, hotărârea din 12 februarie 1994, Ţările de Jos şi alţii c. Comisia, cauze conexate C-48/90 şi 66/90; CJCE, TPICE, hotărârea din 16 februarie 2000, Procter&Gamble, cauza T-122/99). S-a afirmat că o procedură care poate conduce la pronunţarea unor sancţiuni împotriva agenţilor economici trebuie aşadar să respecte dreptul la apărare; astfel, în mod progresiv, judecătorul comunitar a impus respectarea dreptului la apărare în cadrul oricărei proceduri şi în toate fazele procedurii aduse în discuţie (TPICE, hotărârea din 10 mai 2001, Kaufring şi alţii, cauze conexate T-122/99). Comunicarea obiecţiilor, fiind un act formal, s-a considerat a fi esenţială în măsura în care permite întreprinderilor organizarea apărării lor în mod eficace (TPICE, hotărârea din 23 februarie 1994, Groupement des cartes bancaire c. Comisiei, cauze conexate T-39/92 şi T-40/92); de asemenea, trebuie să se

488

precizeze acuzaţiile reţinute, termenul pentru a răspunde şi documentele considerate ca probe, şi mai este necesar, în plus. ca o nouă comunicare să fie realizată în cazul în care obiecţiile au fost modificate (CJCE, hotărârea din 29 octombrie 1980, Van Landewick c. Comisiei, cauze conexate 209/78-215/78).

Printr-o interpretare oferită relativ recent, Curtea de Justiţie Europeană a confirmat faptul că dreptul la apărare se numără printre principiile generale de drept comunitar recunoscute şi protejate la nivel comunitar şi a descris şi condiţiile pe care trebuie să le respecte legislaţiile naţionale şi administraţiile fiscale naţionale pentru a se putea constata că exercitarea dreptului de a fi ascultat recunoscut contribuabilului a fost efectivă (C.J.E, hotărârea din 18 decembrie 2008, afacerea C-349/07, Soprope - Organizações de Calçado Lda c. Fazenda Pública). Mai multe elementele esenţiale pot fi desprinse din argumentarea Curţii. Astfel, în primul rând, drepturile fundamentale sunt parte integrantă a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte, iar respectarea dreptului la apărare constituie un principiu general al dreptului comunitar care este aplicabil atunci când administraţia îşi propune să adopte faţă de o persoană un act care îi cauzează un prejudiciu. Apoi, în temeiul acestui principiu, destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a-şi face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administraţia intenţionează să îşi întemeieze decizia; în acest scop, ei trebuie să beneficieze de un termen suficient pentru a-şi prezenta observaţiile. în ceea ce priveşte punerea în aplicare a acestui principiu al dreptului la apărare, şi, în special, a termenelor de exercitarea a dreptului la apărare, atunci când acestea nu sunt stabilite de dreptul comunitar, acestea intră în sfera dreptului naţional în măsura în care, pe de o parte, sunt de aceeaşi natură ca şi cele de care beneficiază particularii sau întreprinderile în situaţii de drept naţional comparabile şi, pe de altă parte, nu fac practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la apărare conferit de ordinea juridică comunitară. Este de competenţa statelor membre să determine, pentru normele naţionale care intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar, termenele de exercitare a dreptului la apărare, în raport, printre altele, cu importanţa pentru persoanele interesate a deciziilor care trebuie adoptate, cu complexitatea procedurilor şi a legislaţiei care trebuie aplicată, cu numărul de persoane susceptibile de a fi vizate şi cu celelalte interese publice sau private care trebuie luate în considerare. Atunci când o legislaţie sau o reglementare naţională stabileşte la un anumit interval de timp termenul pentru depunerea observaţiilor de către persoanele interesate, revine instanţei naţionale sarcina să se asigure că termenul acordat astfel în mod individual de administraţie corespunde situaţiei specifice a persoanei sau a întreprinderii în cauză şi că le-au permis să îşi exercite dreptul la apărare cu respectarea principiului efectivităţii. în fine, pentru a se putea considera că beneficiarul dreptului la apărare are posibilitatea de a-şi face cunoscut punctul de vedere în mod util, respectarea dreptului la apărare presupune ca administraţia să ia cunoştinţă, cu toată atenţia necesară, de observaţiile persoanei sau ale întreprinderii vizate; numai instanţei naţionale îi revine sarcina să verifice dacă, ţinând cont de intervalul de timp scurs între momentul în care administraţia vizată a primit observaţiile şi data la care aceasta a adoptat decizia, este sau nu este posibil să se considere că a ţinut seama în mod adecvat de observaţiile care i-au fost transmise.

În dreptul naţional român, Codul de procedură fiscală a fixat, prin art. 9 alin. (1), regula potrivit căreia organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului, înaintea luării unei decizii, posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevate în luarea deciziei. Organul fiscal nu este obligat să

489

aplice prevederile alin. (1) când: a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege; b) situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanţelor fiscale; c) se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere, d) urmează să se ia măsuri de executare silită (art. 9 alin. (2) din Codul de procedură fiscală).

Lipsa dovezii privind ascultarea contribuabilului, în condiţiile art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, duce, datorită nerespectării principiului dreptului la apărare, care este un principiu nu numai de drept naţional ci şi de drept comunitar, la anularea actului administrativ fiscal emis de autoritatea fiscală competentă.

În speţă, administraţia fiscală a decis, fără ascultarea prealabilă a revizuentei, anularea unor înlesniri la plata obligaţiilor fiscale anterior acordate contribuabilului reclamant, prin Ordinul comun nr. 12/836/24 mai 2006 emis de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice, comunicând acest lucru printr-o simplă adresă a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj - Activitatea de Metodologie şi Administrarea Veniturilor Statului, Serviciul Administrare Mari Contribuabili, prin care reclamanta a fost înştiinţată că nu a achitat până la data de 20 decembrie 2007 TVA de plată în sumă de 117.509 lei ce a făcut obiectul decontului nr. 49972/25 octombrie 2006 şi că înlesnirile la plată prevăzute în ordinul comun şi-au pierdut valabilitatea începând cu data de 20 decembrie 2006, se anulează şi se repun în sarcina revizuentei prin redebitare cu data transferului dreptului de proprietate 27 august 2004 (urmând ca soldul neîncasat al obligaţiilor datorate la bugetul general consolidat să devină scadent în totalitate, cu actualizarea corespunzătoare a accesoriilor). Nu sunt incidente în cauză prevederile art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, care exceptează organul fiscal de la obligaţia de a asculta contribuabilul, anterior luării unei decizii de natură fiscală, dacă urmează să se ia măsuri de executare silită, întrucât adresa prin care reclamanta a fost încunoştinţată despre pierderea înlesnirilor la plată are, datorită consecinţelor de ordin juridic pe care le produce, valoarea unui act administrativ fiscal, şi nu valoarea unui act de executare silită De altfel, se observă, nerespectarea dreptului la apărare, protejată de sistemul juridic comunitar, s-a invocat de către reclamantă cu privire la modul de emitere a adresei nr. 22/I/G din 20 februarie 2007 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj prin care au fost retrase înlesnirile la plată, şi nu cu privire la somaţia nr. 12/172007/2962 prin care au fost luate măsuri de executare sil ită împotriva contribuabilului.

Sub aspectul fondului, este necontestat că, în esenţă, problema de drept rezidă în aceea de a stabili în ce măsură s-au respectat obligaţiile de plată ale taxei pe valoarea adăugată datorată de reclamantă şi scadentă după data de 1 septembrie 2006. Sub acest aspect, prevederile art. 26 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului şi consolidarea unor privatizări, cu modificările şi completările ulterioare, dispun că „înlesnirile la plata obligaţiilor bugetare care fac obiectul ordinului comun îşi pierd valabilitatea în situaţia în care societatea comercială nu îşi achită obligaţiile bugetare curente ale fiecărui an fiscal cu termene scadente începând cu data emiterii ordinului comun.

În cazul în care societatea comercială nu achită la scadenţă obligaţiile bugetare curente, poate efectua plata acestora în cel mult 90 de zile, împreună cu penalităţile de întârziere aferente. Obligaţiile cu termen de plată după data de 1

490

septembrie a fiecărui an fiscal vor fi achitate până cel târziu la data de 20 decembrie a anului respectiv”.

Din punct de vedere logico-juridic, aplicarea normei speciale, cuprinsă în art. 26 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi reluată în prevederile art. 3 din Ordinul comun privind acordarea de înlesniri la plata obligaţiilor bugetare datorate şi neachitate de S.C. „...” S.A. Cluj-Napoca, înregistrat sub nr. 12/24.05.2006 la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi sub nr. 836/24.05.2006 la Ministerul Finanţelor Publice, presupune existenţa unei obligaţii de plată a reclamantei la data de 20 decembrie 2006, care să nu fi fost executată.

În cazul reclamantei, rezultă din actele depuse la dosarul cauzei că taxa pe valoarea adăugată de plată cuprinsă în decontul de T.V.A. aferent lunii septembrie 2006 trebuia achitată, potrivit interpretării coroborate a dispoziţiilor art. 157 alin. (1) din Codul fiscal, a art. 26 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi a art. 3 din Ordinul comun, cel mai târziu la data de 20 decembrie a anului respectiv. Organul fiscal emitent al actului administrativ atacat prin acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă recunoaşte că stingerea obligaţiei de plată constând în taxa pe valoarea adăugată de plată cuprinsă în decontul nr. 49978/25.10.2006 s-a efectuat prin compensare cu taxa pe valoarea adăugată de rambursată prin decontul de T.V.A. aferent lunii noiembrie 2006 depus la Direcţia Generală a Finanţelor Publice sub nr. 77122/22 decembrie 2006, dar da o interpretare formală momentului la care a operat stingerea obligaţiei de plată respective, apreciind că această operaţie a intervenit la 22 decembrie 2006, data depunerii decontului de T.V.A aferent lunii noiembrie 2006, după expirarea termenului prevăzut de art. 26 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi de art. 3 din Ordinul comun privind acordarea de înlesniri la plata obligaţiilor bugetare datorate şi neachitate de S.C. „...” S.A. Cluj-Napoca, înregistrat sub nr. 12/24.05.2006 la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi sub nr. 836/24.05.2006 la Ministerul Finanţelor Publice.

În cauză, compensarea, ca modalitate de stingere a obligaţiilor bugetare, în modalitatea în care a fost realizată, îşi produce efectele prin raportare la perioadele pentru care au fost întocmite cele două deconturi de T.V.A, respectiv perioada lunilor septembrie şi noiembrie 2006, iar concluzia raţională care se impune este aceea că la data de 20 decembrie 2006, reclamanta în calitate de contribuabil nu mai datora, în sens obiectiv şi raţional, bugetului de stat suma trecută în decontul nr. 49978/25.10.2006 privind taxa pe valoarea adăugată aferentă lunii septembrie 2006, ea fiind compensată cu taxa pe valoarea adăugată de rambursat aferentă lunii noiembrie 2006. Împrejurarea că decontul de ramburs T.V.A aferent lunii noiembrie 2006 a fost depus de reclamantă la data de 22 decembrie 2006 nu poate duce la o altă concluzie, cu atât mai mult cu cât potrivit dispoziţiilor art. 156 alin. (2) din Codul fiscal, în forma în vigoare la data de 20 decembrie 2006, termenul pentru depunerea decontului T.V.A. era data de 25 decembrie 2006 pentru decontul aferent lunii noiembrie 2006.

În raport de cele mai sus arătate, se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, împrejurare faţă de care se va dispune, în temeiul dispoziţiilor 327 alin. (1) din Codul de procedură civilă, admiterea cererii de revizuire formulată de revizuenta S.C. ..S.A. Cluj-Napoca şi schimbarea în parte a deciziei nr. 3820 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţia

491

de contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii recursului declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj şi de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 167 din 11 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal şi a menţinerii soluţiei de anulare ca netimbrat a recursului declarat de S.C... S.A. Cluj-Napoca împotriva aceleiaşi sentinţe.

III. Principiul priorităţii dreptului comunitar. Cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Raportul dintre dreptul comunitar şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

R O M Â N I AÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr.1432/11 martie 2010 Dosar nr.8796/1/2009

A. Circumstanţele cauzei

1.Decizia pronunţată în recursPrin decizia nr.3478 din 23 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -

Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Galaţi, în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, împotriva sentinţei civile nr.970/CA din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal şi a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul că, a respins pe fond acţiunea reclamantei S.C. „...” SRL ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în urma inspecţiei fiscale desfăşurată în luna mai 2008 la societatea reclamantă, ce are ca obiect principal de activitate transport naval şi operare portuară de mărfuri, organele de control au constatat că în perioada anilor 2004 – 2008, societatea reclamantă s-a aprovizionat cu motorină în regim de scutire directă de la plata accizelor, în conformitate cu dispoziţiile art.201 alin.(1) lit.c) din Codul fiscal, o parte din cantitatea aprovizionată, respectiv 314.716 litri motorină, fiind utilizată pentru consum la macaralele plutitoare, în vederea manipulării de mărfuri.

Contrar însă celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte a apreciat că raportat la prevederile art.201 din Codul fiscal, constatările organelor de control sunt corecte, în sensul că reclamanta nu putea beneficia de regimul de scutire de la plata accizelor pentru cantităţile de motorină folosite în exploatarea macaralelor plutitoare, întrucât acestea nu au un sistem de propulsie propriu şi drept consecinţă nu pot naviga.

Astfel, s-a apreciat că societatea reclamantă nu poate beneficia de regimul de scutire de la plata accizelor pentru motorina utilizată, deoarece nu este îndeplinită condiţia impusă de art.201 alin.(1) lit.b) din Codul fiscal, care precizează că produsele energetice trebuie utilizate „drept combustibil de motor pentru navigaţie în apele comunitare şi pentru navigaţie pe căile navigabile interioare, în cauză,macaralele plutitoare neavând motoare de propulsie proprie, pentru a naviga pe căile navigabile interioare”.

492

Ca atare, instanţa de control judiciar a constatat că produsele energetice (motorina) au fost consumate în alt scop, aspect reţinut şi în actele de control fiscal şi, în aceste condiţii, nu poate beneficia de regimul de scutire de la plata accizelor aferente acestor produse.

Apărarea intimatei-reclamante, întemeiată pe conţinutul adresei emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor către un alt agent economic, ulterior soluţionării contestaţiei reclamantei, în care se exprimă o opinie contrară celei din cuprinsul recursului, a fost înlăturată, Înalta Curte constatând că din respectiva corespondenţă nu a rezultat tipul de activităţi desfăşurate de acel agent economic, pentru a stabili identitatea sau similitudinea situaţiilor .

Cu privire la criticile recurentei-pârâte, ce au vizat modalitatea de soluţionare a celui de-al doilea aspect contestat, al cantităţii de motorină achiziţionată de la S.C.”...”SRL, Înalta Curte a apreciat că în lipsa dovezii că societatea mai sus-amintită este un distribuitor agreat, în sensul art.23 alin.(1), (4) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobat prin H.G. nr.44/2004, în vigoare la data achiziţionării produsului energetic de către intimata-reclamantă, argumentele primei instanţe nu au decât un caracter prezumtiv şi nu pot fi reţinute.

Mai mult, intimata-reclamantă trebuia să deţină autorizaţie de utilizator final pentru a putea beneficia de regimul de scutire de la plata accizelor pentru motorina achiziţionată, iar împrejurarea că în factura de achiziţie a fost înscrisă o menţiune referitoare la existenţa unei autorizaţii, ce ar fi putut aparţine S.C.”...”SRL, nu este de natură a acoperi cerinţa legală referitoare la obţinerea autorizaţiei de utilizator final de către societatea reclamantă, în calitate de distribuitor agreat.

2.Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuiriiÎmpotriva deciziei menţionate, intimata-reclamantă S.C. „..” SRL a formulat

cerere de revizuire în temeiul art.21 alin.(2) din Legea nr.554/2004 şi art.322 pct.5 Cod procedură civilă, arătând, în esenţă, următoarele:

2.1.În cauză a fost încălcat principiul priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art.148 alin.(2), coroborat cu art.20 din Constituţia României, precum şi dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul cărora judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice prevedere contrară din legislaţia naţională, fără a fi nevoie să aştepte abrogarea acesteia (hotărârea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cauza Dumitru Popescu împotriva României, Monitorul Oficial nr.830 din 5 decembrie 2007).

Revizuenta a mai arătat că problema de drept supusă litigiului, referitoare la calificarea macaralelor plutitoare ca fiind nave sau nu în sensul art.23 lit.b) din O.G. nr.42/1997, pentru a beneficia de scutirea de accize, a fost tranşată diferit în alte cauze identice (e.g. decizia nr.659 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa) şi sunt întrunite condiţiile pentru a putea fi invocată puterea lucrului judecat a unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu valoare de precedent judiciar, edificatoare în acest sens fiind hotărârile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cauza Beian contra României şi în alte cauze în care s-a pus problema încălcării principiului securităţii juridice ca dimensiune a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 din Convenţie. Puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci se întinde şi asupra considerentelor, care susţin în mod necesar dispozitivul, făcând corp comun cu acesta.

2.2. Înscrisul nou în accepţiunea art.322 pct.5 Cod procedură civilă este decizia nr.389 din 24 noiembrie 2008, emisă de Agenţia Naţională de Administrare

493

Fiscală într-o cauză identică, în care a anulat decizia de impunere emisă iniţial, întemeindu-se pe un punct de vedere al Direcţiei de legislaţie în domeniul accizelor, care, în urma reanalizării legislaţiei naţionale ce reglementează regimul accizelor, corelată cu legislaţia în domeniul transporturilor şi cu liniile directoare ale Comitetului de Accize la nivelul Comisiei Europene, a stabilit că produsele energetice utilizate pentru desfăşurarea activităţii respective intră sub incidenţa scutirii de la plata accizelor, în temeiul art.201 alin.(1) lit.b) din Codul fiscal, macaralele plutitoare, cu sau fără propulsie, fiind considerate nave conform art.23 lit.b) din O.G.nr.42/1997.

În dezvoltarea acestui motiv, revizuenta a făcut din nou referire la obligaţia judecătorului naţional de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară în legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (hotărârea CEDO pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 830/05.12.2007).

De asemenea, a arătat că prin hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-388/06 şi C-385/06, Curtea de Justiţie de la Luxembrug a reţinut (în materia dreptului administrativ) cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând în măsura necesară un act normativ naţional precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice si protecţiei încrederii în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare.”

În dovedirea susţinerilor sale, revizuenta a depus la dosar înscrisuri constând în decizia nr.659/2009 a Curţii de Apel Galaţi şi mai multe acte emanând de la autoritatea fiscală, menţionate în nota de probatorii formulată la data de 10 ianuarie 2010.

3. Apărările intimatelorPrin întâmpinarea depusă la dosar, Direcţia Regională pentru Accize şi

Operaţiuni Vamale Constanţa, în numele său şi al celorlalte două intimate, a formulat, în esenţă, următoarele apărări:

3.1. Cu privire la motivul de revizuire constând în încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, a arătat că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate, şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii, bucurându-se de o anumită marjă de apreciere în această privinţă.

O soluţie definitivă a unei instanţe nu poate fi repusă în discuţie, măcar atâta vreme cât circumstanţele în care a fost luată nu s-au schimbat.

A mai arătat că în Decizia nr. 3478/23.06.2009 Înalta Curte a reţinut în mod corect aprecierile şi constatările organelor de control în sensul că societatea nu putea beneficia de regimul de scutire de la plata accizelor pentru cantităţile de motorină folosite în exploatarea macaralelor plutitoare, deoarece în sensul art. 201, alin. 1, lit. b din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, macaralele, nu au un sistem propriu de propulsie şi drept consecinţă nu pot naviga. Textul prevede „ Sunt scutite de ia plata accizelor: ... b) produsele

494

energetice livrate in vederea utilizării drept combustibil pentru motor pentru navigaţia in apele comunitare si pentru navigaţia pe căile navigabile interioare, inclusiv pentru pescuit, altele decât pentru navigaţia ambarcaţiunilor private de agrement. ...”

Referitor la macaralele plutitoare, autoritatea vamală nu contestă faptul că acestea sunt nave, ci dreptul de a beneficia de scutire de la plata accizei pentru combustibilul pe care îl consumă la desfăşurarea activităţii de încărcare/descărcare în porturi.

Mai mult, în susţinerea acestui punct de vedere prin adresa nr.285276/19.03.2008 Direcţia de legislaţie în domeniul accizelor din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor precizează că „motorina utilizată de macaralele plutitoare pentru desfăşurarea unor activităţi comerciale, nu intră sub incidenţa prevederilor art. 201 Cod fiscal şi pct. 23 din H.G. nr. 44/2004 şi astfel nu beneficiază de scutire de la plata accizelor.

În ceea ce priveşte regimul de taxare a produselor energetice utilizate drept combustibil de către structurile plutitoare la nivel comunitar, menţionăm că, în acest sens Comitetul de accize a prezentat în cadrul reuniunii din 31 ianuarie - 1 februarie 2008 o soluţie (linie directoare) aferentă problemei în cauză”.

Astfel, pornind de la premiza că şi dragele care efectuează operaţiuni de dragare sunt nave, iar activitatea de dragare face parte din activităţile conexe transportului naval, ar rezulta faptul că aceste structuri plutitoare ar beneficia de scutirea directă de la plata accizelor prevăzută de art. 201, lit.b), Cod fiscal. În acelaşi timp, acestea beneficiază şi de scutirea indirectă prevăzută de art. 201, lit. g), lucru absurd în contextul în care pentru aceeaşi activitate nu pot exista concomitent două regimuri de scutire acordate.

În mod corect a reţinut Înalta Curte şi condiţia impusă prin textul incident în sensul că produsele energetice, pentru a fi scutite de la plata accizelor trebuie „să fie utilizate drept combustibil pentru motor pentru navigaţia în apele comunitare şi pentru navigaţia pe căile navigabile interioare”. Or, atâta timp cât navele în discuţie (macaralele plutitoare) nu aveau propulsie proprie, deci nu aveau motoare pentru realizarea propulsiei, care să utilizeze produse energetice (motorină) reiese în mod evident că acele produse energetice utilizate la bordul acestor nave au fost consumate în cadrul altor activităţi desfăşurate la bordul navelor pentru care legea nu poate acorda scutire de la plata accizelor aferente produselor energetice achiziţionate.

De altfel, din analiza „Memorandumului de Raportare” aprobat de conducerea M.E.F. privind reuniunea Comitetului de Accize din 31 ianuarie-01 februarie 2008 , reiese că faţă de cele trei opţiuni prezentate la reuniunea din 05-06 iulie 2007, statele şi-au exprimat adeziunea, urmând să se încerce elaborarea unui proiect de linie directoare unitară.

Din vizualizarea celor trei opţiuni, se remarcă faptul că nici una nu face referire la structuri plutitoare fără propulsie, ci numai la structuri plutitoare cu autopropulsie şi la cele care remorchează structuri plutitoare fără propulsie (opţiunea nr.1 - scutire totală, opţiunea nr.2 - scutire totală pentru activităţi comerciale, industriale sau profesionale) sau strict la structurile plutitoare propulsate prin mijloace proprii (opţiunea nr.3).

Astfel, în propunerea Comisiei (CED 603) se menţionează faptul că statele membre au căzut de acord cu acordarea regimului de scutire pentru produsele energetice utilizate drept combustibil de către structurile plutitoare cu autopropulsie, cât şi de către vasele care remorchează structuri plutitoare fără propulsie, conform art. 14.1.C) din Directiva 2003/ 96/ CEE.

495

Pentru produsele energetice utilizate atât la bordul structurilor plutitoare autopropulsante, cât şi al structurilor plutitoare fără autopropulsie în alte scopuri decât navigaţie şi manevrare şi în principal pentru desfăşurarea activităţii lor comerciale, industriale etc., acciza trebuie taxată potrivit prevederilor din Directiva 2003/ 96/ CEE şi în principal cele de la art. 8, par.2b).

Ca atare, justificarea privind liniile directoare emise de Comitetul de accize, adusă în sprijinul revizuirii acordării regimului de scutire pentru structurile plutitoare fără propulsie, nu îşi are corespondenţa în conţinutul „de facto” al prevederilor actelor comunitare clamate în adresa Direcţiei de legislaţie în domeniul accizelor.

Punerea în aplicare în legislaţia naţională a regimului fiscal instituit reprezintă, conform prevederilor Directivei 2003/ 96/ CEE a Consiliului Europei, apanajul fiecărui stat membru, acest regim fiscal fiind susţinut de prevederi exprese şi explicite ale legii fiscale.

3.2. Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe prevederile art.322 pct.5 Cod procedură civilă, intimata a arătat că din interpretarea textului reiese că revizuirea unei hotărâri date de instanţa de recurs atunci când evoca fondul se mai poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite revizuirea, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: înscrisul să fie nou, să fi existat la data la care a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită, înscrisul să nu fi putut fi prezentat în proces fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, înscrisul să fie determinant în soluţionarea cauzei şi înscrisul să fie prezentat de partea care cere revizuirea, neputându-se pretinde instanţei să-l administreze din oficiu.

Din examinarea motivelor şi a actelor depuse de revizuentă rezultă că nu sunt întrunite cumulativ toate cerinţele mai sus evocate.

B. Considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii

Analizând motivele invocate de revizuent prin prisma prevederilor art.326 alin.(3) Cod procedură civilă, potrivit cărora în cadrul acestei căi de atac, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că pentru niciunul dintre cele două cazuri de revizuire supuse examinării nu sunt întrunite cerinţele impuse de prevederile legale care le reglementează.

1.Argumente de drept relevante

1.1. Motivul de revizuire prevăzut de art.21 alin.(2) din Legea nr.554/2004.Potrivit textului legal menţionat, „constituie motiv de revizuire, care se adaugă

la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art.148 alin. (2), coroborat cu art.20 alin.(2) din Constituţia României”.

Conceput ca un ultim remediu intern menit să asigure preeminenţa prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, motivul de revizuire instituit prin art.21 alin.(2)

496

din Legea nr.554/2004 nu poate fi interpretat însă ca un instrument de repunere în discuţie a fondului litigiului în afara cadrului general al procedurii căii de atac extraordinare, de retractare, a revizuirii, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).

În concret, revizuenta nu invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile raportului de drept fiscal supus evaluării instanţei de contencios administrativ, ci încălcarea principiului securităţii juridice dedus din interpretarea prevederilor art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spaţiul comunitar prin art.6 paragraful (2) al Tratatului privind Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar. În urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art.6 paragrafele (2) şi (3) din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins:

„(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.

(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.

Principiul securităţii juridice constituie un element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauza Brumărescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, M.O. nr.414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr.48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002).

Dar în argumentarea insecurităţii juridice produse ca efect al deciziei atacate revizuenta nu face referire la o jurisprudenţă constantă, prin care să fi fost clarificată aplicabilitatea prevederilor art.201 alin.(1) lit.b) din Codul fiscal în cazul combustibililor folosiţi în exploatarea macaralelor plutitoare, ci menţionează, cu titlu de precedent judiciar, o singură decizie contrară cele pronunţate de Înalta Curte, şi anume decizia nr.659 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi.

Existenţa unor divergenţe în jurisprudenţă a fost acceptată în lumina Convenţiei europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicţii, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă, concretizat în divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp , mai cu seamă la nivelul jurisdicţiei supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii c. Franţa).

Dintr-o altă perspectivă, se impune menţiunea că reglementarea accizelor intră în competenţa statelor membre ale Uniunii Europene, nefiind supusă unor norme comunitare general obligatorii şi că regimul combustibililor utilizaţi pentru

497

navigaţie a format obiectul unor reuniuni ale Comitetului pentru Accize al Comisiei Europene, în scopul armonizării legislaţiilor naţionale.

Conform extrasului din Memorandumul privind reuniunea Comitetului de Accize din 31 ianuarie – 1 februarie 2008, anexat întâmpinării, proiectul de linii directoare a propus scutirea de plata accizelor a combustibilului utilizat în scopuri de navigaţie de structurile plutitoare cu autopropulsie şi de vasele care remorchează structuri plutitoare fără autopropulsie. Produsele energetice utilizate la bordul structurilor plutitoare în alte scopuri decât navigaţia şi manevrarea, în principal pentru desfăşurarea activităţilor comerciale, industriale sau altor activităţi profesionale, trebuie taxate potrivit prevederilor Directivei 2003/96/CEE.

Toate aceste considerente converg către concluzia că, în raport cu elementele cauzei, argumentele utilizate de revizuentă nu pot fundamenta revizuirea deciziei atacate în temeiul art.21 alin.(2) din Legea nr.554/2004.

2. Motivul de revizuire prevăzut de art.322 pct.5 Cod procedură civilăConform prevederii legale menţionate, constituie motiv de revizuire

descoperirea, după darea hotărârii, a unor înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică ori care nu au putut fi înfăţişate din motive mai presus de voinţa părţilor.

Printre condiţiile de admisibilitate a acestui caz de revizuire se numără aceea ca înscrisul să nu fi fost cunoscut şi folosit în proces, pentru că, în caz contrar, cercetarea lui în cadrul revizuirii ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii .

De asemenea, este necesar ca înscrisul să fie determinant, adică apt să conducă la pronunţarea unei soluţii contrare celei atacate.

Revizuenta a indicat, ca înscris nou în accepţiunea art.322 pct.5 Cod procedură civilă, o adresă prin care Direcţia de legislaţie în domeniul accizelor a arătat că în urma reanalizării legislaţiei naţionale care reglementează regimul accizelor, în corelare cu legislaţia în domeniul transporturilor şi cu liniile directoare ale Comitetului de Accize la nivelul Comisiei Europene, s-a stabilit că produsele energetice utilizate pentru desfăşurarea activităţii respective intră sub incidenţa scutirii de la plata accizelor prevăzută la art. 201 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003. Înscrisul mai atestă că, în conformitate cu art. 23 lit. b) din O.G. nr. 42/1997, „sunt considerate nave şi instalaţiile plutitoare, cum ar fi: drage, elevatoare plutitoare, macarale plutitoare, grai fere plutitoare şi altele asemenea, cu sau fără propulsie.”

Înscrisul respectiv nu a fost identificat prin număr şi dată în cuprinsul revizuirii, dar elementele de conţinut indicate se regăsesc atât în adresa nr.285.924 din 15 octombrie 2008 a Ministerului Economiei şi Finanţelor – Direcţia legislaţie în domeniul accizelor (filele 28-29 dosar revizuire), cât şi în adresa nr.285763 din 16 octombrie 2008 a aceluiaşi emitent, aflată la fila 58 a dosarului de fond format la Curtea de Apel Constanţa. Punctul de vedere exprimat a fost, aşadar, cunoscut instanţei de recurs, care a făcut referire la el în motivarea deciziei: „nu poate fi reţinută apărarea intimatei-reclamante întemeiată pe conţinutul unei adrese emisă către un alt agent economic, la o dată ulterioară soluţionării contestaţiei reclamantei, de către Ministerul Economiei şi Finanţelor în care se exprimă o opinie contrară celei din cuprinsul recursului de faţă câtă vreme rezultă cu certitudine tipul de activităţi desfăşurate de acel agent economic. În plus, dată fiind formularea evidentă a textului de lege, aplicarea acestuia nu poate fi înlăturată pe temeiul arătat de intimată”.

Considerentul hotărâtor pe care s-a fundamentat decizia din recurs nu a fost acela al încadrării macaralelor plutitoare fără motor în categoria navelor în sensul

498

art.23 lit.b) din O.G.nr.42/1997, încadrare care nu a fost negată, ci destinaţia combustibilului utilizat, care în optica instanţei de recurs nu a fost navigaţia, ci alte activităţi desfăşurate cu macaraua plutitoare.

Rezultă, aşadar, că în cauză nu a fost îndeplinită niciuna dintre condiţiile menţionate mai sus pentru admisibilitatea revizuirii în temeiul art.322 pct.5 Cod procedură civilă.

3. Temeiul legal al soluţiei pronunţate asupra revizuiriiAvând în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art.326 şi art.328

Cod procedură civilă şi al art.21 alin.(2) din Legea nr.554/2004, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

499