Ce este aceea o criza?

Crizele pot fi definite ca fiind situatii caracterizate de o instabiliate pronuntata, sunt deci însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în creştere. În situaţii de criză (orice formă ar îmbrăca ea) ne aflăm într-o permanentă stare de nelinişte şi de nesiguranţă legată de viitor, teamă sau chiar panică. Instinctul nostru de apărare şi de conservare ne îndeamnă să ne comportăm uneori iraţional şi să accentuăm şi mai mult această volatilitate deoarece fiecare dintre noi, cu capacitatea cognitivă pe care o avem filtrăm informaţia şi înţelegem fenomenul în felul nostru transpunându-l apoi într-un anumit comportament legat de piaţă. 

Crizele apar în urma unei perioade în care preţul unor active (financiare sau nu) au crescut artificial foarte mult, şi în momentul în care piaţa devine conştientă cu privire la această supraevaluare reacţionează în consecinţă. Etimologic cuvântul „criză” provine din cuvântul grecesc „krisis” care înseamnă o situaţie ce necesită luarea unei decizii. Mishkin a definit criza ca fiind „situaţia în care selecţia adversă şi hazardul moral se acutizează, pieţele nemaifiind capabile să canalizeze resursele către cele mai productive oportunităţi de investiţii”. O abordare similară întâlnim şi la Friedman care consideră că criza are o puternică dimensiune psihologică. Panicaţi de perspectiva pieţei, deponenţii se aruncă într-un număr periculos de mare asupra depozitelor lor din bănci şi deci sistemul bancar intră într-un colaps generalizat. Criza este asociată adesea lipsei de condiţii care să permită adoptarea unei decizii (Morin, 1976). Apariţia unei crize poate fi greu anticipată, elementul de surpriză asociat unei astfel de situaţii fiind fundamental (Reilly, 1993). În unele cazuri, criza este definită ca fiind un eveniment cu probabilitate redusă de apariţie dar care are implicaţii mari pentru societate, organizaţii sau indivizi (Mitroff & all, 1988).

Problema cu definirea acestor crize constă în a spune cât de mare să fie volatilitatea sau căderea pieţelor pentru a încadra o evoluţie de acest gen în categoria unei crize. Cât de mare să fie inflaţia, şomajul sau scăderea PIB-ului unei ţări pentru a aprecia intrarea ei într-o criză. Convenţional s-a stabilit că recesiune este atunci când după 2 trimestre succesive avem de a face cu scăderea PIB-ului unei ţări sau regiuni. National Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind “o scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului“.

Există diferite clasificări ale crizelor actuale. O primă clasificare relevantă pentru discuţia noastră ar fi următoarea(Manic,2009):

• Crize de mică amploare, conjuncturale sunt cele mai puţin periculoase dar şi cele mai des întâlnite. Sunt generate şocuri externe (creşterea preţului petrolului pe pieţele internaţionale, conflicte la frontieră, calamităţi naturale în regiune) care generează o scădere a PIB şi o creştere a şomajului. Guvernele pot contracara efectele negative ale acestor crize prin măsuri fiscale. Chiar şi în absenţa unor măsuri explicite economia găseşte rapid calea de redresare şi de răspuns la efectele negative generate de o anumită conjunctură externă.• Crizele structurale: generate pe fondul unei lipse de ajustare / adaptare a structurii producţiei interne la conjunctura internaţională. Aceste crize structurale conduc cel mai adesea la probleme de balanţă de plăţi externe pe fondul pierderii competitivităţii externe, a insuficientei adaptări a ofertei la noile cerinţe de pe pieţele internaţionale. Aceste crize au un impact prelungit şi mult mai destabilizator asupra unei economii.• Crizele sistemice: sunt crize care nu mai îşi pot găsi soluţia în interiorul economiei în condiţiile unei structuri de producţie date. Sunt crize care necesită o reformare a întregului sistem în care este angrenată o economie (de exemplu reformarea Sistemului Financiar Internaţional). 

O altă clasificare interesantă a fost făcută de Ishihara (2005) care a identificat în literatura de specialitate cinci forme diferite de crize economico-financiare:• Criză de lichiditate în sectorul financiar bancar (: este definită ca fiind o situaţie în care într-o ţară mai multe bănci intră în imposibilitate de a-şi onora obligaţiile de plată pe termen scurt (criza de lichiditate) sau pasivele băncii sunt mai reduse decât activele băncii duce la (insolvenţa băncilor). Măsurarea unei astfel de crize se bazează pe indicatorul care raportează volumul depozitelor totale din sistemul bancar la totalul activelor băncilor din sistem (Demirguc-Kunt, Detragiache şi Gupta, 2000);• Criza de balanţă de plăţi externe: a fost definită pentru prima dată de Krugman şi Obstfeld ca fiind acea situaţie în care rezerva internaţională a unei ţări se diminuează semnificativ pe fondul unor operaţiuni masive de cumpărare de valută pe piaţa valutară motivate de anumite aşteptări privind o iminentă depreciere a cursului de schimb în perioada imediat următoare. Kaminsky şi Reinhart au definit şi ei criza de balanţă de plăţi externe ca fiind o prăbuşire abruptă a rezervei internaţionale fără însă a propune un criteriu obiectiv pentru a caracteriza această prăbuşire drept criză. Măsurarea unei astfel de crize se bazează pe ritmul de variaţie a rezervelor internaţionale ale unei ţări (rezerve prin care balanţa de plăţi externe îşi găseşte echilibrul pe o perioadă determinată). O astfel de prăbuşire a rezervei internaţional nu survine doar unor speculaţii pe piaţa valutară ci şi unei situaţii de dezechilibru cronic de cont curent (importuri mai mari decât exporturile pe o perioadă prelungită).• Criză valutară: este caracterizată printr-o depreciere semnificativă a cursului de schimb pe fondul creşterii puternice de cerere de valută, presiunilor inflaţioniste (Glick şi Hutchison, 1999). În literatură este definită ca fiind situaţia în care cursul de schimb cunoaşte în termeni nominali o depreciere mai mare de 25% pe perioada

ultimelor 12 luni (Frank şi Rose, 1996) sau o depreciere mai mare de 10% a cursului real (Esquivel şi Larrain, 1998). O altă propunere (Goldfajn şi Gupta, 1999) interesantă caracterizează criza valutară drept o deviaţie puternică între cursul real şi cursul estimat.• Criză de datorie externă: definită pentru prima dată de Dornbusch (1989) ca fiind acea situaţie în care o ţară este în incapacitate de a-şi onora serviciul datoriei externe şi de a rambursa ratele aferente acesteia. O serie de specialişti care au preluat această definiţie iniţială au încercat mai apoi să definească în mod obiectiv termenul de incapacitate. Trebuie spus în primul rând că declararea oficială a încetării temporare plăţilor aferente datoriei sale externe (cazurile deja de notorietate a Mexicului, Braziliei sau Argentinei) nu înseamnă neapărat că această ţară se găseşte în situaţia de incapacitate de plată. Detragiache şi Spilimbergo (2001) au definit criza datoriei externă ca fiind una dintre următoarele situaţii: (a) situaţia în care datoria cu probleme (cea care nu mai poate fi rambursată) este mai mare de 5% din totalul datoriei externe şi (b) situaţia în care o ţară solicită restructurarea datoriei sau reeşalonarea plăţilor (moratoriul datoriei externe) în contul datoriei externe creditorilor săi. Indicatorii clasici pe baza cărora se analizează o potenţială criză de datorie externă sunt: datoria externă / PIB, datoria externă / exporturi totale sau rata serviciului datoriei externe. Ajayi şi Mbodja (1996) au propus un sistem de indicatori mai complex prin care să fie măsurată posibilitatea ca o ţară să intre într-o astfel de criză: (1) datorie externă / exporturi; (2) datorie externă / PNB; (3) serviciul datoriei externe / exporturi; (4) rata dobânzilor / exporturi şi (5) rata dobânzilor / PNB.• Crizele financiare: în literatură nu s-a creionat încă un punct de vedere unitar cu privire la acest tip de criză. Crizele financiare sunt asociate unei diminuări drastice a încrederii investitorilor în sistemul financiar. Pe fondul aceste credibilităţi în scădere capitalurile sunt retrase de pe pieţele financiare şi repatriate în ţara lor de origine. Acest efect generează o scădere a lichidităţii tranzacţiilor pe bursă, o presiune pe cursul de schimb (pe fondul creşterii cererii de valută necesară conversiei sumelor dezinvestite de pe piaţa de capital) şi o presiune pe rata dobânzii (pe fondul diminuării cererii de titluri financiare).

Aceste clasificări nu aduc prea mult ceva nou pentru teoria crizelor dacă avem în vedere faptul că la originea lor stă o cauză monetară fundamentală:expansiunea monetară. Aceste crize, fie că este vorba de o criză a datoriei externe, a balanţei de plăţi externe sau a lichidităţii în sistemul bancar pleacă de la intervenţia statului pe pieţele monetare prin infuzia de bani care alterează starea capitalului pe piaţă. Foarte mulţi specialişti consideră oarecum eronat că ceea ce se întâmplă la ora actuală pe pieţele financiare internaţionale a fost cauzat de ingeniozitatea financiară a unor bancheri care „împachetând” un pachet imens de credite de consum, contracte de leasing sau credite ipotecare în aşa zisele „active toxice” prin mecanismul securitizării sau emisiunii de certificate de depozitare (”depositay receipts”) pe care apoi le-au garandat cu „credit default swaps” (un fel de garanţie pentru activele originale împachetate de aceste instrumente „inovatoare”). O altă greşeală, în opinia multora, s-a produs de către

agenţiile de rating (la care toţi ne uitam ca la adevăraţi zei fiind de neconceput ca ele să greşească cu ceva în modelarea şi evaluarea riscului asociat unor companii de proiect –  SPV implicate în securitizare sau emisiunea de certificate de depozitare ce nu aveau în spatele lor decât activele pe care le consolidau şi evident sponsorii lor –  bănci de investiţii de prim rang. Cu „ajutorul” acestor agenţii de rating astfel de companii au primit ratinguri identice cu ale sponsorilor deşi riscul asociat lor era complet diferit (un risc în acest caz nu e compus doar de riscul de firmă ci şi de riscul de proiect neglijat total de aceste agenţii). La toate acestea se adaugă lipsa de reglementare a acestor instrumente care a permis expunerea portofoliilor financiare unor instituţii de investiţii nepermis de mult faţă de riscurile înglobate de aceste instrumente toxice.

Atunci când se caută adevăratele cauze ale crizelor că la baza acestei crize a stat politica banilor ieftini promovată de marile bănci centrale cu aprobarea tacită a FMI. Nimeni nu s-a ridicat să reacţioneze cu vehemenţă atunci când băncile centrale (care sunt ele independente dar nu sunt private) au emis monedă –  un bun public să nu uităm –  în neştire şi că acest lucru a indus în eroare antreprenorială pe toată lumea – de la şomeri la marii antreprenori. Banul ieftin şi uşor de obţinut (şi nu capitalul) a fost pompat de băncile comerciale cu acordul băncilor centrale în sistem şi a sedus pe toată lumea. Toţi am devenit brusc mai optimişti cu proiectele noastre antreprenoriale şi am crezut că putem susţine pe termen lung proiecte care iniţial nu puteau fi finanţare doar cu capitalul existent acumulat strict din ceea ce economiseam. Creditele ipotecare, leasingul, creditele de consum s-au extins cu repeziciune nu pentru că băncile şi bancherii erau lacomi ci pentru că statul le permitea acest lucru. Mai mult era mult mai uşor şi atractiv să creditezi consumul şi nu producţia având la dispoziţie o sursă nelimitată de bani (nu de capital repet). Emisiunea de monedă a băncilor centrale mari (SUA mai ales, dar nu numai) a fost cea care a declanşat de fapt criza (ca să poţi găsi soluţii la criză trebuie să poţi să identifici corect cauzele sale). Crizele actuale sunt precedate de un hazard moral exploatat la maxim de un sector financiar-bancar ce funcţionează după regulile pieţei libere dar care tranzacţionează un bun public (apanaj al statului): banul.

Băncile comerciale, considerate de foarte mulţi în mod eronat afaceri private şi apanajul capitaliştilor, şi-au pierdut de mult funcţia de mobilizator şi plasator de economisiri private (capitaluri), şi au devenit o unealtă a statului, un plasator eficient (pentru stat doar) de monedă în economie, distorsionând puternic imaginea şi anticipările antreprenorilor cu privire la dimensiunea reală a unei resurse importante: capitalul. Foarte mult din sistemul financiar actual s-a dezvoltat cu concursul statutului astfel că sistemul financiar-bancar nu mai este demult privat. În acest sistem se pune nepermis de mult accentul pe monedă şi nu pe capitaluri (de fapt nici nu se face această distincţie clară într-o bancă comercială având în vedere că zilnic deficitul de resurse între ceea ce se atrage ca depozite şi ceea ce se creditează este compensat prin diferite scheme de refinanţare). E mult mai greu să te lupţi pentru economisiri şi pentru a-i convinge pe consumatori să renunţe la consumurile lor şi să pună bani deoparte decât să te plasezi moneda

ieftină şi abundentă emisă de băncile centrale. S-a produs practic o ruptură între sistemul financiar controlat de către stat prin banca centrală şi economiile reale (nu întâmplător asistăm la o accelerare a crizelor în ultima perioadă). Mai mult, practica şi modelul acesta de dezvoltare a ajuns o practică internaţională (crizele au devenit globale). Acesta este unul dintre paradoxurile capitalismului actual: antreprenorii sunt obligaţi să vândă produsele şi serviciile lor respectând principiile pieţei libere procurându-şi însă resurse de pe pieţe tot mai reglementate şi pe care statul are o implicare tot mai mare (piaţa capitalurilor, piaţa muncii).

Efectele crizelor actuale sunt foarte uşor de identificat: aceste crize duc la o diminuare a

consumului pe fondul panicii create în jurul veştilor sumbre legate de evoluţia unor indicatori

macroeconomici (inflaţie aşteptată, dobânzi, curs de schimb, şomaj); pe fondul scăderii consumului

intern apare o creştere a şomajului destul de accentuată. Un alt efect, dacă această criză este una de

sistem cu dimensiune regională sau globală, este acela de scădere a exporturilor pe fondul scăderii

cererii pe pieţele externe afectate de această criză. Perioadele de criză generează o serie de

sentimente în rândul investitorilor individuali, de la teamă, panică, frică până la isterie în unele cazuri.

Aversiunea la risc este în creştere şi va dura multă vreme până când piaţa americană va recâştiga

încrederea acestor investitori. Un efect direct a acestei aversiuni la risc în creştere îl constituie

schimbarea (ajustarea) comportamentului investiţional cu impact asupra structurii portofoliilor

financiare. Este evident faptul că în momentul de faţă investitorii se reorientează spre instrumente

financiare mai puţin riscante (obligaţiuni de stat, titluri de stat). De aici apare automat efectul asupra

costului capitalului şi indirect asupra cursului de schimb. Conform teoriei economice (legea cererii şi a

ofertei), în momentul în care investitorii de pe piaţa de capital se confruntă cu riscuri (volatilitate) în

creştere, cu randamente în scădere, când lichiditatea pieţei de capital lasă de dorit cererea de

instrumente financiare (înclinaţia spre investiţii) este în scădere semnificativă acest lucru conducând la

creşterea dobânzii şi, implicit, la creşterea costului capitalului atras pe termen lung de pe pieţele de

capital prin instrumente specifice. Acest lucru poate explică şi de ce în aceste momente băncile

centrale sunt tentate să diminueze dobânda de intervenţie pentru a putea oferi sistemului bancar o

lichiditate sporită necesară susţinerii financiare a activităţii economice. Dacă însă aceşti bani nu sunt

orientaţi spre producţie ci vor continua să fie orientaţi de către bănci tot către consum problemele se

vor înrăutăţi şi mai mult. A răspunde la criză tot printr-o politică a banului ieftin (care realimentează

criza) nu faci decât să amâni pe mai târziu declanşarea unei noi crize mai puternice şi mai profunde

(care include şi noua masă monetară emisă pentru a genera ieşirea din criză. Un alt efect al crizei, în

opinia specialiştilor, este inflaţia şi deprecierea accentuată a cursului de schimb. De fapt, inflaţia şi

deprecierea cursului de schimb nu sunt consecinţele directe ale crizei ci consecinţele expansiunii

monetare.

Criza financiară a dat naştere la falimente răsunătoare, restructurări de companii şi instituţii financiare, preluări şi fuziuni, susţinere financiară directă cu fonduri importante din partea guvernului american (au fost aprobate până acum peste 700 mld. USD doar pentru a putea fi folosite în vederea salvării instituţiile financiare americane de efectele crizei). O bună parte dintre aceste instituţii sunt sau au fost listate la bursă, ieşirea lor de pe piaţă afectând nu doar credibilitatea în piaţa americană de capital ci şi volumul tranzacţiilor bursiere, volatilitatea preţurilor, nivelul randamentelor. volumul tranzacţiilor bursiere a fost şi el puternic

afectat pe principalele burse din lume, însă impactul cel mai puternic criza îl are asupra volatilităţii (riscului) şi asupra randamentelor bursiere asociate mai ales instrumentelor cu venit variabil. 

Criza a condus la o serie de reacţii instituţionale care s-au materializat într-o serie de măsuri de intensificare a controlului asupra unor zone rămase în afara jurisdicţiei băncilor centrale sau comisiilor de supraveghere a pieţelor de capital. În paralel au fost aduse tot mai mult în discuţie criteriile de acordare a finanţărilor şi metodologiile de risc şi de rating folosite în decizia de finanţare. Mai mult, intervenţia statului pe pieţele financiare (care uneori a mers până la cazuri extreme de naţionalizare) a trebuit şi ea legitimată printr-o serie de măsuri legislative nemaiîntâlnite de la Marea Criză. 

Este dificil să facem aprecieri când o criză financiară devine una economică sau dacă o criză economică generează o criză financiară sau invers. În principiu vorbim intotdeauna de o criză economică generată fie de cauze financiare, politice sau sociale. Criza financiară în opinia mea nu este decât o formă de manifestare a crizei economice şi reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere semnificativă a volumului tranzacţiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piaţă. Bursa este barometrul economiei şi tranzacţionează afaceri de diferite dimensiuni şi din diferite sectoare. În momentul în care piaţa acestor afaceri (piaţa imobiliară, piaţa petrolului, piaţa muncii) suferă dereglări sau corecţii importante ele se vor reflecta în profitabilitatea afacerilor listate la bursă şi, implicit, în preţul activelor financiare (acţiuni sau obligaţiuni) care depind direct de aşteptările investitorilor. Panica legată de economie nu face altceva decât să accentueze amplitudinea acestor corecţii şi să inducă noi incertitudini în economie. De aici şi până la reducerea apetitului pentru economisiri şi investiţii şi apoi la creşterea dobânzilor pe piaţă nu este decât un pas.

Din păcate vorbim de o criză doar atunci când efectele acesteia afectează un număr foarte mare de oameni / companii. Crizele pot exista însă într-o stare latentă şi să nu fie atât de vizibile, deteriorând încetul cu încetul existenţa noastră. Probabil încălzirea globală nu va genera o criză decât atunci când nivelul apelor oceanelor vor creşte brusc cu 5 m şi vor genera dificultăţi în găsirea rapidă de soluţii eficiente. La fel, politica expansionistă a băncii centrale nu va genera o criză decât atunci când ne vom da seama cu toţii de acest lucru şi ne va fi dificil să ajungem (în panica noastră) la un consens sau un echilibru pe piaţă. Crizele nu sunt greu de previzionat (cauzele acestora fiind destul de clare) însă cel care va face o astfel de predicţie va fi greu de crezut de către cei mai mulţi dintre noi mult prea puţin preocupaţi de efectele încălzirii globale sau a expansiunii monetare şi mai preocupaţi de cum să valorificăm cât mai bine poziţia noastră privilegiată (a se vedea exemplul lui Robert Triffin care a prezis cu câţiva ani înainte căderea Sistemului de la Bretton Woods şi care nu a fost băgat în seamă până când nu a avut loc criza respectivă).

Nu este prima dată când economia mondială se confruntă cu perioade de recesiune. Poate este pentru prima dată după foarte mulţi ani (Marea criză interbelică începută în 1929 şi continuată pe mai mulţi ani sau Căderea Sistemului de la Bretton Woods în 1971) când avem

de a face cu o criză localizată la nivelul ţărilor dezvoltate (nu doar la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare). Local mai putem vorbi şi de alte crize:

Criza din Mexic din 1994  care s-a soldat cu adoptarea unor politici mai restrictive cu privire la creditare de către noul preşedinte ales în Mexic (Ernesto Zedillo) şi care a pus capăt unui “bubble” economic creat pe fondul falsei impresii a unui capital disponibil destul de uşor pe piaţă (este cunoscută această criză şi sub numele de ”Greşeala din Decembrie”), a unui sistem bancar mult prea lax şi dispus la creditare cu orice preţ. Această criză a fost urmată de crize în întreaga Americă Latină (Brazilia, Argentina, Chile, Uruguay) cunoscut şi sub numele de “Efectul Tequilla”;

Criza din Argentina (1999 - 2002): a avut ca şi cauză corupţia din sistemul guvernamental care s-a împrumutat excesiv de pe pieţele internaţionale şi a demarat tot felul de proiecte publice de “dezvoltare” dovedite a fi ulterior mecanisme complexe de spălare a banilor la nivel internaţional. O altă cauză e legată de cursul de schimb fix practicat de Argentina pe o perioadă îndelungată (10 ani) care a dus la ieftinirea importurilor şi, ulterior, la şomaj.

Criza economică din Camerun (1980 – 2001): probleme legate de deficitul comercial, deficitul guvernamental şi inflaţia accentuată;

Criza financiară din Asia (1997 – 1998): a început cu o criză puternică în Tailanda urmată apoi de o criză generalizată la nivelul altor ţări din regiune (Coreea de Sud, Malaezia, Indonezia, Filipine, Hong Kong). Are la bază tot expansiunea creditului care a generat dezvoltarea unor proiecte antreprenoriale care în condiţii normale nu s-ar fi realizat. Efectele au fost devastatoare pentru toate ţările din regiune: în 1998, de exemplu, PIB-ul Coreei de Sud a scăzut la 33% din PIB-ul din anul 1997, PIB-ul / locuitor a scăzut în 1998 cu 42% în Indonezia, 21% în Tailanda. Aceste ţări nu şi-au revenit complet nici în prezent.

Criza din Rusia (1998): a fost indusă, în opinia specialiştilor, de criza din Asia de Sud – Est având drept cauze scăderea drastică a exporturilor de petrol şi gaz (şi alte materii prime) către această regiune (de care Rusia era puternic dependentă) dar şi de neplata taxelor şi impozitelor de către o parte însemnată de companii din sectorul energetic şi industriei prelucrătoare. A fost dublată şi de o criză politică (războiul din Cecenia, autoritatea în scădere a lui Yeltsin).

Criza mecanismului de schimb ERM din UE (1992 – 1993): a culminat cu retragerea lirei sterline din ERM I ca urmare a atacurilor speculative care au costat Banca Angliei 3.4 miliarde lire sterline (pierdute într-o singură zi – 16 septembrie 2002 cunoscută şi sub denumirea de “Miercurea Neagră”).

Toate aceste exemple arată că există o istorie a crizelor şi că această istorie este una chiar recentă. Mai mult, criza actuală diferă prin amploarea ei de aceste crize afectând în momentul de faţă un număr foarte mare de ţări. Dacă până acum afectate erau cu precădere ţările în curs de dezvoltare în actuala criză au fost implicate şi cele mai dezvoltate ţări ale lumii.

Criza economică mondială din 2008–2012 a început în luna decembrie 2007, moment când pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidități ce a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale

Europene. Indicele TED spread (ce descrie riscul de creditareperceput în economia generală) a sărit în iulie 2007, a oscilat vreme de un an și apoi a crescut din nou în septembrie 2008, atingând valoarea record de 4,65% în 10 octombrie 2008. Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbușit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment în săptămânile ce au urmat.

Prăbușirea Administrației Federale pentru Locuințe (S.U.A.) este adesea făcută responsabilă pentru producerea crizei. Însă vulnerabilitateasistemului financiar a fost provocată de contractele și operațiile financiare complicate și supuse efectului de pârghie, politica monetară a S.U.A. stabilind un preț neglijabil pentru credit și astfel favorizând o cotă foarte ridicată a efectului de pârghie și, conform economistuluiamerican John Bellamy Foster, o „hipertrofie a sectorului financiar”.

Tarile afectate drastic de criza au avut cresteri semnificative ale salariului minim, impuse prin legislatie ]:

Administrația SUA a emis Fair Minimum Wage Act of 2007 care a intrat în vigoare în 25 mai 2007 și a prevăzut creșterea salariului minim în trei etape:

- începînd cu 24.07.2007 la 5,85$ pe oră,

- începînd cu 24.07.2008 la 6,55$ pe oră,

- începînd cu 24.07.2009 la 7,25$ pe oră.

Același efect poate fi observat și în țările europene, cele mai afectate țări fiind exact acelea care au avut creșteri semnificative ale salariului minim în anii premergători crizei.

Cea mai afectată țară de criza economică din U.E. este Letonia. Extrem de interesant este că această țară a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creștere a salariilor minime din Uniunea Europeană:

1) de la 1 ianuarie 2006 , la 128 Euro pe lună;

2) de la 1 septembrie 2006, la 170 Euro pe lună;

3) de la 1 iulie 2007, la 227 Euro pe lună.

Rezultatul acestei creșteri spectaculoase a fost apariția unei crize extrem de puternice cu șomaj ridicat.

Un alt exemplu concludent este Irlanda:

1) începînd cu 1 ianuarie 2007 salariul minim a crescut de la 7,65 Euro pe oră la 8,30 Euro pe oră;

2) începînd cu 1 iulie 2007 salariul minim a crescut la 8,65 Euro pe oră.

Consecința a fost creșterea galopantă a șomajului ajungînd în scurt timp la 12,8%.

Spania, de asemenea una dintre țările cu o rată foarte mare a șomajului, atingînd un nivel de 20,5% în aprilie 2010 , a avut o creștere a salariului minim de la 490 Euro/lună în 2004 la 700 Euro/lună în 2008.

Pe de altă parte, singura țară din U.E. care a intrat în clasamentul țărilor cel mai puțin afectate de criză este Suedia, una dintre cele 6 țări europene care nu au salariu minim.

Viktor Orban:” Criza economica mondiala va duce la renasterea natiunilor in Europa”

Premierul Ungariei, Viktor Orban, a afirmat sambata, la Tusnad, ca nu se poate accepta ca mijlocul de trai al oamenilor sa se bazeze in continuare pe economia neagra sau economia gri si ca schimbarile necesita eforturi, care insa vor rezulta in renasterea natiunilor in toata Europa. A vorbit despre criza economica, din care, in opinia lui, va rezulta renasterea natiunilor din Europa. Orban a mentionat importanta muncii si a concluzionat ca scopul celor mai multi oameni a fost, pana acum, iesirea cat mai repede din campul muncii. Au crescut generatii care nu si-au vazut parintii muncind, a spus Viktor Orban. In opinia politicianului maghiar, nu mai putem continua sa acceptam ca mijlocul nostru de trai sa se bazeze pe economia neagra sau economia gri. Schimbarile necesita eforturi insa vor rezulta renasterea nationilor, a spus Orban.

Premierul a facut o scurta caracterizare a situatiei mondiale actuale, mentionand problemele economice din SUA, revolutiile din Africa, criza economica din Grecia, dezastrul natural din Japonia, care a adus semnul intrebarii in privinta energiei nucleare in Europa. Am ajuns la capatul societatilor de bunastare, a spus Orban, intrebandu-se, retoric, ce urmeaza dupa toate acestea.

In locul statelor de bunastare trebuie sa ne vedem de societatile bazate pe munca a mentionat premierul maghiar. El a vorbit despre reflexul de a urmari vestul, insa a subliniat ca azi s-a stins faclia vestului. Ungaria reprezinta exemplu in multe privinte impozitul bancar a fost introdus de multe state. Legea presei din Anglia se va asemana mult cu Legea mass-mediei maghiare. Fondurile de pensii private sunt in curs de nationalizare si in alte state din Europa Centrala. Lumea veche nu a fost rasturnata de noi, dar nici nu trebuie sa ne para rau dupa ea, a spus Orban. Liderul politic a mai afirmat ca din schimbarea erei poate rezulta unificarea natiunii maghiare. El a mentionat ca primul pas al acestei unificari este acordarea cetateniei maghiare, dar natiunea se impleteste si in viata economica si in viata culturala. Din aceasta cauza sprijina Ungaria extinderea cat de curand posibil a spatiului Schenghen, a precizat premierul, adaugand ca tarile grupului de la Visegrad (Ungaria, Polonia, Slovacia si Cehia, n.r.) pot deveni punctul de greutate al dezvoltarii economice europene.

Criza economica a afectat mai rau tinerii decat varstnicii

Criza economica i-a afectat mai mult pe cei tineri decat pe varstnici. Aceasta este opinia lui Martin Weale, unul dintre cei noua membri ai Comitetului de Politica Monetara al Bancii Angliei. Conform declaratiilor facute de Weale pentru Sky News, tinerii au fost in mod disproportionat mai grav loviti de criza economica, in cadrul unei dezbateri care urmarea sa clarifice daca pensionarii au avut de suferit cel mai mult in urma recesiunii. Comentariile sale au venit in mijlocul unui scandal al unei asa-zise

"taxa a bunicii", care ar afecta pensionarii. In urma implementarii acestei taxe, 700.000 de pensionari ar urma sa piarda aproximativ 386 de euro in fiecare an. "Ma uit la ce au facut diferite grupe de varsta de la inceputul crizei si mi se para ca povara a fost in mod disproportionat asupra persoanelor tinere", a afirmat Weale, in interviul sau pentru Sky News.

"Chiar si in cazul tinerilor de 20 si ceva de ani care lucreaza intr-un program full-time, salariile lor au fost stoarse mai mult decat cele ale angajatilor batrani",a mai spus economistul britanic in varsta de 57 de ani. Acesta a precizat ca "economia este intr-o forma mai buna decat as fi crezut ca ar putea fi, privind de la sfarsitul anului trecut, privind dinainte de Craciun". Weale a adaugat ca Regatul Unit va evita recesiunea, cel mai probabil, in timp ce economia mai degraba se va dezvolta decat sa se contracte, in primul sfert al anului.

China poate salva economia mondiala

Istoria se repeta, cum putem observa zi de zi, doar detaliile se schimba. Asa ca sa facem o mica incursiune in trecutul destul de recent - inceputul anilor 1980 -, cand economiile Europei si Statelor Unite se aflau intr-o dubla recesiune. Cine a salvat atunci situatia Japonia. Atunci, guvernul nipon si-a schimbat strategia economica, trecand de la exporturi si consum la importuri. Dupa cum aminteste profesorul Panos Mourdoukoutas in cartea sa The New Emerging Japanese Economy, dupa semnarea Acordului de la Plaza din 1985, Banca Japoniei a lansat o serie de politici monetare agresive pentru a incuraja consumul populatiei. Si guvernul japonez a luat masuri in acest sens, usurand accesul oamenilor de afaceri straini pe pietele nipone.

Ajutorul japonez a continuat, prin investitii directe si indirecte pe pietele europene si americane. Companii japoneze au preluat si readus pe linia de plutire firme de manufactura din Europa si SUA, tehnologizandu-le si implementand un tip de management mult mai productiv.

Pana la jumatatea anilor 1980, economia globala era din nou pe crestere. Acum, economiile europene si americane se indreapta din nou spre o dubla recesiune. Politicile monetare si fiscale sunt la pamant, ajustarile si masurile luate mult prea tarziu fac acum mai mult rau decat bine. Insa cine va salva lumea de data aceasta. Japonia si-a jucat bine rolul sau in istorie, insa acum are propria-i criza, agravata de calamitatile naturale ce s-au abatut asupra poporului nipon in ultimul an. Asadar, pentru rolul de salvator, de data aceasta, cel mai bun candidat este China. Cu o economie in continua crestere, rezerve puternice in monede straine si un guvern functional, China poate ajuta cu siguranta la revitalizarea economiei mondiale. China, de exemplu, poate incuraja consumul populatiei cum a facut Japonia in anii '80. China isi poate lasa moneda sa se aprecieze cum a facut Japonia in anii '80. Insa poate reporni motoarele companiilor americane si europene. Din pacate, China nu este pregatita sa isi asume acest rol, scrie Mourdoukoutas, intr-un editorial in Forbes, principala diferenta dintre Japonia anilor '80 si China mileniului 3 este ca cea din urma nu detine know-how-ul si tehnologia care i-a facut pe niponi invingatori in misiunea lor. Si asta pentru ca aceasta mare tara a obtinut rezultatele actuale fiind un imitator, nu un inovator, o ironie daca ne gandim ca in China au fost inventate o serie de produse care au schimbat cursul istoriei. Insa asta este crudul adevar. Chinei ii lipseste capacitatea de a transforma inventii in inovatii care ar putea duce la o noua generatie de

produse si industrii si, astfel, sa ajute companiile sa atinga niveluri de crestere si competitivitate sanatoase. China nu detine nici know-how la nivel de managemant pentru ca, in majoritatea lor, marile companii si banci chineze sunt controlate de stat, asa ca cei care conduc sunt numiti pe criterii care nu implica neaparat o experienta sau o competenta extraordinare si, chiar de le-ar avea, nu ar putea sa le puna in valoare, neavand libertatea deciziilor.

Asadar, China poate da o mana de ajutor, insa nicio tara in acest moment nu poate juca rolul pe care l-a desavarsit Japonia in anii '80. Istoria se repeta, dar datele sunt schimbate. Urmeaza vremuri interesante.

UITE!!! CE AM SCRIS MAI JOS DECIZI DACA AI NEVOIE SAU NU!!! Criza economica pe care Romania incepe sa o traverseze este cu precadere o criza interna, determinata de mixul gresit de politici macroeconomice luate in ultimii ani. Cresterea economica se dovedeste, asa cum sustineam de multa vreme, una de natura nesanatoasa, de vreme ce se poate evapora ca un fum intr-un singur trimestru. Si asta pentru ca am avut in acesti ani o crestere bazata pe consum, finantat pe datorie. Consumul privat a fost excesiv, dar nu trebuie blamata populatia: toate masurile macroeconomice au fost pro-ciclice, stimuland consumul; si cea mai daunatoare dintre toate, cota unica, este inca aparata de initiatorii ei, care nu vor sa admita ca au gresit. Cota unica a stimulat consumul, si noi avem astazi prima criza de supraconsum din Romania.

Inainte de a gandi un plan anticriza, trebuie sa admiti nu numai ca este o criza, ci si care sunt cauzele ei. Cauza principala este consumul excesiv pe datorie. Populatia nu poate fi blamata, dar poate fi pe viitor mai bine informata si cu siguranta mai precauta privind asteptarile asupra veniturilor proprii. In schimb, guvernul poate fi criticat pentru ca a facut o eroare strategica monumentala: intr-o perioada de crestere economica, a consumat toata aceasta crestere sis-a mai si indatorat suplimentar. Deficitul bugetar a crescut de la 1,3% din PIB in 2004 la 2,6% anul trecut si probabil peste 3% anul acesta. Cum guvernul a ajuns sa se imprumute de sute de milioane de euro cu scadenta la o saptamana, singura concluzie logica este ca nu mai sunt bani nici pentru cheltuieli curente, pentru cele bugetate deja pe anul in curs. Este absolut inadmisibil, si am proprietatea termenilor, ca intr-o perioada de crestere economica inalta sa creasca deficitul bugetar si sa creasca, in consecinta, costurile cu finantarea acestuia pe termen scurt.Criza financiara internationala a fost doar declansatorul crizei economice interne, pentru ca a afectat sursele de finantare. Noi consumam pe datorie, si acum ne imprumutam mult mai scump sau deloc. Aceasta stare de lucruri este valabila si pentru guvern, si pentru firme, si pentru populatie. Vulnerabilitatile unei economii dezechilibrate, cu numeroase reforme structurale amanate, au devenit acum evidente. Se pierd locuri de munca, si acesta este doar inceputul. In 2009 incasarile la buget vor fi mai mici, pentru ca vom avea o crestere economica mai redusa, si vor fi colectate mai greu din cauza lipsei de lichiditati. Nu va fi de ajuns ca BNR sa stimuleze creditarea prin reducerea dobanzii si a rezervelor minime obligatorii.Solutia pentru iesirea dintr-o criza de supraconsum nu este tot stimularea nediferentiata a consumului. In cel mai bun caz, astfel doar se amana varful crizei cu cateva trimestre. Criza din Romania nu are aceleasi cauze cu criza din SUA si UE; deci nu poate fi tratata la fel. Este in primul rand o criza interna, o criza a unui model de dezvoltare. Fireste, populatia cea mai saraca trebuie sprijnita in astfel de momente. Dar primul impuls nu trebuie sa fie mai multi bani de la buget si mai mult consum, atunci cand la buget nu mai sunt bani si cand s-a consumat pana acum excesiv. Nici solutia de a consuma bunuri romanesti nu este in intregime viabila - care mai sunt, pana la urma, bunurile romanesti? Dacia este o marca frantuzeasca, iar un plan

pentru salvarea industriei auto trebuie gandit la nivel european, pentru ca piata auto are dimensiuni comunitare.Solutia pentru iesirea dintr-o criza de supraconsum este mai complexa decat un pachet de ajutoare de stat care risca sa ne arunce inapoi in timp la deficite mari si inflatie cu doua cifre.Trebuie inceput cu eliminarea risipei prin reducerea cheltuielilor bugetare administrative. Cei mai ieftini bani sunt cei pe care ii ai deja si pe care ii poti economisi. Din economiile astfel facute se poate gandi un plan de investitii in infrastructura, pentru ca acestea aduc locuri de munca si au un efect important de antrenare in economie. Insa investitiile in infrastructura trebuie realizate in cadrul unei programari bugetare multianuale, singura solutie de a reduce costurile suplimentare si de a elimina alocarea gresita a banului public. Desigur, trebuie indreptate si greselile politicii fiscale - nu neaparat pentru a creste veniturile bugetare, ceea ce e greu in timp de criza, ci pentru a distribui mai echitabil povara fiscala si pentru a permite celor cu acces mai greu la creditare sa depaseasca cu bine perioada de criza.Totodata, trebuie asumat public un plan pentru adoptarea euro, cu o tinta precisa; un astfel de plan ne va creste credibilitatea pe plan extern (si implicit va scadea costul finantarii externe) si mai ales ne va obliga sa facem atat reformele fiscale si bugetare necesare, cat si reformele structurale pe care le tot amanam (referitoare la cresterea nivelului competitiei, flexibilizarea pietei muncii, modernizarea agriculturii, reducerea aparatului birocratic).Avem o criza de supraconsum. Din ea se iese prin eliminarea risipei, prin investitii in infrastructura pe baza programarii bugetare multianuale, prin reforma fiscala care sa nu fie neutra si prin implementarea reformelor structurale.